Psihanaliza

SĂNĂTATE ŞI BOALĂ PSIHICĂ DIN PERSPECTIVĂ PSIHANALITICĂ Această concepţie constă în confirmarea unei continuităţi şi a unei comunităţi de natură între sănătatea şi boala psihică; între ele există doar o diferenţă de grad, cantitativă, şi nu una calitativă. Această concepţie este foarte importantă pentru existenţa psihanalizei ca sistem de discipline, în sensul că afirmarea acestei diferenţe doar graduale între boală şi sănătate psihică permite trecerea de la psihopatologie la psihologia stării de sănătate, după cum permite, pe de altă parte, trecerea de la psihopatologie la psihanaliza aplicată. Această idee a fost una dintre ideile avansate de psihanaliză care au provocat rezistenţe considerabile, freudismul şi psihanaliza fiind acuzate că extrapolează nepermis de la starea de boală la starea de sănătate psihică, de unde rezultă că psihologia şi psihanaliza aplicată care fac acest lucru ar fi lipsite de valoare. Cum a ajuns Freud la această concepţie nouă cu privire la sănătatea şi boala psihică? Această concepţie are la bază, în primul rînd, experienţa psihoterapeutică, descoperirea faptului că simptomul nevrotic este un fenomen cu sens, precum şi a faptului că acest sens este ascuns, adică un sens inconştient. Freud a descoperit mai întîi că simptomul nevrotic are o structură bioetajată, adică are un conţinut manifest şi unul latent, conţinutul latent, ascuns, manifest exprimîndu-se prin intermediul conţinutului manifest. Din punct de vedere cronologic, această descoperire fusese făcută încă din anul 1895, în lucrarea „Studii asupra isteriei“. A doua descoperire se produce în 1900, cînd Freud publică „Interpretarea viselor“, el constatînd că visul este un fenomen care ţine în egală măsură şi de starea de sănătate, deoarece are o structură identică cu simptomul: orice vin are şi un conţinut manifest, pe care-l percepem la trezire şi pe care-l comunicăm prietenilor sau psihanalistului, dar are şi un conţinut latent, care se exprimă, ca şi în cazul simptomului nevrotic, prin intermediul conţinutului manifest. După Freud, visul este în esenţă realizarea halucinatorie a unei dorinţe inconştiente. În anul 1904, Freud publică „Psihopatologia vieţii cotidiene“. Se ajunge la confirmarea ideii care se conturase deja, în sensul că actele ratate – fenomene disfuncţionale pasagere, caracteristice stării de sănătate – au aceeaşi structură ca simptomul sau visul, adică un conţinut manifest prin care se exprimă un conţinut latent, ascuns. Toate aceste fenomene sunt identice ca structură cu simptomul nevrotic, adică în conţinutul manifest se exprimă un conţinut inconştient care este deformat de intervenţia cenzurii culturale. Exemple: 1. Simptomul nevrotic cu structură bioetajată descris de Freud în „Introducere în psihanaliză“. Conţinutul manifest: pacienta, dezvoltînd 1

un comportament compulsiv, obişnuia să treacă din camera ei în sufragerie unde se aşeza la masă, chema servitoarea şi-i dădea o însărcinare oarecare, ori o concedia fără să-i mai dea însărcinarea respectivă. Din asociaţiile pacientei reiese că noaptea nunţii, petrecută cu ceva timp în urmă, nu se desfăşurase aşa cum ar fi trebuit: soţul pacientei, un bărbat mult mai în vîrstă, a trecut din camera lui în dormitorul soţiei, încercînd să realizeze actul sexual, însă fără succes. Dimineaţa, pentru a evita ruşinea unui aşternut imaculat, a turnat pe cearşafuri o sticluţă cu cerneală roşie. Pe faţa de masă din sufragerie se afla de asemenea o pată. Simptomul era de fapt de partea cenzurii: pacienta spunea de fapt că nu este adevărat că soţul ei ar fi impotent, repeta scena din noaptea nunţii în faţa servitoarei, care trebuia să constate potenţa soţului. Cealaltă latură a conflictului o constituie adevărul pe care concepţiile despre morala familială din epoca victoriană în reprimau: soţul este impotent, trebuie să mă despart de el, să-mi refac viaţa. În realitate, pacienta se despărţise de soţ în fapt, dar nu şi juridic şi continua să trăiască retrasă pentru a evita tentaţiile. Simptomul ei este rezultatul de compromis dintre cerinţele de fidelitate şi nevoia de viaţă plenară. 2. Structura şi sensul visului: visul lui Freud despre „injecţia făcută Irmei“, primul vis care figurează în „Interpretarea viselor“. Visul apare după o discuţie cu un coleg medic, care apare în vis cu numele Otto şi care vizitase în timpul unei vacanţe la ţară pe una din pacientele lui Freud. Acest prieten, întrebat de Freud cum îi merge Irmei, răspunde „Bine, dar nu prea bine“, răspuns care se suprapune peste neliniştile lui Freud şi produce în timpul nopţii acel vis. În vis, vina pentru starea proastă de sănătate a Irmei este atribuită acestui Otto, care îi făcuse pacientei o injecţie cu o substanţă inadecvată şi cu o seringă nesterilizată. Sensul ascuns al visului este acela că vina pe care Freud o simţea în raport cu această pacientă îi este atribuită celui care-i adusese vestea că starea de sănătate a Irmei nu este prea bună. În timpul somnului (spre deosebire de starea de veghe), Freud îşi putea permite să răspundă cu aceeaşi monedă pretinsului său acuzator, să-i atribuie întreaga vină pentru semi-eşecul tratamentului. 3. Actul ratat. Este vorba despre un act ratat făcut tot de Freud şi care este de tipul anticipării. El se referă la o însemnare pe care Freud o face în septembrie, dar pe care o datează 20 octombrie, aceasta fiind data la care trebuia să revină din vacanţă una din pacientele sale. Prin actul ratat, Freud îşi exprimă dorinţa, de care nu era conştient, ca această pacientă să revină mai devreme, în septembrie, atunci cînd el era foarte odihnit după vacanţa de vară. Reacţia istorică faţă de concepţia freudiană referitoare la raportul dintre sănătatea şi boala psihică 2

Deşi concepţia gradualistă preexista în medicină cu ceva timp înainte de apariţia psihanalizei, poziţia lui Freud a fost întîmpinată cu o revoltă şi o ostilitate pe care Claude Bernard, cel care a introdus această concepţie în medicină, nu le-a cunoscut niciodată. Faptul că în plan somatic bolile se deosebesc de starea de sănătate printr-un „mai mult sau mai puţin“ nu a trezit niciodată o reacţie atît de vehementă cum a trezit ideea lui Freud că boala şi sănătatea psihică se deosebesc numai gradual. Reacţia faţă de ideea lui Freud provine dintr-o lezare narcisică pe care am putea-o formula în limbaj comun astfel: „Freud ne face pe toţi nebuni!“ Dar Freud nu spunea decît că toţi oamenii, nevrotici, psihotici sau „sănătoşi“ au inconştient şi că acest inconştient, la anumiţi oameni, în anumite condiţii particulare, se manifestă patogen, pe cînd la alţii nu. Această reacţie negativă faţă de concepţia gradualistă a psihanalizei a fost atît de puternică, încît nu a ţinut seama de faptul că Freud, în „Psihopatologia vieţii cotidiene“, vorbeşte despre diferenţele între psihopatologia vieţii cotidiene şi patologia mai grea a psihonevrozelor. Principala deosebire constă în aceea că psihonevrozele afectează durabil unele funcţii psihice vitale (de exemplu testarea realităţii), în timp ce psihopatologia vieţii cotidiene, adică actele ratate, afectează pasager funcţii neesenţiale. Concepţia gradualistă la continuatorii lui Freud Această concepţie gradualistă nu numai că este menţinută la continuatorii lui Freud, dar este şi documentată cu argumente noi, în domenii noi. Freud stabilise că între patologia nevrotică şi normalitate, deosebirea este doar de grad. Continuatorii săi (C. G. Jung, Melanie Klein) extind valabilitatea acestei idei şi la domeniul psihozelor. Cu toţii suntem nu doar nevrotici potenţiali, ci şi psihotici potenţiali. Argumentele lui Jung: Psihoza este definită ca o invadare a Eului, o copleşire a lui de către conţinuturile inconştientului colectiv. Dar inconştient colectiv nu au doar psihoticii, pentru că în diferite produse culturale vom descoperi aceleaşi arhetipuri pe care le putem descoperi în delirurile psihotice. De altfel, întreaga teorie a lui Jung se bazează pe punerea în paralel a materialului furnizat de psihoze cu diferitele produse ale culturii majore (religie, filosofie, chiar ştiinţele biologice), ceea ce i-a permis să demonstreze că în aceste produse ale culturii regăsim simbolurile arhetipale care le înregistrase în studiul psihoticilor. Argumentele lui Melanie Klein: Pornind de la psihanaliza copilului, Melanie Klein ajunge la concluzia că fiecare individ parcurge, în preistoria sa, anumite stadii, identice ca manifestare cu simptomele psihoticilor adulţi. Este vorba despre stadiul denumit „poziţia paranoidă“, prin care trecem în primele luni de viaţă şi în care regăsim particularităţi psihologice de tip psihotic: obiectul este parţial şi clivat, împărţit în obiect bun şi obiect rău (mama este percepută doar ca sîn: sîn bun şi sîn rău). De asemenea, predomină introiecţia şi proiecţia şi există o angoasă foarte puternică de natură persecutorie. 3

În concluzie, se poate spune că „sănătatea“ şi „boala psihică“ sunt două constructe mentale care reprezintă extremele unui continuum, un fel de „minus infinit“ şi „plus infinit“ între care există o multitudine de poziţii care se deosebesc între ele doar gradual, cantitativ, printr-un „mai mult sau mai puţin“. Zoofobie şi totemism Acest capitol constituie o ilustrare a modului în care Freud utilizează cunoştinţele de psihopatologie pentru a explica un fenomen cultural major – religia. Acest demers este posibil din punct de vedere psihanalitic tocmai datorită faptului că între sănătate şi boală psihică deosebirea este de grad – o deosebire neesenţială, ceea ce permite utilizarea cunoştinţelor din psihopatologie pentru a înţelege, într-o lumină nouă, fenomene culturale. Aceasta este o caracteristică mai generală a psihanalizei: faptul că disfuncţia psihică este utilizată ca un model simplificat pentru stările mult mai complexe care ţin de sănătatea psihică sau de viaţa culturală. Primul termen de comparaţie de care se foloseşte Freud este zoofobia infantilă. În general, este vorba despre o deplasare a conflictului ambivalenţei afective faţă de tată, caracteristic perioadei oedipiene, asupra unui obiect de substituţie, adică asupra unui animal. Acest fenomen este oarecum paradoxal pentru că, spre deosebire de adult, copiii sunt mult mai apropiaţi de animale şi totuşi nu puţini dintre ei dezvoltă această zoofobie. Exemple ilustrative: 1. Micul Hans, unul dintre cei cinci pacienţi celebri ai lui Freud, a dezvoltat aparent fără motiv, în jurul vîrstei de trei ani, o puternică zoofobie care avea ca obiect fobogen calul. De multe ori, micul Hans nu ieşea nici măcar din casă, ba chiar se temea foarte tare că, chiar dacă el nu iese afară, calul va intra în casă şi-i va face rău. Analiza efectuată de Freud cu ajutorul tatălui micului Hans scoate la iveală faptul că această fobie avea ca sens, în esenţă, tocmai ambivalenţa faţă de tată: ostilitatea care intervenea pe un fond afectiv pozitiv în legătură cu conflictul oedipian. Fobia reprezenta o soluţie a respectivului conflict în sensul că, deplasînd conflictul asupra calului (exterior familiei), Hans putea să evite înfruntarea cu tatăl său, care i-ar fi fost defavorabilă. 2. Un alt caz este acela al unui băiat în vîrstă de nouă ani care suferea de patru ani de fobia faţă de cîini. Cînd vedea un cîine pe stradă, începea să plîngă şi striga: „Dragă cîine, să nu-mi faci nimic, pentru că voi fi cuminte!“ A fi cuminte însemna să nu mai cînte la vioară, ceea ce însemna să nu se mai masturbeze. Activitatea autoerotică îi fusese interzisă de tatăl său. Cu alte cuvinte, frica faţă de tată a fost deplasată asupra cîinelui. 4

3. Micul Arpad (analizat de Sandor Ferenczi). Acest caz are ca particularitate faptul că acest copil se identifica cu animalul fobogen. Fobia a apărut în urma unei întîmplări petrecute la ţară, cînd micul Arpad avea doi ani şi jumătate. Vrînd să urineze în coteţul găinilor, a fost ciupit de penis de o găină. Efectul s-a produs peste un an cînd, revenind la ţară, micul Arpad a început să se comporte el însuşi ca o găină: cîrîia şi cotcodăcea în loc să vorbească. După ce şi-a recăpătat graiul, nu mai vorbea decît despre găini. Pe lîngă interesul său deosebit faţă de aceste animale, manifesta şi ostilitate faţă de ele, care apărea în jocul său preferat: jocul de-a tăiatul găinilor. În spatele acestei ambivalenţe faţă de găini se afla şi în acest caz ambivalenţa faţă de tatăl castrator. Micul Arpad declara: „Tatăl meu este un cocoş; acum sunt mic, sunt un puişor. Cînd voi creşte mare, o să mă fac găină, iar cînd o să fiu şi mai mare, o să mă fac cocoş.“ Totemismul sau religia totemică Şi în cazul totemismului, Freud constată fenomenul ambivalenţei afective, de această dată faţă de totem. Totemul, care este de multe ori un animal, este pentru populaţiile primitive tabu: nu poate fi ucis, mîncat sau vîndut. În acelaşi timp, populaţiile arhaice la care s-a descoperit această formă de religie considerau că totemul este un reprezentant al strămoşilor tribului respectiv. Există totuşi la populaţiile arhaice din Australia un obicei înregistrat de etnografi, numit prînzul totemic, şi care permite în anumite condiţii (sărbătoare) uciderea şi mîncarea animalului totemic. După Freud, acest obicei (ale cărui urme, consideră el, pot fi găsite şi în creştinism) ar rememora crima originară a umanităţii, crimă care stă la baza instituţiilor fundamentale ale culturii: la baza moralei (interzicerea incestului) şi la baza religiei. Această crimă originară ar consta, după Freud, în următoarele: La începuturile străvechi (animalice) ale umanităţii, forma de organizare o reprezenta hoarda primitivă, condusă de un mascul puternic şi tiranic care interzicea accesul fiilor la femeile grupului, cînd aceştia se maturizau. Fiii s-au asociat pentru a-l detrona pe tiran, ceea ce au şi reuşit. După ce l-au detronat, l-au ucis şi, conform practicilor canibalice de atunci, l-au mîncat. Ulterior, ca urmare a acestui act de rebeliune reuşită, s-a activat în sufletul lor latura pozitivă a atitudinii faţă de tată. În virtutea iubirii care acţiona în interiorul lor, ei au decis să respecte retrospectiv comandamentele impuse de tatăl hoardei primitive, respectiv şi-au asumat interzicerea incestului, dar şi cultul acestui strămoş detestat şi în egală măsură iubit. Astfel a rezultat prima formă de religie, religia totemică. Concluzia lui Freud: Aşa cum în ontogeneză instanţele superioare ale psihicului (Supraeul) se formează după declinul complexului Oedip, tot aşa, în filogeneză, instituţiile culturale majore s-au format după consumarea actului criminal originar. 5

PSIHANALIZA CA PSIHOLOGIE A INCONŞTIENTULUI Ideea şi conceptul de inconştient înainte de Freud Descoperirea inconştientului, denumirea şi teoretizarea lui nu-i aparţin lui Freud; încă înainte de Freud au existat gînditori care au vorbit despre inconştient. Cum psihologia şi filosofia au fost mult timp o singură disciplină, filosofii care făceau şi oficiul de psihologi au vorbit li despre inconştient. Numele cel mai des citat pe această linie este cel al lui Leibniz. Kant vorbeşte şi el despre inconştient. Caracteristica generală a discursului filosofic despre inconştient constă în aceea că filosofii vorbeau de fapt despre o conştiinţă latentă, adică despre ceea ce în psihanaliză se numeşte preconştient. Ei au vorbit aşadar despre o zonă a psihicului care, deşi nu este prezentă într-un moment anume în conştient, totuşi este sau poate fi în alt moment accesibilă conştiinţei. Alături de cei care au teoretizat acest inconştient (de fapt preconştient) a existat o altă categorie de filosofi care au vorbit despre un alt tip de inconştient – inconştientul metafizic. Edward von Hartmann vorbea despre fiinţa metafizică unitară din cosmos, cu atributele voinţei inconştiente şi ale reprezentării inconştiente. Singurul dintre filosofi care se apropie considerabil de viziunea psihanalistă despre inconştient este Friedrich Nietzche. La el, inconştientul apare şi ca o zonă a psihicului la care nu avem acces în mod direct. Nietzche îl anticipează nu doar pe Freud, sesizînd că conţinuturile sexuale ale psihicului vin adesea din zona inconştientului, dar îl anticipează surprinzător şi pe Adler, arătînd că adevăratul demon al omului este voinţa de putere. Două fapte cu caracter anecdotic, dar relevante cu privire la Nietzche: - În anul 1911, mişcarea psihanalitică pe cale de a se internaţionaliza, ţinînd un congres la Weimar, găseşte de cuviinţă să aducă omagiile mişcării psihanalitice surorii lui Nietzche, care plasase arhivele Nietzche la Weimar. - Freud a declarat că nu l-a citit pe Nietzche tocmai datorită apropierii ideatice dintre ei, de teamă să nu-şi perturbe imparţialitatea ştiinţifică. Contribuţia lui Freud şi a mişcării psihanalitice Contribuţia lui Freud constă în faptul că teoria psihanalitică despre inconştient este o teorie care porneşte de la experienţa psihoterapeutică, prin urmare a fost construită fără preconcepţii teoretice. De asemenea, înnoirile din psihanaliză au avut la bază de fiecare dată un nou tip de experienţă terapeutică. Adler, care s-a ocupat tot de nevroze, a avut altă clientelă decît Freud. Dacă pacienţii lui Freud veneau din categoria persoanelor de vază, avute şi educate, clientela lui Adler se recruta din păturile defavorizate ale Vienei, ale căror probleme şi 6

conflicte erau legate nu atît de viaţa sexuală, cît de autoafirmare. De asemenea, teoria lui Jung despre inconştientul colectiv are la bază un alt material clinic – patologia de tip psihotic. Tot astfel, teoria relaţiilor cu obiectele, care porneşte de la Melanie Klein, are la bază psihanaliza copilului. Cele mai recente înnoiri din psihanaliză se bazează pe abordarea psihopatologiei borderline şi a patologiei narcisice. PRINCIPALELE MANIFESTĂRI ALE INCONŞTIENTULUI ACTUL RATAT Actul ratat are cîteva privilegii care îl recomandă pentru a constitui prima pagină a studiului despre inconştient. Primul dintre aceste privilegii este accesibilitatea sa. Spre deosebire de disfuncţiile psihotice sau nevrotice, care sunt accesibile mai curînd specialiştilor, psihopatologia vieţii cotidiene este accesibilă şi observatorului nespecialist. Oricine produce astfel de acte ratate şi le poate observa la propria persoană. A doua calitate a actului ratat constă în relativa sa transparenţă în comparaţie cu formaţiunile mai complicate (simptomul, produsele culturale). Exemple de acte ratate din viaţa publică românească: - C. Ţopescu: curînd după ’89, într-o emisiune: „De la Revoluţie au trecut 10 ani“ (în loc de 10 luni). - N. Văcăroiu: discursul de investitură a guvernului său din 1992. „Vreau să vă spun că echipa guvernamentală pe care dumneavoastră aţi aprobat-o azi are o sarcină foarte grea, dar nici un efort nu este prea mic pentru România.“ - Campania electorală 1996, Ion Iliescu (preşedinte) în dialog cu Emil Constantinescu (candidat); Iliescu: „Domnule Ceauşescu…“ - Emil Constantinescu la retragerea de la Cotroceni, anul 2000, se adresează gărzii militare care-i prezenta onorul: „La revedere!“ Definiţie: Actele ratate sunt acte psihice care rezultă din interferenţa a două intenţii: una conştientă şi alta preconştientă sau inconştientă. Prima reprezintă tendinţa perturbată, iar cea de a doua reprezintă tendinţa perturbatoare. Actul ratat este deci o formaţiune de compromis care provine din întîlnirea celor două tendinţe menţionate. Freud îşi revendică pe bună dreptate introducerea actului ratat în cîmpul psihologiei, insistînd într-un mod caracteristic asupra faptului că este vorba despre un fenomen psihic, adică un fenomen care rezultă din alte fenomene psihice şi nu organice, cu alte cuvinte, că este vorba despre un fenomen cu sens. Condiţiile stabilite de Freud pentru existenţa actelor ratate arată că el era conştient de deosebirea dintre psihopatologia vieţii cotidiene şi patologia „grea“. O disfuncţie psihică este act ratat dacă: - Are un caracter punctual, adică să fie o tulburare de moment. - Autorul ei este capabil să realizeze în mod corect actul respectiv. 7

- Cel la care se petrece este capabil să recunoască imediat justeţea sesizării celorlalţi care-i atrag atenţia asupra erorii. Actul ratat se caracterizează şi prin reacţia autorului său de refuz al sensului respectivului act ratat, existînd tentaţia de a-l atribui altor cauze, de obicei întîmplării sau unor cauze fiziologice. Teorii explicative pre-freudiene privind actul ratat 1. Teoria fiziologică sau psihofiziologică Conform acestei teorii, anumite condiţii fiziologice (de pildă răul fizic generalizat) sau psihofiziologice (oboseala, starea de surescitare) distrag atenţia de la activitatea în curs, ceea ce produce greşeala (actul ratat). Critica lui Freud la adresa acestei teorii include următoarele argumente: - Actul ratat apare şi la persoanele aflate în deplină stare de sănătate. - Concentrarea atenţiei nu reprezintă un criteriu absolut de performanţă. Există chiar activităţi automatizate care, re-investite cu atenţie, se dereglează. - Există situaţii în care, în pofida concentrării atenţiei, cum se întîmplă cînd încercăm să ne amintim fără succes un nume propriu. - Actul ratat poate fi sugerat, ceea ce face concentrarea atenţiei ineficientă. Freud citează un exemplu din viaţa actorilor, în care unui debutant i se sugerează la repetiţie o replică fără sens în locul replicii din scenariu, iar debutantul, în ciuda eforturilor, rosteşte întocmai replica absurdă. Freud nu contestă contribuţia condiţiilor fiziologice sau psihofiziologice la producerea actelor ratate, dar consideră că ele nu sunt în nici un caz, nici măcar condiţii necesare, ci doar condiţii favorizante. Teorii explicative pre-freudiene privind actul ratat 2. Teoria fonetică. Conform acestei teorii, actele ratate ar fi cauzate de asemănările şi deosebirile fonetice dintre cuvinte. Şi această teorie, ca şi teoriile fiziologice sau psihofiziologice, privează actul ratat de orice sens, adică îl atribuie de această dată unor fenomene exterioare psihicului. Freud combate această teorie, opunîndu-i ideea că actele ratate sunt fenomene cu sens, adică produse de cauze psihice şi consideră că aspectul fonetic reprezintă doar o condiţie favorizantă, dar în nici un caz cauza actelor ratate; nu constituie nici măcar o condiţie indispensabilă, necesară pentru producerea lor. 3. Concepţia (mai degrabă opinia comună) că actele ratate s-ar datora hazardului. Cînd cineva căruia i se reproşează că nu a venit la o întîlnire programată răspunde prin „am uitat“, persoana în cauză afirmă practic că uitarea este aleatorie şi nu i se poate reproşa. Este oarecum un paradox, pentru că opinia comună a avut şi are o cu totul altă opinie faţă de un alt fenomen studiat de psihanaliză, şi anume visele (teoriile populare susţineau că visele au un sens). Actele ratate, opinia comună le consideră însă lipsite de sens, datorate întîmplării. Explicaţia acestui fapt 8

este o caracteristică a actelor ratate: lipsa lor de importanţă practică în general, în timp ce, de la vis, opinia populară aşteaptă informaţii esenţiale despre viitor. Spre deosebire de opinia comună, psihanaliza are o cu totul altă atitudine faţă de amănuntele în aparenţă lipsite de importanţă şi de semnificaţie practică, aceasta pentru că psihanaliza consideră că amănuntele, în ciuda aparentei lor lipse de importanţă, sunt uneori purtătoarele unor semnificaţii deosebite. Această convingere a dovedit-o Freud în studiul viselor, care au fost abordate psihanalitic înaintea actelor ratate. În vis, datorită acţiunii deplasării, anumite detalii în aparenţă absolut neînsemnate ascund aspecte esenţiale ale sensului visului. Freud a folosit cunoştinţele obţinute pe baza visului şi în analiza operelor de artă. De exemplu, în studiul dedicat sculpturii Moise a lui Michelangelo, folosind principiile din interpretarea viselor, Freud avansează o nouă ipoteză cu privire la poziţia foarte ciudată a tablelor legii, pe care exegeţii au interpretat-o ca marcînd momentul în care Moise, înfuriat de idolatria poporului său, se repede să-l pedepsească şi este pe punctul să scape tablele. Freud susţine că dimpotrivă, această poziţie ar indica un cu totul alt moment: cel în care Moise îşi controlează furia, tocmai pentru a nu sparge tablele. Din punctul de vedere al lui Freud, în viaţa psihică nu există hazard; hazardul există doar în lumea externă. Din punct de vedere psihic, determinismul este întotdeauna strict, chiar dacă verigile intermediare sunt numeroase. Această idee este pe deplin coerentă cu ideea că psihanaliza este o psihoterapie cauzală şi nu simptomală. Demonstrarea ideii că în lumea psihică nu există hazard, Freud o face nu doar prin intermediul actelor ratate pe care le analizează, dar introducînd în discuţie şi alte fenomene, unele cu aspect de paranormal – fenomenul de déjà vu. Freud studiază acest fenomen pe baza unui caz din terapie, o pacientă de în vîrstă de 37 ani şi care, la vîrsta de doisprezece ani şi jumătate, aflîndu-se pentru prima oară în vizită la ţară, la o prietenă, a trăit într-un mod marcant senzaţia că a mai fost cîndva acolo – a recunoscut grădina casei şi, în plus, intrînd în casă a avut senzaţia că recunoaşte ordinea încăperilor, încăperile în sine şi mobilierul din ele. Din asociaţiile pacientei reiese că acest fenomen a avut loc în circumstanţe particular, care îl fac pe deplin explicabil. În timpul vizitei la acea prietenă la ţară, pacienta află că fratele mai mic al gazdei era grav bolnav. Cu cîteva luni în urmă, fratele pacientei fusese la rîndul lui foarte bolnav, astfel că părinţii o trimiseseră de acasă la rude, ca să evite ca ea să asiste la posibila moarte a fratelui. La prietena de la ţară găseşte o situaţie asemănătoare, dar această situaţie nu-i aminteşte de recenta boală a propriului frate, şi asta pentru că în timpul acelei boli a dorit ca fratele să moară, ceea ce i-ar fi permis să rămînă copil unic. Această dorinţă, spune Freud, fie că nu a fost niciodată conştientă, fie a fost refulată în momentul în care fratele pacientei s-a însănătoşit. Pentru că, datorită 9

refulării, situaţia pe care o găseşte la prietena de la ţară nu-i poate aminti de situaţia asemănătoare din propria familie, sentimentul de recunoaştere se deplasează de la conţinuturile psihice spre obiectele exterioare. Este vorba deci despre o falsă recunoaştere, un fals déjà vu care se explică pe deplin, fără rest, prin circumstanţele în care s-a produs acel fenomen. Clasificarea actelor ratate Freud face o clasificare a actelor ratate în trei categorii, în funcţie de trei criterii diferite. Primul criteriu şi prima categorie de acte ratate se referă la relaţia dintre tendinţa perturbată şi tendinţa perturbatoare. Din întîlnirea acestor două tendinţe pot rezulta două tipuri de acte ratate. Primul tip îl reprezintă actul ratat care rezultă prin înlocuirea completă a tendinţei perturbate de către tendinţa perturbatoare. Exemplu: Preşedintele Senatului din Viena (pe timpul lui Freud), dorind să deschidă o şedinţă, rosteşte: „Declar această şedinţă închisă. Tendinţa perturbatoare s-a afirmat cu atîta forţă este reprezentată de lipsa lui de disponibilitate pentru activitatea respectivă. Al doilea tip cuprinde actele ratate în care tendinţa perturbată şi tendinţa perturbatoare produc, din întîlnirea sau confruntarea lor, un compromis mai mult sau mai puţin transparent. Ambele tendinţe sunt reprezentate într-o anumită măsură, mai mare sau mai mică, în produsul final care este actul ratat. Exemplu: O analizandă vorbea despre încăpăţînarea sa în anumite situaţii şi, pentru că dorea să folosească, pentru a se autodefini, cuvîntul „obstinaţie“, acest fapt a condus la următorul act ratat: în loc de „obstinaţie“ a spus „obstinenţă“. S-a trădat astfel curentul de gîndire subteran: în plan secund se gîndea la perioada de abstinenţă pe care o traversa şi care o nemulţumea. A doua categorie de acte ratate are drept criteriu tipul de activitate perturbată. O primă subcategorie o constituie rostirea greşită. În această categorie exemplele sunt extrem de numeroase. Freud, în Psihopatologia vieţii cotidiene, citează un exemplu de act ratat făcut de W. Stekel. Acesta avea doi pacienţi care veneau din Italia şi de fiecare dată îl saluta pe unul cu numele celuilalt: „Bună ziua, domnule Pelloni“ în loc de „Bună ziua, domnule Ascoli“ şi invers. Explicaţia dată de Freud în acord cu Stekel este aceea că Stekel voia să arate, prin acest act ratat, fiecăruia dintre cei doi că nu este singurul pacient din străinătate şi că el este un psihanalist de vază. O altă categorie de act ratat o reprezintă scrierea greşită. Exemplele sunt şi aici foarte numeroase. Un exemplu citat de Freud, cu semnificaţie practică deoarece este un act ratat care reprezintă prin el însuşi un pericol: un act ratat făcut de un medic care prescrie acelaşi medicament, în doze de zece ori mai mari decît cea normală, la trei doamne în vîrstă. Intenţia subiacentă, inconştientă a medicului este de a scăpa de mama lui, care locuia în acelaşi imobil cu el, iar această convieţuire reprezenta un impediment pentru relaţiile sale amoroase. 10

Aceasta arată că actele ratate pot fi uneori extrem de grave şi periculoase. A treia categorie de acte ratate este reprezentată de uitarea de nume proprii sau intenţii. În această privinţă, opinia comună sesizează corect că este vorba despre lipsa de interes sau despre dispreţul faţă de persoana respectivă. Un exemplu prezentat de Freud în Psihopatologia vieţii cotidiene este actul ratat făcut de un companion de călătorie, o persoană cultivată dar care, reproducînd un citat din latină, omite din citat cuvîntul aliquis („fără lichid“). Actul ratat era legat de prietena lui, căreia nu-i venise menstruaţia deşi ar fi trebuit. O altă categorie de acte ratate o constituie pierderea obiectelor, un simptom foarte bine reprezentat în psihopatologia vieţii cotidiene. Exemplu: Primind de la cumnatul său o scrisoare în care acesta îl mustra sever („De altfel, nu am nici timp şi nici nu doresc să încurajez superficialitatea şi lenea ta“), destinatarul scrisorii pierde a doua zi stiloul pe care îl primise în dar de la cumnatul său. Freud interpretează acest act ratat prin faptul că bărbatul nu mai voia să-i datoreze nimic cumnatului său. Un alt exemplu semnificativ din mai multe puncte de vedere este cel al unui act ratat făcut de o doamnă care, după moartea mamei sale, se hotărîse să ţină doliul pînă la capăt, conform tradiţiei. Dar cu puţin timp înainte de expirarea termenului, prietenii îi recomandă un spectacol de teatru care se anunţa extrem de interesant, reuşind să o convingă să-şi cumpere bilet. Doamna se duce la teatru şi constată că a pierdut biletul. Acesta este singurul exemplu de dinainte de 1920 în care Freud admite tacit că, pe lîngă „inconştientul de jos“, există şi un „inconştient de sus“, pentru că în acest caz conţinutul refulat nu era unul instinctual, ci un conţinut cultural – o tradiţie referitoare la doliu. Acest exemplu ar putea constitui în acelaşi timp o ilustrare pentru afirmaţiile culturalismului american cu privire la refulare. Spre deosebire de Freud, care considera că refularea vizează doar conţinuturile instinctuale, culturalismul american susţine că refularea acţionează asupra oricărui conţinut psihic, indiferent de natura sa, dacă el este generator de conflicte. A treia clasificare are drept criteriu complexitatea actului ratat. În funcţie de acest criteriu, actele ratate se împărt în simple şi complexe, în primul caz fiind vorba de un singur act ratat, iar în al doilea caz existînd mai multe acte ratate succesive, produse de aceeaşi motivaţie subiacentă. Exemplu: Act ratat multiplu făcut de un tînăr care se hotărăşte să devină membru al unei asociaţii literare, în speranţa că astfel piesa de teatru al cărei autor era va fi pusă în scenă. Imediat ce a primit asigurări că piesa va fi pusă în scenă, a început să „uite“ să se mai ducă la întrunirile asociaţiei. Simţindu-se culpabil, s-a hotărît ca la întrunirea următoare, vinerea, să participe. Dar cînd a ajuns acolo a constatat că uşile erau încuiate şi că, de fapt, în loc să se ducă vineri se dusese sîmbătă. 11

Un alt exemplu este cel al unei doamne care-şi însoţeşte cumnatul într-o călătorie la Roma, unde cumnatul trebuia să primească din partea unei asociaţii numismatice o medalie antică din aur, foarte valoroasă. Ulterior decernării, doamna respectivă pleacă din Roma şi, cînd ajunge în Germania, constată că a luat cu ea „din greşeală“ medalia. Îi telegrafiază cumnatului angajîndu-se să i-o trimită a doua zi, dar cînd vrea să facă acest lucru, constată că a pierdut-o. Semnificaţia actului ratat pentru psihoterapia psihanalitică Datorită faptului că de obicei, în majoritatea cazurilor, actul ratat este provocat de tendinţe preconştinte, actele ratate produse în analiză nu conduc către stratul inconştient al psihismului (cum fac visele). Avantajul terapeutic al actului ratat în raport cu visul este că, fiind produs chiar în ora de analiză, momentul producerii şi momentul interpretării nu sunt separate în timp, ceea ce face imposibilă deformarea conţinutului manifest, aşa cum se întîmplă cu visele, care sunt relatate după o anumită perioadă de timp. Calea de a ajunge la sensul latent al actului ratat este tot producerea de asociaţii, pornind de la acel act ratat. Motivaţia actului ratat este, după Freud, de cele mai multe ori alcătuită din conţinuturi psihice interzise cultural, fie că sunt de natură sexuală, fie de natură agresivă, fie legate de tendinţe de afirmare. Fenomenul actului ratat demonstrează punctual că niciodată controlul pe care instanţele noastre culturale îl exercită asupra dimensiunii noastre instinctuale nu este deplin; el demonstrează şi că inconştientul este foarte puternic, pentru că de fapt actele ratate sunt victorii de moment ale inconştientului asupra controlului conştient, cultural. VISUL Visul este o temă psihanalitică foarte importantă: Freud considera visul drept calea regală de acces la inconştient. Pentru un timp (în perioada începuturilor), visul era principalul instrument al terapiei psihanalitice; analiza viselor dădea conţinut analizelor scurte. Pe parcurs, visul şi-a pierdut parţial importanţa terapeutică, alte mijloace luîndu-i locul. El a rămas o importantă modalitate de acces la inconştient şi a funcţionat ca model pentru înţelegerea mai bună a simptomului nevrotic, dar şi a operei literare. Un fapt surprinzător legat de vis: descoperirea secretului visului de către Freud este comemorată printr-un monument aflat în apropierea Vienei, pe locul unde a existat casa în care Freud a făcut visul despre injecţia făcută Irmei, primul vis interpretat psihanalitic. Pe placa acelui obelisc se află un text extras dintr-o scrisoare adresată de Freud prietenului său Fliess din Germania: „Aici i s-a dezvăluit doctorului Sigmund Freud, la 24 iulie 1985, secretul visului.“

12

Teorii pre-freudiene despre vis În anul 1900, cînd Freud a publicat în lucrarea Interpretarea viselor teoria sa despre vis, existau deja încercări de a aborda şi explica visul. Dominante în acea epocă erau teoriile somatice. Aceste teorii înţeleg visul ca pe un fapt organic care este produs de diminuarea legăturilor cu realitatea, datorită somnului, şi în acelaşi timp de diminuarea activităţii creierului. Diminuarea activităţii cerebrale ar explica particularităţile visului, caracterul său absurd şi ininteligibil. Cu cît somnul e mai profund şi deci activitatea creierului e mai redusă, cu atît legătura cu realitatea este mai relaxată şi visul este mai absurd. Unul din reprezentanţii acestei teorii, Binz, spunea: „Visul este întotdeauna inutil, adesea morbid.“ Deşi Freud avea formaţie ştiinţifică riguroasă, el nu aderă la acest punct de vedere şi, pe baza experienţei sale clinice, reproşează acestei teorii două lucruri: în primul rînd nu vorbeşte nimic despre funcţia visului şi, în al doilea rînd, visul este plasat în registrul organic, adică apare ca un fenomen lipsit de sens. Ca şi în cazul actului ratat, Freud va insista asupra faptului că visul este un fenomen cu sens. Teoriile populare şi teoriile romantice. Aceste teorii întrunesc acordul lui Freud în primul rînd pentru că văd în vis un fenomen cu sens, un fenomen psihic, în viziunea teoriilor populare două fiind sensurile visului: în antichitate visul era considerat a fi purtătorul unui mesaj divin, era mesagerul zeilor; visului i se acordă şi un sens profetic: prin vis ar fi anticipat viitorul. Freud aprobă punctul de vedere conform căruia visul constituie o anticipare a viitorului, dar nu în sensul propriu, ci în sensul că, prin realizarea unei dorinţe, visul poate anticipa viitorul într-o anumită măsură. Curentul romantic acordă o mare importanţă a visului; şi aici regăsim ideea că avem de a face cu un fenomen cu sens, romanticii insistînd în special asupra puterii domeniului oniric de a conferi valoare estetică operelor literare. Cu cît o operă este mai împlîntată în vis, cu atît este asigurată valoarea sa. Romanticii au sesizat, de asemenea, funcţia compensatorie a visului (la fel şi Jung, mai tîrziu). Novalis scria despre funcţia compensatorie a visului în raport cu viaţa diurnă: „Visul este un antidot împotriva regularităţii şi monotoniei vieţii. Visul este jocul liber al imaginaţiei. Cu siguranţă, am îmbătrîni mai repede fără vise.“ Freud apreciază teoriile populare pentru că ele, consecvente cu ideea că visul are un sens, propun metode de interpretare a acestui sens. Două sunt căile de interpretare în teoriile populare: - Metoda simbolică: pentru a interpreta un vis, metoda simbolică ia visul ca întreg şi încearcă să-l înlocuiască printr-un alt întreg mai inteligibil şi asemănător cu primul. Exemplu: interpretarea pe care, în Biblie, Iosif o dă visului faraonului (şapte vaci grase urmate de şapte 13

vaci slabe, care le deformează pe primele): şapte ani de foamete în ţara Egiptului vor urma celor şapte ani de prosperitate şi vor devora proviziile acumulate. Din punct de vedere psihanalitic, metoda simbolică are următoarele deficienţe: - Nu are acces la visele prea încifrate, al căror conţinut manifest este ininteligibil; - Nu există, de fapt, o tehnică de interpretare; reuşita interpretării depinde de calităţile persoanei care face interpretarea, de intuiţia şi inspiraţia sa de moment, această metodă neoferind mijloace care să poată fi folosite de oricine pentru a descoperi sensul ascuns al viselor. - Metoda descifrării. Spre deosebire de metoda simbolică, metoda descifrării fragmentează conţinutul manifest în unităţi componente, le traduce pe fiecare folosind un dicţionar de simboluri, pentru ca în etapa finală sensurile parţiale să fie reunite într-un sens totalizator. În Interpretarea viselor, Freud dă exemple de asemenea chei simbolice: „scrisoarea“ apărută în conţinutul manifest, cartea de vise o traduce prin „supărare“, iar înmormîntarea înseamnă logodnă. Din punct de vedere psihanalitic, metoda descifrării este mai aproape de orientările abisale decît metoda simbolică, în special datorită acestei fragmentări a conţinutului manifest şi a traducerii sale element cu element. Două lucruri diferenţiază psihanaliza freudiană de metoda descifrării: - Calitatea cărţilor de vise sau a dicţionarelor de simboluri, care în general sunt alcătuite arbitrar. În plus, de multe ori într-o cultură dată circulă mai multe cărţi de vise divergente. - Psihanaliza freudiană reproşează metodei descifrării faptul că subestimează complet elementele singulare, individuale, ireductibile din fiecare vis. Psihanaliza are acces la sensul exact al visului nu apelînd la o carte de vise, ci la asociaţiile fiecărui pacient. Concepţia freudiană asupra visului Ceea ce deosebeşte fundamental concepţia lui Freud despre vis de celelalte concepţii este faptul că ea a fost edificată pe baza unei experienţe clinice. Freud a descoperit că, atunci cînd le cerea pacienţilor să facă asociaţii pe marginea simptomelor lor, ei aduceau ca asociaţii, nu de puţine ori, vise. Acest fapt învăţat de la pacienţi l-a autorizat pe Freud să considere că visele îşi găsesc un loc pe acel drum care duce de la cauză la ideea maladivă. Ca şi simptomul, visul are în spate o experienţă infantilă. Nu este vorba despre un fenomen somatic, ci despre un joc de forţe psihice a căror rezultantă este tocmai visul. Definiţie: Visul este, asemeni actului ratat, un fenomen psihic de compromis care satisface în acelaşi timp două dorinţe contradictorii: pe de o parte dorinţa de a dormi, care ţine de sistemul preconştient-conştient, şi pe de altă parte dorinţa inconştientă sau 14

refulată, de natură instinctuală. Visul permite satisfacerea deghizată a dorinţei instinctuale, în aşa fel încît somnul să nu fie perturbat. După Freud, visul este gardianul somnului. Conţinutul manifest şi conţinutul latent Analiza psihanalitică a oricărui vis permite înregistrarea unui conţinut manifest şi a unui conţinut latent. Prin conţinut manifest se înţelege în psihanaliză totalitatea imaginilor, ideilor, sentimentelor pe care visătorul le păstrează în minte în momentul trezirii sau şi le poate aminti. Conţinutul manifest este, cu alte cuvinte, latura conştientă a visului. Conţinutul manifest are anumite particularităţi care, după Freud, ar fi următoarele: - Caracterul lacunar. Între elementele care alcătuiesc conţinutul manifest lipsesc legăturile necesare. Caracterul lacunar contribuie în mare măsură la impresia de ininteligibilitate pe care o dă visul. - Este în majoritatea cazurilor ininteligibil, contrazicînd logica la care apelăm în stare de veghe. - Este uneori lipsit de orice nuanţă afectivă. În ceea ce priveşte conţinutul latent, acesta este rezultatul interpretării psihanalitice. Nu există conţinuturi latente în afara interpretării psihanalitice. Conţinutul latent există doar în conţinutul manifest şi poate fi extras din conţinutul manifest doar pe baza interpretării psihanalitice. Conţinutul latent constă din: resturi diurne, amintiri şi dorinţe din copilărie, impresii corporale şi aluzii transferenţiale (adică aluzii la analist, întotdeauna în timpul analizei). Caracteristicile conţinutului latent reprezintă, în genere, inversul celor ale conţinutului manifest: - Este complet, redă integral ideile visului; - Este inteligibil; - Elementul emoţional este foarte bine marcat. Din punct de vedere psihanalitic, nu doar visul sau simptomul au un conţinut manifest şi unul latent, ci şi orice operă culturală poate fi interpretată cu metoda interpretării viselor, pentru că orice produs cultural are conţinut manifest şi conţinut latent, acest lucru fiind valabil chiar şi pentru unele produse ştiinţifice (în aparenţă cele mai transparente). Travaliul visului şi interpretarea Trecerea de la conţinutul latent la conţinutul manifest este posibilă datorită unui proces care se numeşte travaliul visului. Travaliul visului este de fapt un demers de traducere care permite trecerea 15

limbajului conţinutului latent, care este coerent, inteligibil şi afectiv, în limbajul conţinutului manifest, care este lacunar, ininteligibil şi neutru din punct de vedere afectiv. Travaliul visului este un demers de încifrare, deformare, mascare a conţinutului latent. În vederea atingerii acestui scop, travaliul visului utilizează o sumă de procedee. Inversul travaliului visului este demersul de interpretare. Prin interpretare se re-traduce limbajul conţinutului manifest în limbajul conţinutului latent. Interpretarea descifrează, demască deformările impuse ideilor latente ale visului de către cenzură, prin intermediul travaliului visului. Dorinţa în vis Marea descoperire a lui Freud a fost aceea că visul este de fapt satisfacerea unei dorinţe. Prin vis se realizează mai multe tipuri de dorinţe. I. Prima categorie şi cea mai superficială o constituie dorinţele diurne pe deplin conştiente care, în timpul zilei, n-au putut fi satisfăcute datorită unor circumstanţe exterioare potrivnice. În acest caz este vorba despre realizarea unei dorinţe preconştiente. Exemplu: Unele dorinţe de tip infantil ale adulţilor care, aflaţi în situaţii limită, nu-şi pot satisface dorinţele obişnuite. Astfel, exploratorii în ţinuturi extreme relatează că, frustraţi fiind de hrană, de condiţiile climatice obişnuite şi de bucuriile căminului, visau cu regularitate mese copioase, munţi de tutun şi confortul de „acasă“. Un alt exemplu, prezentat de Freud: O tînără de curînd căsătorită visează în timpul nopţii că i-a venit ciclul. Acest vis exprimă dorinţa de a nu rămîne încă însărcinată, de a se mai bucura un timp de condiţia de tînără soţie şi de a mai amîna greutăţile şi îngrădirile legate de maternitate. II. Dorinţele fiziologice activate în timpul somnului: sete, foame, dorinţe sexuale. În cazul acesta, funcţia visului de a permite continuarea somnului este cît se poate de evidentă. Freud le numeşte „vise de confort“. Deosebirea faţă de prima categorie este aceea că dorinţele fiziologice se activează de obicei în timpul somnului, nu preced adormirea. Un vis de confort destul de frecvent este acela în care visătorul se imaginează a fi ajuns la şcoală sau la locul de muncă, ceea ce-i permite să doarmă în continuare liniştit. Visele erotice fac parte din această categorie, dar nu toate. III. Dorinţele diurne neacceptate de cenzură şi care au fost refulate. În timpul nopţii, aceste dorinţe pot reveni şi pot da naştere la vise care le satisfac. Exemplu (citat de Freud): Unei simpatice şi vesele doamne i se cere de către o prietenă mai tînără părerea în legătură cu logodnicul acesteia. Doamna, deşi considera că tînărul respectiv este un 16

om comun, fără valoare, „de duzină“, în conversaţie a afirmat că acel tînăr are toate calităţile cu putinţă. Noaptea a visat că i se punea aceeaşi întrebare şi că, de această dată, răspunsul era în deplină conformitate cu părerea ei reală despre tînăr. IV. Dorinţele inconştiente, cea mai importantă categorie. Ele sunt, după Freud, dorinţe pulsionale care ţin în special de sexualitatea infantilă. În mod direct, nemodificat, aceste dorinţe nu pot depăşi perimetrul inconştientului. Ele sunt comparate de Freud cu titanii din mitologie, învinşi de zei, care au aruncat munţi de stînci deasupra lor, fără a reuşi să-i omoare. Din punct de vedere psihanalitic este important faptul că o dorinţă inconştientă nu poate să producă un vis decît dacă reuşeşte să mobilizeze o dorinţă inconştientă asemănătoare, care să o întărească. De tipul acesta sunt visele în care rudele apropiate mor, fără ca în realitate să existe un temei obiectiv pentru o asemenea îngrijorare. În asemenea vise se exprimă fie sentimentele ostile legate de realitatea infantilă dintre fraţi, fie dorinţele legate de rivalitatea cu părinţii din perioada oedipiană. Exemplu (prezentat de Freud în Interpretarea viselor): Conţinutul manifest: „Mulţi copii, toţi fraţii, surorile, verişorii şi verişoarele visătoarei alergau pe o pajişte. S-au transformat dintr-o dată în păsări şi au zburat.“ Asociaţiile făcute de pacientă trimit la o întîmplare de cînd avea patru ani şi a întrebat un adult din anturajul ei ce se întîmplă cu copiii care mor. Acesta i-a răspuns că se transformă în păsări şi apoi în îngeri. Dorinţele în vis În vis se manifestă şi dorinţe în acord cu morala. În acest sens, un exemplu îl constituie un vis prezentat de Freud: un tată veghează zi şi noapte, timp îndelungat, la căpătîiul copilului său grav bolnav; în cele din urmă, copilul moare. După deces, tatăl se odihnea într-o cameră alăturată camerei mortuare, unde copilul era păzit de un bătrîn. Epuizat, tatăl adoarme şi visează că băiatul este lîngă el şi-l îndreaptă şoptit: „Tată, tu nu vezi că eu ard?“ Trezindu-se, constată că bătrînul adormise la rîndul lui şi o lumînare căzuse pe catafalc şi aprinsese linţoliul; mirosul de fum, împreună cu dorinţa tatălui ca băiatul să nu fi murit, au determinat visul. Exemple din analize contemporane Exemplul 1. Conţinutul manifest al visului: Visătorul, un bărbat de circa treizeci de ani, visează că fuge de acasă cu naşa sa, o femeie frumoasă, cu doi copii reuşiţi, pentru a se căsători cu ea. Apoi se întoarce acasă şi o găseşte pe propria lui soţie într-o cameră cu două paturi, împreună cu Ioan Gyuri Pascu. La început, Gyuri Pascu se afla în celălalt pat, apoi intră în pat cu soţia. Visătorul nu e prea supărat; pleacă întrebînd-o dacă să se întoarcă dimineaţa sau mai devreme. 17

Conţinutul latent, relevat din asociaţiile libere ale visătorului: O primă dorinţă se leagă de faptul că soţia visătorului este însărcinată în luna a noua şi el ar dori să-şi rezolve problema sexuală cu alte femei. O altă dorinţă: ar dori o altă soţie, una ca naşa, eventual chiar pe aceasta, care are doi copii reuşiţi, aceasta pentru că se întreabă dacă şi copilul său va fi reuşit şi are anumite nesiguranţe, ca nu cumva copilul să fie o fată – ceea ce s-a şi întîmplat. O a treia dorinţă este aceea de a se deculpabiliza: dacă soţia are un amant, atunci el este mai puţin culpabil. A patra dorinţă este şi cea mai profundă: de a lăsa propria sa latură feminină cu soţia şi de a-şi cultiva latura masculină cu naşa; visătorul îl consideră pe Gyuri Pascu oarecum efeminat şi, în plus, el însuşi are o personalitate cu puternice trăsături feminine. Exemplul 1. Visătoarea este o doamnă, medic, a cărei viaţă este dominată de relaţia cu mama vitregă, care a adoptat-o la un an şi jumătate, cînd mama ei bună a încredinţat-o acestei doamne, o rudă mai înstărită, pentru că în familia ei de origine erau şapte copii – prea mulţi, şi oricum prea multe fete. Visul apare pe fondul conflictului cu mama adoptivă, acum senilă. Conţinutul manifest al visului: Mama, mult mai tînără, făcea un chiuretaj. Doctorul o chiureta cu degetul, procedeu foarte dureros de care mama ei se plîngea. Conţinutul latent cuprinde mai multe dorinţe. O primă dorinţă e aceea ca mama ei adoptivă să fie mai tînără, astfel încît să fie sănătoasă mental şi între ele să nu mai existe conflicte. O a doua dorinţă este legată de traumatismul suferit cînd a fost cedată unei alte mame şi reiese din asociaţiile la chiuretaj: ar vrea ca mama ei să nu mai fi făcut alţi copii, pentru ca ea să rămînă copil unic. O a treia dorinţă se referă la elementul „doctorul o chiureta dureros“: caracterul dureros al chiuretajului vine din dorinţa de a o pedepsi pe mama sa pentru necazurile pe care i le face. A patra dorinţă, legată de „chiuretajul cu degetul“, este aceea de a avea un act sexual, ca bărbat, cu mama ei, ceea ce corespunde dorinţei constante a visătoarei de a fi fost bărbat. Dificultăţi ale teoriei freudiene despre vis Există două tipuri de vise care par a contrazice ideea principală a lui Freud, aceea că visul este realizarea unei dorinţe. Există vise în care nu apare plăcerea asociată cu realizarea unei dorinţe, ci dimpotrivă, apar sentimente negative – angoasă, neplăcere; ba chiar, în visele de tip coşmar, se produce uneori trezirea, ceea ce contrazice ideea lui Freud că visul este gardianul somnului. O primă categorie care ar contrazice teoria freudiană o constituie visele de pedepsire. În aceste vise, sentimentele dominante ale visătorului sunt cele de neplăcere. Freud rezolvă această dificultate afirmînd că şi visele de pedepsire sunt vise în care se realizează o dorinţă, dar acea dorinţă nu ţine de instanţa numită de Freud „Se“ (lumea instinctelor), ci de Supra-Eu, o instanţă inconştientă dar cu conţinuturi culturale. 18

Exemplu (analiză contemporană): Visătorul este un bărbat tînăr, supradotat intelectual şi performant profesional, dar foarte fragil afectiv. Conţinutul manifest: Pe un testicol îi apăruse o infecţie. Pentru a scăpa de ea se duce la doctor, care urma să o extirpe chirurgical. Pacientul, cu o îndelungată experienţă analitică (8-9 ani cu alţi doi analişti) leagă visul de un eveniment real, petrecut cu două săptămîni în urmă, cînd îi apăruse în locul respectiv un coş mare care ulterior se retrăsese şi lăsase în urmă un chist. Visul ar exprima aşadar dorinţa lui conştientă de a scăpa de respectivul chist. Interpretarea analistului: Visul exprimă, în situaţia transferenţială, dorinţa pacientului ca analistul (simbolizat prin doctor) să-l pedepsească, (să-l castreze) prin operaţia în zona testicolelor, pentru dorinţele sale incestuoase (nutrite în perioada pubertăţii faţă de mama sa, o femeie foarte seducătoare). O a doua categorie o constituie coşmarurile. Caracteristica lor este angoasa, neplăcerea care, în anumite cazuri, se continuă prin trezire. După Freud, angoasa şi trezirea sunt tot mijloace de a împiedica o dorinţă interzisă să pătrundă în conştient, numai că sunt mijloace extreme, care intervin atunci cînd pericolul ca dorinţa să pătrundă în conştient este iminent. Cenzura foloseşte o gamă largă de mijloace pentru a împiedica dorinţa să pătrundă în conştient şi nu foloseşte de la început angoasa sau trezirea. O primă măsură pe care o poate lua cenzura cînd dorinţa inconştientă este favorizată în dauna dorinţei de a dormi este aceea de a introduce în vis ideea că tot ce se întîmplă este doar un vis. Abia ulterior se apelează la angoasă, care semnalează pericolul care, deşi în vis poate apărea ca exterior (situaţia din vis), este de fapt pericolul pe care-l reprezintă propriile dorinţe. Un prim exemplu îl constituie visele de efracţie (mai ales ale femeilor, dar şi ale bărbaţilor), în care un răufăcător încearcă să pătrundă în locuinţă, ceea ce şi reuşeşte uneori, urmărind victima cu un cuţit sau pistol. Asemenea vise sunt însoţite de puternice sentimente de frică, provocată nu de scenele din vis, ci de propria dorinţă, neacceptată de cenzură, de a avea relaţii sexuale, uneori fiind vorba de dorinţa de viol. Abia în ultimă instanţă cenzura apelează la trezire pentru a împiedica dorinţa interzisă să pătrundă în conştient. Freud compară cenzura din vis cu acei paznici din vechile oraşe, care aveau misiunea de a îndepărta noaptea toate sursele de zgomot dar care, în caz de pericol major (incendiu etc) nu ezitau să-i trezească pe locuitori. Clasificarea viselor în funcţie de raportul dintre conţinutul manifest şi conţinutul latent 1. Visele în cadrul cărora conţinutul manifest şi conţinutul latent coincid. În cazul acestor vise, între cele două conţinuturi nu se interpune travaliul visului. Se mai numesc şi „vise de tip infantil“, pentru că sunt caracteristice în special vîrstelor foarte mici, ceea ce nu exclude 19

posibilitatea ca ele să apară, în anumite situaţii, şi la adulţi. Pentru Freud, această categorie de vise este importantă pentru psihanaliză în special datorită faptului că ele demonstrează cît se poate de clar ideea că visul reprezintă realizarea unei dorinţe. Asemenea vise realizează dorinţe conştiente care au apărut în timpul zilei, dar care, datorită unor circumstanţe nefavorabile, nu s-au putut realiza. Se poate spune că asemenea vise reprezintă transformarea unor propoziţii optative în propoziţii la modul indicativ. Exemple (vise de copii) - Visătoarea este o fetiţă de doi ani, pusă la dietă din cauza unui deranjament stomacal provocat de căpşuni; ca atare, alimentul interzis sunt tocmai căpşunile. Noaptea, fetiţa visează că mănîncă tort cu căpşuni şi căpşuni. - Visătoarea, o fetiţă de trei ani şi trei luni, făcuse ziua o plimbare cu vaporul, împreună cu tatăl ei; plimbarea i s-a părut mult prea scurtă, iar la coborîrea de pe vapor a izbucnit în plîns. Noaptea a visat că făcea o plimbare interminabilă cu vaporul. - Visătoarea, o fetiţă de patru ani, înnoptează la o mătuşă de-a sa şi doarme într-un pat de adult. Visează că doarme într-un pat prea mic pentru ea, vis care exprimă dorinţa ei de a fi adult. 2. Visele în care conţinutul manifest şi conţinutul latent nu coincid, în care intervine în proporţii diferite travaliul visului. Acestea sunt visele majoritare ale adultului, inteligibile în diferite grade. Travaliul visului Travaliul visului este un proces psihic prin intermediul căruia ideile latente ale visului sunt transformate în conţinut manifest. Principala caracteristică a travaliului visului este faptul că nu avem de a face cu un proces creator; este vorba despre o acţiune de traducere dintr-un limbaj într-un alt limbaj. Principalele mijloace ale travaliului visului sunt: condensarea, deplasarea, figurabilitatea, elaborarea secundară. Condensarea acţionează întotdeauna în favoarea cenzuri şi este acel procedeu al travaliului visului al cărui efect constă în reducerea, uneori considerabilă, a conţinutului visului astfel că uneori există o adevărată discrepanţă între conţinutul manifest şi conţinutul latent. Este posibil ca redactarea conţinutului manifest al un vis să aibă doar cîteva rînduri, în timp ce redactarea conţinutului manifest al aceluiaşi vis poate avea cîteva pagini. Din punctul de vedere al modalităţii psihice în care se realizează condensarea, este vorba de înlocuirea mai multor lanţuri asociative de reprezentări printr-o singură reprezentare care se află la intersecţia lor. Energia psihică a acestor lanţuri asociative este preluată de reprezentarea care le înlocuieşte. Deşi condensarea este un procedeu care a fost studiat cel mai bine în cazul visului, ea este prezentă şi în cazul simptomului, al actului ratat, 20

al cuvîntului de spirit, precum şi al produselor culturale – este aşadar o caracteristică legată de nivelul inconştient de funcţionare a psihismului. În general, condensarea porneşte fie de la asemănarea elementelor care fac obiectul condensării, fie de la caracterul lor contradictoriu, opus. Astfel, Irma din visul lui Freud reprezintă printr-o singură figură mai multe persoane feminine din viaţa lui Freud: există elemente nu doar din pacienta cu acest nume, ci şi din soţia şi fiica lui Freud. o asemenea reprezentare care înlocuieşte alte reprezentări, funcţionează „aşa cum funcţionează deputaţii sau senatorii faţă de alegătorii lor, într-un sistem politic democratic“. O condensare bazată pe contrarii apare în visul unei femei pe nume Maria, care se visează purtînd o ramură cu flori asemănătoare cu cea purtată de îngeri în anumite tablouri ce reprezintă Bunavestire, ceea ce ar simboliza inocenţa. Florile sunt însă albe şi grele, asemănătoare cameliilor, ceea ce reprezintă o aluzie la „dama cu camelii“, adică la contrariul inocenţei. Efectul rezumativ al condensării poate fi ilustrat printr-un exemplu dintr-o analiză contemporană. Visătoarea este o tînără studentă analizandă; visul ei are un conţinut manifest foarte scurt, ceea ce indică o intervenţie masivă a condensării. Conţinutul manifest: „Bunica mea adormise în mijlocul unei grămezi de păstăi de fasole.“ Asociaţiile care vizează elementul „bunica“: o primă asociaţie este o amintire din copilărie cînd, aflîndu-se la casa de la ţară a bunicii, a vrut să culeagă o păstaie de fasole de pe un arac din vie. Trăgînd de frunze a constatat că dedesubtul lor se afla încolăcit un şarpe. În acest fel, păstaia de fasole s-a asociat cu şarpele, care este un simbol falic universal. O altă amintire condensată în personajul „bunica“ se referă la o fotografie în care bunica stătea într-o grămadă de boabe de fasole. Tot bunica o reprezintă şi pe visătoare, datorită relaţiei de rudenie. Această bunică a fost pentru ea adevărata mamă. Elementul diurn care a declanşat acest vis este întîmplarea că, după ce a făcut dragoste cu prietenul ei, acesta adoarme pentru cîteva secunde; visătoarea comentează: „Era fie prea obosit, fie pe deplin satisfăcut. Atunci am simţit din nou că-l domin.“ Dorinţa exprimată prin vis este aceea de a compensa o stare de insatisfacţie sexuală. Pe de o parte este o dorinţă mai superficială, legată de faptul că întîlnirile lor amoroase erau mult prea rare, iar pe de altă parte este vorba de o insatisfacţie mai profundă care trimite la dorinţa de penis: şi-ar putea domina mai bine acest partener şi pe oricare ale partener dacă ar dispune de o mulţime de penisuri, nu de unul singur, ca acesta. Deplasarea acţionează schimbînd accentele: ceea ce în conţinutul latent este accentuat, important, apare în conţinutul manifest ca fiind neînsemnat. Invers, ceea ce în conţinutul latent este lipsit de importanţă apare ca fiind foarte important la nivelul conţinutului manifest. Freud 21

spune: „deplasarea reprezintă o totală inversare a valorilor“. Deplasarea nu este un procedeu specific doar visului, ci îi vom regăsi efectele în toate produsele la care participă inconştientul, de la simptomul nevrotic pînă la opera literară. Deplasarea este un procedeu al travaliului visului care are ca efect o inversare de accente între conţinutul latent şi conţinutul manifest. Şi acest procedeu, care este un mod de funcţionare a inconştientului, este pus să funcţioneze pentru scopurile cenzurii, adică în scopul de a deghiza, masca anumite elemente ale conţinutului latent: elementele neacceptate cultural. În acest fel, acţiunea condensării este amplificată de acţiunea deplasării; cele două procedee acţionează împreună pentru a face de nerecunoscut conţinutul latent. La fel ca în cazul condensării, efectul deplasării poate fi înregistrat în majoritatea producţiilor şi acţiunilor umane, de la simptom şi pînă la operele culturii majore. De aceea, visul poate fi folosit nu doar ca un model pentru înţelegerea simptomului, ci şi ca un model pentru înţelegerea operelor de artă, unde vom regăsi în principiu aceleaşi procedee care funcţionează şi în vis. Exemplu: Freud visează că scrie o monografie botanică; în conţinutul manifest, această monografie botanică reprezintă elementul central. Analiza făcută de Freud arată că în conţinutul latent este vorba de relaţii tensionate, de rivalitate între colegi. Figurabilitatea. Acest procedeu este considerat de Freud ca fiind o variantă a deplasării. Între ele două există însă deosebiri notabile. În timp ce deplasarea în sens strict constă în înlocuirea unei reprezentări prin altă reprezentare, figurabilitatea se referă la înlocuirea unei expresii abstracte (a unui gînd al visului) printr-o imagine, mai ales vizuală. Figurabilitatea este deci acel procedeu prin care se trece dintr-un limbaj abstract într-un limbaj concret, imagistic. Această înlocuire, care se produce foarte frecvent în vis, trebuie explicată prin faptul că visul este un fenomen regresiv. După Freud, visul marchează o triplă regresie: una topică, în virtutea căreia fenomenele psihice se apropie de extremitatea percepţiei; una temporală, adică se realizează întoarcerea la fenomenele psihice mai vechi (la scenele infantile înregistrate vizual) şi una formală, întrucît modalităţile de expresie mai evoluate (abstracte) sunt înlocuite cu modalităţi de expresie mai puţin evoluate, mai vechi – imaginile. Această trecere dintr-un limbaj abstract, al cuvintelor într-un limbaj concret, al imaginilor contribuie substanţial la crearea aspectului ininteligibil al visului. Astfel, şi figurabilitatea serveşte interesele cenzurii. În mod concret, figurabilitatea funcţionează astfel: dintre diferitele ramificaţii ale principalelor gînduri din conţinutul latent sunt alese acelea apte de a fi reprezentate printr-o imagine vizuală. În Interpretarea viselor este redat un experiment mental propus şi practicat de Herbert Silberer, unul din primii discipoli ai lui Freud. Silberer a constatat că în faza premergătoare adormirii se întîmplă ca 22

anumite gînduri să fie înlocuite în mod automat prin imagini. Silberer a numit acest fenomen „autosimbolizare“. Ulterior s-a încercat verificarea acestei observaţii prin provocarea deliberată a acestui fenomen şi s-a constatat că aşa stau lucrurile. Exemple: (1) Gîndul de a înlocui într-un articol un pasaj necizelat a produs, în acest experiment, imaginea autorului şlefuind o bucată de lemn. (2) Experimentatorul pierde firul într-o înlănţuire de gînduri şi încearcă fără succes să regăsească suita logică; în plan vizual, această situaţie este figurată sub forma unei scrieri din care au dispărut ultimele rînduri. În practica psihanalitică este un fenomen destul de frecvent acela în care, mai ales în vise, analistul apare cu o constituţie care nu-i este proprie, uneori foarte masiv, alteori foarte înalt, prin aceasta exprimîndu-se evident un aspect al transferului. Observaţie: Regresia caracteristică visului nu impune doar fenomenul figurabilităţii, ci impune şi alte modificări ale visului, astfel că logica visului este total diferită de logica stării de veghe. De exemplu, relaţiile logice dintre elementele visului nu apar, ca în stare de veghe, drept legături logice, ci apar, ca într-o dramă antică, drept unitate în timp şi loc. Relaţia cauzală, atît de frecventă în gîndirea conştientă, apare în vis fie ca succesiune temporală, indiferent că mai întîi pare cauza sau efectul, ceea ce de altfel se manifestă şi în cadrul asocierii libere din timpul terapiei. De asemenea, contrariile în vis pot fi exprimate prin unul şi acelaşi element, aşa cum e cazul în limbile arhaice, unde unul şi acelaşi cuvînt exprimă contrariile. Contradicţia dintre impulsuri – conflictele voinţei – apare în vis ca supărătoare incapacitate de mişcare. Apelul la simboluri. Şi folosirea simbolurilor este considerată de Freud ca o variantă a deplasării. Specificitatea simbolizării constă în aceea că există o legătură constantă între simbol, care ţine de conţinutul manifest, şi elementul simbolizat, care ţine de conţinutul latent. Simbolurile onirice pot fi individuale sau singulare, valabile pentru un singur individ, generale, valabile pentru o comunitate şi universale, valabile pentru întreaga umanitate. Freud a recunoscut nu doar importanţa simbolurilor individuale, ci şi pe cea a simbolurilor universale, acordînd totuşi prioritate celor individuale. Exemplu (simbol individual într-o terapie contemporană): Datorită unor circumstanţe particulare, în mintea unui analizand s-a produs asocierea între pescuit şi masturbare: la o partidă de pescuit în timpul căreia nu reuşea să prindă nimic, a apelat la activitatea autoerotică. Această asociere accidentală, conjuncturală a funcţionat ulterior întîmplării constant în visele lui, dar pescuitul, prin extensie, simboliza şi alte activităţi erotice interzise. Simbolurile universale. Au fost descoperite de Freud, dar nu el a elaborat o teorie asupra lor, ci Jung. Simbolurile universale au fost descoperite de Freud tot în mod inductiv, pornind de la experienţa clinică. El a constatat că există anumite elemente ale visului faţă de care 23

pacientul nu poate să producă asociaţii, această incapacitate nedatorîndu-se rezistenţei. Datorită faptului că pacienţii nu puteau asocia în marginea acestor elemente, el le-a numit „elemente mute“. Ele sunt tocmai simbolurile universale. Sensul simbolurilor universale este descifrat în psihanaliză prin comparaţie cu diferite produse culturale în care simbolurile sunt aceleaşi, dar sensul lor poate fi mai clar. Metoda comparării unui produs individual cu produsele culturii a dat mai tîrziu conţinut metodei amplificării, folosită de Jung. Descifrarea simbolurilor onirice prin apelul la comparaţia cu produsele culturale deosebeşte metoda psihanalitică de cărţile de vise, unde descifrarea simbolurilor este făcută în mod arbitrar. Exemple de simboluri universale (Freud):

•

împărat, împărăteasă; rege, regină – părinţii visătorului; prinţ, prinţesă – visătorul sau visătoarea. Aceste simboluri apar foarte des în basme; din punct de vedere psihanalitic, basmele sunt vise ale sufletului colectiv. • cuţit, pumnal, umbrelă, baston; peşte, melc, şoarece, pisică, şarpe (mai ales) – simboluri falice; • cutie, casetă, dulap, sobă; peşteră, navă, în general toate receptaculele simbolizează corpul femei şi femeia, sub aspectul funcţiei receptive şi reproductive; • potecile abrupte, scările, faptul de a urca sau coborî scara simbolizează actul sexual; • calviţie, tăierea părului, pierderea unui dinte, decapitarea simbolizează castrarea. Apărarea de castrare este simbolizată prin apariţia unuia sau mai multor obiecte falice; cel mai sugestiv simbol de acest fel este şopîrla. Freud exprimă predominanţa simbolurilor sexuale apelînd la ipoteza unui lingvist norvegian care a susţinut că omul ar fi dezvoltat iniţial limba ca mijloc de comunicare în scopul relaţionării sexuale; abia ulterior s-a îmbogăţit cu alte semnificaţii. Elaborarea secundară. Aşa cum sugerează termenul, acest procedeu se aplică asupra rezultatelor celorlalte procedee. Efectele produse de elaborarea secundară constau în adăugiri şi remanieri ale conţinutului manifest, scopul urmărit fiind acela de a da visului un aspect mai coerent, asemănător cu acela al unei reverii. Intervenţia elaborării secundare se datorează tot cenzurii; mai exact, momentele în care intervine ea sunt cele premergătoare trezirii sau chiar în timpul relatării visului. Cu cît conţinutul manifest este mai clar, cu atît este mai sigur că avem de a face cu intervenţia elaborării secundare. Visele complet ininteligibile indică fie o intervenţie redusă, fie un eşec al elaborării secundare. 24

Funcţia visului. Dorinţa şi cenzura După Freud, principala funcţie a visului este de a proteja somnul. Pentru a realiza această funcţie, visul absoarbe efectul stimulilor externi şi interni şi îi prelucrează în aşa fel încît somnul să poată continua. Dintre stimulii externi, cei mai frecvenţi care pot tulbura somnul şi pe care visul îi încorporează în structura sa sunt zgomotele, lumina, mirosurile. Dintre cei interni sunt: durerea, necesităţile fiziologice – sete, foame, nevoia de a urina, nevoia sexuală; de asemenea, interesele psihice persistente, dorinţele actuale nerealizate în timpul zilei sau dorinţele infantile, inconştiente sau refulate. Din toţi aceşti stimuli, visul produce o halucinaţie, de obicei vizuală, aptă să satisfacă atît dorinţa de a dormi cît şi dorinţa inconştientă de natură instinctuală. Un exemplu prezentat de Freud, preluat de la Otto Rank, este visul bonei franceze. Freud prezintă opt imagini din visul acestei bone. Prima imagine reprezintă prima reacţie a visătoarei la solicitarea copilului pe care-l avea în grijă, solicitare prin care acesta îşi exprima nevoia de a urina: în vis, camera în care se afla bona cu copilul pe care-l avea în grijă este înlocuită cu strada. În a doua scenă din vis, copilul urinează, ceea ce-i permite bonei mai departe continuarea somnului. Cum însă stimulul real nu dispare, visul continuă să-l prelucreze. În imaginea a treia, urina eliminată de copil se transformă într-un curs de apă din ce în ce mai amplu, pe care pot circula ambarcaţiuni din ce în ce mai mari. Abia la ultima secvenţă, bona se trezeşte speriată. Un rol foarte important în protejarea somnului de către vis îl joacă visele de angoasă şi trezirea din somn. Angoasa, coşmarul este provocat nu de evenimentele din vis, ci de dorinţele interzise de cultură ale visătorului. Cenzura, factor important în producerea visului, constă din valorile şi normele sociale interiorizate de subiect, numite de Freud generic Supra-Eu. Cenzura variază ca intensitate în funcţie de individ. Interpretarea visului în psihanaliza contemporană În terapia psihanalitică de azi, interpretarea visului şi-a pierdut importanţa pe care o avea la început, locul interpretării visului ca principal mijloc de acces la inconştient fiind luat de interpretarea transferului. În transfer, inconştientul pacientului se exprimă tot atît de profund ca în vis, dar analiza transferului presupune într-o măsură considerabilă participarea afectivă a pacientului, în timp ce interpretarea visului este un demers în care predomină aspectul intelectual. Primii care au produs modificări în teoria psihanalitică a visului sunt Adler şi Jung. Încă din 1913, Adler a atras atenţia asupra valorii prospective a visului: visul trimite nu doar spre trecut, ci şi spre viitor. Jung, prin teoria despre „visele mari“, visele arhetipale, a arătat că în anumite cazuri visele exprimă alte conţinuturi ale inconştientului – arhetipuri, conţinuturi ale inconştientului colectiv. Această expresie 25

simbolică a inconştientului colectiv nu apelează la deghizare, deformare, mascare. Autori mai recenţi (Kohut) insistă pe funcţia de autoexprimare a visului; el reabilitează importanţa conţinutului manifest al visului. Pe parcursul analizei, pacienţii fac vise care vizează stadiul de dezvoltare al analizei, de multe ori simbolizat printr-o casă (care trebuie dărîmată, nouă dar nelocuită etc). Din punct de vedere cronologic, primul fenomen care provine din inconştient a fost tocmai simptomul nevrotic, un fenomen cu sens, fenomen psihic şi nu somatic. Psihiatria considera că orice simptom nevrotic are un substrat cerebral, organic, medical. Freud plasează simptomul nevrotic în lumea psihică. O ilustrare a ideii că somaticul joacă un rol redus este termenul psihanalitic de disponibilitate somatică; disponibilitatea somatică se referă la faptul că, în conversia isterică, conflictul psihic se exprimă în plan somatic, adică „alege“ un organ sau o zonă a corpului şi o foloseşte ca teren pentru exprimarea respectivului conflict psihic. După Otto Fenichel, în lucrarea Teoria psihanalitică a nevrozelor, alegerea zonei somatice pentru conversia isterică se face în funcţie de mai mulţi factori: (1) Natura fantasmelor inconştiente: astfel, o persoană cu fixaţii orale va dezvolta simptome în zona orală, aşa cum se întîmplă cu Dora, pacienta lui Freud care-şi localizează simptomele – afonie, tuse – în zona aparatului fonator pentru că în copilărie fusese o adevărată „sugătoare“, adică exercitase susţinut zona orală. (2) Particularităţile anumitor organe: de exemplu, un miop va dezvolta, în cazul unei îmbolnăviri isterice, tulburări de vedere. (3) Momentul în care s-a produs refularea. Fenichel arată că organele cel mai active în perioada respectivă, cele care au constituit sediul celor mai puternice tensiuni, sunt cele mai apte să exprime tulburări de tipul conversiei. De exemplu, o pacientă adultă care suferea de dureri abdominale reproducea astfel durerile de apendice resimţite în copilărie, dureri care-l determinaseră pe tatăl ei să-i arate o tandreţe deosebită. Durerile vîrstei adulte exprimau în acelaşi timp dorinţa de a beneficia de afecţiunea paternă, precum şi frica de operaţia care a urmat în copilărie durerii şi tandreţei paterne, operaţie care a fost probabil resimţită ca o pedeapsă. Sensul simptomului nevrotic Ca şi actul ratat şi visul, simptomul nevrotic este o formaţiune de compromis în care se satisface simultan tendinţa interzisă, care pentru Freud este exclusiv de natură sexuală, şi apărarea împotriva acestei tendinţe. După Freud, etiologia nevrozei este o etiologie exclusiv sexuală, teoria freudiană cunoscînd în timp după variante. În perioada 1895 – 1897, Freud avansează teoria seducţiei. Această teorie, bazată pe relatările pacienţilor din acea perioadă, susţinea că nevroza are la bază un 26

abuz sexual real, petrecut în istoria personală a pacienţilor. Această experienţă este ulterior uitată (refulată) fără ca, datorită acestui fapt, eficienţa sa psihică să fie anulată. Deşi ulterior s-a dovedit că relatările pacienţilor erau în mare parte ficţiuni, totuşi teoria seducţiei, deşi abandonată de Freud, nu a dispărut complet din cadrul psihanalizei. Însuşi Freud a continuat să se întrebe, şi după ce a renunţat „oficial“ la această teorie, în ce măsură factorii cauzatori ţin de evenimente reale şi în ce măsură de dimensiunea imaginară. Laplanche, într-o carte despre teoria generală a seducţiei, reabilitează această idee. Teoria sexualităţii infantile înlocuieşte teoria seducţiei şi marchează o schimbare importantă, în sensul că, dacă în teoria seducţiei sexualitatea îi era adusă copilului din exterior de către un adult, în teoria sexualităţii infantile, sexualitatea este un factor intern încă de la naştere. Sexualitatea infantilă este de fapt o sumă de activităţi hedonice prin intermediul cărora copilul, spre deosebire de adult, nu urmăreşte să obţină decît un anumit grad de plăcere. Spre deosebire de sexualitatea adultă, sexualitatea infantilă are deci un alt scop: obţinerea de plăcere pură şi simplă, şi un alt obiect: sexualitatea infantilă este în mare măsură autoerotică (sexualitatea adultă are ca scop reproducerea şi ca obiect o altă persoană). Cum se justifică folosirea termenului de „sexualitate“ în raport cu vîrsta copilăriei? Şi la adult se înregistrează aceleaşi activităţi ca la copil, numai că servesc altui scop: la adultul genitalizat sunt activităţi sexuale preliminare. Teoria sexualităţii infantile este asociată cu teoria fantasmei şi a realităţii psihice. Se poate spune că unele nevroze au la bază o fantasmă inconştientă care ţine de sexualitatea infantilă. Principalul aspect considerat de Freud ca important este complexul Oedip. După modelul în care parcurge complexul Oedip, individul îşi „alege“ un tip sau altul de nevroză. Dacă un individ are fixaţie în stadiul de dezvoltare falic, corespunzător perioadei de vîrstă 3 – 5 ani, cînd se conturează acest complex, şi dacă foloseşte ca mijloc de apărare refularea, atunci probabilitatea ca el să dezvolte o nevroză sau o personalitate de tip isteric este considerabil crescută. Pentru nevroza sau tipul de personalitate obsesională sunt caracteristice fixaţiile în stadiul anterior de dezvoltare (sadic-anal). În cazul nevrozei obsesionale, principalul mijloc de apărare faţă de tendinţele oedipiene este regresia. Una din condiţiile esenţiale pentru declanşarea unei nevroze este existenţa unei fixaţii la unul din stadiile de dezvoltare ale sexualităţii infantile. O altă condiţie importantă pentru apariţia nevrozei este o frustrare majoră, afectivă şi sexuală, care se produce în anii maturităţii – un eşec sentimental şi afectiv care produce o regresie la punctele de fixaţie din copilărie, declanşîndu-se astfel din nou conflictele copilăriei, care se rezolvă prin simptome. 27

Nevroza este o disfuncţie specific umană – disfuncţia fiinţei care trăieşte în cultură, nevroza fiind de fapt un conflict prost rezolvat între natură şi cultură. Nevroticul nu poate să accepte pe deplin cerinţele culturii şi nu poate cu adevărat să renunţe la anumite forme de satisfacere instinctuală. Exemple de simptome nevrotice legate de sexualitatea infantilă 1. Inhibiţiile sexualităţii: impotenţa şi frigiditatea. Otto Fenichel consideră că inhibiţiile sexualităţii reprezintă simptomele nevrotice cele mai frecvente, prezente în mai toate tipurile de nevroze. Esenţial este că prin intermediul acestor simptome se exprimă în mod clar apărarea faţă de anumite tendinţe sexuale. Individul care are asemenea simptome consideră în mod inconştient că activitatea sexuală este periculoasă. Apărarea în faţa acestui pericol, care impune evitarea actului sexual, mobilizează dimensiunea fiziologică. După Fenichel, impotenţa este o perturbare fiziologică provenind din acţiunea defensivă a Eului, care împiedică realizarea unei activităţi instinctuale considerate periculoase. În esenţă, temerea care provoacă impotenţa este frica de castrare. Datorită unui ataşament faţă de mamă, există şi temerea inconştientă că intromisia presupune pericolul rănirii sau pierderii penisului. Atît ataşamentul faţă de mamă cît şi frica de castrare sunt manifestări ale complexului Oedip. Aceste două aspecte perturbă comportamentul sexual atît în plan superficial cît şi în plan profund. În plan superficial, nici o parteneră nu este bună pentru că nici una nu este asemeni mamei. În plan profund, ataşamentul sexual faţă de mamă împiedică realizarea performantă a actului sexual, pentru că în mod inconştient orice parteneră este concepută ca fiind mama. Din aceleaşi surse infantile se alimentează şi oscilaţiile de potenţă ale multor bărbaţi, care pot avea relaţii satisfăcătoare cu un anumit tip de femeie, în timp ce cu altele sunt impotenţă. Din punct de vedere psihanalitic, oscilaţiile patologice de potenţă ale anumitor bărbaţi se datorează dezbinării între curentul tandru şi curentul senzual al respectivului individ. Anumiţi bărbaţi sunt neputincioşi cu femeile pe care le iubesc şi pe deplin funcţionali cu femeile cu care au o relaţie exclusiv fiziologică. Persoanele iubite semnalizează inconştient imaginea maternă. Frigiditatea este pandantul feminin al impotenţei şi reprezintă, după Otto Fenichel, o inhibiţie a satisfacţiei sexuale complete, cauza fiind în principiu aceeaşi: satisfacerea completă este percepută inconştient ca un pericol, ceea ce indică nu doar prezenţa, ci şi eficienţa unor elemente ale sexualităţii infantile. Din punct de vedere psihanalitic, există două cauze esenţiale ale frigidităţii: fixaţiile oedipiene – partenerul este perceput inconştient ca fiind tatăl, sau identificarea masculină, ceea ce are drept cauză faptul că excitaţia de tip infantil clitoridian nu cedează locul excitaţiei vaginale, 28

ceea ce face ca actul sexual adult prin intromisie să nu conducă la orgasm. Angoasa şi fobia După Fenichel, angoasa este forma cea mai simplă de compromis între o tendinţă instinctuală şi apărarea de respectiva tendinţă. Isteria de angoasă este forma cea mai simplă de nevroză. În acest caz, angoasa îşi pierde caracterul nedeterminat şi se transformă în fobie, fiind legată de o anumită situaţie sau de un anumit obiect declanşator. Atît angoasa cît şi fobia pot fi ilustrate prin cazul micului Hans. Freud subliniază de la început că acest băieţel este pe deplin sănătos, o fire veselă şi robustă, care totuşi se îmbolnăveşte, boala sa nefiind însă provocată de ceea ce ar fi considerat psihiatrii (degenerarea fizică), ci este legată de conflictele infantile specifice complexului Oedip. Acest caz reprezintă primul caz de psihanaliză a copilului. Freud l-a „îngrijit“ pe Hans cu ajutorul tatălui său, care era un apropiat al cercurilor psihanalitice; pe Hans l-a văzut doar o singură dată. Boala micului Hans a debutat prin angoasă, printr-o teamă fără obiect, pentru ca apoi să se transforme în fobie care avea principalul element al conţinutului manifest frica de a nu fi muşcat pe stradă de un cal. În momentele de agravare, micul Hans se temea că acel cal ar putea intra în curte şi chiar în casă pentru a-l muşca. În asemenea, momente, Hans refuza să iasă din casă. Acest simptom nu este legat de nici o experienţă negativă a pacientului cu animalul fobogen. Sensul latent trebuie deci căutat în interior, în conflictele sale psihice specifice vîrstei. Alături de această fobie principală se manifestă unele fobii adiacente: frica de animalele mari de la zoo, de camioanele încărcate cu multe pachete, şi de posibila prăbuşire a calului. Sensul latent este dat de constelaţia psihică oedipiană, de lupta împotriva tendinţelor incestuoase care o vizau pe mama sa şi de conflictul generat de agresivitatea faţă de tată, perceput în situaţia respectivă ca un rival. Toate aceste gînduri, sentimente şi acţiuni ale lui Hans după vîrsta de trei ani şi jumătate îl determină pe Freud să-l numească „un mic Oedip“. Una dintre fantasmele micului Hans – fantasma cu girafa – demonstrează foarte bine care erau conţinuturile psihice în momentul respectiv. „Noaptea era în cameră o girafă mare şi una şifonată şi cea mare a ţipat pentru că am luat-o pe cea şifonată. Atunci ea [cea mare] a început să ţipe încontinuu şi apoi eu m-am aşezat pe girafa şifonată.“ Planul imaginar al micului Hans reflectat de această fantasmă ilustrează clar nevoia sa de tandreţe maternă, dar şi dorinţa faţă de organul sexual al mamei, simbolizat de girafa şifonată, pe de o parte, iar pe de altă parte intervenţia interdictivă a tatălui, simbolizată de girafa cea mare. În esenţă, fobia de cai a micului Hans exprimă deformat conflictul ambivalenţei afective faţă de tată în situaţia oedipiană. În această situaţie, tatăl nu mai este doar obiectul iubirii, este în acelaşi timp un rival faţă de 29

care micul Hans simte gelozie şi ostilitate dusă pînă la dorinţa de a-l elimina. Aceste sentimente negative faţă de tată vor fi însă refulate, cel puţin din două motive: în primul rînd datorită sentimentelor pozitive preexistente faţă de tată şi în al doilea rînd datorită raportului de forţe cu tatăl său, raport în care micul Hans era în mod evident defavorizat. Această refulare reprezintă primul moment al constituirii unei fobii. Celelalte două momente sunt proiecţia şi deplasarea. În cazul lui Hans, agresivitatea faţă de tată este proiectată asupra tatălui care, în urma acestui fapt, este resimţit extrem de ameninţător şi ostil. Apoi, într-un al treilea moment, ostilitatea lui Hans este deplasată asupra unui obiect de substituţie – calul. Frica de a fi muşcat pe stradă de un cal exprimă la nivelul conţinutului latent frica de castrare, ca o pedeapsă paternă pentru activităţile sale autoerotice legate de dorinţa pentru mamă. Frica de animalele mari de la zoo era doar o variantă a primului aspect, în sensul că această frică era provocată de disproporţia dintre organul genital al acestor animale mari şi penisul său extrem de mic, fapt care îi inducea teama de a fi fost castrat. Din frica de posibila prăbuşire a calului răzbate dorinţa lui Hans ca tatăl său să cadă, adică să moară. Ca orice simptom, şi fobia lui Hans este o modalitate de a soluţiona un conflict psihic, iar pe lîngă acest beneficiu primar, fobia mai are un avantaj practic: prin proiectarea şi deplasarea conflictului ambivalent afectiv, conflictul real cu tatăl este evitat. Fobia îi permite lui Hans să-l perceapă pe tatăl real ca fiind exclusiv bun, deci să poată avea o relaţie cotidiană cu el, partea negativă fiind deplasată asupra calului, care poate fi evitat. În cazul altor fobii (cum ar fi fobia faţă de lupi), evitarea animalului fobogen este şi mai simplă. Conversia isterică Particularitatea acestui simptom foarte bine studiat în psihanaliză constă în utilizarea somaticului ca termen de manifestare simbolică pentru conflictul psihic. Întrucît conflictele care se exprimă prin conversie ţin de sexualitate, psihanaliza explică acest salt din planul psihic în plan somatic prin legătura dintre sexualitate şi celelalte funcţii vitale, legătură care se manifestă sistematic pe parcursul dezvoltării individului. Această legătură constă în esenţă în sprijinirea activităţii sexuale a copilului pe funcţiile de hrănire şi pe cele excretorii, fenomen numit în psihanaliză anaclisis. După Freud, prin conversie, la fel ca prin orice simptom nevrotic, se exprimă în mod deformat tendinţe sexuale refulate. În măsura în care istericul se defineşte prin fixaţii puternice în stadiul falic, cînd se dezvoltă complexul Oedip, nedepăşind niciodată alegerile de obiect incestuoase, conversia va exprima în primul rînd fantasme oedipiene într-un mod direct sau indirect. Marea criză isterică, devenită mai rară în zilele noastre, este, după Fenichel, expresia patomimică a fantasmelor oedipiene şi a derivatelor acestora. Natura sexuală a acestor crize devine 30

evidentă cînd criza se termină cu un adevărat orgasm. În alte cazuri, criza pune în scenă rezultatele activităţii sexuale – sarcina şi naşterea. După Fenichel, cel mai concludent exemplu de acest tip este pseudo-sarcina isterică. Există şi simptome de tipul conversiei care exprimă în mod indirect conţinuturi oedipiene – vomismentele isterice. În acest caz, conţinuturile oedipiene sunt mascate de fantasme intermediare de natură pre-genitală. Este şi cazul unei paciente menţionate de Fenichel: ea suferea de greţuri şi vomismente şi şi-a dat seama pe parcursul analizei că aceste simptome nu apăreau decît atunci cînd mînca peşte. Ea dădea acestui fapt următoarea explicaţie: simptomele sale ar fi fost o reacţie la faptul de cruzime pe care îl reprezenta uciderea şi mîncarea animalelor. Explicaţia psihanalitică arată că era vorba de fapt de o fantasmă oedipiană de împreunare cu tatăl ei. Mijlocirile între fantasmă şi simptom: peştii despre care era vorba – heringi – aveau suflet (Seele, germ.), dar în germană, prin Seele se desemnează şi intestinul peştelui. Tatăl pacientei era mort, deci subzista ca suflet; mîncînd Seele, pacienta se contopea cu el. Vomismentele erau reacţia faţă de satisfacerea deformată a fantasmei oedipiene inconştiente. Obsesiile şi compulsiile În nevroza obsesională, din punct de vedere psihanalitic conflictul este acelaşi – conflictul oedipian, dar spre deosebire de isterie, mijlocul de apărare nu mai este refularea, ci regresia la stadiul anterior de dezvoltare psihosexuală – stadiul sadic-anal. Faptul regresiei explică satisfăcător caracterul straniu pe care o are realizarea de dorinţe oedipiene în nevroza obsesională. Cum una dintre caracteristicile esenţiale ale stadiului sadic-anal este o agresivitate marcată, simptomele obsesionale vor purta această mască a agresivităţii. Exemple: 1. Fenichel citează cazul unui pacient care era dominat de două obsesii: ori de cîte ori vedea o femeie se simţea constrîns interior să gîndească: „Aş putea ucide această femeie.“ Iar cînd vedea un cuţit, se simţea constrîns să-şi spună: „Aş putea să-mi tai penisul.“ Sensul inconştient al primei obsesii este, la un prim nivel, dorinţa de a-şi ucide mama. Extensia acestei dorinţe la toate femeile reprezintă o deformare prin generalizare. La un al doilea nivel de profunzime, dorinţa ucigaşă exprimă sub forma cruzimii ataşamentul incestuos faţă de mamă. A doua obsesie exprimă transparent pedeapsa pentru dorinţele incestuoase. 2. Marea temere obsesivă a „omului cu şobolani“. Acest simptom ilustrează foarte clar rolul agresivităţii în nevroza obsesională. Tratamentul psihanalitic i-a fost impus acestui pacient tocmai de caracterul aberant, la prima vedere nebunesc al acestui simptom. Omul cu şobolani, Lorenz pe numele lui adevărat, ia cunoştinţă cu prilejul unei concentrări, prin intermediul unui coleg, de o cumplită pedeapsă orientală: peste fesele condamnatului se aşează un vas cu şobolani care, 31

treptat, pătrundeau în anus. Aflînd, i-a trecut prin minte imediat gîndul că această pedeapsă ar putea fi aplicată tatălui său, precum şi prietenei sale. Caracterul aberant al simptomului consta tocmai în faptul că tatăl său murise de nouă ani. Acest gînd a devenit ulterior obsesiv. Agresivitatea omului cu şobolani nu este doar expresia agresivităţii faţă de tatăl său, ci în primul rînd este rezultatul regresiei la stadiul sadic-anal. Conform ipotezei lui Freud, această regresie a fost provocată de un incident din copilărie – o corecţie corporală severă pe care tatăl său i-a aplicat-o la vîrsta de şase ani, datorită unor activităţi autoerotice. Pe parcursul vieţii, omul cu şobolani a dorit în mai multe rînduri moartea tatălui său. La vîrsta de doisprezece ani, îndrăgostit de sora unui prieten, care nu era suficient de afectuoasă cu el, s-a gîndit că dacă i s-ar întîmpla o nenorocire (moartea tatălui), ea ar putea să devină mai tandră. Cu şase luni înainte de moartea tatălui s-a gîndit: „Dacă moare tata, voi avea mijloacele necesare pentru a mă căsători cu doamna X“. Apoi i-a trecut prin minte gîndul autopunitiv că ar trebui să fie dezmoştenit. Afirmaţia că agresivitatea omului cu şobolani nu ţine atît de resentimentul faţă de tată cît de structura sa psihică (regresia la stadiul sadic-anal) este dovedită de faptul că şi faţă de prietena sa are aceleaşi impulsuri agresive. În primul rînd se gîndeşte că pedeapsa orientală ar putea să-i fie aplicată şi prietenei sale. De asemenea, în timpul unei vacanţe de vară pe care o petrece cu prietena sa şi care debutează cu o neînţelegere, dezvoltă o serie de simptome care au drept conţinut latent o agresivitate extremă, distructivă. Compulsia de a o proteja pe prietenă, care apare în timpul unei furtuni, are în spate tendinţe ostile, distructive faţă de ea. Obsesii şi compulsii O altă trăsătură a stadiului sadic-anal, care se reflectă în simptomele obsesionale, o constituie ambivalenţa afectivă. Ambivalenţa este fenomenul psihic în care una şi aceeaşi persoană face obiectul sentimentelor pozitive şi negative ale subiectului. La omul cu şobolani, această ambivalenţă afectivă se manifestă foarte clar într-un simptom bifazic pe care-l face în legătură cu prietena sa. Aflîndu-se pe stradă în ziua plecării prietenei sale din localitatea unde îşi petrecuseră împreună concediul, omul cu şobolani vede o piatră pe drum şi se simte constrîns să gîndească că piatra ar putea să răstoarne trăsura în care se afla prietena sa, care părăsea localitatea. Pentru a evita un accident, ridică piatra de pe drum, îndepărtînd pericolul. Peste cîteva minute se simte din nou constrîns interior să gîndească despre gîndul său anterior că este un gînd absurd, trebuind prin urmare să pună piatra la loc. După Freud, asemenea simptome în doi timpi ilustrează existenţa a două atitudini afective faţă de aceeaşi persoană, contrare ca sens – una pozitivă şi una negativă – dar egale ca intensitate. Există în literatura psihanalitică o dovadă aproape experimentală cu privire la legătura dintre nevroza obsesională şi regresia la stadiul 32

sadic-anal. Este vorba despre un caz al lui Freud pe care acesta îl descrie în studiul Predispoziţia la nevroza obsesională: o pacientă care trece de la o nevroză de angoasă la o nevroză obsesivă gravă. Prima formă de nevroză a apărut după un număr important de ani de viaţă conjugală echilibrată, în momentul în care şi-a dat seama că nu va putea avea copii cu soţul ei, faţă de care avea sentimente de iubire. Conflictul patogen care a provocat-o avea ca termeni opuşi pe de o parte tendinţele erotice exprimate fantasmatic, asociate dorinţei de a avea copii, iar pe de altă parte normele morale referitoare la fidelitate şi familie. A doua formă de nevroză, cea obsesională este legată de un alt moment al vieţii familiale: devalorizarea activităţii sexuale genitale, provocată de impotenţa soţului. Principalele simptome care se dezvoltă acum sunt nevoia compulsivă de a se spăla pe mîini şi măsurile preventive compulsive faţă de vătămările pe care le-ar putea aduce celor apropiaţi. Cele două simptome au în spate, primul, tendinţa la murdărie, iar al doilea, tendinţe sadice, ambele caracterizînd stadiul sadic-anal. Simptomele sale sunt, de fapt, formaţiuni reacţionale faţă de respectivele tendinţe ale stadiului sadicanal. Un alt exemplu folosit de Freud pentru a ilustra legătura dintre trăsăturile de caracter şi regresia la stadiul sadic-anal este cel al femeilor care, asemeni pacientei de mai sus, datorită devalorizării vieţii sexuale genitale ca urmare a înaintării în vîrstă, dezvoltă o sumă de trăsături de caracter care ţin de manifestările obsesionale – manifestări ale stadiului sadic-anal. Freud spune: „Cele care au fost cîndva tinere femei graţioase, soţii iubitoare şi mame tandre devin agresive, meschine, avare.“ Acelaşi lucru se poate întîlni şi la bărbaţi. Întrucît nevroza obsesională este legată de regresia la stadiul sadic-anal, pentru a o înţelege mai bine este nevoie să cunoaştem factorii care determină această regresie. Principalul factor îl constituie fixaţia la stadiul sadic-anal. La rîndul lor, fixaţiile la stadiul sadic-anal sunt provocate de următorii factori: 1. Un grad sporit de erogenitate a zonei anale – factor constituţional; 2. Satisfacţiile puternice şi frustraţiile severe ale erotismului anal; 3. Alternanţa unor satisfaceri exagerate cu frustrări exagerate. Importanţa decisivă între aceşti factori o are factorul cultural – educaţia, mai precis educaţia sfincteriană. Momentul ales pentru a se efectua educaţia sfincteriană, precum şi modalitatea în care se realizează, prevalează asupra factorului constituţional. Un alt factor, alături de fixaţie, este natura organizării falice, respectiv gradul de structurare a psihismului care corespunde stadiului falic. Slăbiciunea organizării falice predispune la regresie, deoarece o poziţie (psihică) slabă este mai uşor abandonată decît una consolidată. Slăbiciunea structurii falice poate fi determinată de o reprimare traumatică a activităţilor erotice corespunzătoare stadiului falic. 33

Exemplu: omul cu şobolani, care, la şase ani, a fost vehement reprimat de către tată pentru activităţile autoerotice. Complexul Oedip în literatură Principalele opere vizate sunt: Sofocle – Oedip rege; Dostoievski – Fraţii Karamazov şi, mai ales, Shakespeare – Hamlet (unde problematizarea oedipiană suportă o deghizare masivă). Pînă la apariţia psihanalizei, celebra şovăială hamletiană (cu privire la pedepsirea unchiului său) a provocat o mulţime de încercări de explicare, ce pot fi grupate în trei categorii: (1) Ipotezele subiective (cea formulată de Goethe şi altele): inhibiţia lui Hamlet s-ar datora unei slăbiciuni a naturii sale. Goethe susţinea că slăbiciunea lui Hamlet s-ar datora hipersensibilităţii sale. Alţi autori susţin că slăbiciunea lui Hamlet s-ar datora unei hipertrofieri a facultăţilor contemplative. Alţii, mai radicali, susţin că Hamlet este laş şi nehotărît. (2) Ipotezele obiective: neputinţa lui Hamlet s-ar datora dificultăţii misiunii sale, dificultate care ar descuraja pe oricine. (3) Ipotezele spirituale: şovăiala hamletiană s-ar datora unor considerente de ordin spiritual, cum ar fi: îndoiala cu privire la justificarea morală a răzbunării (îl inhibă comandamentele moralei creştine, care condamnă actul răzbunării). Freud propune, în Interpretarea viselor, o interpretarea psihanalitică dezvoltată ulterior de către Ernest Jones într-o carte întreagă – Hamlet şi Oedip. Această interpretare pleacă de la o observaţie de amănunt, aceea a faptului că doar în anumite privinţe, de fapt într-una singură, Hamlet este şovăielnic, nehotărît, neputincios; în rest, Hamlet este un prinţ feudal care nu ezită, de exemplu, să-l ucidă pe Polonius care spiona din spatele unei perdele; tot Hamlet plănuieşte cu sînge rece moartea celor doi curteni tocmiţi pentru a-l suprima. Singura misiune în faţa căreia Hamlet ezită este pedepsirea unchiului său, care i-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa, misiune pe care i-o încredinţează spiritul tatălui său. Şovăiala hamletiană, din punct de vedere psihanalitic, se datorează unui conflict inconştient care este, de fapt, oedipian: Claudius, unchiul său a realizat în fapt fantasmele cele mai ascunse ale lui Hamlet. A-l ucide pe Claudius ar însemna să se sinucidă. Altfel spus, din punct de vedere psihanalitic, Hamlet este un isteric caracterizat de un conflict Oedip nerezolvat. Ca argument suplimentar se aduce faptul că Shakespeare a scris această piesă imediat după moartea tatălui său, eveniment care a reactualizat problema oedipiană. Conflicte nevrotice legate de agresivitate Deşi s-a ocupat de agresivitate în ultima perioadă a activităţii sale, Freud nu a acordat totuşi suficientă atenţie acestei dimensiuni. Continuatorii săi au studiat agresivitatea, în special agresivitatea 34

reprimată, pe care au considerat-o drept una din sursele importante ale depresiei nevrotice. Astfel, Karl Abraham afirma că depresia provine din agresivitatea refulată, aşa cum angoasa provine din libidoul refulat. Alţi psihanalişti, printre care Margaret Mahler, văd în conflictele legate de agresivitate principala cauză a depresiei. Din punct de vedere psihanalitic, agresivitatea produce depresie cel puţin în două moduri esenţiale. Calea clasică, studiată de Freud, constă într-un conflict intrasistemic: conflictul între Supra-Eu şi Eu. Al doilea mod presupune un conflict intersistemic, în care un obiect exterior agresează sau frustrează subiectul, care nu reacţionează, nu-şi descarcă agresivitatea, iar aceasta se întoarce împotriva propriei persoane, ceea ce duce la destabilizarea percepută subiectiv ca depresie. Pentru apariţia depresiei ca urmare a unui conflict intersistemic, esenţială este constituirea, pe parcursul istoriei individuale, a unor inhibiţii care împiedică descărcarea agresivităţii. În mod normal, orice copil este supus, pe parcursul istoriei individuale, unei sume de frustrări la care reacţionează în mod natural prin agresivitate. Această agresivitate se poate exprima în diferite feluri, care merg de la o anumită mimică pînă la gesturi de lovire a părinţilor. Inhibarea agresivităţii copilului se produce atunci cînd părinţii, din diferite motive, sunt lezaţi de manifestările agresive ale propriilor copii. Motive ca părinţii să se simtă lezaţi: • Reacţiile agresive ale copilului lezează narcisismul mamei, care nuşi mai poate închipui că este o mamă perfectă. • În faţa reacţiilor agresive ale copilului, anumiţi taţi îşi pot simţi subminată autoritatea. • Agresivitatea copilului o nemulţumeşte pe mamă, care se ghidează după un ideal al educaţiei pacifice. • Agresivitatea copilului, ca reacţie naturală la frustrare, poate contraria aşteptarea sau pretenţia părinţilor la recunoştinţa copiilor lor. Pentru a elimina agresivitatea copilului, părinţii apelează la diferite metode cum ar fi: ameninţarea cu retragerea iubirii sau chiar retragerea iubirii un timp, metodă care se poate concretiza în refuzul de a mai vorbi cu copilul; pedeapsa morală – reproşuri, certuri, condamnări; pedepse fizice – în principal bătaia. Astfel de atitudini ale părinţilor demonizează răspunsul agresiv al copilului şi îl elimină din comportament. La limită, impulsurile agresive sunt refulate şi nu mai ajung nici măcar la conştiinţă. La adult, datorită acestor inhibiţii care vizează agresivitatea şi care au fost induse prin educaţia familială, impulsul agresiv neputîndu-se manifesta, se orientează spre interior şi conduce la devitalizare, resimţită subiectiv ca depresie (aceasta în cazul episoadelor de scurtă durată). La limită, cînd se acumulează o cantitate mare de agresivitate, auto35

agresivitatea se poate manifesta spectaculos, în literatură existînd cazuri de pacienţi care se dădeau cu capul de pereţi, la propriu. Calea clasică de producere a depresiei din surse agresive a fost descrisă de Freud în studiul Doliu şi melancolie. În asemenea cazuri, depresia este rezultanta pierderii unei persoane apropiate, asociată cu o patologie a Supra-Eului. Pierderea obiectului (care poate fi nu doar fizică, prin deces, ci şi psihică, prin separare), este urmată, în cazurile de patologie a Supra-Eului, de identificarea Eului cu obiectul pierdut, ceea ce anulează pierderea. Datorită ambivalenţei afective faţă de persoana pierdută, Eul, prin identificarea cu obiectul, devine el însuşi ţinta sentimentelor negative faţă de obiectul pierdut. Autoreproşurile melancolicului nu i se adresează acestuia, ci privesc obiectul pierdut şi preluat în Eu. Tendinţele sinucigaşe care apar în asemenea contexte au aceeaşi sursă: ambivalenţa afectivă faţă de obiectul pierdut. Ele sunt de fapt tendinţe ucigaşe la adresa obiectului pierdut. Chinuirea şi devalorizarea Eului de către Supra-Eu este resimţită subiectiv ca depresie. Principala condiţie pentru apariţia acestei forme de depresie este existenţa unui Supra-Eu imatur, care se raportează la Eu aşa cum se raportează tatăl la fiu. Conflictele nevrotice legate de individuaţie Pe parcursul dezvoltării psihanalizei au fost descoperite şi alte surse ale simptomelor nevrotice (în acest caz, al depresiei nevrotice), printre care şi conflictele legate de individuaţie. O contribuţie importantă în acest sens a avut Riemann, care susţinea că depresia care survine în urma conflictelor legate de individuaţie apare la persoanele care, datorită condiţiilor familiale, nu au atins un grad suficient de autonomie. Răspunzătoare pentru lipsa autonomiei sunt considerate a fi în special influenţele materne, care împiedică dezvoltarea şi care creează dependenţă. Copilul este împiedicat să dobîndească competenţele specifice vîrstei sale, să se afirme şi să se impună. Adultul imatur din punctul de vedere al individuaţiei, al autonomiei îşi trăieşte existenţa în registrul dependenţei, dăruirii, apropierii şi resimte orice situaţie care necesită independenţă ca pe un pericol de separare. Situaţiile cele mai favorabile pentru declanşarea conflictului între tendinţele spre dependenţă şi spre independenţă sunt: • despărţirea de părinţi; • despărţirea de partener – dacă partenerul este resimţit ca un substitut parental; • situaţiile noi de viaţă (de exemplu asumarea unei funcţii profesionale noi, naşterea unui copil etc), care presupun asumarea răspunderii. Nevroza şi condiţia umană Omul este singura fiinţă care trăieşte în cultură şi, de aceea, este singura fiinţă expusă riscului nevrozei. Conflictele care produc nevroza 36

sunt, în genere, conflicte între natură şi cultură. Faptul că trăim în cultură ne predispune pe toţi la riscul disfuncţiilor nevrotice. Cei la care nevroza devine manifestă sunt persoanele la care conflictele infantile au fost defectuos rezolvate. În ceea ce priveşte nevrozele cu o cauzalitate sexuală, fixaţiile infantile sunt decisive, în timp ce la omul „sănătos“ spiritual, reziduurile dezvoltării psihosexuale infantile sunt minime. Freud afirma: „La omul «sănătos», doar o mică parte a trupelor dezvoltării psihosexuale a rămas în spate, în poziţia complexului Oedip; marea masă a trupelor dezvoltării psihice a atins poziţiile genitalităţii adulte, orientată spre reproducere, făcîndu-l pe individ apt de alte alegeri de obiect decît părinţii. Dimpotrivă, la nevrotic, cea mai mare parte a trupelor dezvoltării au rămas în poziţia complexului Oedip şi doar o infimă parte a avansat. În aceste condiţii, în viaţa adultă, la cea mai mică dificultate (frustrare afectivă, sexuală), avangarda, puţin numeroasă, revine la poziţiile consolidate din spate.“ CUVÎNTUL DE SPIRIT Acestui fenomen, Freud i-a dedicat cartea Cuvîntul de spirit şi raportul său cu inconştientul. Această lucrare are importanţa ei în contextul psihanalizei freudiene. În primul rînd, ca şi studiul dedicat actului ratat, cartea despre cuvîntul de spirit (anecdotă, banc, glumă, „spirit“) demonstrează omniprezenţa inconştientului în gîndirea şi acţiunea umană. Este o dovadă în plus că inconştientul apare nu doar în disfuncţiile psihice, ci este prezent şi în fenomenele aşa-numitei vieţi psihice sănătoase. În al doilea rînd, studiul despre cuvîntul de spirit este important în contextul psihanalizei pentru că face trecerea de la psihologie spre ştiinţele spiritului sau „ştiinţele omului“. De altfel, chiar Freud plasează acest studiu în perimetrul esteticii, pentru că se ocupă de efectul comic pe care-l produce cuvîntul de spirit. De obicei, încercările lui Freud de a transcende medicina şi psihologia spre alte domenii mai elevate au fost catalogate drept psihologiste, aşadar reducţioniste. În această lucrare însă, Freud, deşi nu neglijează dimensiunea psihologică, nu se ocupă doar de tendinţele cuvîntului de spirit, ci şi de aspectul formal şi cel tehnic al cuvîntului de spirit. Freud avansează următoarele argumente pentru afirmaţia că inconştientul îşi pune amprenta asupra cuvîntului de spirit: 1. Spontaneitatea cuvîntului de spirit: deşi pretindem că Eul produce cuvintele de spirit, de fapt ele se produc subliminal, iar Eul conştient doar le înregistrează şi le verbalizează. 2. Nu dispunem după voinţă de cuvintele de spirit pe care le avem înmagazinate în memorie; ele se refuză unei reproduceri la comandă conştientă. 37

3.

Argumentul forte: aceleaşi procedee pe care le întîlnim în travaliul visului le vom regăsi în travaliul cuvîntului de spirit. Freud defineşte cuvîntul de spirit drept fenomenul în care o idee preconştientă este livrată pentru un moment unei prelucrări inconştiente, rezultatul acestei prelucrări fiind apoi imediat perceput la nivel conştient.

El demonstrează definiţia dată prin următoarele elemente: Concizia cuvîntului de spirit arată că, la fel ca în cazul visului, conţinutul manifest este mult mai scurt, mai concis decît conţinutul latent. Concizia cuvîntului de spirit, care coincide cu concizia visului, este rezultatul acţiunii condensării. Specificul acţiunii condensării în cazul cuvîntului de spirit este acela că trebuie să ţină seama de condiţia comunicabilităţii. Altfel spus, gradul de încifrare pe care îl produce condensarea este mai redus în cazul cuvîntului de spirit deoarece cuvîntul de spirit trebuie comunicat altor oameni. Condensarea se poate face cu sau fără formaţiune substitutivă (formulă verbală care înlocuieşte o alta considerată firească, prin aceasta producîndu-se efectul comic). Exemple: • Cuvînt de spirit aparţinînd lui Heine şi citat de Freud, în care condensarea se face cu formaţiune substitutivă. Un personaj se laudă că a avut nesperata şansă să stea alături de marele bancher Rotschild: „Am stat lîngă Rotschild, care m-a tratat ca pe unul din ai săi, cu totul familionar.“ (formă condensată obţinută din cuvintele „familiar“ şi „milionar“) • Unul din potentaţii Europei de odinioară, Leopold, datorită relaţiei sale cu o doamnă pe nume Cleo, a fost numit Cleopold. (de asemeni, condensare cu formaţiune substitutivă) • O doamnă de origine italiană reacţionează spiritual la lipsa de tact a lui Napoleon I care, la o petrecere, a întrebat-o dacă toţi italienii dansează la fel de prost ca ea. Doamna i-a răspuns: „Non tutti, ma buona parte.“ • Cazul ideal de cuvînt de spirit obţinut prin condensare este dublul sens. Secretul acestui tip de cuvînt de spirit este acela că cuvintele în cauză sunt luate şi în sens propriu, şi în sens figurat. Cazul glumei: „Cum îţi merge?“ l-a întrebat orbul pe paralitic. „Aşa cum vezi“, i-a răspuns paraliticul. Deplasarea. De obicei, erorile de gîndire, de logică sunt valorizate negativ fiind considerate expresii ale slăbiciunii intelectuale. În cuvîntul de spirit, erorile de logică pot fi sursa comicului. Ele nu sunt produse de slăbiciunea intelectuală, ci dimpotrivă, de capacităţi intelectuale bune care apelează la deplasare pentru a produce efectul comic. Mijloacele folosite pentru aceasta sunt reprezentările îndepărtate de cele cărora cenzura le interzice accesul la conştient, simbolurile etc. 38

Şi în cazul deplasării, încifrarea pe care o realizează aceasta este controlată de condiţia comunicabilităţii, rezultînd un grad de încifrare mai redus. Exemplu: „Somon cu maioneză“ Reprezentarea prin contrariu funcţionează în mod specific cuvîntului de spirit, anume sub condiţia comunicabilităţii. Exemple: • Urîţenia este prezentată prin trăsături aparent coincidente cu cele ale frumuseţii supreme: „Această femeie se aseamănă în multe privinţe cu Venus din Millo: este extraordinar de bătrînă, nu are nici un dinte, iar pe suprafaţa gălbejită a corpului, cîteva pete albe.“ • „Marele spirit“: cuvînt de spirit făcut de un contemporan al lui Freud, Lichtemberg: „el întruneşte calităţile marilor bărbaţi: ţine corpul strîmb ca Alexandru şi, asemeni lui Cezar, îşi frămîntă tot timpul părul.“ Tendinţele cuvîntului de spirit Fiind un produs al inconştientului, în cuvîntul de spirit se manifestă tendinţe ascunse ale psihicului uman. Freud clasifică cuvintele de spirit în două mari categorii: cuvinte de spirit fără tendinţă (inofensive) şi cuvinte de spirit cu tendinţă. Cuvintele de spirit cu tendinţă sunt acelea prin care se exprimă tendinţe regulate de ordin sexual sau agresiv. La rîndul lor, cuvintele de spirit cu tendinţă se împart în următoarele categorii: a) Cuvinte de spirit obscene, în care tendinţa exprimată este de ordin sexual şi prin care se satisfac anumite tendinţe sexuale reprimate cultural. c) Cuvinte de spirit cu tendinţă agresivă: - cuvîntul de spirit agresiv propriu-zis; - cuvîntul de spirit cinic; - cuvîntul de spirit sceptic. Ca şi sexualitatea, agresivitatea este un instinct supus încă din copilărie reprimării culturale. Cuvîntul de spirit cu tendinţă agresivă reprezintă una dintre modalităţile de a exprima agresivitatea în forme acceptate social, ocolind interdicţiile. Exemplu: Doi oameni de afaceri americani, folosind mijloace de multe ori ilicite, au reuşit să acumuleze o avere considerabilă şi încercau să pătrundă în lumea bună. Cei doi s-au hotărît să se lase pictaţi de cel mai important pictor al oraşului şi apoi să-şi expună portretul cu ocazia unei petreceri. La petrecere a fost invitat şi un critic de vază din regiune, care urma să-şi dea verdictul cu privire la calitatea artistică a celor două portrete. Criticul a reflectat şi apoi a întrebat: „Şi unde este Mîntuitorul?“ Cuvîntul de spirit cinic nu vizează persoane (cu autoritate, bogate etc), ci vizează instituţii, concepţii de viaţă, percepte morale sau 39

persoane care reprezintă instituţii. Cuvîntul de spirit „somon cu maioneză“ atacă o concepţie de viaţă bazată pe economie şi corectitudine şi propune o concepţie de viaţă epicureică, bazată pe plăcerea clipei şi pe o mare libertate în alegerea mijloacelor pentru aceasta. Una dintre ţintele predilecte ale acestui gen de cuvînt de spirit este căsătoria, care este atacată şi pentru că ea reprezintă o instituţie represivă. Aceste cuvinte de spirit pot viza şi propria etnie. Exemplu (citat de Freud): Doi evrei se întîlnesc într-o gară. „Unde te duci?“ întreabă unul. „La Cracovia“, răspunde celălalt. „Cît eşti de mincinos! replică primul. Spunînd că te duci la Cracovia, vrei ca eu să cred că mergi la Varşovia, dar eu ştiu că te duci la Cracovia. De ce minţi atunci?“ Plăcerea estetică în cazul cuvîntului de spirit După Freud, cuvîntul de spirit produce două tipuri de plăcere: o plăcere care rezultă din tehnica cuvîntului de spirit şi pe care Freud o numeşte plăcere preliminară, pentru că această plăcere de tipul rîsului are o intensitate mai mică – rîsul este mai curînd un simplu zîmbet. Plăcerea preliminară are rolul de a deschide calea spre un alt tip de plăcere, care rezultă din retrăirea refulatului (sexual sau agresiv). Rîsul asociat acestui al doilea tip de plăcere este puternic, din toată inima, este rîsul unei descărcări şi, este posibil, se datorează economisirii energiei consumate pînă în acel moment de refulare. Deosebirile între vis şi cuvîntul de spirit Există în principal două deosebiri. Prima dintre ele constă în aceea că visul este un produs a-social, care nu urmăreşte comunicarea, reprezentînd doar un compromis al forţelor care se înfruntă în psihismul visătorului. Datorită acestui caracter, visul este de cele mai multe ori de neînţeles pentru visător şi neinteresant pentru ceilalţi. Cuvîntul de spirit însă se caracterizează prin intenţia comunicării, ceea ce modifică anumite caracteristici ale funcţionării proceselor inconştiente. Cuvîntul de spirit se adresează întotdeauna unei a treia persoane prezentă sau potenţială şi gradul său de încifrare este, de aceea, mai redus. (A doua persoană este cea vizată de intenţia sexuală sau agresivă.) A doua deosebire constă în aceea că visul, care exprimă o dorinţă, păstrează legătura cu problemele majore ale vieţii, nevoile individului fiind satisfăcute pe calea regresivă şi ocolită a halucinaţiei. Cuvîntul de spirit este un joc care încearcă să obţină plăcerea din activitatea liberă, dezinteresată a psihicului.

40