Psihanaliza S.freud

PSIHANALIZA lui Sigmund FREUD

1 - INTRODUCERE 2- INCONSTIENTUL SI LUMEA VISELOR 3 - STADIILE SEXUALITÃTII INFANTILE 4 - COMPLEXUL LUI OEDIP 5 - VISELE SI PSIHANALIZA

1 - Introducere

La începutul acestui secol, Sigmund Freud ( 1856 - 1939 ), un medic vienez, neurolog de formatie, încearcã sã transforme studiul psihologiei, care pânã atunci nu era decât o ocazionalã preocupare intelectualã, într-o stiintã adevãratã, modernã. El este cel care avanseazã prima teorie completã a spiritului uman si dã o explicatie plauzibilã tulburãrilor mentale. În timpul activitãtii sale medicale, Freud observã cã o bunã parte dintre pacientii sãi suferã de diverse tulburãri precum dureri de cap, stãri obsesive, paralizii, etc. care nu pãreau a fi de origine fizicã. El ajunge la concluzia cã, de fapt, aceste stãri sunt cauzate de tulburãri emotionale si constatã cã, atunci când pacientii au posibilitatea de a vorbi liber despre problemele lor, mai ales când amintiri deosebit de dureroase sau dezagreabile ies la suprafatã, se întâmplã ca simptomele sã disparã de la sine, fãrã tratament medicamentos. Freud îsi dã seama cã aceste amintiri redau, în general, acte de violentã sau cu substrat sexual, petrecute în perioada copilãriei. Prin urmare el întelege cã amintirile respective au fost " eliminate " din constiintã datoritã caracterului neplãcut sau imoral, fiind de fapt refulate. Ele sunt expresia unor dorinti cenzurate care desi " uitate ", zac încã într-o zonã a psihicului uman pe care îl denumeste incostient si, mai mult, ies la suprafatã fie sub forma simptomelor deja amintite, fie prin acte ratate ( ca de pildã lapsus-ul ) fie prin vise, cãci adeseori atunci când pacientii vorbesc deschis despre problemele lor emotionale ei îsi amintesc despre visele avute, al cãror continut trãdeazã legãtura pe care o au cu aceste tulburãri. Freud se dedicã studiului acestor observatii în paralel cu practicarea unei auto-analize, pânã ce ajunge sã aibã " revelatia " cã a descoperit ceea ce el numeste " secretul viselor ". Rândurile care urmeazã, prezintã o descriere foarte succintã si sumarã a principalelor idei si teorii care stau la baza psihanalizei adicã a ceea ce Freud ar fi vrut sã fie o adevãratã stiintã, stiinta studierii psihicului uman, între altele, prin intermediul interpretãrii viselor. Ceea ce numim însã stiintã, presupune cã o teorie trebuie sã fie sustinutã cu probe irefutabile. În interpretarea freudianã nu numai cã psihanalistul face apel la o bunã dozã de intuitie dar adeseori un vis poate avea semnificatii contrare.

Cu toate acestea psihanaliza s-a dezvoltat si continuã sã se dezvolte ca o psihoterapie care poate avea un rol determinant în a-l ajuta pe pacient sã-si gãseascã propriul sistem de valori iar prin rezultatele obtinute ea si-a demonstrat cu prisosintã eficienta.

2 - Inconstientul si lumea viselor

Lui Freud îi datorãm termenul de inconstient, care este o componentã a psihicului uman, alcãtuitã din pulsiuni si dorinte refulate - adicã eliminate din constiintã datoritã continutului lor dezagreabil sau imoral - si care nu cunoaste nici timpul si nici realitatea exterioarã. Aceste dorinti refulate se manifestã fie în vis, fie prin diferite simptomuri. De altfel Freud considerã visul ca fiind, într-un fel, un soi de simptom nevrotic. Pentru el cauza visului este o dorintã iar continutul visului este realizarea acestei dorinte. Dar realizarea dorintei este deghizatã, mascatã, în continutul visului, din douã motive: pe de o parte aceasta permite o descãrcare inofensivã a energiei reprimate de dorinta interzisã, iar pe de altã parte, disimularea adevãratei naturi a dorintei, permite persoanei care viseazã sã doarmã în liniste. Ceea ce-l conduce pe Freud, în final, la concluzia cã visul este o tentativã de realizare a dorintei refulate. Visul este realizarea simbolicã a urmãtoarele tipuri de dorinte: • dorinte infantile, vechi, care fac obiectul unor interdictii culturale si care nu pot accede la nivel constient în forma lor brutã, neprelucratã. Sunt dorinte de tipul perversiunilor, incestului sau tendinte distructive, antisociale, criminale. • dorinte fiziologice prezente : foame, sex, excretie... • dorinte prezente, costient asumate, care nu pot fi satisfãcute din cauza unor circumstante exterioare. • dorinte prezente, respinse în incostient datoritã faptului cã nu pot fi acceptate de cenzura moralã, socialã. Filozofic, inconstientul era definit ca " lipsã de constiintã " , rezultat al unor dereglãri în urma unor stãri confuzionale. Freud însã doteazã inconstientul de un alt tip de constiintã. Inconstientul este o instantã psihicã normalã la om care precede chiar existenta constiintei. Inconstientul nu este amorf si inert ci este animat de o logicã ( proces primar ) diferitã de cea a constientului. El este capabil de a elabora un discurs si a produce manifestãri care pot fi percepute de constiintã ( proces secundar ). În acest sens actul ratat, simptomul si visul, sunt cele mai rãspândite expresii ale sale. Existenta unei cunoasteri inconstiente apare ca un paradox. Cu toate acestea analiza clinicã freudianã a nevrozelor pune în evidentã o cunoastere inconstientã disimulatã si, în acelasi timp, încercând a se face cunoscutã ( procesul de refulare). Este ca si cum un rezervor urias de cunoastere si informatii se aflã în stare de gestatie în teritoriul stãpânit de inconstient iar accesarea datelor la nivel constient s-ar face prin intermediul unui mecanism de apãrare, care are ca scop tocmai protectia egoului contra presiunii enorme a masei de cunostinte. Cãci cunoasterea constientã al cãrei continut e

circumscris frontierelor egoului nu poate niciodatã gera, manipula, masa enormã a cunoasterii înglobate în inconstient. Cãci Freud gãseste cã inconstientul are douã aspecte diferite si complementare. El vorbeste despre un inconstient "de jos" - un fel de depozit, de arhivã care contine reziduurile personalitãtii- si un inconstient "de sus" asimilat supra-Eului - expresie a unor instante socializate ale psihicului, de naturã preponderent inconstiente. Eul (Ego) în acceptia lui Freud are un rol de observator, de regulator si declansator. El interactioneazã si este supus exigentelor care provin din rezervorul de pulsiuni si gânduri refulate, precum si imperativelor Supra-Eului (prezentat ca fiind expresia interiorizãrii interdictiilor). Totodatã este supus presiunii realitãtii lumii exterioare, lumea obiectelor. Pentru a mentine integritatea personalitãtii Eul cautã sã se protejeze dezvoltând anumite mecanisme de apãrare (refularea, regresia, izolarea, etc). Munca de analizã care este parte componentã a psihanalizei si implicã tocmai o anihilare a mecanismelor de apãrare ale Eului, face ca pulsiunile si afectele refulate, "interzise", sã redevinã constiente si ca urmare obligã Eul sã se reorganizeze la un nivel superior, optimal. Pentru a scãpa de angoasã, Eul poate cãuta sã nege realitatea sau chiar sã se "refugieze" în lumea fantasmelor pentru a se proteja, ceea ce va afecta raportul sãu cu realitatea si urmarea este deschiderea drumului spre delir, nevrozã sau psihozã. Un Ego puternic, "învingãtor" si eficace implicã mãsuri de apãrare eficace, ceea ce presupune în egalã mãsurã limitarea angoasei la un nivel acceptabil si acordare unei pãrti de satisfactie pulsiunilor.

Asadar psihicul uman nu se reduce numai la constiintã, asa cum a considerat psihologia pânã la aparitia psihanalizei. Psihologia constientului trebuie completatã cu o psihologie a inconstientului, care se ocupã de fenomenele psihice inaccesibile în mod direct constiintei. Inconstientul se manifestã în planul constientului de manierã simbolicã. Asa cum am mai spus, continuturile inconstiente nu se pot manifesta direct în planul constiintei, exprimarea lor fiind deghizatã, mascatã, deformatã, constientul neputând identifica despre ce este vorba. Ca urmare simptomul nevrotic este pentru pacient de neînteles, constientul nefiind capabil sã acceadã direct informatia nedeformatã, nedeviatã pe care inconstientul o detine. Între inconstient si constient se aflã bariera cenzurii care foloseste simbolul în încercarea permanentã de a mentine echilibrul individualitãtii. Analizând diferitele aspecte ale simptomului, Freud ajunge sã stabileascã o legãturã de continut între simptom si vis. Conflictul care se exprimã prin simptom se regãseste în visele pacientului. Astfel visul devine materialul care permite interpretarea simptomului si, prin extensie, ajutã la întelegerea naturii inconstientului. Ideea de inconstient este în continuã evolutie si se îmbogãteste cu noi semnificatii.

Inconstientul nu este un depozit de vechituri nefolositoare, " groapa de gunoi " a constientului, ci este un domeniu dinamic, în plinã miscare, care are tendinta permanentã de a se manifesta, de a se revela continuu în planul constientului.

3 - Stadiile sexualitãtii infantile Termenul de sexualitate infantilã poate pãrea derutant la prima vedere datoritã perceptiei particulare pe care o are termenul de sexualitate, care trimite imediat cititorul cu gândul la sexualitatea genitalã. Trebuie deci subliniat de la bun început cã, pentru Freud, sexualitatea infantilã nu este realizarea nemijlocitã a unei activitãti sexuale ci este vorba în primul rând de cãutarea plãcerii (libido). De altfel orice fiintã umanã, indiferent de vârstã, este în permanentã cãutare a obtinerii plãcerii si cautã sã-si satisfacã aceastã necesitate folosindu-se de diferitele zone erogene ale propriului corp sau de stimuli din mediul înconjurãtor. Deci, pentru Freud, tot ce are legãturã cu activitãtile primelor faze ale copilãrieii, în cãutarea satisfacerii plãcerii, pe calea stimulãrii unui organ sau altul constituie sexualitatea infantilã. • STADIUL ORAL (de la nastere la 18 luni) Din primele luni de viatã, gura este, cu predilectie, izvorul principal de plãcere pentru micul bebelus. Proximitatea sânului matern sau a biberonului conferã, pe lângã reconfort si o sursã de plãcere. Cu trecere timpului micutul începe sã-si sugã degetul. Zona erogenã ( generatoare de plãcere senzorialã ) se aflã la intersectia aparatului respirator cu cel digestiv, prelungindu-se cu zonele tactile ale pielii. Referindu-se la sânul mamei care alãpteazã, Freud spune cã acesta procurã " satisfactia libidinalã sustinutã de necesitatea fiziologicã de a fi hrãnit ". Sânul matern este astfel primul obiect al plãcerii si al dorintei cu care ne întâlnim în viatã. Spre sfârsitul acestei prime faze, activitatea oralã devine din ce în ce mai accentuatã. Copilul poate sã manifeste o oarecare agresivitate, refuzul de a fi hrãnit, sau poate musca persoanele din anturaj. Într-un cuvânt, prin intermediul gurii copilul intrã în contact cu lumea înconjurãtoare. • STADIUL ANAL ( între 18 luni si 3-4 ani ) La începutul acestei perioade copilul devine constient de actul defecatiei. Zona erogenã devine mucoasa ano-rectalã si prin extensie interiorul propriului corp. La începutul stadiului anal copilul nu are nici un fel de dezgust fatã de propriile-i excremente, din contra se joacã cu ele, poate sã-si bage mâinile si sã mânjeascã împrejur... De fapt copilul devine foarte intrigat de descoperirea noilor senzatii pe care i le procurã acest produs care era parte din el, care iese din el si pe care îl poate manipula. Are deci loc un transfer al pulsiunilor si plãcerilor senzuale din zona gurii în cea ano-rectalã. Senzatia, procuratã în timpul actului defecãrii, de expulzare-retinere, plãcerea resimtitã în timpul "jocului de-a retine-evacua " explicã de altfel de ce copilul cere atât de des la olitã.

Apoi pãrintii si anturajul îl învatã pe micut cã excrementele sunt murdare, cã nu trebuie atinse, etc.. Freud considerã cã la aceastã vârstã apare sentimentul de agresivitate care însoteste notiunile de proprietate, putere, control, stãpânire etc. Este perioada când copilul începe sã facã primii pasi. Odatã cu acest debut de autonomie el învatã sa spunã "nu" ( negativism), refuzând, adesea nejustificat, de a da sau a face ceea ce i se cere. Tot în acest stadiu copilul învatã sã acceadã în mod pasiv la satisfacerea senzatiilor prin experiente dureroase, plãceri masochiste. • STADIUL FALIC (înspre vârsta de 5 ani) În aceastã fazã plãcerile se localizeazã în zona aparatului genital. Copilul descoperã propriul sex. Senzatia de plãcere resimtitã la atingerea propriului sex antreneazã masturbarea infantilã directã sau indirectã. Bãietelul care descoperã absenta penisului la propria mamã poate încerca " teama de a fi castrat", cu atât mai mult cu cât i se interzice de a se juca cu propriul penis. Fetita, din contra încearcã un acut sentiment de gelozie datorat faptului de a nu poseda, la rândul ei, un penis. Aceastã constientizare a sexului este însotitã de o mare curiozitate pentru tot ce are legãturã cu activitatea sexualã a adultilor. Copilul începe sã se întrebe " cum se fac copiii?" si îsi imagineazã raporturile sexuale ale pãrintilor ca pe o actiune agresivã, sadicã. Aceastã succintã trecere în revistã a teoriilor lui Freud privind stadiile sexualitãtii infantile, aruncã o luminã revelatoare asupra originalitãtii psihanalizei, care, la momentul aparitiei, a suscitat destule controverse si pasiuni. Totodatã Freud leagã diversele tulburãri psihice ale vârstei adulte, în special nevrozele, de fixatiile pe care pacientul le face relativ la una din fazele sexualitãtii infantile.

4 - Complexul lui Oedip O teorie la fel de ineditã si "spectaculoasã" o reprezintã Complexul lui Oedip. Ea vine în continuarea si completarea stadiilor sexualitãtii infantile. Trebuie spus cã la aceastã vârstã copilul, indiferent de sex, nu cunoaste un alt organ genital în afarã de penis. Vaginul nu este " descoperit " decât mai târziu, spre perioada adolescentei. Astfel dupã ce bãietelul ajuns la vârsta de 4-5 ani trece prin faza descoperirii propriei sexualitãti precum si a constientizãrii activitãtii sexuale a pãrintilor, începe sã-si dea seama de relatia cu totul specialã care existã între el si cei doi pãrinti ai sãi. Este vorba de o relatie triunghiularã în care micutul devine constient de tandretea pe care mama o dovedeste fatã de tatã si realizeazã cã el nu este singurul destinatar al preocupãrilor materne. Denumirea complexului vine de la tragedia anticului erou Oedip, cel care ia locul propriului tatã, cãsãtorindu-se cu însãsi mama sa.

Acest complex se exprimã prin sentimentele de gelozie si agresivitate care caracterizeazã comportamentul micutului fatã de tatã în aceastã perioadã. Mama devine obiectul dorit cu ardoare, iar tatãl adversarul care ocupã locul râvnit. În încercarea de a deveni singurul beneficiar al atentiilor materne, un soi de rivalitate se instaureazã în raporturile dintre copil si tatãl sãu. El cautã prin toate mijloacele sã-si îndepãrteze tatãl si sã-i ia locul. În aceastã "competitie " el încearcã sã fie la fel de puternic, de rapid, de seducãtor ca tatãl. E un fel de transferare a rivalitãtii sexuale pe terenul calitãtilor personale. În acelasi timp intervine teama de castrare, el temându-se cã tatãl l-ar putea pedepsi lipsidu-l de obiectul competitiei: penisul. Aceastã teamã este atât de puternicã încât duce la inhibarea dorintei de competitie si la instaurarea unei atitudini de supunere neconditionatã urmatã de un sentiment de admiratie fatã de tatã. În ceea ce priveste problemele întâlnite la fetitã, ele sunt mai nuantate si mai complexe. Spre deosebire de bãietelul care manifestã teama de castrare, ea doreste sã "achizitioneze" penisul, exprimând dorinta inconstientã de a avea penis. Comportamentul ei fatã de tatã vine în întâmpinarea acestei dorinte. Odatã rezolvat acest complex al lui Oedip, o mare parte din emotiile legate de viata sexualã infantilã sunt refulate, uitate, adicã trimise în inconstient unde "zac" în stare latentã pânã spre perioada pubertãtii, când reapar la suprafata într-o formã sublimatã. Energia acestor emotii este redistribuitã, reorientatã înspre activitãti sociale, culturale, etc. Comportamentul adultului rãmâne însã tributar modului în care complexul lui Oedip a fost rezolvat în copilãrie, acesta putându-si întrerupe dezvoltarea (fixatie) sau chiar regresând la un stadiu anterior (regresie). Conform psihanalizei, complexul lui Oedip joacã un rol major în structurarea personalitãtii si în orientarea dorintei, a libidoului. Chiar dacã astãzi multe din ideile lui Freud sunt contestate, cãci în urma odservatiilor directe nu se poate confirma importanta si rolul covârsitor în dezvoltare psihismului uman pe care psihanalistii îl acordã complexului lui Oedip, meritul lui Freud în a deschide noi orizonturi cercetãrii psihicului uman si implicit în dezvoltarea psihologiei ca instrument de analizã al acestuia, rãmâne unul fundamental cãci o psihologie care ar încerca sã ignore aportul psihanalizei ar fi sortitã esecului.

5 - Visele si psihanaliza

Cum am mai spus, conform teoriei lui Freud, visul ar fi o realizare deghizatã, mascatã a unei dorinte refulate, reprimate. El are un continut manifest, constituit din datele explicite apartinând visãtorului ( imagini, sentimente, idei, impresii, pe care visãtorul si le aminteste la trezire) si continutul latent, ansamblul de informatii inconstiente care sunt la originea visului si la care nu avem acces decât ca rezultat al interpretãrii psihanalitice a visului. De fapt este acelasi continut care se exprimã de manierã diferitã. Interpretarea psihanaliticã a visului ar consta tocmai în restituirea dorintei refulate.

Ceea ce Freud numeste cenzurã este un fel de instantã superioarã care are privilegiul de a permite constiintei accesul la anumite tendinte ale subiectului în cauzã. Anumite vise însã, par a nu se supune modelului propus de Freud. Astfel este cazul viselor angoasante, a cosmarurilor, pe care el le trateazã ca pe tulburãri mentale precum fobia sau nevroza, considerând cã emotia resimtitã poate sã nu fie în raport cu contextul intrinsec al elementelor onirice. Visul apare ca un fel de rebus, un cumul de semne codificate si nu ca o însiruire de imagini independente.Trama oniricã, cantitatea impresionantã de asociatii care apar în imaginile prezente în vis, este subordonatã câtorva idei fundamentale, gânduri de bazã. Visul este o formã de gândire distinctã de cea din starea de veghe constientã, care are rolul de a sustrage cenzurii elementele visate. El este considerat un fel de substitut al unei scene infantile modificate prin transfer si actualizate în prezent. Este vorba despre o regresie care îmbracã mai multe forme si expresii, de la pasajul de la o instantã psihicã spre o alta, la "retrãirea" unei satisfactii din trecut si pânã la exprimarea unei "expresivitãti primitive". Douã procese intrã în joc (de care am mai amintit deja): procesul primar care este legat de functionarea inconstientului ce tinde spre mentinerea si afirmarea "identitãtii de perceptie" si procesul secundar caracteristic constientului care tinde spre "identitatea de gândire". Studierea si interpretarea viselor, în scop profilactic, de cãtre psihanalizã este un procedeu "revolutionar" pe care Freud îl introduce in stiinta psihicului uman - psihologia. Într-un fel psihanaliza se aseamãnã cu metoda popularã de tãlmãcire a viselor ( metoda descifrãrii) prin aceea cã face o analizã a visului element cu element si în final se oferã un sens general. Dar, în timp ce metoda popularã propune o cheie de simboluri mai mult sau mai putin arbitrarã, psihanaliza utilizeazã simbolurile individuale ( deseori evidentiate prin metoda asociatiilor libere de idei) care sunt deci specifice pentru un individ anume. Ulterior Jung va completa aceastã analizã introducând notiunea de arhetip, un fel de simbol colectiv, precum si metoda asociatiei dirijate de idei.