Prelegeri La Teoria Generala A Dreptului

Prelegeri la Teoria Generală a Dreptului În cadrul documentului au fost introduse doar temele prelegerilor care au fost propuse pentru examenul la Teoria Generală a Dreptului.

I RI M

Subiectele pentru examen

S la teoria generală a dreptului t 1. Definiţi noţiunea de u drept. 2. Caracterizaţi d diviziunile dreptului. 3. Caracterizaţi ramurile e dreptului. n caracterizaţi cele trei sisteme de 4. Enumeraţi şi t drept. : 5. Explicaţi următoarele subiectiv,

drept

privat. 6. Definiţi noţiunea de 7.

Statul

de

drept

8.

Caracterizaţi

şi

forma

9. Definiţi noţiunea de 10.

Enumeraţi

şi

11. Definiţi noţiunea de 12. 13.

Caracterizaţi Definiţi

conceptul

noţiuni:

drept

obiectiv,

drept

N internaţional, drept public, drept i c stat. o funcţiile sale. l statului. a izvor de drept. e caracterizaţi izvoarele de drept. s răspundere juridică. c u elementele răspunderii juridice realizării dreptului.

14. Caracterizaţi formele P realizării dreptului.

e tehnică legislativă şi tehnică t juridică. 16. Enumeraţi principiile r de elaborare a actelor normative. u 17. Care sunt etapele de elaborare a actelor normative. , 15. Definiţi noţiunea de

18. Caracterizaţi etapele normative

principale de elaborare a actelor

1 R I 2 P r o

1. Definiţi noţiunea de drept. Pe parcursul evoluţiei istorice s-au elaborat numeroase definiţii despre drept. Încercând să efectuăm o grupare a diferitelor definiţii despre drept, se propune împărţirea acestora în: definiţii cu nuanţă accentuat filosofică, cu nuanţă formal-normalistă şi definiţii sociologice. Dintre definiţiile filosofice reţine atenţia cea dată de Kant, conform căreia „dreptul este totalitatea condiţiilor din care voinţa liberă a fiecăruia, poate exista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii”. În grupul definiţiilor cu nuanţă formal-normalistă se include cea dată de J. L. Bergel: „Dreptul este ansamblul normelor de conduită într-o societate mai mult sau mai puţin organizată, care reglementează raporturile sociale şi a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere publică”. Din punct de vedere sociologic, Leon Duguit afirmă: „dreptul este linia de conduită, care se impune indivizilor în societate, respectul căreia este considerat la un moment dat de către o societate ca o garanţie a interesului comun a cărui valoare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări”. În sinteză putem afirma că dreptul este ansamblul regulilor sociale instituite sau sancţionate de către o autoritate publică recunoscută de comunitate, de obicei statul, care exprimă voinţa şi interesele generale asigurate, în aplicarea lor, de forţa de constrângere a acestei autorităţi, de obicei a statului. 2. Caracterizaţi diviziunile dreptului. Problema divizării dreptului este o problemă veche care-şi trage rădăcinile încă din antichitate. Jurisconsulţii epocii clasice din Roma făceau trei diviziuni fundamentale ale dreptului. Prima şi cea mai importantă este divizarea dreptului după Ulpian (170-228 d. Hr.), după criteriul utilităţii şi al interesului ocrotit, în jus publicum şi jus privatum. În „Digeste” citim: „dreptul public este acela care se ocupă cu organizarea republicii, iar dreptul privat acela care priveşte interesele individuale”. O altă diviziune pe care o găsim la romani este divizarea dreptului în jus civile şi jus honorium, cel dintâi derivând din lege şi interpretarea jurisconsulţilor, cel de-al doilea din opera magistratului, preotului, etc.

A treia diviziune este divizarea dreptului în jus civile, jus gentilum şi jus naturale. În această accepţie, jus civile desemna dreptul propriu cetăţenilor unei cetăţi, iar jus gentium era dreptul ce se aplica atât romanilor cât şi străinilor. În ceea ce priveşte jus naturale, era dreptul care guverna toate fiinţele însufleţite cum ar fi căsătoria, grija de copii, etc. Istoria cunoaşte şi alte diviziuni ale dreptului, dintre care: ➢ Drept pozitiv şi drept natural. Dreptul pozitiv reprezintă totalitatea regulilor de drept în vigoare dintr-un stat. Dreptul natural reprezintă totalitatea principiilor neschimbătoare şi universale,către care trebuie să tindă dreptul. ➢ Drept divin şi drept omenesc. Primul emană de la divinitate, cel de-al doilea de la oameni. Cel omenesc, la rândul său se împarte în drept eclesiastic – care emană de la autorităţile eclesiastice şi drept civil – care emană de la autorităţile civile. ➢ Drept represiv şi drept restitutiv. Cel dintâi determină mijloacele prin care se reprimă infracţiunile la regulile dreptului, cel de-al doilea stabilind reparaţiunea ce i se cuvine unei persoane, lezate în drepturile sale. ➢ Drept determinator şi drept sancţionar. Cel dintâi este dreptul car stabileşte regulile de conduită ale subiecţilor, pe când cel de-al doilea sancţiunile nerespectării lor. ➢ Drept scrisşi drept nescris (cutumiar). ➢ Drept obiectiv şi drept subiectiv. ➢ Drept intern (naţional) şi drept extern (internaţional). 3. Caracterizaţi ramurile dreptului. Ramura de drept reprezintă ansamblul distinct de norme juridice, legate organic între ele, care reglementează relaţiile sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode. Ramurile de drept s-au conturat încă din timpul orânduirii burgheze ca rezultat al unui proces de sistematizare a dreptului şi a apariţiei unor coduri. Principalele ramuri ale dreptului contemporan sunt: ➢ Dreptul constituţional este una din principalele ramuri ale dreptului, reprezentând ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale cu privire la bazele orânduirii sociale şi politicii statului, relaţiile dintre stat şi persoană, sistemul organelor puterii de stat , principiile de organizare şi funcţionare a lor. ➢ Dreptul administrativ cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile sociale cu privire la activitatea executivă şi de dispoziţie a organelor administraţiei de stat. El reglementează structura organelor administraţiei de stat, raportul acestor organe cu alte organe de stat, contravenţiile administrative, sancţiunile administrative, organele

împuternicite să examineze cauzele cu privire la contravenţiile administrative, etc. ➢ Dreptul civil este unul din cele mai vechi ramuri ale dreptului, care reprezintă ansamblul de norme juridice ce reglementează relaţiile patrimoniale şi relaţiile personale nepatrimoniale strâns legate cu cele patrimoniale ce se nasc între persoanele juridice, între persoane juridice şi persoane fizice şi între persoane fizice. ➢ Dreptul muncii este o ramură de drept de sine stătătoare, relativ nouă, ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale de muncă, precum şi alte relaţii derivate din cele de muncă. ➢ Dreptul financiar cuprinde actele normative juridice care se referă la formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti. ➢ Dreptul familiei este format din normele juridice care reglementează relaţiile sociale ce se stabilesc între membrii familiei, precum şi unele relaţii dintre aceştia şi alte persoane. ➢ Dreptul procesual civil, fixat în mare parte în Codul de Procedură Civilă a Republicii Moldova, reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează ordinea dezbaterii şi rezolvării, de către justiţie, a cauzelor civile, precum şi îndeplinirea hotărârilor judecătoreşti privind cauzele respective. ➢ Dreptul penal cuprinde norme juridice care reglementează relaţiile sociale prejudiciate prin infracţiuni. Aceste norme juridice stabilesc pedepsele şi determină condiţiile în care statul trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni. ➢ Dreptul procesual penal este format din ansamblul normelor juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire penală, a procuraturii şi a instanţei de judecată în judecarea cauzelor penale, pentru descoperirea infracţiunilor. 4. Enumeraţi şi caracterizaţi cele trei sisteme de drept. Sistemele juridice naţionale fiind grupate, în raport cu anumite particularităţi comune, dau naştere la mari sisteme contemporane de drept, sau cu alte cuvinte, la mari familii contemporane de drept. În literatura ştiinţifică, se întâlnesc următoarele mari sisteme de drept: sistemul anglo-saxon, sistemul romano-germanic şi sistemul de drept socialist. Sistemul de drept socialist a existat în fosta Uniune Sovietică şi comunitatea de state socialiste, iar odată cu destrămarea acestei, sistemul dat a fost esenţial limitat. Sistemul socialist de drept cuprinde actualmente sistemele de drept ale Chinei, Coreii de Nord şi Cuba, state care se mai

numesc socialiste. Acest sistem se evidenţiază prin caracterul său ideologic şi este pe cale de dispariţie. Sistemul de drept anglo-saxon, numit şi common-low este caracteristică Marii Britanii, SUA, Canadei Australiei, Noua Zeelande, etc. O particularitate esenţială a acestui sistem este faptul că la baza izvorului primar de drept stă precedentul judiciar. Acest sistem de drept nu recunoaşte împărţirea dreptului material în public şi privat şi nici împărţirea dreptului privat în drept civil şi drept comercial asemenea sistemului de drept romano-germanic. În comparaţie du dreptul romanogermanic, unde accentul este pus pe dreptul privat, dreptul anglo saxon, iniţial pune accentul pe dreptul public. În acest sistem activează principiul dezetatizării societăţii, adică se simte o intervenţie minimă a statului în viaţa privată şi de afaceri a cetăţeanului. Sistemul de drept romano-germanic, numit în literatura de specialitate şi continental european, cuprinde sistemele de drept ale Franţei, Germaniei, Italiei, Olandei, României, fostele state socialiste, statele Americii Latine, o parte a statelor Africii, Japonia etc. Aceasta este prima familie de drept şi îşi are rădăcinile în dreptul privat roman. Îi este specifică existenţa codurilor. În toate există Constituţii scrise, normele juridice ale cărora dispun de forţă juridică supremă în stat. O altă trăsătură specifică este împărţirea în ramuri de drept. Prima diviziune a dreptului material fiind cea în drept public şi drept privat. Important de menţionat este faptul că paralel cu aceste trei mari sisteme de drept mai există şi sistemele religioase de drept, cum sunt sistemul islamic, hindus şi chinez tradiţional. Acestea însă, nu dispun de un nivel unitar caracteristic marilor sisteme de drept şi de cele mai multe ori se adaptează cu greutate la relaţiile sociale moderne. 5. Explicaţi următoarele noţiuni: drept obiectiv, drept subiectiv, drept internaţional, drept public, drept privat. Drept obiectiv reprezintă totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor şi colectivităţilor în cadrul vieţii sociale în prin forţa de constrângere a statului. Dreptul obiectiv poate fi privit sub dublu aspect: pe de o parte, ca un ansamblu de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică juridică), şi pe de alta ca formele prin care se realizează dreptul precum şi autorităţile (organele de state competente să utilizeze aceste forme). Drept subiectiv este posibilitatea unui subiect de a-şi valorifica sau a se apăra împotriva terţelor un anumit interes protejat de lege (dreptul ce aparţine unei persoane fizice sau juridice în temeiul normei juridice). Divizarea dreptului în public şi privat îşi are originea în dreptul roman, care cunoştea jus publicum şi jus privatum, introduse pentru prima

dată de Ulpian (170 – 228 d. Hr.). Dreptul public include normele juridice care privesc interesele generale ale statului. În dreptul public o parte din subiectele relaţiilor juridice este statul, care în raporturile juridice foloseşte puterea politică de stat faţă de celălalt subiect al raportului juridic (de ex: dr. constituţional, dr. administrativ, penal, financiar, procesual, dr. internaţional public etc.) Dreptul privat se referă la interesele diferitelor persoane, inclusiv şi statul care este egal în diferitele raporturi cu celelalte persoane particulare. În dreptul privat, statul nu este interesat concret în relaţiile dintre persoane şi consecinţele lor, nu are nici o responsabilitate faţă de părţi, decât numai ca aceste relaţii să aibă loc în strictă conformitate cu normele dreptului respectiv (de ex: dr. civil, dr. comercial, dr. internaţional privat, dr. familiei). Dreptul internaţional reprezintă normele de drept care se referă la raporturile dintre state sau dintre cetăţenii unor state diferite. 6. Definiţi noţiunea de stat. Dacă suntem în căutarea unei definiţii a statului la modul absolut, trebuie să realizăm că suntem în căutarea imposibilului. Aceasta deoarece statul reprezintă un proces destul de complex care de-a lungul timpului a fost înţeles diferit, fiind privit sub diferite aspecte. Din punct de vedere filozofic, „statul constituie structura ideilor în cadrul grupului social uman, apărut ca nevoie în procesul apariţiei gândirii logico-conceptuale, structură ce are o existenţă reală, de sine stătătoare în planul său existenţial, o voinţă şi o conştiinţă proprie, ce se manifestă ca autoritate suverană, bazată pe legitimarea sa în conştiinţa indivizilor”. Privit sociologic, „un stat este un grup uman, fixat pe un teritoriu determinat şi în care ordinea socială, politică şi juridică, orientată spre un bine comun, este stabilită şi menţinută de către o autoritate dotată cu putere de constrângere”. Sub aspect juridic, „staul constituie ordinea juridică internă, constituită din ansamblul de norme privind raporturile sociale, aplicate în interiorul statului”. Fiind o noţiune extrem de complexă, după cum am mai menţionat statul, este utilizat în mai multe sensuri. În sensul cel mai larg, statul desemnează colectivitatea organizatorică ce are ca suport naţiunea. În sensul restrâns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea. De aici noţiunea de stat are două semnificaţii: prima este de societate ca formă de convieţuire a comunităţilor umane şi alta de putere, organizare ce dispune de un aspect coercitiv. 7. Statul de drept şi funcţiile sale.

Statul şi dreptul, ca fenomene sociale, au apărut concomitent. Regulile de conduită care existau în comuna primitivă, anterior apariţiei statului, nu pot fi considerate a constitui norme juridice, un sistem închegat de drept, deoarece numai posibilitatea de a fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului, conferă caracter juridic unei reguli de comportament. La rândul său, statul este organizat şi funcţionează în temeiul unor norme juridice. Prin organele puterii legislative, executive şi judecătoreşti, statul emite norme de drept şi urmăreşte aplicarea lor. Statul de drept este expresia intercondiţionării şi echilibrului dintre stat şi drept, întregul mecanism statal funcţionând pe baza unei ordini de drept, fixate prin lege. Într-un stat de drept puterea de stat a fost cucerită pe cale constituţională (legală) şi exercitarea ei se realizează în conformitate cu normele de drept. Puterea politică este deţinută vremelnic şi cu garantarea unor libertăţi fundamentale ale cetăţeanului. Statul are trei funcţii esenţiale, fiecăreia dintre acestea corespunzându-i puterea (competenţa) de a o înfăptui: – funcţia legislativă, constând în adoptarea normelor juridice generale, încredinţată Parlamentului; – funcţia executivă, constând în aducerea la îndeplinire a acestor norme, încredinţată, de regulă, şefului de stat şi Guvernului; – funcţia jurisdicţională, constând în soluţionarea litigiilor care apar cu prilejul aplicării normelor juridice, încredinţată instanţelor judecătoreşti. În linii generale, separaţia puterilor în stat (în sensul că puterea legislativă, cea executivă şi cea judecătorească nu sunt exercitate de aceleaşi persoane sau organisme) este considerată caracteristica esenţială a statului de drept. Statul, prin organismele sale, îşi exercită funcţiile fundamentale în două planuri: – în plan intern, prin apărarea proprietăţii, a ordinii publice, a drepturilor şi libertăților cetăţenilor, a suveranităţii şi independenţei naţionale; – în plan extern, prin dezvoltarea raporturilor de colaborare cu alte state, sub aspect economic, politic, cultural, militar etc. 8. Caracterizaţi forma statului. Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei puteri. Forma de stat se caracterizează prin trei elemente componente: – forma de guvernământ; – structura de stat;

– regimul politic. Forma de guvernământ caracterizează modalitatea de formare şi organizare a organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi, în special,, dintre organul legislativ şi executiv, inclusiv şeful statului. Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în monarhii şi republici. Monarhia ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful statului este monarhul. În evoluţia sa, monarhia cunoaşte mai multe forme: monarhie absolută, monarhie limitată, monarhie parlamentară dualistă, monarhie parlamentară contemporană. În cazul monarhiei absolute, puterea monarhului aproape că nu este limitată, acesta dominând după bunul său plac. Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limitarea puterii de către legea supremă a statului (constituţie). Monarhia parlamentară dualistă se caracterizează prin faptul că parlamentul şi monarhul, din punct de vedere legal sunt egali. Monarhia parlamentară contemporană este cea mai frecvent întâlnită formă a monarhiei în prezent, iar puterea monarhului, de cele mai multe ori poartă un caracter simbolic. Republica este forma de guvernământ în care puterea supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat. Republice la rândul lor pot fi parlamentare sau prezidenţiale. Republica parlamentară se caracterizează prin faptul fie că lipseşte şeful statului, fie că acesta este ales de către parlament şi răspunde în faţa acestuia. Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni, fie direct (prin vot), fie indirect (prin intermediul colegiilor electorale). Structura de stat caracterizează organizarea puterii în teritoriu. După structura de stat diferenţiem: – state simple sau unitare; – state compuse (complexe) sau federative. Statul simplu, unitar se caracterizează prin faptul că nu se află într-o uniune cu late state şi îşi păstrează suveranitatea şi organizarea proprie, participă ca un stat pe deplin suveran la viaţa internaţională şi în relaţiile cu alte state. Statul federativ, compus sau unional este statul constituit din două sau mai multe entităţi, unităţi statale. De-a lungul istoriei sunt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni de state şi anume: uniuni personale, uniuni reale şi confederaţiile. Uniunea personală reprezintă o uniune de două sau mai multe state, care păstrându-şi suveranitatea şi independenţa desemnează un şef de stat comun. Uniunea reală este o asociaţie de state mult mai puternică decât uniunea personală. În cadrul ei, pe lângă şeful statului, există şi alte organe de stat, comune. Statul ce formează o asemenea uniune soluţionează cu ajutorul organelor de stat comune probleme ce ţin

de domeniul afacerilor externe, apărare, finanţe, etc. Confederaţia constituie o asociaţie de state independente, formată din considerente economice şi politice atât de ordin intern, cât şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept internaţional. Statele confederale urmăresc realizarea unor scopuri comune pentru soluţionarea cărora îşi aleg un organism comun, unde sunt reprezentate toate statele membre. Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, ansamblu care vizează atât raportul dintre stat şi individ, cât şi modul în care statul concret asigură şi garantează drepturile subiective. Din punct de vedere al regimului politic se disting două categorii de state: state cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice (totalitare). Democraţia reprezintă, chiar şi după sensul etimologic, acea formă de guvernare în care puterea aparţine poporului. Democraţia şi regimul democratic se caracterizează prin anumite trăsături esenţiale şi anume, prin pluralism, adică prin existenţa mai multor partide cu programe proprii care concurează la exercitarea puterii. Democraţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, în desemnarea reprezentanţilor poporului pentru organizarea puterii. Într-o democraţie se manifestă principiul majorităţii, ceea ce înseamnă că deciziile, hotărârile se adoptă pe baza votului majorităţii. De asemenea, regimul democratic se caracterizează prin libertatea şi recunoaşterea opoziţiei. Democraţia poate să fie directă sau reprezentativă. Democraţia directă presupune participarea directă a cetăţenilor la conducere, la adoptarea deciziilor. Democraţia reprezentativă presupune alegerea de către cetăţeni a organelor reprezentative prin intermediul cărora se exprimă voinţa şi interesele poporului. Regimul autocraticse caracterizează prin inexistenţa atât a condiţiilor juridice formale, cât şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei poporului. Poporul nu are nici posibilitatea să determine sau să influenţeze politica internă sau externă a statului. La asemenea regimuri în care predomină sau sunt chiar exclusive metodele nedemocratice se atribuie despotismul oriental în statele Orientului antic, regimurile autocratice de tiranie sau dictatură, regimurile rasiale, fasciste, semifasciste. 9. Definiţi noţiunea de izvor de drept. Forma de exprimare a alegerilor juridice, modalitatea generală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.

Expresia izvoare ale dreptului este întrebuinţată atât ca categorie juridică, cât şi ca categorie istorică. Ca categorie istorică, izvoarele de drept desemnează documentele în care găsim dreptul diferitelor state la diverse etape de dezvoltare istorică. Aceste documente (Codul lui Hammurabi, Codul lui Manu), după cum menţiona Hegel nu au decât valoare istorică şi de aceea sunt de natură trecătoare. În accepţia sa juridică noţiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri, dar prin care se are în vedere forma de exprimare a normelor juridice. 10. Enumeraţi şi caracterizaţi izvoarele de drept. Majoritatea specialiştilor din domeniul dreptului includ în sistemul izvoarelor de drept: obiceiul juridic sau cutuma, precedentul judiciar sau administrativ, doctrina juridică, contractul normativ (inclusiv cel internaţional) şi actul normativ, ca principal izvor de drept contemporan. ➢ Obiceiul juridic sau cutuma este cel mai vechi izvor de drept. După cum se ştie, obiceiul reprezintă o regulă de conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Izvoare de drept, însă sunt obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate de aceasta cu forţă juridică, ce apar sub denumirea de obicei juridic sau cutumă. ➢ Hotărârile judecătoreşti sunt acte individuale, acte de aplicare a dreptului, care nu constituie, de regulă, izvoare de drept. Ele sunt acte care nu conţin norme juridice, în ele judecătorul creând soluţii într-un litigiu pe baza unor acte normative. Există cazuri în care unele hotărâri judecătoreşti oferă soluţii care devin obligatorii pentru alte instanţe de judecată sau alte organe de stat ce se confruntă cu soluţionarea unor cauze asemănătoare şi în aceste cazuri ele devin un izvor de drept, care poartă denumirea de precedent judiciar, administrativ sau practică judiciară. Precedentul este mai mult caracteristic sistemului de drept anglo-saxon, precum cel din SUA, Anglia, Canada. ➢ Doctrina reprezintă analizele, investigaţiile şi interpretările date de specialiştii teoreticieni şi practicieni fenomenului juridic. Rolul acesteia este de a ajuta legiuitorul sau judecătorul în procesul de creare şi respectiv aplicare a dreptului. Doctrina a avut o mare însemnătate, ca izvor de drept mai ales în antichitate şi epoca medievală. ➢ Contractul este un act juridic individual, în sensul că el stabileşte drepturi şi oblicaţii pentru subiecte determinate. În această condiţie contractul nu poate fi izvor de drept. Contractul normativca izvor de drept are deosebire de contractele concrete care stabilesc drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor, fiindcă el stabileşte norme

juridice obligatorii. O semnificaţie largă, contractul normativ a avuto în perioada feudalismului (Magna Charta Libertatum). ➢ În sistemul izvoarelor dreptului, actul normativ are poziţia dominantă în toate sistemele naţionale de drept din lume, căpătând un caracter predominant în epoca modernă şi contemporană. Actul normativ este izvorul de drept creat de organele autorităţii publice, izvor ce conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare la nevoie, este asigurată prin forţa de constrângere a statului. 11. Definiţi noţiunea de răspundere juridică. Răspundere juridică – varietate a constrângerii juridice reprezentând o stare de drept deosebită ce presupune prezenţa obligaţiei fixate în lege, înţelegerea necesităţii de a o realiza, precum şi posibilitatea survenirii consecinţelor nefavorabile (aplicarea sancţiunilor) în cazul încălcării acestei obligaţii. 12. Caracterizaţi elementele răspunderii juridice Răspunderea juridică include în sine o serie de elemente (în literatura juridică întâlnim şi termenul de condiţii), ce acţionează în mod diferit, în funcţie de forma răspunderii juridice. Acestea sunt: 1. conduita ilicită; 2. rezultatul socialmente dăunător; 3. 13. Definiţi conceptul realizării dreptului. Realizarea dreptului – traducerea în viaţă a prevederilor normelor juridice în comportamentul legitim al subiecţilor sub formă de valorificare a drepturilor, îndeplinire a obligaţiilor, respectare a interdicţiilor şi aplicare a normelor juridice. Activitatea de realizare a dreptului reprezintă un proces destul de important şi complex. Ea se desfăşoară pe două căi: în primul rând prin respectarea şi executarea normelor juridice de către cetăţeni şi alţi subiecţi de drept şi, în al doilea rând, prin aplicarea normelor juridice de către organele competente ale statului. 14. Caracterizaţi formele realizării dreptului. Problematica formelor de realizare a dreptului a fost abordată în literatura de specialitate în diverse moduri. În funcţie de tipul normelor juridice a căror respectare se impune, precum şi de acţiunile subiecţilor implicaţi în traducerea în viaţă a acestora, se disting trei forme de realizare a dreptului: – realizarea normelor prohibitive. Această categorie de norme conţine anumite interdicţii şi pentru realizarea lor este suficient ca

subiecţii de drept să se abţină de la săvârşirea faptelor interzise. În aşa mod, interdicţia stabilită de stat a fost realizată, şi-a atins scopul; – realizarea dreptului ce ţine de normele juridice permisive şi onerative. Acest proces este mult mai complex necesitând desfăşurarea unor activităţi care se concretizează în elaborarea de acte individuale din partea tuturor subiecţilor de drept. Această formă de realizare nu este altceva decât traducerea în viaţă a prevederilor juridice. – realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente. În situaţia dată activitatea respectivă îmbracă forme oficiale şi se concretizează în elaborarea de acte de aplicare care constituie temeiul apariţiei unor raporturi juridice. O altă opinie susţinută de majoritatea specialiştilor în domeniu este că realizarea dreptului cunoaşte două forme: – realizarea dreptului prin executarea dispoziţiilor legale sau respectarea acestora de către cetăţeni; – realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat şi alte organisme speciale. Profesorul A. S. Pigolkin împreună cu colegii săi, consideră existenţa a patru forme de realizare a dreptului: – respectarea normelor de drept, adică abţinerea de la comiterea faptelor ilicite; – executarea normelor juridice, care presupune că toţi subiecţii de drept trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile sale prevăzute de normele juridice; – folosirea drepturilor sale de către subiecţi după bunul lor plac; – aplicarea dreptului, activitate exercitată de organele competente ale statului în cazul violării normelor juridice. Foarte rar, formele de realizare a dreptului sunt clasificate şi după componenţa subiecţilor, în: – individuală; – colectivă. 15. Definiţi noţiunea de tehnică legislativă şi tehnică juridică. O problemă fundamentală care face parte din obiectul de studiu al TGD, este tehnica elaborării actelor normative. În acest sens, în literatura de specialitate întâlnim doi termeni: tehnica juridică şi tehnica legislativă. Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, procedeelor prin care necesităţile vieţii sociale capătă formă juridică. Tehnica juridică este un concept complex, care desemnează anumite reguli, principii, metode,

proceduri aplicate în procesul de elaborare, realizare i interpretare a normelor juridice. Tehnica legislativă este o parte constitutivă a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului reglementărilor juridice. Ea poate fi definită ca: totalitatea metodelor, procedeelor şi regulilor în vederea executării operaţiunilor juridice, adică a activităţilor de elaborare a actelor normative, inclusiv aplicarea şi sistematizarea dreptului. 16. Enumeraţi principiile de elaborare a actelor normative. Procesul de elaborare a actelor normative trebuie să tindă spre întruchiparea în ele a raţionalităţii şi moralităţii dreptului, reclamând respectarea unor principii, în mod deosebit la nivel legislativ. Principiile de elaborare a dreptului sunt: ➢ Principiul planificării legislative (realizarea activităţii normative după programe de legiferare ale parlamentului, precum şi a guvernului ca iniţiatori ai proiectelor de legi); ➢ Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a actelor normative (la baza activităţii normative trebuie să stea date ştiinţifice contemporane); ➢ Principiul respectării unităţii de sistem al dreptului (adică fiecare lege, act normativ trebuie să se înscrie organic în cadrul celor deja existente în ramura de drept respectivă şi în ansamblul sistemului de drept). ➢ Principiul supremaţiei legii (legea trebuie să se bucure de forţă juridică supremă, adoptarea legilor se face numai de Parlament, care este unica autoritate legiuitoare e întreg teritoriul ţării). ➢ Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului (în societate au loc multe schimbări, acestea conduc la mutaţii în conţinutul raporturilor sociale, de aceea rolul regulii de drept este de a ordona aceste raporturi, de a le garanta securitate, etc.) ➢ Principiul accesibilităţii şi economiei în elaborarea normativă (actele normative trebuie să transmită subiecţilor săi un mesaj clar, iar legiuitorul trebuie să gândească profund ca un filosof, dar să se exprime ca un ţăran). 17. Care sunt etapele de elaborare a actelor normative. Procesul elaborării actelor normative se compune dintr-un şir întreg de operaţii numite etapele elaborării actelor normative. Acest proces include în sine următoarele etape: – elaborarea sau iniţierea actelor normative; – dezbaterea actelor normative;

– –

adoptarea actelor normative; promulgarea şi publicarea actelor normative.

18. Caracterizaţi etapele principale de elaborare a actelor normative.