Postfata Autorului

Postfaţa autorului Obiectul acestei lucrări, interpretarea realităţii cu ajutorul reprezentării literare sau al „imitării", mă preocupă de multă vreme ; iniţial am plecat de la problema platonică din cartea a 10-a a Republicii, mimesis-ul ca o copie de al treilea ordin după adevăr, ca şi de la pretenţia lui Dante de a fi redat adevărata realitate în Comedie. Considerînd însă variatele moduri de interpretare a faptelor umane în literaturile europene, interesul meu s-a îngustat şi s-a precizat, dezvoltîndu-se cîteva idei călăuzitoare pe care am încercat să le urmăresc. Prima din aceste idei se referă la teoria antică, preluată apoi de toate curentele clasiciste, despre nivelurile stilistice ale reprezentării literare. Mi-a devenit clar faptul că realismul modern, aşa cum s-a dezvoltat în Franţa la începutul secolului al XlX-lea, realizează ca fenomen estetic o desprindere totală de acea teorie; mai totală şi mai importantă pentru conformaţia ulterioară a imitării vieţii în literatură decît amestecul dintre sublim şi grotesc proclamat de contemporanii romantici, în momentul în care Stendhal şi Balzac au făcut din nişte personaje oarecare ale vieţii de toate zilele, dependente de împrejurările istorice ale vremii, obiecte ale unei reprezentări serioase, problematice, ba chiar tragice, ei au sfărîmat regula clasică a diferenţei dintre nivelurile stilistice, conform căreia realitatea cotidiană şi practică putea să ocupe un loc în literatură numai în cadrul unui stil umil sau mediu, adică fie ca grotesc comic, fie ca divertisment agreabil, facil, variat şi elegant. Prin aceasta ei au desăvîrşit o evoluţie care se pregătea de multă vreme (de la romanul de moravuri şi comedie larmoyante din secolul al XVIII-lea, iar mai precis de la „Sturm und Drang" şi preromantism) - şi au netezit calea pentru realismul modern care s-a dezvoltat de atunci în forme tot mai ample, conform realităţii vieţii noastre care se schimbă şi se amplifică mereu. în acelaşi timp, mi-am dat seama în cursul acestor consideraţii că revoluţia împotriva teoriei clasice a nivelurilor stilistice de la începutul secolului al XlX-lea n-a putut fi prima de acest gen; barierele pe care le-au dărîmat atunci romanticii şi realiştii fuseseră ridicate încă de la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea de către adepţii unei imitaţii stricte a literaturii antice. Pînă atunci, de-a lungul întregului Ev Mediu, ca şi în Renaştere, existase un realism serios atît în literatură, cît şi în artele

50-t

MIMESIS

plastice; fusese posibilă reprezentarea celor mai cotidiene evenimente ale realităţii într-un context serios şi important, căci teoria nivelurilor stilistice nu avea o valabilitate absolută. Oricît de mult diferă realismul Evului Mediu de cel modern, ele coincid totuşi în ceea ce priveşte această concepţie de principiu. Făcusem încă cu mult înainte presupuneri asupra modului în care s-a format această concepţie artistică medievală şi asupra momentului şi modalităţii în care s-a produs prima fisură în teoria clasică : istoria vieţii şi faptelor lui Cristos cu amestecul său lipsit de orice constrîngere între realul cotidian şi tragicul cel mai măreţ, sublim, este cea care a învins regula stilistică antică. Comparînd însă aceste două iruperi în teoria nivelurilor stilistice, ne dăm imediat seama că ele s-au petrecut în condiţii cu totul diferite şi au avut rezultate complet deosebite. Concepţia despre realitate care se desprinde din operele creştine ale Antichităţii tîrzii şi ale Evului Mediu e cu totul diferită de cea a realismului modern. Este foarte dificil să formulăm specificul concepţiei creştine mai vechi scoţînd în evidenţă esenţialul şi cuprinzînd în acelaşi timp toate fenomenele care aparţin acestuia. O soluţie care m-a satisfăcut în genere am găsit-o analizînd istoria semnificaţiei cuvîntului figura, şi de aceea numesc figurală concepţia antică tîrzie şi medieval-creştină despre realitate. Ce înţeleg prin aceasta am explicat în repetate rînduri în cartea de faţă (de exemplu pp. 69 şi urm.); o prezentare mai amănunţită se găseşte în studiul meu intitulat Figura (retipărit în ale mele „Neue Dante-studien", din Istanbuler Schriften, nr. 5, 1944, acum Berna). După o atare concepţie, un eveniment petrecut pe pămînt, independent de înrîurirea sa asupra realităţii de aici şi de acum, nu înseamnă numai evenimentul ca atare, ci în acelaşi timp şi un altul pe care îl vesteşte sau îl confirmă prin repetare; iar legătura dintre evenimente nu e privită îndeosebi ca o dezvoltare temporală sau cauzală, ci ca o unitate în cadrul planului divin, acele evenimente fiind verigile şi oglindirile lui; legătura lor terestră nemijlocită este de mai mică importanţă, iar cunoaşterea lor nu este uneori deloc necesară pentru interpretare. Studiul se bazează pe aceste trei idei, strîns legate una de alta, care au dat formă problemei iniţiale, dar i-au fixat bineînţeles şi limitele. El conţine încă multe alte motive şi probleme, aşa cum au rezultat pe rînd din multitudinea fenomenelor istorice care se cereau tratate, dar cele mai multe dintre ele stau într-un fel sau altul în legătură cu acele idei, la care oricum trimit mereu. Despre metodă am vorbit cu alt prilej (pp. 497-498). O istorie sistematică şi completă a realismului ar fi fost nu numai imposibilă, ci şi necorespunzătoare intenţiei; căci ideile conducătoare au conturat în mod bine POSTFAŢA AUTORULUI 505

determinat obiectul; nu mai era vorba de realism în genere, ci de măsura şi felul seriozităţii, problematicii sau tragicului în tratarea obiectelor realiste ; încît operele exclusiv comice şi cele care rămîn vădit în domeniul stilului umil au rămas pe dinafară; le-am luat în considerare numai ocazional, ca exemple contrare, şi în acelaşi scop au fost amintite uneori şi opere cu totul nerealiste de stil sublim. Am evitat să elaborez teoretic şi să descriu sistematic categoria „opere realiste de stil şi caracter serios", care n-a fost niciodată tratată distinct şi nici măcar recunoscută; aceasta ar fi necesitat chiar la începutul studiului o definire anevoioasă şi obositoare pentru orice cititor (deoarece nici măcar expresia „realist" nu este clară), şi n-aş fi ieşit probabil la capăt fără o terminologie neobişnuită şi dificilă. Procedeul pe care 1-am întrebuinţat, şi anume cel de a prezenta pentru fiecare epocă un număr de texte spre a-mi aproba pe baza lor ideile, conduce fără ocolişuri în inima problemei, încît cititorul simte despre ce este vorba încă înainte de a

i se impune o teorie. Metoda interpretărilor de texte lasă oarecare libertate aprecierii interpretului ; acesta poate alege şi poate pune accentele acolo unde doreşte, în orice caz însă, ceea ce afirmă trebuie să se afle în text. Fără îndoială, interpretările mele sînt călăuzite de o intenţie anumită; această intenţie a căpătat însă formă doar treptat, de fiecare dată pe baza textului de care m-am lăsat condus pe mari distanţe; de altfel, textele sînt în cea mai mare parte arbitrare, alese mai degrabă la întîmplare şi în funcţie de preferinţă decît cu un scop precis, în studiile de acest fel nu avem de-a face cu legi, ci cu tendinţe şi curente care se interferează şi se completează în mod variat; nu am intenţionat deloc să prezint doar ceea ce servea foarte strict intenţiei mele; dimpotrivă, m-am străduit să obţin varietate şi să dau elasticitate formulărilor mele. Capitolele tratează fiecare cîte o epocă, uneori relativ scurtă, de o jumătate de secol, alteori mult mai lungă; între acestea există deseori lacune, adică epoci care au rămas netratate, de pildă din Antichitate, care îmi serveşte doar ca introducere, sau din Evul Mediu timpuriu, din care s-a păstrat prea puţin. S-ar fi putut introduce mai tîrziu şi alte capitole, dedicate unor texte englezeşti, germane, spaniole; bucuros aş fi tratat mai amănunţit el siglo de oro, şi cu multă plăcere aş fi adăugat un capitol special despre realismul german al secolului al XVII-lea. Dar dificultăţile au fost prea mari; oricum, avem de-a face cu texte din trei milenii, şi adeseori a trebuit să părăsesc domeniul meu propriu-zis, literaturile romanice. Se mai adaugă faptul că studiul a fost scris în timpul războiului la Istanbul. Acolo nu exista o bibliotecă bine înzestrată pentru studii europene, relaţiile internaţionale stagnau, încît a trebuit să renunţ la aproape toate revistele, la cele mai multe

506 MIMESIS

studii mai noi, uneori chiar şi la o ediţie critică serioasă a textelor mele. Iată de ce este posibil şi chiar probabil că mi-au scăpat multe lucruri de care ar fi trebuit să ţin cont şi că susţin uneori lucruri ce au fost infirmate sau modificate de către studiile mai recente. Sper că nici una dintre aceste probabile erori nu atinge miezul ideaţiei, în strînsă legătură cu lipsa de literatură de specialitate şi de reviste este şi faptul că această carte nu conţine note; în afară de texte citez relativ puţin, şi acest puţin a putut fi uşor încorporat în prezentarea propriu-zisă. De altfel, este foarte posibil ca lucrarea mea să-şi fi datorat naşterea tocmai lipsei unei mari biblioteci de specialitate ; dacă aş fi putut încerca să mă informez despre tot ce s-a scris în legătură cu atît de numeroase teme, poate că n-aş mai fi ajuns să scriu. Cu acestea am spus tot ce credeam că mai datorez cititorului. Nu mai rămîne decît să se găsească şi el, cititorul. Fie ca studiul să ajungă la cititorii săi; atît la prietenii mei de odinioară care au supravieţuit, cît şi la toţi ceilalţi cărora le este destinat; şi să contribuie ca să reunească din nou pe cei care au păstrat nealterată dragostea faţă de istoria noastră occidentală.