Poezia...

Istoria cuvintelor Vancea Catalin Istoria omului se confunda cu istoria cuvintelor, asa cum soarele se confunda cu cerul atat in rasarit cat si in apus... Asemanand omul cu soarele, cuvantul ramane un fundal primitor, ce astepta a doua contopire cu omul, intr-un ultim apus. Atunci istoria omului se va confunda iarasi cu istoria cuvintelor, dar nu pentru rasarit, nu pentru geneza amandurora, ci pentru un apus... Las ca raspuns la intrebarea "Cine?" versuri din orele de matematica...

Poezie pentru oameni Sunt fulgii care zboară-n cerul Deja atins de noaptea iernii, Sunt bucuriile ce dorul, Le dă iar prada invierii...

Sunt glasul celor de aproape Şi sentimentul prieteniei; Sunt ochii celor ce prin pleoape, Ascund o teamă... a veciei.

Sunt zâmbete pe chipul mamei, Surâs pe chipul celor dragi, Sunt un alt suflet care vamei I-ar pune viaţa rămăşag.

Doar un izvor de fericire, Pâraie de tristeţe pline, Un dulce simţ de împlinire, O altă vreme care vine...

Un alt caiet cu pagini albe, O altă foaie de cuvinte... O altă fire: dură, moale Ce spre văzduh o mână-ntinde...

Sunt vocea care nu mai tace A celei care nu-mi dă pace... Sunt tot ce nu îmi e pe plac... Sunt tot ce ştiu şi tot ce fac.

Sunt al nebunului gând bun, Picioarele ce n-au mai mers Şi gândurile de acum, Pe care nu le mai gândesc.

Sunt sunetele rătăcite În astă limbă... de pământ Iar după zilele trăite, M-ascund, de teamă... in mormânt. Mă mai întreb oare ce sunt?