Plumb

Plumb Atmosfera bacoveană definită de E. Lovinescu sugera singurătatea, tristeţea şi gândul morţii, printr-o stare apăsătoare de plumb, printr-un peosagiu între cimitir şi abator, dintr-o obsesie a morţii şi a neantului. Porzia Plumb deschide primul volum al poetului putând fi considerată o artă poetică pentru că prin ea se poate defenii o poezie de factură simbolistă şi o stare sufletească specifică poetului. Se pare că la baza aceastei poezii s-ar afla un fapt real o vizită a poetului la cavoul unei familie aproprietate. Este uşor de înţeles că o asemenea stare nu putea fi mai bine sugerată, cenuşie şi rece a plumbului. Limbajul poetic este sugestiv, metaforele şi personificările construiesc o lume interioară dominată de gândul morţii: „sicrie de plumb”, „flori de plumb”, „vestmânt funerar”, „cavou”, „coroane de plumb”, „Dormeau adânc sicriele de plumb / Şi florile de plumb şi funerar veştmânt / Stam singur îb cavou... şi era vânt... / Şi scârţâiau coloanele de plumb.” În strofa următoare sunt reluate câteva imagini, expresii, cuvinte. Singurătatea poetului în viaţă îl aduce spre imaginea morţii sugerată de la o strofă la alta prin singtagme asemănătoare: „Stam singur în cavou”, „Stam singur lângă mort.” Un verb sugestiv deschide şi a doua strofă: „Dormeau sicriele”, „Dormea amorul”. Dacă amorul, ca sentiment, ca simbol al vieţii, al perpetuării, devine „întors”, „de plumb”, „aflat în adormire”, însemnează că ideea morţii domină. Ultimul vers al poeziei aduce un nou simbol al prăbulirii. Aripile ar însemna zborul şi deci aspiraţia, speranţa, încrederea. La Bacovia însă, aripile sunt de plumb şi atârnă, sugerând zborul întrerupt, prăbuşirea şi moartea: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig / Stam singur lângă mort... şi era frig... / Şi-i atârnă aripile de plumb.” „Plumb” este un cuvânt cheie în poezie, aflat într-o repetiţie obsedantă, cu valoare metaforică şi aşezată chiar în rimă. El sugerează, prin raportarea la metal, la greutate răceala şi culoarea acestuia, o stare de tristeţe apăsătoare şi un gând al morţii. Structura fonetică a cuvântului este în măsură să sugereze prin vocala închisă „u”, singură în cuvânt o stare abisală de adânc şi întuneric . Cele două grupuri consonantice care o străjuiesc sunt şi ele sugestia aceliaşi atmosfere.