Plan Eta

Pla neta

Prefata

Unei lumi careia toti oamenii ii apartin sau teoretic ar trebui sa-I apartina, unui soare caruia toti ii suntem sclavi sau poate doar niste supusi sau unei luni pe care toti o admiram pentru maretia si gratia cu care apare in fiecare seara pe bolta cereasca si careia ii multumim pentru sclipirea de lumina alba pe care ne-o trimite in fiecare noapte cand avem un cosmar si dorim sa ne agatam de ceva care sa ne sustina si sa ne ajute sa revenim la realitate, tuturor acestor lucruri uimitoare toti oamenii ar trebui sa le multumeasca. Am spus toti oamenii ? Da, poate toti oamenii...toti cei ramasi. Va multumesc! 12 aprilie 2010 Nimic... doar vantul care rascoleste praful ramas. Doar zgomotul de fundal al unei lumi pierdute, doar racoarea taioasa a oceanelor, briza care azvarle frunzele cazute de mult din

copacii acum uscati poate de timp, poate de durere…nimeni nu stie si poate nu va sti niciodata. Un loc pustiu, fara pic de viata si fara pic de speranta. Un infern, o fosta si infloritoare planeta care purta candva numele de Terra.

Inceputul In timp ce stateam rezemata cu capul de scaunul meu de lemn si incercam sa ma gandesc catusi de putin la compunerea pe care o aveam de terminat, gandul, luand impreuna cu el si ochii mei si azvarlindu-i pe geam zareau frumusetea de afara, soarele puternic si firicelul de vant care aducea cu el un imbietor parfum de primavara. Primisem tema de a compune o povestioara despre momente ale vietii. Nu intelesesem foarte bine despre ce era vorba si ce anume voia profesoara mea de fapt dar incercam din toate puterile sa-mi iasa ceva...insa degeaba. Niciodata nu am fost cea mai buna la literatura, ma descurcam mediocru, as putea spune ca stateam pe linia de plutire . Eu si inca vreo 20 de elevi care, paradoxal, gandeau ca mine, macar in aceasta privinta. Momentele vietii ...ce ar fi putut insemna asta ? Poate cele ca momentul de fata cand habar nu aveam ce sa scriu pe acel caiet ? Da...poate, macar de-ar fi asa. M-as fi bucurat

enorm ca macar sa am si eu odata dreptate si sa fie corect ce am gandit. Dar mai sunt 2 saptamani pana cand voi trebui sa predau lucrarea, aveam timp sa ma gandesc. Am aruncat caietul si pixul cu pasta albastra si capatul ros de atatea emotii prin care trecusem impreuna si am iesit val-vartej din camera mea care se afla la etajul doi al internatului liceului. Am fugit in curtea interioara dornica de putina relaxare in aer liber, de putina destindere, fara deranjare din partea nimanui. M-am intins pe iarba calduta si m-am lasat prada parfumului de trandafir care venea dintr-un buchet pe care o fata probabil il primise de la prietenul ei si pe care il tinea in mana aproape de mine. Nu stiu cat am stat asa dar cert e ca dorinta mi se implinise...nu ma deranjase nimeni, nimeni nu-mi luase soarele cu umbra lui si ma simteam perfect. Atat de perfect incat am uitat ca timpul mai si trece si era deja seara cand m-am desteptat si am fugit repede printre elevii care iesisera sa se plimbe prin curte. Si ma mai intreb de ce se uitau saracii copii la o nebuna care fugea pe coridoarele internatului ! De obicei lumea seara iese la o plimbare impreuna cu o persoana draga cu care sa discute si sa se tina de mana...bineinteles ca eu nu eram ca lumea . Nu-mi placea sa fiu prin apropiere cand se adunau multi oameni.Pur si simplu uram acel fosnet care se isca ori de cate ori cineva trecea pe langa altcineva si hainele lor se atingeau.

Nici in timpul orelor nu eram cea mai comunicativa si populara persoana. Si imi placea asa cum eram. De cand parintii mei au murit si eu am fost nevoita sa parasesc casuta cu gard alb si gradina micuta de pe Aleea Trandafirilor, m-am schimbat. Nu am mai vrut sa tin legatura cu rudele ramase, asa ca am preferat sa vin sa locuiesc in internat. Nu am aflat niciodata cum au murit parintii mei, poate nici nu imi doresc sa aflu...sau poate sunt prea terifiata la gandul ca daca as afla cum au murit as fi poate mai distrusa si poate chiar as ajunge sa fac vreun gest necugetat. Trebuia sa ma protejez de mine. La urma urmei, cel mai mare dusman al tau esti chiar tu insuti. Am adormit gandindu-ma la aceste lucruri.Le aveam in cap de mai mult timp ,dar acum am reusit sa le alcatuiesc un inceput si un continut...dar finalul a ramas mereu acelasi. Niciun final. Adormeam mereu incercand sa gasesc un sfarsit pentru viata mea. Poate voi muri batrana, cu copiii si nepotii langa mine aflandu-ma intr-un pat cald si moale, poate ma voi stinge de cine stie ce boala incurabila sau poate mai aveam decat vreo 2 ani de trait...Dar nu, viata merge inainte, cu bune si cu rele, oricum ar fi ea trebuie traita. Bineinteles ca fiecare si-o traieste in felul lui. In acea seara am avut un vis :mergeam pe o alee plina de flori, ma plimbam linistita cand deodata in spatele meu a aparut un baiat. Chipul acela nu-l voi uita niciodata...Era inalt, iar parul lui saten-deschis lucea in lumina

soarelui... Avea cei mai frumosi ochi pe care ii vazusem vreodata( sau, ma rog, visasem)...erau de un ciocolatiu extrem de intens, intunecati si fermecatori. S-a apropiat de mine....am vrut sa tip insa mi-am amitit ca nu este bine sa tipi in vis pentru ca se termina rau si chiar nu-mi doream asa ceva. A luat mana mea alba intr-a lui si a sarutat-o usor. Atat. Apoi m-am trezit. Era 4 dimineata, neobisnuit deoarece eu nu ma trezesc niciodata noaptea dupa un vis nici chiar dupa un cosmar desi acesta nu fusese sigur unul dintre ele. De obicei in cosmaruri fug, ma ascund sau ma las prinsa de acel raufacator, dar acum nu fusese asa. Oare de ce mereu ceea ce doresc eu sa dureze mai mult se termina asa brusc ? Nu merit si eu putina fericire ? Macar in vis... M-am hotarat ca era timpul sa ma culc la loc, poate baiatul va reveni si se va plimba cu mine pe acea alee si voi fi si eu fericita. Am pus capul pe perna moale si inca destul de calda si am adormit rapid. Apoi nu mi-am mai amintit nimic. Poate l-am visat, poate nu...nu-mi mai amintesc.

A doua zi Dimineata a decurs normal. M-am trezit si am urmat rutina obisnuita dupa care mi-am aruncat manualele si penarul rosu si gaurit

intr-un colt in ghiozdanul maroniu si el tocit de vreme (nu il mai schimbasem de 3 ani). Am alergat spre curtea interioara care era ticsita de tineri discutand fie despre vreun film de groaza aparut recent, fie citind vreo revista pentru adolescenti fie consultandu-se cu privire la temele pe care le avusesera pentru acasa, o chestie total necunoscuta pentru mine... Orele au trecut relativ repede si ar fi fost si mai bine daca nu ar fi trebuit sa suport si acel test la matematica care mi-a ruinat ziua. La pranz am stat ca de obicei la masuta verzuie din capatul cantinei muscand din cand in cand din felia de pizza pe jumatate uscata si gandindu-ma... Poate daca ma voi culca mai devreme la noapte il voi visa din nou. Pur si simplu imi doream sa aflu cum se termina acel vis si nu voiam sa ramana fara final ca si gandurile mele. M-am afundat in gandiri si viziuni doar ca sa fiu trezita brusc la realitate de sunetul enervant al soneriei care anunta sfarsitul pranzului. M-am ridicat repede de pe scaunul tare de plastic, am aruncat toata mancarea pe care o luasem, inafara de un mar verde pe care il rontaiam pe hol. La fel si restul orelor au trecut plictisitoare si eu eram din ce in ce mai nerabdatoare sa ajung in camera mea, sa trag draperiile, sa ma bag sub patura si sa uit de mine, de lume, de tot. Si nu, nu era o fantezie de moment caci

chiar asta am facut cum am intrat pe usa. Mam aruncat in pat imbracata si am aruncat tenesii vechi si uzati in timp ca ma chinuiam sa ajung la mp3-ul meu mic, care imi fusese atat de drag in toti acesti ani. Am dat drumul la muzica. Era o melodie pe care chiar nu-mi aminteam cine o canta dar imi placea...chiar foare mult. Acesta a fost momentul in care toate temerile mele au inceput sa prinda contur. Era aniversarea mea si eram inconjurata de parinti si rude. Suflam in lumanari si primeam cadouri. Totul parea foarte real pana cand mi-am dat seama ca visam. Acel baiat a aparut din nou. Arata la fel de chipes ca si in visul celalalt doar ca acum a venit repede langa mine, m-a luat de mana si m-a impins afara din casa. Din nou nu puteam vorbi si din nou el nu-mi spunea nimic. Fugeam cat de repede puteam incercand sa tin pasul cu el. De ce facea toate astea ? De ce m-a luat de langa parintii mei ? Unde voia sa ma duca ? Si cel mai important...cine e ? As fi vrut sa fiu in stare sa-l opresc si sa-i cer niste raspunsuri, insa era in zadar. Parca eram automatizata, fugeam, fugeam si iar fugeam. Unde ? Pentru cat timp ? La un moment dat a disparut. Abia ca am observat...Cu o fractiune de secunda in urma era langa mine si ma tragea dupa el iar acum nu mai exista. M-am trezit. Ma simteam extrem de obosita si gafaiam. Nu din nou ! Nu din nou ! Mi-am aruncat din nou capul pe perna si am

inchis ochii. Castile imi cazusera din urechi si ma zgariasera pe obraz. Ce ridicol ! Sa fii ranita de castile malefice ale mp3-ului malefic... Era ora 20 :36. M-am hotarat intr-un final sa ma schimb si eu de haine si sa incerc sa ma simt mai confortabil. M-am ridicat din pat inca ametita, am asezat micul aparat pe noptiera si m-am dus in baie. Dupa cateva minute eram inapoi in pat pregatita sa indur orice as mai fi visat in acea noapte. Macar sa nu mai dispara asa! Am inchis ochii asa cum o facusem de inca un miliard de ori inainte dar niciodata dupa aceasta actiune obisnuita si aparent normala nu urmase vreun vis ciudat care se repeta de 2 nopti. Puteam sa-l am din nou. Nu ma interesa...poate acum va incerca sa ma arunce de pe vreo stanca abrupta si alunecoasa, poate voi cadea si ma voi ineca. Chiar nu-mi pasa. Oricum viata mea era ceva prea neinsemnat si prea anost sa-i para cuiva rau de ea. Chiar daca nu voi mai avea visul in aceasta noapte il voi avea sigur maine asa ca avea timp sa se gandeasca la un mod mai interesant de a-mi lua zilele. Parca aruncatul de pe stanca era prea comun. Am adormit gandindu-ma la aceste planuri. Nu stiu cum am dormit dar stiu ca n-am mai visat nimic. Ma simteam intr-un fel usurata, dar ingrozita de noaptea urmatoare. Imi pusesem in cap chiar sa nu mai dorm sa vad ce se intampla. Cat voi rezista atat voi sta treaza. Macar asa ma putea speria pe bune, nu doar in vise. Poate asta l-ar face fericit...

Nebunie Trecusera 2 zile de cand nu mai visasem nimic si ma simteam intr-un fel usurata, dar ma tot intrebam ce a fost...si mai ales DE CE a fost... Ma aflam in drum spre curtea din fata scolii cand Kim m-a prins din urma aproape de intrare si mi-a smucit bratul cu destul de multa forta pentru o fata ca ea. (deoarece era slaba, parca prea slaba). -Hei stai putin grabito! a spus ea gafaind. -Ok, scuze. Ce este asa important? am intrebat eu nepasatoare stiind parca ce avea sa urmeze. Varianta A,petrecere tare in weekend, varianta B, magazinul din centru are pantofi noi sau varianta C (cea mai putin probabila) vreo tema neinteleasa. -Cum, n-ai auzit ? m-a intrebat ea foarte uimita de parca era ceva ce toate fiintele omenesti trebuiau sa stie. -Hmm...nu cred dar lasa-ma sa ghicesc : Scott da o petrecere, nu ? -Nu, nu, nu, desi mi-ar placea...N-am mai fost la un chef de mult timp. Il stii pe nou venit ? -Care nou venit ? am intrebat eu cu o urma de curiozitate in voce. -Pai nu stiu exact, cert e ca e un baiat de aceeasi varsta cu noi transferat de nustiu-

unde... -Interesant...transferat de nustiu-unde. Trebuie sa fie frumos acolo ! i-am raspuns cu sarcasm tasnind dintre toti dintii. -Off, ciudato ! Oricum daca il vezi cumva sa ma anunti imediat ! Arde curiozitatea in mine ! -Cat de anormal, se pare ca ai febra... Apoi am ajuns in fata intrarii de la scoala si ne-am despartit fiindca in acea zi nu aveam ore comune. Am intrat in clasa si m-am asezat in locul meu, bine ferit de ochii curiosilor si la adapost de lucrurile plicticoase pe care trebuia sa le ascultam. Trei ore au trecut destul de usor, la fel de plictisitoare dar rapide. La pranz am stat cu Kim si ea bineinteles ca nu se putea oprea din barfit cu toate ca observa ca nu ii dadeam nici cea mai mica atentie. Poate ca asta o si incanta... -Eh, l-ai vazut ? m-a intrebat schimband brusc subiectul. -Daca te referi la caietul de latina pe care lai pierdut saptamana trecuta, ei bine imi pare rau... -Ma refer la elevul cel nou. Inca nimic,nu ? -Poate se lasa asteptat. Sau poate s-a razgandit in ultimul moment si a decis sa nu mai vina! -Nu mai cobi! Vreau sa-l vad, va fi ca o legatura cu civilizatia de afara...Ma simt ca intr-o cusca aici. Desi nu-mi placea s-o recunosc avea dreptate. Eram ca intr-o cusca acolo. Niciodata nu se intampla nimic mai spectaculos in

oraselul nostru. Nici la rubrica cu decese din ziarele in voga nu apaream, nici la stiri, nici macar pe toate hartile. Era o monotonie totala si apasatoare. Ciudata si enervanta. In drum spre clasele noastre, Kim m-a implorat inca o data sa o anunt daca il voi vedea pe acel superstar (pe care nu-l vazuse nimeni, deci nu ne puteam considera ultimele ratate) . Am avut chimie, algebra si in final biologie. O mica ascultare pe nepregatite a facut diferenta cu primul set de ore plicticoase si am incheiat stand jos si cu un 7 in catalog. Putea fi si mai rau de atat... Ca de exemplu, Scott pe care proful il prinsese ascunzand broastele pentu disectie in sertarul catedrei si caruia i-a scazut un punct la purtare. Se terminase scoala si inca nimic nou. Superstarul nu aparuse. Kim era innebunita si s-a rugat de mine aproximativ 20 de minute sa vin cu ea in sala de sport, poate il vom vedea acolo. Bineineteles ca am cedat (nu puteam rezista ochilor de catelus) si am urmat-o mergand incet pana la sala de sport a liceului. Tocmai avea loc un meci de baschet , iar Kim m-a tarat pana la primul rand din tribuna si ma trantit acolo de parca voia sa ma infiga in acel scaun. Apoi s-a asezat si ea langa mine si a inceput tortura. -Nu vad pe nimeni nou... -Buun, deci hai sa mergem...am exclamat eu un pic cam prea entuziasmata. -Nu pleci nicaieri domnisoara Reva White !

Stam pana avem ceva concret... -Ok ok sa traiti sefa! i-am raspuns intr-o doara. Uau! Ce ciudat ca mi-a folosit numele…De obicei nu prea face asta...hmm, probabil inca nu i-a trecut febra de mai inainte. Am stat acolo pe jumatate adormita aproximativ 30 de minute, potrivit ceasului lui Kim pe care il verifica din 5 in 5 minute. Inspiram si expiram usor, fara zgomot, iar ea parea ca un monstru insetat, iar daca ar fi avut 10 ochi probabil ca fiecare ar fi privit in alta directie. Atat de atenta era la fiecare persoana din imensa incapere, atat parea de interesata...n-o mai vazusem asa de mult timp (inafara sedintelor prelungite de shooping, bineinteles). Acum priveam doar cu un ochi, iar peste 1 minut ii tineam pe amandoi inchisi. Auzeam doar zgomotul mingei de baschet pe parchetul lucios, murmurul celorlalte 2 persoane din apropierea noastra si respiratia rapida a lui Kim. Cand eram foarte aproape sa adorm de-a binelea am simtit o zguduitura puternica pe umarul stang. Am deschis ochii si am vazut-o pe prietena mea cea mai buna (si singura) ridicandu-se in graba de langa mine si fugind catre capatul tribunei, cel care se afla aproape de intrarea care dadea in curte. Am urmarit-o cu privirea cum se deplasa grabita iar apoi miam aruncat ochii catre usa mare de fier spre care se holba ea. Am incremenit. Innebunisem. Era o

nebunie. Visam…ba nu. Era acolo, in fata ochilor mei care daca ar fi putut probabil ca ar fi sarit din cap si ar fi luat-o la goana. Inima incepuse sa o ia razna, pulsul imi crescuse considerabil, imi simteam sangele cum urca si cobora in corpul meu tremurand. Il visasem de atatea ori si de atatea ori ma ingrozise comportamentul lui incat credeam ca daca l-as fi intalnit vreodata m-as fi speriat serios. Dar nu...nu ma speria. Ma simteam bine as putea spune. Ma simteam in siguranta (sentiment ciudat de altfel la mine; eu niciodata nu eram in siguranta). Bineinteles ca prietena mea s-a dus imediat sa il intampine si sa faca cunostinta cu el...ea si inca vreo 10 fete probabil la fel de nerabdatoare. Eu doar am reusit cu greu sa ma ridic de pe banca, am coborat tinandu-ma strans de balustrada de fier a tribunei si am mers impiedicandu-ma si impleticindu-ma pana la cealalta iesire din sala de sport.

Algoritm N-am dormit in acea noapte. Ceva ma framanta si nu-mi lasa mintea sa se odihneasca. Ma tot gandeam la noul elev... Cine era acest tip ? Hmm...buna intrebare ! Daca as fi stiut nu m-as mai fi framantat atat in filozofii si aspecte neintelese ale vietii mele. Cu toate ca ma simteam panicata trebuia

sa gandesc un plan. Unul care sa nu ma faca de ras in fata intregii scoli si care sa fie folositor totodata. Poate daca ii pun capcane si ii fac viata un calvar se va satura si va pleca. Nu...ce sunt eu, un copil de 9 ani ? Stiu. Trebuie sa ma comport normal, cat este posibil sa nu-i dau atentie si totul va fi bine. Sigur, la urma urmei este doar un baiat ca toti ceilalti, nu ar trebui sa fie cu nimic mai special. Dimineata m-am trezit parca mai luminoasa. Nu ma mai apasa nimic si ma simteam bine asa. Dupa ce am facut un dus si m-am spalat pe dinti m-am imbracat normal, cu blugii mei clasici albastru-inchis, mi-am luat tricoul rosu cu printuri haioase si m-am incaltat cu tenesii negrii si destul de uzati. Parul mi l-am lasat pe spate si am luat ghiozdanul de pe jos, iesind in acelasi timp din camera. Pe Kim am intalnit-o ca de obicei in curtea din fata intrarii. -Hei Kim! am salutat-o eu ca de fiecare data. Ceva nou? -Hei Rev! Pai mai nimic inafara de nouvenitul Alex. Ceva nou ! Deci numele lui este Alex. Un nume obisnuit pentru un baiat obisnuit. -Aha...am raspuns eu foarte indiferenta. Subiect neinteresant. Hai inauntru ! -Ok...Cum zici tu...Subiect neinteresant... m-a aprobat ea. Macar de-ar fi stiut ce voiam sa fac si cum voiam sa-l ignor pe acest individ. Aveam primele trei ore impreuna, adica

latina, geografia si algebra. M-am asezat in banca mea, care de acum era prima banca din primul rand, iar Kim s-a asezat langa mine. In felul acesta am stat primele doua ore si ne-am distrat de minune.. In pauza dinainte algebrei eu si Kim citeam o revista. Adica ea citea si eu ma uitam pe pereti. -Hei mai lasa revista aia si vorbeste si cu subsemnata. Ma faci sa ma simt invizibila ! iam ordonat eu prietenei mele in timp ce ii aruncam o privire rautacioasa. -Bine, bine gata ! a spus ea ca si cand s-ar fi predat si a aruncat revista in banca. Ce vrei sa vor... -Ah, grozav ! Vine profa... am interrupt-o eu cu toate ca profesoara nu venise dar colegii care statusera pe hol ne anuntasera dinainte ca se apropie. Poate daca ai fi lasat revista aia prosteasca si ai fi vorbit si cu mine era mai bine. Acum vine profa... -Acum vine si bobocul ! Ia uite ! mi-a spus ea dintr-o data. Asa era. Era el. Intrase in clasa si se grabea avand in vedere ca profesoara intrase la 5 secunde dupa el. A trecut prin fata noastra cu capul in jos si s-a indreptat spre fundul clasei. Nu stiu exact unde pentru ca nu am intraznit sa ma intorc si sa ma uit. « Asa Reva, bun, nu te panica, ai sa strici totul... » -L-ai vazut ? m-a intrbat curioasa Kim. O fi el nou-venit dar un lucru e cert : e frumusel

foc.

-Zau... nu mai spune... incercam eu sa fac pe neinteresata. Nu m-am uitat asa atenta ca alte persoane. -Doamna White si doamna Davis, va rog daca aveti ceva de discutat va invit afara sa discutati in liniste. A ridicat deodata profa tonul spre noi doua. Se pare ca ne-a vazut discutand. -Doamna White, spuneti-mi va rog ceva despre algoritmul de extragere al radacinii patrate. « Poftim ? Ce sa fac ? Nu e bine...Nu eram atenta. » -Pai... -Nu doriti mai bine sa veniti la tabla ca sa vada si colegii dumneavoastra ? Va rog, poftiti... M-am ridicat incet pentru ca imi tremurau deja picioarele si m-am intreptat spre tabla. Cel putin e bine ca Kim nu trece prin acelasi calvar... Am luat creta si am inceput sa schitez niste cifre aiurea langa acea fractie. Nu suportam creta si ma enerva ca intotdeauna ajungeam sa o ating. Ma simteam pierduta pana cand am auzit o voce venind din spatele clasei. -Doamna Miller ! O pot ajuta eu pe domnisoara White cu algoritmul, daca imi permiteti... Incepusem sa tremur si mai tare. Ce voia sa faca ? Sa ma ajute ? Da Doamne sa fie bun la matematica pentru ca daca nu stia, am incurcat-o. Amandoi. Si chiar nu voiam sa stau

in detentie alaturi de el. -Foarte dragut din partea dumneavoastra domnule Thompson dar cred ca cel mai bine este sa o lasam pe dumneaei sa se gandeasca. « Offf, scorpie batrana de ce nu il lasi ? » -Va dau 10 minute domnisoara White. Dupa aceea daca tot nu ati gasit raspunsul voi fi nevoita sa va propun pentru detentie. Grozav...detentie. Ce urat suna. Toti netrebnicii ajungeau acolo iar acum voi fi unul dintre ei. Deja incepusem sa ma imaginez legata de un scaun si cu un calus in gura incercand sa scot o pila dintr-o budinca trimisa de Kim. Apoi l-am auzit din nou. -Doamna Miller, ma gandeam...In prima saptamana de scoala elevii au voie sa-si schimbe locul in banci. Iar eu sunt de 2 zile aici asa ca ma intrebam daca as putea sa stau in fata langa domnisoara Davis, in prima banca. -Si de ce ati dori sa faceti asta ? -Fara un motiv anume doar ca am o problema cu vederea si chiar as vrea sa vad rezolvarea domnisoarei White. -Bine domnule Thompson, va puteti muta. -Multumesc doamna Miller. « Ce face ? Ala e locul meu netotule ! Unde crezi ca voi sta dupa acea ? Peste tine ? » Macar acum Kim era fericita pentru ca statea langa el. Dar eu ? Ei traiesc paradisul in prima banca in timp ce eu sunt tarata in arena cu lei. Sau cu fractii. M-am uitat la ceas. Mai aveam fix 7 minute de tortura apoi totul se va termina. Tragic, dar macar se va termina. Apoi in timp ce profa explica ceva unor

elevi din banca a treia am auzit un suierat. -Hei ! Reva uita-te spre noi ! am recunoscut vocea lui Kim insa nu indrazneam inca sa privesc. -Hei tu, uita-te la mine, stiu rezolvarea ! apoi vocea aceasta nu am mai recunoscut-o. Nici nu aveam cum pentru ca in momentul in care am intors capul mi-am dat seama ca era vocea lui. Bineinteles! Era vocea de mai devreme. Mi-am facut curaj si i-am raspuns. -Si eu ce vrei sa-ti fac? Eu nu o stiu ! -O sa o stii daca ma asculti ! Eram deschisa la sugestii in acel moment de maxima tensiune. Asa ca am decis sa cooperez si i-am dat raspunsul afirmativ. -Te ascult... -Bun. Acum imparte numarul fractiei in perechi de cifre si vezi de cate ori se cuprinde. Am facut exact cum mi-a explicat. Trebuia sa admit ca stia sa se faca inteles si mai ales stia sa se faca inteles repede pentru ca profa s-a intors exact in momentul in care a terminat de vorbit. -Gata doamna Miller ! Am extras radacina patrata. Ma simteam asa de mandra. Ma salvase. Chiar ma salvase. Si trebuia sa-i multumesc. Poate ca nu era un tip asa rau pana la urma. Dar trebuia sa aflu si de ce facuse asta. -Mai mai mai, se pare ca ai avut un lapsus. Te felicit domnisoara White. Poti trece la loc. -Multumesc doamna Miller. Iar in momentul urmator am auzit soneria

si l-am vazut aproape fugind din clasa. -Doamne Reva cum ai scapat! mi-a spus Kim imediat ce am iesit din clasa. Chiar credeam ca te va baga in detentie. Nu stiai nu? Daca nu era… -Alex, da. Stiu. Daca nu era el detentia ma manca. -Trebuie sa-i multumesti Reva. Asa e frumos. -Stiu si asta. Ii voi multumi cand il voi vedea. Dar ma intreb...oare de ce a facut asta ? Adica s-a mutat si din banca doar sa vina mai aproape ca eu sa il pot auzi. -Te-ai gandit ca poate, Alex te place... -Asta a fost chiar nepotrivit Kim. Cum poti sa crezi asta ? E venit doar de doua zile. Cand am fost ca el mi-a luat o saptamana doar sa invat toate clasele si sa-mi gasesc din prima usa de la camera. -Bine...cum zici tu. Haide sa luam pranzul. Sunt lihnita. -Si eu. -Daa, mai ales tu, dupa efortul depus... a spus Kim extrem de sarcastica. -Sa stii ca efortul psihic a fost imens. Ziua a continuat in modul obisnuit.

Campioni Toata noaptea m-am gandit la modul in care as fi putut sa-i multumesc si mai ales la modul in care as fi putut sa nu ma fac de ras.

Pentru ca, trebuie sa admit, ma pricepeam destul de bine la asta. Dimineata a fost o usurare pentru ca ma hotarasem deja. Nu aveam sa fac nimic special. Ma voi duce la el si ii voi spune simplu "iti multumesc pentru ajutorul acordat ieri" si apoi voi pleca foarte multumita de mine insumi. Mi-am facut rutina zilnica de dimineata iar apoi am plecat spre curtea liceului unde aveam sa ma intalnesc, ca de obicei, cu Kim. In timp ce priveam in jurul meu cu speranta ca voi zari parul acela blond si constitutia subtirica m-am hotarat sa ma asez pe banca libera din stanga mea si sa-mi verific mesajele de pe telefon. La cat de adancita in ganduri fusesem aseara nici macar nu ma uitasem la el. Am accesat "meniu" apoi "mesajele mele" si in final "mesaje receptionate". Primul era de la Kim:

"Buna Reva...uite, a intervenit o mica problema si se pare ca nu voi putea ajunge astazi la scoala. Imi pare rau. Sper sa-mi simti lipsa!" Mda...Deci va trebui sa-mi infrang temerile singura. Sper doar sa se intoarca maine si sa nu fie ceva grav. Apoi am dat sa ma ridic cand am vazut o figura in fata mea. Era Lizzie care a inceput imediat sa vorbeasca in felul ei obisnuit. Eram constienta ca trebuia sa ma concentrez destul de mult pentru a intelege ce voia sa spuna deoarece vorbea extrem de repede. -Hey Reva, astazi jucam. A spus ea extrem de fericita.

-Ce facem? Jucam? am intrebat retoric deoarece stiam deja raspunsul. Urma sa jucam handball. Sportul meu "favorit". Nu-mi placea si nici nu ma pricepeam. Si chiar nu intelegeam de ce profesorul de sport ma tot baga in echipa. La urma urmei mereu ma transformam in victima la finalul meciului. -Da, ai auzit bine... Sa fii in sala de sport dupa pranz. Se pare ca atunci va incepe. Si cu asta s-a intors si a plecat. Grozav...Exact de asta aveam nevoie. Cum ii voi mai putea multumi eu acum daca voi avea gatul in ghips. Probabil voi ramane paralizata si voi fi tractata de vreun camion in timp ce voi sta in scaunul cu rotile. Oricum nu aveam de ales. Ori jucam si ma faceam de ras ori nu jucam si ma faceam de ras, pentru ca in scoala mea era o traditie sa se faca glume rautacioase pe seama corigentilor la sport. Am pornit incet spre sala de clasa din care nu mai aveam sa ies pana la pranz. Nici macar in pauze. Atat de frica imi era. Cum s-a auzit soneria profesoara de istorie a iesit iar eu ma vedeam stand fata in fata cu umilirea eterna. Mersul meu spre sala de mese era asemanator cu mersul condamnatilor la moarte cand stiu ca vor mai avea de trait doar cateva minute. Diferenta era ca pe mine nu ma condamnase nimeni. Ma condamnasem singura. Cand am intrat in incaperea imensa si plina de lume nu am privit nici in stanga, nici in

dreapta, nici in spate (desi usa ar fi fost poate cea mai frumoasa priveliste pe care as fi vrut sa o vad in momentul acela), nici macar in fata. Poate tocmai din aceasta cauza era sa dau peste un ingrijitor care avea nenorocul sa treaca pe acolo. M-am asezat la prima masa pe care am gasit-o libera si mi-am mancat pachetul in liniste. Atat de liniste incat nici macar nu am auzit soneria condamnarii mele. Mi-am dat seama ca pranzul se terminase in momentul in care lumea se ridica sa plece. Am aruncat gunoiul si am lasat tava. Apoi m-am dus cu pasi incalciti la dulapul meu, deoarece deja imi tremurau picioarele, si miam luat de acolo echipamentul sportiv. Peste cateva minute stateam in fata a cel putin 100 de oameni care asteptau sa inceapa meciul. Colegele mele stateau si vorbeau pe o parte a terenului. Cand le-am zarit m-am indreptat si eu intr-acolo cu mersul la fel de dezordonat. Lizzie a fost singura care m-a salutat. Celelalte doar m-au privit cu suspiciunea obisnuita iar apoi s-au intors cu spatele. Nu ma suportau. Si le dadeam dreptate. Adica lor le trebuia o jucatoare foarte buna pe care sa se bazeze pentru a castiga meciul. Nu de o impiedicata fricoasa care mai rau incurca jocul. Am asteptat acolo echipa adversa incercand sa ma gandesc la altceva cand cineva si-a curatat gatul si a inceput sa vorbeasca la microfon. Era chiar directorul, domnul Samuel Peace.

-Doamnelor si domnilor. Bun venit la meciul anual de handball al liceului Hampton. In acest an avem onoarea sa urmarim evolutia pe teren a celor mai noi elevi ai nostrii, juniorii. In acest an am dorit sa aducem ceva nou meciului asa ca de data aceasta echipele vor fi diferite. Avem aici deja echipa fetelor. Ceea ce nu stiti este ca adversarii lor sunt echipa baietilor. Haideti sa-i primim cu apluze pe baieti! Cand a terminat am vazut usa deschizanduse iar apoi o gasca de baieti pasind in sala imensa. Eram mai mult decat moarta. Eu nu ma descurcam nici cu fetele, dar acum? Simteam cum mi se face rau si incepeam deja sa ametesc. Asta pana cand l-am zarit pe el si totul a devenit brusc extrem de clar. Juca si el. Alex era acolo si se indrepta spre partea lor de teren fara a acorda prea multa atentie uralelor salbatice din tribune. Parca imi simteam toate venele din corp cum pulsau sangele si paream extrem de neajutorata. -Succes! Apoi un fluier si zgomot de minge de parchet. Jocul incepuse. Eu nu stiam ce sa fac, nu ca sa fiu de ajutor ci ca sa incerc sa nu incurc prea mult. M-am dus undeva langa semi-cerc si am incercat sa urmaresc jocul si sa mai si inteleg ceva din el. Mingea era momentan la fete. Ele jucau foarte bine si se strecurau usor printre baieti. Tot ele au marcat si primul gol. Sala era in delir. Il priveam pe Alex cum incerca sa faca tot posibilul sa-si ajute echipa. Si el chiar reusea.

Chiar a dat 2 goluri pe parcursul primei reprize. S-a auzit fluierul in sfrasit. Parea ca trecuse o ora intreaga. Si asa se sfarsea prima repriza. Scorul 8-7 pentru fete. Lumea le felicita din tribune pentru jocul reusit pe care il facusera. Si chiar jucasera magnific. Baietii s-au dus pe partea cealalta a tribunelor unde erau si ei incurajati de "fanii lor". Eu m-am indreptat catre un colt al terenului si asteptam sa inceapa cea de a doua repriza deoarece daca va dura atat de putin ca si prima va fi floare la ureche. Deja incepeam sa ma simt mai bine vazand ca nu incurc pe nimeni pe teren si ca fetele se descurcau de minune. Din nou fluierul. Din nou zgomotul mingei pe parchet si din nou inceputul unei reprize. Fetele continuau sa atace dar nici baietii nu se lasau mai prejos. Astfel, dupa ce calculasem eu ca trecusera 10 minute scorul era 13-13. Egalitatea nu suna bine. Am vazut un baiat care batuse "Out" iar imediat l-am vazut pe Alex indreptandu-se spre poarta noastra. Iar eu eram singura acolo. Il vedeam cum se apropie si eu stateam neputincioasa si ma gandeam ce as putea sa fac. Fetele erau de partea cealalta a terenului iar totul depindea de mine acum. Alex se apropia extrem de repede,iar fara sa gandesc parca, m-am aruncat cu mainile intinse in fata lui cand era pe punctul de a arunca la poarta. Am inchis ochii. Ma asteptam la o lovitura puternica. Ma putea rani serios, dar macar as fi fost multumita ca impiedicasem golul. Dar nu

am simtit nimic. Cateva secunde mai tarziu am auzit mingea sarind pe parchet. Incercam sa-mi dau seama ce se intamplase. Se razgandise Alex? Sau eram deja in coma si nu mai simteam nimic? Mi-am facut curaj si am deschis ochii. Se auzeau huiduituri si cuvinte urate din partea fanilor baietilor. Am privit in dreapta mea si am vazut mingea pe jos inafara terenului. Apoi lam cautat cu privirea pe Alex . Se grabea spre iesirea din sala de sport, iar cateva secunde mai tarziu iesise din incaperea imensa. In timp ce fetele se bucurau si primeau felicitari eu ma gandeam la ce se intamplase si incercam sa gasesc toate posibilitatile. Fara sa ma uit in urma am iesit din sala de sport si mam indreptat catre vestiare. Eram aproape in stare de soc. Fusesem eu atat de puternica incat sa-l opresc sau pur si simplu nu a mai aruncat mingea? Eram extrem de confuza. Dupa ce am iesit din dus schimbata de echipament m-am indreptat catre iesirea spre curtea scolii. L-am vazut pe Alex. Statea sprijinit cu spatele de un copac si parea extrem de afundat in ganduri. Nu m-am mai gandit la nimic si m-am dus ca o sageata la el. -Ce-ai facut? l-am intrebat pe un ton serios. El a ridicat privirea din pamant si mi-a raspuns pe un ton care parea putin suparat. -Tu ce crezi? -Tot ce stiu e ca m-am aruncat in fata ta sa opresc mingea iar apoi am inchis ochii de frica. si de aceasta data ii vorbeam pe acelasi ton

serios. Iar cand i-am deschis, mingea era pe jos iar tu plecai. -Da... a aprobat el. -Deci? Ce s-a intamplat? l-am intrebat din nou de data aceasta mai dulce deoarece mi se parea ca il sperii. -Nimic. Ar trebui sa te bucuri. Faci parte dintr-o echipa de campioni. Ati castigat cinstit. Acum chiar nu mai conteaza ce s-a intamplat. a spus el si apoi a dat sa plece. -De ce ai facut-o? Puteati sa castigati. l-am intrebat imediat ce mi-am dat seama ce se intamplase. Cand m-a vazut stand acolo cu ochii inchisi probabil ca aratam atat de demna de mila incat nu a putut pur si simplu sa arunce si sa ma loveasca fix in fata. -Nu stiu. Apoi a plecat. Eu am ramas acolo hotarata ca a doua zi sa pun lucrurile la punct. Vestea buna era ca preietena mea Kim venea maine si poate voi avea mai mult curaj cu ea acolo sa ma sustina. Vestea rea era ca habar nu aveam cum sa fac asta. Trebuia sa ma odihnesc in noaptea ce urma.

Spionul Praf. Vant. Apa. Soare. Plaja. -Poftim? am intrebat-o eu intepata pe Kim in timp ce ea imi povestea totul. -Da prostuto! Mergem la plaja. Si tu vii cu

noi.

Plaja...O gramada mare de nisip si o alta gramada si mai mare de apa sarata. Plus ca nu imi placea soarele. Nu ma bronzasem in viata mea. Eram atat de alba incat lumea credea ca sufar de vreo boala de piele sau ceva asemanator. -Da Kim, dar...Parintii tai? Ce vor spune? am intrebat-o eu agatandu-ma de ultima farama de speranta pe care o mai aveam. -Pai da...am vorbit cu ei si...a facut o pauza mare. -Si? se parea ca cineva acolo sus ma iubea, poate nu sunt de acord. -Si de-abea asteapta sa vii si tu! a tipat ea in timp ce avea acel ranjet victorios pe fata. -Bine, banuiesc ca e in regula... Nu era deloc in regula. Apucasem sa ii povestesc tot ce se intamplase ieri la scoala, cu meciul de hand-ball. A fost la fel de uimita ca si mine si mi-a promis ca ma ajuta sa aflu adevarul. Iar astazi, ce face? Ma ia intr-o excursie organizata la plaja. Imediat dupa discutia noastra care avusese loc pe coridorul scolii ne-am despartit iar eu mam dus in camera mea sa-mi iau lucrurile pentru ca excursia era chiar in dupa-amiaza aceasta. Am scos de sub pat vechea mea geanta de plaja pe care nici in momentul de fata nu stiu de ce am cumparat-o deoarece nu am folosit-o niciodata. Am inceput sa impachetez niste prosoape si singura mea lotiunea de plaja pe care o aveam. Cu costumul de baie m-am

imbracat pe dedesupt, iar pe deasupra mi-am pus o pereche de jeansi trei sferturi si o bluza de matase foarte transparenta. Cand am iesit din camera am inchis geamul iar usa am incuiat-o de doua ori. M-am intalnit cu Kim si cu parintii ei undeva in apropierea internatului. Incercam din toate puterile sa par fericita si nerbadatoare. Dar nu cred ca imi iesea prea bine din moment ce doamna Davis nu mi-a pus multe intrebari. Era un drum de o ora pana la plaja. Din fericire nu mi s-a parut ca a trecut foarte greu dar nici foarte repede, iar drumul a fost oricum unul tacut. Cand am ajuns i-am ajutat pe parintii ei sa scoata paturile si prosoapele din portbagaj iar apoi ne-am indreptat spre malul oceanului.

«