Piata Metalelor - Curs(1).doc

Piaţa internaţională de capital

1. Bursa: elemente definitorii 2. Piaţa financiară şi bursa 3. Funcţiile bursei de valori 4. Emisiunea de valori mobiliare (piaţa primară) 5. Piaţa secundară. Sisteme de tranzacţii 6. Mecanismul tranzacţiilor la bursă 7. Formarea cursului pe pieţele bursiere 8. Tranzacţii cu acţiuni şi obligaţiuni

1

Piaţa Internaţională de Capital 1. Bursa - elemente definitorii Bursele actuale sînt rezultatul unei evoluţii istorice îndelungate şi reflectă, cu particularităţi zonale sau naţionale, modelul general al pieţei libere; natura specifică a bursei este dată de o serie de caracteristici. Piaţă de mărfuri şi valori Bursele sînt locuri de concentrare a cererii şi ofertei pentru mărfuri, precum şi pentru diferite tipuri de hîrtii de valoare. Dacă la începuturile lor, pieţele bursiere erau organizate pentru tranzacţionarea în egală măsură a mărfurilor şi valorilor, ulterior s-a produs o separare între cele două mari categorii de burse. Deşi mecanismul de funcţionare se bazează pe un model comun, propriu oricărui tip de tranzacţie bursieră, bursele de mărfuri şi respectiv cele de valori au funcţii radical diferite într-o economie. Bursele de mărfuri sînt centre ale vieţii comerciale, pieţe unde se tranzacţionează bunuri care au anumite caracteristici sînt bunuri generice, care se individualizează prin măsurare, numărare sau cîntărire; sînt fungibile, adică pot fi înlocuite unele prin altele; au caracter standardizabil, în sensul că marfa poate fi împărţită pe loturi omogene, apte de a fi livrate la executarea contractului încheiat în bursă; sînt depozitabile, ceea ce permite executarea la o anumită perioadă de la angajarea contractului de bursă; trebuie să aibă un grad redus de prelucrare, ca o condiţie a menţinerii caracterului de produs de masă, nediferenţiat, omogen. În această categorie intră produse agroalimentare (grâu, porumb, orez, soia etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc etc.), produse tropicale (cafea, cacao, zahăr etc.), produse de origine minerală (petrol); sînt însă mărfuri de bursă şi unele produse cu un grad mai mare de perisabilitate (ouă, carne). Pe de altă parte, există şi burse organizate pentru servicii, respectiv pentru închirieri de nave (navlosire) sau asigurări. Bursele de valori sînt centre ale vieţii financiare unde se fac vînzări/cumpărări de hîrtii de valoare (acţiuni, bonuri de tezaur etc.); totodată, la bursele de valori se pot realiza şi operaţiuni cu valute, metale preţioase sau efecte de comerţ. În ultimul timp în sistemul de tranzacţii al acestor instituţii au fost incluse produse bursiere noi (opţiuni, contracte futures pe indici de bursă etc.). Bursele de valori îndeplinesc funcţii majore în circuitul capitalurilor în economie, constituind un indicator general al climatului de afaceri din spaţiul economic, naţional şi internaţional, în care îşi exercită influenţa. Piaţă "simbolică" La bursele de mărfuri nu se negociază asupra unor bunuri fizice, individualizate şi prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul licitaţiilor clasice), ci pe baza unor documente reprezentative ("hîrtii), care consacră dreptul de proprietate asupra mărfii şi constituie imaginea comercială a acesteia (o anumită cantitate de marfă de o anumită calitate). Bursa este, prin urmare, o piaţă dematerializată unde se încheie contractul dintre părţi, identificarea şi circulaţia mărfurilor realizîndu-se în afara acestei pieţe. Caracterul specific al pieţei bursiere este relevat şi de importanţa tranzacţiilor la termen, în care caz executarea contractului se poate face nu numai prin predarea/primirea efectivă a mărfii, ci şi prin plata unei diferenţe în bani. În acest caz, operaţiunea bursieră nu

2

este urmată de o mişcare efectivă de mărfuri; ea are un caracter pur financiar, bănesc (deci "simbolic"). Din acest punct de vedere, se vorbeşte despre "bursele de marfă fizică" (acolo unde contractele se execută, în mare măsură, cu livrare/primire efectivă de marfă), cum este cazul Bursei de Metale de la Londra (London Metal Exchange, LME), în funcţiune din 1877, şi "bursele de hîrtii" (acolo unde cea mai mare parte a tranzacţiilor se lichidează prin plata unei diferenţe băneşti), cum este cazul celei mai mari burse de mărfuri din lume pentru contracte futures, cea de la Chicago (Chicago Board of Trade, CBOT), înfiinţată în 1848. Bursele de valori sînt prin esenţa lor pieţe simbolice, deoarece aici se tranzacţionează în principal titluri rezultate din operaţiuni financiare (de exemplu, mobilizare de capital, atragerea unui împrumut). Acest caracter este şi mai bine pus în evidenţă de noile tipuri de tranzacţii bursiere; de exemplu, la contractele futures pe indici de bursă, obiectul tranzacţiei este o sumă de bani determinată prin calcul, iar executarea acesteia presupune exclusiv plata/încasarea unei diferenţe băneşti. Procesul de "simbolizare" a tranzacţiilor, reflectat de apariţia şi dezvoltarea bursei, răspunde unor cerinţe obiective izvorîte din evoluţia vieţii de afaceri, cum sînt următoarele: creşterea operativităţii şi a siguranţei în tranzacţii; sporirea atractivităţii pieţei, prin oferirea de multiple posibilităţi de cîştig; posibilitatea luării unor decizii comerciale şi financiare cu caracter anticipativ; facilitarea circulaţiei mărfurilor şi a factorilor de producţie în economie. Piaţă liberă. Bursele sînt pieţe libere, în sensul că asigură confruntarea directă şi deschisă a cererii şi ofertei care se manifestă în mod real în economie. Prin urmare, nu pot fi tranzacţionate la bursă decît acele mărfuri sau valori pentru care există o concurenţă liberă, adică un număr suficient de mare de ofertanţi şi cumpărători astfel încît să nu apară posibilitatea unor concertări în scopul manipulării preţului; bursa este opusă, prin esenţa sa, ideii de monopol. Menirea bursei este de a pune în valoare jocul liber al forţelor pieţei, "mîna invizibilă" - cum l-a numit părintele ştiinţei economice, Adam Smith - excluzînd orice intervenţie extraeconomică, precum şi orice tendinţă provenită din afara sau din interiorul pieţei, de manipulare a variabilelor pieţei, în speţă a preţului. De aceea s-a şi spus că bursa este mecanismul care se apropie cel mai mult de modelul teoretic al pieţei pure şi perfecte, asigurînd formarea preţurilor pe baza raportului ce se stabileşte în fiecare moment între cerere şi ofertă şi reflectînd în permanenţă realitatea economică. În acest sens, pentru ca o marfă sau o hîrtie de valoare să poată face obiectul tranzacţiilor de bursă, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiţii: oferta trebuie să fie amplă şi să provină de la un număr suficient de mare de ofertanţi; cererea trebuie să fie solvabilă şi relativ constantă; preţurile nu trebuie să facă obiectul unor măsuri administrative de control; trebuie să fie asigurată transparenţa informaţiilor privind piaţa. Piaţă organizată. Bursa este o piaţă organizată, în sensul că tranzacţiile se realizează conform unor principii, norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi. Aceasta nu înseamnă administrarea pieţei, ci reglementarea sa în scopul de a crea sau prezerva condiţiile pentru desfăşurarea concurenţei libere, deci un sistem de garantare a caracterului liber şi deschis al tranzacţiilor comerciale şi financiare. Organizarea pieţelor bursiere se realizează atît prin cadrul legal stabilit în fiecare ţară pentru activitatea bursieră, cît şi prin regulamentele bursiere - expresie concentrată a normelor şi uzanţelor consacrate în lumea afacerilor. Totodată, tranzacţiile bursiere se efectuează întotdeauna prin firme

3

specializate (societăţi de bursă) şi prin intermediul unui personal specializat în acest scop (agenţii de bursă), care asigură stabilirea contactului între cererea şi oferta ce se manifestă pe piaţă. Importanţa organizării pieţei bursiere derivă din posibilitatea apariţiei unor factori de deformare a raportului dintre cerere şi ofertă, a unor tendinţe de manipulare a acestora în scopuri frauduloase. Istoria bursei cunoaşte, de altfel, numeroase astfel de "excese", de perioade de raliuri susţinute, urmate de crahuri răsunătoare. Prin reglementare se urmăreşte de fapt asigurarea uneia din condiţiile esenţiale ale viabilităţii bursei: credibilitatea acesteia, garanţia de seriozitate pe care o oferă tuturor participanţilor la tranzacţii. Piaţă reprezentativă. Bursa este o piaţă reprezentativă, servind drept reper pentru toate tranzacţiile care se efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care ea constituie piaţa organizată. La bursă se stabileşte preţul pentru mărfurile sau valorile negociate aşa-numitul curs al bursei - element esenţial pentru toate tranzacţiile comerciale sau operaţiunile financiare care se desfaşoară în ţara respectivă, iar în cazul marilor burse, în întreaga lume. De altfel, funcţia centrală a bursei este tocmai de a stabili zilnic nivelul preţului, adică punctul de echilibru al pieţei, acel preţ care asigură - în condiţiile date - volumul maxim de tranzacţii. Prin această funcţie a sa, bursa devine un reper al întregii activităţi economice, sursă a informaţiei de bază pentru agenţii economici - nivelul preţului. Mai mult, prin funcţionarea permanentă - spre deosebire de licitaţii, care au un caracter periodic, bursa exprimă chiar continuitatea proceselor economice, caracterul neîntrerupt al tranzacţiilor comerciale şi financiare. Bursa se deosebeşte deci de tranzacţiile particulare efectuate întîmplător, prin negocieri între parteneri determinaţi; ea reprezintă tranzacţia în genere, dincolo de modul particular în care aceasta se realizează. În concluzie, bursele sînt pieţe specifice, mecanisme de concentrare a cererii şi ofertei pentru anumite categorii de mărfuri ori pentru valori, în scopul realizării de tranzacţii într-un cadru organizat şi în mod operativ, în condiţii de liberă concurenţă. Bursa este piaţa prin excelenţă.

2. Piaţa financiară şi bursa În esenţă, bursa de valori este o piaţă organizată pentru titluri financiare, o piaţă de capital, componentă a aşa-numitei "economii simbolice" (economia financiară). Pentru înţelegerea naturii specifice a bursei de valori şi a rolului său în economie sînt necesare cîteva explicaţii privind obiectul tranzacţiilor la bursă - titlurile financiare, precum şi sistemul din care aceasta face parte - piaţa financiară. 2.1. Activele şi titlurile financiare În literatură noţiunea de activ este abordată din mai multe puncte de vedere. În plan juridic, activul este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut economic, aflate în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice. Simetric, totalitatea datoriilor sau a altor 4

obligaţii care se pot evalua în bani formează pasivul. Ca universalitate juridică, activul patrimonial cuprinde drepturi reale, care poartă asupra unor bunuri corporale (lucruri, obiecte) sau necorporale (resurse fără existenţă fizică) şi drepturi de creanţă, care conferă titularului, creditorul, prerogativa de a pretinde unei persoane determinate, debitorul, efectuarea unei prestaţii. Ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce desemnează mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea activităţii sale. În componenţa activului intră bunuri corporale (aşa-numitele active tangibile - pămînt, clădiri, bunuri de echipament, stocuri de materiale, produse etc.), bunuri necorporale (active intangibile - brevete, mărci, de comerţ etc.), drepturi patrimoniale consacrate în titluri de valoare (cambii, obligaţiuni, acţiuni etc.), alte drepturi băneşti, precum şi bani în numerar şi în cont. După destinaţia lor, activele bilanţului se clasifică în fixe, numite şi imobilizări sau active de capital, care au un caracter de permanenţă în cadrul firmei (termen lung) şi curente sau circulante, care se consumă în cursul unui ciclu de afaceri (convenţional, un an). Elementelor înscrise în activ le corespund, în pasivul bilanţului, sursele de finanţare a activităţii firmei. În pasiv se înscriu: a) capitalul propriu, compus din totalitatea aporturilor proprietarilor (asociaţilor) - capitalul social, precum şi din fondurile reţinute din profit - rezerve şi alte fonduri; b) capitalul de împrumut, respectiv totalitatea fondurilor atrase de firmă de la terţi, cuprinzînd datoriile (împrumuturile) pe termen lung şi datoriile pe termen scurt. Prin urmare, activul bilanţului arată utilizările economice care se dau fondurilor (capitalurilor) mobilizate de o firmă, în scopul realizării obiectivelor sale. În sens economic, activul desemnează un bun care are valoare pentru deţinătorul său (prin bun înţelegem aici - într-un sens foarte larg - orice element al patrimoniului unui agent economic, fie că este vorba de obiecte fizice, resurse necorporale, drepturi băneşti sau bani). Activul poate reprezenta: a) o valoare de schimb, atunci cînd bunul, privit ca marfă, serveşte la obţinerea unui alt bun (forma cea mai tipică este banul utilizat în actul cumpărării); b) o valoare de investiţie (sau valoare-capital), atunci cînd bunul este folosit nu pentru consum curent, ci pentru valorificare economică, adică pentru producerea de venituri în viitor (banul utilizat pentru a aduce bani). Cum circuitul economic se defineşte prin continuitatea temporală, activul este, în esenţă, un bun care are capacitatea de valorificare în timp, de a aduce venituri. De exemplu, bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital (maşini, utilaje, instalaţii etc.) servesc la realizarea producţiei şi permit, prin vînzarea acesteia, obţinerea de profit; pămîntul pus în exploatare aduce rentă, iar locuinţele chirii; bunurile de tezaur produc dobînzi, iar acţiunile aduc dividende. Sintetizînd cele de mai sus, vom considera activul ca un bun aparţinînd unei persoane şi care poate fi valorificat în activitatea economică. În raport cu natura procesului de valorificare, activele sînt de două tipuri: reale şi financiare. Activele reale sînt constituite din bunuri corporale (tangibile) sau incorporale (intangibile) care, integrate în circuitul economic generează venituri în viitor sub formă de profituri, rente, chirii etc. Activele financiare sînt materializate în înscrisuri (hîrtii ori înregistrări în cont), care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor, precum şi drepturile acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor respective (dobînzi, dividende etc.).

5

Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi ele relevă caracterul dual al economiei de piaţă: economie reală, respectiv procese materiale de producere a bunurilor şi serviciilor necesare pentru consumul individual sau pentru reluarea producţiei, şi economie simbolică sau financiară, adică procese de tip informaţional, reprezentate de mişcarea banilor şi a hîrtiilor de valoare. În mod corespunzător, capitalul, în sensul de activ care se valorifică în timp, poate fi privit sub forma capitalului real şi a capitalului financiar. Contrafaţă financiară a capitalului real, activele financiare, reprezentate de bani şi de o multitudine de titluri (cambii, bonuri de tezaur, acţiuni, obligaţiuni), joacă un rol hotărîtor în mişcarea generală a capitalului în economia modernă; în calitate de formă financiară a unor active reale, acestea asigură reglarea vieţii economice, reproducţia capitalului real, productiv; totodată, în calitate de capital financiar, ele tind să se valorifice în mod autonom. Prin separarea activelor în reale şi financiare se delimitează, de fapt, procesul de valorificare a activelor - prin utilizare în activitatea economică - de producerea veniturilor, adică de rezultatul valorificării (numit, generic, profit). Activul financiar arată direct opţiunea pentru profit ca rezultat, independent de modul în care acesta se realizează - din activităţi productive, comerciale, financiar-bancare etc. Într-adevăr, dreptul esenţial pe care îl consacră un activ financiar este cel de obţinere a unei cote din rezultatele procesului de valorificare. În economia financiară circuitul banilor - "lubrifiantul vieţii economice" - se realizează între cei care oferă fonduri şi cei care le utilizează. Primii plasează bani în scopul valorificării lor, fac investiţii; cei care au nevoie de bani mobilizează fonduri pentru a finanţa propria activitate economică. Are loc, în acest fel, transferul resurselor băneşti de la cei care au disponibilităţi către cei care au nevoie de fonduri pentru iniţierea sau întreţinerea afacerilor; o parte din profit (ca şi din riscul ce-i este asociat) este transferată de la cei care realizează activitatea economică (agenţii economici) la cei care pun la dispoziţie fonduri. Practic, aceasta înseamnă emisiunea de active financiare de către utilizatorii de fonduri şi distribuirea acestora către deţinătorii de fonduri (vezi Figura 2.1). - Figura 2.1 -

6

Activele financiare se pot clasifica în două mari categorii: - active bancare, cele rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi instituţiilor asimilate; specific pentru aceste active, care produc dobînzi, este că ele nu au caracter negociabil, dar prezintă un grad ridicat de siguranţă (risc redus); - active financiare nebancare, respectiv cele rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi care sînt concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil. În această categorie se includ: a) activele de capital, rezultate din plasamente pe termen lung şi care dau dreptul la obţinerea unor venituri viitoare (dobînzi, dividende), în condiţiile asocierii deţinătorului la riscul afacerii; ele sînt negociabile pe piaţa de capital; b) active monetare, respectiv acele active rezultate din plasamente pe termen scurt şi negociabile pe piaţa monetară; specific acestora este gradul ridicat de lichiditate, respectiv posibilitatea transformării operative şi pe o bază de continuitate în fonduri băneşti. Este de menţionat faptul că în practica de afaceri cele două mari categorii nu sînt întotdeauna strict delimitate; se cunosc astfel, şi aşa-numitele active hibride, care îmbracă atît caracteristici ale activelor bancare, cît şi trăsături ale activelor financiare nebancare; în această categorie intră certificatele de depozit (CD). Titlurile financiare reprezintă modul de existenţă a activelor nebancare şi pot fi definite prin cîteva elemente. În primul rînd, titlurile financiare sînt exprimate într-un înscris - sub formă materială (document scris) sau ca înregistrare electronică - care atestă existenţa unei relaţii contractuale între emitent şi deţinător şi garantează drepturile posesorului lor; de altfel, ele sînt denumite în literatura anglo-saxonă securities. Din acest punct de vedere, ele fac parte din categoria titlurilor de valoare (de credit), avînd o serie de trăsături: formalism (existenţa înscrisului este de esenţa acestor titluri, iar acesta este constitutiv de drepturi prin el însuşi); literalitate (întinderea drepturilor şi obligaţiilor deţintorilor se precizează în înscris şi există numai în această măsură); caracter autonom al obligaţiei consemnate în titlu; caracter negociabil (pot fi transmise în mod operativ unor terţi prin andosare). În literatură se face distincţie, în cadrul titlurilor de valoare, între cele comerciale şi cele necomerciale. În prima categorie sînt incluse atît titluri care exprimă un drept real asupra mărfii aflate în depozite - recipisa de depozit (engl. warehouse receipt), sau pe vas conosamentul (engl. bill of lading), cît şi titluri care constată o creanţă comercială a deţinătorului lor (efecte de comerţ). În a doua categorie sînt incluse titluri de valoare care rezultă din operaţiuni financiare pe termen scurt (instrumente monetare) sau pe termen lung (instrumente de capital). În al doilea rînd, titlurile financiare pe termen lung (acţiuni şi obligaţiuni) au un rol deosebit în circuitul economico-financiar. Spre deosebire de titlurile comerciale, care servesc necesităţii funcţionării pieţelor de mărfuri, titlurile de capital exprimă, în principal, cerinţele mişcării factorilor de producţie. Ele permit transformarea unor valori imobiliare prin esenţa lor (pămînt, clădiri, bunuri de echipament), în valori mobiliare prin natura lor (acţiuni etc.); de altfel, în literatura franceză titlurile financiare sînt denumite valeurs mobilières. Prin crearea de titluri financiare, procesul de "marketizare" (de transformare în marfă) cuprinde ansamblul activelor societăţii; nu numai bunurile şi serviciile pot face obiectul vînzării/cumpărării curente, ci şi factorii de producţie şi chiar firmele ca atare.

7

Circulaţia titlurilor, care suplineşte imobilitatea factorilor de producţie (în speţă, a activelor reale fixe) se realizează pe o piaţă specifică: piaţa capitalurilor. Această piaţă a cunoscut un proces progresiv de dezvoltare, cu tendinţa de autonomizare a mişcării capitalului "de hîrtie" în raport cu capitalul real şi de diversificare deosebită a tipurilor de active şi titluri financiare. În al treilea rînd, titlurile financiare au o anumită valoare (de aici denumirea din limba germană wertpapiere, hîrtii de valoare). Deţinătorul unui titlu financiar se află în poziţia de investitor: el a achiziţionat titlul contra bani, optînd pentru valorificarea în acest fel a fondurilor sale şi asumîndu-şi un risc corespunzător. Din acest punct de vedere titlurile financiare sînt drepturi (sau "pretenţii", engl. claims) asupra unor venituri viitoare, dobîndite de cumpărătorul titlurilor la achiziţionarea acestora. Valoarea intrinsecă a titlului se determină prin calcul şi este funcţie de rezultatele plasamentului, de veniturile viitoare ale investiţiei, adică de profiturile probabile dar incerte produse de acest activ financiar; valoarea de piaţă se formează în mod curent în raport cu cererea şi oferta pentru titlul respectiv şi reflectă estimările, anticipările lumii de afaceri în legătură cu performanţele acelui activ, ale firmei emitente sau ale activităţii economice subiacente titlului. În concluzie, titlurile financiare sînt titluri de valoare care dau dreptul deţinătorilor lor - investitorii - de a obţine, în condiţiile specificate în titlu, o parte din veniturile viitoare ale emitentului. Totalitatea titlurilor financiare care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa de capital, în speţă la bursă, se mai numesc produse bursiere. Din punctul de vedere al modului în care acestea sînt create, ele se împart în trei mari categorii: primare, derivate şi sintetice. Titlurile primare (sau titlurile financiare în sens restrîns) sînt cele emise de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu - numite şi instrumente de proprietate (engl. equity instruments) - şi cele folosite pentru atragerea capitalului de împrumut - numite şi instrumente de datorie (engl. debt instruments); în prima categorie intră acţiunile, iar în a doua obligaţiunile. Caracteristica definitorie a titlurilor primare este că acestea, pe de o parte, asigură mobilizarea de capital pe termen lung de către utilizatorii de fonduri, iar, pe de altă parte, dau deţinătorilor lor drepturi asupra veniturilor băneşti nete (engl. cash flow) ale emitentului; investitorul este astfel asociat direct la profitul şi riscul afacerilor utilizatorului de fonduri. Acţiunile sînt titluri financiare emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu. În literatura anglosaxonă, noţiunea este definită prin evidenţierea a două elemente: - "dreptul de acţionar" (engl. stock), care exprimă drepturile deţinătorului - acţionar - asupra societăţii emitente şi este reprezentat printr-un document numit "certificat de acţionar" (engl. stock certificate); - "acţiunea" (engl. share), ca unitate a dreptului acţionarului şi care reprezintă o parte indivizibilă, de valoare egală, din capitalul social al firmei emitente. Un drept de acţionar poate purta asupra uneia sau mai multor acţiuni; dreptul poate fi transferat, în totalitate sau în parte, prin vînzarea/cumprarea acţiunilor pe piaţa bursieră. Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se împart în acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile comune sînt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal: dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă participare la managementul (gestiunea) societăţii emitente (principiul consacrat în acest

8

caz este: o acţiune (share) - un vot); dreptul la dividend, adică la o parte din profiturile distribuite ale societăţii respective. Cum existenţa şi mărimea profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, acţiunile se mai numesc titluri cu venit variabil. Pe lîngă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale, care dau dreptul la un dividend fix, ce este plătit înaintea dividendului pentru acţiunile comune; în schimb, ele nu dau drept la vot. Pentru firmă emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobilizare a fondurilor proprii, putîndu-se realiza atît la constituirea societăţii, cît şi cu ocazia majorării capitalului. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul social. La emisiune, acestea poartă o anumită valoare nominală sau paritară (engl. face value), care rezultă - în principiu - din împărţirea capitalului social la numărul de acţiuni. De exemplu, o societate cu un capital de 10 milioane de dolari poate să emită 100.000 de acţiuni cu valoarea nominală de 100 $. Stocul deţinut de un investitor este materializat în certificatul de acţiuni, cu indicarea numelui companiei emitente, a valorii nominale, a numărului de acţiuni emise şi a numărului de acţiuni asupra cărora poartă certificatul (vezi Figura 2.2). Obligaţiunile (engl. bonds) sînt titluri reprezentative ale unei creanţe a deţinătorului lor asupra emitentului care poate fi statul, un organism public sau o societate comercială. Ele dau deţinătorului dreptul la încasarea unei dobînzi şi vor fi răscumpărate la scadenţă de către emitent, investitorul recuperîndu-şi astfel capitalul avansat în schimbul obligaţiunilor. Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. Dacă, de exemplu, o firmă intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut de 100 milioane de dolari, ea poate emite 100.000 de obligaţiuni a 1000 $ (valoarea nominală a obligaţiunii), specificîndu-se: - Preţul emisiunii, respectiv cel la care titlul se oferă la emisiune. În acest sens, se poate practica o emisiune ad pari (la paritate sau 100%), cînd preţul corespunde cu valoarea nominală, sau una sub pari, cînd, printr-un preţ de subscripţie inferior (98%) se oferă un avantaj investitorilor. - Valoarea de rambursare, de regulă egală cu valoarea nominală, fiind vorba deci de o rambursare ad pari. Se poate aplica şi o rambursare supra pari (superioară valorii nominale, de exemplu 102%), constituindu-se astfel o primă în favoarea deţinătorului. - Rata dobînzii, stabilită în principiu ca o cotă fixă la valoarea nominală şi numită cupon. Se precizează, data de la care încep să fie calculate dobînzile, ca şi durata împrumutului, de care depinde nivelul global al dobînzii plătite. - Amortizarea împrumutului, respectiv răscumpărarea de către emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea, în acest fel, a creditului. În principiu, rambursarea se poate face fie global in fine, adică la sfîrşitul perioadei de împrumut, fie prin tranşe anuale egale, începînd cu o anumită dată (obligaţiunile se răscumpără, de exemplu, periodic, prin tragere la sorţi), fie, în sfîrşit, prin anuităţi constante (respectiv cota anuală din valoarea împrumutului, la care se adaugă dobînda aferentă). În Figura 1.3 se prezinta un model de formular de obligaţiune. În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de obligaţiuni. Astfel, obligaţiunea ipotecară (engl. mortgage bond) înseamnă că datoria este garantată cu ipotecă pe activele firmei emitente; o obligaţiune generală (engl. debenture bond) este o creanţă pe ansamblul activelor emitentului, fără determinarea, ca garanţie, a unui activ particular; o obligaţiune

9

asigurată (engl. collateral trust bond) este garantată cu titluri asupra unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant. Pe de altă parte, există obligaţiuni cu fond de răscumpărare (engl. sinking fund bonds), cînd emitentul alimentează periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile respective; obligaţiuni retractabile (engl. callable bonds), care pot fi răscumpărate la scadenţă de către firma emitentă; obligaţiuni convertibile (engl. convertible bonds), ce pot fi preschimbate, la opţiunea deţinătorului, cu acţiuni ale emitentului. Certificatul de acţiuni - Figura 2.2 -

Legenda: 1 - valoarea nominală; 2 - numele companiei emitente (AAA); 3 - numărul acţiunilor emise; 4 - număr de identificare a titlului (asociat fiecărei acţiuni); 5 - număr de înregistrare dat de organul de control al pieţei; 6,7 - un desen greu de reprodus care are menirea de a împiedica falsificarea documentului); 8 - semnătura persoanei autorizate din partea companiei emitente; 9 - data; X - numele şi prenumele beneficiarului; N - numărul de acţiuni asupra cărora poartă certificatul. Pentru deţinătorul X, certificatul de acţiuni este documentul care consacră drepturile sale de acţionar la firma AAA, ca şi poziţia sa de investitor în titluri financiare. Pentru firma AAA acţiunea este un instrument de mobilizare a capitalului propriu. Obligaţiunea

10

Figura 2.3

Legenda: 1 - rata cuponului (exprimată ca o cotă procentuală din valoarea nominală ce urmează să fie plătită în mod regulat deţinătorului obligaţiunii; în exemplul considerat, pentru o obligaţiune de 1000 $, deţinătorul ei va primi 12 3/8%, sau 123.75 $ pe an); 2 - scadenţa (indică momentul expirării împrumutului şi al retragerii obligaţiunii; în cazul de faţă, anul 2015); 3 - valoarea nominală (suma pe care deţinătorul obligaţiunii o va încasa la scadenţa împrumutului; de regulă este de 1000 $); 4,5,6 - imprimări speciale pentru a împiedica falsificarea; 7 - semnătura persoanei autorizate de emitent; X - numele beneficiarului; Pentru deţinătorul X, acest document consacră poziţia sa de creditor al emitentului BBB, ca şi poziţia sa de investitor într-un titlu financiar. Pentru firma BBB obligaţiunea este un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. Deosebirile principale dintre acţiuni şi obligaţiuni sînt prezentate în Tabelul 2.1. Tabelul 2.1 ACŢIUNE (comună)

OBLIGAŢIUNE

Definire

Parte din capitalul unei societăţi pe acţiuni. Ansamblul acţiunilor constituie capitalul social.

Fracţiune dintr-un împrumut făcut de o firmă, de o colectivitate publică sau de stat.

Rolul

Drept de vot în

În principiu, nici

11

deintorului în gestiunea organismului emitent

adunarea generală.

un rol.

Veniturile pentru titularul titlului

Dividende (legate de rezultatele firmei).

Dobînzi a căror sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent.

Riscurile asumate de proprietarul titlului

Riscuri mai mari: - risc de evoluţie nefavorabilă a afacerilor firmei (nu primeşte dividende); - riscul de a pierde fondurile investite, în cazul lichidării firmei.

Riscuri mai mici: - riscul de nerambursare (dispare în cazul unei garanţii de stat); - în cazul lichidării firmei, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor.

Durata de viaţă

Nelimitată

Limitată, pînă la scadenţă.

Titlurile derivate sînt produse bursiere rezultate din contracte încheiate între emitent (vînzător) şi beneficiar (cumpărător) şi care dau acestuia din urmă drepturi asupra unor active ale emitentului la o anumită scadenţă viitoare, în condiţiile stabilite prin contract. Spre deosebire deci de titlurile primare, ele nu poartă asupra veniturilor monetare nete ale emitentului, ci asupra unor active diverse, cum ar fi: titluri financiare, valute, mărfuri ş.a. Totodată, deoarece existenţa şi valoarea de piaţă a acestor titluri depind de activele la care se referă, ele se numesc titluri derivate. Există două mari categorii de titluri derivate: contractele "viitoare" (engl. futures) şi opţiunile (engl. options). Contractul "futures" este o înţelegere între două părţi de a vinde, respectiv cumpăra un anumit activ - marfă, titlu financiar sau instrument monetar - la un preţ stabilit, cu executarea contractului la o dată viitoare. Natura de titlu financiar al acestui contract este dat de următoarele: - obligaţiile părţilor sînt concretizate într-un document care are un caracter standardizat; contractul este negociabil pe piaţa secundară, respectiv la bursele unde se fac tranzacţii futures; - creditorul obligaţiei contractuale are de ales între două alternative: să accepte executarea în natură, la scadenţă, prin preluarea efectivă a activului care face obiectul acelui contract sau să vîndă contractul, pînă la scadenţă, unui terţ; simetric, debitorul obligaţiei contractuale poate să îşi onoreze obligaţia în natură sau să îşi acopere poziţia de debitor prin cumpărarea aceluiaşi tip de contract în bursă; - contractele sînt zilnic "marcate la piaţă", adică valoarea de piaţă a acestora se 12

modifică în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta pentru acel tip de contract. Prin urmare, la fel ca titlurile primare, contractele futures pot servi unor scopuri de plasament, cel care le cumpără sperînd - pe durata de viaţă a acestora - într-o creştere a valorii lor. Ele servesc însă şi altor scopuri, cum sînt cele de obţinere a unui profit din jocul de bursă sau de acoperire a riscului la activele pe care titlurile respective se bazează. Spre deosebire de contractele futures, contractele la termen care nu au piaţă secundară (de tip forward) nu pot fi incluse în categoria titlurilor financiare, deoarece ele nu sînt standardizate, negociabile şi nu au o valoare de piaţă. Opţiunile sînt contracte între un vînzător (engl. writer) şi un cumpărător (engl. holder), care dau acestuia din urmă dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau cumpăra un anumit activ - marfă, titlu financiar sau instrument monetar - (pînă) la o anumită dată viitoare, drept obţinut în schimbul plăţii către vînzător a unei prime. După natura dreptului pe care îl conferă, opţiunile pot fi: de vînzare (engl. put option), atunci cînd cumpărătorul dobîndeşte, în condiţiile contractului, dreptul de a vinde activul; de cumpărare (engl. call option), atunci cînd dau dreptul de a cumpăra activul. Opţiunile sînt titluri financiare derivate deoarece ele pot fi negociate la bursă, avînd zilnic o valoare de piaţă, dată de cererea şi oferta de opţiuni de acel tip şi dependentă de valoarea activului la care opţiunea se referă. Produsele sintetice rezultă din combinarea de către societăţile financiare a unor active financiare diferite şi crearea pe această bază a unui instrument de plasament nou. În ultimul deceniu şi jumătate numărul şi complexitatea acestor produse bursiere au crescut foarte mult, ele constituind un sector deosebit de atractiv şi dinamic al pieţei financiare. Produsele sintetice pot fi realizate prin combinarea de contracte futures de vînzare şi cumpărare, de opţiuni put şi call, precum şi prin combinaţii între diferite tipuri de futures şi opţiuni. O categorie aparte de active artificiale o reprezintă titlurile financiare de tip "coş" (engl. basket securities), care au la bază o selecţie de titluri financiare primare, combinate astfel încît să rezulte un produs bursier standardizat. Cele mai cunoscute titluri de acest fel sînt contractele pe indici de bursă. 2.2. Structura pieţei financiare Piaţa financiară este mecanismul prin care activele financiare sînt emise şi introduse în ircuitul economic. Ea este formată din două mari sectoare: sectorul bancar şi sectorul titlurilor financiare. Într-adevăr, mişcarea fondurilor în economie se poate realiza în două mari modalităţi: prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri - finanţare indirectă - sau prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piaţa financiară finanţare directă. În acest din urmă caz se pun în circulaţie titluri financiare şi, odată cu ele se stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii de titluri, care reprezintă cererea de fonduri, şi cumpărătorii acestora, investitorii, cei ce reprezintă oferta de fonduri.

13

- Figura 2.4 -

Cererea de fonduri pe termen lung provine de la cîteva mari categorii de agenţi economici: statul şi colectivităţile locale (oraşe, regiuni), a căror principală motivaţie pentru cererea de fonduri o constituie finanţarea cheltuielilor, a deficitului bugetar, ele prezentîndu-se pe piaţa titlurilor financiare prin emisiunea de obligaţiuni ale statului sau de obligaţiuni municipale; firmele de stat, care fac apel la fondurile disponibile pentru nevoile lor de investiţii în diferite sectoare economice (energie, transporturi, industrie aerospaţială, armată etc.); societăţile comerciale private, care fac apel la piaţa capitalului atît în momentul constituirii, cît şi în timpul dezvoltării afacerilor, emiţînd acţiuni - finanţarea capitalului propriu - precum şi obligaţiuni - finanţarea capitalului de împrumut; băncile şi societăţile financiare, care fac, de asemenea, apel la fondurile investitorilor pentru finanţarea activităţii proprii, dar rolul lor principal este de a facilita circuitul capitalului, asigurînd lichiditatea pieţei financiare. În ceea ce priveşte oferta de fonduri pe termen lung, ea provine din economisire, adică din tot ceea ce rămîne în posesia dobînditorilor de venituri după ce aceştia îşi satisfac necesităţile de consum. Agenşii economici care dispun de astfel de economii - persoane fizice sau juridice - le pot depune la bănci, creîndu-şi active bancare sau le pot investi direct, fie sub formă de investiţii reale (valorificarea de bunuri de capital - instalaţii, echipamente, maşini, utilaje), sub formă de plasament (investiţii financiare), prin achiziţionarea de titluri financiare. Investitorii se împart în două mari categorii: cei individuali, respectiv persoane fizice sau juridice care fac tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare, şi investitorii instituţionali, adică societăţile sau instituţiile care tranzacţionează volume mari de titluri financiare. În această ultimă categorie se includ băncile, companiile de asigurări, societăţile sau trusturile de investiţii (engl. investment companies sau investment trusts) care operează fonduri mutuale, organizaţiile care gestionează fonduri de pensii etc., aceştia avînd o influenţă majoră asupra pieţei. În cazul în care legîtura între cererea şi oferta de capital în economie se realizează prin interpunerea unui terţ ("intermediar financiar", în speţă o bancă) între deţinătorul de fonduri şi utilizatorul acestora, este vorba de o piaţă intermediată (modalitatea indirectă de finanţare). Intermediarii financiari se definesc prin faptul că mobilizează fonduri (active

14

financiare) de la deţinătorii de bani (economisitorii), creîndu-şi datorii (pasive) faţă de aceştia, şi emit propriile active către utilizatorii de fonduri. De exemplu, o bancă comercială atrage depozite (îndatorîndu-se faţă de depunători) şi acordă împrumuturi (creîndu-şi creanţe faţă de clienţii lor, utilizatorii de fonduri). Cum intermediarii acţionează în esenţă după principiul clasic al băncilor, ei se numesc, generic, instituţii (societăţi) bancare. Cu alte cuvinte, intermediarii financiari nu revînd activele pe care le cumpără, ci creează noi active, pe care le vînd pe piaţă; acestea sînt datorii ale clienţilor faţă de instituţiile bancare şi nu faţă de economisitorii care au deţinut iniţial activele cumpărate de intermediar. Deci instituţiile bancare schimbă natura activelor financiare care sînt distribuite pe piaţă, emiţînd propriile active. Piaţa financiară intermediată poate fi privită şi ca o piaţă privată, deoarece activele financiare originare sînt emise numai către un intermediar financiar (şi nu către public); rolul acestuia este de a concentra economiile, urmînd să le distribuie utilizatorilor de fonduri, pentru a asigura valorificarea acestora în calitate de capital. Principalele categorii de intermediari financiari sînt: băncile comerciale, casele de economii şi împrumuturi, băncile mutuale de economii, companiile de asigurări, uniunile de credit, fondurile mutuale etc. De exemplu, băncile comerciale, ca formă tradiţională a intermediarilor financiari, îndeplinesc, pe lîngă funcţia principală de creare de credit în economie (atragerea de depozite şi acordarea de credite) şi alte funcţii, cum sînt: efectuarea de plăţi şi decontări interne şi internaţionale, gestiunea fondurilor pentru clienţi, consultanţă de specialitate, operaţiuni cu active monetare etc. Un fond mutual este format prin colectarea banilor a numeroşi mici investitori de către o societate de investiţii, care îi plasează ca fond colectiv pe piaţa titlurilor financiare, eliberînd clienţilor lor titluri la acel fond şi asigurînd gestiunea acestuia. Piaţa titlurilor financiare este aceea în care se cumpără şi se revînd active financiare, fără a fi schimbată natura lor. În cea mai simplă formă a sa, ea reprezintă o relaţie directă între deţinătorul şi utilizatorul de fonduri: acesta din urmă primeşte fonduri şi, în schimb, emite titlurile financiare, urmînd ca, la scadenţă, să le răscumpere. Trecerea de la primul tip de operaţiuni la cel de-al doilea se numeşte dezintermediere şi are loc, de exemplu, cînd depunătorii scot fonduri din contul bancar, investindu-le direct în titluri, cum ar fi obligaţiunile. Piaţa titlurilor financiare, ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri excedentare (investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii de titluri financiare) are două componente: piaţa primară şi piaţa secundară (vezi Figura 2.5). Piaţa primară este cea pe care se vînd şi se cumpără titluri nou emise (de exemplu, cînd o societate emite acţiuni la constituire sau la mărirea capitalului social). Această piaţă asigură întîlnirea dintre cererea şi oferta de titluri, permiţînd finanţarea activităţii agenţilor economici. Ea este, deci, un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de fonduri şi de plasament în titluri, din partea deţinătorilor de fonduri.

15

- Figura 2.5 -

Piaţa secundară este o piaţă pentru titlurile care au fost deja emise, deci o piaţă "la a doua mînă". Aici titlurile sînt tranzacţionate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră aceste titluri (investitorii). Această piaţă îndeplineşte, ca şi cea primară, un rol de concentrare a cererii şi ofertei de titluri, dar a unei cereri şi oferte derivate, care se manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit. Este ceea ce vom numi piaţa bursieră sau bursa în sens larg. Piaţa titlurilor financiare este prin natura sa o piaţă deschisă, publică, în sensul că plasamentul se efectuează în marea masă a investitorilor, iar tranzacţiile cu hîrtii de valoare au un caracter public. Pe de altă parte, în practică există şi emisiuni şi plasamente private de titluri, dar acestea nu fac obiectul reglementărilor şi nu beneficiază de mecanismele specifice unei pieţe financiare publice. În condiţiile actuale, relaţiile dintre deţinătorii de fonduri şi utilizatorii acestora se stabilesc prin intermediul unor instituţii financiare specializate - societăţile financiare (non-bancare). Denumite şi bănci de investiţii sau de plasament, ele îndeplinesc următoarele funcţii principale: angajamentul de distribuire a titlurilor financiare la emisiune (engl. under- writing); distribuţia primară şi secundară; comerţul cu titluri (engl. dealing), respectiv vînzarea şi cumpărarea de titluri în nume şi pe cont propriu; intermedierea (engl. brokerage, fr. courtage) în comerţul cu titluri, respectiv vînzarea/cumpărarea acestora în contul unor terţi. Totodată, instituţiile de acest tip se pot specializa pe una sau mai multe din activităţile de mai sus; astfel, unele acţionează prioritar pe piaţa primară, asigurînd distribuirea şi plasamentul noilor emisiuni; altele, care acţionează numai pe piaţa secundară, se mai numesc societăţi de bursă sau firme broker/dealer. În ultima perioadă au apărut societăţi financiare care au drept obiect de activitate realizarea unor investiţii cu grad mai redus de lichiditate şi risc important. Numite în literatura anglo-saxonă merchant banks (bănci de afaceri), ele desfăşoară activităţi în domenii cum sînt: fuziunile şi achiziţiile de firme (engl. mergers and acquisitions business), operaţiuni cu capital de risc (engl. venture capital), crearea de noi produse

16

financiare (titluri derivate şi sintetice). Pe lîngă participanţii activi la piaţa titlurilor financiare, există şi o serie de instituţii care îndeplinesc funcţii adiacente, dar deosebit de importante pentru funcţionarea acestei pieţe: firme de evaluare a calităţii titlurilor financiare (engl. rating agencies), firme de control financiar (engl. auditing agencies), firme de consultanţă financiară (engl. consulting agencies), firme de marketing financiar. Pe de altă parte, funcţiile pasive enumerate mai sus pot fi îndeplinite şi de societăţile financiare sau de firme de broker/dealer. În esenţă deci, societăţile bancare acţionează pe piaţa creditului, forma tipică fiind băncile comerciale, în timp ce societăţile financiare acţionează pe piaţa titlurilor financiare; principalele deosebiri dintre cele două mari categorii de agenţi ai pieţei financiare sînt prezentate în Tabelul 2.2. Deosebirile dintre societăţile bancare şi societăţile financiare Tabelul 2.2 Societăţi bancare (bănci comerciale)

Societăţi financiare (bănci de plasament)

1. Acceptă depozite şi dau împrumuturi;

1. Atrag fondurile investitorilor pe piaţa primară şi le plasează clienţilor lor;

2. Joacă rolul de intermediar financiar: cei care fac depozite nu sînt acţionari la banca depozitară şi nu cunosc utilizatorul fondurilor depuse;

2. Facilitează finanţarea directă: cei care plasează fondurile cunosc identitatea utilizatorului acestora şi devin acţionari/creditori ai acestuia;

3. Deschid conturi pentru clienţi, emiţînd active bancare, care sînt perfect lichide;

3. Transferă titluri financiare furnizorilor de fonduri, titluri ce nu sînt perfect lichide, dar sînt negociabile;

În concluzie, piaţa financiară se află la intersecţia ofertei de fonduri cu cererea de fonduri din economie şi se compune din două mari segmente: - piaţa bancară, adică ansamblul relaţiilor de credit pe termen lung şi pe termen scurt, avînd la bază active fără caracter negociabil (nu există, în principiu, piaţă secundară); - piaţa titlurilor financiare (sau piaţa financiară, în sens restrîns), adică ansamblul tranzacţiilor cu titluri pe termen lung (piaţa de capital) şi titluri pe termen scurt (piaţa monetară); este compusă din piaţa primară şi piaţa secundară. Trebuie menţionat că în literatură se folosesc noţiuni diferite pentru a descrie 17

structura pieţei. Astfel, în lucrări americane piaţa de capital, componentă a pieţei financiare, desemnează atît tranzacţiile cu titluri pe termen lung cît şi pe cele cu instrumente monetare. În literatura franeză noţiunii de piaţă financiară îi este preferată cea de piaţă a capitalurilor, aceasta cuprinzînd piaţa creditului, piaţa valorilor mobiliare (numită în acest caz, piaţă financiară) şi piaţa monetară.

- Figura 2.6 Pieţele secundare pentru titluri financiare (pieţele bursiere) pot fi organizate în două modalităţi principale: sub formă de burse de valori (engl. stock exchanges, fr. bourses) sau sub formă de pieţe interdealeri sau "la ghişeu" (engl. over-the-counter, OTC), numite şi pieţe de negocieri. Bursa de valori se defineşte prin existenţa unei instituţii care dispune de spaţii pentru tranzacţii, unde se concentrează cererea şi oferta de titluri financiare şi se realizează negocierea, contractarea şi executarea contractelor în mod deschis, în conformitate cu un regulament cunoscut. Acest mod de organizare a pieţei de valori presupune centralizarea tranzacţiilor cu titluri financiare, prin intermediul unui mecanism care asigură accesul direct şi continuu al clienţilor la informaţiile de piaţă - în speţă la preţul bursei - şi efectuarea operaţiunilor bursiere exclusiv în cadrul acestui mecanism. În mod tradiţional, aceasta s-a realizat prin concentrarea ordinelor de vînzare/cumpărare într-un anumit spaţiu - sala de negociere a bursei - şi efectuarea tranzacţiilor de către un personal specializat agenţii de bursă. În prezent, prin utilizarea mijloacelor electronice de transmitere şi executare a ordinelor, tranzacţiile se pot realiza fără prezenţa efectivă a agenţilor de bursă. În practica diferitelor ţări, cele două modalităţi - clasică şi modernă - se îmbină (cum este cazul la Bursa de Valori de la New York - New York Stock Exchange sau NYSE, la Bursa de Valori de la Tokyo - Tokyo Stock Exchange sau TSE), sau se utilizează numai 18

tranzacţiile electronizate (la Bursa internaţională de valori de la Londra - International Stock Exchange sau ISE, după octombrie 1986). În toate cazurile, însă, rămîne ca o caracteristică a burselor de valori faptul că, în esenţă, toate informaţiile de piaţă în legătură cu preţurile şi operaţiunile sînt centralizate într-o singură localizare (sala de negocieri). O caracteristică a ultimelor două decenii este faptul că piaţa bursieră tinde să se extindă. Deoarece pentru a fi tranzacţionate la cota bursei, firmele trebuie să răspundă unor condiţii mai restrictive, s-au creat pieţe bursiere noi (piaţa titlurilor necotate), unde accesul este permis în condiţii mai puţin limitative (de exemplu, în Marea Britanie sistemul Unlisted Securities Market, în Franţa secţiunea pieţei numită Second Marché); totodată s-au dezvoltat şi aşa-numitele pieţe terţe (în Franţa Hors Cote), unde pot fi tranzacţionate acţiunile firmelor tinere, constituite de regulă în domenii cu mari promisiuni de profit dar şi cu riscuri investiţionale mari. O expansiune deosebită au cunoscut (de exemplu, în SUA şi Japonia) pieţele interdealeri sau OTC, care permit accesul la tranzacţii pentru un mare număr de titluri ce nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi cotate la bursele propriu-zise. Piaţa OTC este constituită, în esenţă, din relaţiile stabilite între comercianţii de titluri (dealeri), precum şi între aceştia şi clienţii lor, aşa încît piaţa are aici semnificaţia sa abstractă, de ansamblu de tranzacţii. În prezent aceste conexiuni sînt realizate prin intermediul mijloacelor computerizate de transmitere şi prelucrare a informaţiei. Astfel, piaţa OTC din SUA numită National Association of Securities Dealers Automated Quotation, sau NASDAQ (Sistemul Automat de Cotare al Asociaţiei Naţionale a Comercianţilor de Titluri) - se întemeiază pe o reţea de comunicaţii electronice între dealeri. Comercianţii de titluri nu negociază direct cu clienţii, faţă în faţă: ei îşi obţin informaţiile necesare de pe ecranele computerelor şi negociază tranzacţiile prin telefon. În Tabelul 3.1 se prezintă comparativ caracteristicile burselor propriu-zise şi cele ale pieţelor interdealeri (OTC). Tabelul 3.1 Burse

Pieţe OTC

1. Localizarea tranzacţiilor, adică existenţa unui spaţiu delimitat, a unei clădiri cu sală de negocieri, unde se desfăşoară (în exclusivitate) tranzacţiile cu titluri financiare

1. Lipsa unei localizări, a unei clădiri; tranzacţiile sînt executate în oficiile societăţilor financiare, care acţionează ca dealeri ("la ghişeul" acestora, deci" over-the-counter")

2. Accesul direct la piaţă este, în principiu, limitat la membrii bursei şi la titlurile acceptate în bursă

2. Accesul este mai larg, atît pentru clienţi, cît şi pentru titluri; există numeroşi creatori de piaţă ("market makers")

3. Negocierea şi executarea contractelor se

3. Tranzacţiile se realizează prin negocieri

19

realizează de un personal specializat - prin diferite sisteme de tranzacţie bazate pe licitaţie publică

directe între vînzător şi cumpărător, rolul de contraparte în tranzacţie fiind jucat de dealer

4. Realizarea tranzacţiilor este supusă unor reguli ferme instituite prin lege şi regulamentul bursei; agenţii de bursă sînt ţinuţi să respecte anumite obligaţii

4. Reglementarea tranzacţiilor este mai puţin fermă şi cuprinzătoare; de regulă ea este făcută de asociaţiile dealerilor

5. Datorită concentrării ordinelor şi a mecanismului tranzacţional se formează un curs unic pentru titlurile negociate

5. Deoarece preţurile sînt stabilite prin negocieri izolate, acestea pot să varieze de la o firmă (dealer) la alta

Raţiunea de a fi a pieţelor secundare ţine, de fapt, de facilităţile pe care le oferă pentru încheierea şi executarea tranzacţiilor cu titluri financiare; astfel, în cazul burselor, concentrarea schimburilor într-un spaţiu determinat asigură accesul direct la informaţia de piaţă şi, deci, lichiditatea şi transparenţa, ca şi economie de costuri. Dacă, însă, acest acces poate fi realizat fără localizarea schimburilor, prin utilizarea tehnicii electronice, o bursă propriu-zisă poate deveni, teoretic, inutilă. De altfel, bursele de valori din principalele centre financiare, îndeosebi în SUA, suferă tot mai mult concurenţa pieţelor de negocieri, a pieţelor bursiere de tip OTC. Mai mult, odată cu progresele tehnologice se vorbeşte despre un nou tip de piaţă bursieră, piaţa electronică, respectiv aceea în care informaţia se transmite şi se prelucrează prin utilizarea unor sisteme de computere. În fond, nu este vorba de o piaţă diferită în raport cu cele două categorii prezentate mai sus, ci una modernizată, organizată în conformitate cu facilităţile pe care le oferă "era electronică". Pe oricare din cele două tipuri de pieţe se pot utiliza facilitaţile oferite de tehnica electronică, iar astfel de progrese s-au şi făcut în marile centre financiare. Chiar dacă viitorul său pare a fi pus sub semnul întrebării de ansamblul de perfecţionări pe care le-a cunoscut piaţa financiară în anii '80, bursa tradiţională, cu tranzacţii publice, vacarm şi emoţii, nu şi-a pierdut fascinaţia pe care o exercită asupra publicului larg şi nici suportul din partea specialiătilor. Sala de negocieri plină de agenţi de bursă rămîne imaginea tipică a acestei pieţe.

3. Funcţiile bursei de valori

20

În concluzie, piaţa bursieră (bursa în sens larg) - care se prezintă sub forma bursei de valori propriu-zise, a pieţelor interdealeri sau ca bursă electronică - este o componentă a pieţei titlurilor financiare. Menirea sa este de a concentra cererea şi oferta de hîrtii de valoare şi de a asigura realizarea de tranzacţii în mod operativ, în condiţii de corectitudine şi transparenţă. În ultimii ani, piaţa bursieră a intrat într-o nouă etapă a evoluţiei sale: în centrele bursiere consacrate s-au luat importante măsuri de modernizare vizînd creşterea operativităţii şi siguranţei tranzacţiilor; iar într-o serie de ţări din lumea a treia şi, recent, în ţări din Europa Centrală şi de Est procesul de creare şi consolidare a pieţelor de capital se află în plin progres. Bursa, în sens larg, are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate şi necesităţile economice, transformînd economiile în capital. Prin această funcţie a sa, ea este implicată în piaţa primară, aceea pe care se emit acţiunile firmelor, se lansează împrumuturi obligatare etc., furnizîndu-se pe această cale fondurile necesare agenţilor economici. Astfel, cînd o persoană cumpără titluri financiare (acţiuni sau obligaţiuni) emise de o societate comercială din domeniul producţiei, fondurile băneşti respective intră în posesia firmei pentru a fi folosite în interesul realizării activităţii sale de afaceri (achiziţionare de active fixe - bunuri de echipament, sau de active circulante - materii prime şi materiale, stocuri de produse etc.); economiile, adică fondurile disponibile în public, sînt astfel direcţionate în scopuri productive pentru o perioadă îndelungată de timp. Dar rolul ei definitoriu este acela de piaţă secundară, dînd acces publicului larg la titlurile care au fost deja emise; ea asigură astfel un suport pentru piaţa primară şi permite funcţionarea mecanismului de finanţare a economiei. Vitalitatea economiei depinde de buna funcţionare a pieţei primare, deci de posibilitatea finanţării activităţii agenţilor economici; dar, pentru ca piaţa primară să funcţioneze, adică pentru ca ea să fie credibilă şi atractivă pentru deţinătorii de fonduri, este necesar ca aceştia să poată oricînd lichida titlurile lor şi redobîndi - în condiţiile pieţei - fondurile investite. Să poată, adică, trece din nou de la poziţia de investitor (deci participant la profituri viitoare, în condiţiile asumării riscurilor afacerii), la poziţia de deţinător de fonduri (pe care le poate folosi, de exemplu, pentru consum). Bursa asigură deci lichiditatea activelor financiare, oferind posibilitatea vînzării titlurilor anterior cumpărate, deci a transformării lor în bani. Faptul că investitorul dispune de o piaţă unde poate să-şi transforme în lichidităţi titlurile cumpărate (în care şi-a plasat fondurile băneşti) este o garanţie pentru el că banii avansaţi vor fi recuperaţi, desigur, la valoarea de piaţă. Prin urmare, ca piaţă financiară, bursa îndeplineşte funcţia de dispecer de fonduri în economie, acţionînd ca un mecanism prin care fondurile trec de la cei care dispun de resurse financiare la cei care au nevoie de aceste resurse pentru finanţarea unor activităţi economice (vezi Figura 3.1). În acest fel, ea asigură desfăşurarea în general a circuitului economic şi serveşte ca sistem de reglare pentru economia reală.

21

- Figura 3.1 -

Bursa este şi un "motor" al vieţii economice, dinamizînd activitatea de afaceri şi permiţînd realizarea unor proiecte investiţionale de anvergură, care n-ar putea fi înfăptuite cu fondurile unui grup restrîns de întreprinzători. Astfel, firmele care doresc să mobilizeze capitalurile însemnate, vor plasa o parte din acţiunile lor publicului, prin distribuţie primară sau distribuţie secundară; aceasta reprezintă operaţiunea de difuzare a capitalului în masa investitorilor. Ca atare, firmele respective se transformă din firme cu caracter privat în societăţi cu caracter public, în sensul că acţiunile lor se negociază pe piaţa bursieră, o parte din titluri aflîndu-se în mîna unor investitori "anonimi" şi circulînd de la un deţinător la altul. După cum rezultă dintr-o serie de studii efectuate , există mai multe raţiuni pentru care conducătorii unei firme decid să introducă acţiunile pe piaţa bursieră, după cum există şi o serie de restricţii şi riscuri pentru firmele care cotează în bursă (vezi Tabelul 3.2). Introducerea firmei în bursă Tabelul 3.2 AVANTAJE 1. Notorietatea - publicitate implicită şi permanentă în cercurile de afaceri şi în

CONDIŢII 1. Informarea publicului necesitatea respectării stricte a normelor impuse 22

rîndurile publicului, în ţară şi în străinătate.

de autoritatea pieţei.

2. Mobilizarea de capital acces la resursele financiare la un cost mai redus; utilizarea unei game largi de produse bursiere.

2. Performanţe reale şi constante - disfuncţiunile; insuccesele, pierderile au un ecou direct în bursă, repercutîndu-se negativ asupra imaginii firmei.

3. Consolidarea financiară separarea grupului de investitori pe termen lung de minoritari sau investitori de conjunctură.

3. Riscul pierderii controlului - firma poate face obiectul unei oferte publice de cumpărare din partea terţilor.

4. Cointeresarea angajaţilor - asocierea salariaţilor la dezvoltarea afacerii prin distribuire de acţiuni. Difuzarea capitalului este esenţială pentru dinamismul economiei, bursa - şi piaţa financiară în general - fiind un factor de stimulare a interesului pentru afaceri în rîndul marii mase a deţinătorilor de fonduri. Dar, pentru ca publicul să investească fonduri în titlurile puse în vînzare de firme, el trebuie să fie informat în legătură cu posibilităţile şi perspectivele acelor firme, cu valoarea titlurilor respective. Bursa este tocmai piaţa pe care se realizează evaluarea activelor financiare, unde se stabileşte preţul titlurilor (cursul bursier). Aşa cum activele reale sînt dublate prin active financiare, titlurile financiare cunosc, la rîndul lor, o dedublare: între valoarea nominală (respectiv valoarea la care au fost emise şi care are ca bază costul activelor reale) şi valoarea de piaţă (dată de cursul bursei, care oscilează zilnic în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta pentru titlurile respective). În cazul societăţilor cu caracter public, bursa oferă continuu atît o evaluare a acţiunilor, cît şi a firmei ca atare: valoarea unei firme (numită şi valoare capitalizzată) este produsul dintre numărul acţiunilor şi cursul bursier curent al acestora. În raport cu evaluarea bursieră, apar o serie de consecinţe pentru întreaga activitate economico-financiară a firmei, în ceea ce priveşte poziţia sa pe piaţă, gradul de credibilitate în raporturile cu partenerii de afaceri şi cu publicul, posibilităţile de obţinere de credite (bancare, obligatare) etc. Toate acestea creează, în mod corespunzător, motivaţii pentru investitori sau creditori, respectiv oportunităţi de cîştig. În practică, factorii motivaţionali sînt de natură economică (obţinerea unei părţi din profitul afacerii în care au făcut plasamentul), cît şi cu caracter specific bursier. Astfel, faptul că preţul titlurilor se modifică zilnic, ca efect al cererii şi ofertei de titluri financiare, permite investitorului ca, pe lîngă rezultatele pe care le aduce în mod direct investiţia, să poată urmări un alt obiectiv: obţinerea de profit din 23

diferenţa de curs dintre momentul cumpărării şi cel al revînzării titlurilor. De aici, întregul miraj al cîştigului imens prin jocul de bursă, care - dincolo de potenţialul de risc are un rol major nu numai în creşterea atractivităţii bursei, ci şi în funcţionarea ordonată a pieţei secundare şi în formarea unor preţuri corecte şi echitabile pentru titluri. Piaţa bursieră are un rol însemnat în reorientarea şi restructurarea activităţilor economice. Prin funcţionarea acestei pieţe distribuirea fondurilor pe ramuri ale economiei şi firme se realizează în raport cu gradul de atractivitate a titlurilor, iar aceasta este o reflectare a performanţelor firmelor respective, a gradului de rentabilitate, precum şi - ca o consecinţă - a modului cum acestea sînt evaluate în bursă. Deci, bursa distribuie fondurile, în principiu, spre domeniile cele mai profitabile sau/şi cu cele mai mari perspective de dezvoltare. Existenţa ei îi permite investitorului să renunţe la o investiţie sau un plasament în care nu mai are încredere (vînzînd titlurile contra bani) şi să facă un plasament într-un domeniu pe care îl socoteşte mai rentabil (cumpărînd titlurile respective). În acest fel, firmele performante - şi sectoarele economice de viitor - vor fi alimentate cu fonduri, în timp ce domeniile în declin vor pierde o parte din masa de investitori. Bursa realizează deci o redistribuire a mijloacelor de finanţare în cadrul economiei, stimulînd ramurile, industriile şi companiile în plină dezvoltare. În plan macroeconomic, aceasta contribuie la mobilitatea structurilor economice, în general, şi industriale, în special, şi permite modernizarea economiei, introducerea progresului tehnic. În acest proces, piaţa bursieră însăşi se perfecţionează şi se extinde, trecînd de la formele consacrate (bursa tradiţională) la forme noi (bursa modernă, cu o nouă bază tehnologică, sisteme de tranzacţii perfecţionate şi o mare diversitate de produse bursiere). În aprecierea acestei funcţii nu trebuie ignorat însă faptul că optica bursieră tinde, în anumite condiţii, să dea prioritate obiectivelor pe termen scurt, în raport cu orientările pe termen lung, profitului financiar imediat, faţă de realizarea de avantaje economice durabile. Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenţei dintre firme, la stimularea tranzacţiilor intercorporaţii. Prin dedublarea activelor reale sub formă de titluri financiare, firmele capătă, pe lîngă existenţa lor reală, o existenţă financiară. Cumpărarea şi vînzarea de acţiuni înseamnă practic comercializarea în parte sau în totalitate a firmelor respective. Aceasta înseamnă că o companie poate fi achiziţionată prin cumpărarea titlurilor ei, că ea devine o valoare mobiliară. Acţiunile nu sînt simple "pretenţii asupra unor venituri viitoare" decît dacă le privim la nivelul deţinătorului individual, al acţionarului anonim; concentrarea unui volum de acţiuni suficient de important este mijlocul de a controla o firmă cu caracter public. Posibilitatea achiziţionării de acţiuni în bursă, inclusiv a pachetului de control al unei firme, duce la amplificarea mobilităţii structurilor industriale, la redistribuiri de capitaluri între diferite sectoare ale activităţii economice. Lupta pentru putere financiară se dă pe piaţa bursieră - în paralel cu concurenţa dintre capitalurile individuale - şi ea se poartă între marile grupuri financiare, singurele în măsură să mobilizeze un capital suficient de important pentru a viza acapararea unei firme întregi. În acest context, achiziţiile şi fuziunile de firme au devenit în anii '80 unul din cele mai dinamice sectoare ale pieţei bursiere, realizîndu-se pe scară largă în principalele centre financiare ale lumii. Principala formă de realizare a acestor tranzacţii este oferta publică de cumpărare (engl. tender offer; fr. offre publique d'achat, sau OPA),

24

respectiv operaţiunea prin care un terţ anunţă pe acţionarii unei societăţi cu caracter public că se angajează să cumpere, total sau parţial, acţiunile lor, în anumite condiţii (perioadă de opţiune, preţ oferit). Adesea operaţiunea respectivă se realizează de către terţul interesat prin recurgere masivă la credite (de unde denumirea din literatura de specialitate de "achiziţie pe datorie" - engl. leverage buy-out sau LBO) şi în scopul obţinerii de profit prin revînzarea ulterioară a firmei achiziţionate. Ca un corolar al celor prezentate mai sus, bursa reprezintă un "barometru" al vieţii economico-financiare într-o ţară sau pe plan internaţional, un indicator al stării lumii de afaceri, al perspectivelor (pe termen scurt) ale economiei. Prin acest rol al său, bursa devine un simbol al economiei de piaţă şi obiect de interes nu numai pentru cercurile de afaceri, ci şi pentru establishmentul politic şi, în general, pentru opinia publică. În acest sens, indicele bursei dă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei bursiere: la bursa de pe Wall Street (NYSE) se utilizează cunoscutul indice Dow Jones, la bursa din Tokio (TSE) indicele Nikkei, iar la bursa de la Londra (LSE) indicele FT-SE30. Mişcarea bursei - reflectată de indice - poate sî arate o direcţie ascendentă (o piaţă "sub semnul taurului" sau bull market engl.) sau, dimpotrivă, o direcţie descendentă (o piaţă "sub semnul ursului" sau bear market engl.), fiecare din situaţiile respective, ca şi mişcarea zilnică a bursei, avînd un ecou rapid în ansamblul vieţii de afaceri. Interpretarea bursei ca un reper al lumii de afaceri trebuie să ţină seama şi de imperfecţiunile acesteia ca indicator economic; în anumite situaţii, bursa poate reflecta un optimism nefondat, o falsă promisiune de cîştig, ajungîndu-se la desprinderea trendului bursei de situaţia economică reală sau chiar la opoziţia deschisă dintre economia financiară şi cea reală (reflectată de crahul bursier). Aceasta deoarece tendinţa bursei este determinată nu numai de anticipări raţionale, fundamentate din punct de vedere economic, ci şi de factori şi reacţii subiective. Totodată, în aprecierea rolului bursei în viaţa economicofinanciară nu putem să ignorăm amploarea consecinţelor pe care le poate avea o activitate bursieră foarte intensă, riscul unor speculaţii incontrolabile care pot genera panică bursieră şi chiar crah. Totuşi, dincolo de "excesele" sale, bursa s-a dovedit o instituţie esenţială pentru funcţionarea economiei de piaţă. Economia modernă, caracterizată prin extinderea şi creşterea complexităţii mecanismelor financiare, nu poate fi concepută fără bursa de valori: economia reală este reflectată de trendul bursei, iar, la rîndul ei, bursa poate influenţa - în bine sau în rău - viaţa economică. Problema crucială a pieţei secundare este credibilitatea acesteia, gradul în care investitorii, lumea de afaceri în general validează mişcarea bursei. Aici ne aflăm în domeniul valorilor simbolice care au nevoie de o bază reală de afaceri pentru a fi viabile din punct de vedere economic. Pe de o parte, dacă piaţa funcţionează , titlurile se vînd şi se cumpără, căpătînd astfel un suport economic; pe de altă parte, dacă titlurile se tranzacţionează, ele susţin şi dezvoltă piaţa. Dar cercul virtuos se poate transforma întrunul vicios: cînd piaţa "nu merge", titlurile îşi pierd din valoare; cînd piaţa se prăbuşeşte, hîrtiile de valoare pot deveni, la limită, simple hîrtii.

25

5. Piaţa secundară Momentul esenţial al tranzacţiei bursiere este încheierea contractului, adică executarea comenzilor (ordinelor) transmise de clienţi către societăţile de bursă. În practica internaţională există mai multe modalităţi concrete de tranzacţionare, dar acestea pot fi încadrate în cîteva modele de bază, definite în funcţie de natura pieţei bursiere, precum şi modul de funcţionare a acesteia. După natura lor, pieţele bursiere se împart în două mari categorii: pieţe de aucţiune şi pieţe de negocieri. Bursele de valori sînt, în forma lor pură, pieţe de aucţiune, funcţia de concentrare a ordinelor de vînzare/cumpărare şi de asigurare a lichidităţii pieţei revenind agenţilor de bursă care acţionează ca intermediari de titluri (brokeri); de aceea, bursa se mai numeşte şi piaţă de intermediere (engl. agency market). Exemplul cel mai concludent este Bursa de la Tokio (TSE), unde centralizarea ordinelor se realizează de către firmele saitori, iar încheierea contractelor se face, în principiu, de către agenţii acestor firme în bursă (engl. intermediary clerks). Pieţele interdealeri (OTC) sînt prin definiţie pieţe de negocieri, unde confruntarea cererii cu oferta şi asigurarea lichidităţii se realizează prin concurenţa unui mare număr de comercianţi de titluri (dealeri), care "ţin piaţa" (market makers); de aceea aceste pieţe se mai numesc şi pieţe de dealeri. Un exemplu îl constituie sistemul NASDAQ din SUA. În raport cu aceste două situaţii, bursele de valori din diferite ţări prezintă de regulă combinaţii specifice între modelul pieţelor de aucţiune şi cel al pieţelor de negocieri, între activităţile de intermediere de titluri şi cele de comerţ cu titluri; acesta este cazul la NYSE, precum şi la bursele europene (de exemplu, bursele de la Zürich, Viena). După modul de funcţionare a pieţelor bursiere, pot fi definite trei sisteme de tranzacţii. Pieţele bursiere intermitente (engl. call markets) reprezintă sistemul de tranzacţii tipic pentru o piaţă de aucţiuni. În prezent el este utilizat cu precădere la bursele de mai mică anvergură şi cu o orientare relativ conservatoare, cum sînt cele din Austria, Belgia sau Israel; a fost utilizat şi la Bursa de la Paris, pînă la noile reglementări din 1988. În esenţă, o piaţă intermitentă operează cu oferte simultane de vînzare/cumpărare, ordinele fiind concentrate şi executate în acelaşi timp: momentul cînd titlul care face obiectul tranzacţiei este "chemat" (de aici denumirea de call), adică anunţat spre licitare. Negocierea titlurilor se realizează de regulă prin licitaţie deschisă (engl. open outcry, fr. à la crièe): piaţa este "strigată" şi agenţii de bursă contractează direct, pe cale verbală. În cazul unor burse se utilizează însă şi procedura contractării prin licitaţie închisă, în scris (engl. written auction). Funcţia de colectare a ordinelor şi de prezentare a lor centralizată pe piaţă, ca şi

26

efectuarea negocierilor propriu-zise şi încheierea contractelor de bursă sînt în sarcina agenţilor de bursă. Aceştia centralizează în carnetele de ordine (engl. order books) toate ordinele primite, dar nu le fac cunoscute celorlalţi participanţi la negocierea din bursă decît în momentul în care piaţa a fost "chemată". Negocierea dintre brokeri se desfăşoară sub coordonarea unui funcţionar al bursei (Şeful de licitaţii) a cărui sarcină este să vegheze la stabilirea unui preţ reprezentativ, preţ care asigură echilibrul în momentul respectiv, între cererea şi oferta care se prezintă pe piaţă. În practică, se urmăreşte determinarea acelui preţ care maximizează volumul tranzacţiilor. În acest scop, conducătorul licitaţiei face propuneri de preţ, în urma cărora agenţii de bursă îşi fac cunoscute ofertele de vînzare/cumpărare; în cazul în care strigările de cumpărare depăşesc ca volum pe cele de vînzare, preţul este majorat, în cazul opus, redus, pînă se ajunge la un curs care echilibrează piaţa. Deci pe pieţele call, se formează la fiecare strigare un preţ unic, numit cursul oficial al bursei şi toate tranzacţiile se încheie la preţul respectiv. Pentru fiecare titlu contractarea se face într-un interval limitat de timp după strigare, apoi se trece la strigarea altui titlu, urmată de contractări etc.; după epuizarea titlurilor cotate, se poate relua strigarea la acele valori pentru care, între timp, au fost colectate noi oferte de vînzare/cumpărare. Ca atare, piaţa funcţionează în paşi succesivi şi nu în mod continuu (de aici denumirea de piaţă intermitentă). Avantajul acestui sistem este că asigură "fixarea" unui curs de echilibru al pieţei. Pieţele bursiere continue (engl. continuous markets) sînt tipice pentru pieţele de negocieri, dar mecanismul lor se regăseşte şi în cazul burselor de valori. Caracteristica definitorie a acestor pieţe este faptul că ordinele de vînzare/cumpărare de titluri pot fi plasate tot timpul cît piaţa este în funcţiune, iar contractarea are loc pe o bază continuă. În cazul pieţelor de aucţiuni cu funcţionare continuă, colectarea ordinelor în bursă se face, în principiu, prin societăţi de bursă, iar volumul mare al pieţei, răspîndirea titlurilor în masa de investitori, ca şi activitatea unor societăţi financiare puternice asigură atît lichiditatea, cît şi continuitatea pieţei; este cazul Bursei de la Tokyo (TSE). În cazul celor mai multe pieţe continue însă - OTC sau burse - rolul central în mecanismul tranzacţional revine "creatorului de piaţă" (engl. market maker). El "ia poziţie" pe titlurile cu care lucrează, adică devine "cealaltă parte" în tranzacţia cu clienţii pieţei bursiere; vînzător, pentru cei care cumpără şi cumpărător, pentru cei care vînd. Orice market maker prezintă - la solicitarea clienţilor, a unor brokeri sau dealeri - două categorii de preţuri: bid (de cumpărare), cel mai mare preţ pe care firma respectivă îl oferă pentru cumpărarea titlului; cotaţia ask sau asked, offered (de vînzare), cel mai mic preţ pe care firma îl cere pentru vînzarea titlului. Desigur, întotdeauna preţul asked este mai mare decît cel bid, iar diferenţa dintre ele - numită spread (engl.) - este sursa de venituri pentru market maker. Deţinînd stocuri pe titlurile respective, vînzînd şi cumpărînd în dorinţa de a obţine un profit din diferenţa de cursuri market maker-ul "face piaţa" (de aici şi denumirea sa). Pe de altă parte, firmele care joacă acest rol au obligaţia să intervină pe piaţă - prin operaţiuni de bursă în scop tehnic - în vederea contracarării unor tendinţe de îndepărtare a cursului de preţul de echilibru al pieţei, asigurînd un "preţ corect şi ordonat" (engl. fair and orderly price). O altă caracteristică a pieţelor continue este faptul că tranzacţiile nu se încheie la un curs unic, ci la preţuri care se modifică în tot timpul şedinţei de bursă în raport cu cererea şi

27

oferta de titluri ce se manifestă în fiecare moment. În acest caz, bursa de valori nu va publica un curs oficial, ci de regulă mai multe cursuri: cel de deschidere, cursul maxim, cursul minim şi cursul de închidere. Pieţele bursiere mixte sînt sisteme de tranzacţii în care se utilizează, concomitent sau succesiv, procedura intermitentă şi, respectiv, continuă. Astfel, pe anumite pieţe intermitente, după ce tranzacţiile call s-au încheiat, se permite contractarea în sistemul continuu pentru titlurile cu dever mare; este cazul Bursei de la Viena. În altă situaţie, în sistemul call se permite oricînd reactivarea unui titlu (strigarea din nou), după ce negocierile la "chemarea" oficială au fost încheiate (Geneva). În cazul unor pieţe continue, se utilizează în anumite perioade ale şedinţei de bursă şi "chemările"; astfel, la Bursa de la Tokio, bazată pe sistemul continuu, şase titluri cu deverul cel mai mare fac obiectul cîte unui call în sesiunea de dimineaţă şi în cea de după-amiază.

6. Mecanismul tranzacţiilor la bursă Indiferent de natura contractului şi de sistemul tranzacţional, realizarea efectivă a unei operaţiuni bursiere presupune următoarele etape: iniţierea tranzacţiei, prin stabilirea legăturii între client şi societatea de bursă şi transmiterea de către primul a ordinului de vînzare/cumpărare; perfectarea tranzacţiei, respectiv negocierea şi încheierea contractului de către agenţii de bursă; executarea contractului, adică îndeplinirea obligaţiilor şi obţinerea drepturilor rezultate din tranzacţie. a) Iniţierea operaţiunii; ordinele de bursă Pentru efectuarea oricărei tranzacţii bursiere vînzătorul/cumpărătorul de titluri trebuie să intre în legătură cu un agent al pieţei bursiere, care lucrează fie în incinta bursei de valori, fie pe piaţa interdealeri (OTC). Desigur, membrii bursei pot da direct ordinele brokerilor lor aflaţi în sala de negocieri; totodată, cei care vor să efectueze tranzacţiile pe piaţa OTC se pot adresa direct unei firme care îndeplineşte rolul de market maker pe această piaţă. În mod tipic, însă, clientul se adresează unei societăţi de bursă (firmă de brokeraj) care poate lucra în incinta bursei - avînd, de regulă, calitatea de membru al bursei de valori - sau poate să lucreze în afara bursei. Alegerea unui broker care este membru al bursei prezintă o serie de avantaje pentru client, deoarece calitatea de membru oferă garanţii de seriozitate şi profesionalism. Se poate însă lucra şi cu o firmă din afara bursei, dar aceasta, în executarea operaţiunii, va apela la un agent de bursă care este prezent în sala de negocieri. Ca o regulă generală, firmele care acceptă efectuarea unei tranzacţii se obligă să o execute cu bună credinţă, cu diligenţa şi grija care se aşteaptă în mod normal de la un intermediar, precum şi în conformitate cu regulile şi uzanţele bursei la care acesta lucrează. În cazul unui broker independent, clientul îl va contacta personal sau telefonic pentru a-i transmite ordinul de vînzare/cumpărare; situaţia este caracteristică pentru pieţele bursiere mai puţin dezvoltate. Dacă brokerul este o societate de bursă, clientul va contacta serviciul de tranzacţii al acesteia, şi va transmite ordinul său brokerului de titluri, urmînd ca acesta să-l trimită, spre executare, brokerilor de incintă.

28

Prima fază în procesul iniţierii unei tranzacţii este deschiderea de către firma broker a unui cont în favoarea clientului, prin intermediul căruia se asigură reglementarea financiară a operaţiunii. Acesta poate fi un cont în numerar sau cash (engl. cash account), care - ca şi un cont utilizabil prin cecuri - impune existenţa unui disponibil care să acopere nevoile de finanţare a operaţiunii. Specific însă pentru tranzacţile bursiere este contul "în marjă" (engl. margin account) care permite, în anumite limite, obţinerea automată a unui împrumut din partea brokerului. Din punctul de vedere al clientului, acest tip de cont reprezintă un mijloc de a cumpăra titluri cu plata amînată; el permite clientului să facă operaţiuni pe datorie (cu credit acordat de firma broker), cu o serie de avantaje, dar şi cu riscuri pentru părţile implicate. În schimb, toate titlurile cumpărate "în marjă" rămîn, pînă la plata creditului, la firma de brokeraj şi sînt înregistrate în numele ei; totodată clientul trebuie să semneze un acord prin care îi dă dreptul brokerului să folosească titlurile respective ca garanţie pentru împrumuturile de refinanţare pe care acesta le face. La NYSE, de exemplu, unde operaţiunile în marjă au o îndelungată tradiţie, clientul autorizează pe broker să reţină titlurile sale ca garanţie pentru împrumut, să vîndă aceste titluri, dacă este necesar, şi, în anumite condiţii, să împrumute unor terţi titlurile deţinute în cont (la vînzările "scurte"). Pentru toate tranzacţiile pe care le execută, brokerul percepe un comision, care recompensează serviciile sale (comisionul se adaugă la preţul de cumpărare şi se scade din preţul de vînzare). Dacă este vorba de o firmă de brokeraj, acest comision se distribuie între brokerii profesionişti ai firmei şi firma însăşi. Astfel, de exemplu, la NYSE, conturile clienţilor sînt ţinute, după cum am arătat, de brokerii de titluri, numiţi şi "responsabili de cont" (engl. account executives); din comisionul perceput clientului pentru primirea şi executarea ordinului de bursă, 20-40% merg la brokerii de titluri, reprezentînd un mijloc de cointeresare a acestora în creşterea volumului tranzacţiilor firmei. În cazul în care acordă credite în contul în marjă, brokerul percepe şi dobîndă, prin adăugarea unei cote procentuale la dobînda pieţei (respectiv dobînda pe care acesta o plăteşte la refinanţarea creditului acordat). În sfîrşit, o taxă se percepe pentru acţiunile vîndute sau transferate unui terţ, taxa fiind datorată de vînzător. A doua fază a iniţierii tranzacţiei bursiere este plasarea ordinului de către client, prin legătura personală sau, mai frecvent, telefonică cu brokerul. Ordinul de la clienţi este de fapt o ofertă fermă (în cazul vînzării), respectiv o comandă (în cazul cumpărării) avînd ca obiect tranzacţionarea unui anumit volum de titluri financiare, în anumite condiţii comerciale. Prin urmare, ordinul trebuie să cuprindă o serie de elemente: sensul operaţiunii (vînzare/cumpărare), produsul bursier (specificarea titlului financiar care face obiectul ordinului), cantitatea oferită sau comandată (numărul de "contracte"), tipul tranzacţiei (operaţiune cash, futures etc.), în cazul celor la termen precizîndu-se scadenţa. Cea mai importantă indicaţie este cea legată de preţ, respectiv cursul la care se oferă sau se comandă produsul bursier. Din acest punct de vedere, în practică s-au consacrat cîteva tipuri de ordine . Ordinul "la piaţă" (engl. market order, fr. au mieux) este un ordin de vînzare/cumpărare la cel mai bun preţ oferit de piaţă. Ordinul "la piaţă" poate fi executat oricînd, atîta timp cît piaţa funcţionează. Practic, un ordin de cumpărare "la piaţă" impune obţinerea celui mai scăzut preţ existent în bursă în momentul cînd brokerul de incintă primeşte instrucţiunea de executare a ordinului. Un ordin de vînzare "la piaţă" trebuie executat la cel mai mare preţ existent cînd

29

brokerul de incintă primeşte ordinul. Dacă brokerul nu reuşeşte să execute ordinul în condiţiile respective, se spune că a "pierdut piaţa", iar firma de brokeraj este obligată să-l despăgubească pe client pentru pierderile suferite de acesta din eroare profesională (sau, eventual, frauda) brokerului său de bursă; dar astfel de situaţii sînt rare la bursele consacrate. Un ordin limită (engl. limit order) este cel în care clientul precizează preţul maxim pe care înţelege să-l plătească în calitate de cumpărător, respectiv preţul minim pe care îl acceptă în calitate de vînzător. Acest ordin nu poate fi executat decît dacă piaţa oferă condiţiile precizate prin ordin. Unui ordin cu limită de preţ îi este asociată întotdeauna clauza "la un preţ mai bun"; aceasta înseamnă că, dacă brokerul poate cumpăra titlurile la un preţ mai mic sau le poate vinde la un preţ mai mare, el este obligat să o facă imediat. În caz contrar ei sunt răspunzători pentru a fi "pierdut piaţa". Un ordin stop sau de limitare a pierderii (engl. stop loss order) acţionează oarecum în sens contrar ordinului cu limită de preţ. El devine un ordin de vînzare/cumpărare la piaţă, atunci cînd preţul titlului evoluează în sens contrar aşteptării clientului, respectiv creşte/scade la nivelul specificat. Astfel, un ordin stop de vînzare este plasat la un preţ inferior nivelului curent al pieţei pentru prezervarea profitului obţinut la un titlu cumpărat anterior cu un preţ mai mic sau reducerea pierderii la anumite titluri deţinute de client. Dacă, de exemplu, clientul a cumpărat o acţiune la 35 şi cursul acesteia se află în creştere, el va menţine disponibilul său de titluri; dacă, însă, după ce a ajuns la 40, cursul titlului începe să scadă, el va plasa un "stop loss order" la, să zicem, 39. De îndată ce preţul va ajunge la 39 (sau mai jos), ordinul său devine unul la piaţă, iar brokerul este obligat să vîndă titlul la cel mai bun preţ obtenabil; în felul acesta clientul limitează deteriorarea valorii titlului, respectiv îşi conservă o parte din profitul asociat titlului cumpărat. Un ordin stop de cumpărare este plasat la un nivel superior cursului curent al pieţei, urmărindu-se reducerea pierderii la o poziţie de vînzare luată anterior. De exemplu, un client vinde "pe datorie" acţiuni la 28, anticipînd o scădere în valoarea titlului; dacă scăderea se produce, el va înregistra un profit deoarece este debitor pe un titlu mai ieftin; dacă, dimpotrivă cursul titlului creşte, el poate pierde, cu atît mai mult cu cît piaţa merge mai sus. Pentru a se proteja împotriva sporirii cursului, el plasează un ordin stop la, să zicem 29. Dacă preţul creşte la acest nivel (sau la unul superior), ordinul devine automat la piaţă şi brokerul este obligat să cumpere la cel mai bun preţ. Pierderea suferită de client va fi astfel limitată la diferenţa dintre cursul la care se face tranzacţia şi cel la care s-a luat poziţia short. În general, ordinelor de bursă le sunt asociate şi alte instrucţiuni pentru brokeri: - instrucţiunea "la zi" (engl. day order) înseamnă că ordinul este valabil numai pentru şedinţa de bursă din ziua respectivă; dacă nu se specifică altfel, toate ordinele sînt considerate "la zi"; - instrucţiunea "bun pînă la anulare" (engl. good- tillcancelled) sau "ordin deschis" (engl. open order) înseamnă că ordinul rămîne valabil pînă cînd clientul îl anulează sau pînă cînd tranzacţia a fost executată; în acest sens, ordinul poate fi dat pentru o săptămână, pentru o lună sau până la o anumită dată, iar în cazul în care el nu a putut fi executat - la preţul stabilit de client - va fi anulat de broker; - instrucţiunea "totul sau nimic" (engl. all or none) exprimă dorinţa clientului de a

30

cumpăra/vinde un volum important de titluri la un anumit curs şţi într-o perioadă precizată; ordinul este executat numai dacă piaţa oferă atît condiţiile de cantitate, cît şi pe cele de preţ; - instrucţiunea "execută sau anulează" (engl. fill or kill) ordonă cumpărarea/vînzarea imediată şi completă a unui anumit volum de titluri, ori renunţarea la executare; - instrucţiunea "la deschidere" (engl. at the opening) înseamnă că ordinul trebuie executat imediat ce bursa a fost deschisă (de exemplu, în primele 30 de secunde); - instrucţiunea "la închidere" (engl. at the close) înseamnă că ordinul trebuie executat imediat înaintea închiderii şedinţei de bursă (de exemplu, în ultimele 30 de secunde). Trebuie specificat şi faptul că clientul are posibilitatea să anuleze sau să modifice ordinul său oricînd înainte de executarea acestuia. Ordinele primite de la client de stockbrokeri sînt înscrise într-un formular special numit tichet de ordine (engl. order ticket); acelaşi formular se află şi în posesia agentului din incinta bursei, acesta notînd, în momentul executării ordinului, principalele elemente ale tranzacţiei încheiate. În executarea ordinelor de bursă, una din obligaţiile esenţiale ale brokerilor este respectarea regulilor de prioritate. Prin prioritate de preţ se înţelege faptul că agenţii de bursă trebuie să execute ordinele de cumpărare la preţuri mai mari înaintea celor date la preţuri mai mici; similar, ordinele de vînzare la preţuri mai mici vor fi executate înaintea celor la preţuri mai mari. Cu alte cuvinte, cumpărătorii cu cele mai mari preţuri şi vînzătorii cu cele mai mici preţuri vor fi serviţi primii. În această succesiune se trec în carnetul brokerului ordinele primite de la clienţi. În cazul ordinelor date la acelaşi preţ, se procedează conform următoarelor reguli: prioritatea în timp (sau precedenţa) înseamnă că primul ordin plasat va fi primul executat; prioritatea de volum - regulă complementară la prioritatea în timp - arată că primul ordin executat va fi cel cu volumul cel mai mare; executarea pro rata înseamnă că toate ordinele la acelaşi preţ vor fi executate în raport cu volumul lor; această regulă se aplică atunci cînd piaţa nu permite executarea integrală a ordinelor, alocîndu-se pentru fiecare o rată din volumul disponibil al pieţei. b) Negocierea contractului Încheierea contractelor, deci executarea ordinelor de bursă, se face diferit pe diferitele pieţe, în raport cu sistemul de tranzacţii adoptat, precum şi cu procedura specifică fiecărei burse, aşa cum aceasta este consacrată în regulament. În practica internaţională s-au consacrat mai multe modalităţi de negociere. Negocierea pe bază de carnet de ordine presupune centralizarea de către agenţii de bursă a ordinelor primite de la clienţi într-un document numit carnet de ordine (engl. order book); el conţine ordinele repartizate în raport cu gradul lor de negociabilitate (ordinele de cumpărare de la preţul cel mai mare la preţul cel mai mic şi, în sens contrar, ordinele de vînzare). Carnetul de ordine poate să fie deschis pentru consultare de către agenţii de bursă terţi (cum este cazul la TSE) sau închis, ca la NYSE şi AMEX, unde numai preţul şi volumul celor mai bune cotaţii sînt anunţate în bursă. Contractarea are, de regulă, un caracter bilateral şi se produce atunci cînd un agent de bursă a răspuns favorabil la oferta făcută de un altul.

31

Negocierea prin înscrierea pe tablă presupune prezentarea ordinelor astfel încît ele să poată fi văzute de toţi agenţii de bursă care participă la şedinţa respectivă. Aceasta se realizează prin înscrierea pe un tabel electronic (la bursa de la Toronto) sau prin scrierea cu creta (la Hong Kong, Sydney, Singapore) a primelor două (cele mai bune) preţuri de vînzare (ask) şi cumpărare (bid). La Hong Kong, de exemplu, brokerii scriu pe tablă ordinele ce le au spre execuţie, specificînd lîngă fiecare ordin iniţialele firmei emitente a titlului. Contractarea are loc atunci cînd un agent de bursă terţ acceptă o cotaţie înscrisă pe tablă. Negocierea prin anunţarea publică a ordinelor se practică atît pe pieţele intermitente, cît şi pe cele continue; acest din urmă caz este ilustrat de bursele de la Zürich şi Budapesta. De regulă, fiecare titlu este repartizat pentru tranzacţionare la unul din ringurile aflate în incinta bursei (de aici denumirea de tranzacţionare în ring). Negocierile sînt deschise de un funcţionar al bursei, care strigă titlul ce urmează a fi negociat. Apoi agenţii de bursă anunţă cu voce tare preţurile lor ask şi bid şi caută parteneri interesaţi. Contractarea are loc atunci cînd un agent de bursă care a strigat cotaţiile sale primeşte un răspuns afirmativ din partea altui agent de bursă. Negocierea în "groapă" (engl. pit trading) este o variantă a metodei descrise mai sus. "Groapa" (engl. pit) este un spaţiu semicircular, foarte aglomerat, unde iau loc agenţii de bursă şi îşi strigă preţurile de vînzare/cumpărare, putînd acţiona în cont propriu (dealeri) sau în contul unor terţi (brokeri). Este una din metodele cele mai spectaculoase de negociere şi se practică pentru titlurile sau produsele financiare care se bucură de un dever mare la bursă (în prezent, este cazul contractelor futures şi al opţiunilor). Negocierea pe blocuri de titluri (engl. negociated trades sau block trading) are loc, de regulă, în afara sălii principale de negocieri a bursei, într-un spaţiu special amenajat din incinta instituţiei. La NYSE formează aşa-numita "piaţă de sus" (engl. upstair market). Blocurile de titluri sînt contracte de volum mare (10000 de acţiuni sau mai multe) şi, deoarece dimensiunea contractelor este atît de însemnată încît poate influenţa situaţia pieţei, negocierea lor este supusă unui regim special: în tranzacţii se ţine seama de informaţiile venite din sala de negocieri, dar contractarea blocurilor de titluri se realizează separat, urmînd apoi ca tranzacţia să fie raportată la bursă după ce aceasta a fost încheiată. O formă a tranzacţiilor cu blocuri de acţiuni este distribuţia în bursă (engl. exchange distribution). În acest caz un client al firmei de brokeraj (de regulă, un investitor instituţional) care deţine un important pachet de titluri (de exemplu, 100.000) anunţă în scris bursa că dispune de acţiunile respective şi doreşte să le vîndă într-un anumit interval de timp. Brokerul, în loc să meargă direct în sala de negocieri, încearcă - eventual împreună cu alte 1-2 firme – să găsească investitori interesaţi în cumpărarea unor părţi din blocul pus în vînzare. Cînd brokerul se convinge că există cerere pentru vînzarea respectivă, ordinele de vînzare şi cumpărare se trimit în bursă unde sînt combinate (engl. matched, crossed) la preţul curent al pieţei. Negocierea blocurilor de acţiuni se poate realiza şi prin procedura distribuţiei secundare (engl. secondary distribution). În acest caz, o societate financiară acţionînd singură sau în consorţiu cu alte societăţi, cumpără de la vînzător blocul de acţiuni şi apoi oferă acţiunile respective spre vînzare publică la un preţ mai mare, obţinînd profitul din spread; de obicei, titlurile sînt oferite după orele de bursă, la cursul de închidere din ziua respectivă.

32

În cazul cumpărării unor blocuri de titluri, tranzacţia se numeşte "achiziţie în bursă" (engl. exchange acquisition). Negocierea electronică presupune utilizarea tehnologiei moderne în procesul de transmitere a ordinelor şi de prezentare a acestora în bursă. Electronizarea poate merge mai departe, cuprinzînd executarea ordinelor (contractarea) şi lichidarea contractelor (engl. settlement). Unul din primele sisteme de tranzacţii complet automatizate a fost instituit la Toronto, în 1977, sub denumirea Sistemul de Tranzacţionare Asistat de Calculator (Computer Assisted Trading System, CATS). c) Executarea contractului Întîlnirea - prin intermediul mecanismului bursier - a două ordine de sens contrar (vînzare/cumpărare), conţinînd aceleaşi condiţii referitoare la scadenţă, volum şi preţ, duce la perfectarea contractului. Acesta generează în sarcina părţilor contractante obligaţia de predare a titlurilor - pentru vînzător - şi de plată a preţului acestora - pentru cumpărător. Procesul prin care ceste obligaţii interdependente sînt îndeplinite se numeşte executarea contractului sau lichidarea tranzacţiei. În principiu, există două sisteme de executare a contractului bursier: prin lichidare directă sau prin lichidare centralizată (cliring). Lichidarea directă (engl. cash and carry) a fost utilizată mai ales în perioadele de început ale bursei de valori; ea presupune, în esenţă, transmiterea titlurilor de la societatea de bursă care a vîndut la societatea de bursă care a cumpărat şi transmiterea în sens invers a contravalorii titlurilor pentru fiecare din contractele care au fost încheiate în bursă. Mecanismul lichidării cuprinde următoarele faze principale: - compararea documentelor privind contractul: brokerul vînzătorului îl contactează după şedinţa de bursă (telefonic) pe brokerul cumpărătorului şi are loc verificarea înscrisurilor care atestă încheierea contractului; - livrarea titlurilor are loc printr-un curier pe care brokerul îl trimite la cel de al doilea (de regulă, în dimineaţa următoarei zile de bursă); - cînd mesagerul predă titlurile, brokerul cumpărătorului îi eliberează un cec conţinînd contravaloarea acestora. În condiţiile deverului actual de la bursele consacrate această modalitate este, practic, inutilizabilă: ea ar presupune procesarea zilnică a unui volum de contracte care poate să meargă de la cîteva sute de mii la cîteva sute de milioane. Lichidarea centralizată (prin cliring) utilizează principiul compensării obligaţiilor de acelaşi fel şi de sens contrar: vînzările făcute în bursă sînt compensate cu cumpărările, astfel încît participanţilor la tranzacţii le revine obligaţia de a regla soldurile astfel rezultate. Este vorba, de fapt, de două activităţi de compensaţie: în primul rînd, cea referitoare la livrarea/primirea titlurilor, participantul cu sold negativ trebuind să facă livrarea, iar cel cu sold pozitiv avînd dreptul la primirea titlurilor; în al doilea rînd, cea privind lichidarea bănească, respectiv dreptul de încasare de către cel cu poziţie netă de vînzător şi obligaţia de plată din partea celui cu poziţie netă de cumpărător. Primul sistem de cliring a fost organizat în Germania (Frankfurt) în 1867. Lichidarea centralizată presupune intervenţia a două organisme specializate: casa de depozit, care funcţionează ca antrepozit central pentru toate titlurile deţinute de membrii săi, participanţii la piaţa bursieră, şi casa de cliring, care efectuează compensaţiile şi

33

determină soldurile creditoare/debitoare ale membrilor săi referitoare la titluri şi, respectiv, la fondurile băneşti corespunzătoare. Casa de depozit este organismul care asigură păstrarea centralizată a titlurilor membrilor săi; depozitarea se poate face atît pentru titlurile materializate sub formă de certificate de acţiuni, obligaţiuni sau alte înscrisuri, cît şi pentru titlurile sub formă electronică (engl. book entry), marcate într-un sistem computerizat de conturi. Scopul creării acestei instituţii este de a raţionaliza procesul de păstrare şi livrare a titlurilor, garantînd securitatea acestora şi permiţînd circulaţia lor operativă. Casa de compensaţie (cliring) joacă rolul central în mecanismul derulării, prestînd pentru membrii săi serviciile legate de lichidarea tranzacţiei. Fiecare bursă de valori lucrează cu o casă de compensaţie, care poate fi organizată ca un departament al bursei, ca o firmă cu statut de filială a bursei sau ca o organizaţie independentă de bursă; în unele cazuri, băncile asigură serviciile de cliring pentru titluri. De asemenea, marile pieţe OTC pot dispune de un organism propriu de compensaţie. De regulă, casa de compensaţie este o societate comercială (corporaţie, în SUA) sau o organizaţie fără scop lucrativ (în Japonia), formată prin asocierea membrilor bursei şi a altor societăţi financiare şi bancare. Membrii casei de compensaţie contribuie cu capital la formarea fondului de cliring - baza financiară a instituţiei - care are două funcţii principale: să garanteze obligaţiile pe care aceasta şi le asumă şi să difuzeze riscurile asociate tranzacţiilor bursiere efectuate de membri. Dacă un membru nu este în măsură să-şi respecte obligaţiile de livrare/plată către casa de compensaţie, datoria sa este acoperită din contribuţia adusă la fondul de cliring, urmînd ca partea sa la fond să fie completată de firma de brokeraj membră în cel mai scurt timp. Cliringul titlurilor poate avea loc în două moduri: - Prin procedura tradiţională a livrării/primirii fizice a titlurilor. În acest caz, casa de compensaţie dă instrucţiuni instituţiei care păstrează titlurile (casa de depozit) de a preda titlurile care fac obiectul contractului de la deţinătorul acestora (vînzătorul) către cumpărător. Acest proces de transfer al titlurilor presupune efectuarea formalităţilor privind înregistrarea noului proprietar al titlurilor. - Prin procedura reglementării în "contul electronic" (engl. book entry). În acest caz, "depozitul" de titluri îmbracă forma unei înregistrări în cont, iar transferul are loc prin creditarea/debitarea conturilor de titluri, fără existenţa şi circulaţia unor înscrisuri de tipul certificatelor de acţiuni. Cliringul bănesc se face prin creditarea/debitarea conturilor deschise de casa de compensaţie pentru vînzătorii/cumpărătorii de titluri. Practic, casa de compensaţie îşi asumă toate obligaţiile de a face plăţi membrilor săi, în schimbul preluării tuturor drepturilor acestora de a primi încasări rezultate din tranzacţiile încheiate în bursă. Întreaga activitate de executare a contractului se realizează prin intermediul societăţilor de bursă (departamentul de lichidare a tranzacţiilor), neexistînd o relaţie directă între vînzătorii şi cumpărătorii de titluri (clienţii brokerilor). Schematic, mecanismul tranzacţional în condiţiile executării contractului prin cliring este prezentat în Figura 6.1.

34

MECANISMUL TRANZACŢIEI BURSIERE - Figura 6.1 -

Legenda: (1) - ordin de vînzare (a), respectiv de cumpărare (b) (2) - ordin de vînzare (a), cumpărare (b) (3) - încheierea tranzacţiei (4) - notificarea încheierii contractului; transferul drepturilor şi obligaţiilor privind titlurile (5) - transfer al titlurilor din contul societăţii A în contul societăţii B (6) - notificarea privind transferul titlurilor (7) - creditarea (a), respectiv debitarea (b) contului clientului.

7. Formarea cursului pe pieţele bursiere Ca pe orice piaţă, la bursă cursul titlurilor financiare - preţul curent al acestora - se formează prin confruntarea directă a cererii cu oferta. Specific bursei este însă faptul că

35

acest proces se realizează după o procedură aparte - definită în regulamentul instituţiei prin intermediul unor firme specializate - societăţile de bursă - şi al unor persoane calificate în astfel de tranzacţii, agenţii de bursă. În cadrul şedinţei de negocieri, agenţii de bursă concentrează ordinele de vînzare şi cele de cumpărare, le pun faţă în faţă şi din această confruntare rezultă un preţ care exprimă realitatea pieţei, respectiv echilibrul dintre cerere şi ofertă. Prin urmare, rolul agenţilor de bursă este de a constata preţul de echilibru la un moment dat - cursul bursei - şi nu de a-l stabili ori de a-l impune. Modul concret în care se realizează acest lucru depinde de sistemul de negociere adoptat, precum şi de natura pieţei bursiere. Pe pieţele de negocieri - de tip OTC - funcţia de centralizare a cererilor şi ofertelor revine "creatorului de piaţă" (market maker), care ţine evidenţa ordinelor şi "face" cursuri de vînzare şi de cumpărare la care este dispus să efectueze tranzacţii. Pe pieţele de aucţiuni - de tipul bursei clasice - brokerii sînt cei care strîng ordinele de vînzare şi de cumpărare şi le canalizează spre locul de negociere din bursă. În alte cazuri, bursele au un caracter mixt, permiţînd în sala de negocieri atît tranzacţii cu un creator de piaţă , cît şi tranzacţii între brokeri. Pe pieţele intermitente, unde negocierile se realizează într-o perioadă delimitată în cursul zilei, cursul se stabileşte prin "fixing", respectiv în fiecare zi se fixează un curs oficial la o anumită oră. Pe pieţele continue, cotaţia se desfăşoară în tot cursul zilei de bursă, fără întrerupere; principiul acestei pieţe este executarea ordinelor în timp real şi la cursuri diferite de-a lungul zilei. De aceea, aceste pieţe afişează în continuu patru cursuri diferite: primul curs al zilei, cursul cel mai mare, cel mai mic şi ultimul curs al zilei. Pentru a evidenţia natura procesulului de formare a preţurilor, vom lua un exemplu tipic pentru o piaţă de aucţiuni cu funcţionare intermitentă. Să presupunem că pentru o anumită şedinţă de bursă şi referitor la titlurile firmei A, brokerii primesc ordine să cumpere 3000 de acţiuni "la piaţă" şi să vîndă 2000 de acţiuni "la piaţă"; totodată, ei primesc ordine limită de cumpărare şi vînzare pentru aceleaşi acţiuni, la preţurile din Tabelul 7.1: Tabelul 7.1 Ordine de cumpărare

Ordine de vînzare

cumpără 100 A 19 3/4 $ 200 A 19 1/2 $ 300 A 19 1/4 $ 400 A 19 $ 400 A 18 3/4 $ 300 A 18 1/2 $ 200 A 18 1/4 $ 100 A 18 $

vinde 100 A 20 $ 200 A 19 3/4 $ 300 A 19 1/2 $ 400 A 19 1/4 $ 800 A 19 $ 600 A 18 3/4 $ 400 A 18 1/2 $ 200 A 18 1/4 $

Dacă preţul pieţei ar fi de 20 $, numărul total al acţiunilor cerute ar fi de 3000, adică s-ar putea executa toate ordinele "la piaţă". La un preţ de 19 3/4 $, cererea se ridică la 3100 (ordinele "la piaţă" plus primul ordin limitat de cumpărare din tabel); la 19 1/2 $ cererea se ridică la 3300 ş.a.m.d. Pe de altă parte, numărul acţiunilor oferite este la 20$ maxim de 5000, adică 2000+3000 (suma celor din tabel). La preţul de 19 3/4 $ vor fi oferite 4900 (5000-100 acţiuni cu ordin limitat la 20 $) etc. 36

Plecînd de aici, putem sintetiza cererea şi oferta pieţei ca în Tabelul 7.2: Tabelul 4.2 Cererea de acţiuni 3000 3100 3300 3600 4000 4400 4700 4900 5000

Preţuri posibile în $

Oferta de acţiuni

20 19 3/4 19 1/2 19 1/4 19 18 3/4 18 1/2 18 1/4 18

5000 4900 4700 4400 4000 3200 2600 2200 2000

După cum se observă, la preţul de 19 $ cererea de acţiuni egalează oferta de acţiuni. Acesta este preţul de echilibru al pieţei, adică acel preţ la care ar trebui să se ajungă dacă toţi vînzătorii şi cumpărătorii de titluri ar negocia liber între ei. Preţul de echilibru permite efectuarea volumului maxim de tranzacţii din ordinele transmise pentru această şedinţă de bursă. Într-adevăr, la cursul de 19 $ se pot contracta 4000 de acţiuni, în timp ce la cursul de 19 1/4 $ se execută ordine numai pentru 3600 de acţiuni, iar la cursul de 18 3/4 $ numai pentru 3200 de acţiuni. Procesul formării preţului la bursă poate fi ilustrat şi prin utilizarea procedeului reprezentării grafice a cererii şi ofertei. Să presupunem că un investitor dă un ordin de cumpărare "la piaţă" a 100 de acţiuni ale firmei A. Ordinul poate fi reprezentat prin curba cererii (C) din Figura 7.1. Ordin de cumpărare "la piaţă"

Figura 7.1 -

Ordine limită combinate

- Figura 7.2 -

Aceasta înseamnă că, în momentul transmiterii ordinului, investitorul doreşte să cumpere 100 de acţiuni indiferent de nivelul preţului; totuşi, el are în acel moment în vedere un anumit preţ de referinţă al pieţei, în cazul nostru 19 $ (acesta putînd fi preţul zilei precedente la pieţele intermitente sau preţul curent al bursei la pieţele continue). Cu alte cuvinte, curba clasică a cererii (reprezentată în figură de linia întreruptă) devine pentru 37

momentul executării ordinului dreapta (C). Pentru aceeaşi acţiune (A), brokerul din sala de negocieri primeşte şi ordine de cumpărare limită. În Figura 7.2 sînt reprezentate două ordine limită: de cumpărare a 100 de acţiuni A la 19 1/4 $ sau mai bine, şi de cumpărare a 100 de acţiuni la 18 3/4 $ sau mai bine. Combinarea lor dă curba cererii indicată cu linia îngroşată. Deci: la un preţ de vînzare al pieţei de 18 3/4 $ brokerul va putea executa ambele ordine, cumpărînd 200 de acţiuni; la un preţ de 19 1/4 $ va putea executa numai un ordin, cumpărînd 100 de acţiuni; în ambele cazuri se adaugă însă ordinele date "la piaţă". Cu cît preţul scade, cu atît se pot executa mai multe ordine de cumpărare. Pe piaţă se cumulează toate aceste ordine (deci ofertele şi comenzile pentru titluri care se negociază în incinta bursei), rezultînd cererea totală a pieţei pentru acţiunea A, reprezentată în Figura 7.3. Pe de altă parte, brokerii vor concentra ofertele care se prezintă în bursă, iar prin cumularea ordinelor de vînzare "la piaţă" şi a celor cu limită de preţ, va rezulta oferta totală a pieţei reprezentată în Figura 7.4. Cu cît preţul pieţei creşte, cu atît cantitatea oferită va fi mai mare, cu atît se pot executa mai multe ordine de vînzare. Figura 7.3 Figura 7.4

-

În aceste condiţii, determinarea preţului se reduce la aflarea acelui curs pentru care cererea se echilibrează cu oferta, deci a punctului de echilibru al pieţei (vezi Figura 7.5); în cazul nostru, preţul respectiv este de 19 $. Cum se ajunge practic la acest preţ? Să presupunem că şeful de negocieri anunţă un preţ de 18 3/4 $ pe acţiune. Brokerii vor prezenta ofertele lor de vînzare şi cererile de cumpărare la acest preţ, precum şi cantităţile respective. În urma negocierilor rezultă că un număr de cereri rămîn nesatisfăcute. Preţul a fost prea scăzut. Ca urmare, se va propune un nou preţ, să zicem 19 1/4 $. Din nou au loc negocieri, în urma cărora un număr de oferte rămîn nesatisfăcute. Preţul a fost prea mare. Şeful de negocieri va propune un nou preţ şi aşa mai

38

departe, pînă cînd se ajunge la un preţ de echilibru (în cazul nostru, 19 $). După cum reiese din Figura 7.5, la acest preţ cantitatea oferită şi cea cerută la bursă sînt egale. Exemplele de mai sus evidenţiază un adevăr fundamental: dincolo de particularităţile pe care le cunoaşte o bursă sau alta în ceea ce priveşte sistemul de negociere, procesul de formare a preţului corespunde unui model general, care reflectă mecanismul oricărei pieţe libere. Preţul se determină la intersecţia curbei cererii cu curba ofertei, astfel încît să se asigure echilibrul pieţei şi să se realizeze volumul maxim posibil de tranzacţii. Într-adevăr, dacă, plecînd de la situaţia de mai sus, considerăm că există ordine de vînzare şi de cumpărare pentru orice fracţiune de preţ (trecînd din abordarea discretă în abordarea continuă), vom avea imaginea clasică a pieţei libere (Figura 7.6). După cum se observă, la preţul de 19 $ se realizează volumul maxim de tranzacţii, respectiv se execută ordine pentru 4000 de acţiuni; la 18 3/4 $ ar fi o cerere în exces şi nu ar putea fi executate decît ordine pentru 3200 de acţiuni; la un preţ de 19 1/4 $ ar fi ofertă în exces şi s-ar executa numai ordine pentru 3600 de acţiuni.

Figura 7.6 Orice creştere a ofertei - deplasare a curbei O spre dreapta - va duce la reducerea cursului (la 19 3/4 $), după cum orice creştere a cererii - deplasare a curbei C spre dreapta va duce la creşterea cursului (la 18 1/4 $). Dacă cele două curbe sînt stabilite pe baza ordinelor cumulate la un moment dat al zilei de bursă, ne aflăm pe o piaţă intermitentă, cu un singur preţ al zilei. Dacă ordinele vin continuu la bursă în timpul programului de negocieri, atunci punctul de echilibru se deplasează necontenit, în funcţie de influenţa predominantă (cerere sau ofertă) şi ne aflăm pe o piaţă continuă, cu preţuri diferite în fiecare moment. Prin activitatea agenţilor de bursă se realizează deci colectarea în bursă a ordinelor de cumpărare/vînzare şi formarea preţului, ca expresie a dinamicii raportului între cererea

39

şi oferta de titluri. Diferitele funcţii ale acestora sînt orientate în sensul ordonării modului de transmitere a ordinelor pentru executare şi al menţinerii "adîncimii" (engl. depth), "lărgimii" (engl. breadth) şi "consistenţei" (engl. resiliency) pieţei, cu un cuvînt, a lichidităţii bursei (vezi Figura 7.7). O piaţă are adîncime cînd există un număr suficient de mare de ordine la preţuri peste şi sub preţul curent (cursul la care au loc tranzacţiile). Lărgimea este dată de mărimea ordinelor respective, deci de volumul cererii şi ofertei. În sfîrşit, piaţa este consistentă dacă la o modificare de preţ datorată unor dezechilibre temporare în fluxul de ordine, noi ordine sînt atrase rapid pe piaţă.

- Figura 7.7 Aceste trăsături sînt esenţiale pentru ca piaţa să funcţioneze, ca forţele echilibrante ale acesteia ("mîna invizibilă") să intre în acţiune. Dacă, de exemplu, apare o ofertă excedentară, preţul va scădea, ceea ce va induce noi ordine de cumpărare, deci o creştere a cererii, cu efect echilibrant asupra cursului; dimpotrivă, în cazul unei majorări a cererii, ce determină sporirea preţului, vor apărea noi oferte de vînzare, iar această creştere a ofertei va contrabalansa mişcarea cererii, echilibrînd preţul. Pentru ca preţurile să reflecte situaţia reală a cererii/ofertei dincolo de dezechilibrele temporare, bursa nu se bazează numai pe reglarea automată şi spontană, realizată prin

40

forţele pieţei. Prin reglementările elaborate de autoritatea pieţei şi prin normele bursei se stabilesc anumite măsuri de prevenire şi/sau corectare a dezechilibrelor artificiale sau a tendinţelor de destabilizare a pieţei: limite maxime de variaţie a preţurilor, atingerea lor ducînd la suspendarea temporară a tranzacţiilor; obligaţia celor care ţin piaţa de a interveni pentru a asigura un preţ corect şi ordonat; neacceptarea ordinelor care pot destabiliza piaţa. 7.2. Indicii de bursă Dacă prin cursul bursier avem o imagine a modului în care bursa evaluează în mod curent titlurile financiare individuale, tendinţa de ansamblu a bursei, respectiv mişcarea generală a cursurilor acţiunilor pe acea piaţă, este evidenţiată de indicii bursieri. Indicii sînt, în esenţă, o măsură a dinamicii valorice a unui grup reprezentativ de acţiuni sau a tuturor acţiunilor ce cotează la bursă. Practic, pentru construirea unui indice, sînt parcurse următoarele etape: - Selectarea eşantionului, format dintr-un număr restrîns de titluri, astfel încît acesta să fie reprezentativ pentru situaţia generală a bursei sau a unui sector al acesteia. De exemplu, la Paris, indicele CAC (Cotation Assistée en Continu) reflectă evoluţia bursei în funcţie de cursul a 40 de acţiuni. - Determinarea ponderii diferitelor elemente ale eşantionului. În acest sens, există trei variante: pondere egală (dacă o acţiune cotează 200 FF şi alta 400 FF, se vor lua 10 titluri din prima şi 5 din a doua); ponderarea cu capitalizarea bursieră (cu cît capitalizarea bursieră a unui titlu este mai mare, cu atît ponderea sa în indice este mai ridicată); luarea în considerare numai a cursului titlurilor, fără nici o pondere (simpla adiţionare a preţurilor diferitelor acţiuni şi măsurarea evoluţiei sumei obţinute). - Alegerea datei de referinţă şi a indexării (de exemplu, la indicele CAC40, data de referinţă este 31.12.87; mărimea obţinută la acea dată a fost echivalată cu 1000 de puncte, astfel încît un indice de 1900 de puncte exprimă o creştere cu 90% faţă de perioada de bază. În Tabelul de mai jos sînt prezentaţi principalii indici utilizaţi în marile centre bursiere, precum şi conţinutul şi semnificaţia lor. Piaţa bursieră

Denumirea indicelui

Conţinutul

Utilizarea

New York

Dow Jones

"Media" cursurilor celor mai mari 30 de titluri industriale americane

Indică tendinţa bursei de pe Wall Street

NYSE Composite

Capitalizarea bursieră a celui mai important segment al pieţei New York-eze: NYSE

Bun indicator al tendinţei de ansamblu pentru titlurile importante

Standard & Poor's

Capitalizarea bursieră a 500 de titluri cotate la

Indice considerat de către specialişti drept cel mai

41

Tokio

Londra

Frankfurt

Paris

NYSE, AMEX şi pe OTC

reprezentativ pentru evoluţia de ansamblu a pieţei

Nikkei (sau Nikkei Dow Jones)

Media cursurilor a 225 de titluri cuprinse în prima secţiune la Tokyo Stock Exchange (TSE)

Reprezintă aproape 50% din capitalizarea bursieră a primei secţiuni la TSE

Topix

Capitalizarea bursieră a prmei secţiuni la TSE

Reprezentativ pentru tendinţa de ansamblu a pieţei

TSE

Capitalizarea bursieră pentru secţiunile I şi II de la TSE (peste 1500 titluri)

Indicator mai amplu decît Topix, cu valabilitate mai mare pentru firmele de mărime medie

FT-30

Media geometrică a cursurilor celor mai mari 30 de titluri listate

Indicator instantaneu, cel mai utilizat la Londra

FTSE-100 (sau Footsie)

Capitalizarea bursieră a celor mai mari 100 de companii

Indicator de tendinţă valabil pentru urmărirea marilor corporaţii

FAZ

Media cursurilor bursiere a 100 de mari titluri (curs ponderat cu valoarea nominală)

Indicator reprezentativ pentru economie deoarece include titluri provenind din 15 sectoare diferite de activitate

DAX-30

Media cursurilor bursiere a 30 de mari tiluri (curs ponderat cu valoarea nominală)

Indicator instantaneu de referinţă pentru urmărirea tendinţelor de pe piaţa germană

CAC40

Media cursurilor celor mai mari 40 de companii de pe piaţa la termen, ponderate cu capitalizarea bursieră

Indicator instantaneu de referinţă pentru piaţa franceză

SBF (sau CAC general)

Capitalizarea bursieră a 239 de titluri incluse pe piaţa la termen (RM) şi la vedere

Indicator mai amplu decît CAC40 şi deci mai reprezentativ pentru ansamblul pieţei

42

Cel mai cunoscut dintre indicii de bursă este Dow Jones, denumit după numele a doi celebri specialişti financiari: Charles Dow (fondatorul publicaţiei Wall Street Journal) şi Edward Jones. Indicele a fost creat în 1884, cînd Charles Dow a avut ideea de a calcula un curs mediu al mai multor firme (11 în acea vreme) pentru a evidenţia trendul pieţei. După ce în 1916 numărul de acţiuni cuprinse în indice a fost extins la 20, în 1928 s-a ajuns la formula actuală a indicelui industrial Dow Jones, care include 30 de firme. Deşi, în mod tradiţional, se vorbeşte de Indicele Dow Jones ca o medie a cursurilor acţiunilor componente, din punct de vedere tehnic el se calculează în prezent nu prin însumarea cursurilor celor 30 de acţiuni şi împărţirea sumei la numărul acţiunilor componente (aşa cum se făcea la început), ci prin divizarea sumei cursurilor la un coeficient stabilit de NYSE; în ultimii zece ani acest coeficient a variat între 0.75 şi 0.9. Modificările coeficientului respectiv au în vedere schimbările care apar în valoarea de piaţă unitară a titlurilor componente ale indicelui în urma fuzionărilor, "divizărilor de acţiuni" (engl. stock split) sau altor asemenea situaţii. Prin urmare, indicele Dow Jones nu arată cursul mediu al acţiunilor componente; el are sens doar ca reflectare a nivelului pieţei într-un anumit moment în raport cu un moment de referinţă; de aceea se şi exprimă în puncte. De exemplu, o creştere a indicelui de la 3200 în momentul t0 la 3250 de puncte în momentul t1, înseamnă o tendinţă de creştere a pieţei, deci un avans cu 50 de puncte sau cu 1.5%. De fapt, există în prezent patru indici Dow Jones: - Indicele industrial (Dow Jones Industrial Average, DJIA), care a fost definit mai sus; cele 30 de titluri componente deţin 15-20% din valoarea capitalizată la NYSE; - Indicele transporturilor (Dow Jones Railroad Average), creat în 1896 şi care cuprinde acţiunile a 20 de companii din domeniul transporturilor feroviare, rutiere şi aviatice (diferite de cele din DJIA); - Indicele serviciilor publice (Dow Jones Utility Average), creat în 1929 şi care în prezent conţine 15 acţiuni; - Indicele compus (Dow Jones Composite), care reflectă cursurile celor 65 de acţiuni din indicii sectoriali. Indicii reprezentativi - cum este DJIA - au o mare importanţă pentru oamenii de bursă şi pentru întreaga lume de afaceri, deoarece reflectă mişcarea de ansamblu a pieţei bursiere, tendinţele de creştere sau de scădere, orientînd investitorii în opţiunile lor. O creştere durabilă a indicilor înseamnă o bursă puternică, atractivă, care reflectă optimism în cercurile de afaceri; în limbajul bursier se vorbeşte despre o piaţă "sub semnul taurului" (engl. bull market), caracterizată prin sporirea continuă a cursului acţiunilor şi un volum important de tranzacţii. O tendinţă descendentă durabilă a indicilor înseamnă o piaţă slabă, lipsită de interes pentru tranzacţii, pesimism în cercurile de afaceri; în limbajul de specialitate se vorbeşte despre o piaţă "sub semnul ursului" (engl. bear market). Urmărirea indicilor este necesară şi pentru a aprecia performanţele unei acţiuni individuale în raport cu tendinţa pieţei. Dacă acţiunea respectivă scade în timp ce trendul pieţei este stabil sau în creştere înseamnă că firma emitentă este evaluată negativ de către piaţă, că există riscuri în păstrarea acelor acţiuni. Dacă un întreg sector industrial este evaluat de piaţă sub tendinţa medie, înseamnă că acel sector se confruntă cu probleme economice, că evoluţia sa viitoare este pusă sub semnul întrebării. Totodată, faptul că o firmă este inclusă în compoziţia indicelui reprezentativ al

43

bursei reprezintă o consacrare pentru acea companie, acţiunile sale fiind considerate valori sigure. De altfel, compoziţia pe acţiuni a indicilor Dow Jones s-a schimbat de mai multe ori, reflectînd schimbări în ierarhia firmelor americane reprezentative. În 1991 s-a făcut cea mai mare modificare din 1959 (cînd fuseseră înlocuite 4 acţiuni), înlocuindu-se trei acţiuni (United States Steel Corporation, Naviston şi Primerica) cu, respectiv, Walt Disney Company, Caterpillar şi J.P. Morgan (prima bancă intrată în indice). Această modificare are o semnificaţie care depăşeşte aspectele pur tehnice: pentru menţinerea caracterului reprezentativ al indicelui Dow Jones a trebuit să se renunţe la selectarea exclusivă a firmelor industriale, acceptînd şi firme din sfera serviciilor (Walt Disney şi J.P. Morgan). Este aici reflectarea unui proces general în economia modernă: trecerea dinspre sectorul secundar, spre sectorul terţiar. Un indice mai recent dar foarte cunoscut în lumea financiară este TOPIX (Tokyo Stock Price Index), introdus la Bursa de Valori de la Tokio la 1 iulie 1969; el exprimă evoluţia cursurilor titlurilor cotate în prima secţiune a bursei din capitala niponă (1150 de acţiuni comune). Baza de calcul a indicelui (data de referinţă) este prima zi de tranzacţii a anului 1968 (4.01.1968), iar valoarea agregată a acestuia se calculează prin multiplicarea numărului de acţiuni cotate pentru fiecare companie listată cu preţul unitar al titlului şi însumarea produselor respective. Determinarea nivelului indicelui se face prin împărţirea valorii agregate de piaţă în perioada curentă la valoarea din data de referinţă (valoarea de piaţă de bază). Pentru raţiuni tehnice, valoarea de piaţă de bază este ajustată din cînd în cînd pentru a reflecta numai mişcările de preţuri care rezultă din influenţa factorilor de piaţă. Principalele situaţii în care are loc o astfel de ajustare sînt următoarele: introducerea unei noi acţiuni la cotă; trecerea unei companii de la a doua la prima secţiune a bursei; scoaterea unui titlu de la cotare; fuziuni; oferte publice; preschimbarea de obligaţiuni convertibile sau de acţiuni preferenţiale în acţiuni comune. 7.3. Indicii Bursei de Valori Bucureşti Indicele BET este un indice ponderat cu capitalizarea bursieră şi este creat pentru a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide 10 acţiuni tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti. Data de referinţă în calculul indicelui este 19 sept.1997, iar data de start este 22 sept 1997. Prin construcţie (metodologie de calcul, reguli de selecţie a acţiunilor şi actualizare) el are şi scopul de a furniza o bază adecvată pentru tranzacţiile derivate pe indici (options şi futures, şi combinaţii ale acestora). Acest gen de tranzacţii fac obiectul Ordonanţei nr. 68 din 28 august 1997 privind bursele de mărfuri. Tranzacţionarea instrumentelor derivate pe indici are ca scop acoperirea riscului investitorilor în acţiunile ce compun portofoliul indicelui, prin angajarea de tranzacţii pe instrumente derivate în sensul invers al celor pe valorile mobiliare respective. Aceasta operaţie se numeste arbitrajul pe index (engl. index arbitrage). Indicele BET permite managerilor de portofoliu calcularea coeficientului beta, având astfel la dispozitie un mijloc de măsurare precisă a volatilităţii acţiunilor cotate.

44

Metodologia de calcul a indicelui BET Indicele BET este calculat ca o medie ponderată cu capitalizarea a preţurilor celor mai 10 lichide acţiuni cotate la Bursa de Valori Bucureşti. Mărimea indicelui din fiecare zi este raportata la mărimea indicelui corespunzatoare din data de referinţă (momentul t0).

 p q  p q

i0 

i0

i 1, N

i0

pit pi 0

i0

i 1, N

unde: - N este numărul de acţiuni din portofoliul indicelui: 10; - pi0 este (începând cu 29 Nov. 1999) ultimul preţ de închidere al acţiunii i la momentul ultimei actualizări a cosului indicelui; - pit este (începând cu 29 Nov. 1999) ultimul preţ de închidere al acţiunii i la momentul curent t; - qi0 este numărul total de acţiuni i emise la momentul t0. Pentru a compensa orice efect artificial asupra preţului de tranzacţionare datorat, spre exemplu, unor evenimente ca: a. divizari/consolidări de acţiuni, fuziuni sau achiziţii ale firrmelor sau b. orice modificări în capitalul social al unei firme aflate în portofoliul indicelui valoarea indicelui este ajustată (indicele este racordat) cu un factor de corecţie f în ziua în care are loc schimbarea care afectează preţul. Astfel se realizează continuitatea şi comparabilitatea valorilor indicelui. Criteriile pentru selecţia valorilor mobiliare în portofoliul indicelui sunt urmatoarele: 1. acţiunile trebuie să fie cotate la categoria I a Bursei de Valori Bucureşti; 2. acţiunile trebuie să aibă cea mai mare capitalizare bursieră; de asemenea, se urmăreşte ca suma capitalizărilor firmelor ale căror acţiuni sunt în portofoliul indicelui să depăşească 60 % din capitalizarea bursieră totală; 3. acţiunile trebuiesc astfel alese încât să se asigure diversificarea portofoliului indicelui; 4. acţiunile trebuie să fie cele mai lichide, acestă caracteristică fiind aproximată prin totalul valorii tranzacţiilor pe acţiunea respectivă; se urmăreşte ca suma valorii totale a tranzacţiilor acţiunilor din portofoliul indicelui să fie cel putin 70 % din valoarea totală tranzacţionată. Indicele BET – C Indicele compozit BET-C, lansat în mai 1998, s-a născut ca un răspuns dat necesităţii unei reprezentări complete a evoluţiei preţurilor tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti. BET-C, un indice din generaţia a doua, foloseşte formula mediei preţurilor medii ale acţiunilor, ponderată cu capitalizarea bursieră. Portofoliul indicelui conţine toate titlurile listate, iar noile cotate sunt automat incluse a doua zi după formarea preţului de 45

piaţă. Continuitatea şi comparabilitatea valorilor indicelui sunt asigurate de un factor de corecţie, care este însăşi valoarea indicelui în ziua anterioară modificării compoziţiei coşului indicelui. Deşi pe baza sa nu se pot face operaţiuni futures şi cu opţiuni, BET-C este util pentru că face posibilă calcularea coeficientului de corelaţie, prin care legăturile dintre două pieţe (sau segmente) pot fi puse în evidenţă şi a cărui mărime indică nivelul de legătură existent între pieţele respective.

q  p i0

BET  1000  f  t

it

i  1, N

q  p i0

i0

i  1, N

În cazul în care există acţiuni care nu mai corespund criteriilor de selecţie în portofoliul indicelui se procedează la o actualizare a portofoliului indicelui. Şi în acest caz, factorul de corecţie f este recalculat, pentru a compensa această modificare. Astfel se respectă cerinţa ca indicele să reflecte zilnic schimbările preţurilor acţiunilor faţă de preţurile aceloraşi acţiuni, la un moment de referinţă. Toate modificările în portofoliul indicelui se fac periodic şi se decid de către Comitetul Indicelui, care analizează şi decide trimestrial actualizarea acestora.

Tranzacţiile cu titluri primare 1. Tranzacţii pe bani gata şi în marjă Tranzacţiile cu acţiuni şi obligaţiuni realizate pe pieţele bursiere de tip american pot fi clasificate în mai multe moduri: după natura contului deschis de client la broker, ele se împart în tranzacţii pe bani gata şi tranzacţii în marjă; după momentul executării contractului, se poate vorbi de tranzacţii cu lichidare normală (engl. regular settlement) şi tranzacţii cu lichidare imediată (engl. cash delivery); după modul de executare, se cunosc vînzări "lungi" (engl. long sales) şi vînzări "scurte" (engl. short sales). Tranzacţiile pe bani gata se fac pe baza contului cash deţinut de client la firma broker. În acest caz un investitor poate cumpăra titluri financiare cu condiţia să plătească integral contravaloarea acestora, vărsînd suma respectivă în contul său la broker; simetric, clientul care vinde cash trebuie să predea titlurile contractate în cadrul aceluiaşi termen, primind contravaloarea integrală a acestora în contul său. Termenul de executare diferă la contractele cu lichidare imediată (cash delivery) şi respectiv la cele cu lichidare normală (regular settlement). În primul caz predarea/plata titlurilor se realizează în chiar ziua încheierii contractului de bursă. În al doilea caz, cel mai frecvent, termenul este de cîteva zile, în raport cu Regulamentul bursei. La NYSE, de exemplu, el este stabilit la cinci zile bursiere pentru executare între brokerii vînzători şi brokerii cumpărători şi la şapte zile pentru reglarea raporturilor între clienţi şi brokerii lor. Prin urmare, un investitor care a cumpărat titluri cash este obligat să depună în contul său contravaloarea acestora în limitele termenului stabilit pentru lichidarea normală 46

5 zile - dar în nici un caz să nu depăşească 7 zile. În cazul în care clientul nu îşi respectă această obligaţie, brokerul va proceda la lichidarea poziţiei clientului său prin vînzarea titlurilor respective la valoarea lor de piaţă din momentul în care obligaţia scadentă de depunere a fondurilor nu a fost îndeplinită. Dacă brokerul a vîndut titluri executînd ordinul clientului, iar acesta nu a predat integral titlurile în şapte zile, firma broker cumpără titlurile de pe piaţă, la cursul curent, în vederea predării acestora la casa de compensaţie. Orice diferenţă nefavorabilă rezultată din aceste operaţiuni (cînd lichidarea poziţiei prin vînzarea titlurilor se face la un curs mai redus decît cel la care au fost cumpărate sau cînd cumpărarea acestora se face la un curs mai mare decît la angajarea poziţiei) este suportată de client. În urma executării contractului, clientul cumpărător primeşte titlurile în acelaşi interval de şapte zile şi beneficiază de toate drepturile pe care acestea le conferă. Clientul vînzător primeşte integral contravaloarea titlurilor vîndute şi poate dispune de fondurile respective. Tranzacţiile pe bani gata (engl. for cash) de la bursele de valori nu trebuie confundate cu tranzacţiile cash de la bursele de mărfuri; acestea din urmă, numite şi tranzacţii spot (engl. cash/spot commodity), se referă la contracte încheiate cu intenţia de a fi executate imediat în natură, adică prin livrarea efectivă a bunului şi plata contravalorii acestuia. Altfel spus, tranzacţiile spot au ca obiect o marfă prezentă, existentă în momentul încheierii contractului şi care urmează să fie livrată imediat. Tranzacţiile în marjă (engl. margin trading) cu titluri primare sînt, în esenţă, cumpărări pe datorie, efectuate prin intermediul contului în marjă deţinut de client la firma broker. Spre deosebire de tranzacţiile pe bani gata, în acest caz brokerul acordă clientului său, în anumite limite, un credit pentru realizarea operaţiunii bursiere. Prin urmare, investitorul, care dă ordin de cumpărare a unui volum de acţiuni, nu trebuie să achite firmei broker cu care lucrează întreaga contravaloare a acestora; el este ţinut să depună, în termenul prescris pentru lichidarea normală (la NYSE, maximum şapte zile de bursă) numai o anumită "acoperire" sau marjă (engl. margin), diferenţa pînă la valoarea contractului constituind-o împrumutul pe care clientul îl obţine de la broker pentru tranzacţia respectivă (engl. debit balance). Rolul tranzacţiilor în marjă este de a crea o capacitate financiară suplimentară clientului. În funcţie de nivelul marjei acesta poate, cu o anumită sumă avansată în operaţiune, să cîştige ori să piardă mai mult decît într-o tranzacţie cash. În acelaşi timp, ca la orice credit, clientul trebuie să ofere o garanţie, iar aceasta este reprezentată de titlurile care fac obiectul contractului şi care rămîn la broker; dacă investitorul doreşte să intre în posesia titlurilor, el trebuie să restituie creditul (inclusiv dobînda), adică să anuleze debitul său la broker. Clientul trebuie să "acopere" tranzacţia prin depunerea unei sume cash (sau a unor titluri) în calitate de marjă; pe de altă parte, după cumpărarea titlurilor în marjă, acestea rămîn la broker, formînd garanţia operaţiunii, numită colateral. Diferenţa dintre valoarea colateralului şi datoria clientului la broker reprezintă capitalul propriu al clientului, sau marja absolută (engl. equity - EQ, sau dollar margin). Raportul dintre marja absolută şi valoarea de piaţă a titlurilor existente în contul clientului în calitate de colateral (engl. market value - MV) formează marja relativă. În cursul derulării operaţiunii, mărimea marjei curente, atît absolute cît şi relative, variază continuu în funcţie de valoarea de piaţă a titlurilor care formează colateralul,

47

precum şi de intrările şi de ieşirile din contul în marjă. Cerinţa esenţială pentru funcţionarea contului în marjă este ca pentru fiecare client valoarea colateralului să fie tot timpul mai mare decît debitul pe care acesta îl are la brokeri. Marja, adică excesul de valoare a colateralului în raport cu datoria, este un mijloc de acoperire a brokerului împotriva riscului de scădere a valorii de piaţă a titlurilor care formează colateralul; practic aceasta poate să se reducă, fără a afecta pe broker, numai în limitele marjei. Ca atare, contul în marjă poate fi considerat şi ca un cont de siguranţă. Vînzarea "scurtă" (engl. short sale) este definită de Comisia pentru Titluri şi Operaţiuni Financiare (The Securities and Exchange Commission - SEC) din SUA ca "orice vînzare a unor titluri de care vînzătorul nu dispune sau orice vînzare care este executată prin livrarea unui titlu împrumutat de către vînzător (sau în contul lui)". În esenţă, operaţiunea constă într-o vînzare executată cu titluri împumutate, predarea titlurilor vîndute trebuind să se facă în intervalul de timp stabilit pentru lichidarea normală a unui contract bursier. Astfel, la NYSE, în cazul în care nu se specifică altfel, acţiunile vîndute "scurt" trebuie să fie livrate cel tîrziu în a şaptea zi de bursă de la încheierea contractului. Cum clientul nu dispune de aceste acţiuni, el va trebui fie să le cumpere pînă la acea dată, fie să le împrumute în scopul livrării. El va alege prima variantă dacă în acel interval cursul acţiunilor va scădea suficient pentru ca operaţiunea să fie profitabilă. În mod normal, însă, brokerul va împrumuta titlurile respective în contul clientului pentru a permite executarea contractului de vînzare, urmînd ca ulterior să le cumpere de pe piaţă la ordinul şi în contul clientului, acesta acoperindu-şi astfel poziţia debitoare faţă de broker. În cazul în care preţul pieţei este mai redus decît cel din momentul încheierii contractului în bursă, se va obţine un profit; în schimb, dacă piaţa creşte, se va înregistra o pierdere. Vînzările "scurte" se realizează prin intermediul unui cont în marjă deschis de client la broker; şi pentru acest tip de tranzacţii se aplică Reg.T privind nivelul marjei. Tehnica vînzărilor "scurte" (engl. short selling) se deosebeşte de cea a vînzărilor "lungi" (engl. long selling): în acest din urmă caz clientul livrează, în termenul prescris pentru lichidarea normală, titlurile proprii, existente în momentul încheierii tranzacţiei în contul său la broker; în vînzările "scurte" livrarea titlurilor se face printr-un împrumut, clientul rămînînd dator faţă de broker cu titlurile respective pînă în momentul în care se va acoperi (va cumpăra titlurile şi le va restitui brokerului). 2. Tehnica tranzacţiilor în marjă Mecanismul tranzacţiilor în marjă este ilustrat în Figura 1, în care sînt evidenţiate principalele caracteristici ale tranzacţiilor în marjă. În primul rînd, clientul beneficiază de avantajele ce decurg din deţinerea unui cont în marjă în ceea ce priveşte derularea tranzacţiilor bursiere. Astfel, operatorul poate să realizeze mai multe cumpărări şi vînzări pe baza contului respectiv, fără să trebuiască să facă plata pentru fiecare cumpărare ori să primească plata pentru fiecare vînzare: tranzacţiile de sens opus se compensează reciproc, astfel încît brokerul urmăreşte numai soldul contului clientului.

48

1 - clientul dă ordin de cumpărare şi depune marja iniţială;

- Figura 1 2 - brokerul deschide un cont în marjă clientului; 3 - brokerul execută ordinul în bursă; 4 - casa de compensaţii remite brokerului titlurile cumpărate, iar acesta le plăteşte în numele clientului, acordîndu-i acestuia un credit; 5 - brokerul păstrează titlurile ca garanţie pentru creditul acordat; 6 - brokerul se refinanţează la o bancă, utilizînd titlurile în calitate de colateral (garanţie); 7 - banca asigură finanţarea. Pe de altă parte, contul în marjă poate fi văzut ca un mijloc de achiziţionare de titluri cu plata în rate. Dacă, de exemplu, clientul varsă 10000$ ca marjă iniţială, cumpărînd 200 de acţiuni a 100$, el devine debitor faţă de broker cu 10000$. În continuare, clientul poate să depună periodic în contul său fonduri băneşti, reducînd continuu datoria sa pînă cînd împrumutul brokerului este restituit. Toate cîştigurile obţinute de client din derularea operaţiunii se varsă în contul în marjă, ceea ce contribuie la reducerea împrumutului acordat de broker. Titlurile care fac obiectul unei cumpărări în marjă aparţin, din momentul executării operaţiunii, clientului investitor (acesta are o poziţie long pe titluri); toate dividendele acţiunilor respective vor fi colectate de broker şi trecute în contul acestuia. În schimb, clientul are poziţia de debitor pentru fondurile împrumutate de la broker şi este ţinut să-i plătească acestuia dobîndă. Nivelul dobînzii se stabileşte în raport cu rata la care brokerul se refinanţează de la bancă, adăugîndu-se la acesta un spread (de exemplu, dobînda percepută de bancă plus 1/2%). Înregistrarea în cont a operaţiunilor se face după cum urmează: a) în creditul contului: acoperirea depusă de client în numerar sau sub formă de titluri; veniturile din vînzările de titluri; dividendele aduse de acţiuni; b) în debitul contului: valoarea de piaţă a titlurilor cumpărate în marjă; dobînda la creditul acordat de broker. Să luăm un exemplu. Un client dă ordin firmei broker să cumpere 200 acţiuni AAA la cursul de 100$, pe baza unui depozit în contul în marjă de 10000$ (marja iniţială).

49

Brokerul execută ordinul realizînd o cumpărare în marjă; după 5 zile de bursă, el primeşte titlurile şi face plata acestora către casa de compensaţie, împrumutîndu-l pe client cu diferenţa pînă la valoarea contractului (datoria faţă de broker). Brokerul nu remite titlurile către client, ci le reţine ca garanţie (colateral) pentru creditul pe care i-l acordă. După 30 de zile, cursul acţiunilor creşte la 110$; ca atare, clientul dă ordin de lichidare a poziţiei sale long, brokerul executînd vînzarea titlurilor în bursă. Cu un sold creditor de 11950$, clientul a obţinut un profit de 1950$ într-o tranzacţie bursieră în care a investit 10000$, adică o rată a profitului de 19.50%. În al doilea rînd, tranzacţiile în marjă se bazează pe fonduri împrumutate, ceea ce creează un "efect de levier" (engl. leverage) pentru investitor, adică multiplică efectele asociate unui anumit plasament - profitul, respectiv pierderea potenţială. Să presupunem, de exemplu, că un operator care dispune de un capital de 10000$ apreciază că o anumită acţiune, care este cotată la 100$, va înregistra, în următoarele trei săptămîni, o creştere de curs de 50%. El are două posibilităţi de a beneficia de pe urma sporirii aşteptate a cursului: - să cumpere 100 de acţiuni pe bani gata, urmînd ca, peste trei săptămîni, dacă previziunea se realizează, să le revîndă, obţinînd 15000$ (150$x100 acţiuni), deci un profit de 50%; - să cumpere 200 de acţiuni printr-o tranzacţie "pe datorie", deci în marjă, plătind o garanţie de 10000$, adică 50%; dacă previziunea de creştere a cursului se confirmă, el va obţine, prin revînzare, 30000$, din care va restitui împrumutul de 10000$, rămînînd cu un profit de 10000$, adică 100%. (Nu s-a ţinut seama de costurile implicate de realizarea opera_iunii.) Efectul de multiplicator este, în cazul de mai sus, de 2 ori, pentru o marjă de 50%; în general, efectul multiplicator (k) se determină după formula: k=1/m%, unde m% este marja. Tranzacţiile în marjă au însă şi un grad ridicat de risc, rezultat din acelaşi efect de levier. Într-adevăr, cumpărarea în marjă este profitabilă atîta timp cît piaţa este în creştere ("sub semnul taurului"). În caz contrar, riscul este cu atît mai mare, atît pentru operator cît şi pentru firma broker cu care lucrează, cu cît volumul datoriilor este mai mare, respectiv marja este mai mică. Dacă, în exemplul de mai sus, cursul acţiunilor nu creşte la 150$, ci scade la 50$, clientul ar obţine prin revînzare numai 10000$ (200x50$). Cum împrumutul acordat de broker este de 10000$, clientul, în urma rambursării acestuia, pierde întreaga sumă avansată iniţial (o pierdere de 100%). Dacă ar fi făcut o tranzacţie pe bani gata, pierderea ar fi fost de numai 50%: diferenţa dintre valoarea iniţială a titlurilor (100x100$) şi valoarea titlurilor după scăderea cursului (100x50$=5000$). În al treilea rînd, o caracteristică a tranzacţiilor în marjă este faptul că, în toate ţările unde acestea se practică, ele sînt reglementate prin lege şi supravegheate de autoritatea pieţei. Principala modalitate de control al acestor operaţiuni este stabilirea şi urmărirea respectării marjei, atît în valoare absolută, cît şi în mărime relativă (în raport cu datoria clientului la broker). Practic, această cerinţă se reflectă în stabilirea - prin lege şi prin regulamentul bursei - a marjei iniţiale şi a marjei permanente. Marja iniţială (engl. initial margin) este valoarea fondurilor cash sau a titlurilor pe care clientul trebuie să le depoziteze la broker înainte de a se angaja în tranzacţie. În conformitate cu Reglementarea T a Fed, suma în numerar constituită pentru o tranzacţie în

50

marjă este în SUA de 50% din preţul de cumpărare la achiziţiile de acţiuni sau obligaţiuni convertibile, respectiv de 50% din veniturile rezultate dintr-o vînzare scurtă, dar cel puţin 2000$. În cazul în care acoperirea se face cu titluri, clientul poate să depună numai anumite titluri, valoarea acestora fiind egală cu valoarea contractului. Această marjă trebuie să fie respectată numai o dată pentru fiecare poziţie (tranzacţie iniţiată); altfel spus, dacă suma respectivă a fost depusă, investitorul nu va mai primi nici o solicitare pentru noi fonduri în condiţiile Reg T. Marja permanentă sau de menţinere (engl. maintenance margin sau minimum maintenance) este un nivel minim al capitalului propriu pe care bursele de valori şi firmele broker îl solicită din partea clienţilor pe tot parcursul tranzacţiei (cît timp poziţia este deschisă). NYSE şi NASD impun, de exemplu, ca marja relativă curentă a clientului să fie tot timpul de cel puţin 25% din valoarea de piaţă a titlurilor. Cînd marja relativă a investitorului scade sub acest procent, brokerul trimite un apel în marjă (engl. margin call), prin care îi solicită clientului să depună o garanţie suplimentară. Dacă acesta nu se conformează, brokerul lichidează poziţia clientului sau vinde titluri în contul clientului, astfel încît să se reintre în marja de menţinere. Contul clientului este nerestricţionat dacă marja curentă este egală sau mai mare decît marja iniţială stabilită de Fed (50% din valoarea de piaţă a tranzacţiei). Diferenţa în plus poate fi retrasă de client sau utilizată ca acoperire pentru o altă tranzacţie în marjă. Atunci cînd marja curentă este sub nivelul marjei iniţiale, contul se cheamă restricţionat. În aceste condiţii, atîta timp cît mărimea marjei curente depăşeăte nivelul stabilit pentru marja permanentă clientul nu trebuie să depună o acoperire suplimentară pentru poziţiile sale deschise. În schimb, efectuarea de noi tranzacţii este permisă numai dacă investitorul depune o marjă suplimentară în conformitate cu cerinţele marjei iniţiale pentru angajarea unei tranzacţii.

51