Personaj Feminin Roman Postbelic Catrina

. Personaj discret ca prezenţă în primul volum, dobândind relief abia pe parcursul celui de-al doilea, Catrina Moromete are un statut definitoriu pentru un personaj feminin din comunitatea rurală descrisă de Marin Preda. Văduvă de război, Catrina se căsătoreşte cu Ilie Moromete lăsându-şi fiica din prima căsătorie ( Mariţa, poreclită Alboaica ) în grija primului socru. Numeroase scene din roman o prezintă copleşită de treburi, Catrina Moromete fiind un personaj de acţiune şi, de aceea, caracterizat mai ales indirect. Din perspectiva naratorului obiectiv şi omniscient, se consemnează, prin intermediul naraţiunii, acţiunile personajului. O scenă ilustrativă pentru rolul femeii în familie este aceea care prezintă întoarcerea Moromeţilor de la câmp. Paraschiv, Nilă şi Achim se retrag pentru a se odihni, Tita şi Ilinca pleacă la gârlă să se scalde, Moromete iese în drum ca să-şi găsească un partener de discuţie, mama rămânând să încheie singură treburile casei: „Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească cu bine.” Chiar dacă nu are o prezenţă de prim plan în primul volum al romanului, prin relaţiile cu celelalte personaje se definesc câteva trăsături de caracter ale femeii, care are menirea ingrată de a asigura echilibrul unei familii măcinată de conflicte interioare. În raport cu Ilie Moromete, se defineşte un conflict exterior care reliefează răbdarea şi supunerea Catrinei, pentru că bărbatul nu a trecut niciodată şi pe numele ei casa, deşi, pentru a supravieţui crizei economice, Moromeţii vând din pământul de zestre al Catrinei. Un alt conflict exterior evidenţiază opoziţia surdă a fiilor mai mari, învrăjbiţi de Guica. În ciuda încercărilor Catrinei, Paraschiv, Nilă şi Achim o privesc ca pe o intrusă, iar trecerea timpului nu atenuează decât în mică măsură ostilitatea fiilor mai mari. Paraschiv o urăşte constant, chiar şi după ce pleacă la Bucureşti şi-şi face un rost departe de casa părintească. Sentimentul, menţionat prin intervenţia naratorului obiectiv - „Paraschiv ridică fruntea şi-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el de pe vremea când mama lui bună murise.” - , rămâne acelaşi şi după trecerea anilor. De aceea, când Moromete pleacă la Bucureşti pentru a încerca să-i înduplece pe fiii mai mari să se întoarcă acasă, iar Achim întreabă ce face „mama”, Paraschiv izbucneşte furios, semn că el nu a acceptat nicio clipă prezenţa Catrinei în ipostaza maternă, chiar dacă ea a făcut sacrificii pentru ei: „Cum ce vreau? E mama ta? urlă iar Paraschiv.” În raport cu Niculae, se dezvăluie delicateţea sufletească a mamei, care îi dăruieşte celui mai mic dintre copii toată afecţiunea de care e capabilă, intervenind pe lângă Moromete pentru a-l convinge să-l dea pe Niculae la şcoală: „ – I-am spus, i-am spus, Niculae, lasă-mă-n pace, du-te de aici! se rugă şi mama, parcă îngrozită de neputinţa ei de a rezista acestui copil.” În familie, când izbucnesc conflicte, tatăl le reduce, de obicei, la tăcere, pe fete şi pe Catrina: „ – Taci, fa, din gură, n-auzi?! zise el apucând lingura de lemn între degete.” În situaţii de criză, însă, tatăl şi mama se aliază tacit, pentru a nu lăsa să transpară îngrijorarea lor în faţa copiilor. O scenă semnificativă în acest sens se petrece după plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti, când Tita şi Ilinca nu se pot acomoda cu noua realitate. Catrina îl învinuieşte pe Moromete că nu s-a gândit să păstreze câteva oi acasă, iar Moromete, spre deosebire de alte situaţii, nu numai că nu ripostează ironic sau înfuriat, ci acceptă învinuirile cu seninătate, până când mama reuşeşte să le distragă fetelor atenţia de la subiectul cu adevărat grav – lipsa alimentelor – , transferând îngrijorarea lor într-o altă sferă: „Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că no

opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-şi fruntea în jos, el parcă chiar o îndemna să-l învinuiască şi mai mult. Ceea ce Catrina şi făcu, şi încă cu mai multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau împreună, faţă de copii, această comedie.” Motivele economice stau la baza izbucnirii tuturor neînţelegerilor din familie. Catrina trăieşte permanent cu teama că băieţii mai mari o vor alunga din casă, iar când Moromete pleacă la Bucureşti să-i convingă pe fiii mai mari să se întoarcă acasă, în sufletul femeii se aprinde o ură de nestăvilit, care o determină să plece de acasă, pentru a rămâne lângă fiica din prima căsătorie. Nici insistenţele Ilincăi, nici intervenţia lui Niculae nu o fac să-şi schimbe hotărârea. O scurtă revenire se sfârşeşte cu un conflict violent cu Moromete, care, după ce zace în pat o săptămână, se ridică la apariţia nevestei şi începe să o fugărească prin grădină cu un par în mână. Curajul de a-l înfrunta pe Ilie Moromete este surprinzător pentru cei care o cunosc, mai ales că, îmbătrânind, Catrina devine din ce în ce mai ataşată de valorile religioase, ajungând, la un moment dat, să facă o adevărată pasiune mistică pentru preotul din sat. De altfel, bigotismul este o trăsătură definitorie a caracterului Catrinei, ironizată adesea de Moromete pentru spaimele pe care le trăieşte ( visează porci, diavoli, este superstiţioasă ). Este interesant de remarcat că singurul element de caracterizare directă, făcută din perspectiva lui Ilie Moromete, se referă la comportamentul excesiv de religios al Catrinei: „Dacă ar fi aşa, că din cauza păcatelor nu poţi dormi… […] ar însemna că Paraschiv al meu, care când se apucă să doarmă, doarme până iese apă sub el… ar însemna […] că e omul cu inima cea mai curată de pe pământ. Proastă mai e şi muierea asta a mea!” Al doilea volum accentuează obsesiile religioase ale Catrinei, care încearcă să-şi liniştească sufletul, dat fiind faptul că, pe măsură ce îmbătrâneşte, îşi aminteşte din ce în ce mai pregnant de „păcatele din tinereţe”, care, pentru ea, sunt de neiertat. Conflictul interior pe care îl trăieşte o scindează între dorinţa de a se întoarce acasă, lângă Moromete şi lângă Ilinca, şi, în acelaşi timp, de a-şi păstra nealterate seninătatea şi liniştea pe care i le dă apropierea de biserică. La moartea lui Ilie, Catrina şi Niculae se întâlnesc într-o durere mută, neavând nevoie să-şi comunice sentimentele, pentru că, dintre toate personajele romanului care gravitează în jurul capului familiei, mama şi fiul l-au cunoscut şi l-au înţeles cel mai bine pe „omul sucit” care a făcut întotdeauna numai ce i-a dictat conştiinţa. De aceea, numai Catrina şi Niculae îl visează după moarte, într-un proces de reconciliere tardivă, care îi uneşte pe supravieţuitorii unei familii peste care au trecut toate valurile istoriei. Catrina Moromete este unul dintre cele mai constante personaje ale romanului. Circumscrisă tipului femeii de la ţară pentru care familia şi gospodăria sunt principalele repere ale existenţei, Catrina este o prezenţă discretă, dar memorabilă prin consecvenţa şi răbdarea cu care face faţă greutăţilor, fără a se plânge şi fără a renunţa la ceea ce o defineşte ca om.