Personaj Rebreanu Pad Spanzuratilor

Pădurea spânzuraţilor, de Liviu Rebreanu, inaugurează seria romanelor de analiză psihologică în literatura română, ilustrată ulterior de toţi romancierii importanţi ai epocii. Construit, ca şi Ion, în jurul unei drame lăuntrice, romanul aduce în prim plan un personaj tragic, a cărui evoluţie ulterioară este prefigurată încă din primele pagini ale romanului: moartea lui Svoboda declanşează mecanismul obsesiei, destinul ofiţerului ceh fiind transferat, prin privire, asupra locotenentului român. Tema romanului - evocarea unor aspecte din Primul Război Mondial concentrate pe condiţia tragică a intelectualului ardelean silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam – îi oferă autorului prilejul de a crea un personaj dilematic, aflat într-o continuă luptă cu sine. Acţiunea, complexă, urmăreşte evoluţia personajului principal, ofiţerul român Apostol Bologa. Discursul narativ se desfăşoară pe două planuri: al tragediei războiului şi al analizei stării de conştiinţă a personajului principal Eroul romanului, Apostol Bologa, este un intelectual a cărui copilărie a fost marcată de crize mistice, mai cu seamă după moartea tatălui. Inconsecvent, sfâşiat adeseori între sentimente contradictorii, tânărul ofiţer român – care s-a înrolat în armata austro-ungară doar pentru a-i demonstra logodnicei sale, Marta, că este capabil de gesturi decisive – execută cu sârg şi loialitate toate misiunile ce-i sunt încredinţate. Decorat pentru atitudinea sa, Bologa este numit în completul de judecată al unui tribunal militar; în această calitate supraveghează, cu conştiinţa datoriei împlinite, executarea sentinţei de condamnare la moarte prin spânzurătoare a cehului Svoboda, acuzat de a fi încercat să dezerteze la inamic. Privirea condamnatului, ca şi imaginea pădurii spânzuraţilor despre care îi povestise căpitanul Klapka îl obsedează însă, contribuind din plin la drama personajului. Vestea că regimentul său va fi trimis pe frontul din Transilvania îl determină să ceară încuviinţarea să rămână pe loc; în urma refuzului categoric al autorităţilor austro-ungare, Bologa se hotărăşte să dezerteze pe frontul rusesc, dar este rănit în timp ce încerca să distrugă un reflector inamic. Obligat să semneze o sentinţă de condamnare la moarte a unor ţărani români din zona frontului, ofiţerul român dezertează fără să-şi pregătească dinainte fuga. Prins şi condamnat la moarte, el „primeşte osânda cu voluptate, ca o izbăvire de o problemă pe care n-a putut-o rezolva” ( G. Călinescu ). Dragostea pentru Ilona, fiica groparului ungur, şi logodna cu ea, puţin înainte de a muri, trădează contradicţia sufletească a eroului (rupsese logodna cu Marta, pentru că o auzise vorbind ungureşte cu un ofiţer ) şi pune, totodată, în evidenţă absenţa oricărei motivaţii extremist-naţionaliste a comportamentului lui Bologa. În prezentarea avatarurilor conştiinţei personajului principal, Rebreanu utilizează frecvent tehnica reflectorilor; naratorul preia adeseori punctul de vedere al lui Bologa, ceea ce sporeşte dramatismul relatării. Apostol Bologa, în care romancierul mărturiseşte că a intenţionat să sintetizeze prototipul generaţiei sale, este un antierou, în permanent conflict cu sine însuşi. Nimic nu este mai traumatizant pentru Bologa, decât acest lent proces de autocunoaştere, în care experimentează etape succesive – de multe ori contradictorii – ale devenirii sale. Revelaţia apartenenţei naţionale are menirea să medieze transformarea lui Apostol Bologa dintr-un simplu executant devotat şi disciplinat al ordinelor emise de o instanţă abstractă, într-un om capabil de milă şi dragoste. Ruperea logodnei cu Marta coincide cu regăsirea lui Dumnezeu şi descoperirea adevăratei iubiri. Structural un

contemplativ, evaziv când trebuie să ia o decizie, Bologa eşuează ori de câte ori acţionează. Romanul este „construit în întregime pe schema unei obsesii dirijând destinul eroului în adâncul subconştientului” ( T. Vianu ). Evoluţia personajului ( având în vedere chiar mărturisirile autorului ) e construită după raţionamentul că Apostol e cetăţean, devine român şi om. Portretul protagonistului se întregeşte din mai multe portrete satelit, fiecare învestit cu alte trăsături. În ipostaza militarului credincios jurământului prestat împăratului se reliefează, ca trăsături de caracter dominante, mândria şi exaltarea ( „Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marţială care l-a judecat”; „Am conştiinţa pe deplin împăcată, absolut pe deplin”, „Ştii că eu am făcut parte din Curtea Marţială?” ). Debutul îndoielii ( „Pe Bologa privirea aceasta îl înfricoşa şi îl întărâta. Mai pe urmă simţi limpede că o flacără din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă…” ) este momentul declanşării conflictului interior, modalitatea principală de reliefare a trăsăturilor de caracter ale personajului. Retrospectiva asupra familiei, a copilăriei şi a formării lui Apostol Bologa îl prezintă pe acesta ca descendent al unui mediu de formare dominat de contradicţii. Bologa trăieşte o copilărie traumatizată, sfâşiată între autoritatea paternă şi misticismul matern. Moartea tatălui determină pierderea credinţei. În această scenă îşi are originea obsesia eroului. Romancierul descrie formarea, dezvoltarea nevrozei pe măsură ce personajul se confruntă cu problemele fundamentale ale existenţei: iubirea, alegerea unui drum în viaţă, coexistenţa cu alţii, războiul. . Universul informaţional parcurs la facultate, profilul moral al personajului sunt punctate prin caracterizarea indirectă, care se conturează prin concepţiile personajului referitoare la raportul individ – societate ( „Omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme […] Numai colectivitatea organizată devine o forţă constructivă […] conştiinţa să îi dicteze datoria, nu legile” ) şi prin concepţiile iniţiale privitoare la raportul individ – război ( „Războiul e adevăratul izvor de viaţă şi cel mai eficace element de selecţiune.” ). Reflecţiile personajului accentuează o dimensiune psihologică profundă, dar dominată de idealism şi de îndepărtarea de realitate: „Viaţa omului nu e afară, ci înăuntru, în suflet”; „Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit… Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri”. Caracterizarea directă este făcută de alte personaje. Profesorul său de filozofie de la Budapesta îl consideră un şovăitor - „I se părea că tânărul acesta, ros până la temelii de îndoieli e reprezentantul tipic al unei generaţii care, pierzându-şi credinţa în Dumnezeu, se înverşunează a găsi ceva în afară de sufletul omului…”. Din perspectiva lui Klapka, Apostol Bologa e un om demn de admiraţie: „eşti o inimă de aur, Bologa!” Personaj tragic, Apostol Bologa se află într-o constantă luptă cu destinul. Destinul îl opreşte de două ori în încercarea de a fugi: o dată e rănit, a doua oară se îmbolnăveşte. La a treia tentativă – pe care o face într-o stare de transă,cade in mâinile ofiţerului care-l aştepta demult. Finalul romanului consemnează o ultimă simetrie ( scena spânzurătorii, în zori, de data aceasta ). Obsesiile personajului se împlinesc, fatal, implacabil, iubirea îl împresoară, ca un val izbucnit parcă din „rărunchii pământului”, şi privirea sa se încarcă cu lumina răsăritului. Moartea lui Apostol Bologa susţine intenţia autorului de a accentua destinul tragic al omului într-o continuă luptă cu sine însuşi. Eroul acestui roman este un însingurat, dominat de propria nehotărâre şi, de aceea, incapabil să-şi

controleze propriul destin.