Curajul-în-filosofia-antică-şi-în-creştinism (1).docx

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

Lucrare de seminar Curajul în filosofia antică şi în creştinism

Coordonator : Pr. Arist. Univ. Dr. Liviu Petcu Studenţi : Drăguşanu Răzvan Ilie Rareş

Iaşi 2017

1

CUPRINS

Introducere..................................................................................................................................3

1. Definirea virtuţii de-a lungul timpului....................................................................................4 1.1. Bărbăţia între celelalte virtuţi.................................................................................4 1.2. Virtuţile în filosofia antică.....................................................................................5 1.3. Virtuţile în creştinism............................................................................................6 2. Curajul în creştinism...............................................................................................................9 3. Curajul în filosofie şi ştiinţele socio-umane.........................................................................12

Concluzii...................................................................................................................................14

Bibliografie...............................................................................................................................15

2

Introducere

Atât în filosofia antică cât şi în creştinism, curajul, bărbăţia şi vitejia sunt considerate virtuţi ale omului înzestrat cu discernământ adică cu libertatea voinţei. Virtutea neapărat trebuie să împlinească condiţia de libertate a voinţei omului. Dacă în creştinism această virtute capătă sensul de înfruntare a greutăţilor vieţii şi păstrare a verticalităţii morale şi spirituale în filosofia antică această virtute capătă mai multe înţelesuri după sistemele filosofice care au abordat-o ca temă. În abordarea acestei teme vom începe cu definirea a ceea ce înseamnă virtute în decursul istoriei la marii filosofi. Această virtute a fost pusă în sistemele filosofice în legătură cu alte calități omenești și toate sensurile pe care le-a dobândit sunt bazate pe concepția filosofică a timpului despre virtute. În timp ce patimile reprezintă o deformare a firii şi o deturnare a vieţii de la adevărata sa finalitate, o degradare a chipului lui Dumnezeu din om şi o vieţuire în registrul inferior şi tenebros al existenţei, virtuţile creştine şi viaţa virtuoasă constituie adevărata vocaţie a omului, capabilă să îi aducă acestuia adevărata bucurie şi fericire, cea izvorâtă din trăirea tot mai aproape de Izvorul vieţii şi al fericirii - Dumnezeu-Iubire1. În prezentarea istorică a conceptului de virtute, vom arăta cum s-a trecut de la miturile scrise despre virtuţi la analizele filosofilor clasici greci, apoi la unele din cele pe care le găsim în textele biblice şi în scrierile scolasticilor medievali2.

Preot Ioan C. Teşu, Virtuţile creştine cărări spre fericirea veşnică, Editura Trinitas, Iaşi, 2001, p. 2. Tănase Sârbu, Etică: valori şi virtuţi morale, Editura Societăţii Academice „Matei Teiu Botez”, Iaşi, 2005, p. 177. 1

2

3

1. Definirea virtuţii de-a lungul timpului 1.1. Bărbăţia între celelalte virtuţi Încercarea de definire a virtuţii ca principiu moral s-a făcut încă din vremurile vechi, odată cu primele mituri ale popoarelor, chiar dacă nu a existat o referire exactă la aceasta. Virtutea, ca şi valoarea morală pe care o promovează, poate fi cercetată atât din punct de vedere teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Primul punct de vedere constituie teoria virtuţii. Cel de al doilea formează etica virtuţii. În istoria filosofiei vechi, ele au fost rareori separate. Bărbăția sau curajul face parte din categoria virtuților morale sau cardinale care îl situează pe om în raport cu ceilalţi adică cu societatea în care trăieşte. Virtuţile morale sunt puteri, aptitudini, dispoziţii umane pentru a face binele. De aici, o anumită circularitate: binele se dobândeşte prin practicarea virtuţilor, iar virtuţile nu se manifestă decât în relaţie cu binele3. Pentru a face o delimitare conceptuală potrivită, trebuie să observăm şi valoarea lor şi imortanţa pe care o dă persoanei umane. De multe ori, virtuţile sunt şi valori, iar viciile nonvalori. Astfel, putem spune că virtutea unei fiinţe este acel ceva care îi dă valoarea ei caracteristică. Trebuie să caracterizăm acel ceva, şi dacă se poate, atunci să-l şi definim. Pentru aceasta, nu putem omite opusul virtuţii care este viciul. Viciile sunt tendinţe de a face răul, prin devieri mai mult sau mai puţin artificiale de la ceea ce este normal să faci, potrivit firii lucrurilor. Fiind destul de complexă, relaţia virtute-viciu prezintă multe aspecte şi multe feluri de redare. Unele dintre aceste caracterizări lapidare rezistă timpului, cum este faimoasa cale de mijloc aristotelică: virtutea morală este situarea corespunzătoare între două extreme. Filosoful A.Comte-Sponville reia această formulare astfel: virtutea este o culme îngustă între două abisuri, o graniţă între două vicii (curajul între laşitate şi temeritate, demnitatea între delăsare şi egoism, blândeţea între furie şi apatie)4. Am putea spune că viciul opus bărbăţiei este deci laşitatea şi fuga de responsabilităţi, de asemenea teama şi frica de a înfrunta obstacolele.

3

Ibidem, p. 178. A.Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi.Traducere din limba franceză de D. R. Stănescu, B.Udrea, C.Hădăreanu, Prefaţă de V. Morar, Editura Univers, Bucureşti, 1998, p.12. 4

4

1.2. Virtuţile în filosofia antică Întorcându-ne la prezentarea istorică a noţiunii de virtute pe care dorim s-o abordăm în acest capitol, vom trasa câteva idei principale care au fost caracteristice în diferitele perioade istorice ale umanităţii pentru a înţelege mai bine noţiunea de bărbăţie în filosofia antică. Marile etape istorice ale cristalizării noţiunii de virtute morală coincid cu cele ale dezvoltării culturii şi filosofiei occidentale: o lungă preistorie marcată de mituri, urmată de epocile antică, medievală, modernă şi contemporană, când s-au elaborat marile sisteme filosofico-morale în continuitatea şi discontinuitatea lor ideatică5. O primă epocă în evoluţia conceptului de virtute este cea a miturilor. În societatea homerică virtuţile erau date, predeterminate, tot aşa cum era şi locul pe care-l ocupa omul în societate sau privilegiile şi datoriile care decurgeau din statutul său. Într-o asemenea societate, omul ştie cine este pentru că ştie ce rol îi revine în cadrul structurilor sociale în care este integrat. Eroii lui Homer se identifică cu ceea ce „fac”. În poemele homerice cuvântul „arete” este folosit pentru orice tip de excelenţă umană, care, mai târziu se va numi virtute. Astfel, cineva care aleargă bine se spune că are arete în picioare, iar fiul care îl întrece pe tatăl său ca atlet, ca soldat sau ca inteligenţă iarăşi se spune că are arete în aceste ipostaze. De aceea virtuţile homerice sunt „acele calităţi care-l susţin pe omul liber în rolul său social şi care se manifestă în acţiunile pe care le cere acest rol”6. Deci bărbăţia era considerată virtutea prin care eroul îşi înfângea în luptă adversarii. Ea se putea exprima numai în situaţii conflictuale. A doua epocă în evoluţia ideilor privind virtuţile morale după cea a miturilor popoarelor este legată de inventarea filosofiei de către greci, iar în cadrul ei, a filosofiei morale a filosofilor clasici greci, contemporani şi cu cealaltă nepieritoare invenţie a lor şi anume democraţia practicată în cea mai evoluată cetate antică greacă, Atena. Socrate mai întâi, apoi Platon şi Aristotel au elaborat primele sisteme de morală, corespunzătoare statului-cetate atenian, superior formelor gentilice de organizare socială descrise de Homer şi Hesiod. Dintre cei trei clasici ai vechii filosofii greceşti, se pare că

Tănase Sârbu, op. cit., p. 182. Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Introducere în Teologia morală. Principii şi concepte generale, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, p. 77. 5 6

5

Aristotel a elaborat sinteza cea mai completă a explicării virtuţilor grecilor, mândri că au reuşit să-şi organizeze cetăţile lor prospere7. Aristotel a susţinut că binele pentru om este eudaimonia corelată cu arete. Totodată, întrucât omul este un animal politic, el recomanda ca virtuţile să fie acceptate nu numai pentru viaţa individului, ci şi pentru viaţa statului-cetate8. A fi drept înseamnă a da fiecăruia ceea ce merită. Platon şi Aristotel au susţinut că, pentru a fi cu adevărat realizaţi, oamenii trebuie să posede toate virtuţile morale şi nu doar pe unele. Dintre virtuţi amintim: lipsa invidiei, iubirea de libertate, perseverenţa şi hărnicia, patriotismul, integritatea de caracter şi dreptatea. Dintre şcolile filosofice ale elenismului, stoicii au împărtăşit ideea socratică a suficienţei virtuţii pentru dobândirea fericirii; epicurienii au împletit cultivarea spiritului cu practicarea virtuţilor pentru atingerea ataraxiei, definită ca linişte a sufletului; spre deosebire de ei, Pyrrhon (365-275 î. H.), întemeietorul scepticismului, concepea ataraxia ca indiferenţă faţă de evenimentele lumii producătoare de nefericire9.

1.3. Virtuţile în creştinism Punând în comparaţie cu Sfânta Scriptură, aceste concepte au unele deosebiri de nuanţă şi înţelegere. Noul Testament, deşi se aseamănă în unele privinţe, se şi deosebeşte atât de concepţiile despre virtuţi ale mitologilor, cât şi de concepţiile clasicilor filosofiei elene: Socrate, Platon şi Aristotel. Expunerea virtuţilor are cam aceeaşi structură logică şi conceptuală ca şi la Aristotel. „Virtutea înseamnă o calitate care, atunci când este realizată, face loc binelui ca scop fundamental al omului. Numai că binele pentru om nu este numai natural, dar şi supranatural. De aici, şi o altă deosebire între teologia naturală şi cea revelată, pe care catolicismul a consfinţit-o ca o dogmă în sinodul de la Vatican. Pentru Ortodoxie şi “vechii catolici“ această deosebire a rămas la stadiul de opinie şi de cercetare filosofică. Religia Ortodoxă este mai aproape de poziţia Fericitului Augustin, care considera că totul este în Dumnezeu, totul există prin El şi nu prin cauze secunde”10.

Tănase Sârbu, op. cit., p. 183. Ibidem, p. 184. 9 Ibidem, p. 186. 10 Mircea Vulcănescu, Logos şi eros, Editura Paideia, Bucureşti, 1991, pp. 30 – 32. 7 8

6

Înprumutate iniţial din filosofia greacă clasică de Părinţii Bisericii, aceste concepte de virtute găsesc unele îmbunătăţiri în creştinism. Noul Testament scoate în relief şi alte virtuţi, despre care predecesorii nu au vorbit; acestea sunt virtuţile teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, precum şi unele ca smerenia, considerată de înaintaşi viciu. Toma d`Aquino prezenta virtuţile, în tratatul său, după schema devenită convenţională: patru virtuţi cardinale: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea, curajul, şi triada virtuţilor teologice: credinţa, nădejdea şi iubirea. Cele dintâi păstrează raportul just al raţiunii faţă de ea însăşi şi faţă de pornirile sufleteşti inferioare, iar cele din urmă (morale) păstrează calea de mijloc între două excese. Toma d`Aquino insista însă asupra unor virtuţi pe care nu le găsim în listele anterioare: răbdarea, smerenia, curăţia. Cea din urmă, arătau şi alţi filosofi ai Scolasticii, are o importanţă deosebită pentru că îl ajută pe om să nu se amăgească cu nimicurile vieţii pământeşti. Iar răbdarea este virtutea rezistenţei la rău11. Sfânta Scriptură a Noului Testament aduce în atenţie o virtute specific creştină pe care Mântuitorul o numeşte ca poruncă a noului legământ alături de iubirea de Dumnezeu; şi anume iubirea aproapelui, care are la bază iertarea. Adică, între cel care a ofensat şi persoana ofensată se stabileşte o asemenea relaţie încât ofensatul acceptă să-l absolve de greşeală pe ofensator, întrucât el este convins că Judecătorul suprem va administra în mod corect dreptatea. După moarte, toţi devenim egali în faţa lui Dumnezeu. De asemenea, ofensatul ştie că şi el este supus greşelii şi păcatului. Natura virtuţii creştine stă în prezenţa lui Dumnezeu în noi, prezenţă manifestată în simţire şi acţiune, care numai împreună pot genera virtutea creştină. Valorile şi virtuţile creştine prezintă unele deosebiri în Orient faţă de Occident, până astăzi. „Filosofia morală a poporului nostru este una de confluenţă, deoarece însăşi etnia românească este una de amestec şi de asimilare neforţată a unor neamuri venite din cele patru vânturi, aşezate pe substratul păgân, daco-roman”12. Se pare că în Răsărit au precumpănit misticismul şi virtuţile ascetismului călugăresc din marile centre orientale din Asia Mică, Athos şi mănăstirile răspândite pe tot spaţiul controlat de Bizanţ. Deviza vieţii monastice era: castitate, sărăcie şi ascultare. Iezuţii, apărători ai catolicismului, au adăugat şi supunerea faţă de papă13.

Tănase Sârbu, op. cit., p. 189. Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 31. 13 Tănase Sârbu, op. cit., p. 191. 11 12

7

Mănăstirile din nordul Moldovei au fost printre ultimile bastioane culturale ale unui Bizanţ întârziat, care păstrează mai ales în tradiţiile populare unele însemne ale acelor valori şi virtuţi creştin-ortodoxe. S-au amplificat noile virtuţi specifice moralei creştin-medievale, iubirea aproapelui şi iertarea, care nu au fost cunoscute de oamenii şi de filosofii antichităţii. Odată cu ele s-a instituit un nou tip de scop, cel creştin, constând în mântuire şi căinţă, redat atât de sugestiv de pictura religioasă medievală în chipul icoană al omului14. Virtuţile-viciile din societatea modernă şi contemporană au evoluat surprinzător de contrastant cu cele ale epocilor anterioare, precum şi cu ceea ce de la Platon, Aristotel, iar mai aproape de noi, Machiavelli, Montesquieu, Rousseau şi Tocqueville, se consideră că ar trebui să fie un regim politic bun şi un cetăţean educat şi virtuos15. Diversitatea de azi a sensurilor unor concepte morale precum “virtute“, “dreptate”, “pietate“, s-a făcut prin părăsirea unor concepţii teoretice şi practice mai largi şi prin adoptarea emotivismului axiologic. Potrivit acestei doctrine, toate judecăţile evaluative, şi în special cele morale, nu sunt altceva decât expresii ale unor preferinţe, atitudini sau sentimente, care nu pot fi nici adevărate, nici false16. „O caracteristică a gândirii moderne despre virtuţi este simplificarea şi omogenizarea vocabularului moral, în aşa fel încât se ajunge până la identificări de termeni, cum sunt “moral“ cu “virtuos“, “datorie“ cu “obligaţie ”, “conştiincios“ cu “virtuos“, precum şi “imoral“ cu “viciu“ definit ca relaţie sexuală extraconjugală. Toate acestea au sărăcit limbajul moral. De asemenea, această sărăcire s-a datorat şi instituirii unui singur criteriu de virtute, şi anume natura, transformată într-o nouă zeitate de filosofii moderni, şi preluată de majoritatea naturaliştilor (fizicieni, chimişti, biologi) ai secolului XX, precum şi de foarte mulţi filosofi contemporani. Şcoala însăşi educă pe copii în cultul naturii şi nu al unei ordini supranaturale. Uneori, şi teologii creştini înclină să adopte maxima potrivit căreia, mai întâi trebuie să-şi înţeleagă natura lor de oameni şi să trăiască în armonie cu ea”17. Mulţi filosofi şi scriitori (unul din ei a fost Dostoievski) au susţinut că, dacă ar dispărea dreptatea de pe pământ, faptul că oamenii continuă să trăiască nu ar mai avea nici o valoare. De aici, decurge că dreptatea a avut şi va avea un loc esenţial în listele de valori şi virtuţi morale. Nu întâmplător, se consideră că cele mai bune scrieri de filosofie morală din secolul XX rămân cele dedicate dreptăţii (de exemplu cele ale lui Rawls din 1971 şi Nozick în 14

Ibidem, p. 192. Tănase Sârbu, op. cit., p. 196. 16 Ibidem, p. 197. 17 Ibidem, p. 205. 15

8

1974, ambele traduse în româneşte în anii 90). Aceste scrieri sunt bune pentru că au reluat subiectul într-un moment oportun: cel al declanşării unor mişcări la scara planetei în problemele drepturilor omului; desfăşurarea, începând din anul 1973, a Conferinţelor pentru securitate şi cooperare în Europa (Helsinki, 3.07.1973-1.08.1975; Belgrad 1978; Madrid 1980; Viena 1986-1989; Copenhaga 1990). În anii 90 CSCE s-a transformat în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Acţiunile politico-diplomatice şi juridice au fost completate de analize filosofice marcate însă de multe nebulozităţi, controverse ori antinomii. Dificultăţile înţelegerii dreptăţii şi drepturilor omlui decurg din multiplele ei conexiuni, deci, din complexitatea acestui concept pentru gândirea filosofică şi ştiinţifică. Cea mai frecventă metodă de abordare a unor probleme complexe este simplificarea lor, realizată astăzi şi prin modelări şi simulări analogice sau digitale. Dar rezultatele obţinute sunt, până la urmă, din nou supuse unor reflecţii filosofice.

2. Curajul în creştinism Curajul este virtutea care ne face capabili să înfruntăm suferinţa sau chiar moartea dacă o cauză dreaptă o cere. Această virtute înlătură sentimentele de spaimă şi mişcările de frică sau de repulsie pe care le trezeşte perspectiva morţii şi a suferinţei. Evident că această virtute nu suprimă total frica, însă aceasta nu mai paralizează voinţa sa de a lupta pentru bine. Omul apatic, cel insensibil la suferinţă şi persecuţii nu poate fi numit curajos, ca şi disperatul care nu mai pune nici un preţ pe viaţa aceasta. În principiu, cel curajos nu va apăra Binele cu mijloace violente, doar dacă duşmanul va folosi violenţa. Deci curajul trebuie să slujească iubirii de Dumnezeu pentru a fi o virtute desăvârşită. Curajul fără iubire şi dreptate este un instrument al răului. Iubirea şi dreptatea sunt virtuţi prin ele însele. Curajul nu este virtute decât slujind lor. Curajul nu trebuie să fie imprudent. Nu trebuie pusă viaţa în pericol atâta timp cât se poate lupta pentru dreptate şi cu alte mijloace. Temeritatea orgolioasă care se asumă într-un pericol este opusă adevăratului curaj. Adevăratul curaj are izvorul său în rugăciune18. De aceea în viaţa creştină această virtute devine o tărie şi o statornicie sufletească în faţa tuturor primejdiilor vieţii, în vederea înfăptuirii idealului moral, căruia i se opun puterile 18

Pr. Prof. Dr. Gheorghe Popa, Introducere în Teologia morală, p. 105.

9

răului (cf. Efes. 6,19 ş.u.). De aceea, bărbăţia creştină se manifestă deopotrivă şi în învingerea poftelor şi a dorinţelor proprii care-l îndepărtează pe creştin de la realizarea binelui, precum şi în înfruntarea pericolelor externe care se opun realizării binelui în lume. Curajul creştin se arată în suferinţă şi în răbdare, deoarece „cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui” (Mt. 24,13). Părinţii Filocalici vorbind despre bărbăţie sau curaj ne îndeamnă să transformăm teama şi frica într-o virtute: teama de Dumnezeu sau teama de moarte, acestea sunt forme ale urcuşului duhovnicesc şi dezrădăcinarea de patimi. Sfântul Petru Damaschin este pragmatic şi menţionează că „din frică ne-am hotărât să păzim poruncile şi pentru aceasta am voit să lucrăm virtuţile trupeşti, adică liniştea, postul, privegherea cu măsură, psalmodia, rugăciunea, citirea şi întrebarea celor ce au experienţa despre tot gândul, cuvântul şi lucrul, ca prin asemenea fapte să ni se curăţească trupul de patimile atotruşinoase, adică de lăcomia pântecelui, de curvie şi de avuţie de prisos, îndestulându-ne cu cele de faţă...”19. Frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume20. Ea are rostul să copleşească frica de lume. Frica de durerile şi de strâmtorările lumii ne face să ne aruncăm cu toată nesocotinţa după plăcerile ei şi după situaţiile prospere care ne pot cruţa de eventuale strâmtorări. Frică de lume ne leagă de lume, ne face să ascultăm de ea şi să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu, care ni se face prin credinţă. Trebui să mai facem o subliniere: frica, pe de-o parte, este virtute; însă frica poate fi şi o patimă. Nu frica de Dumnezeu, ci frica în faţa necazurilor şi ispitelor care vin asupra noastră şi care ne-ar putea face să apostaziem, să ne lepădăm de Hristos. În acest sens vom găsi în Cartea Apocalipsei, unde sunt enumerate păcatele care îl vor duce pe om la pieire, la iad, pe primul loc frica: „Iar partea necredincioşilor şi a celor spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi… este iezerul care arde…” (Apoc. 21, 8)21. Şi sfinţii au frică de Dumnezeu în această privinţă Proorocul David zice: „Temeţi-vă de Domnul toţi Sfinţii Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Psalmul 33, 9). Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte şi el de o înaintare pe calea fricii de Dumnezeu: „Ordinea cea bună a Sfintei Scripturi, care urmează rânduielii mântuitoare a Sfântul Petru Damaschin, Despre Frică (Cuvântul III) în Învăţături duhovniceşti în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. V, Ed. Apologeticum, 2005, p. 194. 20 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 137. 21 ÎPS Andrei Andreicuţ Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate creştină pe înţelesul tuturor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 35. 19

10

Duhului, deosebind treptele celor ce înaintează de la învălmăşeala dinafară a patimilor spre unitatea divină, pe cei începători, care se află la porţile curţii dumnezeieşti a virtuţilor, i-a numit temători; pe cei ce au dobândit o deprindere măsurată a raţiunilor şi a chipurilor virtuţii i-a numit înaintaţi; iar pe cei cari au ajuns prin cunoaştere la vârful însuşi al adevărului, care se face întrevăzut prin virtuţi, îi numeşte desăvârşiţi”. De la frica de Dumnezeu izvorăsc celelalte trepte ce conduc pe om la contemplarea şi iubirea lui Dumnezeu „Temerea de Dumnezeu este îndoită. Una se naşte în noi din ameninţările chinurilor. Aceasta face să se nască în noi pe rând: înfrânarea, răbdarea, nădejdea în Dumnezeu şi nepătimirea, din care răsare dragostea. Iar cealaltă e împreunată cu dragostea. Ea susţine pururea în suflet sfiala evlaviei, ca nu cumva, pentru îndrăzneala dragostei, să ajungă la nesocotirea lui Dumnezeu”22. Unii scriitori duhovniceşti recomandă şi gândul la moarte ca mijloc de purificare de patimi. Dar este vădit că nu moartea în sine sperie pe un credincios adevărat, ci judecata lui Dumnezeu, care urmează morţii. Agapie Criteanul, într-un capitol întreg, este preocupat de cele patru mai de pe urmă ale omului: moartea, a doua venire a Domnului Hristos, slava raiului şi pedeapsa muncilor nesfârşite. În graiul dulce, al scrierilor de odinioară, se adresează tuturor creştinilor: „Adu-ţi aminte totdeauna, omule, ca muritor fiind, ai să mori intro zi, că nici unul nu poate fugi de acest pahar, fie împărat, fie patriarh... Vine ceasul în care tu cel ce citeşti astăzi în această carte, fiind sănătos cu toate mădularele şi simţurile tale, să te afli pe pat şi să aştepţi înfricoşata rană a morţii”23. În „Scara raiului”, Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte în capitolul VI despre acest exerciţiu al gândului la moarte. „Precum pâinea e cea mai de trebuinţă dintre toate mâncările, zice el, aşa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuinţă dintre toate lucrările”24. Părinţii pustiului au învăţat deasemeni acest exerciţiu Avva Arsenie „l-au văzut pe el fraţii plângând şi i-au zis lui: într-adevăr şi tu te temi, părinte? Şi a zis lor: într-adevăr, frica cea de acum, ce este cu mine în ceasul acesta, cu mine este de când m-am făcut călugăr. Şi aşa a adormit”. Iar Avva Antonie cel Mare dă tuturor sfatul că „totdeauna să ai înaintea ochilor frica lui Dumnezeu”25. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întâia sută a capetelor despre dragoste în Capete despre dragoste în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. II, Ed. Apologeticum, 2005, p. 84. 23 ÎPS Andrei Andreicuţ Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate creştină..., p. 36. 24 Sfântul Ioan Scărarul, Scara, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 35. 25 ÎPS Andrei Andreicuţ Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate creştină..., p. 37. 22

11

„Frica de Dumnezeu ne aşează-n barca pocăinţei şi ne trece spre limanul dumnezeiesc al iubirii”26. Cu această metaforă am păşit de fapt pe a treia treaptă a despătimirii: pocăinţa. Ne dăm foarte bine seama, analizând viaţa noastră de zi cu zi, că suntem departe de ceea ce vrea Dumnezeu. Şi atunci, având credinţă-n Dumnezeu, având frică de Dumnezeu, dorim să facem ceva, ca să ne punem în rânduială viaţa noastră. Şi acel ceva este pocăinţa, o lucrare minunată care ne reabilitează în legătura noastră cu Dumnezeu şi cu semenii.

3. Curajul în filosofie şi ştiinţele socio-umane

În societatea antică dar şi astăzi în societatea actuală curajul se defineşte în filosofie sub diferite aspecte atât ca luptă interioară de a supravieţui şi a depăşi unele dificultăţi de ordin psihic şi etic dar şi ca vitejie, o luptă exterioară cu adaptabilitatea la condiţiile de mediu social. Cei doi termeni „curaj” și „vitejie” denotă două stări diferite de lucruri: ante-factum respectiv post-factum. Cuvântul „curaj„ ne duce cu gândul la un proces interior, psihic, în care determinăm lupta, conștientizăm riscurile, ne asumăm consecințele oricare ar fi ele și ne aruncăm în tumultul confruntării. În schimb „vitejie” reprezintă un proces exterior, încheiat, în urma căruia am reușit să izbutim, am dovedit la final că ne-am depășit barierele, ne-am ridicat deasupra noastră27. Prin curaj diminuăm ceea ce pare mare în fața noastră, străpungem ceea ce se arăta impenetrabil, ne sporim forțele, ne amplificăm înaintea obstacolelor. Prin curaj ne transformăm pe noi înșine – nu poți fi la fel ca și atunci când priveai cu frică tot ce aveai înaintea ta. Ca să ajungi viteaz trebuie să ai curajul de a-ți înfrunta fricile, acesta e primul pas pe care trebuie să-l faci, ca pe urmă să înfrunți realitatea. În definitiv luptăm permanent pe două fronturi: în lăuntrul nostru și-n afara noastră. Aceasta e și ordinea victoriilor care trebuie dobândite, să deștepți temerarul din tine, și să treci la acțiune, să cauți victoria, dar să fii pregătit să n-o obții. Curajul nu are în vedere izbânda

26

Ibidem. Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, trad. P.S. Irineu Pop Bistriţeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 120. 27 27

12

mai mult decât faptul de „a te pune în mișcare”, a acționa în sensul dictat de voința ta – curajul e „sitemul circulator” al voinței. Curajul este antrenorul datorită căruia ajungi un performer din diletant. Curajul îți ascute simțurile, îți temperează stările afective, forțează eficientizarea gândirii. Odată trecut la fapte curajul se alimenteză periodic, în funcție de împrejurări. Curajul niciodată nu dezertează, ci îl trădăm noi, ne sabotăm. Curajul în confruntări, îmbinat cu izbânde în care au rămas „bucăți” din noi, ne formează ca viteji28. Vitejia înseamnă să ai puterea de a sacrifica părți din tine pentru alte părți ale tale; să ai tăria de a renunța la unele convingeri, stări, obiceiuri, lucruri, care îți stau în cale pentru a spori altele care-ți vin în ajutor; să ai curajul să pierzi, iar înfrângerea să nu te afecteze. Viteazul e acela care a avut îndrăzneala să aibă un țel, a luptat în numele lui, s-a sacrificat pentru el, s-a contopit cu el, devenind într-un final țelul. Viața are două direcții aici: lașitate sau curaj, două direcții dictate de noi înșine, direcții care ne autodefinesc. Poți pierde tot, dar nu și faptul de-a fi fost cutezător; te poți rătăci, dar îți știi mereu ținta; poți sfârși în fiasco, dar fiascoul e punctul de plecare al oricărui viteaz29.

Coordonator Adrian Lemeni, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, p. 32. 29 A.Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi..., p. 33. 28

13

Concluzii

În concluzie putem spune că această temă, despre curaj, se poate aborda în felul mai multor discipline din sfera teologiei ortodoxe dar şi în afara teologiei. Deci, considerăm că este o temă interdisciplinară şi interculturală. Ea poate fi de asemenea o temă a dialogului dintre teologie şi ştiinţă. Am căutat să prezentăm în această lucrarea partea morală, filosofică şi spirituală ce ţine de disciplina teologie fundamentală. Nu puteam omite părerea Sfinţilor Părinţi dar nici a unor filosofi antici care au abordat în scrierile lor această temă. Puteam aduce de asemeni discuţia în sfera medicinei unde curajul este deopotrivă o virtute a medicului şi a pacientului şi atunci vorbim de o încredere reciprocă. De asemenea curajul se poate demonstra în istorie ca vitejie a unor martiri care au primit moartea în schimbul curajului de mărturisire al credinţei; şi alte asemenea abordări se pot realiza pe această temă. În speranţa că aţi fost cât de puţin interesaţi de tema pe care am realizat-o şi că nu vam reţinut prea mult, vă mulţumim pentru răbdarea de a ne asculta.

14

Bibliografie  Andreicuţ, ÎPS, Andrei Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate creştină pe înţelesul tuturor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002  Breck, Pr. Prof. Dr., John, Darul sacru al vieţii, trad. P.S. Irineu Pop Bistriţeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001  Comte-Sponville, A., Mic tratat al marilor virtuţi.Traducere din limba franceză de D. R. Stănescu, B.Udrea, C.Hădăreanu, Prefaţă de V. Morar, Editura Univers, Bucureşti, 1998  Lemeni, Coordonator Adrian, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009  Popa, Pr. Prof. Dr., Gheorghe, Introducere în Teologia morală. Principii şi concepte generale, Editura Trinitas, Iaşi, 2003  Teşu, Preot, Ioan C., Virtuţile creştine cărări spre fericirea veşnică, Editura Trinitas, Iaşi, 2001  Sârbu, Tănase, Etică: valori şi virtuţi morale, Editura Societăţii Academice „Matei Teiu Botez”, Iaşi, 2005  Sfântul Maxim Mărturisitorul, Întâia sută a capetelor despre dragoste în Capete despre dragoste în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. II, Ed. Apologeticum, 2005  Sfântul Ioan Scărarul, Scara, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992  Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992  Sfântul Petru Damaschin, Despre Frică (Cuvântul III) în Învăţături duhovniceşti în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. V, Ed. Apologeticum, 2005  Vulcănescu, Mircea, Logos şi eros, Editura Paideia, Bucureşti, 1991

15