Sfântul_atanasie.docx

1) ELEMENTE DE DOCTRINĂ ÎN OPERA SFÂNTULUI ATANASIE CEL MARE Sfântul Atanasie cel Mare este marele apărător al învăţăturii despre Dumnezeirea lui Iisus Hristos. El a apărat această învăţătură deoarece şi-a dat seama că de Dumnezeirea lui Iisus Hristos este legată mântuirea noastră în sensul ei deplin şi definitiv. În acest sens mântuirea nu e posibilă decât printr-o unire a creaturii cu Dumnezeu, izvorul suprem al vieţii, care atunci când e deplină produce îndumnezeirea fiinţei umane. Îndumnezeirea reprezintă o imprimare a trăsăturilor dumnezeieşti în această fiinţa, adică o unire interioară a ei cu Dumnezeu. Dar tocmai pentru că Cuvântul este Dumnezeu adevărat, care s-a făcut şi om adevărat, mântuirea constă într-o transformare sfinţitoare şi îndumnezeitoare a naturii umane şi nu într-un act de simplă răscumpărare juridică, săvârşită în afara naturii umane şi fără efecte transformatoare asupra ei. Mântuirea înţeleasă ca îndumnezeire şi ca victorie asupra morţii, implicată în ea, are şi aspectul unei întăriri a naturii umane prin întărirea spiritului ei. Dar mântuirea nu rezultă numai din întărirea spiritului împotriva ispitelor trupului, prin prezenţa plină de putere a lui Dumnezeu în el, ci capătă un caracter şi mai complex, ba s-ar putea spune unul de-a dreptul paradoxal. Căci victoria asupra morţii - datorită întăririi spiritului nostru împotriva pornirilor cărnii sau a egoismului nostru, prin îndumnezeire - nu constă în puterea de a ocoli moartea, ci se obţine printr-o acceptare a morţii. Sfântul Atanasie vede deci mântuirea rezultând pe de o parte din îndumnezeirea naturii umane asumate de Fiul lui Dumnezeu, pe de altă parte din acceptarea morţii acestei naturi. După Sfântul Atanasie, dacă Hristos n-ar fi primit moartea în trupul Său, El n-ar fi învinso pentru totdeauna, pentru ca trupul nostru n-ar fi devenit purtătorul unei puteri dumnezeieşti care învinge moartea din interior, care devine inaccesibil morţii după ce odată a fost învinsă. Dacă Dumnezeu ar fi eliberat trupul nostru de moarte ţinându-l în afara ei, acesta ar fi căzut iarăşi sub puterea ei cum s-a întâmplat cu Adam : „Dacă, datorită puterii Sale ar fi poruncit şi blestemul s-ar fi dezlegat s-ar fi arătat puterea Celui ce a poruncit şi omul ar fi devenit cum a fost şi Adam înainte de cădere, primind harul din afară şi neavându-l conexat cu trupul ... Ba poate ar fi fost şi mai rău, căci a învăţat sa păcătuiască şi dacă ar fi fost convins de şarpe, iarăşi ar fi fost necesară porunca lui Dumnezeu pentru dezlegarea blestemului şi aşa ar fi fost o continuă trebuinţă de poruncă şi oamenii ar fi rămas vinovaţi şi supuşi păcatului, având mereu

nevoie de iertare şi niciodată nu s-ar fi eliberat, fiind mereu trupuri şi mereu biruiţi de legea neputinţei trupului”. Adevărul că moartea a putut fi biruită în mod real de Domnul, deoarece a fost primită în trupul Său şi luăm în considerare că afectele au putut fi slăbite în trupul nostru, deoarece au fost primite de Hristos în trupul Său. Moartea este, în ultimă analiză, şi ea un afect, sau o trăsătură pătimitoare, culminantă a trupului nostru. Dacă Dumnezeu ar fi tămăduit aceste afecte (slăbiciunile, moartea) numai din afara, ele ar fi apărut din nou în firea noastră. De aceea şi-a făcut Cuvântul propriu Sieşi trupul nostru cu afectele lui, ca să le biruiască dinăuntru şi să menţină acest trup veşnic liber de ele. „Slăbiciunile noastre le-a tămăduit El însuşi, ca sa nu lase pe oameni iarăşi supuşi morţii, vindecând trupul numai din afară, cum a făcut totdeauna”. Credinţa în înviere îi face pe creştini să nu se teamă de moarte ca de un sfârşit definitiv al vieţii, deci nici să se lase robiţi în mod exagerat de afecte ca mijloace de prelungire cu orice preţ a vieţii. Pe de altă parte, ei cred că din trupul înviat al lui Hristos le vin prin Duhul Sfânt, puteri în suflet şi în trup prin rugăciune. Toate rugăciunile Bisericii Ortodoxe cer, pe lângă mântuirea veşnică, putere de la Dumnezeu pentru trup şi pentru suflet, pentru biruirea ispitelor, pentru luminarea şi întărirea sufletului, ca să lupte împotriva păcatelor ca satisfacere exagerată a afectelor. În această putere e marea lor nădejde, nu în satisfacerea exagerată a afectelor. Pentru Sfântul Atanasie mântuirea subiectivă se obţine prin efortul omului de a deveni, cu puterea lui Hristos care şi-a îndumnezeit trupul, comunicată lui, sfânt şi îndumnezeit. Se degajează din această doctrină despre mântuire marea încredere în posibilitatea omului de a deveni sfânt, sau îndumnezeit în Dumnezeu. De aceea se poate spune că Sfântul Atanasie apară învăţătura despre Dumnezeirea deplină a Cuvântului, nu numai din încrederea ce o are în iubirea lui Dumnezeu faţa de om, ci şi din încrederea ce o are în om, în capacitatea acestuia pentru unirea cu Dumnezeu. O bună parte din creştinism a pierdut mai târziu această încredere. Învăţătura Sfântului Atanasie despre mântuire are un caracter net spiritual şi în consecinţă, o spiritualitate practică, transformatoare a întregii fiinţe umane, sau o voinţa de a spiritualiza întreg trupul şi toată viata concretă a omului. În comparaţie cu ea, teoria juridică a răscumpărării apare ca o adevărată mitologie. Poate această mitologie juridică explică reacţia demitologizantă a lui Bultmann, care vrea sa vadă mântuirea într-o experienţă spirituală. Este regretabil numai că această experienţă spirituală nu e văzută ca eficace în viaţa concretă a omului, în relaţiile lui sociale, în relaţiile cu lumea.

Doctrina despre mântuire a Sfântului Atanasie ca acţiune de îndumnezeire a tuturor prin trupul lui Hristos, nu poate fi înţeleasă dacă nu se ţine seama de două implicaţii ale ei: de o anumită cuprindere a tuturor persoanelor umane în Hristos; de o anumită cuprindere a cosmosului însuşi in El. Trupul purificat şi înviat al lui Hristos stă într-o legătură cu trupul nostru al tuturor. El e ca un aluat, sau ca un focar iradiant, înnoit şi înviat, al întregii corporalităţi umane. Deoarece corupţia si moartea era în om, nu în afara, „în mod cuvenit Cuvântul S-a folosit de trup ca de un organ şi S-a extins la tot”. Cuprinderea potenţială a noastră în Hristos şi în raza mântuirii Lui şi condiţionarea actualizării ei de realizarea legăturii în iubire, care se degajează şi ea din doctrina Sfântului Atanasie, se impune azi şi ea mai mult ca în trecut în vederea ajutorării omenirii. Forma durabila a acestei cuprinderi nu poate veni decât dintr-o dezvoltare a comuniunii, ca condiţie a mântuirii, ca condiţie a salvării chiar din greutăţile pământeşti, dar si ca forma a unităţii creştine, de a cărei dorinţa e cuprinsa azi tot mai mult omenirea creştina. Biserica cea una, spre care tinde creştinismul, se conturează tot mai mult ca Biserica comuniunii. Dar dincolo de Biserica, creştinii trebuie sa simtă o responsabilitate pentru toţi oamenii. Pentru Sfântul Atanasie, mântuirea se desăvârşeşte prin învierea tuturor sau prin desfiinţarea generala a morţii. Hristos a făcut începutul mântuirii în acest înţeles, prin învierea Sa. Moartea, a acoperit sensul existentei, care e una cu Înţelepciunea sau cuvântul lui Dumnezeu, reflectata cu bogăţia de sensuri sau de „cuvinte” eterne cuprinse in El, in creaţie. Învierea lui Hristos, făcând transparent pe Logosul creator in trup, redescoperă sensul, sau sensurile întregii creaţii. Prin aceasta, doctrina despre mântuire a Sfântului Atanasie are un pronunţat caracter eshatologic. Toata creaţia tinde spre învierea generala ca spre sensul ei deplin şi spre desăvârşirea ei în Dumnezeu. Revelaţia clara a lui Dumnezeu în creaţie şi revelaţia sensului creaţiei coincid, şi ea va atinge deplinătatea la învierea generala. „Înţelepciunea lui Dumnezeu, care înainte se arăta prin chipul ei în creaturi ... şi prin ea arată pe Tatăl ei, după aceea ea însăşi, fiind Logosul? s-a întrupat, ceea ce spune şi Sfântul Ioan (Ioan I, 14) şi după desfiinţarea morţii şi mântuirea neamului nostru, s-a revelat şi mai mult pe Sine însăşi şi prin ea pe Tatăl ei”.

2) PROBLEMA MÂNTUIRII ÎN OPERA SFÂNTULUI ATANASIE CEL MARE Toata teologia Sfântului Atanasie cel Mare este “o teologie a Logosului văzut ca Persoana dumnezeiasca egala cu Tatăl. Logosul ca Persoana, care e si Raţiunea din care iradiază raţiunile tuturor lucrurilor, şi Cuvânt, care vorbeşte prin toate lucrurile, vrând să-i lege pe oameni de Sine, este atât Creatorul şi Proniatorul lumii, cat Si Mântuitorul ei” 1. Pornind de la aceasta afirmaţie - adevăruri referitoare la teologia Sfântului Atanasie - putem spune ca este o deosebire “fundamentală între aria ortodoxă şi apusul creştin. Evadarea din cosmologie (capitol nou deschis in teologia noastră ortodoxa, de o valoare excepţională pentru viata, si misiunea Bisericii2) şi preferinţa pentru istoricism, având drept cauza teama de panteism si implicit premise dualiste, a condus in Occident, la separarea mai mult sau mai puţin declarata a Persoanei Mântuitorului” 3, astăzi “o bună parte a teologiei contemporane a început de mai multă vreme să vorbească despre Iisus al istoriei, şi de un Hristos al gloriei, spărgând astfel unitatea Persoanei lui Hristos” 4 făcându-se încercarea de a integra sau cel puţin de a acomoda Persoana lui Hristos unui sistem filosofic sau altul, ca liber deismul, existenţialismul, etc., sfidându-se hotărârile Sinodului de la Calcedon, formulele hristologice calcedoniene (nemascat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit), fiind stâlpii credinţei şi Bisericii Ortodoxe. De exemplu, “episcopul J.A.T. Robinson declara ca formula de la Calcedon nu este o soluţie, ci o expunere 11. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, PSB 15, n. 1, p. 89. 22. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie si contemporaneitate, Bucureşti, 1996, p. 198.

3. Drd. Doru Costache, Logos şi creaţie în teologia Sfântului Atanasie cel Mare, în rec. „Glasul Bisericii”, nr. 8-12/194, p. 4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Teologie si cultura, Bucureşti, 1993, p. 79. 3

4

de probleme, care ar trebui să fie revăzută pentru o teologie naturalista, si pentru Iisus – om de geniu”5. Hristos fiind interes astfel, făcându-se abstracţie de dumnezeirea Sa, “creştinismul se transforma într-o religie secularizată, şi agresivă, fără Dumnezeu” 6. El nu mai este nici Mântuitor şi Domn, ci este un “model”, alăturându-se altor “întemeietori de religii şi mântuitori” 7. “În întâmpinarea acestor concepţii, şi din motive foarte asemănătoare, Sfântul Atanasie cel Mare îl numeşte consecvent pe Mântuitorul Hristos Creator şi Atotştiutor, dezvoltând ceea ce s-ar putea numi o hristologie cosmologică sau o cosmologie hristologică, al cărui preambul nu poate fi decât clarificare –în spiritul revelaţiei – a raporturilor dintre om, şi creaţie şi dezvăluirea urmărilor cosmice ale căderii” 8. Exista, deci un singur mijlocitor al creaţiei şi al răscumpărării. “Creaţia, şi răscumpărarea sunt intim, si necesar legate prin acţiunea lui Hristos cosmic” 9, nu era cu putinţa altuia să rezidească în om existenta după chipul Dumnezeu decât Chipul Tatălui. “Şi nu era cu putinţă altuia să facă prin înviere, pe muritor nemuritor, decât celui ce era însuşi viata, adică Domnul nostru Iisus Hristos” 10. Urmările căderii în păcat a Protopărinţilor şi necesitatea Întrupării. Să revedem în ce constă căderea şi greutatea ei. “Dumnezeu nu a creat pe oameni pur şi simplu ca pe toate făpturile necuvântătoare, ci l-a făcut după chipul Lui, împărtăşindu-i puterea Cuvântului Său, pentru ca, fiind un fel de umbre ale Cuvântului, şi raţionale, să se poată

55. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Prezenta Mântuitorului Hristos in noua creaţie după învăţătura Sfinţilor Părinţi,

in „Ortodoxia”, nr. 4/1996. 6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Teologie si cultura, pp. 11-14. 7. Idem, Ortodoxie, si contemporaneitate, p. 50. 8. Drd. D. Costache, op. cit., p. 63. 9. Pr. Prof. Dr. D. Popescu, Ortodoxie, si contemporaneitate, p. 11-14. 10. Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, in PSB 15, p. 114.

6 7 8 9 10

menţine în fericire” 11. In virtutea chipului lui Dumnezeu in oameni, ei posedau deci o viata dumnezeiasca si nemurirea fericita. Privilegiul expus mai sus forma măreţia omului şi cauza căderii care va zdruncina întreg cosmosul. Căci Dumnezeu dă primilor oameni în rai o lege. “Iar, dacă vor călca porunca, şi întorcându-se, se vor face răi, să ştie că vor avea să sufere în moarte; stricăciunea era după fire şi nu vor mai vieţui în rai, ci murind vor rămâne în afara acestuia, în moarte, şi în stricăciune… Iar <> ce este altceva decât nu numai a muri, ci, şi a rămâne în stricăciunea morţii” 12. Într-adevăr “omul este după fire muritor, ca unul ce a făcut din ele ce nu sunt. Dar pentru asemănarea lui cu Cel ce este… ar fi ajuns nestricăcios…. Dar oamenii depărtându-se de cele veşnice, şi prin sfatul diavolului întorcându-se spre cele ale stricăciunii” au primit osânda morţii cu care fuseseră ameninţaţi, calcând porunca se întoarse la starea lor firească, aşa încât după cum au avut obârşia din nimic, tot astfel să poată fi aduşi de stricăciune la nimic în decursul vremii 13. Sfântul Atanasie afirma ca şi Platon că răul nu are fiinţă şi Dumnezeu nu l-a făcut nici nu l-a voit “Iar cele ce sunt, sunt cele bune, şi cele ce nu sunt, sunt cele rele. Si zic ca cele bune sunt, pentru ca au modelele (paradigmele) lor in Dumnezeu. Care este. Iar cele rele zic ca nu sunt, pentru ca nu sunt, dar au fost plăsmuite prin gândurile omeneşti” 14, răul fiind închipuit şi urzit prin libertatea omului. Înţelegerea Sfântului Atanasie este următoarea: omul în virtutea libertăţii sale a putut să iubească pe Dumnezeu sau pe sine însuşi (fără Dumnezeu). Omul a putut să vadă pe Dumnezeu în lume, dar a putut să se folosească de lume şi pentru altceva: pentru poftele simţurilor sale. Omul putea să se mişte în ambele părţi, spre Făcător şi spre făptură; alegând ce se putea face, a lăsat ce se cădea să facă. Şi astfel, prin înşelăciunea diavolului păcătuieşte. Pentru Sfântul Atanasie, păcatul începe cu nesupunerea, dar el nu mai vede nesupunerea în efectele ei asupra legăturilor omului cu diavolul, ori cu Dumnezeu, ci în 1111. Ibidem, p. 92.

12. Ibidem p. 93 13. Ibidem, p. 94. 14. Idem, Cuvânt împotriva elinilor, in PSB 15, p. 34. 12 13 14

groaznica ei influenţă asupra sufletului păcătosului. Acesta intră în adevărata esenţa a fiinţei sale ca o forţă distrugătoare. Nu este socotit ca un fapt, ori ca nişte fapte care atrag pedeapsa, ci ca o stricăciune, care aduce îndată moartea, care este urmare a neascultării poruncii. Cuvântul lui Dumnezeu e lămurit, trupul moare în urma păcatului, fiind muritor din fire; dar şi sufletul, deşi în chip fizic e nemuritor 15, cade sub puterea morţii în iad, locul îndepărtării de Dumnezeu. Omul nu numai că va muri (cu trupul), dar va rămâne în stricăciunea morţii (cu sufletul), ceea ce constituie o distincţie între moartea fizică şi cea spirituală 16. Şi iată acum marea dilemă, pe care o va realiza numai Întruparea Fiului: Dumnezeu nu putea să nu împlinească sentinţa dată de mai înainte “cu moarte veţi muri”. Pe de alta parte, moartea care era executorul acestei pedepse, se identifică oarecum cu diavolul, ţinând ca într-o închisoare pe cei căzuţi. Creaţia dumnezeiască, chipul lui Dumnezeu Însuşi, putea fi lăsată de El în stricăciunea morţii? Iată pe larg expunerea acestei tragice situaţii: “moartea, precum am zis, se întărea împotriva noastră prin lege. Şi nu era cu putinţa a scăpa de această lege dat fiind că Dumnezeu o orânduise din pricina neascultării. Era de neînţeles, dar trebuia să se producă, pentru ca Dumnezeu care a grăit, s-ar fi arătat că a minţit… Dar nu era potrivit cu bunătatea lui Dumnezeu să se strice cele făcute de El, datorita înşelăciunii uneltite de diavol împotriva oamenilor” 17. 2. Îndumnezeirea omului şi a cosmosului. Daca Dumnezeu nu putea ierta pur şi simplu din dragoste faţă de creaturi, fiindcă ar fi contravenit credibilităţii Sale (s-ar fi arătat mincinos), nici prin pocăinţă nu putea oamenii să câştige iertarea: “Pe de o parte, pocăinţa nu putea să-i ridice pe oameni din cele ale firii, căci aşa face să înceteze doar păcatul. Dacă ar fi fost deci numai păcatul, şi nu, şi stricăciunea ca urmarea lui, ar fi fost de ajuns pocăinţa”

18

. Nimeni

dintre făpturi nu putea aduce iertarea “căci creatura n-ar putea fi nicicând mântuită de către altă creatură, precum nici nu s-ar fi creat creaturile de către o creatură. Deci dacă Cuvântul n-ar fi

1515. Ibidem, p. 66.

16. Cf. Idem, Tratat despre întruparea Cuvântului, pp. 92-94. 17. Ibidem, p. 96. 18. Ibidem, p. 98. 16 17 18

fost Creator” 19, slăbiciunea omenească l-ar fi mânat spre legea morţii 20. De aceea este necesară acţiunea Fiului lui Dumnezeu Însuşi. Aceasta acţiune avea scopul să redea omului nestricăciunea şi nemurirea pierdute prin păcat. Viaţa trebuia să ia locul morţii în fiinţa omenească, devenită templu, aşa precum cosmosul însuşi este locaş al celui Preaînalt 21. În cuvinte de o pătrundere unică “Părintele Ortodoxiei” a descris măreţia Întrupării arătând însemnătatea ei neasemănată pentru cosmosul întreg. Toate acestea erau realizate prin Întruparea Cuvântului şi moartea Sa pe Cruce, învierea Lui fiind dovada îndeplinirii acestei misiuni şi garanţia nemuririi noastre. Sfântul Atanasie cel Mare pleacă de la ideea că omul ca fiinţă, căzută nu putea fi ridicată din nou la starea dintâi, decât prin Întruparea Cuvântului veşnic, Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat. Pe de o parte, Hristos este consubstanţial cu Tatăl prin îndumnezeirea Sa, iar pe de alta parte, El este consubstanţial cu noi prin umanitatea Sa. Prin urmare, exista două consubstanţialităţi, însă o singură persoană, care este, în acelaşi timp, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat

22

. Prin întrupare, firea noastră este prefăcută de Cuvântul, cu care am devenit

concorporali, El, “făcându-Se om pentru ca noi sa ne facem dumnezei” 23. Propoziţia întâlnită de trei ori la Sfântul Irineu, o întâlnim şi la Sfântul Atanasie, devenind un leitmotiv pentru teologii din toate timpurile.

“Dumnezeu coboară în adâncurile cele mai de dedesubt deschise în

creaţie prin păcatul lui Adam, pentru ca omul să poată urca la dumnezeire”24. Unirea firii dumnezeieşti cu cea omenească deschide larg naturii omeneşti calea spre transcendenta divina…“Logosul a luat trup omenesc, creat, pentru ca să-l îndumnezeiască (iar in viitor să învieze, şi să rămână nemuritor)… ca să fie asigurată mântuirea şi în îndumnezeirea omului”25. Această îndumnezeire, căpătată prin Întruparea Logosului, subînţelege o conştiinţă mai desăvârşită a dumnezeirii şi o înnoire a fiinţei noastre: după suflet devenim fiii lui Dumnezeu, iar după trup nemuritori.

1919. Idem, Epistola către Adelfie, in PSB 16, p. 255. 2020. Idem, Cuvântul al II-lea contra arienilor, in PSB 15, p. 255. 2121. Idem, Tratat despre întruparea Cuvântului, p. 145.

22. Cf. Vladimir Losski, Introducere in teologia ortodoxa, Bucureşti, 1993, p. 132. 23. Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvântul al II-lea contra arienilor, p. 338. 24. Vladimir Losski, op. cit., p. 128 2225. Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvântul al II-lea contra arienilor, p. 309 23 24 25

Sfântul Atanasie expune în toată splendoarea ei teoria mistică ontologică a Răscumpărării ce se săvârşeşte prin umanitatea asumată de El şi ridicată la cel mai înalt grad de îndumnezeire, prin jertfă şi înviere. Aşadar, aspectul ontologic al răscumpărării se referă la această perfecţionare intimă, fiinţială, a fiinţei omeneşti prin jertfa Mântuitorului. Sub acest aspect, ascultarea şi moartea ca jertfă a lui Iisus Hristos, a ridicat forma omenească însuşită de El, desăvârşind-o până la îndumnezeire. Se arată că opera de mântuire are o direcţie către Dumnezeu şi alta cutre natura omenească a Mântuitorului. Trupul purificat şi înviat al lui Hristos stă într-o legătură cu trupul nostru al tuturor. El e ca un aluat, sau ca un focar iradiant, înnoit şi înviat al întregii corporalităţi umane. Deoarece corupţia şi moartea era în om, nu în afară, căderea omului nefiind numai morală şi intelectuală, ci ontologică, lucrarea Logosului întrupat nu a fost numai învăţătura şi iertare, ci vindecare şi restaurare a firii umane după chipul Ziditorului: “De aceea în mod cuvenit s-a folosit de un organ ca omul, şi Cuvântul să se întindă prin el la toate”

26

. Fiul lui Dumnezeu

luând firea noastră, a vindecat rănile păcatului “căci Cuvântul îmbrăcând trupul, precum s-a arătat de multe ori, s-a vindecat toată muşcătura, şarpelui din el” 27, văzându-se şi din aceasta aspectul ontologic al mântuirii în gândirea Sfântului Atanasie. Moartea Domnului era cerută, dar de dreptatea dumnezeiască (“cu moarte veţi muri”), iar Întruparea Sa de păcătoşenia oamenilor 28. Moartea Sa e sfârşitul legii şi proclamarea dragostei lui Dumnezeu. Sfântul Atanasie afirma cu tărie unicitatea morţii Mântuitorului care este jertfa prin excelenţă. “Dar a avut fraţi, când a îmbrăcat trupul cel asemenea cu al nostru, pe care aducându-I prin Sine Însuşi s-a numit Arhiereu, şi S-a făcut milos şi credincios… ci având să fie crezut în cele ce le spune şi le face şi pentru că aduce o jertfă credincioasă care rămâne şi nu cade” 29. 2626. Idem, Tratat despre întruparea Cuvântului, p. 98.

27. Ibidem, p. 140 2728. Idem, Cuvântul al II-lea contra arienilor, p. 308. 28

29

29. Idem, Tratat despre întruparea Cuvântului, p. 100.

Sfântul Atanasie preamăreşte şi universalitatea efectelor întrupării şi ale morţii Mântuitorului. Cuvântul cel Întrupat se aşează prin Întrupare într-o legătură mai strânsă cu întregul cosmos. El este prin creaţie în tot cosmosul şi în fiinţa umană. Daca e aşa, nimic nu-l împiedica să se unească în mod mai special cu ea 30. Căci omul e cel ce a căzut şi avea lipsă de vindecare. Dar omul fiind împletit cu natura, vindecarea lui se întinde şi asupra acesteia, “căci toate părţile creaţiei le-a stins Domnul, şi pe toate le-a eliberat de toată amărăciunea şi a dat pe faţă puterile rele, cum zice Sfântul Apostol Pavel. “Dezbrăcând (de putere) începătoriile, şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Col. II, 15), ca să nu mai poată fi amăgită ca să afle peste tot pe Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. Astfel, din toate părţile şi peste tot fiind împresurat omul, şi văzând peste tot întinsa dumnezeirea Cuvântului, adică în cer, în iad, în om pe pământ, nu mai e amăgit cu privire la Dumnezeu, numai acestuia I se închină şi prin El cunoaşte pe Tatăl”

31

. Astfel, Sfântul Atanasie admite

răscumpărarea întregii făpturi, aducând ca dovadă textul de la Romani 8, 19, unde Apostolul zice că întreaga făptură aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu, că pentru aceasta Mântuitorul este cel întâi născut şi faţă de ea, iar răscumpărarea se referă şi la ea – conform argumentării contra arienilor la textul de la Pilde VIII, 28: “Domnul m-a zidit pe mine început căilor Sale întru lucrurile Sale”. Prin Hristos s-a arătat că Dumnezeu este în toate, dar nu se identifică cu nici una din acestea, căci toate sunt create omul a devenit liber în cosmos. Ştiinţa a putut să se dezvolte. Dumnezeu, Creatorul tuturor şi Mântuitorul lor, este Cel ce da toate fiecărei persoane umane ca dar al iubirii Sale. Dependenţa cosmosului de Hristos, Cuvântul întrupat, indică Sfântul Atanasie şi prin următoarele cuvinte: “La moartea cărui om soarele s-a întunecat şi pământul s-a cutremurat? Iată, oamenii mor până azi şi au murit încă de la început. Când s-a întâmplat pentru ei vreo minune?”32. Forţa spirituală a celui înnoit prin Cuvântul se repercutează asupra cosmosului. “Învierea lui Hristos, ca, şi întreaga Sa lucrare mântuitoare, înseamnă restaurarea şi sfinţirea trupului, îndumnezeirea firii umane întregi, adică transfigurarea materiei, care nu mai e opacă lui Dumnezeu, ci devine mijloc de comunicare între El şi om. Înviind trupul Său Hristos a aşezat premisa învierii tuturor şi înnoirii creaţiei. Sfântul Atanasie arată cât se poate de tranşant că Hristos – pe Cruce şi prin Înviere – a adus vindecare zidirii, Înviere şi Sfinţire, 30. Idem, Cuvântul al II-lea contra arienilor, p. 240. 3031. Idem, Tratat despre întruparea Cuvântului, pp. 136-137 32. Ibidem, p. 147. 31 32

pregătind marea transfigurare eshatologică, îndumnezeirea, care departe de a fi o sacralitate panteistă lumii, înseamnă salvarea eternă şi reală a lumii şi <>33, totul fiind izbăvit de Hristos creat din nou 34 . Învierea lui Hristos, făcându-L transparent în trup pe Logosul Creator, redescoperă sensul întregii creaţii, devenind lege pentru creaţia întreagă, pentru întreg cosmosul.

3333. Drd. Doru Costache, op. cit., p. 66. 3434.Sfantul Atanasie cel Mare, Cuvântul I contra arienilor, p. 175.