Partajul

Familie şi Moşteniri

PARTAJUL

© Cristian Gânj 2009

Toate informaţiile conţinute în acest material reprezintă un sumar al legislaţiei publicate în Monitorul Oficial al României şi poate conţine opinii personale ale autorului. Acest material reprezintă o simplă prezentare adresată publicului şi colegilor jurişti în scopul exclusiv al informării . Acest material nu consituie consultaţie juridică sau sfat juridic profesional în înţelesul legii. Cristian Gânj îşi declină în mod expres responsabilitatea cu privire la orice acţiune sau inacţiune întemeiată sau derivată din lectura acestei prezentări.

P

artajul este una dintre cele mai întâlnite situaţii în care este necesară asistenţa

juridică calificată sau reprezentarea în cadrul unui proces civil. Fie că este vorba despre împărţirea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei sau despre bunurile transmise mai multor moştenitori în urma decesului proprietarului, partajul este modalitatea prin care fiecare co-proprietar (co-părtaş) devine singurul proprietar al unui bun sau a unei porţiuni din ceea ce se împarte. Masa bunurilor de împărţit este caracterizată de proprietatea comună pe care o numim „devălmăşie” în cazul bunurilor a doi soţi sau „indiviziune” în cazul unei moşteniri sau a unui bun achiziţionat împreună de două sau mai multe persoane necăsătorite. I. DEVĂLMĂŞIA BUNURILOR CELOR DOI SOŢI Potrivit regimului actual de reglementare, orice bun dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi* este bunul comun al ambilor. Nu are astfel relevanţă dacă în act este trecut doar unul dintre soţi sau amândoi ori dacă semnează doar unul şi nu ambii. Această comunitate de bunuri poartă numele de devălmăşie deoarece legea nu stabileşte niciodată cât anume din bun sau din valoarea sa este al unui soţ şi cât al celuilalt. Ambii au drepturi egale şi de multe ori nu pot dispune de aceste bunuri decât împreună. Vânzarea sau ipotecarea unui imobil bun comun este nulă, de exemplu, dacă operaţiunea nu are acordul celuilalt soţ, iar vânzarea sau ipotecarea unei părţi din bun nu este posibilă. Regula generală a comunităţii nu va înceta decât în urma partajului de bunuri comune ale soţilor, operaţiune care se va efectua de regulă după desfacerea căsătoriei. Abia atunci, soţii de comun acord sau judecătorul – dacă nu se înţeleg – vor stabili cu cât a * Prin termenul de soţ în sens juridic înţelegem atât femeia cât şi bărbatul.

contribuit fiecare dintre soţi la achiziţionarea bunului în urma examinării veniturilor fiecăruia. Fiecare dintre soţi dobândeşte în devălmăşie cu celălalt doar bunuri comune anume determinate (ex. o casă, o maşină, un depozit bancar, o creanţă de recuperat de la alte persoane, et.c. ) păstrându-şi în rest propriul patrimoniu, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale personale. Bunurile comune vor face parte din această totalitate alături de celelalte bunuri şi obligaţii proprii. Această regulă este obligatorie. Legea română presupune efortul comun al soţilor la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei şi nu permite stabilirea unilaterală sau de comun acord a unui alt regim juridic, încercând astfel să evite situaţiile inechitabile care pot apărea în urma influenţei crescute a unui soţ în detrimentul celuilalt. De-a lungul timpului, judecătorii români au extins această atitudine paternalistă transformând în bani munca unui soţ în cadrul gospodăriei, respectiv creşterea copiilor, curăţenia, gătitul sau alte activităţi casnice, recunoscând la partaj această muncă cu titlu de cotă de contribuţie la achiziţionarea unui bun în timpul căsătoriei. Imposibilitatea soţilor de a alege un alt regim juridic al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei precum şi modul în care au fost construite noţiunile de contribuţie sau de venituri din muncă a îndepărtat legislaţia românească de la realităţile sociale ale familiei contemporane. În contextul egalităţii sexelor şi al dezvoltării noţiunii de familie în care ambii soţi muncesc potrivit pregătirii şi competenţelor proprii, au apărut în procesele de partaj soluţii inechitabile de recunoaştere nejustificată a unor cote de contribuţie mărite în favoarea unuia dintre soţi în urma aplicării unor clişee învechite cu privire la relaţia dintre cele două sexe. Acest lucru a dat naştere numeroaselor situaţii în care unul dintre soţi îşi ascunde anumite bunuri de celălalt, încercând să-şi protejeze libertatea sa contractuală şi capacitatea de a dispune în mod liber de bunurile dobândite prin eforturi proprii.

Viitorul Cod civil al României va renunţa la impunerea forţată a regimului comunităţii de bunuri, recunoscând pentru prima dată posibilitatea de a alege între regimul comunităţii legale, cel al comunităţii convenţionale sau cel al separaţiei de bunuri. Spre deosebire de reglementarea în vigoare, cei care nu vor dori să li se aplice comunitatea legală vor putea încheia convenţii matrimoniale. Potrivit regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv atât asupra bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei (ca şi până acum) dar şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu şi prin eforturi individuale în timpul căsătoriei.

Legea română de astăzi exclude din devălmăşie doar anumite bunuri dobândite în timpul căsătoriei pentru care nu mai aplică ipoteza iniţială a efortului comun. Această atitudine se datorează unor relaţii sau eforturi de creaţie strict personale ale dobânditorului. Acest soţ va păstra bunurile în patrimoniul său cu titlu de bunuri proprii şi nu le va împărţi niciodată cu celălalt soţ chiar dacă au fost dobândite în timpul căsătoriei. Sunt astfel bunuri proprii: ✔ bunurile dobândite înaintea căsătoriei, ✔ bunurile primite prin moştenire de la lege sau prin testament, ✔ bunurile donate dacă cel care donează nu a precizat că aparţin amândurora, ✔ bunurile şi efectele personale sau cele destinate exercitării profesiei, ✔ premiile şi recompensele, ✔ manuscrisele literare şi ştiinţifice, ✔ schiţe sau proiecte artistice ori alte asemenea creaţii intelectuale strict personale, ✔ indemnizaţia de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei, ✔ valoarea care reprezinta si inlocuieste un bun propriu sau bunul in care a trecut aceasta valoare.

II. INDIVIZIUNEA ÎNTRE MOŞTENITORI O altă categorie de situaţii în care întâlnim regimul co-proprietăţii este cea a moştenitorilor unei persoane decedate. Cu toate că şi această formă de comunitate încetează tot prin partaj (de bună voie sau judecătoresc), diferenţele între indiviziunea succesorală şi devălmăşia soţilor sunt foarte mari. Spre deosebire de regimul comunităţii de bunuri al soţilor, în cazul indiviziunii succesorale cunoaştem de la bun început cât din moştenire aparţine unuia şi cât altuia sub forma unor „cote” stabilite de lege. Aceste cote sunt prevăzute la modul ideal şi nu concret pentru că este stabilită doar fracţia sau procentul din întreaga moştenire care revine fiecăruia dintre moştenitori. În situaţia simplă a doi fraţi care moştenesc prin lege pe părintele lor, fiecare are dreptul la o jumătate din întreaga moştenire: jumătate neconcretizată în anumite bunuri, procentul regăsindu-se în fiecare particulă din fiecare bun care formează masa succesorală. Abia prin partaj se vor concretiza cotele fiecăruia în anumite loturi de bunuri, iar pentru egalizarea loturilor se vor plăti diferenţe de bani denumite sulte. Transmiterea unei moşteniri se poate produce cu titlu universal sau cu titlu particular. Spre deosebire de masa bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, masa succesorală reprezintă întreg patrimoniul celui care a decedat, inclusiv datoriile şi obligaţiile sale. Prin transmiterea acestuia, patrimoniul fiecărui moştenitor va cunoaşte o confuziune, un amestec patrimonial de drepturi şi obligaţii: proprii şi moştenite. Moştenitorul va fi ţinut astfel de obligaţiile contractate de persoana pe care o moşteneşte şi la nevoie creditorii îi vor putea urmări propriile bunuri pentru a acoperi aceste datorii, această transmisiune fiind denumită cu titlu universal.

În cazul în care persoana decedată a lăsat prin testament un anumit bun unei anumite persoane, transmisiunea este cu titlu particular fiind restrânsă la bunul respectiv. În acest caz, bunul intră în patrimoniul moştenitorului împreună doar cu garanţiile asupra acestuia. Pentru a evita situaţiile neplăcute ale primirii unei moşteniri în care obligaţiile depăşesc valorea bunurilor, legea permite două modalităţi de ieşire din aceste situaţii: renunţarea la moştenire şi acceptarea sub beneficiu de inventar. Astfel, nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire, declaraţia de renunţare a moştenitorului producând efecte în mod retroactiv de la data deschiderii moştenirii prin decesul autorului. Codul civil precizează că cel care a renunţat este socotit că nu a fost niciodată moştenitor. Acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar împiedică confuziunea între patrimonii în baza declaraţiei exprese a moştenitorului că acceptă moştenirea, dar înţelege să răspundă de datoriile moştenirii numai în limita bunurilor moştenite. Pentru a opera o astfel de acceptare sunt necesare operaţiuni de inventariere a bunurilor moştenite, plata anumitor taxe, precum şi nemanifestarea anterioară a acceptării simple a moştenirii. III. COMUNITATEA PRIN CONTRACT O ultimă situaţie în care putem întâlni starea de co-proprietate este aceea prin care două sau mai multe persoane necăsătorite doresc să cumpere împreună un anumit bun fie pentru folosinţa comună (de ex. o casă de vacanţă) sau cu titlu de investiţie (de ex. un imobil în scopul revânzării). În temeiul principiului libertăţii contractuale, coproprietarii pot stabili de la început ce procent are fiecare dintre ei din bunul astfel cumpărat, urmând ca la momentul împărţelii să respecte cotele astfel stabilite conform investiţiei fiecăruia.

IV. REGULI COMUNE DE PROCEDURĂ În momentul în care co-proprietarii doresc să înceteze starea de comunitate, aceştia îşi pot împărţi de bună voie bunul sau bunurile comune. În cazul imobilelor aceştia vor deschide o procedură amiabilă notarială cu plata taxelor aferente, urmând a face dezmembrări după caz, şi a obţine prin actul de partaj proprietatea exclusivă asupra bunurilor fiecăruia. O altă opţiune este aceea de a vinde împreună bunurile comune şi de a împărţi sumele de bani rezultate din vânzare conform înţelegerii lor. În situaţia în care co-proprietarii nu se înţeleg, conflictul juridic apărut între ei se va rezolva pe cale judecătorească prin procesul de partaj. Procesul de partaj (împărţeala în varianta arhaică a textului procedurii civile) este un proces civil la finalul căruia fiecare proprietar va dobândi proprietatea exclusivă asupra anumitor bunuri sau sume de bani rezultate din hotărârea pe care o va lua în locul proprietarilor judecătorul. Fiind un mijloc de excepţie de la regula generală privind împărţirea de comun acord, judecătorul trebuie să stăruie pe parcursul procesului ca părţile să ajungă la un acord iar dacă aceştia reuşesc în urma negocierilor să se înţeleagă atunci va fi pronunţată o hotărâre conform soluţiei amiabile a părţilor. Cererea se introduce la judecătorie, indiferent de valoarea bunurilor de împărţit. Competenţa unei anumite judecătorii urmează a fi stabilită în funcţie de situaţia particulară a fiecărui caz. Cererea de împărţeală trebuie să conţină numele şi adresele persoanelor între care urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împarţeala, toate bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care le deţine sau le administrează. Pentru a stabili în echitate cât se cuvine fiecăruia, judecătorul va forma loturi care cuprind bunuri imobile şi mobile sau alte valori. Dacă loturile sunt inegale în raport cu

cât se cuvine fiecăruia, judecătorul va întregi valoarea acestora prin sume de bani denumite sulte. Anumite bunuri pot fi atribuite direct unuia dintre co-proprietari în funcţie de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau alte asemenea criterii. Judecătorul poate aşadar să dispună atribuirea unui bun şi în funcţie de alte consideraţii, cum ar fi de exemplu situaţia des întâlnită în practică a faptului că unul dintre co-proprietari nu are altă locuinţă şi trebuie să crească un minor care i-a fost încredinţat după divorţ. La finalul procesului de partaj, partea căruia i s-a atribuit un bun devine proprietar exclusiv asupra bunului respectiv, urmând să plătească o sumă de bani corespunzătoare cotei celuilalt co-proprietar. Proprietarul exclusiv îşi va intabula pe numele său bunul imobil, putând dispune de el cum doreşte însă cu respectarea dreptului la suma de bani stabilită prin hotărâre judecătorească în favoarea celuilalt fost co-proprietar. Acesta din urmă are stabilit prin lege o garanţie denumită privilegiu care funcţionează ca o ipotecă, putând urmări bunul în mâinile oricărei alte persoane pentru a-l vinde la licitaţie şi a-şi recupera suma de bani din hotărârea judecătorească.

Cristian Gânj cabinet de avocat Iasi Bd. Tutora No. 8, P2 Ap.1 Tel: + 4 0744 275 112 E-mail: [email protected] http://www.ganj.ro membru al: Uniunea Nationala a Barourilor din Romania Baroul Iasi