Paradisuri Fiscale

EVAZIUNEA FISCALĂ. PARADISURI FISCALE.

Cuprins 1

Introducere............................................................................................................. 4

2

Cap.1 1.1. 1.2. 1.3. 1.4. 1.5. 1.5.1. 1.5.2. 1.5.3. Cap.2 2.1. 2.2. 2.3. 2.4. Cap.3 3.1. 3.2. 3.3. 3.4. 3.5. 3.6. 3.7. 3.7.1. 3.7.2. 3.7.3. Cap.4 4.1. 4.2. 4.3. 4.4. 4.5. Cap.5 5.1. 5.2.

1. Introducere în evaziunea fiscală..................................................................... Consideraţii generale............................................................................................... Definiţia şi clasificarea evaziunii fiscale................................................................. Formele evaziunii fiscale ........................................................................................ Implicaţii ale evaziunii fiscale ................................................................................ Impozitele, presiunea fiscală şi politica fiscală în perioada 2002 – 2006 .............. Utilizarea impozitelor în vederea stimulării creşterii economice ........................... Presiunea fiscală ..................................................................................................... Politica fiscală în perioada 2002 – 2006 ................................................................. Fenomenul evazionist ........................................................................................... Factorii favorizanţi ai fenomenului evazionist ....................................................... Un posibil portret al fraudatorului .......................................................................... Modalităţi prin care se realizează evaziunea fiscală ............................................... Evaziunea fiscală în România ................................................................................ Paradisuri fiscale şi tipuri de entităţi juridice offshore .................................... Naşterea şi evoluţia paradisurilor fiscale ................................................................ Caracteristicile paradisurilor fiscale ....................................................................... Clasificarea paradisurilor fiscale .......................................................................... Factorii de determină alegerea paradisurilor fiscale ............................................... Forme clasice de entităţi juridice offshore ............................................................. Tipuri de companii offshore din punct de vedere al activităţii desfăşurate ............ Utilizări legale şi ilegale ale jurisdicţiilor offshore ................................................ Practici legale de utilizare a juridicţiei offshore ..................................................... Doctrine judiciare cheie .......................................................................................... Utilizări imorale ale paradisurilor fiscale ............................................................... Schimbul de informaţii la nivel internaţional .................................................... Tipuri de schimburi de informaţii ........................................................................... Beneficiile schimbului de informaţii .................................................................... Obstacole în schimbul de informaţii ....................................................................... Cadrul legal de reglementare a schimbului de informaţii ..................................... Schimbul de informaţii în practică ........................................................................ Utilizarea paradisurilor fiscale în criminalitatea financiară internaţională ... Elemente generale................................................................................................... Cazuri de utilizare a jurisdicţiilor offshore în montajele financiare de spălare a

7 7 8 14 16 18 18 21 25 27 27 37 39 41 46 46 48 49 51 59 61 65 65 66 68 71 71 73 74 75 77 78 78 80

5.2.1. 5.2.2. 5.3. 5.4. 5.4.1. 5.4.1.1. 5.4.1.2. 5.4.2. 5.4.3. 5.4.4. 5.4.5. 5.5. 5.5.1. 5.5.2. 5.5.3 5.5.4. 5.5.5.

banilor..................................................................................................................... Cazul Băncii Internaţionale de Credit şi Comerţ..................................................... Cazul Franklin Jurado 1990-1996........................................................................... Rolul zonelor offshore în mecanismele de spălare a banilor murdari .................... Fraude şi escrocherii offshore notorii străine.......................................................... Cazul Naţiunilor inexistente.................................................................................... Regatul Enen Kio.................................................................................................... Principatul New Utopia........................................................................................... Afaceri murdare cu proprietăţi imobiliare din Costa Rica...................................... Escrocherii cu titluri diplomatice şi nobiliare......................................................... Ascunderea banilor offshore.................................................................................... Seminariile offshore................................................................................................ Fraude şi escrocherii notorii din România............................................................... Filiera "Dacia Felix" - Cadewell Virgin Islands...................................................... Filiera "Ram Thade Ltd - Cyprus" - Cascadele....................................................... Sugativa - S.V. International Tranzaction............................................................... Tentacula "Columna Bank" - Manel Finanz A.G.-Switzerla.................................. Operaţiunea "Valeologia".......................................................................................

80 81 82 84 84 84 84 85 86 87 87 87 88 89 91 92 93

3

5.5.6. 5.5.7.

Axa "ALRO-Slatina" - "ITC Management A.G.-Switzerland" - "Moscova"…… Spionajul rusesc mobilizat pentru ALRO................................................................ Concluzii................................................................................................................ Bibliografie.............................................................................................................

93 94 95 99

Introducere Impozitele sunt prea mari şi încercaţi să eficientizaţi o afacere? Una dintre variantele la care puteţi apela este înfiinţarea unei firme într-un aşa-numit paradis fiscal. “Cel mai important avantaj oferit de companiile înregistrate offshore este impozitarea atractivă a profiturilor - «low tax» sau «no tax». Există şi alte argumente în favoarea firmelor offshore - confidenţialitatea asigurată beneficiarilor finali - proprietarilor, flexibilitatea în conducerea operaţiunilor companiei, promptitudinea cu care pot fi înfiinţate astfel de companii”.1 Pentru înregistrarea unei companii offshore, de regulă, este necesară o copie de paşaport a persoanei care va fi acţionar, director sau împuternicit. “Doar în câteva jurisdicţii (de ex.: Cipru) se cere şi o scrisoare de referinţă bancară, factura de utilităţi etc.”. Există un număr infinit de combinaţii pentru a obţine avantaje de la o companie offshore. Astfel, societăţile pot fi folosite pentru a reduce profitul societăţilor-mamă situate în zone cu fiscalitate mare. De exemplu, compania-mamă vinde companiei offshore anumite bunuri la un preţ minim, iar compania offshore finalizează contracte pentru vânzarea acestor bunuri la un preţ mai ridicat. Societatea-mamă, datorită preţului minim, va avea un profit mai mic şi, ca urmare, şi impozitul pe profit se va micşora considerabil”.2 Prin aceste tranzacţii, compania offshore va realiza un profit considerabil. Un alt motiv al înfiinţării unei firme offshore este legat de reinvestirea capitalului, dar şi de garantarea pastrarii confidentialitatii tranzactiilor finalizate intre companie şi clientii sai. în plus, proprietarii de offshore-uri au avantajul de a transfera resursele de valuta disponibile fara a 1 2

Mănăilă A. – „Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală”, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 26 www.prezentonline.ro

4

incalca legile circulaţiei monetare şi cele fiscale. “Companiile offshore pot fi utilizate pentru minimalizarea impozitelor societăţilor mixte. În acest caz, acelaşi cetăţean este proprietarul şi administratorul ambelor companii (offshore), una locală şi una aflată în străinătate, care înfiinţează împreună societatea mixtă. Astfel se creează posibilitatea de a transfera, într-o a treia ţară, profitul companiei străine sub formă de dividende neimpozabile. Mai târziu, banii pot fi returnati în ţara în care societatea mixtă este înregistrată, sub forma de investiţii şi credite privilegiate”. Pe lângă numeroasele avantaje ale deţinerii unei firme offshore trebuie ţinut cont şi de câteva dezavantaje. “Între dezavantajele deţinerii unei astfel de firme, probabil cel mai supărător îl reprezintă «anathema» aruncată asupra firmelor înregistrate în «paradisuri» fiscale de către autorităţile statelor cu fiscalitate ridicată”. Alte inconveniente, ceva mai puţin importante, sunt reprezentate de costurile de întreţinere a unei asemenea firme şi de distanţele destul de mari pe care le are de străbătut un investitor până la cele mai multe dintre locaţiile offshore. O companie offshore se poate înregistra între o săptămană (Seychelles, Delaware), 3 - 4 saptamani (Insulele Britanice Virgine, Belize, Bahamas, New York) şi 1-1,5 luni (Marea Britanie, Hong Kong, Cipru). Există însă şi variante foarte rapide. “Noi înregistrăm companii cu directori fiduciari (nominali) – aşa-numitele ready made sau shelf company – cu o procură în alb, companii care pot fi ridicate de către client într-o oră”, explică reprezentantul LavecoGroup ltd. 3 Cele mai importante jurisdicţii offshore se găsesc în zona Caraibelor - British Virgin Islands, Cayman Islands, Bahamas etc. O altă zonă interesantă este reprezentată de insulele britanice din Canalul Manecii (Guernsey, Jersey şi Sark). De asemenea, în Pacificul de Sud şi în Oceanul Indian există mai multe jurisdicţii care oferă posibilitatea înregistrării unor companii cu regim offshore. În total, la nivel mondial, există peste 50 de state care oferă, parţial sau total, facilităţi offshore. Analiştii sunt de părere că cele mai cautate jurisdicţii sunt însă cele din Marea Britanie, Noua Zeelandă, Seychelles, Cipru, Delaware şi Insulele Britanice Virgine. Taxele anuale care se platesc pentru un offshore depind de locaţia aleasă, variind între 1.500 şi 3.200 de dolari. Anumite state solicită ca taxele anuale pentru primul an de existenţă a firmei să fie achitate înainte de înmatricularea firmei offshore. Companiile offshore nu au facturi tipizate sau chitanţe. “Formularele tipizate, facturile etc. se personalizează de către fiecare client în parte, noi le dăm modele de facturi, iar ei le personalizează - cu denumirea companiei, logo - şi le înregistrează sub un număr şi în România, începând cu acest an, oamenii de afaceri vor face cunoştinţă cu acest tip de facturi care se foloseşte

în

Uniunea

Europeană”,

spune

reprezentantul

grupului

Laveco

Ltd.

Cât priveşte modalitatea ca o companie offshore să devina actionar într-o companie românească, aceasta este similară cu aceea a unei companii româneşti care devine acţionar într-o companie 3

www.offshore.ro

5

românească, doar că pentru compania straină se cer toate actele de înregistrare şi certificatul constatator (status letter) să fie cu apostilă. De menţionat că o companie offshore se pretează pentru absolut orice activitate. Potrivit reprezentanţilor companiilor care intermediază înfiinţarea de offshore-uri, cel mai des sunt folosite pentru comert, import-export, dar şi pentru servicii de orice fel. În ce priveşte domeniul imobiliar, în ţara noastră, o companie offshore poate deţine un imobil în proprietate, dar nu poate avea proprietatea terenului de sub imobil. Analiştii consideră că, acum, o dată realizată aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, cei care vor să “fenteze” Fiscul prin mutarea afacerilor în zone offshore vor trebui să dea dovadă de mai multă atenţie. “Moda firmelor offshore va rămâne, dar metodele de evitare fiscală vor trebui rafinate. Ţările din Uniunea Europeană au o experienţă importantă în legătură cu entităţile offshore care operează pe teritoriul lor, experienţa materializată în legislaţie naţională şi/sau comunitară. Vrând-nevrând, România va trebui să trateze mult mai strict comportamentul firmelor offshore. De altfel, am şi observat o anumită preocupare din partea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF) referitoare la «preţurile de transfer» pe care companiile multinaţionale le utilizează, când este posibil, ca vehicule pentru exportul profiturilor”.4

4

www.prezentonline.ro

6

Capitolul 1 INTRODUCERE ÎN EVAZIUNE FISCALĂ 1.1. Consideraţii generale Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico – sociale complexe de maximă importanţă cu care statele de astăzi se confruntă şi ale căror consecinţe nedorite caută să le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic impisibilă. Efectele evaziunii fiscale se repercutează direct asupra veniturilor fiscale, conduc la distorsiuni în mecanismul pieţei şi pot contribui la inechităţi sociale datorate „accesului” sau „înclinaţiei” diferite la evaziunea fiscală din partea contribuabililor. Dacă nu ar fi decât aceste cauze aduse de evaziunea fiscală, statul ar trebui să se preocupe sistematic şi eficient de preîntâmpinarea şi limitarea fenomenului.5 Economia subterană ca formă de manifestare a evaziunii fiscale (munca la negru, vânzarea ilegală de droguri, prostituţie, jocuri de noroc), este estimată a fi 9% din PIB în Marea Britanie, 13% în Suedia, 15,5% în Italia, 9% în Canada şi Germania. Semnificaţia problemei este mai mare în ţările mai puţin dezvoltate unde guvernele pot întâmpina mari dificultăţi în supravegherea tranzacţiilor care au loc în economie, frauda fiscală în aceste ţări fiind estimată între 4/5 şi 9/10 din încasările fiscale prevăzute. Nici România nu este departe de aceste estimări. Cu toate acestea, statul prin puterile sale politice, poate să incite la evaziune fiscală urmărind în special două scopuri:6 5

Patroi D., - “Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul contravenţional şi caracterul infracţional”, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag. 13 6 Olteanu I., Bistriceanu G. – “Evaziunea fiscală. Metode şi tehnici de combatere a evaziunii fiscale”, Editura ASE, Bucureşti, 2005, p.27

7

 Un scop „pozitiv” argumentat de intenţia de a stimula formarea capitalului;  Un scop „negativ” reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu toate consecinţele pe care le implică. Decurge astfel rolul evaziunii fiscale ca element, dorit sau nu, al politicii fiscale, decurgând direct din cel al fiscalităţii în general. În Japonia, formarea capitalului a fost influenţată şi de evaziunea fiscală care este încurajată în mod oficial. Astfel, legal, un japonez adult este scutit de taxe pentru un cont de economii medii. Japonia are de cinci ori mai multe conturi decât numărul populaţiei. „Intervenţia” statului în menţinerea unui anumit grad de evaziune fiscală, trebuie analizată prin prisma raportului dintre efect (formarea capitalului) şi eforturi (o mare risipă de resurse bugetare, crearea de inechitate în veniturile disponibile ale contribuabililor etc.). Efectul benefic al intervenţiei statului sub raportul legislativ este direct, imediat şi vizibil, în timp ce efectele ei nefaste sunt treptate, şi indirecte, neperceptibile. Unul dintre aceste efecte este fenomenul corupţiei care este practic inevitabil însoţitor al evaziunii fiscale. Raportul contribuabilului cu sistemul fiscal este înainte de toate o problemă de percepţie în legătură cu întreaga prelevare pe care el trebuie să o achite. Această percepţie este caracterizată printr-un sentiment de constrângere, chiar de o presiune, ceea ce explică permanenta opoziţie la impozit. Când este vorba să se determine situaţia juridică a contribuabilului, prima idee care se impune este cea a subordonării stricte a acesteia legii fiscale. Faţă de fisc, contribuabilul se află într-o situaţie legală şi reglementată. Contribuabilul nu participă la elaborarea regulilor fiscale, acestea, de cele mai multe ori, sunt în contradicţie cu ceea ce politicienii au promis atunci când i-a solicitat votul. Caracterul legal al impozitului determină natura raporturilor juridice existente între contribuabili şi fisc, fixând statutul contribuabilului care este de tip general şi impersonal. Acest caracter legal al impozitului implică consecinţe şi pentru administraţie care şi se află subordonată principiului fundamental şi rigid al legalităţii. Exprimarea acestui fapt rezidă prin aceea că administraţia nu dispune decât de o competenţă bine determinată care pentru contribuabili constituie, de asemenea, garantarea drepturilor sale. Aceasta înseamnă că impozitarea este unilaterală, dar nu şi arbitrară. În plus, contribuabilul, graţie înmulţirii cabinetelor de consiliere fiscală şi experţilor contabili, dispune de informare fiscală la fel de abundentă şi performantă ca şi cele ale administraţiei. Contribuabilii resimt în mod necesare prelevarea fiscală ca pe o amputare injustă, sau cel puţin inoportună a avuţiei personale. Cel mai adesea, impozitul este perceput ca un sacrificiu. Chiar în forma sa cea mai puţin conflictuală, impozitul este întotdeauna resimţit ca o constrângere. O primă probă a acesteia o reprezintă declaraţia, contribuabilul aflându-se într-o 8

situaţie complexă şi în faţa căreia se află adesea dezarmat, chiar incapabil să facă faţă dificultăţilor legate de obligaţiile ce-i revin. La aceasta se adaugă costurile psihologice accesorii în cadrul cărora complexitatea şi instabilitatea textelor de lege ocupă un loc important.7 O altă probă o reprezintă controalele fiscale. Pentru mulţi contribuabili: comercianţi, profesiuni liberale, întreprinderi, verificarea este un calvar. Ministerul Finanţelor Publice efectuează controale peste controale, influenţând comportamentul contribuabililor. 1.2. Definiţia şi clasificarea evaziunii fiscale Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor şi mai ales povara acestor obligaţii au făcut să stimuleze în toate timpurile şi ingeniozitatea contribuabililor de a inventa procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale. Evaziunea fiscală a fost întotdeauna în special activă şi ingenioasă pentru motivul că fiscul lovind indivizii şi averea lor, îl atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc. În pofida a tot ceea ce se scrie despre cauze, modalităţi, amploarea, controlul şi sancţiunile privitoare la evaziunea fiscală, nu există o definiţie clară a acestei noţiuni şi a noţiunii de fraudă fiscală. Economistul francez Jean – Claude arată în lucrarea sa „Le fraude fiscale” că: „Dacă se vorbeşte într-adevăr de fraudă, se vorbeşte în aceaaşi măsură de fraudă legală sau legitimă, fraudă ilegală, de evaziune internaţională, de evaziune legală, de evaziune ilegală, de paradisuri fiscale sau refugii, de abuzul dreptului de a fugi din faţa impozitului, de libertatea alegerii căii celei mai puţin impozitate sau subestimarea fiscală, frauda la lege sau economia subterană.”8 Cu privire la definiţia evaziunii fiscale şi a fraudei fiscale Frauda fiscală desemnează o infracţiune la lege, şi se distinge de evaziunea fiscală care se defineşte ca o utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege. Sunt însă cazuri când anumite legislaţii sau autori asimilează în parte cele două noţiuni. Evaziunea fiscală este minimizarea excesului de impozitare prin utilizarea alternativelor acceptabile reale. Frauda fiscală este determinată de contribuabili sau consilierii săi profesionişti, preocupaţi de a nu ţine seana de legea fiscală în vigoare.9 Frauda fiscală este o expresie metaforică şi ambiguă şi este utilizată frecvent în ţări precum: Elveţia, Franţa, Belgia, ea desemnând subestimarea materiei impozabile prin anumite ramuri fiscale de favoare. Cel mai adesea frauda legală desemnează procedeele juridice care permit scăparea de impozitarea fără a contraveni legii. 7

Olteanu I., Bistriceanu G. – “Evaziunea fiscală. Metode şi tehnici de combatere a evaziunii fiscale”, Editura ASE, Bucureşti, 2005, p.29 8 J. C. Martinez, „La fraude fiscale”, Paris, 1990, p.224 9 Patroi D., - “Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul contravenţional şi caracterul infracţional”, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag. 22

9

La noi în ţară există astfel de exemple notorii, prin care procedeul a fost utilizat în scară largă. Una din acestea a fost înfiinţarea de societăţi comerciale în „lanţ” de către acelaşi patron sau grup de asociaţi imediat după ce o societate ieşea din perioada de scutire de plată a impozitului pe profit, ajungându-se ca profitând de lacunele legii nr. 12/1991 privind impozitul pe profit, să nu se plătească de respectivii contribuabili impozit pe profit de ani de zile, ceea ce a însemnat pierderea a aproximativ două bugete anuale în perioada 1991 – 1995. 10 Lacuna a fost menţinută şi de Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994 care a prevăzut că societăţile comerciale care au fost înregistrate înainte de 1 ianuarie 1995 la Registrul Comerţului beneficiază în continuare de scutire de impozit pe profit. Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 31 august 1994, astfel încât cei interesaţi au avut la dispozişie 4 luni de zile pentru a-şi completa „zestrea” de societăţi comerciale. Ca urmare a acestui mod lacunar de reglementare a impozitului pe profit s-a dat economiei naţionale o dublă lovitură: 1. nu şi-a atins scopul instituirii dee facilităţi fiscale din moment ce mai mult de jumătate din societăţile comerciale înregistrate la Registrul Comerţului nu au funcţionat; 2. a fost punctul de plecare al generării şi escaladării fenomenului de evaziune fiscală în economia românească. Un alt exemplu îl constituie zonele defavorizate care au creat multiple facilităţi fiscale societăţilor comerciale care efectuau investiţii în aceste zone (scutire de la plata impozitului pe profit, reducerea impozitului pe salarii pentru salariaţii angajaţi din zonele respective etc.). Însă prin aceste zone au fost derulate majoritatea importurilor din ţara noastră, în special produse alimentare şi produse finite, ducând la falimentul producătorilor autohtoni care nu au mai făcut faţă concurenţei datorită preţurilor scăzute pe piaţă şi găuri importante bugetului de stat prin neplata taxelor vamale şi a impozitelor datorate. Nici această reglementare nu şi-a atins scopul pentru care a fost instituită, acela de a dezvolta economic zonele defavorizate şi de a angaja forţa de muncă disponibilizată. Frauda ilegală desemnează violarea directă şi deschisă a legii fiscale, o infracţiune directă şi deliberată a regulilor impuse pentru stabilirea şi plata declaraţiei, prin operaţiuni fictive sau de creare de societăţi fictive. În ceea ce priveşte definirea evaziunii fiscale opiniile specialiştilor sunt diferite. Astfel, în perioada dintre cele două războaie mondiale noţiunea de evaziune fiscală era inclusă în cea de fraudă. Autorii contemporani definesc evaziunea fiscală ca totalitatea manifestărilor de „fugă” din faţa impozitelor. Ei susţin că evaziunea fiscală poate fi:  ilicită, având uneori un caracter fraudulos, şi 10

Olteanu I., Bistriceanu G. – “Evaziunea fiscală. Metode şi tehnici de combatere a evaziunii fiscale”, Editura ASE, Bucureşti, 2005, p.41

10

 legală sau tolerată. Prin evaziune fiscală ilicită se înţelege acţiunea contribuabilului care violează prescripţiunea legală cu scopul de a nu plăti impozitul cuvenit. Evaziunea fiscală este frauduloasă atunci când contribuabilul obligat să furnizeze în sprijinul declaraţiei sale justificări, le-a stabilit într-un mod neregulat, cu scopul de a înşela fiscul sau când veniturile nedeclarate prin natura lor să fie justificate metarialiceşte, insuficienţa lor atinge un aşa grad, încât voinţa fraudatorului să apară evidentă. 11 Evaziunea fiscală este rezultanta logică a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţii imperfecte şi mai greu asimilată, a metodelor şi modalităţilor defectuoase de aplicare, precum şi neprevederii şi nepriceperii legiuitorului, a cărui fiscalitate excesivă este tot atât de vinovată ca şi cei care îi provoacă prin această evaziune. Evitarea impozitelor poate avea loc prin trei modalităţi: a) legea fiscală asigură ea însăşi evaziunea printr-un regim fiscal de favoare; b) abţinerea contribuabilului de a îndeplini activitatea, operaţiunea sau actul impozabil (această modalitate este frecventă în cazul unei fiscalităţi excesive deoarece rata marginală de impozitare devine foarte ridicată, evaziunea se produce în acest caz prin substituirea timpului liber exonerat munci impozitate; c) folosirea lacunelor sistemului fiscal. În literatura de specialitate există opinii diferite asupra legalităţii evaziunii fiscale. Una, care consideră că în materia fiscală atât evaziune fiscală care constă în minimizarea obligaţiilor fiscale, cât şi evaziunea ilegală sau neligitimă, care este deifnită ca încercarea de a căuta eludarea legii. Altă opinie se referă la faptul că avem de a face numai cu evaziune fiscală ca atare, adică contribuabilul respectă legea sau o violează. El datorează impozitul sau nu îl datorează. Evaziunea fiscală este deseori rezultatul fraudei fiscale. În funcţie de nedeclararea sau de declaraţii false, materia impozabilă scapă fiscalităţii şi nu dă loc impozitării, scăpând astfel de impozitare sume considerabile. Principiile care clarifică domeniul evaziunii fiscale sunt cele ale legalităţii şi cel al libertăţii de gestiune. Conform principiului legalităţii, în materie fiscală contribuabilul dispune de o libertate de alegere a situaţiei celei mai favorabile din punct de vedere fiscal, în special atunci când legea fiscală prezintă lacune sau imprecizii. Conform principiului libertăţii gestiunii economice, contribuabilul poate opta pentru o cale mai puţin impusă fiscal sau să interzică administraţiei să se amestece în gestiunea întreprinderii (aprecierea riscului financiar, modul de finanţare, practici comerciale sau de gestiune contabilă). Plecând de la cele două principii de legalitate şi libertate a gestiunii fiscale, practica evaziunii fiscale trebuie să beneficieze de o 11

Olteanu I., Bistriceanu G. – “Evaziunea fiscală. Metode şi tehnici de combatere a evaziunii fiscale”, Editura ASE, Bucureşti, 2005, p.52

11

prezumţie de legalitate pe care administraţia va căuta să o combată, fie susţinând că contribuabilul a comis o eroare de apreciere de fapt sau de drept, fie precizând că decizia de gestiune depăşeşte limitele evaziunii pentru a se înscrie în practici frauduloase. Deşi deciziile pe care le ia contribuabilul în materie fiscală se pot baza pe cele două principii: principiul legalităţii fiscale şi cel al libertăii de gestiune, aceasta nu înseamnă că se poate face orice, că libertatea deciziilor pe care le ia în materie fiscală nu este într-un anumit fel supravegheată. În această zonă neprecizată pe care imperfecţiunea legii o lasă la latitudinea contribuabilului, administraţia nu rămâne imobilă în căutarea de a stabili anumite limite. O altă formă de evaziune se poate insera între actul anormal şi eroarea contabilă este decizia incorectă de gestiune, procedura prin care contabilul acţionează contrar regulilor fiscale (constituirea de provizioane nedeductibile fiscal). Descrierea evaziunii fiscale licită şi ilicită este necesară şi utilă pentru că dă posibilitatea, cel puţin teoretică, estimării mărimii fenomenului pe cele două forme de manifestare. Această disociere ajută şi la sensibilizarea diferiţilor factori de decizie politică şi a celor administrativi în căutarea şi stabilirea mijloacelor adecvate de limitare şi combatere a evaziunii fiscale. De evaziunea fiscală licită ar trebui să se ocupe îndeosebi factorii de decizie politică şi apoi a celor administrativi, iar de evaziunea ilicită ar trebui să se ocupe guvernul care răspunde de înfăptuirea politicii fiscale a statului care poate fi compromisă dacă fenomenul evaziunii scapă de sub control. Zonă ilegală

Fraudă

Zonă gri

Abuz de drept Abilitate fiscală

Zonă legală

Abstinenţă Eroare Respectarea legii

Conform schemei, contribuabilul glisează de la eroare la utilizarea opţiunilor fiscale, de la simpla abstinenţă la abila manipulare a textelor de lege sau de la abuz faţă de legile fiscale la frauda calificată. În practică este dificil de a distinge eroarea contabilă involuntară de decizia luată conştient în vederea diminuării impozitului, limita trasării formelor evaziunii legale şi ilegale nu poate fi jalonată decât de la caz la caz.

12

Sub unghiul fiscal şi ce penal, delictul fraudei fiscale prezintă trei elemente constitutive clasice: 12  elementul legal;  elementul intenţional;  elementul material. Elementul legal este o necesitate evidentă. Principiul legalităţii incriminărilor oferă contribuabilului o garanţie împotriva abuzurilor posibile ale statului, condamnarea pentru fraudă nu este posibilă decât în baza unui text legislativ. Elementul intenţional este elementul cel mai indicat al fraudei fiscale, un punct de vedere comun nefiind încă stabilit între doctrina şi dreptul pozitiv. Pentru a dovedi intenţia, trebuie ma întâi ca respectivul contribuabil să fi avut cunoştinţa că el violează o dispoziţie fiscală legală sau că el a acţionat voluntar sau conştient în totala cunoştinţă de cauză. Deci, trebuie demonstrat că actul fraudei fiscale a fost comis liber fără constrângere. Elementul material presupune că frauda nu trebuie să fie considerată în stare latentă. Pentru a fi condamnată trebuie dovedit un fapt exterior. În legislaţia multor ţări şi tentativa se pedepseşte. Această extensie pune problema dintre tentativă şi frauda consumată. Clasificarea juridică a evaziunii fiscale Există diferite trepte de evaziune fiscală. Cel care comite o fraudă ocazională este diferit de profesionist, primul invocă scuza obscurităţii textelor de lege în timp ce al doilea manifestă o intenţie frauduloasă. Politica represivă a administraţilor fiscale din mai multe state este fondată tocmai pe această distincţie între fraudele din neglijenţă şi fraudele manifeste. Prin amploarea lor, prin repetare şi natura mijloacelor folosite, acestea din urmă sunt supuse unor condamnări penale de care primele pot scăpa. Există o distincţie clasică între frauda fiscală administrativă şi frauda fiscală penală. În timp ce prima este supusă doar penalităţilor fiscale, a doua suportă sancţiuni penale. O altă distincţie are la bază existenţa mijloacelor frauduloase pentru comiterea fraudei fiscale. Conform acesteia există fraudă simplă şi fraudă complexă. Frauda simplă este intermediară între evaziune şi frauda fiscală însoţită de procedee frauduloase care stabileşte voinţa de a se sustrage impozitării. Ea se defineşte ca orice acţiune sau omisiune comisă cu rea credinţă pentru sustragerea de la impozite. Aceasta este o practică foarte răspândită care furnizează majoritatea cazurilor de aplicare a penalităţilor fiscale în materie de impozitare.

12

Patroi D., - “Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul contravenţional şi caracterul infracţional”, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag. 48

13

Frauda complexă este frauda tip prin excelenţă, însă ea nu reprezintă decât o proporţie foarte mică din infracţiunile fiscale. Acest delict poate îmbrăca mai multe forme:  omisiunea voluntară de a face declaraţia de impunere la termenele prevăzute;  ascunderea sumelor supuse impozitării;  organizarea insolvabilităţii;  piedicile puse încasării impozitelor. În Olanda, frauda fiscală este definită ca fiind faptul de a stabili în mod intenţionat o declaraţie inexactă, de a prezenta documente false sau de a nu respecta obligaţia legală de a furniza administraţiei anumite informaţii necesare controlului. Faptele sunt sanţionate cu închisoare sau amenzi ridicate (20.000 dolari). Conform legilor fiscale din Irlanda, frauda fiscală este definită ca orice infracţiune de a se sustrage impozitului. Legea irlandeză sancţionează mai aspru delictele fiscale speciale care nu sunt proprii unei anumite categorii de impozit, ci comune tuturor impozitelor şi taxelor percepute de administraţia fiscală. Este vorba de infracţiuni considerate ca foarte grave şi pasibile de sancţiuni severe. Dintre delicte enumerăm:  stabilirea unei declaraţii inexacte sau comunicarea de documente inexacte;  opunerea la controlul fiscal;  refuzul de a păstra sau de a furniza documentele prescrise de lege; În Germania, delictul de fraudă fiscală este definit ca faptul de a omite, în plină cunoştinţă de cauză, de a dovedi administraţiei elementele care condiţionează stabilirea impozitului sau de a-i comunica informaţii inexacte sau incomplete, din moment ce aceste acţiuni tind să micşoreze impozitarea sau de a procura avantaje fiscale nejustificate autorului lor sau unui terţ.13 Sancţiunile constau în amenzi care ajung până la 2 milioane de euro sau pedeapsă cu închisoare până la 10 ani pentru următoarele fapte:  voinţa contribuabilului de a se îmbogăţi prin fraudă;  importanţa impozitelor eludate;  avantajele de a deţine o funcţie politică sau complicitatea unui funcţionar; În Japonia, unde onestitatea fiscală este în mod obişnuit ridicată, frauda fiscală face obiectul reprobării şi este calificată ca şi crimă, ea fiind cercetată nu numai de serviciile fiscale, ci şi de parchet şi poliţie. În ţara noatră, sancţiunile pentru evaziune fiscală sunt pedepsite cu amenzi contravenţionale, relativ scăzute sau închisoare până la 10 ani pentru fapte ca: 13

Patroi D., - “Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul contravenţional şi caracterul infracţional”, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag. 59

14

 sustragerea de la plata impozitelor;  nedeclararea veniturilor;  distrugerea evidenţelor contabile;  declararea fictivă a sediului social, etc. 1.3.

Formele evaziunii fiscale

După modul cum se procedează în activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se face diferenţierea între evaziunea fiscală legală şi evaziunea fiscală ilicită. a) Evaziunea fiscală legală reprezintă acţiunea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevazută a acesteia. Această formă de evaziune nu este posibilă decât atunci când legea este lacunară sau prezintă inadvertenţe. Evaziunea fiscală legală se realizează atunci când o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale, este sustrasă de la impozitare datorită modului în care legislaţia fiscală dispune stabilirea obiectivului impozabil. Contribuabilii găsesc anumite mijloace, şi exploatând insuficienţele legislaţiei le eludează în mod legal, sustragându-se în totalitate sau în parte plăţii impozitelor, tocmai datorită unei insuficienţe a legislaţiei. În acest fel contribuabilii rămân în limita drepturilor lor, fără putinţă de a li se imputa ceva, iar statul nu se poate apăra decât printr-o legislaţie clară, precisă. Cele mai frecvente cazuri de evaziune în care se uzează de interpretarea favorabilă a legislaţiei fiscale, în practica ţărilor cu economie de piaţă, sunt:  constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă, în cuantum mai mare decât cel ce se justifică din punct de vedere economic, micşorând astfel veniturile impozabile;  practica unor societăţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziţii de maşini şi echipamente tehnice pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, măsura care este menită să stimuleze acumularea;  asocierile de familie, precum şi societăţile oculte dintre soţia şi copiii întreprinzătorului şi acesta; rezultatul unei asemenea manevre este impunerea separată a acestora, repartizarea separată a veniturilor pe fiecare asociat ducând la micşorarea sarcinilor fiscale  venitul total al membrilor familiei poate fi împărţit în mod egal între aceştia, indiferent de contribuţia fiecăruia la realizarea lui, pe aceasta cale obţinându-se o diminuare a cuantumului impozitului pe venit, care este datorat statului  constituirea unor depozite de păstrare şi administrare de către părinte (tutore) a unor fonduri în favoarea copilului minor. În acest caz deşi venitul aferent depozitului este supus 15

impunerii, impozitul plătit este mai mic în comparaţie cu ceea ce s-ar datora pe venitul astfel redivizat;  folosirea în anumite limite, a prevederilor legale cu privire a donaţiilor filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau nu, duce la sustragerea unei părţi din veniturile realizate de la impunere;  un contribuabil are posibilitatea să opteze pentru impozitul pe venitul persoanelor fizice, fie pe sistemul de impunere aplicabil veniturilor realizate de corporaţie. Optând pentru cel de al doilea regim fiscal, contribuabilul realizează o importantă sustragere din venitul impozabil deoarece sistemul de impunere al corporaţiilor cuprinde numeroase facilităţi care duc la o substanţială reducere a sarcinilor fiscale.;  luarea în considerare a unor facilităţi legale cu privire la excluderea din masa impozabilă a cheltuielilor cu munca vie, cu pregătirea profesională şi practică în producţie, a sumelor plătite pentru contracte de cercetare ce au ca obiect programe prioritare de interes naţional;  scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă sau publicitate, indiferent dacă au fost făcute sau nu;  interpretarea favorabilă a dispoziţiilor legale care prevăd importante facilităţi pentru contribuţiile la sprijinirea activităţilor sociale, culturale, ştiintifice şi sportive. Legea 12/1991 privind impozitul pe profit (M.O. nr.25 din 31.01.1991) reglementează cheltuielile care se scad din veniturile încasate în vederea diminuării profitului. Această listă a fost modificata în anexa 1, la Hotararea guvernului nr. 804 din 30.11.1991. Interpretarea favorabilă a acestor dispoziţii ce acordă scutiri de impozit pe diferite perioade de la înfiinţarea societăţii în funcţie de profil a dus la înfiinţarea unui număr deosebit de mare de societăţi cu profil comercial în scopul evaziunii fiscale. b) Evaziunea fiscala ilicită, spre deosebire de cea legală, se săvârşeşte prin călcarea flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face impunerea. În acest caz contribuabilul violează prescripţia legală cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului. Evaziunea fiscală este frauduloasă când contribuabilul, obligat să furnizeze date în sprijinul declaraţiei în baza căreia urmează a i se stabili cota impozitului, recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau la folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului.

16

În general este greu să se determine toate formele de evaziune de acest gen, ele fiind practic nelimitate. În activitatea fiscală există însă forme care se regăsesc mai frecvent:14 - întocmirea de declaraţii false - întocmirea de documente de plăţi fictive - alcătuirea de registre contabile nereale - nedeclararea materiei impozabile - declararea de venituri impozabile inferioare celor reale - executarea de registre de evidenţe duble, un exemplar real şi altul fictiv -diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin înregistrarea în cheltuielile unităţii a unor cheltuieli neefectuate în realitate - vânzările făcute fără factură, precum şi emiterea de facturi fără vânzare efectivă, care ascund operaţiunile reale supuse impozitării - falsificarea bilanţului, ca mijloc de fraudare a fiscului, care presupune o convenţie între patron şi contabilul şef, ei fiind astfel ţinuţi să răspundă solidar pentru fapta comisă. Micşorarea încasărilor bugetare din impozite, datorită evaziunii fiscale, este în mai multe state o problemă acută şi frecventă, mărimea acestora nefiind deloc neglijabilă. 1.4.

Implicaţii ale fenomenului evazionist

Incidenţa fenomenului evazionist se face simţită pe plan financiar, economic, social şi politic. În plan financiar evaziunea fiscală constituie o ameninţare reală pentru procesele de realizare a veniturilor publice, influenţând pe această cale evoluţia echilibrului bugetar. Prin acţiunea sa în direcţia diminuării veniturilor bugetare, evaziunea fiscală contribuie la micşorarea posibilităţilor de manevră ale statului în economie şi în domeniul social. Sub aspect economic, toate formele de evaziune fiscală influenţează asupra concurenţei, în sensul distorsionării acesteia. Societăţile care nu-şi îndeplinesc obligaţiile fiscale pot practica preţuri mai scăzute decât cele care nu fraudează, în felul acesta putând pătrunde mult mai uşor pe noi segmente de piaţă. Datorită „accesului” şi „înclinaţiei” diferite la evaziune fiscală din partea contribuabililor, fenomenul determină, sub aspect social, apariţia sau, mai degrabă, mărirea inegalităţilor între contribuabili, determinând, în final apariţia sau acutizarea unor tensiuni sociale. 14

Olteanu I., Bistriceanu G. – “Evaziunea fiscală. Metode şi tehnici de combatere a evaziunii fiscale”, Editura ASE, Bucureşti, 2005, p.69

17

Pierderile fiscale şi sociale accentuează degradarea aparatului economic şi financiar, privând de facilităţile cuvenite pe cei defavorizaţi (bolnavi, pensionari, familiile sărace cu copii), compromiţând ameliorarea sorţii lor. Incidenţa activităţilor subterane asupra inegalităţilor sociale este ambiguă: dacă unele activităţi subterane avantajează clasele defavorizate, altele contribuie la îmbogăţirea gospodăriilor cu venituri ridicate. Totuşi, se pare că tendinţa generală este de accentuare a inegalităţilor sociale. În lucrarea „Economie şi finanţe publice”, profesorul N. Hoanţă arată că, deşi, de pe urma evaziunii fiscale, pe termen scurt, evazioniştii au de câştigat, în timp ce statul (bugetul acestuia) are de pierdut, pe termen lung, perdanţi sunt şi ceilalţi contribuabili care nu recurg la evaziune fiscală, „prin ridicarea posibilă a fiscalităţii pentru complinirea resurselor financiare publice diminuate de evaziune”15. Pentru puterea publică pierderea nu constă numai în nerealizarea resurselor bugetare, ci şi în nerealizarea programului politic de guvernare şi în împiedicarea îndeplinirii unor aspiraţii fireşti pentru puterea publică: putere, glorie, credibilitate şi alte avantaje materiale sau spirituale. Cu toate acestea, statul, prin puterile publice, poate şi să incite la evaziune fiscală urmărind, în principal, două scopuri: - un scop „pozitiv” argumentat de intenţia de a stimula formarea capitalului. Un exemplu în acest sens îl constituie cazul Japoniei care, scutind de taxe conturile de economii medii, încurajează, în mod oficial, evaziunea fiscală. Din acest motiv, Japonia are cea mai mare rată de formare a capitalului, numărul conturilor de economii de acest tip depăşind de cinci ori numărul populaţiei, inclusiv copiii16. - un scop „negativ” reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecinţe. La nivel individual, când taxarea este percepută ca excesivă, contribuabilul are de ales între a nu muncii sau a evita plata impozitelor. Dintr-o perspectivă personală, dar şi socială, decizia de a muncii şi de a nu plăti impozitele este, în acest caz, mai eficientă. Individului îi este mai bine iar guvernul nu pierde nimic deoarece nu ar percepe nici un fel de impozite nici în situaţia în care individul ar alege să răspundă fiscalităţii ridicate prin şomaj. Referitor la rolul pe care îl poate avea evaziunea fiscală în formarea capitalului, în lucrarea „Capitalism şi libertate”, Milton Friedman aprecia că „Ocolirea impozitării ar putea să fi fost esenţială pentru bunăstarea economică.” Cu toate acestea „dacă lucrurile ar fi stat aşa, câştigul a fost obţinut cu preţul unei mari risipe şi prin introducerea unei inechităţi larg răspândite”17. 15

N. Hoanţă, „Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.281 Peter F. Druker „Inovaţia şi sistemul antreprenorial”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.171, 17 Milton Friedam, „Capitalism şi libertate”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 193 16

18

Având în vedere cele de mai sus, o prezentare riguroasă, strictă a efectelor fenomenului evazionist este dificil de realizat şi în acelaşi timp foarte riscantă. ”Probabil chiar frauda fiscală este şansa sistemelor fiscale ca ele să devină viabile. În această privinţă contrar ideii prea simple care consideră frauda un comportament antidemocratic, aceasta este mai curând singurul mijloc modest al expresiei directe de încuviinţare a sa din partea contribuabilului. Departe de a fi contrară democraţiei, frauda fiscală, nu este, din contră, decât manifestarea brută a vitalităţii sale”. Analiza fenomenului trebuie efectuată prin prisma raportului dintre efectele sale benefice (formarea capitalului) şi eforturile sau costurile acestora (o mare risipă de resurse bugetare, crearea de inechitate în veniturile disponibile ale contribuabililor, etc). De asemenea, trebuie să se ţină seama că „efectul benefic al intervenţiei statului (în susţinerea unui anumit grad de evaziune fiscală), în special sub raport legislativ, este direct, imediat şi, ca să spunem aşa, vizibil, în timp ce efectele ei nefaste sunt treptate şi indirecte, neperceptibile…”18. Contradicţiile pe care acest fenomen le induce, mai ales într-un sistem democratic (între nevoia generală de resurse financiare din impozite şi sustragerea ilegală de la plata acestora; între contribuabilii care îşi achită conştiincios obligaţiile fiscale şi cei care urmăresc sustragerea de la plata acestora, ceea ce conduce la mărirea ecartului dintre veniturile disponibile ale primilor şi ale celor din urmă, etc.) fac necesară „lupta” permanentă pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. 1.5. Impozitele, presiunea fiscală şi politica fiscală în 2002 – 2006 1.5.1. Utilizarea impozitelor în vederea stimulării creşterii economice Pentru a se putea estima modul în care politica fiscală acţionează, mai curând activ decât pasiv, trebuie avut la dispoziţie un element al acestei politici care să fie independent de faza ciclului economic. Legislaţia fiscală, în măsura în care este fixă, constituie un stabilizator automat care generează deficite în timp de recesiune şi excedente în perioade de expansiune. Pentru a estima modul în care politica fiscală acţionează mai curând activ decât pasiv, trebuie să se dispună de un indice al acestei politici care să fie independent de faza ciclului pe care se situează. Impozitele pot fi folosite ca instrumente de fundamentare a unei politice conjuncturale: astfel, în perioade de depresiune, în scopul relansării economice, trebuie reduse impozitele. 18

N. Hoanţă, „Evaziunea fiscală – evaluări, sancţiuni, prevenire”, Revista „Impozite şi Taxe”, nr.5/1996

19

Astfel, reducerea impozitului pe profit poate incita companiile de a-şi extinde activitatea, reducerea impozitului pe venit va încuraja persoanele fizice să lucreze mai mult. În situaţiile de inflaţie, o metodă prin care masa monetară aflată în circulaţie poate fi restrânsă este şi creşterea impozitelor directe. De asemenea, obiectivelor conjuncturale li se poate suprapune şi dorinţa de a modifica repartizarea veniturilor şi/sau dorinţa de a reduce presiunea fiscală, evoluţie ce se manifestă ca tendinţă constantă în ultimii 20 de ani. Stimularea investiţiilor private: risc – incitaţiile fiscale la investiţii riscă să afecteze alegerile strategice ale întreprinderilor care nu ar mai fi ghidate de raţionalitate economică. Frânarea investiţiilor private în scopuri anti - inflaţioniste are unele limite. După unele opinii, în cadrul reformelor fiscale care au avut loc în ţările dezvoltate, prin măsurile luate s-a urmărit deplasarea dinspre intervenţionismul prin impozite, către neutralitatea impozitelor. Dar, însăşi informaţiile provenite din surse O.E.C.D. evedenţiază că majoritatea ţărilor continuă să sprijine investiţiile sau anumite ramuri / activităţi, prin intermediul sistemului fiscal sau prin subvenţii de la buget. Astfel:  în şapte ţări O.E.C.D. se operează deduceri ale venitului impozabil cu o parte mai mare sau mai mică din costul investiţiilor realizate sau cu rezervele constituite pentru finanţarea investiţiilor;  se acordă reduceri ale impozitului pe profit (credit fiscal) în funcţiile de investiţiile realizate;

 subvenţii pentru finanţarea maşinilor, instalaţiilor şi clădirilor noi (în Irlanda, în proporţie de 25-35% din costul acestora);  impunerea câştigului din capital cu cote reduse, pentru deţinerea capitalului fix un număr de ani;  amortizarea degresivă a maşinilor;  amortizarea degresivă a construcţiilor. După o perioadă de stimulare prin fiscalitate a investiţiilor se ajunge la situaţia de a se suprima aceste incitaţii fiscale, tendinţă existentă în ţările O.E.C.D., deoarece:19

 stimularea fiscală a investiţiilor nu are efecte pe termen lung, iar pe termen scurt, deseori sunt la originea investiţiilor în domenii de mic interes;

19

Economie en transition; L'impot sur les societes, OCDE, Paris, 1990

20

 costul incitaţiilor este ridicat, în sensul renunţării la venituri, de unde apare necesitatea majorării cotelor cedulare la niveluri mai ridicate decât ar fi nevoie pentru a spori acelaşi cuantum de venituri;  existenţa unai game largi de incitaţii conduce la sisteme multiple de evaziune fiscală. Impozitul asupra societăţilor urmăreşte  stimularea investiţiilor private cu scopul de a ameliora performanţele întrprinderilor poate fi obţinută prin intermediul deducerilor fiscale în favoarea investiţiilor sau a facilităţilor acordate amortizării. În condiţiile în care o întreprindere este incitată să investească printr-un avantaj oferit, fiscal sau de credit, trebuie să îndeplinească două condiţii :  să aibă un program de investiţii pregătit sau rapid de pus la punct, pentru a beneficia de astfel de oportunităţi care au un caracter temporar;  să aibă o estimare a cererii interne sau externe pentru produsele sau serviciile produse. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice influenţează: 

stimularea dezvoltării economice sau stabilizarea economiei

(politica conjuncturală) sau a ofertei (politica structurală); diminuarea generală a impozitului pe venit este instrumentul esenţial al acestor obiective. Combinate cu reducerea impozitului asupra companiilor (în special a impozitului pe profit), care stimulează investiţiile, aceste impozite determină o creştere rapidă; 

anumite măsuri de modificare: de exemplu scăderea impozitelor

aferente veniturilor mici şi creşterea progresivităţii impozitului pe venit atunci când acestea asigură o redistribuire verticală pozitivă, permiţând transferarea veniturilor contribuabililor cu resurse ridicate la cei cu resurse mai modeste. Aceştia din urmă având o propensiune pentru consum mai puternică decât titularii veniturilor ridicate, proprietatea de consum a colectivităţii tinde să crească; 

lupta contra inflaţiei: în această situaţie, creşterea impozitelor are

ca obiectiv limitarea consumului şi crearea unei economisiri monetare forţate. În practică însă, această prezumţie nu se verifică întotdeauna. În S.U.A. aceste măsuri nu au avut efectul scontat. În Franţa, în perioada 1981 - 1984, a fost impus un împrumut obligatoriu pentru o treime din numărul menajelor (cu venituri mult mai ridicate decât media pe economie) cu scopul de a contribui la finanţarea acţiunilor angajate de către stat în favoarea dezvoltării îndustriale şi a susţinerii ocupării; 21



participarea la cheltuielile asigurărilor sociale. 1.5.2. Presiunea fiscală

Indicatorul presiunea fiscală (sau rata fiscalităţii) reprezintă raportul dintre încasările fiscale (ale statului şi ale colectivităţilor locale) şi produsul intern brut, exprimat în procente. Acest indicator măsoară ponderea impozitului în masa bogăţiei produse şi permite astfel determinarea sarcinii (poverii) fiscale. Unii autori preferă să utilizeze denumirea de coeficient fiscal, cu scopul de a evita conotaţiile negative ale cuvântului presiune: acesta traduce totuşi corect ideea de obligaţie, inseparabilă de aceea de impozit. ratafiscalitatii =

incasarifiscale PIB

Indicatorul presiune fiscală nu trebuie confundat cu un indicator mai global, care include şi cotizaţiile sociale, care reprezentă raportul dintre totalul impozitelor şi cotizaţiilor sociale, raportat la PIB şi exprimat tot procentual: rata prelevaril or obligatori i totale =

impozite + cot izatii sociale PIB

Rata prelevărilor totale (calculată ca raport între nivelul total al impozitelor şi cotizaţiilor sociale şi PIB) exprimă însă mai curând randamentul sistemului de prelevări decât povara asupra contribuabilului, aşa cum este, de regulă, în mod eronat interpretat acest indicator. Această povară ar putea fi exprimată mai corect prin ansamblul tarifelor (cotelor) impozitelor componente ale sistemului fiscal, iar din acest punct de vedere, nivelul impozitelor din România este comparabil cu acela din alte ţări care întră în categoria ţărilor cu rata fiscalităţii ridicată. Din simpla comparare a cotelor de impozitare ale principalelor impozite se poate observa că unele ţări cu rata prelevărilor totale sau a fiscalităţii în PIB este scăzută, în schimb "povara impozitării" este foarte ridicata.De exemplu : În statele membre ale Comunităţii Economice Europene, cotele de impozit pe profit la societăţile comerciale diferă în funcţie de distribuirea sau nedistribuirea profitului, după cum urmează: Multe state, cum ar fi: Germania, Finlanda şi Portugalia, au legiferat evaluarea capitalului social în euro: A. beneficiul fiscal DISTRIBUIT (100%)20 20

www.prezentonline.ro

22

1. Germania a) 26,37% - impozit (korperschaftsteuer) b) 15,53% - reţinere ca sursă c) 58,10% - diferenţă distribuită Taxa de 26,37% provine din majorarea taxei obişnuite de impozit de 25% cu o cotă de 5,5%, denumită taxă excepţională (25% + 25% * 5,5% = 26,37%). 2. Austria a) 34% - impozit (korperschaftsteuer) b) 16,50% - reţinere ca sursă c) 49,50% - diferenţă distribuită Impozitul minim forfetar este 5% din capitalul social. 3. Belgia a) 40,17% - impozit (vennootschamsbelasting) b) 14,96% - reţinere ca sursă c) 44,87% - diferenţă distribuită Taxa normală de 39% se majorează cu taxa conjuncturaşă de 3% pentru beneficiile mai mari sau egale cu 13 milioane franci francezi. 4. Danemarca a) 30% - impozit (selskabsktg) b) 17,50% - reţinere ca sursă c) 52,50% - diferenţă distribuită 5. Spania a) 35% - impozit (impuesco sobre sociedades) b) 11,50% - reţinere ca sursă c) 53,50% - diferenţă distribuită 6. Findlanda a) 29% - impozit (zhteison tulovero ou samfunds inkomstskatt) b) -

- reţinere ca sursă

c) 79% - diferenţă distribuită 7. Franţa a) 36,43% - impozit (taxă minimă) b) -

- reţinere ca sursă

c) 63,57% - diferenţă distribuită Taxa normală de 33,1/3% - majorată cu 10%, în anul 2000 (36,66%); cu 6%, în anul 2001; cu 3%, în anul 2002 şi în anul 2003, a rămas 33,1/3%, adică 33,33%. 23

De asemenea, se mai percepe o cotizaţie socială pe beneficiul de bază de 1,10%, dacă cifra de afaceri depăşeşte 50 milioane de franci, şi a rezultat, pentru anul 2001, o cotă de 36,43%; pentru anul 2002, o cotă de 35,43% şi, pentru anul 2003, o cotă de 34,43%. 8. Grecia a) 35% - impozit (taxă generală) b) -

- reţinere ca sursă

c) 65% - diferenţă distribuită Cota 35% se plică pentru beneficiul obţinut de societăţile comerciale din Atena, iar pentru cele din afara Atenei, cota este de 40%. 9. Irlanda a) 20% - impozit (corporation tax) b) -

- reţinere ca sursă

c) 80% - diferenţă distribuită Există şi taxa de 12,5% progresivă, până la 200.000 lire irlandeze; 10% peste 250.000 lire irlandeze şi 25% pentru beneficiile neindustriale sau comerciale. 10. Italia a) 36% - impozit b) zero - reţinere ca sursă c) 64% - diferenţă distribuită 11. Luxemburg a) 30% - impozit (taxă minimă a baremului progresiv) b) 17,50% - reţinere ca sursă c) 52,50% - diferenţă distribuită Până la un beneficiu de 600.000 franci, baremul este progresiv de 20-30%. 12. Ţările de Jos a) 35% - impozit b) 12,96% - reţinere ca sursă c) 48,75% - rest distribuită Taxa este de 30% şi se aplică pentru beneficiul mai mic de 50.000 de flucşi. 13. Portugalia a) 35,2% - impozit (imposto sobre o rendimento das pessos colectivas) b) 12,96% - reţinere ca sursă c) 51,84% - diferenţă distribuită Societăţile de investiţii imobiliare şi agricole plătesc o cotă de 27,4% asupra beneficiului. 24

14. Regatul Unit a) 30% - impozit (corporation tax) b) zero - reţinere ca sursă c) 70% - diferenţă distribuită Baremul de impozitare este progresiv, astfel: -

10% cotă, dacă beneficiul este mai mic sau egal cu 10.000 lire sterline;

-

10-20%, dacă beneficiul este cuprins între 10.000 lire şi 50.000 lire;

-

20% cotă, pentru beneficiul cuprins între 50.000 lire, inclusiv şi 300.000 lire,

-

32,5% cotă, pentru beneficiul cuprins între 300.000 lire, inclusiv şi 1.500.000

inclusiv; lire, inclusiv; -

30% cotă, pentru beneficiul ce depăşeşte 1.500.000 lire.

15. Suedia a) 28% - impozit (bolagsskatt) b) zero - reţinere ca sursă c) 70% - diferenţă distribuită Toate societăţile pe acţiuni suedeze trebuie să constituie o rezervă legală de 20% din capital. Dacă nu se constituie rezerva în mod obligatoriu, atunci se afectează cu 10% rezultatul net, pentru constituirea de rezerve. B. Beneficiul fiscal NEDISTRIBUIT21 Impozitarea beneficiului nedistribuit, pe fiecare stat membru al CEE, se prezintă astfel: Germania (42,20% impozit şi restul se reinvesteşte – 57,80%); Austria (34% impozit şi 66% investiţii); Belgia (40,17% impozit şi 59,83% investiţii); Danemarca (30% impozit şi 70% investiţii); Spania (35% impozit şi 65% investiţii); Finlanda (29% impozit şi 71% investiţii); Franţa (36,43% impozit şi 63,57% investiţii); Grecia (35% impozit şi 65% investiţii); Irlanda (20% impozit şi 80% investiţii); Italia (36% impozit şi 64% investiţii); 21

www.prezentonline.ro

25

Luxemburg (30% impozit şi 70% investiţii); Ţările de Jos (35% impozit şi 65% investiţii); Portugalia (35,20% impozit şi 64,80% investiţii); Regatul Unit (30% impozit şi 70% investiţii); Suedia (28% impozit şi 72% investiţii); Din situaţia prezentată se remarcă faptul că impozitul pe beneficii, în cazul beneficiului distribuit, este sub 30% numai în 4 cazuri: Germania (26,37%); Finlanda (29%); Irlanda (20%); Suedia (28%). Media cotei de impozit pe profit în ţările nemebre ale CEE este de 35% -36%.

1.5.3. Caracteristicile politicii fiscale în perioada 2002-2006 Perioada 2002 – 2006 a reprezentat o perioadă decisivă pentru accelerarea procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană. Guvernul şi-a stabilit atunci ca obiective prioritare:

♦

îndeplinirea condiţiilor necesare pentru ca România să obţină calificativul de economie de piaţã funcţională

♦

accelerarea reformelor economice, astfel încât să devină posibilă finalizarea negocierilor şi semnarea Tratatului de aderare pe parcursul anului 2005. Obiectivul principal pe termen scurt şi mediu al politicii fiscal bugetare a fost accelerarea procesului de reforme structurale, creşterea investiţiilor şi îmbunătăţirea corelaţiei între resursele de care dispunem şi modul în care le utilizăm cu obiectivele majore de politică economică pe care le avem de atins. Pe termen lung, obiectivul politicii fiscale a fost consolidarea finanţelor publice cu scopul creşterii rolului stabilizator prin reducerea deficitelor structurale şi crearea condiţiilor necesare pentru funcţionarea simetrică a stabilizatorilor automaţi. Reforma legislaţiei fiscale impunea reducerea continuă a scutirilor şi exceptărilor acordate la plata impozitelor şi a taxelor cu scopul creşterii transparenţei mediului de afaceri, îmbunătăţirii competiţiei şi lărgirii bazei de impozitare. Obiectivul principal al reformei administraţiei îl constituia crearea unei administraţii fiscale unificate şi reforma colectării contribuţiilor de asigurări sociale, care să permită îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă către contribuabili şi să conducă la creşterea conformării voluntare a acestora.

26

Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în perioada analizată au fost subordonate obiectivelor de susţinere a creşterii economice şi de reducere a ratei inflaţiei şi se referea mai ales la:22

♦

stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele majore economice şi diminuarea deficitelor cvasi-fiscale prin accelerarea reformelor structurale, în vederea susţinerii într-un mod mai eficient a eforturilor de reducere a ratei inflaţiei;

♦

susţinerea procesului de convergenţă din punct de vedere nominal şi real al economiei româneşti;

♦

armonizarea legislaţiei fiscale cu normele Uniunii Europene;

♦

reforma profundă a administraţiei fiscale, în vederea îmbunătăirii colectării şi creării condiţiilor necesare atingerii proiecţiilor asumate prin cadrul fiscal pe termen mediu şi lung;

♦

scăderea ratelor de taxare a contribuţiilor la asigurările sociale în scopul reducerii dezavantajului de competitivitate fiscală, reducerii înclinaţiei agenţilor economici de a migra în economia subterană şi pregătirii economiei româneşti pentru a face faţă creşterii mobilităţii companiilor, a capitalului şi a forţei de muncă;

♦

accelerarea procesului de reformă instituţională în scopul implicării mai active a comunităţilor locale în procesul de colectare şi alocare a resurselor publice;

♦

creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor de preaderare;

♦

îmbunătăţirea transparenţei cheltuielilor publice.

22

27

“Evaziunea fiscala - prevenirea şi combaterea spalarii banilor, prevenirea şi combaterea coruptiei”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 78

Capitolul 2 FENOMENUL INFLAŢIONIST 2.1. Factorii favorizanţi ai fenomenului evazionist Factorii care generează şi favorizează fenomenul evaziunii fiscale, atât în forma sa „permisă” şi nesancţionată de lege cât şi în forma sa sancţionată de lege, se pot grupa, pentru o mai bună sistematizare, în: - factori psiho-sociali, care ţin atât de pornirile şi convingerile interioare ale contribuabilului cât şi de conduita generală şi mediul social din care acesta face parte; - factori de natură economică, care ţin de percepţia contribuabilului cu privire la nivelul venitului rămas după plata impozitului şi capacitatea acestuia de a satisface nevoile individuale a contribuabilului; - factori de ordin legislativ şi administrativ, care ţin, pe de o parte de percepţia cu privire la modul de aşezare a impozitelor, la echitatea sistemului fiscal precum şi de percepţia privitoare la destinaţiile date, de stat, sumelor colectate din impozite, iar pe de altă parte de percepţia contribuabilului cu privire la modul în care organele statului aplică legea fiscală şi eventualele sancţiuni care decurg din nerespectarea ei. Toţi aceşti factori prezentaţi au o acţiune conjugată asupra deciziei de sustragere fiscală, astfel încât trasarea unei demarcaţii clare a acţiunii fiecăruia este atât dificil de realizat, cât şi inoportun.

28

Prin urmare, consider că recurgerea contribuabilului la evaziune fiscală sau nu, reprezintă o opţiune internă, proprie fiecărui contribuabil, care ţine de percepţia acestuia asupra unor variabile exogene lui, privite în ansamblul lor . 2.1.1. Factori psiho-sociali Există un factor originar al oricărei evaziuni fiscale: înclinaţia contribuabilului (omului) spre evaziune fiscală23, chiar dacă, nu întotdeauna, se dă curs actului de evaziune. Mărimea acestei înclinaţii pare să difere în funcţie de zona geografică a ţării (înclinaţia ar fi mai mare la ţările din sud faţă de cele din nord) şi de fondul genetic al poporului respectiv (înclinaţia ar fi mai mică la anglo-saxoni faţă de latini, spre exemplu). Caracteristici, precum: atitudinea mult mai tolerantă a populaţiei faţă de încălcarea reglementărilor şi o oarecare reticenţă faţă de disciplină, fac din popoarele latine principalele candidate ale practicării evaziunii fiscale. Astfel, Italia este o adevărată campioană a tuturor activităţilor economiei subterane, într-o măsură apropiată şi Spania, iar în Franţa se recunoaşte evaziunea fiscală ca fiind al doilea „sport naţional”24. Înclinaţia spre evaziune fiscală există în orice individ căruia i se ia, pe cale de autoritate, o parte din venitul ce-i aparţine de drept, şi aceasta, pentru că, el percepe această măsură, în primul rând, sau mai întâi de toate, ca pe un atentat la bunăstarea sa, la libertatea de a se bucura de roadele muncii sale. Omul raţional şi conştient de propriile capacităţi, dar şi de scurtimea vieţii (cu precădere a celei active) nu poate renunţa uşor la ceea ce consideră că i se cuvine, pentru nişte scopuri publice nu întotdeauna înţelese de el, sau, în orice caz, de cele mai multe ori neevidente. Conştientizând necesitatea sacrificiului individual, în schimbul unei existenţe sociale sigure şi profitabile şi pentru el, contribuabilul va consimţi deliberat la impozit, dar înclinaţia spre evaziune nu va fi suprimată. Integrarea imperfectă a impozitului în cadrul vieţii sociale decurge, după unii autori, din deficienţe de educaţie fiscală. Referitor la acest aspect, în anii ’40, C.N.Tăutu25 scria despre educaţia fiscală a românului din acea perioadă: „Educaţia contribuabilului nostru este astăzi atât de puţin formată, încât el nu are decât o preocupare: să plătească cât mai puţin şi, dacă s-ar putea deloc”. După părerea lui Virgil Cordescu26 „a înşela 23

N.Hoanţă, „ Fiscalitatea şi protagoniştii ei ”, Revista „Impozite şi taxe”, nr. 11-12/nov-dec 1997 V.Pop, M.Scarlat, „Veniturile statului – frauda şi evaziunea fiscală”, Revista „Finanţe, credit, contabilitate”, nr.5/1996 25 C. N. Tăutu, „Evoluţia şi tehnica impozitelor directe din România”, Bucureşti, 1940, citat de N. Hoanţă în lucrarea „Evaziunea fiscală”, Editura Tribuna Economică, 1997 26 Virgil Codrescu, „ Evaziunea fiscală în România”, Iaşi, 1936, citat de N. Hoanţă în lucrarea „Evaziunea fiscală” 24

29

fiscul se consideră, în mentalitatea curentă, ca o probă de abilitate, nu de necinste; a plăti ceea ce fiscul pretinde este o dovadă de naivitate, nu de integritate”. Din păcate, şi astăzi, mentalitatea contribuabilului român a rămas aceeaşi. Profesia, religia şi starea civilă pot avea, de asemenea, relevanţă asupra deciziei de săvârşire a evaziunii fiscale. În ceea ce priveşte profesia, această infracţiune poate fi săvârşită cu succes, de către persoanele care ocupă un statut social elevat şi deţin cunoştinţe de specialitate care să le dea posibilitatea săvârşirii actelor de evaziune fiscală. Statutul social deosebit conferit de profesie duce, mai ales într-un mediu social corupt, la îngreunarea măsurilor de tragere la răspundere a acestora. Ei beneficiază de cei mai buni avocaţi, de mijloace materiale cu care să poată acoperi săvârşirea infracţiunilor şi de o influenţă socială deosebită, iar la toate acestea se adaugă caracterul insidios al acestui gen de infracţiuni, care, de regulă, nu se reclamă. De asemenea, este de remarcat că persoanele căsătorite se abţin , de regulă de la astfel de fapte în momentul în care conştientizează că poartă responsabilitatea unei familii, dar sunt tentate să le comită când situaţia economică precară a respectivei familii îi determină să facă acest lucru. Corupţia, existentă la nivelul unei societăţi, constituie un alt factor favorizant al evaziunii fiscale. În acest sens, Adam Smith scria în „Avuţia naţiunilor” că „ în acele guverne corupte unde există cel puţin o suspiciune generală cu privire la o cheltuială inutilă sau o utilizare greşită a venitului public, legile nu sunt respectate în totalitate”. Mai mult decât atât, posibilitatea de eschivare de la plata impozitelor, printr-o înţelegere formală cu inspectorii fiscali, ridică esenţial atractivitatea evaziunii fiscale. Între corupţie şi evaziune fiscală există un raport de intercondiţionare, astfel că într-o economie cu un înalt nivel al corupţiei în rândul funcţionarilor publici, penalizările înalte pentru evaziune fiscală nu duc atât la reducerea evaziunii fiscale cât la intensificarea corupţiei. În ceea ce priveşte corupţia existentă la nivelul aparatului fiscal, în România, potrivit unor studii realizate de Banca Mondială27, în anul 2005, aproximativ 27% din firmele româneşti plăteau mită inspectorilor fiscali (anexa 4). Norma socială constituie un alt factor important în definirea conformării fiscale a contribuabilului. Într-o economie descentralizată sistemul de taxe se bazează pe acordul voluntar al cetăţenilor, ştiindu-se că, pentru propria lor stimă, celor mai mulţi oameni le place să se considere oneşti, pentru că societatea nu ar putea funcţiona altfel, niciodată nefiind destui poliţişti care să supravegheze pe toată lumea sau destui supervizori pentru cei chemaţi să aplice 27

www.wordbank.org

30

legea. „Acolo unde cetăţenii conştientizează că taxa este, mai degrabă, rezultatul unui consens exprimat decât al unui decret arbitrar, conştiinţa lor îi va îndemna la conformare în plata datoriilor către stat”28. Studii psihologice având ca subiect comportamentul plătitorului de taxe au concluzionat că evaziunea fiscală creşte atunci când oamenii percep că taxa este incorectă. În acelaşi timp, nivelul evaziunii fiscale şi echitatea fiscală se intercondiţionează, astfel, dacă nivelul evaziunii fiscale este prea ridicat, cerinţele echităţii fiscale sunt distorsionate ceea ce va face ca participarea cetăţenilor la plata impozitelor să scadă. Prin urmare evaziunea fiscală poate fi o consecinţă a sentimentului oamenilor că impozitele sunt prea mari şi nedrepte pentru ei. Contribuabilii pot avea impresia că muncesc din greu pentru bani şi că guvernul ia prea mult din veniturile câştigate de ei şi oferă prea puţin în schimb. Efectul poate fi o normă socială (conduită colectivă) de evaziune fiscală care depăşeşte sistemul de valori personale aparţinând individului şi care în mod normal l-ar conduce la plata onestă şi constantă a impozitelor. Atunci când norma socială este cinstea, integritatea şi corectitudinea, să fii găsit ca actor principal sau iniţiator al evaziunii fiscale implică, pe lângă costul amenzilor şi sancţiunilor aplicate, şi un cost irecuperabil al ruşinii faţă de sine şi faţă de ceilalţi indivizi. Când norma socială este aceea de a se sustrage de la plata impozitelor, nu se constată aceeaşi stigmatizare a persoanei depistate rău platnic, în schimb cei care recunosc că-şi plătesc impozitele regulat ar putea căpăta oprobiul public de la ceilalţi (majoritari) care se conformează normei generale. Ameninţarea cu pedeapsa se dovedeşte ineficace în tentativa de prevenire a evaziunii fiscale, când conformarea fiscală este scăzută pentru că norma socială este aceea de nerespectare a obligaţiilor fiscale. În această situaţie pedepsirea cuiva acuzat de evaziune fiscală este percepută ca arbitrară şi injustă, acesta fiind sancţionat pentru a se fi comportat într-un mod conform cu conduita atitudinală manifestată la nivel social. Pedeapsa este, în acest caz, nepopulară. Normele sociale sunt, prin urmare, instrumente care ajută la determinarea gradului în care un guvern se poate baza pe onestitatea contribuabililor. De asemenea, normele sociale influenţează gradul de eficienţă al acţiunilor de prevenire şi combatere a evaziunii fiscale. În anul 1996, Nicolae Hoanţă aprecia că, despre o înclinaţie a contribuabilului român spre evaziune fiscală, ca factor determinant al acesteia, nu se poate vorbi „decât la o cotă foarte redusă, datorită noutăţii acestei „stări de spirit” pentru el” 29. Din păcate după încă 8 ani acest 28

Nicolae D. Dinu, „Economia subterană în România în perioada de tranziţie 1990-1996”, teză de doctorat, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2001, p.8 29

Nicolae Hoanţă, „Evaziunea fiscală.Evaluări. Sancţiuni. Prevenire”, Revista „Impozite şi taxe”, nr. 5/mai 1996

31

fenomen nu mai este deloc nou şi cu atât mai puţin străin contribuabilului român. Astăzi se poate aprecia că înclinaţia spre evaziune fiscală a contribuabilului român a fost amplificată de o nemulţumire generală privitoare la modul cum sunt utilizate fondurile publice, de corupţia existentă în România, aceasta determinând în final, instituirea unei norme sociale de evaziune fiscală, la nivelul societăţii noastre. 2.1.2. Factori economici Sunt opinii potrivit cărora înclinaţia spre evaziune fiscală este în raport invers proporţional cu nivelul veniturilor impozabile şi direct proporţional cu rata fiscalităţii. În privinţa raportului care există între nivelul veniturilor impozabile şi înclinaţia spre evaziune fiscală, se susţine că, în ţările în curs de dezvoltare, frauda fiscală atinge 80-90% din veniturile fiscale ce ar trebui percepute de aceste ţări30. În aceste ţări, însă, nivelurile reduse ale veniturilor supuse impunerii sunt acompaniate de sisteme fiscale în care domneşte dezordinea, atât în ceea ce priveşte legiferarea fiscală, cât şi în urmărirea aplicării legislaţiei respective, cu efecte directe asupra proliferării corupţiei aparatului fiscal şi mărimii veniturilor fiscale atrase la buget. Cu toate acestea nu trebuie înţeles că, după un anumit nivel al veniturilor obţinute, înclinaţia spre evaziune fiscală dispare, că persoanele cu patrimonii personale importante găsesc inutilă (sau de o mai mică utilitate) acţiunea de a-şi mării aceste patrimonii, inclusiv pe calea evaziunii fiscale (în condiţiile, de cele mai multe ori, ale unor riscuri mari). Însuşirea care-i face să se sustragă esenţei teoriei utilităţii marginale descrescânde este că ei se pot economisii, se pot investi, se pot schimba foarte uşor contra oricăror altor bunuri. Această însuşire a banilor împreună cu caracterul, în fond, egoist, al omului, care priveşte cu ochi răi tot ceea ce i se ia prin forţă (constrângere), face ca în gândirea evazioniştilor, acţiunea de evaziune să fie, dacă nu considerată legală, măcar „morală”, justificată. În privinţa relaţiei care există între nivelul evaziunii fiscale şi rata fiscalităţii, economistul canadian A. Laffer a enunţat teoria care-i poartă numele, potrivit căreia mărirea prelevărilor fiscale instigă la mai puţină muncă (descurajează anumite activităţi) sau poate, mai curând, determină disimularea unei părţi din activitatea depusă şi trecerea ei în sfera neoficială. Teoria lui este ilustrată de o curbă ce evidenţiază grafic momentul ratei ideale a fiscalităţii, în opoziţie cu enunţarea binecunoscută: „too much tax, no tax”.

30

P. Ngaoszvath, „ La fraude fiscale dans les Etats du tiers – monde ”, p.61, citat de N. Hoanţă în „Evaziunea fiscală.Evaluări.Sancţiuni. Prevenire”, Revista „Impozite şi taxe”, nr. 5/mai 1996

32

Este posibil ca volumul încasărilor să crească, chiar prin reducerea ratei de impunere însă aplicată la o masă mai mare a venitului impozabil31. Trebuie spus, însă, că scenariul unei politici de relaxare fiscală, de inspiraţie liberală, poate conduce la două impulsuri de sens contrar. Astfel, reducerea fiscalităţii poate conduce la o reducere a economiei subterane, în special a fraudei fiscale, muncii la negru şi evaziunii sau, din contră, dereglementarea, ca efect al unei politici de relaxare fiscală, poate conduce la încurajarea practicilor subterane, mai puţin încorsetate şi controlate32. Deşi, ca tendinţă, gradul de fiscalitate, în România, s-a înscris în trendul specific ţărilor europene dezvoltate, acesta a avut o tentă confiscatoare, pentru contribuabilul român cu venit mediu, în măsura în care sumele băneşti disponibile după impozitare nu-i asigurau decât mijloacele indispensabile subzistenţei, şi nu acoperirea într-un grad satisfăcător a nevoilor umane. Această stare de fapt a avut ca efect inhibarea motivaţiei de a muncii (în economia de suprafaţă) şi orientarea contribuabilului către obţinerea unor venituri cu caracter ilicit. Prin urmare, gradul de fiscalitate din România a fost doar aparent mai scăzut, în comparaţie cu media U.E., în realitate pentru contribuabilii buni platnici acesta a fost mult mai ridicat, deoarece această cifră se formează ca o medie, în condiţiile în care o parte din contribuabili îşi achită obligaţiile fiscale, iar cealaltă nu. De asemenea, nivelul scăzut al produsului intern brut determină o anumită manieră de judecată a unei presiunii fiscale de 30%, în cazul unei economii în care cele 70 de procente de venit rămase nu-i asigură contribuabilului, poate, nici mijloacele indispensabile de subzistenţă, şi în cu totul alta, într-o economie în care, aceeaşi parte de venit îi permite contribuabilului un trai decent şi poate, în plus, economisirea unei părţi din venitul respectiv. Decizia de a evaziona a contribuabilului are în vedere, însă, nu presiunea fiscală generală, calculată la nivel macroeconomic, ci presiunea fiscală resimţită la nivel individual, care a depăşit, în perioada studiată, cel puţin la nivelul persoanelor fizice, cu mult media la nivel macroeoconomic. Această datorită modului în care factorul de decizie a înţeles să repartizeze sarcina fiscală între contribuabili. Şi în mediul de afaceri, fiscalitatea a fost percepută ca o decapitalizare a agentului economic, fiind practic o formă de agresiune exercitată asupra activităţii acestuia prin distorsiunile pe care le generează privind nivelul şi ritmicitatea fluxurilor de numerar. 31

M. Pestieau, „L’economie souterraine” Ed. Hachette, 1991, citat de N.Craiu, “Relevanţa practică a teoriei “too much tax, no tax””, Revista “Finanţe Publice şi Contabilitate„ , nr. 7-8/iulie-august 2003 32 N.Craiu, „Politica fiscală din perspectiva economiei subterane”, Revista „Finanţe Publice şi Contabilitate”, nr.9/septembrie 2003

33

De foarte multe ori, agenţii economici din ţara noastră au reclamat caracterul excesiv al fiscalităţii, care nu corespunde cerinţelor de capitalizare şi relansare economică, generând, în acelaşi timp, o lipsă acută de capital, cu consecinţe asupra amplificării arieratelor întreprinderilor şi generalizării blocajului financiar. 2.1.3. Factori de ordin legislativ şi administrativ Cu siguranţă, cea mai importantă cauză a evaziunii fiscale este, „însuşi impozitul, mai corect sistemul fiscal în cadrul căruia se dezvoltă, bazat pe principiul declarativităţii contribuabilului ce beneficiază de o prezumţie de sinceritate şi care este „o incitaţie la disimulare”. Tehnica impozitării cu numeroase derogări explică dezvoltarea fraudei. Altfel spus, fiecare impozit conţine el însuşi bazele propriei fraude”.33 Factorii economici şi cei psiho-sociali sunt amplificaţi, întotdeauna de: - o legislaţia fiscală deficitară; - o fiscalitate excesivă (sub raportul numărului mare al obligaţiilor fiscale şi a actelor normative instituitoare şi al deselor modificări ale acestora); - existenţa unui aparat fiscal ineficient, etc. Cadrul legislativ deficitar este un factor important care contribuie la amplificarea fenomenului evazionist. În lucrarea „Diviziunea muncii în societate”34, Emile Durkeim a elaborat conceptul de anomie (de la grecescul „a nomos” – fără normă) care desemnează o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor schimbări bruşte (războaie, revoluţii, crize economice, etc.). Într-o astfel de stare se află şi societatea românească după revoluţia din 1989, când începerea procesului de trecere la economia de piaţă a găsit economia românească într-un vid legislativ, funcţionând o bună perioadă de timp în virtutea inerţiei, viteza de reglementare a diverselor domenii din economie fiind foarte lentă. În domeniul sancţionării sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale către stat, România a beneficiat de o lege a combaterii evaziunii abia în anul 1994 (Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale). Până în acel moment, aparatul fiscal neavând instrumentul necesar pentru a acţiona în legalitate, pentru diminuarea fraudei fiscale, consecinţa fiind amplificarea fenomenului evazionist. 33

Dorin Clocotici, Gheorghe Gheorghiu, „Dolul, frauda şi evaziunea fiscală”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.57 34 Balaban Cosmin, „Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de teorie şi practică judiciară”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, p.127

34

Mai mult decât atât, sancţiunile prevăzute de Legea 87/1994 erau contrazise în unele cazuri, de o serie de alte sancţiuni prevăzute în legile instituitoare de impozite şi taxe sau chiar în legile bugetare anule, acest paralelism şi ambiguitatea privitoare la stabilirea sancţiunilor neputând decât să denatureze aplicarea echilibrată a legislaţiei fiscale. Un astfel de exemplu este cel în care bugetul de stat de anul 1997 prevedea că „nevărsarea de către plătitorii de salarii a obligaţiilor bugetare calculate şi reţinute prin stopaj la sursă, din drepturile salariale respective, se penalizează cu 20% din sumele reţinute şi nevărsate odată cu plata acestor drepturi”, în timp ce art. 18 din Legea nr 87/1994 preciza că „în cazul în care impozitele, taxele şi contribuţiile datorate statului au fost diminuate prin încălcarea dispoziţiilor fiscale, persoana contravenientă va vărsa pe lângă impozitele, taxele şi contribuţiile neachitate o sumă egală cu diferenţele de impozite, taxe şi contribuţii stabilite de organul de control”. Aceste dispoziţii diferite prevăzute pentru aceleaşi fapte nu puteau decât să îngreuneze controlul, adâncind confuzia şi ridicând un semn de întrebare asupra corectitudinii şi echităţii sancţiunilor. Dar fosta lege pentru combaterea evaziunii fiscale conţinea ea, însăşi, o serie de neclarităţi, nefiind făcută o delimitare clară a infracţiunilor şi contravenţiilor, astfel că unele fapte puteau fi interpretate, în funcţie de dorinţa sau pregătirea persoanei care efectua controlul. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că nu toate legile economice au fost congruente cu ele fiscale, având loc confuzii chiar în rândul regulii fiscale, dublate de un grad ridicat de fiscalitate pentru unii contribuabili persoane fizice şi juridice. Cadrul legislativ este componenta esenţială a oricărui sistem fiscal. De la elaborarea legislaţiei fiscale începe construirea oricărui sistem fiscal. Dacă absenţa unor legi fiscale, pentru reglementarea anumitor impozite şi taxe, este un factor major de incitare la evaziune şi fraudă fiscală şi existenţa unor legi confuze, cu scăpări mari, are, în mod categoric, acelaşi efect. De asemenea, nici elaborarea unui sistem fiscal prea complex şi stufos nu este o soluţie în lupta dusă de administraţie împotriva evaziunii fiscale. „A plăti sau a nu plăti impozite”- aceasta este întrebarea de al cărei răspuns, mai ales în cazul ţării noastre, de cele mai multe ori, „depinde însăşi existenţa şi prosperitatea unor companii”.35 Răspunsul este condiţionat de doi factori: iscusinţa întreprinzătorului şi performanţele legiuitorului în emiterea de reglementări corespunzătoare. În condiţiile unor reglementări necorespunzătoare, cu prevederi insuficiente, neclare, confuze, susceptibile de interpretări dintre cele mai diferite, întreprinzătorii fie nu vor plăti 35

N. Grigorie-Lăcriţa, „Acordarea facilităţilor fiscale: cum? cât? cui?”, Revista „Impozite şi taxe”, nr.2, februarie 2006, p. 56-64

35

impozite, fie vor plăti impozite derizorii. Asemenea întreprinzători care desfăşoară activităţi de evaziune fiscală legală nu trebuie sancţionaţi, şi, de fapt, nici nu pot fi sancţionaţi – pentru abilitatea lor de a face bani „ la umbra legii”, inclusiv pe seama unor venituri care, în condiţiile unor reglementări corespunzătoare s-ar cuveni bugetului public. În România, lipsa, pentru mult timp, a unei legislaţii stricte în ceea ce priveşte documentele fiscale şi cele de însoţire a mărfii a creat posibilitatea circulaţiei mărfurilor şi a deducerilor fiscale pe baza unor documente ce aparţineau altor societăţi comerciale sau erau emise în numele unor societăţi comerciale fantomă. O altă cauză a evaziunii fiscale, de data aceasta a celei realizate la adăpostul legii o constituie acordarea mult prea lejeră şi nefundamentată a facilităţilor fiscale. Sunt situaţii în care introducerea sau modificarea unui impozit este impusă nu numai de realizarea obiectivului financiar, dar şi de realizarea unor obiective economice sau sociale. Măsurile de ordin fiscal sunt folosite în orice ţară ca unul din cele mai importante instrumente de influenţare a activităţii economice, în special pentru stimularea dezvoltării unor domenii de activitate, produse sau servicii, inclusiv prin acordarea de facilităţi fiscale. Din anul 1990 şi până în anul 2005, în România, s-a emis un număr foarte mare de acte normative conţinând numeroase facilităţi fiscale, în scopul dezvoltării activităţii economice, în special, prin atragerea de capital străin. Aceste facilităţi fiscale au fost folosite, din plin, ca veritabile instrumente de evaziune fiscală „legală”. Opinia unor specialişti în evaziune fiscală „legală” este că, în România, în perioada 1990-2000 şi, într-o oarecare măsură, şi după aceea, un agent economic care a valorificat din plin scăpările legislative, confuziile, ambiguităţile, interpretările cele mai diferite, uneori diametral opuse, din cele mai importante prevederi din legislaţia fiscală, nu mai avea nevoie să încalce legea pentru a se sustrage de la plata impozitelor. Singura condiţie, pentru a beneficia de aceste facilităţi, este cunoaşterea şi valorificarea, din plin, a neajunsurilor şi ambiguităţilor legislaţiei fiscală şi a facilităţilor fiscale acordate, în unele cazuri, pe „beneficiari”. Aceste facilităţi fiscale au afectat substanţial veniturile bugetare şi au stimulat efectiv indisciplina în achitarea obligaţiilor bugetare, în special din partea celor mai mari contribuabili, cărora li s-au adresat cu precădere. În condiţiile acordării unor asemenea înlesniri la plata obligaţiilor bugetare, cei mai dezavantajaţi au fost agenţii economici corecţi, care şi-au achitat integral şi în termenul legal obligaţiile de plată, beneficiarii fiind agenţii economici rău platnici, care nu şi-au achitat, pe mai mulţi ani, obligaţiile de plată şi care au folosit sumele datorate bugetului public ca „surse atrase” pentru finanţarea propriilor obiective. În timp, aceştia beneficiind, în plus, de o reducere, în termeni reali, a debitelor restante ca urmare a deprecierii monedei naţionale. 36

Multitudinea facilităţilor fiscale acordate, retrase şi apoi iar în aplicare, care, după o anumită perioadă de timp, efectiv nu mai puteau fi identificate, sistematizate şi prezentate clar nici de cei mai buni specialişti în domeniul fiscal, au făcut din România un loc propice pentru desfăşurarea de diverse activităţi de către evazionişti şi afacerişti dubioşi din toate colţurile lumii. Afluxul acestora către România a fost stimulat de neajunsurile din legislaţia fiscală, în special, dar şi din reglementările financiare, bancare şi valutare. Ca urmare a acestui fapt s-au înfiinţat foarte multe societăţi comerciale, fie cu „capital integral străin”, fie „prin participarea cu capital străin” la majorarea capitalului social al unei societăţi existente, în care aportul investitorului străin era derizoriu, de ordinul a câteva zeci de dolari. După ce au făcut afaceri dubioase, aceşti „investitori străini” au dispărut lăsând în urmă datorii către stat de multe milioane în echivalent euro. Se poate afirma că legislaţia fiscală din România, de după anul 1989, a fost, pentru cea mai mare parte a acestei perioade, o legislaţie generatoare de evaziune fiscală legală, înfloritoare pentru marii contribuabili şi de creştere a poverii fiscale şi a sărăciei pentru alţi contribuabili, persoane fizice, cu posibilităţi reduse de sustragere de la plata impozitelor, în special a celor percepute prin stopaj la sursă. Fiscalitatea exagerată din partea statului este o altă cauză importantă care duce la evaziune fiscală. Din punct de vedere legislativ, o fiscalitatea exagerată este înţeleasă prin prisma numărului foarte mare de obligaţii fiscale la care a fost obligat contribuabilul român, în perioada analizată, dar şi al instabilităţii în timp a legislaţiei instituitoare de impozite şi taxe. Într-un studiu al Băncii Mondiale, dedicat analizei costurilor determinate de iniţierea unei afaceri în 155 de ţări ale lumii, se arată că, în România anului 2005, o companie de mărime medie, trebuia să plătească, într-un an, 62 de impozite şi taxe, operaţie pentru care erau necesare 188 de ore. În acest clasament, în care se situează pe locul 138, România, era devansată doar de 5 ţări foste comuniste (Bosnia-Herţegovina, Ucraina Kyrgystan, Belarus, Uzbekistan). 36 În ceea ce priveşte cauzele de ordin administrativ trebuie precizate, aici, dotarea insuficientă cu mijloace materiale necesare administraţiei în vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin, personal insuficient, numeric şi calitativ, astfel, instituţiile financiare având posibilitatea de a controla eficient doar o mică parte a persoanelor fizice şi juridice, precum salarizarea inadecvată a organelor de control pe linia depistării şi combaterii evaziunii fiscale, cu efect asupra raportării corecte a neregulilor constatate. O altă deficienţă pe linia controlului fiscal a constituit-o, în lipsa unui corp unic de control, repartizarea activităţii de control între mai multe direcţii şi servicii, amestecându-se 36

www.prezentonline.ro

37

obiectivele controlului financiar cu cele ale controlului fiscal, controlul asupra capitalului de stat cu controlul asupra capitalului privat, etc. Aceste organisme prin modul cum au fost organizate s-au dovedit total ineficiente în faţa evaziunii fiscale, a fraudei, corupţiei şi criminalităţii economice. Ele nu au reuşit altceva decât să sufoce contribuabilul român prin controale repetate. Generată după 1990 şi amplificată după 1996 situaţia de mai sus are drept cauză principală, lipsa de voinţă politică în ceea ce priveşte aşezarea pe criterii de eficienţă şi de profesionalism a activităţii organismelor de control. Solicitat să-şi exprime opinia asupra fenomenului evaziunii fiscale în România, analistul economic Daniel Dăianu declara37: „ O clasificare a cauzelor evaziunii fiscale poate fi făcută, la noi, în funcţie de felul întreprinderilor. Unele, structural nu pot plăti. Fenomenele care au apărut după 1989, între care liberalizarea preţurilor, au figurat un alt context al întreprinderii. Producţia nu recupera cheltuielile, iar lupta pentru supravieţuire i-a împins pe unii spre evaziune fiscală. O altă situaţie este cea numită hazardul moral. Pe fondul inflaţiei unii au învăţat să nu plătească sau să amâne plăţile şi uşor, uşor practica s-a metamorfozat în evaziune fiscală. Putem merge mai departe şi să vedem că întreprinderile mari, îndeobşte, au fost privilegiate şi prin natura vechilor relaţii cu băncile. Practic, băncile erau „prizonierele” marilor întreprinderi. Acum situaţia s-a schimbat, băncile sunt mai puternice, multe au nu numai capital, dar şi management străin. Deci, finanţarea prin bănci nu mai merge de la sine. Oricum, însă, marile întreprinderi au şi acum o mare forţă de negociere cu statul. Nu întâmplător este mult mai dificil de lucrat cu întreprinderile mari. Ele sunt într-un război perpetuu cu autoritatea publică, cu statul, care este nevoit să accepte reeşalonări la plată pentru că nu le poate închide. Şi uneori mai intervin interese clientelare. Deci, pentru marile întreprinderi evaziunea fiscală e mult mai subtilă. Întreprinderile mici sunt însă într-o situaţie ingrată, ele au acces mai redus la finanţare, la creditare şi pot negocia de pe o poziţie mai vitregă cu statul. Este o diferenţă între modul cum statul se poate întoarce împotriva celor mari şi a celor mici. Nu întâmplător la cele mici găsim evaziune fiscală. Statistic, se verifică acest lucru”. Concluzionând, înclinaţia naturală a contribuabililor către evaziune fiscală, amplificată de lipsa unei educaţii fiscale, la care se adaugă dimensiunea presiunii fiscale şi deficienţele egislative şi administrative ale gestionării impozitelor constituie cei mai importanţi factori care favorizează apariţia şi proliferarea fenomenului evazionist, sub toate formele sale. 2.2. Un posibil portret al fraudatorului 37

„Adevărul economic”, nr. 41/octombrie 2003

38

Având în vedere înclinaţia, în general, a oricărui contribuabil spre evaziune fiscală, ca factor originar al fenomenului, este interesant de văzut care sunt trăsăturile caracteristicile ale persoanelor care practică frauda fiscală. În acest sens, dl. N. Craiu, subsecretar de stat – Oficiul Naţional pentru Combaterea şi Prevenirea Spălării Banilor, realizează, în articolul „Politica fiscală din perspectiva economiei subterane”, publicat în numărul din septembrie 2003 al Revistei „Finanţe Publice şi Contabilitate”, un posibil portret al fraudatorului, folosindu-se de trei metode de investigaţie specifice cunoscute în literatura de specialitate, şi anume: - anchetele de opinie; - testele de psihologie economică; - tratarea datelor de care dispun administraţiile fiscale prin metode statistice adecvate. Urmare a anchetelor de opinie, au fost desprinse principalele motivaţii şi caracteristici socio-economice ale contribuabililor fraudatori. Astfel, un studiu întreprins în S.U.A., în anii ’80, arată că un contribuabil din cinci fraudează impozitul pe venit. Din totalul fraudatorilor, o treime îşi supraestimează cheltuielile profesionale, două treimi sustrăgând o parte din venituri prin nedeclararea lor. Contribuabilii care declară că practică frauda fiscală au următorul profil:  se găsesc în principal în clasa de vârstă de la 25 la 54 de ani;  au pregătire şcolară şi venituri relativ ridicate;  au o profesiune care se pretează la o umflare a cheltuielilor profesionale sau la omiterea unor venituri. În plus, aceştia se disting de restul populaţiei prin concepţia foarte „elastică” privind cinstea şi printr-un profund scepticism privind integritatea oamenilor. Aceste trăsături sunt, firesc, completate de o atitudine de revoltă socială - fraudatorul fiind, de cele mai multe ori, „anarhistul”, protestatarul, cel care nu se supune „exploatării” de orice fel, inclusiv celei fiscale. A doua metodă utilizează tehnicile psihologiei experimentale, fiind, în esenţă, o cercetare „de laborator”: se cere unui grup de persoane să se imagineze în postura de contribuabili, având anumite caracteristici de venituri, ocupaţie, vârstă şi familie. Participanţilor la experiment li se cere să acţioneze la variante diferite de politici fiscale. Principalele concluzii ale acestor teste au fost:  probabilitatea de a frauda creşte o dată cu venitul şi descreşte pe măsură ce controlul fiscal este mai probabil;  tentaţia de a frauda descreşte pentru cei aflaţi în situaţia de a beneficia, în schimb, de cheltuieli bugetare;  rata presiunii fiscale nu influenţează semnificativ decizia de fraudare. 39

Relaţia dintre rata impozitării, nivelul veniturilor, ocupaţia profesională şi probabilitatea controlului este scoasă în evidenţă cel mai bine prin intermediul prelucrării statistice a datelor de care dispun administraţiile fiscale. În acest context, semnificativă este frecvenţa controalelor fiscale, care joacă un rol determinant în atenuarea fraudei. De asemenea, mai curând tipul ocupaţiei şi mai puţin nivelul veniturilor reprezintă condiţii de influenţare a frecvenţei şi mărimii fraudei. Există şi studii detaliate privind portretul practicantului de muncă la negru. Concluziile acestor studii arată că muncitorii „la negru” sunt:  persoane tinere, cu nivel redus de calificare, care nu găsesc loc de muncă pe piaţa oficială şi sunt constrânşi să accepte slujbe la negru;  persoane care nu pot fi angajate oficial: imigranţi cu situaţia nereglementată şi personae care beneficiază de prestaţii sociale permanente;  persoane care lucrează la domiciliu sau în mici ateliere cu localizare discretă. Modul în care este percepută munca la negru separă „moraliştii” (persoane mai în vârstă, inactivi, provinciali, funcţionari, proprietari) de „torelanţi” (tineri, eventual chiriaşi care locuiesc în oraşe mari şi au o pregătire universitară) şi ilustrează categoriile de persoane care ar accepta mai repede poziţia de practicant al muncii la negru. Fraudatorul are, cel puţin, următoarele trăsături caracteristice: este independent, căsătorit, are 3 copii, a împlinit 50 de ani, are o diplomă universitară. În Franţa, o astfel de persoană, ascunde circa 18% din veniturile sale totale, de altfel ridicate.38 Anchetele realizate în ţările occidentale relevă că persoanele care comit fraude sunt:39 - în proporţie de 30% femei; - cu o situaţie familială stabilă; - în general, persoane căsătorite; - puţin probabil să fie credincioşi; - puţin probabil să aibă cazier; - este mai puţin probabil să abuzeze de alcool; - bine educaţi; - mai optimişti, mai motivaţi şi cu mai mult respect de sine decât ceilalţi; - tind să pară mai stăpâni pe situaţie, amabili şi empatici, decât ostili, impulsivi şi insensibili; - profilul se potriveşte cu cel al angajaţilor care sunt suprasolicitaţi.

38 39

www.prezentonline.ro www.wall-street.ro

40

Salariaţii, ale căror impozite sunt reţinute la sursă, pot cu mare dificultate să se sustragă obligaţiilor fiscale – una din posibilităţi fiind aceea de a creşte în mod fals cheltuielile lor profesionale sau să aibă o ocupaţie suplimentară nedeclarată. În ceea ce priveşte independenţii de toate genurile, aceştia au obligaţia de a declara un venit cât de cât plauzibil, adică un venit care să corespundă mediei pe care o câştigă similarii lor, care sunt deja în evidenţa fiscului. Cu cât aceştia câştigă peste medie, cu atât mai mult le va fi la îndemână să eludeze impozitul. 2.3. Modalităţi prin care se realizează evaziunea Taxa pe valoarea adaugată se spune că este unul din impozitele mai puţin predispuse a fi obiectul evaziunii fiscale. Se are în vedere, când se face această afirmaţie, că T.V.A., fiind înscrisă obligatoriu în documentul care atestă transferul proprietăţii unui bun, prezintă posibilitatea controlului încrucişat în vederea stabilirii realităţii operaţiunii impozabile (la vânzător şi la cumpărător). Cu toate acestea, chiar în ţările cu sisteme fiscale solide, evazioniştii nu pierd din vedere nici acest impozit. Este vorba, de exemplu, de `instituţia` taxi-ului. `Taxi` este un `mandatar` a cărui unică funcţie este de a fi înscris la Registrul Comerţului pentru a emite, sub acoperirea antetului său, facturi de vânzare fictive. Altfel spus, el conduce o firmă de faţadă, însărcinată să emită documente comerciale corespunzătoare operaţiunilor fictive desfăşurate de firme reale şi în aparenţă, ireproşabile în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată. Prin aceste facturi se permite societăţilor comerciale beneficiare (reale) să obţină rambursări de T.V.A.. Cu atât sunt mai mari posibilităţile de evaziune fiscală, în materie de T.V.A. la noi, unde sistemul fiscal fragil este dublat de un aparat fiscal nu tocmai performant. Cel care îşi propune să verifice dacă agentul economic a stabilit o sumă corectă privind T.V.A. pe care el trebuie să o suporte pentru activitatea unei anumite perioade, nu are decât să calculeze valoarea adaugată prin însumarea elementelor componente şi să-i aplice cota de T.V.A. Deoarece T.V.A. calculată ca diferenţă între taxa aferentă ieşirilor (facturărilor) şi cea corespunzătoare intrărilor (cumpărărilor) nu este taxa aferentă valorii adăugate pentru producţia realizată într-o anumită perioadă, trebuie mai întăi făcute unele corecţii atât la T.V.A. colectate, cât şi a celei deductibile pentru a exista comparabilitate între cele două metode de calcul. Condiţiile se referă la: 

41

scăderea din T.V.A. deductibilă a taxei aferente cumpărărilor de active imobilizate



influenţarea T.V.A. deductibilă cu taxa aferentă diferenţelor dintre soldul final şi cel

iniţial al stocurilor; se scade taxa aferentă soldurilor finale şi se adaugă cea aferentă soldurilor iniţiale 

influenţarea T.V.A. colectată cu taxa aferentă diferenţei dintre soldul final al ieşirilor

şi cea aferentă soldului iniţial al ieşirilor; se adaugă taxa aferentă soldului final şi se scade cea aferentă soldului iniţial Folosind metoda de determinare a T.V.A. pe baza aplicării cotei de impozitare asupra valorii adăugate obţinută prin însumarea elementelor componente ale acesteia se poate verifica dacă agentul economic în cauză a efectuat vreo evaziune fiscala prin:  înscrierea în registrul de cumpărări a unor facturi fictive pentru a majora T.V.A. deductibila şi a micşora sau elimina datoria agentului economic faţă de bugetul de stat privind acest impozit  neînscrierea în registrul de vânzări a unor facturi emise de agentul economic sau neîntocmirea unor documente legale privind vânzările agentului economic Verificarea concordanţei taxei datorate pentru activitatea desfăşurată de un agent economic, stabilită prin cele două metode se poate face pe diferite perioade de timp, mergând de la o lună la un an de zile. În cazul unui agent economic care are şi activitate de export este necesară o corecţie suplimentară a taxei calculate pentru a exista o comparabilitate cu taxa calculată pe bază de valoare adaugată. De asemenea, verificarea este îngreunată în cazul agenţilor economici care lucrează cu mai multe cote, deoarece ajustările se complică. 2.4. Evaziunea fiscală în România Evaziunea fiscală în România a devenit motiv de preocupare pentru specialiştii în domeniu, administraţia fiscală şi factorul politic, imediat după unificarea sistemelor fiscale în urma unirii provinciilor româneşti din 1918, proces care a avut loc concomitent cu modernizarea sistemului fiscal, prin raportaarea la ţările Europei Occidentale, între anii 1923-1927. Deşi referiri la evaziunea fiscală, precum şi includerea de sancţiuni împotriva celor care erau depistaţi ca evazionişti au avut loc prin legile fiscale (Legea contribuţiilor directe din anul 1923). Totuşi, prima lege care se ocupă exclusiv de evaziune fiscală a apărut în România în anul 1929. Este vorba de „Legea pentru represiunea evaziunii fiscale la contribuţiile directe” din 1929, care vorbeşte numai de întârzieri în depunerea declaraţiilor de impunere, de diminuarea veniturilor decalarate, de ţinere în ordine a carnetului de contribuabil, de registre duble, de bilanţuri false, etc., adică de nereguli cu caracter administrativ sau de fraude cu caracter penal. 42

Însă nici această lege şi nici celelalte legi care privesc impozitele şi taxele şi au prevăzut sancţiuni pentru fraudele fiscale propriu-zise, nu rezolvă şi nici nu pune problema evaziunii fiscale. Legea pentru represiunea evaziunii fiscale la contribuţiile directe nu dă definiţia explicită a evaziunii fiscale, iar în cuprinsul ei nu se pomeneşte niciodată cuvântul „evaziune fiscală”. Dintre fraudele comise în perioada interbelică în România, prin importanţa sumelor, se detaşau cele comise de întreprinderile cu capital străin, elementele favorizante se refereau la regimul rezervelor şi amortizărilor, impunerea complementară după rentabilitate şi regimul dobânzilor la împrumuturile din străinătate. Evaziunea fiscală, alături de corupţie, este fenomenul economic şi social cel mai vehiculat în perioada actuală, începând cu cetăţeanul de rând, în dubla sa ipostază, de contribuabil şi de alegător, şi până la sfera politicului de la vârful societăţii româneşti. Evaziunea fiscală în ţara noastră a devenit un fenomen atât de real şi vast, încât nu pare să mai deranjeze pe nimeni prezenţa sa cotidiană în toate sferele aducătoare de venit (mai puţin poate salariul plătit de către stat). Dacă este să receptăm ideea că existenţa evaziunii fiscale ca fenomen este un semn de democraţie, atunci tânăra democraţie din România a anilor 1990 s-a manifestat din plin, lăsândui acestui fenomen câmp larg de acţiune, iar dacă factorii de decizie, legislaţia fiscală şi cei puşi să o aplice nu l-au sprijinit explicit, atunci cel puţin încercările delimitare, a proporţiilor sale au fost destul de ineficiente. În sprijinul acestor afirmaţii vin următoarele argumente, cauze care au condus la amiplificarea şi menţinerea evaziunii fiscale la proporţii relativ ridicate în masa PIB şi a veniturilor fiscale. 1. elaborarea greoaie a unei legislaţii fiscale care s-a dovedit plină de lacune, de incoerenţă şi imprecizie, mai ales în cadrul legislaţiei din domeniul impozitării veniturilor agenţilor economici; 2. apariţia târzie a legii pentru combaterea evaziunii fiscale (în anul 1994), precum şi o anumită inerţie în litera şi sprijinul impus de ea; 3. lispa unui cod fiscal, indispensabil activităţii de aplicare a legislaţiei fiscale în vederea limitării evaziunii fiscale; 4. o fiscalitate relativ ridicată în comparaţie cu posibilităţile reale ale capacităţii contributive ale contribuabililor, precum şi cu scopul formării în mod cinstit a capitalurilor de care se duce lipsă acută în rândul agenţilor economici; 5. numărul destul de restrâns al specialiştilor adevăraţi din domeniul fiscal la care se adaugă o salarizare şi o dotare mediocră. La acestea se adaugă

43

pregătirea necorespunzătoare a juriştilor din instanţele judecătoreşti în domeniul dreptului comercial şi fiscal. Ideea, neexprimată public, conform căreia prin evaziune fiscală se poate acumula capital financiar privat, poate fi profund dăunătoare pentru societatea românească în cazul pierderii de sub control a fenomenului. Aşa cum impozitul prin el însuşi conţine germenul „omorârii” venitului prin impozite, tot aşa evaziunea fiscală conţinea în ea însăşi germenul haosului fiscal cu repercursiuni directe asupra economiei, mai ales prin intermediul deficitului bugetar. În această perioadă, datele privid evaziunea fiscală sunt ca şi inexistente. Ministerul Finanţelor Publice trebuie să ofere periodic date cât mai exacte, fiind necesare, totodată, existenţa unei structuri organizatorice în cadrul ministerului care să permită culegerea de date din teritoriu despre evaziunea fiscală şi prelucrarea statistică a acestora.40 Modalităţile cele mai utilizate pentru realizarea evaziunii fiscale sunt în cazul impozitului pe profit care se referă la:  reducerea bazei de impozitare;  neînregistrarea integrală a veniturilor;  transferul veniturilor impozabile la societăţile nou create în cadrul grupului;  încadrarea eronată în perioadele de scutire. Evaziunea fiscală la TVA s-a produs prin:  aplicarea eronată a regimului deducerilor;  necuprinderea unor operaţii ce intră în sfera TVA în baza de calcul a taxei;  neevidenţierea şi nevirarea TVA aferentă avansurilor încasate de la clienţi;  aplicarea eronată a cotei zero. La accize, modalităţile de evaziune au cuprins: 

micşorarea bazei impozabile;



utilizarea unei cote inferioare celei legale;



nedeclararea corectă a operaţiunii reale în cazul unor produse ale căror preţuri

purtătoare de accize (mai ales în cazul alcoolului) etc. Motivele evaziunii fiscale sunt complexe şi greu de identificat. Printre acestea enumerăm:

40

“Evaziunea fiscala - prevenirea şi combaterea spalarii banilor, prevenirea şi combaterea coruptiei”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag.95

44

 nerecunoaşterea, ignorarea sau aplicarea eronată şi abuzivă a legislaţiei fiscale;  rezistenţa contribuabililor la impozite ca un aspect ce ţine de civismul fiscal;  modificările intervenite în legislaţia fiscală, complexitatea acesteia, precum şi unele imperfecţiuni în textele elaborate care au determinări subiective şi chiar abuzive în special în ceea ce priveşte avantajele fiscale în favoarea anumitor categorii de contribuabili. Printre cauzele evaziunii fiscale sunt şi problemele privind dotarea cu mijloacele necesare cu care se confruntă administraţia în vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin (personal insuficient numeric şi calitativ, tehnică de calcul, alte mijloace informative, structura organizatorică actualizată la noile evoluţii ale sistemului fiscal, mijloace juridice, proceduri, etc.), salarizarea inadecvată a organelor de control pe linia depistării şi combaterii evaziunii fiscale. Tehnicile de sustragere la plată a impozitelor sunt de la cele mai simple la cele mai complexe. Cea mai simplă o reprezintă neînregistrarea în parte sau în întregime a veniturilor realizate sau serviciile prestate. Acest fenomen este foarte greu de controlat deoarece ulterior nu se poate dovedi aceasta, ci numai dacă făptuitorii sunt prinşi în flagrant. O altă tehnică este folosită de importatorii sau producătorii de mărfuri. Aceştia subevaluează mărfurile prin declararea unor valori foarte mici, uneori chiar a zecea parte din valoarea reală. Ulterior acestea sunt facturate către o societate fictivă sau către engros-ist la un preţ apropiat de preţul de piaţă. Engros-istul, care de obicei, este una şi aceeaşi societate cu importatorul vinde, de asmenea, cu un profit foarte mic. În acest fel, sunt sustrase sume importante reprezentând TVA, impozit pe profit sau accize. Multe societăţi comerciale înregistrează debite mari la bugetul de stat pe care nu le achită în timpul activităţii comerciale, ulterior acestea sunt concesionate la persoane fizice străine devenind astfel şi aceste asocietăţi „fantomă”. Aceasta este o altă tehnică de evaziune fiscală. Metoda este folosită de producătorii sau comercianţii de alcool, cafea, tutun sau produse petroliere, îndeosebi produsele accizebile. În acest fel, bugetul de stat a fost prejudiciat cu sume uriaşe. Aceste tehnici de evaziune fiscală au fost stopate în ţările dezvoltate din vestul Europei, fiind „importate” la noi în ţară, iar din punct de vedere legislativ nu s-a întreprins nimic în acest domeniu. De exemplu, în anul 1997, toţi importatorii de cafea (SUPERBRAZILIA PRODCOM, BUENO FOOD, LAMA GROUP, ELITE etc.) au fost verificaţi asupra modului de aprovizionare cu cafea verde. Din verficarea facturilor fiscale de aprovizionare s-au constatat următoarele:  distribuitorul de facturi atribuise facturile altor societăţi comerciale; 45

 societăţile nu au fost identificate la sediul social declarat;  asociaţii sau administratorii societăţilor nu au fost în ţară în momentul derulării activităţii economice;  facturile nu au fost completate cu toate datele de identificare privind furnizorul, beneficiarul şi datele privind expediţia;  societăţile furnizoare nu au depus bilanţuri, declaraţii de impozite şi taxe la organele fiscale teritoriale;  nu s-a putut prezenta înştiinţarea de plătitor de TVA a furnizorului;  contravaloarea mărufilor a fost achitată în numerar sau prin conturi deschise la bănci cu credibilitate redusă. În urma controalelor au fost calculate diferenţe de impozit pe profit, TVA şi majorări de întârziere în sumă de 17 miliarde lei, până în prezent nefiind recuperată nici o sumă deoarece acestea au fost contestate, iar pe durata soluţionării contestaţiilor societăţile au fost cesionate, neputându-se identifica făptuitorii fradei fiscale, deşi au fost sesizate organele de cercetare penală. În anul 1999, societăţile de transport internaţional de persoane cu capital turcesc (MURAT şi TOROS ) au încheiat contracte de leasing cu societăţi din Turcia pentru autocarele destinate activităţii de transport. Pentru aceste contracte de leasing societăţile de transport din România erau obligate să calculeze, să înregistreze şi să vireze la bugetul statului impozit pe redevenţă (pentru veniturile realizate în România de persoane nerezidente) şi TVA. În urma controlului s-au stabilit diferenţe de impozite şi majorări în sumă de 33 miliarde lei la nivelul anului 1999. Nici aceste sume nu au fost recuperate deoarece organele de executare silită nu au avut pe ce face poprire, autocarele fiind trasferate în Turcia, conturile bancare au fost închise, iar mijloacele fixe cesionate. Societatea comercială GRETZA SRL a exportat produse finite în Cipru, la o societate offshore. Veniturile obţinute din vânzarea produselor au fost mai mici decât cheltuielile efectuate pentru obţinerea producţiei. În realitate, mărfurile erau exportate în Belgia la un preţ de trei ori mai mare decât preţul de vânzare din România (diferenţa fiind impozitată în Cipru, unde impozitul pe venit este de numai 4 %). În urma verificărilor efectuate s-a constatat că atât societatea din Belgia, cât şi cea din Cipru aveau acelaşi asociat. A fost recalculat impozit pe profit în sumă de 6,2 miliarde lei.

46

Capitolul 3 PARADISURI FISCALE ŞI TIPURI DE ENTITĂŢI JURIDICE OFFSHORE 3.1. Naşterea şi evoluţia paradisurilor fiscale Evaziunea fiscală internaţională, stimulată de existenţa unor mici entităţi juridice cu statut special sau de tip statal, numite în literatura secolului XX paradisuri sau oaze fiscale, nu este un fenomen caracteristic lumii contemporane. Acestea au existat din vechime. Astfel, în Grecia antică, insulele din vecinătatea Atenei erau utilizate de către comercianţi pentru stocarea mărfurilor, în felul acesta evitându-se un impozit de 2% perceput de cetate asupra importurilor şi exporturilor. În secolele XVI-XVII, Flandra a devenit un paradis fiscal, întrucât comerţul efectuat prin porturile sale era supus la obligaţii fiscale şi restricţii minore. În anul 1889, The Bank of Nova Scotia din Canada, a doua ca mărime din ţară, a deschis un birou în Jamaica, prin 47

intermediul căruia clienţii băncii beneficiau de avantajele fiscale şi financiare acordate de această ţară pentru operaţiunile de comerţ internaţional. Momentul care a marcat creşterea importanţei paradisurilor fiscale l-a reprezentat sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, când a crescut numărul filialelor unei societăţi – societate mamă. Iniţial, aceste filiale au servit extinderii societăţilor mamă în străinătate, în ţări care le acordau facilităţi fiscale, şi ca loc de refugiu pentru capitalurile destinate a fi reinvestite sau repatriate. Ulterior, filialele străine au început să fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală. Pentru a servi acestui scop, filialele au început să fie implantate în ţări cu monedă stabilă, care nu exercitau un control asupra schimburilor, aveau un sistem bancar fiabil şi un guvern care încuraja investiţiile străine pe teritoriile lor, dar impuneau slab profiturile investitorilor străini sau beneficiile societăţilor rezidente, precum şi dividendele vărsate de filiale societăţii mamă. Statele-paradis fiscal (Tax Haven) capătă, astăzi, o rezonanţă din ce în ce mai profundă, atât în lumea marilor giganţi ai mapamondului, cât şi în ţări cu niveluri de trai mult sub cel al subzistenţei, ele multiplicându-şi simultan numărul şi complexul de avantaje oferite investitorilor străini, în speţă corporaţiilor multinaţionale. Pentru susţinerea celor de mai sus se pot prezenta o serie de date relevante. Astfel, dacă în 1978, corporaţiile americane transferau către paradisurile fiscale, sub forma investiţiilor străine directe, capitaluri cifrate la 23 miliarde dolari USD, iar corporaţiile Europei Occidentale avansau resurse financiare estimate la 160 miliarde dolari USD, la începutul secolului al XXI–lea, volumul operaţiunilor de capital derulate în state - paradis fiscal sunt evaluate la 1600 miliarde dolari USD, aşa cum afirmă reprezentanţi ai Organizaţiei Naţiunilor Unite41. În prezent, în lume există mai mult de 50 de regiuni considerate paradisuri fiscale. Acestea sunt situate pe arhipelaguri (ex. Insulele Britanice Virgine), în republici insulare ( ex.Republica Nauru) sau ţări mici (ex. Panama). Unele ţări, precum Elveţia, au o lungă istorie în păstarea secretului bancar, pe când altele (Bahamas, Liechtenstein, Delaware) au dorit să le imite pe cele mai dezvoltate. Legislaţia independentă a acestor ţări sau teritorii încurajează investitorii străini în înfiinţarea companiilor pe teritoriul respectiv.

41

Ledoran Serge, Rose Philippe, „ Cyber – Mafia hackerilor, Securitatea site-urilor comerciale”, Editura Antet, Bucuresti, 2006

48

În majoritatea zonelor respective, funcţionarea companiilor, securitatea investiţiilor străine şi protecţia secretului informaţiilor sunt garantate prin lege. (de exemplu, Adunarea Legislativa din Insulele Britanice Virgine a votat un astfel de cod de legi în 1984 sub numele de Ordonanţa Companiilor de Afaceri Internaţionale). Dacă obligaţiile fiscale ale contribuabililor sunt stabilite prin legislaţia elaborată la nivelul fiecărei ţări sau entităţi juridico-administrative independente şi dacă nimeni nu este obligat să plătească ceea ce legea nu-l obligă, rezultă că oricine poate să caute soluţii pentru a se apăra împotriva unei impuneri pe care o consideră excesiv. Evaziunea fiscală internaţională este, deci, o formă a evaziunii fiscale licite, iar paradisul fiscal o soluţie de realizare a acesteia. Ceea ce este însă cu adevărat grav, în legătură cu existenţa paradisurilor fiscale, este faptul că, profitând de avantajele oferite de acestea, companiile „off-shore” recurg la spălarea banilor proveniţi din fraudă fiscală naţională, de foarte multe ori evaziunea fiscală, derulată prin intermediul companiilor „off-shore” împletindu-se, armonios, cu bancruta frauduloasă, contrabanda şi spălarea banilor. Şi în România, „speriaţi” de mărimea exagerată a unor impozite şi taxe, oamenii de afaceri, în special importatorii şi exportatorii, şi-au înregistrat, într-un ritm ameţitor, în ultimii 15 ani, companii „off-shore”, prin intermediul cărora statul român este prejudiciat de importante fonduri băneşti.

3.2. Caracteristicile paradisurilor fiscale În primul rând, aceste entităţi juridice oferă avantaje fiscale, comparativ cu alte entităţi juridice, societăţilor care îşi stabilesc sediul social sau persoanelor fizice care îşi au rezidenţa pe teritoriul acestora. Scopul îl constituie atragerea societăţilor în expansiune, atragerea de capital şi stimularea apariţiei de activităţi necesare asigurării echilibrului economic şi social. Facilităţile fiscale utilizate în vederea îndeplinirii scopului urmărit sunt multiple: scutirea de impozit a veniturilor/profiturilor realizate sau aplicarea unor cote extrem de reduse. O altă caracteristică esenţială o consituie protecţia prin lege a operaţiunilor financiare sau comerciale realizate de persoanele fizice sau juridice. Avantajele fiscale legate de delocalizarea operaţiilor şi profiturilor din onshore în offshore sunt uşor de înţeles.42 Profitând de legislaţia fiscală favorizantă a acestor state speciale, companiile offshore şi implicit proprietarii lor pot obţine economii considerabile de la plata 42

http://www.prezentonline.ro/article_detail.php?idarticle=840

49

taxelor şi impozitelor datorate statului/statelor (sursă a veniturilor). Există însă şi alte tipuri de beneficii ce pot fi accesate în zonele offshore:  eliminarea controlului schimbului valutar – de regulă, companiile offshore îşi pot derula tranzacţiile financiare în orice valută şi-şi pot păstra rezervele financiare în orice monedă, fără o permisiune specială;  lipsa obligativităţii ţinerii evidenţei contabile – multe parasiduri fiscale nu cer companiilor offshore să ţină evidenţe contabile, ceea ce conduce la economii substanţiale;  consideraţii legate de prestigiu – de multe ori, şi mai ales în economiile de tranziţie sau în curs de dezvoltare, o companie străină poate beneficia de termeni şi condiţii avantajoase decât o companie naţională autohtonă. Prezenţa capitalului străin într-o societate naţională conduce la obţinerea unei mai bune imagini a acesteia, putând asigura în unele cazuri chiar şi anumite scutiri de impozite şi taxe. În ceea ce priveşte centrele offshore, în afara legislaţiei stabilite şi a fiscalităţii avantajoase, alte posibile avantaje ale utilizării acestor zone sunt: 

exploatarea posibilităţilor oferite de evoluţia sistemelor de tratate şi acorduri fiscale

internaţionale (aşa numitul „treaty shopping”); 

utilizarea facilităţilor oferite de unele state privind neimpozitarea dobânzilor plătite

nerezidenţilor şi protejarea activelor ( mai ales în SUA); 

utilizarea celor aproximativ 1500 de zone de comerţ liber din lume.

În vederea asigurării unui regim fiscal privilegiat, aceste entităţi îşi adaptează mereu legislaţia fiscală în concordanţă cu evoluţia ei pe plan internaţional. Unele paradisuri fiscale dispun de acorduri fiscale pentru evitarea dublei impuneri a veniturilor cu ţările industrializate. Astfel, se urmăreşte asigurarea reducerilor impozitului aplicat în mod normal investiţiilor străine faţă de cel din ţările semnatare. Paradisurile fiscale mai prezintă o serioe de caracteristici, printre care: 

dezvoltarea unui sistem bancar lipsit de reglementări restrictive şi constrângeri,

care asigură rapiditatea operaţiunilor în interiorul şi în afara graniţelor; 

absenţa sau limitarea unui control asupra schimburilor valutare, cu excepţia

operaţiunilor legate de devize străine; 

asigurarea unor mijloace de comunicare (telefon, conexiuni internet, servicii

aeriene) la un înalt nivel funcţional. Toate aceste caracteristici ale paradisurilor fiscale contribuie la crearea unui cadou propice dezvoltării operaţiunilor economice cu sau fără motivaţie fiscală, singura condiţie fiind compatibilitatea cu legislaţia acestor entităţi teritoriale. 50

3.3. Clasificarea paradisurilor fiscale Paradisurile fiscale se pot împărţi în: principale şi secundare. În cadrul paradisurilor fiscale principale se pot identifica şapte tipuri de ţări: 1) ţări care nu aplică nici un fel de impuneri asupra veniturilor şi creşterilor de capital numite „zero heavens” sau „pure heavens”): Anguilla, Aruba, Bahamas, Bermude, Insulele Cayman, Insulele Marshall, Mauritius. 2) ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este redus (rate fixe stabilite de autorităţi sau în combinaţie cu scutiri sau reduceri provenite din tratatele de evitare a dublei impuneri): Cipru, Liechtenstein, Malta, Elveţia, Jersey, Insulele Britanice Virgine. 3) ţări în care impozitul este stabilit pe o bază teritorială: Costa Rica, hong Kong, Liberia, Malaezia, panama, Filipine, Marea Britanie (pentru societăţile nerezidente). Contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor obţinute prin operaţiuni realizate în afara teritoriului. 4) ţări care oferă tratamente speciale companiilor offshore şi companiilor holding: Austria, Ungaria, Luxemburg, Olanda, Singapore, Thailanda. 5) ţări în care sunt scutite de taxe companiile ce produc pentru export: Irlanda şi Madeira. 6) ţări în care sunt oferite avantajele fiscale companiilor de afaceri internaţionale – companii orientate sau nu spre investiţii, dar care se califică drept companii financiare offshore privilegiate: Antigua, Bahamas, Bermude, Insulele Britanice Virgine, Montserrat, Nevis. 7) ţări care oferă avantaje fiscale specifice societăţilor bancare sau altor instituţii financiare cu activităţi offshore: Hong Kong, Madeira, Malaezia, Filipine, Singapore, Thailanda, Vanuatu. Această clasificare are la bază principalele dispoziţii legale, însă în realitate multe ţări aparţin mai multor categorii de mai sus. Marea majoritate a acestor state reprezintă foste colonii rămase fără suportul financiar al Coroanei după spargerea imperiului colonial britanic. Fiind ţări mici din punct de vedere geografic, cu populaţie restrânsă şi în general fără prea multe resurse naturale, aceste state s-au orientat către exploatarea frumuseţilor naturale, turismul şi serviciile diverse jucând cel mai important rol în economia lor. Companiile offshore asigură acestor ţări venituri substanţiale prin:  crearea de locuri de muncă pemtru persoane superior calificate, deci salarii şi impozite pe salarii mai mari; 51

 existenţa unor firme de avocatură, instituţii de stat de înregistrare, bănci şi instituţii financiare înregistrate pe aceste teritorii. Chiar şi în situaţia unor sume modeste, taxele obligatorii către stat: taxe de înmatriculare şi reînmatriculare şi impozitele contrbuie la obţinerea unui venit considerabil pe cap de locuitor. De exemplu, Insulele Britanice Virgine au 17.000 de locuitori. În anul 2003, erau înmatriculate în această ţară aproximativ 460.000 de companii offshore. Înmulţind acest număr cu impozitul anual plătit de o astfel de companie ( 300 USD), reiese că taxele plătite de companiile offshore „aduc” 8.000 USD pe cap de locuitor. În ceea ce priveşte paradisurile fiscale secundare, ţările din cadrul lor, caracterizate printr-o suprafaţă mică şi o populaţie redusă numeric, fără a îndeplini toate caracteristicile paradisurilor fiscale principale, fie nu aplică nici un fel de impunere fiscală, fie nu impun anumite venituri realizate de persoane fizice sau de societăţi. Uneori acordă exonerări pentru activităţilr desfăşurate de anumite societăţi sau reduc mult cotele de impunere. Există însă multe insuliţe şi ţări în curs de dezvoltare deficitare la nivelul mediului economico – social, dar care nu prevăd impozite şi taxe pentru entităţile offshore. Ele nu sunt calificate drept paradisuri fiscale eficiente deoarece nu oferă celelalte facilităţi cerute de această industrie. De exemplu, Tonga, în Oceanul Pacific, nu impozitează profiturile, ci impune numai o taxă anuală plătită de companii; acest stat este însă practic inaccesibil pentru afaceri. În Marea Nordului, pe coasta germană, în statul Schleswig Holstein, se află un sătuc de aproximativ 50 de locuitori, utilizat în scopuri fiscale de aproximativ 70 de companii. Relaxarea fiscală a existat aici de aproximativ 300 de ani, de când un duce german i-a eliberat de taxe pe locuitori în schimbul construirii unui dig pentru prevenirea inundaţiilor. După ce, din 1996, satul a început să fie căutat pentru a beneficia de avantajele sale fiscale, autorităţile au încercat să stavilească profitorii fiscali condiţionând facilităţile fiscale de derularea operaţiunilor societăţii din satul respectiv şi de ţinerea evidenţei tot acolo. Rezultatul s-a materializat în introducerea de noi linii telefonice şi în demararea afacerilor. 3.4. Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale Indiferent de natura juridică a unui investitor şi de motivaţia acestuia, în cadrul deciziei de a apela la avantajele oferite de un paradis fiscal, problema primordială este aceea a obiectivelor de realizat şi a costului acestora. Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale s-ar putea împărţi în două categorii: factori generali şi factori principali. 52

Factorii generali 1. Garanţiile guvernamentale în privinţa protecţiei împotriva expropierii şi naţionalizării. Fluxul de bani se aseamănă ciclului hidrologic în care apele se îndreaptă inevitabil către mare. Apa este folosită, refolosită şi în final ajunge în rezervoarele oceanelor. Pe de altă parte, există aproximativ 250 de ţări şi teritorii în lume şi numai o singură ţară (cea de rezidenţă fiscală) nu poate fi considerată un potenţial refugiu offshore. Numai un guvern care a ajuns cu spatele la zid (forţat de împrejurări) va confisca investiţiile străine; o astfel de acţiune va duce la încetarea investiţiilor străine pentru o lungă perioadă de timp. În 1959, americanii au pierdut aproximativ 7 mld. De USD prin neasigurarea investiţiilor americane în Ciba (condusă de Fidel Castro la acel moment), Cuba fiind totodată un paradis fiscal în acei ani. Paradisurile fiscale care au conştientizat din timp importanţa acestui element au avut numai de câştigat. Cayman Islands şi Antilele Olandeze au introdus în legislaţiile lor garantarea împotriva riscului de expropriere sau naţionalizare, ele numărându-se la ora actuală printre cele mai renumite paradisuri fiscale. 2.

Tratament nediscriminatoriu al investiţiilor străine

La ora actuală, în zonele offshore, cu cât restricţiile investiţional, sunt mai neînsemnate, cu atât paradisul fiscal este mai flexibil şi mai atrăgător. Prin acest tratament obiectiv se urmăreşte contracararea limitării libertăţii societăţii la un moment dat sub un anumit pretext, prin schimbarea bruscă a legislaţiei faţă de capitalul străin. Sunt evitate ţările în care guvernele limitează participarea capitalului străin, în care se deţine în întregime controlul asupra unor domenii de activitate sau se stimulează proritar investiţiile naţionale. 3.

Stimularea investiţiilor străine

Guvernele din întreaga lume se luptă pentru atragerea de investiţii internaţionale. Chiar şi o ţară cu fiscalitate excesivă, precum Marea Britanie, exclude de la impozitare dividendele, dobânzile şi câştigurile de capital din vânzarea activelor fixe obţinute de către investitorii străini care s-au instalat la Londra şi care acţionează pe pieţele internaţionale. Guvernul britanic e conştient că dacă ar supune impozitării aceşti investitori cu siguranţă ei se vor muta într-o ţară cu un mediu de afaceri mai lejer din punct de vedere fiscal, iar bugetul naţional ar pierde veniturile realizate din comisioanele de transfer de proprietate şi din impozitele plătite pe proprietatea imobiliară. Imaginea Irlandei de ţară „favorabilă investiţiilor străine directe” se datorează menţinerii unei strategii fiscale competitive mai bine de 40 de ani. Încă din 1950, Irlanda oferea o scutire de impozite pentru profiturile din export pe o perioadă de 15 ani, în condiţiile în care nivelul mediu de impozitare existent în Europa la acea dată era de 50%. 53

4.

Impozitarea redusă

În toate paradisurile fiscale, avantajele fiscale au o bază legală. Companiile offshore înregistrate în Insulele Britanice Virgine nu plătesc alte tipuri de impozite în fara unui impozit anual în valoare de 300 USD, independent de cifra de afaceri. Pentru Belize şi Seychelles, această taxă anuală se ridică la „impresionanta” sumă de 100 USD, în timp ce în Panama, este de 150 USD. Este evident de ce aceste avantaje fiscale sunt alese în schimbul unor cote de impozit pe profit de 20-50%. 5.

Stabilitate politică şi economică

Un investitor care e dispus să abordeze zona offshore este interesat de două elemente extrem de importante: profit şi siguranţa investiţiei, iar ultimul element este în directă dependenţă de stabilitatea statului-gazdă. Decizia guvernelor unor ţări de a proceda la naţionalizări şi exproprieri constituie un risc care nu poate fi neglijat. 6.

Sistemul legislativ

În general, majoritatea paradisurilor fiscale sunt ţări care funcţionează pe baza dreptului cutumiar anglo-saxon, unde precedentele juridice (soluţiile anterioare ale instanţelor pentru cazuri similare) au o importanţă foarte mare. 7.

Portofoliul de Tratate de Evitare a Dublei Impuneri

Acordurile bilaterale pentru evitarea dublei impozitări (şi pentru împiedicarea evaziunii fiscale) pot fi benefice, deoarece pentru anumite tipuri de venit se aplică reguli de impozitare care sunt mai atractive decât acelea care s-ar fi aplicat dacă venitul ar fi fost impozitat în doar una sau în ambele ţări implicate. Tipurile de venit aplicabile sunt în mod obişnuit, veniturile din dobânzi, dividende şi redevenţe. 8.

Secretul bancar

Prevederile legale ale Common Law-ului dispun uneori amenzi mari şi ani grei de închisoare pentru angajaţii din domeniul bancar ce încalcă principiul confidenţialităţii activităţii clienţilor. Pe de altă parte, SUA şi organismele internaţionale exercită presiuni asupra jurisdicţiilor offshore în cadrul luptei împotriva evaziunii fiscale şi spălării banilor murdari. Prinse între ciocan şi nicovală, băncile ce nu dezvăluie informaţiile solicitate pot suporta amenzi usturătoare în ţările în care au filiale deschise şi în care autorităţile nu primesc informaţiile solicitate, mai mult sau mai puţin diplomatic. În Europa, la un moment dat, relaţiile diplomatice între Franţa şi Elveţia s-au deteriorat, datorită încercărilor unor vameşi francezi (ulterior condamnaţi penal) de a viola secretul bancar elveţian.ca urmare a acestui conflict, Consiliul Naţional al Elveţiei a refuzat să mai aprobe un protocol, prin care se modifica un tratament existent între aceste ţări. 9.

Cooperarea guvernamentală 54

Venezuela şi-a pierdut statutul de paradis fiscal deoarece a ales calea unei politici naţionaliste în defavoarea unei cooperări cu companiile străine de comerţ internaţional. Insula Norfolk a fost un paradis fiscal cu o reputaţie în creşetere până în 1974, când Australia a amendat această situaţie, considerând-o parte a sa din punct de vedere al tratamentului fiscal. Numai rezidenţii nativi ai insulei şi companiile înmatriculate aici şi care sunt în întregime deţinute şi controlate de rezidenţii insulei pot obţine facilităţi fiscale. 10.

Taxe vamale minimale

La nivelul statelor ce permit activităţi offshore, în unele cazuri este compensată taxarea minimală a importurilor cu taxe pe vânzări; în alte cazuri (Bermuda, Liberia, etc.) se practică taxe mari pe import, contrabalansând taxe foarte mici pe vânzări. 11.

Localizarea economică a jurisdicţiei

Multe companii s-au orientat către paradisurile fiscale ce se aflau în centrul unor pieţe comune regionale pentru a benficia de reducerile de tarife vamale, restricţii comerciale minime, armonizarea legislativă şi pieţe potenţiale mai vaste. Beneficiarii principali ale acestor relocări au fost Belgia în CEE, Costa Rica în Piaţa Comună din America Centrală şi Jamaica în Asociaţia de Comerţ a Caraibelor. Ca urmare a cererilor statelor membre UE, Belgia şi-a crescut taxele astfel încât în prezent nu mai este un paradis fiscal, păstrându-şi totuşi o serie de avantaje. Jamaica şi-a pierdut şi ea din autoritate, de data aceasta nu ca urmare a modificărilor fiscale, ci datorită recesiunii sale economice, poziţia sa fiind uzurpată de Barbados şi Sf. Vincent. 12.

Oportunităţile oferite pe termen lung

Profesioniştii din domeniu sunt interesaţi de speranţa de viaţă a reducerilor fiscale oferite în condiţiile schimbării guvernării acestor ţări. În Bahamas, respingerea zvonurilor referitoare la o posibilă reformă fiscală a dus la o deblocare masivă a intrărilor de investiţii din exteriorul ţării în zona liberă a acestei regiuni. 13.

Inflaţia şi politica de creditare

O politică pertinentă de creditare a Băncii Centrale este un element vital pentru corporaţiile ce nu deţin suficiente resurse financiare şi doresc să apeleze la credite locale pentru finanţarea operaţiunilor lor. Elveţia reprezintă numărul 1 în lume din acest punct de vedere, pe când Bahamas, Jamaica, Hong Kong şi Vanuatu au fost criticate pentru insuccesul lor în a adopta politici antiinflaţioniste şi de creditare eficiente. 14.

Disponibilitatea capitalului local

Infrastructura financiară a unei jurisdicţii offshore ar trebui să aibă la dispoziţie capitaluri necesare atunci când acestea sunt cerute. Panama a avut o evoluţie fulminantă în ultimii ani datorită faptului că a acţionat pentru a pune la dispoziţia companiilor străine fonduri 55

pentru susţinerea operaţiunilor lor internaţionale. Prin legislaţia bancară adoptată de această ţară, au fost atrase filiale a sute de bănci importante ale lumii. Elveţia a fost cunoscută iniţial ca un paradis bancar datorită imenselor resurse financiare disponibile în băncile sale. Secretul operaţiunilor bancare derulate prin Panama, Bahamas, Luxemburg şi Elveţia a reprezentat şi reprezintă un argument important pentru transferul fondurilor în aceste state. 15.

Resursele umane disponibile

O companie care doreşte să-şi stabilească sediul într-un paradis fiscal solicită informaţii cu privire la structura juridică, bancară, hotelieră şi calitatea vieţii din zona respectivă. Există un pronunţat interes, pentru existenţa unui nivel de educaţie ridicat al personalului angajat autohton şi pentru asigurarea unor condiţii de viaţă şi de instruire a copiilor angajaţilor din ţara de origine, la un cost care să nu fie exagerat de ridicat. 16.

Poziţia geografică, sistemul de comunicaţii şi de transport

Existenţa unui sistem de comunicaţii prin telefon, fax este esenţială în desfăşurarea unei afeceri. Deplasarea şi stocajul bunurilor comerciale sunt influenţate de existenţa unui transport comod şi rapid, aerian, terestru şi maritim. Următorul factor este proximitatea resurselor naturale, aşezarea geografică, reţelele de telecomunicaţii, utilităţile şi sistemele de transport disponibile. Un amplasament favorabil pentru transbordarea mărfurilor sau bunurilor este absolut necesar pentru un centru offshore unde se depozitează, manufacturează, etichetează şi pentru astfel de operaţiuni. Elveţia nu oferă posibilitatea transportului naval, dar totuşi deţine o poziţie importantă, pe când Vanuatu este taxat de insuficienţa facilităţilor de transport naval. 17.

Obligaţiile managementului

Multe companii au renunţat la stabilirea de baze în străinătate pentru că legislaţiile ţării vizate nu permiteau un managemenr adecvat şi eficace. Puţine paradisuri fiscale sunt însă caracterizate de diferebnţe majore între obligaţiile managementului local şi cele ale managementului străin. În acelaşi timp, e imperativ pentru o societate-mamă să permită companiilor înfiinţate în străinătate suficientă autonomie pentru a îndeplini condiţiile de calificare ca entitate juridică distinctă din punct de vedere juridic, fiscal şi contabil. 18.

Respectarea cu sfinţenie a înţelegerilor contractuale

Normalitatea operaţiunilor într-un paradis fiscal ţine de hotărârea guvernului-gazdă de a consfinţi şi respecta înţelegerile contractuale ce se realizează pe teritoriul său. Cu toate că dreptul internaţional nu poate ataca suveranitatea şi autonomia fiecărui stat, majoritatea companiilor multinaţionale îşi investesc banii acolo unde contractul are valoare de lege şi unde, în cazul violării lui de către guvern, se acordă compensaţii corecte, acceptabile de către partea vătămată. 56

19.

Respectarea dreptului de proprietate

Corelată cu resăectarea contratelor, respectarea proprietăţii este dorinţa oricărui agent economic, oriunde s-ar afla acesta. După Panama, Elveţia are cel mai mare număr de companii offshore înregistrate, ca urmare a importanţei acordate de acest stat drepturilor nerezidenţilor în tratarea redevenţelor, licenţelor, şi, în general, a tuturor drepturilor intelectuale. Orice centru offshore care se respectă ar trebui să aibă o astfel de legislaţie de ocrotire a proprietăţii (intelectuale sau materiale). 20.

Situaţia şi istoricul datoriei externe

În condiţiile accentuării schimburilor comerciale internaţionale se amplifică şi transferurile financiare internaţionale, iar marile companii caută acele zone care se bucură de cea mai mare credibilitate internaţională în calitate de debitor. Când rating-ul unui guvern înregistrează evoluţii negative, companiile înmatriculate în zona lui de influenţă au de suferit şi caută locaţii cu poziţii mai sigure. Astfel de mişcări de capital se înregistrează acum în Indiile de Vest. 21.

Existenţa unor tratate internaţionale

SUA şi multe dintre statele puternic industrializate au încheiate Tratate de Parteneriat, Comerţ şi Navigaţiile cu majoritatea paradisurilor fiscale, astfel încât multe dispute referitoare la derularea afacerilor pot fi teoretic eliminate. Totuşi, apariţia a noi paradisuri fiscale implică abordarea prudentă a riscurilor ce pot apărea ca urmare a inexistenţei acestor tipuri de acorduri (sau similare). 22.

Delegaţiile oficiale şi de afaceri

Când un guvern străin doreşte să atragă investitori străini în ţara sa, va trimite delegaţii oficiale pentru a promova avantajele oferite de ţara sa. Acest gen de abordare s-a dovedit foarte eficace în cazul Bahamas (1960), după ce Fidel Castro a preluat Havana şi multe companii şi-au relocat sediile în afara Cubei. 23.

Promovarea guvernamentală

Majoritatea statelor paradisuri fiscale finanţează deschiderea de birouri de promovare a lor în SUA, Europa şi Orientul Îndepărtat; prin acestea, firmele multinaţionale intră în contact cu facilităţile oferite de respectivele guverne. Pe lângă împărţirea de broşuri şi pliante informative, aceste agenţii de promovare aranjează şi vizite ale reprezentanţilor guvernamentali familiarizaţi cu mediul economic şi juridic promovat. Factori particulari:

57

Factorii particulari care influenţează alegerea unui paradis fiscal sunt determinaţi de motivaţia şi situaţia individuală a persoanelor fizice şi juridice implicate în proiect. Aceştia privesc: 1. Domiciliul sau rezidenţa persoanelor fizice şi influenţa schimbării acestora În principiu, statele stabilesc impunerea veniturilor persoanelor fizice în funcţue de domiciliu sau de rezidenţă (Marea Britanie, Franţa) sau în funcţie de naţionalitate. Avantajele fiscale pe care contribuabilii urmăresc să le obţină vor fi influenţate de prevederile legale şi vor influenţa deciziile investitorilor. Un cetăţean american care trăieşte un timp îndelungat în afara SUA şi are rezidenţa fiscală în Australia, Anglia, Franţa sau oricare altă ţară va datora în continuare impozite pentru toate veniturile sale, mai puţin cele exceptate – deoarece există o excepţie asupra veniturilor mai mici de 80.000 USD obţinute din afara SUA, în situaţia în care persoana respectivă nu stă pe teritoriul SUA cel puţin 330 zile în ultimele 12 luni consecutive. Prin urmare, când se doreşte ascunderea profiturilor în offshore, paradisurile fiscale nu sunt refugii fiscale legale pentru cetăţenii americani. SUA este una din puţinele state care taxează pe criteriul rezidenţei sau cetăţeniei. Există alte trei state care au adoptat aceeaşi practică: România, Filipine şi Eritreea (estul Africii).

2. Sediul societăţii şi transferul acestuia Din punct de vedere comercial, o companie înmatriculată într-o insulă mică, necunoscută creează o cu totul altă impresie dacă aceasta poate da o adresă din Zurich sau New York. Schimbarea sediului unei societăţi comportă riscuri legate de evoluţiile politice şi economice. Aceste atrebuie evaluate în consecinţă. La aceste evoluţii se adaugă evaluarea reglementărilor fiscale. Transferarea sediului social în ţări precum canad şi Liechtenstein trebuie aprobată de guvern, în timp ce în Elveţia trebuie acceptul persoanelor creditoare. În aceste ţări, transferul se realizează prin dizolvarea societăţii, cu toate consecinţele fiscale prevăzute de lege. 3. Transferurilor capitalurilor Există ţări (Australia) care nu permit transferul caputalurilor spre paradisurile fiscale decât după obţinerea unei declaraţii de la autorul transferului şi aprobarea administraţiei fiscale. Abordările sunt diferite: 

În ţările ce practică dreptul anglo-saxon, cerinţele sunt mult mai flexibile. În

Bahamas, capitalul – standard înregistrat de o companie este de 5.000 USD, dar conform 58

legilor acestor ţări, această sumă nu este obligatoriu a fi „vărsată” efectiv. Aceeaşi regulă se aplică şi în insulele Britanice Virgine, unde capitalul, standard înregistrat este de 10.000 USD, dar nu este obligatorie vărsarea acestuia. Prin urmare, în aceste ţări, companiile pot fi înfiinţate având formal un capital de câteva mii de doalri, dar fără ca în realitate să implice vreun flux de numerar sub formă de investiţie externă. 

În ţările ce practică dreptul continental, modalitatea de plată a capitalului

înregistrat este precis definită şi urmărită. În ţări precum Elveţia, Liechtenstein şi Andora, capitalul social subscris de proprietari trebuie vărsat într-un cont special al companiei, iar orice altă contribuţie în natură trebuie puă la dispoziţia companiei (aşa cum se practică şi România). 4. Accesibilitatea paradisurilor Complexitatea acestui factor este determinată de necesitatea analizării mai multor elemente. Acestea ţin de posibilitatea obţinerii vizei de intrare (în Andora, rezidenţele se aprobă numai în funcţie de plecările şi decesele rezidenţilor străini), posibilitatea de a cumpăra sau închiria o locuinţă, condiţii de viaţă convenabile (costul vieţii este ridicat în Bahamas, Cipru, Costa Rica, Irlanda, Sri Lanka), costul operaţiunilor de stabilire, mijloace de transport rapide la preţuri care să nu fie prohibitive, limba vorbită/utilizată. 5. Asigurarea secretului operaţiunilor În unele situaţii, proprietarii unei companii offshore nu doresc dezvăluirea identităţiilor. Motivele ce duc la această dorinţă sunt diverse, pornind de la intenţia asigurării confidenţialităţii totale asupra unor demersuri de afaceri perfect legale până la evitarea oricărei conexiuni între derularea unor afaceri ilegale şi persoanele care se află în spatele întregului montaj. Astfel, companiile offshore se delimitează în trei categorii caracterizate de:  Anonimat total – identităţile directorilor şi proprietarilor nu sunt verificabile, dat fiind că aceste detalii nu trebuie raportate autorităţilor din acele ţăru (Insulele Britanice Virgine, Belize, Seychelles, Niue, etc). Din datele vehiculate în mediul consultanţilor în domeniu, se pare că importanţa anonimatului în afacerile internaţionale este destul de mare (în 2000, au fost înregistrate în insulele Britanice Virgine aproximativ 62.000 de companii noi).  Publicitate parţială – porprietarii unei companii nu figurează în Registrul Companiilor, în timp ce toate detaliile privind directorii sunt disponibile publicului.  Publicitate largă – informaţii detaliate privind acţionarii şi directorii companiilor sunt accesibile în Registrul Companiilor. De exemplu, în Cipru, sunt disponibile detaliile privind proprietarii şi directorii (nume, naţionalitate, număr de paşaport, data naşterii, domiciliul permanent, etc.). 59

6. Rezidenţa fictivă În biroul unui jurist, contabil, bănci sau a unei instituţii specializate dintr-un paradis fiscal se pot înfiinţa societăţi fictive. Utilizate ca societăţi releu de tip „sham companies” sau „cutie de scrisori”, aceste aservesc la fixarea beneficiilor realizate în ţări unde impunerea nu există, e slabă sau nu se prevede obligativitatea repatrierii veniturilor înasare în străinătate. Utilizatorul unei astfel de societăţi trebuie să găsească ţara în care să o implanteze şi să evite riscul de a fi contestată existenţa societăţii. Se consideră că este necesară existenţa unei activităţi de conducere şi control stabile şi nu stabilirea sediului într-un biroz al unui jurist local. 7. Restricţii de organizare De regulă, sunt instituite două tipuri de restricţii:  numărul minim de directori şi acţionari (în Panama o companie trebuie să aibă cel puţin trei directori);  naţionalitatea directorilor – cel puţin unul sau toţi directorii trebuie să fie cetăţean/cetăţeni ai statului de înmatriculare – are ca scop principal crearea de locuri de muncă pentru cetăţenii jurisdicţiei offshore. 8. Costuri de operare Costurile de operare ce caracterizează activitatea unei companii înmatriculate într-un paradis fiscal pot fi structurate astfel: 

Costuri obligatorii: o Taxe şi impozite guvernamentale anuale – o sumă anuală fixă, forfetară sau un procent din profit; o Taxe plătibile pentru agentul şi sediul înregistrat – agentul reprezentant este, în general, o firmă de avocatură, care asigură adresă şi reprezentanţă pentru companiile înregistrate în schimbul unei taxe anuale.



Costuri operaţionale (în funcţie de dorinţa proprietarului): o Remuneraţii plătibile directorilor şi proprietarilor nominali – o sumă anuală fixă, plus o sumă mică pentru fiecare serviciu prestat în numele companiei; o Cheltuieli de reatransmitere a corespondenţei – pentru retransmiterea corespondenţei primite pe adresa înregistrată (stabilită anual sau pe operaţiune); o Costuri de administrare pentru furnizarea spaţiului pentru sediu, utilizarea telefonului şi faxului; o Taxe plătibile pentru emiterea diferitelor documente. Taxele totale de înmatriculare şi operare în primul an ale unei companii offshore variază între 2000 şi 4000 USD, în funcţie de firma de consultanţă şi locaţia dorită, putând 60

ajunge până la 7000-8000 USD în ţări precum Malaezia şi Madeira. Taxele anuale de retransmitere a corespondenţei şi apelurilor telefonicce sunt de ordinul sutelor de dolari (500700), aceste acrescând proporţional cu volumul serviciilor efectuate. 3.5.

Forme clasice de entităţi juridice offshore

Jurisdicţiile ce fac parte din sistemul offshore sunt caracterizate te o tipologie variată a entităţilor posibil de înmatriculat în acest locaţii. Există însă câteva forme clasice de companii offshore: 1. Compania exceptată (Exempt company) Este compania scutită de la plata obligaţiilor fiscale normale, sub rezerva respectărilor anumitor condiţii. În situaţia în care nu ne referim la activităţi offshore, aceste companii pot foarte bine funcţiona în jurisdicţii cu un regim fiscal normal, ele beneficiind însă de un set important de facilităţi fiscale. 2. Compania nerezidentă (Non – Resident Company); Este cea mai puţin pretenţioasă entitate, utilizată în special în zona de influenţă a legilor britanice. O companie nerezidentă va fi înregistratp într-un anumit centru offshore (Cayman Islands, Marea Britanie, Cipru, etc.) şi va avea rezidenţa fiscală într-un alt stat, în funcţie de interesele acţionarilor săi. Rezidenţa fiscală poate fi modificată o dată cu modificarea elementului de atribuire a rezidenţei, de regulă, locul de unde se face administrarea acesteia. Într-o asemenea situaţie, obligaţiile faţă de statul de încorporare sunt reduse considerabil: se evită obligaţia de a menţine un sediu şi personal în statul de încorporare, nu este necesară depunerea bilanţului contabil, iar obligaţiile faţă de autorităţi constau într-o taxă anuală care se poate ridica la câteva sute de dolari. Pentru a evita presiunile fiscale, de obicei companiile offshore nerezidente sunt domiciliate fiscal tot în jurisdicţii offshore; printre cele mai cunoscute se numărăr Insula Sark şi Cipru. Se apreciază astfel că asemenea companii sunt înfiinţate pentru a beneficia de imaginea şi caracteristicile oferite de o anumită jurisdicţie onshore sau offshore, fără a-şi asuma costurile administrative şi de operare exagerate, aferente şi direct proporţionale cu nivelul jurisdicţiei de înregistrare. 3. Compania de Afaceri Internaţionale (International Business Company) Reprezintă o categorie relativ nouă, foarte asemănătoare cu cea a companiilor exceptate, fiind un produs foarte apreciat şi frecvent utilizat de comunitatea oamenilor de afaceri din zona Caraibelor şi Asia Pacific. Ca trăsături se pot enumera: 61

 Flexibilitate şi operativitate la încorporare;  Admiterea companiilor cu un singur acţionar (care poate fi şi singurul director);  Posibilitatea emiterii de acţiuni la purtător;  Obligaţii sumare de asigurare a sediului. 4. Asociaţia cu Răspundere Limitată (Limited Liability Company) Este un parteneriat în care răspunderea acţionarilor este limitată şi este definită superior de cota de participare la capitalul social. Este practic, o structură hibrid a două tipuri fundamentale ce caracterizează sistemul economic anglo-saxon: parteneriatul şi compania. 5. Compania hibridă Este compania ce are două categorii de susţinători: acţionarii şi membrii garanţi. Aceştia din urmă sunt aleşi în această poziţie de către directorii societăţii cu condiţia unei garanţii asupra datoriilor societăţii până la nivelul unei sume specificate (de regulă 100 USD sau mai puţin). Astfel, un membru garant deţine o datorie contingentă, spre deosebire de acţionar care deţine un activ, mai exact acţiunile. 6. Fundaţiile Anglo-saxone Pentru o perioadă destul de lungă, fundaţiile din Liechtenstein şi Panama au fost instrumentele preferate ale rezidenţilor ţărilor bazate pe Codul Civil, în scopul protejării averilor în favoarea operaţiunilor viitoare. Common Law-ul britanic nu recunoaşte conceptul specific de fundaţie, dar creează un tip de organizare similar, cunoscut sub denumirea de fundaţuie anglosaxonă. Aceasta este creată de un fondator, transferând active căre fundaţie (ce nu are acţiuni) ca o subscriere. 3.6. Tipuri de companii offshore din punct de vedere al activităţii desfăşurate 1. Companii de comerţ exterior În tranzacţiile comerciale internaţionale se practică destul de des introducerea unei companii offshore în mijlocul tranzacţiei, între vânzător şi cumpărător, companie ce va reţine cea mai mare parte a profiturilor reale ale tranzacţiei. În acest fel, profiturile taxabile sunt transferate dintr-o jurisdicţie c taxe ridicate într-un cu taxe scăzute sau chiar fără taxe. Spre exemplu, o firmă din UE poate importa prin offshore subansamble din China şi poate vinde produse finite pe piaţa din UE (cu preţ foarte mare). Un ziar din UK îşi păstrează angajaţii acolo, dar creează offshore, o companie de vânzări şi distribuţie care se ocupă de restul procesului şi păstrează profitul offshore etc. Compania offshore va fi cea care va intra în relaţii contractuale cu vânzătorul şi cumpărătorul, iar bunurile vor continua să circule de la producător/vânzător la cumpărător. 62

Această interpunere a companiei offshore în lanţul comercial poate fi făcută atât de vânzător cât şi de cumpărător, fiind avantajoasă atât pentru cel care vinde bunurile, cât şi pentru cel care le cumpără. Exportatorul poate folosi schema de mai sus pentru a transfera profitul care provine din diferenţa dintre costul bunurilor vândute de el şi preţul de vânzare. Importatorul poate folosi compania offshore pentru a evita plata taxelor pe diferenţa dintre preţul de achiziţionare a bunurilor şi preţul cu care bunurile vor fi vândute în ţara sa. Unele paradisuri fiscale încurajează activităţile de comerţ prin oferirea unor zone duty – free, facilităţi de depozitare etc. Acest lucru este imporant mai ales atunci când se încearcă avitarea creării unui „sediu permanent” în ţara de destinaţie (prin stocarea bunurilor înainte de livrare). Ca o regulă generală, aceste companii trebuie create în jurisdicţii cu sisteme de comunicaţii eficiente, ce permit procurarea facilă a documentelor de transport, cum este: Cipru, Hong Kong, Bahams, Barbados, Caymans Islands, Costa Rica, Jersey, Luxemburg, Malta, Panama, etc. Exemplificăm o companie offshore înmatriculată în scop comercial: Se presupune că pentru mărfuri achiziţionate cu valoarea de 5.000 Euro, exportatorul (A) găseşte un client intern/extern (B) dispus să îi plătească 10.000 euro. Cota de impunere a profitului obţinut de o companie offshore este de 10%, în condiţiile în care cota de impunere a profiturilor în onshore este de 25%. Utilizând compania din ţara C, exportatorul are posibilitarea de a-i vinde acesteia marfa cu 6.000 euro, marfă ce va fi revândută ulterior la valoarea la care importatorul este dispus să o achiziţioneze, respectiv 10.000 euro. În cazul neutilizării offshore: Profit impozabil: 10.000 – 5.000 = 5.000 euro Impozit pe profit: 25% * 5.000 euro = 1.250 euro În cazul utilizării offshore: Profit societate A : 6.000 – 5.000 = 1.000 euro Impozie pe profit societate A : 25% * 1.000 = 250 euro Profit societate C : 10.000 – 6.000 = 4.000 euro Impozie pe profit societate C : 10% * 4.000 = 400 euro Impozit pe profit A+C = 250 + 400 = 650 euro În varianta utilizării companiilor offshore, de cele mai multe ori transportul se face direct de la exportator la importator, existând totuşi documente de „atestare” a legăturii cu jurisdicţia C. 2. Companii de investiţii 63

Zonele offshore oferă deseori un mediu excelent pentru companiile de investiţii sau fondurile de investiţii. Raţiunea acestei activităţi este ca profiturile din aceste investiţii vor fi netaxabile (sau foare puţin taxabile), iar reglementările legale sunt mai blânde decât în ţările cu fiscalitate mare, unde deţinătorii fondurilor investite sunt localizaţi. O companie offshore poate cumpăra acţiuni, obligaţiuni şi poate de asemenea să le vândă în mod liber. Dacă analizăm rapoartele majorităţii burselor importante ale lumii (New York, Londra) putem observa că majoritatea acţiunilor aflate în ciculaţie sunt în mâinile companiilor offshore şi că se schimbă între aceste companii. Companiile offshore sunt principalii pioni ai proprietăţii în pieţele de capital dezvoltate, fiind prezente şi pe pieţele unor materii prime şi combustibili. Deoarece fondurile offshore oferă un câştig (şi un risc) mai mare decât cele onshore, multe ţări au restricţionat investiţiile în astfel de ţări pentru cetăţenii lor, precum şi marketingul acestor fonduri pe teritoriul lor sau către rezidenţii lor. SUA este foarte strictă în aceată privinţă, iar fondurile de investiţii offshore se feresc să încalce legea Statelor Unite şi nu acceptă investiţii din partea unor cetăţeni americani. Regimul fiscla din Marea Britanie e mai permisiv, dar totuşi inflexibil. 3. Companii holding În general, multinaţionalele utilizează paradisurile fiscale pentru înmatricularea companiei ce deţine acţiunile celorlalte companii ale grupului. La acest nivel trebuie analizate avantajele şi oportunităţile fiscale accesibile, în contrapartidă cu costurile suplimentare, dificultatea şi riscul unei astfel de opţiuni. Compania holding este compania a cărei activitate se limitează la a deţine şi conduce investiţii sau proprietăţi fără a avea activităţi comerciale obişnuite. Cerinţele de încorporare şi utilizare a acestui tip de companii diferă de la stat la stat (în special în Liechtenstein, Luxemburg, Nauru şi Olanda). Pentru a avea maximum de eficienţă fiscală, compania holding va fi încorporată într-un din jurisdicţiile offshore potrivite şi utilizată pentru finanţarea firmeloe localizate în zone cu impozitare ridicată. Danemarca este un stat european frecvent utilizat în strategii de înfiinţare de companii holding ale companiilor din afara Europei. Legislaţia daneză are două avantaje majore:  Nu sunt reţinute impozite la sursă pe dividendele distribuite în exteriorul ţării;  Nu sunt impozitate dividendele primite de la o subsidiară străină, în condiţiile în care sunr deţinute cel puţin 25 de procente din capitalul social al acesteia pe o perioadă de cel puţin un an. În acest fel, în Danemarca nu sunt impozitate dividendele – ele vor fi taxate, eventual, numai în celălalt stat. 64

Pentru simplificarea calculelor, se presupune că numai compania A distribuie dividende de 20.000 euro (5% reţinere la sursă pentru plata către jurisdicţia offshore, 10% pentru persoanele juridice autohtone). Pentru compania B – dobânzi plătite în valoare de 30.000 euro, cota de reţinere la sursă – 10%. Pentru compania C – redevenţe plătite în valoare de 10.000 euro, cota de reţinere la sursă – 8%. Pentru compania D – servicii de management facturate în valoare de 15.000 euro (deductibile fiscal în întregime). Cota de impunere în onchore – 20%, iar în offshore 0%. În cazul înmatriculării companiei holding în onshore: Impozit pe dividende primite = 20.000 euro * 10% = 2.000 euro Impozit suplimentar = (30.000 + 10.000 + 15.000) * 20% = 11.000 euro Impozit total = 2.000 + 11.000 = 13.000 euro În cazul înmatriculării companiei holding în offshore reţinere la sursă = 20.000 * 5% = 1.000 euro reţinere la sursă = 30.000 * 10% = 3.000 euro reţinere la sursă = 10.000 * 8% = 800 euro Impozit total = 4.800 euro 4. Companii pentru evitarea autentificării testamentului şi pentru camuflarea proprietăţii O persoană care deţine active într-unul sau mai multe state poate apela la varianta deţinerii lor prin intermediul unei companii holfing personală astfel încât după decesul său autentificarea testamentului să nu se realizeze în fiecare ţară în care deţine averi, ci în statul de încorporare a companiei respective. Utilizarea unei astfel de societăţi poate oferi o serie de beneficii, pornind de la economisirea taxelor de succesiune enorme – în unele ţări), simplificarea procedurilor legale şi terminând cu evitarea publicităţii nedorite. Persoanele care nu doresc, din motive fiscale sau de evitare a publicităţii, să-şi divulge proprietatea asupra activelor lor, se pot folosi cu succes de avantajele acestor societăţi, datorită intimităţii pe care aranajamentul offshore îl oferă. Jurisdicţiile caraibiene sunt recomabdate pentru încorporarea de astfel de companii. 5. Companii pentru deţinerea de proprietăţi Avantajele unei astfel de companii sunt:  evitarea taxelor de moştenire;  evitarea taxării câştigurilor de capital;  uşurinţa vânzării (prin transferul acţiunilor şi nu a activelor propriu-zise);  reducerea costurilor de achiziţie etc.

65

În lipsa unei astfel de strategii, în Portugalia, o taxă de moştenire (la decesul proprietarului) poate urca până la 50%, taxarea câştigului de capital – până la 20%, iar costurile ocazionate de vânzare – până la aproximativ 13%. Din aceste motive, o astfel de metodă de deţinere a proprietăţii şi de transfer al acesteia este foarte des întâlnită în Portugalia, iar cumpărătorii preferă să achiziţioneze imobile utilizând avantajele oferite de zonele offshore. De exemplu, dacă valoarea acţiunilor ar fi de 1.000.000 euro (contravaloarea imobilelor), transferul dreptului de proprietate asupra imbilelor în onshore se taxează cu 30% (impozitul ar fi de 300.000 euro). Transferul acţiunilor societăţii offshore se taxează în offshore cu 0% (deci 0 euro impozit). 6. Companii pentru servicii hoteliere în situaţia în care se doreşte implicarea oportunităţilor offshore în proiectele hoteliere, activitatea trebuie structurată astfel încât o companie offshore să fie proprietatea clădirii, imobilul fiind apoi închiriat unei alte companii ce se va ocupa de conducerea hotelului. Este posibil să se evite impozitarea câştigurilor de capital la vânzarea unei clădiri prin deţinerea hotelului offshore, iar societatea înregistrată local este necesară pentru derularea activităţii hoteliere. Operatorul hotelului va fi impozitat pe profiturile obţinute din funcţionarea unităţii, dar există variate modalităţi ce pot fi utilizate pentru a ţine aceste profituri la minimum. Una dintre ele şi cea mai la îndemână este plata unei chirii mari (care să acopere parţial profitul fiscal ce ar fi fost obţinut în lipsa ei) către deţinătorul hotelului. Mai există şi varianta facturării (tot din offshore) a unor servicii de reprezentare internaţională, marketing, management strategic, software etc. Alte tipuri de companii offshore mai sunt:  Companii pentru servicii profesionale – pentru activităţi retribuite la nivel superior: avocaţi, designeri, consultanţi financiari, ingineri, autori sau artişti)  Companii pentru transporturi navale (cele mai cunoscute sunt în Liberia şi Panama, Cipru, Bahamas, Malta)  Companii pentru drepturi de autor (Cipru, Irlanda, Malta, Marea Britanie, Irlanda, Gibraltar, Luxemburg)  Companii pentru servicii bancare (Anguilla, Bahamas, Bahrein, Insulele Cayman, Costa Rica, Emiratele Arabe Unite, Hong Kong, Liban, Singapore)  Localizarea cartierelor generale ale companiilor multinaţionale  Companiile pentru asigurări care poti fi: o Companii de asigurări (Saint Vincent şi Seycelles)

66

o Companii captive de asigurări (Insulele Bermude, Insulele Cayman, Luxemburg, Vanuatu)  Trust-urile 3.7.

Utilizări legale ale jurisdicţiilor offshore

3.7.1. Practici legale de utilizare a jurisdicţiilor offshore Firmele pot folosi centrele financiare offshore şi secretul bancar existent în acestea ca parte a efortului deliberat de a menţine secretul operaţiunilor şi avantajele concurenţiale într-un mediu de afaceri în care secretizarea informaţiilor strategice a devenit aproape obligatorie. Ţări precum Cayman Island (al cincilea centru financiar al lumii) sunt atractive datorită facilităţilor fiscale şi bancare acordate, nefiind necesară nici publicarea situaţiilor financiare. Aici au răsărit peste 600 de bănci şi instituţii financiare, incluzând 47 din cele mai mari 50 de bănci ale lumii; totuşi numai 50 de bănci au o prezenţă efectivă aici şi numai 31 sunt autorizate să desfăşoare operaţiuni cu rezidenţii din Cayman. În portofoliul insulei există aproximativ 45.000 de companii ce-şi desfăşoară afacerile în afara ţăroo. Monaco este ţara marilor milionari. Nu există impozit pe averea personală şo evaziunea fiscală nu este considerată un delict. Este aproape imposibil de urmărit cele 340.000 de conturi bancare deţinute aici, autorităţile menţinând o stricteţe absolută în privinţa secretului bancar. Strategiile financiare ce vizează Monaco determină o pierdere anuală pentru Marea Britanie de aproximativ 1 miliard Lire sterline prin neîncasarea unor impozite cuvenite Inland Revenue.43 Belize, o altă jurisdicţie notorie, este cunoscută ca fiind reşedinţa lordului Michael Ashcroft, membru al Camerei Lorzilor din Anglia. Belize a acordat o „vacanţă fiscală” de 30 de ani companiei conduse de lordul Ashcroft – Carlisle Holdings. Această societate are însă o slabă activitate în Belize – asigură servicii de aprovizionare, curăţenie şi pază pentru companii şi autorităţile municipale, având însă relaţii de afaceri cu câteva studiouri de la Hollywood. Facilităţile fiscale acordate i-au generat o economie de impozit de aproximativ 13,7 miloarde lire sterline din 1997 până în 2002. În US Virgin Islands şi Barbados există aproximativ 3.600 de companii americane înmatriculate ce păstrează aici câteva zeci de angajaţi (ce se ocupă de facturare). În felul acesta capătă rezidenţă fiscală şi-şi reduc considerabil taxele şi impozitele plătite. Şi alte companii foarte mari utilizează zonele offshore pentru creşterea competitivităţii lor internaţionale: Boeing, Caterpillar, Chevron, Daimler-Chrysler, Easteman-Kodak, Exxon, General Motors, Microsoft, etc. 43

Fiscul Britanic

67

Informaţii despre paradisurile fiscale sunt greu de găsit. Companiile nu publică modul în care fac evaziune, iar autorităţile fiscale păstrează investigaţiile fiscale confidenţiale. În urma unor cercetări, s-a constatat că o firmă este mai înclinată să facă evaziune fiscală atunci când este mare, auditată de o firmă care nu este din eşalonul firmelor de audit şi care are tendinţe de creşetere (cheltuieli cu cercetarea şi dezvoltarea mari şi o atractivitate mare pe piaţă). 3.7.2. Doctrine judiciare cheie De-a lungul anilor, în procesele cu conotaţie fiscală din SUA, s-au dezvoltat cinci doctrine judiciare complementare destinate contracarării strategiilor de evaziune fiscală: Doctrina tranzacţiei simulate Instanţele din SUA nu acceptă următoarele două tipuri de stranzacţii simulate:  Simulări în fapt – se referă la pseudotranzacţii, la tranzacţii care nu au loc niciodată;  Simulări în substanţă – sunt tranzacţii care au loc, dar, în absenţa obiectivelor fiscale, nu au o substanţă economică sau un motiv real de afaceri. Guvernul american nu a avut mereu succes în aplicarea doctrinei tranzacţiei simulate. De exemplu, în cazul United Parcel Service of America, INC (UPS) Vs. Commisar: UPS s-a angajat într-un program cu o companie a grupului (înregistraă în Bermuda) prin care UPS asigura pachetele clienţilor săi până la 100 USD fără cost suplimentar şi oferea de asemenea clienţilor posibilitatea de a achiziţiona acoperire adiţională. Înainte de încheierea acestui aranjament, UPS prelua în întregime riscul transportului acestor mesagerii. O dată cu apariţia companiei din Bermuda, UPS a continuat să administreze toate aspectele asigurării, dar printr-un aranjament de reasigurare semnat cu o companie de reasigurare independentă. UPS plătea toate primele firmei din Bermuda, care, la rândul ei, reasigura riscul la compania de reasigurări independentă. Curtea a considerat că acest transfer de venit era o simulare în substanţă şi a transferat tot venitul din prime înapoi la UPS din motive fiscale. Totuşi, o instanţă superioară a anulat această decizie, considerând că aranajamentul avea substanţă economică, în parte deoarece UPS nu mai putea folosi venitul pe care îl câştiga când prelua singură riscul mesageriei. Doctrina substanţei economice În SUA, reglementările fiscale cer ca tranzacţiile să aibă un fundament economic separat şi distinct de beneficiul economic obtenabil printr-o economie fiscală.

68

Compania Colgate – Palmolive a intrat într-un parteneriat offshore cu o sucursală a Merrill Lynch (spornosrul strategiei) şi ABN-AMRO. Partenriatul s-a angajat într-o serie de tranzacţii cu active financiare, care au avut ca efect realizarea unei pierderi de capital scriptice (substanţiale) pentru Colgate44. Tranzacţiile realizate au exploatat aplicarea unor reguli speciale de recuperare a bazei impozabile sub o reglementare temporară. Curtea a găsit plăţile făcute în cadrul strategiei ca lipsite de sens din punct de vedere economic. Merrill Lynch şi concurenţii săi au promovat o strategie similară şi altor firme, inclusiv Allied Signal Inc., American Home Products Corp., producând cu mult peste 1 miliard USD ca pierderi fiscale. Doctrina motivului de afaceri Doctrina motivului de afaceri priveşte motivaţia plătitorului de taxe în momentul în care intră într-o tranzacţie. Această doctrină testează dacă, la intrarea în tranzacţie, plătitorul de taxe era motivatd e alt scop de afaceri decât acela de a obţine beneficii fiscale. Spre deosebire de doctrina substanţei economice, doctrina motivului de afaceri este mai profundă, cercetând dacă plătitorul de taxe a intenţionat ca tranzacţia să servească un motiv nonfiscal cu adevărat util. Adesea, o companie va încerca să facă o tranzacţie cu un presupus motiv de afaceri pentru a satisface doctrina, dar păstrând tratamentul fiscal al strategiei. De exemplu, Colgate a încercat fără succes să argumenteze că parteneriatul offshore şi tranzacşiile sale au servit la aranjarea gradului de îndatorare al companiei. Doctrina prevalenţei substanţei asupra formei Această doctrină consideră că două sau mai multe tranzacţii ce formează o „cale ocolită” nu ar trebui taxate diferit (la nivel cumulat) faţă de cazul în care tranzacţia s-ar fi impozitat urmând calea directă. Această doctrină permite guvernului să refuze beneficiile fiscale ocazionate de un plătitor de taxe care face mişcări economice auxiliare sau circulare, chiar dacă aceste mişcări (luate individual) sunt tratate fiscal în mod corespunzător. Doctrina tranziţiei în etape Această doctrină susţine că fiecare tranzacţie separată într-o serie de tranzacţii relaţionale (etape) trebuie să aibă un motiv economic independent, altfel tranzacţiile pot fi lipite în scopul stabilirii bazei impozabile. Companiile mari sunt mult mai tentate să facă evaziune fiscală, dispunând de serviciile unui departament de planificare fiscală. Companiile profitabile sunt şi ele predispuse la evaziune, ca o consecinţă a valorii mari a impozitelor ce trebuie plătite. 44

www.zf.ro (Ziarul Financiar)

69

Firmele cu opţiuni de creştere, cheltuieli mari de cercetare şi dezvoltare sau operaţiuni în străinătate sunt destul de interesate să utilizeze evauziunea fiscală. În final, firmele cu auditori mari şi recunoscuţi sunt mai puţin înclinate să practice strategii de evaziune fiscală. 3.7.3. Utilizări imorale ale paradisurilor fiscale Luând în considerare declinul rapid al plăţilor din impozitarea profitului din ultimul deceniu, există posibilitatea ca paradisurile fiscale să fie o problemă foarte răspândită şi din ce în ce mai serioasă. Utilizarea paradisurilor fiscale acţionează atât asupra statelor dezvoltate, cât şi asupra celor în curs de dezvoltare, acestea din urmă fiind în mos special afectate de imposibilitatea colectării de taxe la bugetul naţional şi de realizarea de investiţii în infrastructură şi servicii sociale. În acelaşi timp, prin utilizarea zonelor offshore, companiile multinaţionale dobândesc un avantaj concurenţial neloial faţă de compatitorii naţionali sau firmele care nu-şi permit astfel de opţiuni. Evaziunea fiscală organizată permite fotbaliştilor, vedetelor de cinema, milionarilor în Euro şi companiilor să „fenteze” fiscalitatea, pe când persoanele cu venituri medii (profesori, muncitori şi doctori) plătesc Fiscului o cotă importantă din veniturile lor. Detalii privitoare la strategiile de evaziune fiscală sunt rareori făcute publice de companii sau de marile firme de consultanţă. Companiile multinaţionale, precum Boeing, Caterpillar, Coca Cola, Daimler-Chrysler, General Motors, Kodak, Intel, Microsoft, NewsCorp, deţin companii offshore înmatriculate în paradisuri fiscale pentru a facilita ocolirea taxelor.45 O serie de cercetători au citat surse conform cărora, în anul 1999, liderii politici corupţi au ascuns aproximativ 20 miliarde USD în conturi elveţiene secrete. În 1997, autorităţile pakistaneze au încercat să reţină active ale fostului prim-ministru în valoare de aproximativ 940 milioane USD şi răspândite în aproximativ 9 ţări (inclusiv Elveţia). O parte a banilor se presupune a fi mită, încasată de la o corporaţie elveţiană – Cotecna Inspection SA, o subsidiară a Societe Generale de Surveillance, companie care ajută ţările în curs de dezvoltare să evite fraudele şi evaziunea fiscală. Spălarea banilor este condiţionată de păstrarea secretului bancar. Deşi fondurile ilicite se spală foarte bine şi în onshore, rezultatele operaţiunii de „legitimizare” a provenienţei banilor se păstrează de regulă în offshore. Conform presei britanice, mafia rusă a utilizat confidenţialitatea bancară a statului Monaco pentru a spăla aproximativ 6 miliarde de lire sterline. Conturile bancare offshore sunt folosite şi pentru a plăti în mod inteligent sumele cuvenite înalţilor funcţionari guvernamentali, aşa cum s-a întâmplat în Marea Britanie, când

45

www.miscarea.com/golea-pana-unde.htm

70

conturi din Gibraltar şi Elveţia au fost alimentate pentru a asigura obţinerea unor contracte de instalare a unor cabluri subterane de telefonie. Tot de această manieră, fostul dictator nigerian, generalul Sani Abacha, şi-a creat o rezervă personală de aproximativ 4 miliarde USD în bănci elveţiene şi londoneze.46 În anii '70, ''regele regilor'' din Etiopia, Haďlé Sélassié, şi şahul Iranului au deţinut probabil în conturile elveţiene miliarde de dolari. Dar aceşti bani nu au fost niciodată găsiţi, deoarece la acea vreme autorităţile elveţiene nu au dat curs cererilor de returnare depuse de către statele victime. Alte conturi celebre au devenit ulterior, datorită lipsei unei legi împotriva spălării banilor, nesemnificative. Printre acestea figurează şi conturile lui Nicolae Ceauşescu, ale lui Manuel Noriega (Panama), Jean-Claude Duvalier (Haiti), Siad Barre (Somalia). Marile scandaluri de corupţie care s-au succedat în anii '90, în care au fost implicate persoane precum Moussa Traoré (Mali), Mobutu Sese Seko (Zair), Benazir Bhutto (Pakistan), Noursoultan Nazarbaev (Kazakhstan), Sani Abacha (Nigeria), José Edouardo Dos Santos (Angola), Carlos Menem (Argentina), i-au determinat pe elveţieni să îşi revizuiască radical politica bancară şi să adopte finalmente o lege împotriva spălării banilor. Deşi operaţiunile offshore sunt departe de ochii publicului larg, ele joacă un rol deosebit de important în fuga capitalurilor, în ceea ce priveşte crizele financiare globale, transferul averii, creşterea sărăciei şi a inegalităţilor sociale.

46

http://www.wall-street.ro/articol/International/11225/Elvetia-goleste-conturile-dictatorilor/pagina-1.html 18 febr 2006

71

Capitolul 4 SCHIMBUL DE INFORMAŢII LA NIVEL INTERNAŢIONAL Informaţiile necesare verificării corectitudinii poziţiei fiscale a unui contribuabil al unei jurisdicţii onshore depind în mare măsură de natura impozitului avut în vedere:47  pentru taxarea venitului personal este nevoie de valoarea dobânzilor primite şi a altor câştiguri sub formă de dividende, redevenţe, chirii, informaţii privind veniturile salariale, acţiunile deţinute în alte societăţi etc.;  pentru taxarea profitului, mai este necesar în plus, detalii referitoare la cheltuielile deductibile în ţara de rezidenţă şi lămuriri privind plăţile către entităţi controlate sau nu. Cereri de informaţii se pot formula şi pentru argumentarea unor tranzacţii speciale (preţuri, costuri, comisioane) pentru a permite evaluarea corectă a obligaţiei fiscale în ţara de rezidenţă. Două din cele mai importante caracteristici ale paradisurilor fiscale sunt: secretul operaţiunilor bancare şi limitarea accesului la informaţii. Totuşi, în ultimii ani, s-au înregistrat progrese substanţiale: conturile bancare anonime nu mai pot fi deschise în ţările membre OCDE, iar marea majoritate a ţărilor care nu sunt 47

Bişa C. – „Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală legală şi frauda fiscală”, Editura BMT Publishing House, Bucureşti, 2005, p.305

72

membre ale OCDE au căzut de acord asupra transparenţei şi a schimbului de informaţii, eliminând acţiunile la purtător. O dezvoltare particulară pozitivă a reprezentat-o realizarea unui proiect de Acord privind Schimburile de Informaţii de natură fiscală (OCDE, 2002) realizat de un grup de lucru constând în membrii OCDE şi unele paradisuri fiscale.48 Acest proiect a reprezentat deja baza pentru câteva aranjamente de schimburi de informaţii recent semnate. Astfel de aranajamente sunt dorite a fi folosite în combaterea folosirii paradisurilor fiscale pentru evitarea impozitării. 4.1. Tipuri de schimburi de informaţie În activitatea practică există trei tipuri principale de schimb de informaţii:  schimb de informaţii la cerere (cea mai des întâlnită metodă) – iniţiat de autoritatea fiscală a statului de rezidenţă fiscală.  schimb automat de informaţii – în care autoritatea fiscală a statului-sursă trimite în mod periodic statului-rezidenţă toate informaţiile cu relevenaţă fiscală asupra cărora s-a agreat schimbul.  schimb spontan de informaţii – aceasta apare în situaţia în care autoritatea fiscală a unui stat, din propria iniţiativă, pune la dispoziţia celuilalt stat informaţia fiscală obţinută în cursul investigaţiilor sale şi care crede că este utilă inspectorilor fiscali ai celuilalt stat. Cu toate aceastea, există şi alte modalităţi de schimb de informaţii şi know-how în depistarea unor cazuri generale de practicare a preţurilor de transfer, punerea la dispoziţia autorităţilor fiscale mai puţin evoluate a unor instrumente şi tehnici de audit specifice, material documentar, training, schimb de experienţă, etc. În limbajul OCDE, investigarea infracţiunilor fiscale se referă la cercetarea cazurilor grave ce fac subiectul unor grave condamnări penale în statul de rezidenţă spre deosebire de cercetarea unor aspecte fiscale minore care au ca finalitate îmbunătăţirea activităţii aparatului fiscal sau luarea unor măsuri minore de natură contravenţională, împotriva contribuabililor. Această distincţie este deosebit de importantă, deoarece unele ţări întră în relaţii de colaborare în investigarea unui caz numai în situaţia valabilităţii principiului dublei incriminări, ceea ce înseamnă că aspectul cercetat trebuie să fie considerat infracţiune şi pe teritoriul ţării care oferă informaţie, ori, majoritatea paradisurilor fiscale nu incriminează strategiile de planificare fiscală internaţională. În schimbul de informaţii fiscale la nivel internaţional există piedici majore precum:49 48

Membrii grupului de lucru care nu fac parte din OCDE sunt: Aruba, Bermuda, Bahrain, insulele Cayman, Cipru, Isle of Man, Malta, Mauritius, Antilele Olandeze, Seychelles şi San Marino.

73

 imposibilitatea alocării unui număr de identificare unic pentru fiecare contribuabil (prin offshore se pot disimula foarte uşor atât persoanele juridice cât şi cele fizice, atât pe căi legale, cât şi pe căi ilegale);  costurile foarte mari de asigurare a infrastructurii tehnice (hardware şi software) necesare unui sistem performant;  lipsa de pregătire a resurselor umane implicate;  neconcordanţa între nivelul de prioritate acordat unei cereri, pe de o parte, de beneficiarul informaţiei, şi pe de altă parte, de ofertantul acelei informaţii. Datorită legilor privind confidenţialitatea opreaţiunilor, în general, ţările nu pot furniza informaţii specifice despre plătitorii de taxe fără un instrument legal (de exemplu, un tratat privind schimbul de informaţii), care să permită o astfel de dezvăluire. Pentru protejarea confidenţialităţii, în mod tipic legislaţiile prevăd faptul că informaţiile furnizate pot fi folosite numai în scopuri fiscale şi că vor putea fi dezvăluite doar autorităţilor care se ocupă de colectarea taxelor ce fac obiectul tratatelor în vigoare. În unele ţări, precum Germania, Olanda şi Suedia, autorităţile fiscale trebuie să anunţe plătitorul de taxe înainte de a da curs unei cereri de informare venite din partea unei alte ţări (această obligaţie nu se aplică în cazul fraudei fiscale). 4.2. Beneficiile schimbului de informaţii Scopul principal al schimbului de informaţii privind venitul obţinut în străinătate este aplicarea taxării pe criteriul rezidenţei, care presupune faptul că societăţile comerciale şi persoanele fizice plătesc taxe pe venitul/profitul propriu la nivelul existent în jurisdicţia în care au rezidenţa fiscală. Utilizând acest principiu de impozitare, capitalul va fi impozitat la aceeaşi rată, indiferent de jurisdicţia în care este implantat. Literatura de specialitate identifică trei seturi de circumstanţe în care ţările au interesul de a furniza informaţii fiscale:50 Prima situaţie este cea în care ţara se angajează să participe la schimbul de informaţii înainte de alegerea propriilor cote de impozitare, totul fiind văzut ca o parafare a unui angajament pe termen lung şi ulterior ca o alterare a propriei politici fiscale, prin mărirea cotei de impozitare, contând pe primirea de informaţii din partea statului-sursă a veniturilor rezidenţilor săi, şi făcând mai puţin atractive investiţiile în străinătate ale acestora. Astfel, sunt două efecte ale schimbului de informaţii pe care o ţară trebuie să le cântărească în raport cu cealaltă ţară: 49

Bişa C. – „Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală legală şi frauda fiscală”, Editura BMT Publishing House, Bucureşti, 2005, p.306 50 Bişa C. – „Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală legală şi frauda fiscală”, Editura BMT Publishing House, Bucureşti, 2005, p.308

74

 un efect advers în condiţiile unei fiscalizări nemodificate  un efect benefic strategic prin creşterea ratei de impozitare de către una din ţări. Efectul benefic poate avea însă un efect de bumerang, în funcţie de modul în care se comportă cealaltă ţară participantă la acordul de schimb de informaţii – dacă alege strategia unui schimb de informaţii iniţial şi apoi păstrarea uneui nivel minimal, beneficiile vor fi redirecţionate către statul care nu şi-a majorat nivelul de impozitare. Totuşi, mai sunt şi alte elemente care trebuie luate în considerare în aceste circumstanţe. O a doua situaţie este cea în care statele beneficiază de câştiguri reciproce în urma schimbului de informaţii, ţările putând găsi moduri de întărire a cooperării. De cealaltă parte a baricadei se află însă tendinţa de a intra de o manieră defectuoasă sau de a nu intra deloc într-un astfel de acord. Aceste represalii se pot încadra în sfera celo sugerate de OCDE pentru stalele necooperante sau se pot produce pe principiul reciprocităţii: dacă o ţară face schimb de informaţii într-o manieră defectuoasă, cealaltă ţară va răspunde în acelaşi fel. Astfel, fiecare ţară trebuie să-şi analizeze pierderile pe teremen scurt şi câştigurile pe termen lung din continuitatea cooperării, pe de o parte, şi câştigul temporar prin neasigurarea informaţiilor împreună cu costurile conduitei necooperante, pe de altă parte. A treia situaţie în care ţările pot fi convinse să facă schimb de informaţii este cea în care ţara de rezidenţă oferă unele recompense ţării – sursă (a venitului şi a informaţiei). Astfel, se prevede ca unele venituri fiscale adiţionale colectate drept consecinţă a schimbului de informaţii să fie transferate către ţara care furnizează informaţiile. Lupta pentru asigurarea unui mediu investiţional cât mai competitiv are ca recompensă nu numai impozitele directe şi indirecte generate de efortul investiţiobnal în ţara gazdă, dar şi venitul adiţional pe care guvernul gazdă îl primeşte din partea investitorilor străini suficient de ghinionişti pentru a fi prinşi în plasa schimbului de informaţii. Aceste stimulente determină ţările să concureze într-un mod mai agresiv pentru aceste investiţii internaţionale, coborând nivelul fiscalităţii, practic forţând nivelul fiscalităţii directe în cadrul competiţiei fiscale internaţionale. Problema globală este de a găsi cea mai bună metodă de determinare a statelor cu impozitare redusă să participe la acordurile de schimb de informaţii fiscale, practic să renunţe la cea mai importantă sursă de venit – investitorii care sunt atraşi în bună măsură exact de lipsa acestor acorduri. Transferul de venituri adiţionale (colectate ca rezultat al schimbului de informaţii) către ţara care furnizează informaţii poate stimula cooperarea cu acea ţară. 4.3. Obstacole în schimbul de informaţii

75

Pentru a se asigura un schimb de informaţii complet între autorităţile fiscale naţionale, trebuie îndeplinite trei condiţii: a) autorităţile fiscale naţionale trebuie să aibă puterea legală de a face schimb de informaţii fiscale cu autoritatea altor ţări; b) autorităţile fiscale trebuie să aibă capacitatea de a colecta informaţii fiscale relevante de la instituţiile financiare naţionale şi alte terţe părţi; c) instituţiile financiare şi aceste părţi trebuie să dispună de detalii complete privind informaţiile relevante despre plătitorii de taxe vizaţi. Obstacole în schimbul de informaţii pot apărea în fiecare stadiu. Unele ţări pot face schimb de informaţii doar în cazul problemelor fiscale internaţionale. Ceea ce complică problema este definiţia extinsă a noţiunii de „infracţiune fiscală”. Completarea unor declaraţii fiscale pe propria răspundere este obligatorie în unele ţări; altele se bazează pe autorităţile fiscale să deteremine răspunderea fiscală, având astfel o definiţie mai restrictivă a infracţiunii fiscale. Toate ţările membre ale OCDE, cu excepţia Luxemburgului şi Elveţiei, au căzut de acord asupra definiţiei fraudei fiscale, care reprezintă încălcarea voită a cerinţelor legale privind raportarea corectă, determinarea sau colectarea taxelor. În al doilea rând, ţările membre OCDE nu pot face schimb de informaţii într-o problemă în care nu au nici un interes fiscal: acesta fusese cazul Japoniei, Irlandei şi Marii Britanii.51 În plus, informaţiile bancare pot fi privite ca un secret şi astfel să iasă de sub sfera de influenţă a schimbului de informaţii, cum e cazul Elveţiei şi Portugaliei. Totuşi, multe ţări OCDE pot furniza informaţii bancare partenerilor la cererea acestora. Austria, Belgia, Luxemburg şi Elveţia pot face aceasta în circumstanţe limitate (doar în cazuri de fraude fiscale). Restricţiile privind secretul bancar pot acorda autorităţilor fiscale accesul la informaţiile bancare doar în legătură cu fraudele fiscale. În Elveţia informaţiile pot fi obţinute de către autorităţile fiscale doar în legătură cu frauda fiscală, aşa cum este ea definită de legislaţia naţională a Elveţiei (care nu include nedeclararea veniturilor din dobânzi). În Luxemburg, autorităţile fiscale nu au acces direct la informaţiile bancare, chiar dacă autorităţile juridice pot obţine aceste informaţii în cazuri de investigare a fraudelor fiscale. Şi Austria este deosebit de strictă în privinţa schimbului de informaţii fiscale în legătură cu problemele fiscale ordinare, pe lângă restricţiile privind secretul bancar existând şi alte restricţii legale care blochează accesul la informaţiile bancare. Autorităţile fiscale din Germania nu pot căuta informaţii bancare doar pentru simple verificări ale corectitudinii raportării venitului. 51

Bişa C. – „Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală legală şi frauda fiscală”, Editura BMT Publishing House, Bucureşti, 2005, p.310

76

Chiar dacă instituţiile financiare au capacitatea de a schimba informaţii în mod legal, ele pot să nu deţină suficiente informaţii pentru asocierea detaliilor unui cont particular sau altor active similare cu o persoană fizică sau juridică. În unele ţări, a fost posibilă deschiderea de conturi anonime (operaţionale cu o parolă). De curând, Republica Cehă, Ungaria şi Austria au lua măsuri pentru interzicerea folosirii de conturi anonime. Următorul nivel al secretizării este ascunderea identităţii beneficiarului real, chiar dacă identitatea beneficiarului imediat este cunoscută instituţiilor financiare. 4.4. Cadrul legal de reglementare a schimbului de informaţii Există un număr mare de instrumente legale în vigoare pentru reglementarea schimbului de informaţii – tratate privind evitarea dublei impuneri, convenţii multilaterale şi alte acorduri bilaterale în afara tratatelor fiscale. Abordările bilaterale Cele două instrumente principale supuse abordării bilaterale sunt tratatele de evitare a dublei impuneri şi tratatele bilaterale privind schimbul de informaţii. Alături de furnizarea de asistenţă în probleme de dublă impozitare, tratatele de evitare a dublei impuneri includ şi preveeri privind schimbul de informaţii, de obicei având la bază articolul 26 al modelului de conveţie OCDE sau modelul ONU. Din punct de vedere al schimbului de informaţii, cele două modele de convenţii sunt în mare parte similare. Informaţiile privind impozitele directe pot fi schimbate la cerere, în mod automat sau spontan. Multe tratate fiscale includ prevederi de exceptare de la furnizarea informaţiei atunci când datele sunt dorite:  nu sunt disponibile în conformitate cu prevederile legale naţinale sau nu sunt obtenabile conform procedurilor administrative curente, sau  provoacă dezvăluirea secretului de afaceri sau conduc la încălcarea legislaţiei naţionale. Multe ţări au intrat în acorduri bilaterale privind schimbul de informaţii, în unele cazuri completând conţinutul tratatelor de evitare a dublei impozitări. Aceste acorduri pun bazele unor schimburi structurale de informaţii, specificând tipul informaţiilor ce vor fi oferite, posibilitatea utilizării lor în anchetele penale şi modul de repartizare a costurilor implicate. În alte cazuri, acordurile privind schimburile de informaţii se încheie în absenţa unui tratat de evitare a dublei impozitări. Este cazul acordurilor încheiate cu paradisurile fiscale, acestea nedispunând de astfel de tratate decât în mod accidental. Pe parcursul ultimilor ani, Statele Unite în particular, au încheiat acodruri bilaterale cu Aruba, Antigua şi Barbuda, 77

Bahamas, insulele Virgine Britanice, insulele Cayman, Isle of Man, Jersey şi Antilele Olandeze. La jumătatea anului 2004, Statele Uinite aveau semnate tratate privind schimbul de informaţii cu 26 de ţări, având acorduri de vitare a dublei impozitări cu doar cinci din aceste ţări. Acordurile recent încheiate prevăd schimbul de informaţii la cerere şi au intrat în aplicare începând cu 2004 pentru probeleme penale, iar pentru probeleme civile începând cu 2006. În afara impozitării pe venit, au acoperit o gamă largă de impozite printre care: impozitul pe proprietăţi, primele de asigurări, jocurile de noroc, etc. Alte ţări, membre ale OCDE, cum ar fi Germania, Iralnda şi Spania, sunt în proces de negociere cu acorduri similare cu jurisdicţiile offshore ce s-au încadrat în rândul celor „cooperante”. Abordările multilaterale Datorită costurilor considerabile apărute în cadrul negocierilor bilaterale şi potenţialelor dificulatăţi impuse de către o terţă parte, au fost încheiate multe acorduri multilateraele privind schimbul de informaţii. Aceste abordări multilaterale au o concentrare regională şi implică schimbul de informaţii. Numărul de ţări participante este relativ mic, în general mai puţin de 25 de ţări. Printre aceste acorduri enumerăm:52  Directiva Comisiei Europene privind Asistenţă Reciprocă (1977);  Convenţia Multilaterală privind Asistenţa Administrativă Reciprocă în Probleme Fiscale (1995);  Modelul de Acord sl Centrului Inter-american pentru Administrare Fiscală (1999). Ţările scandinave schimbă informaţii bancare şi alte informaţii în mod automat pentru diverse impozite, cu excepţia obligaţiilor de import sub prevederile Convenţiei Nordice a Asistenţei Reciproce în Porbleme Fiscale, care a intrat în vigoare în 1991. 4.5. Schimbul de informaţii în practică Se ştiu foarte puţine despre modul în care se aplică în practică cadrul teoretic de referinţă pentru schimbul internaţional de informaţie de natură fiscală. Multe ţări tratează convenţiile privind schimbul de informaţii fiscale cu deosebită confidenţialitate. Această reticenţă este intenţionată să creeze o nesiguranţă sănătoasă printre plătitorii de impozite – percepţia că informaţia fiscală este supusă schimbului are un efect sănătos pentru înspăimântarea evazioniştilor. 52

Bişa C. – „Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală legală şi frauda fiscală”, Editura BMT Publishing House, Bucureşti, 2005, p.312

78

În primul rând, schimbul de informaţii fiscale a crescut dramatic în utlimii ani, reflectând implementarea schimbului bilateral automat de informaţii. În al doilea rând, se constată o reciprocitate substanţială a schimbului de informaţii, în principal la nivelul ţărilor membre UE. În al treilea rând, se constată că schimbul de informaţii este mai frecvent cu vecinii direcţi ai unei ţări, cel mai probabil refclectând traficul sau munca tranfrontalieră în plus, ţările cu mulţi imigranţi par să facă schimb de informaţii cu ţara de origine a acestora.

CAPITOLUL V UTILIZAREA PARADISURILOR FISCALE ÎN CRIMINALITATEA FINANCIARĂ INTERNAŢIONALĂ 5.1. Elemente generale Evoluţia către ceea ce numim noi astăzi “economie globală speculativă” a fost facilitată de apariţia şi dezvoltarea noilor tehnologii, care permit transferuri financiare extraordinar de rapide. Exodul de capital, profiturile obţinute din activităţi ilicite, banii care caută dobânzi preferenţiale sau cursuri de schimb favorabile, combinate cu viramente contractuale şi achitarea datoriilor bancare se combină într-un flux vast al tranzacţiilor financiare, năucitor de rapid şi complex. Într-adevăr, Sistemul Financiar Global reprezintă suportul comerţului internaţional şi al investiţiilor, într-o lume caracterizată de globalizarea comerţului, de dezvoltarea masivă şi răspândirea corporaţiilor multinaţionale şi transnaţionale, precum şi de rapiditatea mişcărilor de capital şi a investiţiilor. Globalizarea serviciilor financiare a devenit una dintre cele mai importante dimensiuni în procesul general de globalizare. Alimentată de noile descoperiri ale tehnologiei şi comunicaţiilor, infrastructura financiară s-a transformat într-un sistem care uneşte ţări şi instituţii financiare, case de brokeraj, burse, pieţe valutare şi portofolii de investiţii într-un mecanism global de schimb care funcţionează 24 de ore pe zi. 79

În acelaşi timp, dezvoltarea monedei electronice – bani sub formă de simboluri pe monitoarele calculatoarelor – face posibil transferul rapid şi uşor de fonduri aproape oriunde în lume. În ultima vreme, un procent din ce în ce mai mare a mişcărilor mondiale de bani se realizează prin tranzacţiile electronice, în detrimentul tranzacţiilor în numerar. Creşterea masivă de plăţi electronice a fost posibilă datorită dezvoltării mecanismului de transfer electronic pus în funcţiune de Societatea pentru telecomunicaţii Financiare Interbancare prin Clearing (SWIFT), de Rezerva Federală (Fedwire) şi de Sistemul de Plăţi Interbancare prin Clearing (CHIPS). Acest sistem este visul oricărui spălător de bani, oferind multiple alternative de a imita caracteristicile şi tipicul tranzacţiilor legale, în felul acesta respectându-se una din legile fundamentale ale spălării banilor – aparenta legitimitate. În realitate, nu există nici o separare funcţională şi instituţională evidentă între transferul legal de bani şi transferul câştigurilor obţinute din traficul de droguri sau din alte fraude. Diferenţierea este practic imposibilă, în felul acesta confruntându-ne cu o altă piesă de bază a spălării de bani: abilitatea de a introduce tranzacţii şi câştiguri ilicite într-un volum mare de tranzacţii licite. O altă cerinţă a spălării eficiente de bani este ca raportul între fluxurile financiare ilegale şi cele legale să fie relativ mic.Încă o dată, sistemul electronic se dovedeşte a fi perfect pentru aceste strategii. Potrivit unui raport, făcut de fostul Birou de Evaluare a Tehnologiei din SUA, se presupune că 0,05% pânăla 0,1% din cele aproximativ 700.000 de transferuri electronice zilnice conţin fonduri spălate care ating o valoare de aproximativ 300 milioane USD. Această sumă păleşte în comparaţie cu cele peste două miliarde de USD care sunt transferate electronic în medie pe zi, complicând eforturile de depistare a acţiunilor de spălare a banilor. Scandalurile financiare au demonstrat că spălătorii de bani, proveniţi din droguri, arme, corupţie, prostituţie, contrabandă sau evaziune fiscală, au utilizat, în genere, următoarea structură financiară:  O companie de afaceri internaţională (IBC) sau un trust înmatriculat într-o jurisdicţie de convenienţă, permisivă;  Conturi bancare deschise de aceste entităţi la bănci din jurisdicţia respectivă;  Transferuri de fonduri din aceste bănci către instituţii financiare internaţionale care, la rândul lor, transferă aceste fonduri oriunde în lume. Pe o listă a băncilor care au fost antrenate de-a lungul timpului în operaţiuni de spălare a banilor întâlnim nume de rezonanţă precum: Bank of America, Bank of New York, Barclay’s Bank, Citibank, Credit Suisse, Deuthschebank. În unele cazuri a fost vorba de neglijenţă sau 80

comportament infracţional al unor angajaţi, în alte cazuri însă procedurile ilicite s-au derulat în condiţiile respectării în totalitate a regulamentelor existente la data respectivă. Deşi infractorii ameninţă sistemul financiar global, ei o fac mai degrabă printr-un proces de erodare a normelor, a standardelor decât printr-un proces distructiv. Infractorii sunt mult mai interesaţi în exploatarea sistemului decât în dezbinarea lui, paradisurile fiscale şi băncile fictive fiind de cele mai multe ori elemente componente ale sistemului, acestea fiind atrăgătoare pentru terorişti şi grupurile rebele care caută să spele banii obţinuti din afacerile murdare, create pentru a susţine atacurile armate sau pentru a cumpăra aremele necesare în continuarea campaniei de violenţă.

5.2. Cazuri de utilizare a jurisdicţiilor offshore în montajele financiare de spălare a banilor A ne gândi la centrele financiare offshore doar ca mijloc de spălare a banilor murdari ar fi o greşeală. Ele sunt folosite ca baze pentru comiterea unei game largi de infracţiuni şi pentru a asigura acoperirea a numeroase tranzacţii financiare ilicite şi dubioase. 5.2.1. Cazul Băncii Internaţionale de Credit şi Comerţ În iulie 1991, peste 12 miliarde USD – reprezentând active ale BCCI – au fost confiscate după ce investigatorii au descoperit probe despre răspândirea fraudei. Colapsul băncii nu a constituit însă o surpriză, el fiind deja prevăzut. Verificări asupra conducerii fuseseră făcute de câţiva ani în SUA şi Marea Britanie, însă acţiunile întreprinse de inspectorii bancari şi colapsul băncii au generat unde mari de şoc în întreg sistemul financiar. Pe măsură ce rezultatele investigaţiilor erau făcute publice, faptul cel mai şocant nu a fost falimentul în sine, ci faptul că acestei bănci i-a fost permisă atâta vreme funcţionarea fără nici o intervenţie din partea guvernelor şi a inspectorilor bancari. Banca nu a făcut discriminări în ceea ce priveşte clienţii săi, furnizând servicii pentru traficanţi de droguri, dictatori, terorişti, comercianţi frauduloşi, traficanţi de arme şi mulţi alţii. Mai mult, BCCI nu numai că a funcţionat pe un sistem bazat pe confidenţialitate şi înşelăciune, dar îl şi vindea în mod deliberat clienţilor, ca parte esenţială a serviciilor bancare.53

53

http://clusterro.tripod.com/offshore

81

Înfiinţată de Agha Hasan Abedi ca bancă destinată ţărilor în curs de dezvoltare, BCCI la momentul colapsului era cunoscută în anumite cercuri ca bancă a escrocilor şi a criminalilor internaţionali – „Bank of Crooks and Criminals International”. Prin fracţionarea structurii corporaţiei, a evidenţei contabile, a controalelor regulatoare, a reviziilor contabile, prin complexitatea structurilor interne a grupului BCCI, acesta a fost capabil să ocolească în mod frecvent şi rutinier restricţiile legale cu privire la mişcarea capitalului şi bunurilor. BCCI a fost capabilă să comită sau să faciliteze o serie de infracţiuni prin intermediul a numreoase mijloace, inclusiv utilizarea companiilor de acoperire „shell companies” (scopul acestor companii este de a acţiona ca modalitate de a spăla bani sau de a-i ascunde de inspectorii fiscali), exploatarea centrelor financiare offshore şi a paradisurilor bancare şi diversitatea structurii corporaţiei sale. Deşi avea sediul general la Luxemburg, scopul pentru care a fost înfiinţată BCCI (stimularea economiilor în curs de dezvoltare) a făcut ca aceasta să nu fie responsabilă faţă de o anumită jurisdicţie sau supusă unui anumit set de reglementări naţionale. Sistemul de supraveghere era slab la momentul respectiv şi această slăbiciune a fost pe deplin exploatată de bancă, ce şi-a împărţit operaţiunile între doi auditori, nici unul dintre aceştia neavând acces la imaginea totală a activităţilor sale, poziţie din care ar fi fost capabilă să dea un sens adevărat implicării băncii în spălările de bani şi în alte forme de fraudă şi corupţie. Suplimentar, BCCI a folosit Insulele Cayman şi Antilele Olandeze pentru a crea un labirint de companii de faţadă care să formeze o cortină de acoperire a deponenţilor şi activităţilor acestora. Deşi autorităţi precum banca Angliei au aflat despre activitatea infracţională a BCCI, timp de doi ani nu s-au făcut demersuri pentru închiderea ei. Majoritatea transferurilor de bani s-a realizat prin BCCI Overseas, autorizată în Grand Cayman. Atunci când autorităţile new-yorkeze au somat BCCI să prezinte datele bancare din Cayman, acestea s-au lovit de un adevărat zid de piatră, pe motivul respectării secretului bancar. În cele din urmă, autorităţile americane au făcut progrese importante în urma întăririi relaţiilor de cooperare cu British Serious Frauds Office. Judecătorul general al Grand Cayman, un avocat din Midlands – Anglia, numit în funcţie de către guvernul britanic, a făcut o vizită „colegială” oficialilor new-yorkezi, aceştia primind însă doar o parte din informaţiile cerute. 5.2.2. Cazul Franklin Jurado 1990 – 1996 Una dintre ceke mai interesante condamnări din SUA a fost cea a lui Franklin Jurado, un economist columbian, absolvent al Hravardului, care nu numai că a spălat sume importante de bani pentru Jose Santacruz Londono, exponent de marcă al Cartelului Cali, dar a dezvoltat o 82

foarte bine gândită schemă de spălare a banilor54. Jurado a fost arestat în 1990 la Luxemburg, unde organele de control au confiscat câteva dischete cu date despre 115 conturi bancare din 16 locaţii (de la Luxemburg la Budapesta) şi detalii despre o vastă schemă de spălare a banilor.55 Cele cinci faze ale schemei au fost create pentru a legaliza sumele obţinute din traficul de droguri şi a le feri de confiscare. Deşi nu există decât o variantă a ciclului clasic de spălare a banilor, în strategia lui Jurado, fazele spălării erau atent create, pentru ca bunurile să treacă de la un nivel înalt de risc la unul mai mic. Cele cinci faze erau:  Depozitul iniţial – faza cea mai riscantă – pentru că banii sunt încă aproape de originea lor şi deci foarte „fierbinţi” – se realiza în Panama;  Transferul banilor din Panama în Europa. De aproape trei ani, Jurado coordona transferul dolarilor americani din băncile panamaneze în mai mult de 100 de conturi din 69 de bănci din nouă ţări: Austria, Danemarca, Marea Britanie, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Luxemburg şi Monaco, cu depozite între 50.000 şi un milion de dolari.  Transferul banilor în conturi deschise în numele unor cetăţeni europeni – pentru ascunderea naţionalităţii deţinătorului contului, deschise sub nume europene cum ar fi: Peter Hoffman şi Hannika Schimdt, pentru a îndepărta supravegherea sporită alocată conturilor deschise în numele unor hispanici sau columbieni.  Transferul către companii de faţadă europene  Întoarcerea fondurilor în Columbia – prin investiţii realizate de companiile de faţadă în afacerile legale ale lui Santacruz, cum ar fi: restaurante, companii de construcţii, companii farmaceutice şi imobiliare. Potrivit unui raport ulterior, Jurado a spălat aproximativ 30 de milioane de franci francezi prin intermediul conturilor deschise la marile bănci din Franţa. El a precizat că Franţa a meritat atenţia sa şi a identificat instituţii financiare franceze care erau accesibile spălării de bani. Cel mai mare punctaj l-a obţinut Austria, apoi Ungaria (pentru că dorea capital vestic) şi insulele Canalului (care erau un paradis fiscal). 5.3. Rolul zonelor offshore în mecanismele de spălare a banilor murdari Jurisdicţiile utilizate pentru spălarea banilor sunt reprezentate atât de statele din onshore (state cu diverse nivele de dezvoltare), cât şi de teritorii offshore. Atractivitatea fiecărei categorii derivă din caracteristicile sale: Statele onshore dezvoltate: 54 55

www.money.howstuffworks.com www.un.org

83

 Locul, valoarea şi ritmicitatea obţinerii câştigurilor ilegale;  Posibilităţi extinse de a masca legalizarea banilor în cadrul tranzacţiilor multiple ce au loc în zona respectivă;  Supravegherea strictă a tranzacţiilor cu offshore-ul de către autorităţi Statele onshore mai puţin dezvoltate:  Multitudinea posibilităţilor de a spăla bani în apropierea locului de obţinere (sistem legislativ şi executiv incoerent);  Corupţie ridicată a autorităţilor;  Lipsa cunoştinţelor necesare utilizării unor metode mai rafinate Paradisurile fiscale:  Secretul bancar, posibilitatea ascunderii identităţii şi secretul operaţiunilor desfăşurate;  Concursul voluntar / involuntar al unor astfel de state în facilitarea procesului de spălare a banilor;  Gradul de adecvare al serviciilor financiare oferite de acestea;  Impozite foarte mici sau nule. În România, sistemul economico-financiar a fost suficient de vulnerabil pentru ca cei care doreau să spele bani să nu se complice prea mult cu utilizarea unor paradisuri fiscale: o privatizări dubioase, o lipsa/nerespectarea unui sistem de raportare a tranzacţiilor suspecte, o controlul unor instituţii financiare de grupuri mafiote, o utilizarea societăţilor-fantomă, o sisteme paralele de transmitere a fondurilor, o abundenţa cazinourilor, o lipsa de supraveghere a afacerilor imobiliare etc. Un exemplu frecvent întâlnit de utilizare a firmelor offshore în România – folosirea unor facturi de import supraevaluate pentru scoaterea din ţară a unor sume obţinute ilicite: se introduc în ţară produse din contrabandă, care se comercializează prin intermediul unui lanţ de firme-fantomă, fără documente de import nu se pot transfera partenerilor străini fondurile obţinute ilegale. Pentru a se realiza aceste transferuri de valută se folosesc documente vamale aferente unor produse importate legal, însă cu preţuri supraevaluate. Pentru a evita plata unor taxe vamale ridicate se aleg acele produse fără taxe vamale sau cu taxe foarte mici. Beneficiarii acestor facturi supraevaluate sunt tot firme fantomă, iar

84

transferurile valutare se efectuează în firme offshore aparţinând exportatorilor de mărfuri de contrabandă”56. Spălarea propriu-zisă este foarte uşor de realizat prin achiziţii repetate de active financiare, imobiliare şi apelând la facilităţile internetului. Reintegrarea fondurilor, ca de altfel întregul proces, ţine de „fineţea” reciclatorului, fiind practicată o gamă largă de procedee: o utilizarea de facturi false de import – export; o vânzarea – cumpărarea unor servicii sau active necorporale; o împrumuturi din partea unor terţi interni-externi; o tranzacţionarea unor imobile sau afaceri neprofitabile şi obţinerea unor valori adăugate prin „management performant”, know-how, manoperă; o câştiguri la cazinouri, pariuri, loterii; o producerea unui eveniment „nefericit” şi încasarea asigurării, etc.

5.4. Fraude şi escrocherii notorii străine 5.4.1. Cazul naţiunilor inexistente 5.4.1.1. Regatul Enen Kio Pretins a fi localizat în apropierea insulelor Marshal, regatul Enen Kio este condus de o persoană pe nume Robert Moore, care s-a autoproclamat ministru plenipotenţiar al regatului, dar nu şi-a trecut adresa din Enen Kio pe dosarele de tribunal (aceasta neexistând de fapt), ci „căsuţa poştală 8441, Honolulu, Hawaii 96830”.57 Se pare că această jurisdicţie falsă a declanşat un proces la Curtea de Apel din Enen Kio împotriva SUA pentru posesie abuzivă, la cererea regelui Hermios al arhipelagului Rakatul de Nord, cerând totodată şi despăgubiri în valoare de 170 milioane de USD plus dobândă. R. Moore a înregistrat dosarul la tribunalul SUA pentru districtul Hawaii, dorind să primească aprobarea judecării procesului de către un tribunal american. Tribunalul a introdus un ordin de prezentare a cauzei, după care R. Moore şi-a retras imediat şi voluntar cererea de demarare a procesului. Studiind cu atenţie site-ul acestei jurisdicţii, remarcăm modul în care organizatorii strategiei vor să facă bani: prin emiterea „acţiunilor” de aur în valoare totală de 500milioane USD, fiecare cu o valoare de tranzacţie de 250.000 USD şi o valoare nominală de 500.000 USD

56 57

Popa Ş., Cucu A. – „Economia subterană şi spălarea banilor”, Editura Expert, Bucureşti, 2006, pag.133 www.enenkio.org/Enenkio_Web.htm

85

– sumă, care, bineînţeles, nu poate fi colectată, deoarece regatul nu există şi nici nu posedă bunuri de valoare semnificativă, doar respectivele false revendicări de teritoriu. 5.4.1.2. Principatul New Utopia S-a ales varianta înfiinţării unei noi jurisdicţii pe baza construirii unor piloni uriaşi în nisipurile Caraibelor, intenţionându-se şi oferirea de servicii de zbor (furnizate de liniile aeriene utopiene) şi de dirijare a traficului aerian. Serviciile educaţionale nu sunt nici ele lăsate la o parte: aici va fi înfiinţată Universitatea din Utopia, cu o şcoală medicală specializată în cercetarea longevităţii. În domeniul longevităţii se pare că principatul se bazează pe experienţa fondatorului, Howard Turney, acesta având în trecut o serie de probleme legate de afaceri dubioase cu elixire ale tinereţii şi longevităţii. SEC (Securities and Exchange Comision) a devenit interesată de persoana lui Turney, datorită eforturilor sale de a vinde obligaţiuni ale Utopiei, proiectul enunţat urmând a fi finanţat din resursele financiare obţinute pe această cale. Judecătorul M. Burrage a aprobat cererea comisiei de emitere a unei hotărâri judecătoreşti de stopare a unei scheme frauduloase aparţinând unei jurisdicţii virtuale care promovează şi vinde titluri financiare false în valoare totală de 350 milioane USD.58 Potrivit plângerii comisiei, H. Turney, reprezentând Nwe Utopia, a creat un site pe Internet numit „New Utopia” pentru a atrage fonduri cu scopul dezvoltării unui presupus paradis fiscal numit New Utopia. Această nouă ţară va fi localizată la 115 mile vest de insula Cayman. Şi va fi o ţară ce se va ridica din Caraibe pe uriaşe platforme de beton construite la suprafaţa oceanului. Vânzarea de titluri fără valoare nu este singura înşelătorie a principatului. Pentru 35.000 USD se putea achiziţiona licenţă pentru o bancă de clasa A, pentru 5.000 USD – o licenţă pentru o bancă virtuală, iar cu 10.000 USD se putea cumpăra o licenţă pentru înfiinţarea unui trust (dacă principatul se va forma). Totuşi, se pare că cineva şi-a irosit timpul şi în proiectarea unui pachet complet de legi privind companiile şi trusturile, în speranţa că cineva va fi atât de naiv încât să cadă în această plasă. Principatul New Utopia este una din cele două naţiuni false care se ridică de sub apă, singurul loc unde poate fi vizitat Principatul fiind doar la adresa de web: www.new-utopia.com. 5.4.2. Afaceri murdare cu proprietăţi imobiliare din Costa Rica Cu o periodicitate de câţiva ani, Costa Rica urcă în vârfurile topurilor offshore şi apoi se prăbuşeşte din nou. Deoarece Costa Rica este din nou în vogă în mediul internaţional, un mare număr de persoane sunt interesate de constituirea de structuri juridice în Costa Rica pentru a 58

www.patrifriedman.com/projects/independence/newutopia.html

86

evita plata impozitelor şi în alte scopuri, decizie determinată în mare măsură şi de sfaturile prietenilor care au avut succes cu aceste structuri. O mare parte din ei doresc să înfiinţeze structuri în Costa Rica pentru a evita plata impozitelor şi să utilizeze sumele obţinute din activitatea acestor companii petru achiziţionarae de proprietăţi în Costa Rica. Practic, de aici începe să funcţioneze afacerea murdară. Fără îndoială, Costa Rica este un loc exotic, frumos, care abundă în oportunităţi profesionale şi de afaceri; totodată, este unul din cele mai importante jurisdicţii în care se stabilesc expatriaţii americani. Din păcate, cei mai mulţi dintre expatriaţi sunt aici pentru că au fost nevoiţi să părăsească SUA ca urmare a săvârşirii unor înselătorii, fraude sau evaziuni fiscale. Deci Costa Rica este o ţară cu multiple pericole de acest gen, cu cel puţin la fel de mulţi infractori financiari ca în Belize, Antigua sau Nevis. Escrocheria începe cu investitori de succes care cred că le ştiu pe toate. Din punctul lor de vedere este foarte simplu: înfiinţezi o companie în Costa Rica cu acţiuni la purtător, depui o sumă mare de bani într-o bancă offshore, apoi foloseşti companie pentru a cumpăra o frumoasă proprietate imobiliară din Costa Rica la preţuri foarte avantajoase, iar la pensie îţi transferi toţi banii din statul de rezidenţă şi te retragi în Costa Rica pentru a trăi fericit până la adânci bătrâneţi. Costa Rica are legi care acordă intruşilor drepturi imediate şi ferme, neexistând nici o formă de a-i mai evacua de pe proprietate o dată ce s-au instalat. De exemplu, un agent imobiliar din Costa Rica determină câţiva străini bogaţi să vină în Costa Rica, le arată câteva proprietăţi frumoase şi libere şi îi convinge să-i plătească o sumă importantă pe ele. Apoi, după ce s-au urcat în avion, agentul mută câţiva intruşi pe acele proprietăţi, iar când străinii se întorc, ei deţin imobile pe care nu le pot folosi datorită intruşilor. În acel moment intervine vânzătorul, care le spune că, din nefericire, au apărut aceşti intruşi pe proprietate, şi că nici el, nici tribunalul nu pot face nimic pentru a-i evacua, dar din generozitate, se oferă să cumpere de la aceştia imobilul la o valoare nominală de 10% din suma cu care păcăliţii cumpăraseră activul. În final, proprietarul fără proprietate acceptă, deoarece cu acei intruşi pe ea, proprietatea nu valorează nimic. Apoi vânzătorul îi scoate pe intruşi de pe proprietate, lăsând capcana deschisă pentru a repeta acelaşi proces. Această escrocherie funcţionează de foarte multă vreme şi dispare sau renaşte pe măsura trecerii timpului. 5.4.3. Ascunderea banilor offshore

87

Deseori întâlnită sub denumiri similare (conturi bancare secrete, conturi offshore, conturi anonime, conturi bancare elveţiene), acest tip de fraudă reprezintă teama primară a oricărei persoane care se gândeşte să sondeze în mod practic lumea offshore. Schematic, filmul operaţiunii se derulează astfel: investitorul îşi plasează banii sub controlul unor entităţi offshore, acestea declară că banii le aparţin, investitorul neagă posesia fondurilor, sumele se înmulţesc fără a fi supuse impozitării, iar creditorii nu se pot îndrepta asupra lor, având în vedere că nu mai există nici o legătură oficială între investitor şi banii săi. Problemele ce pot apărea sunt reprezentate de dispariţia persoanelor sau companiei căreia i-au fost încredinţaţi banii sau refuzul acesteia de a-i mai înapoia. În aceste situaţii, investitorul nu poate să depună plângere la autorităţi pentru a nu se descoperi că a comis evaziune fiscală. Lucrurile pot lua o turnură mai gravă în situaţia în care investitorul este şantajat, stors de sume suplimentare, pentru a nu se afla despre evaziunea fiscală comisă. 5.4.4. Escrocherii cu titluri diplomatice şi nobiliare La ora actuală, există câteva companii care au pus în vânzare diferite titluri diplomatice sau nobiliare, cu menţiunea că acestea pot genera importante facilităţi fiscale. Acest lucru nu este adevărat. În majoritatea cazurilor, rezidenţii fiscali ai unei ţări, atât ai celor dezvoltate, cât şi cei ai celor mai puţin dezvoltate trebuie să plătească impozitele atribuite lor, indiferent de titlurile care îi caracterizează. Achiziţia acestor titluri poate facilita accesul la anumite evenimente, poate îmbunătăţi imaginea în societate, urgenta o serie de proceduri administrative, poate salva o serie de cheltuieli mărunte, însă avantajele se limitează la această arie. În afara acestor avantaje, aceste titluri nu folosesc la nimin, poate doar ca subiecte de conversaţie. 5.4.5. Seminariile offshore În străinătate, la preţuri începând de la câteva zeci de dolari până la 7.000 USD (într-un loc exotic cum ar fi Aruba), se poate participa la seminarii despre protecţia bunurilor şi planificarea fiscală offshore, care promit reduceri dramatice de taxe prin folosirea paradisurilor fiscale. În cele mai multe astfel de prezentări, moderatorii le vor spune celor interesaţi că toate strategiile derulate de ei sunt în conformitate cu legea, dar în acelaşi timp vor face aluzie la posibilitatea unei consulaţii private, unde în schimbul unei taxe (ce variază în funcţie de experienţa şi renumele consultantului) le vor arăta căile îmbogăţirii rapide şi protecţie totale prin plasarea banilor lor în conturi secrete ale băncilor offshore sau orice altă structură controlată de

88

ei – în cele mai multe cazuri, această strategie presupune nedezvăluirea de către proprietari a existenţei şi localizării banilor lor. 5.5. Fraude şi escrocherii notorii din România Deşi privesc domenii de afaceri diferite, "bufurile mascate" au câteva trăsături comune, şi anume: existenţa participării, complicităţi sau acoperiri politice. În multe dintre cazuri pot fi detectate relaţii la cele mai înalte niveluri cu structuri politice sau de informaţii ale diverselor state interesate de suprimarea economică a României (cum e cazul privatizării Petrom). Deşi foarte multe anchete desfăşurate în astfel de cazuri prezintă un început promiţător, nici unul dintre marii beneficiari nu ajunge să fie pedepsit; în puţine cazuri sunt efectuate arestări şi foarte rar condamnări, de obicei numai executanţii de rangul doi sunt cei care vizitează sediile procuraturii. Toate prejudiciile sunt suportate în final de contribuabilul român, iar peste scandalul de presă - numai în cazul în care acesta a existat - se aşterne tăcerea, semn că "toată lumea a fost mulţumită". Paradisurile fiscale sunt teritorii cu un nivel fiscal foarte scăzut, secretul bancar şi comercial este politica de stat, iar circulaţia fondurilor nu este supusă nici unei restricţii. Practic, pot fi transferate sume enorme fără ca acestea sa fie monitorizate, fără a se urmări traseul banilor - de unde vin şi unde se duc. Majoritatea paradisurilor fiscale sunt state mici, cu o locaţie exotică şi populaţie redusă. O altă caracteristică esenţială este dată de existenţa unor guverne invulnerabile la presiunile comunităţii internaţionale, care garantează secretul bancar şi în mod special ascund adevăraţii acţionari ai societăţilor înmatriculate în astfel de "state sursă". În economia românească prezentă societăţilor de tip Offshore s-a amplificat considerabil în ultimii ani, în mod special dar nu întâmplător - în relaţiile cu statul român. Diferite S.R.L.-uri româneşti cu un acţionariat compus din persoane juridice înmatriculate în diferite "insule şi insuliţe" de pe tot globul, au relaţii de tot soiul cu instituţiile de stat, iar în unele cazuri întreprinderi întregi au fost privatizate către "investitori străini - strategici" de origine exotică. În astfel de situaţii autorităţile române cunosc foarte puţin despre activitatea societăţilor străine; în cele mai multe paradisuri fiscale chiar şi acţionariatul fiind strict secret - în spatele acestor firme putând fi atât oameni de afaceri dornici de profituri cât mai mari dar şi organizaţii teroriste, reţele internaţionale de spălare de bani, agenţii ale diferitelor servicii secrete străine. Cel puţin până în prezent autorităţile statului român n-au luat în consideraţie pericolul pe care-l reprezintă aceste societăţi offshore, mai ales în că a fost realizată integrarea în Uniunea Europeană începând cu 1 ianuarie al acestui an şi al noilor standarde de securitate internaţionale impuse de Statele Unite ale Americii partenerilor N.A.T.O. Nu întâmplător, agenţiile guvernului 89

american au făcut presiuni pentru blocarea anumitor conturi din diverse paradisuri ficale, după evenimentele petrecute la 11 septembrie 2001 pe teritoriul american. În cei 16 ani de "tranziţie prelungită", din economia românească au fost drenate miliarde de dolari, redirecţionate ulterior către diverse conturi şi societăţi aparţinând paradisurilor fiscale de pretutindeni. Nimeni nu şi-a pus problema stopării acestui flagel, nimeni nu s-a întrebat cine se ascunde în spatele "căsuţelor poştale" deşi cazuri au fost şi sunt încă destule. Două dintre celă mai odioase caracatiţe financiare puse la punct pe teritoriul României şi executate din exterior, sub anonimatul parolelor şi al acţiunilor la purtător sunt: 5.5.1. Filiera "Dacia Felix" - Cadewell Virgin Islands Cu sprijinul direct al celebrei Bancorex, Sever Mureşan a devenit acţionarul majoritar al băncii clujene "Dacia Felix", dupa ce în anul 1990 şi-a organizat societatea "Paniro Bucureşti", în asociere cu "Croassant de France". Ingineria financiară a început atunci când Bancorex a creditat societatea "Paniro" cu suma de 16,6 milioane franci francezi iar Sever Mureşan i-a transferat la Banca Dacia Felix sucursala Cluj, sub titlul de contribuţie la capitalul social. Şi astfel grupul de firme controlat de Sever Mureşan a acaparat 68% din acţiunile Dacia Felix. Acelaşi Sever Mureşan, în complicitate cu vice-preşedintele băncii Dacia Felix, Mircea Horia Hossu, a primit un credit ilegal de 334 miliarde lei, destinat achiziţionării de oţel-beton, care ar fi urmat să fie exportat societăţii Cadewell din Insulele Virgine Britanice (paradis fiscal internaţional). Mircea Hossu a întocmit documente bancare din care să rezulte că Sever Mureşan restituise către Dacia Felix contravaloarea bunurilor exportate, acoperindu-l astfel, fictiv bineînţeles, pentru o parte din suma deturnată. Actele utilizate în acest scop fuseseră emise de "Fondo Sociale di Cooperazione Europeea", cu sediul la Milano, care nu avea însă dreptul să efectueze operaţiuni bancare. Fondo Sociale aparţinea de fapt lui Ini Mureşan şi Hossu, nefiind altceva decât o firmă-ecran înfiinţată pentru afacerile oculte ale celor doi escroci. Prejudiciul adus Daciei Felix de cei doi, prin ingineria financiara Cadewell - Insulele Virgine: nici mai mult nici mai puţin de 1000 miliarde lei. 5.5.2. Filiera "Ram Thade Ltd - Cyprus" - Cascadele Celebrul print al Banatului Zaher Iskandarani s-a născut la 1 ianuarie 1958, în Siria. Ca cei mai mulţi sirieni, beneficiari ai relaţiei de strânsă prietenie dintre Ceausescu şi liderul sirian Hafez Al-Assad. Sosit în România pe filiera serviciilor siriene, Zaher Iskandarani s-a instalat la Timişoara. Oficial student, anul I, la cursurile Facultăţii de Construcţii din Timisoara; neoficial: traficant şi om de legatură al serviciilor siriene cu cele sovietice (prietenii noştri). Secondat de fratele sau Maher, pune pe picioare sistemul operaţiunilor în "cascadă". În 1992, Zaher primeşte 90

cetăţenia română, devenind mai român ca oricine. Tot în 1992, firma sa "Rami S.R.L." figura pe primul loc în topul societăţilor comerciale timişorene. Ulterior, în perioada anilor 1994-1995, o serie de firme avându-l actionar tot pe Zaher - prosperau în jurul societătii "Rami", având nume dintre cele mai ciudate: Bloody Fox (Vulpea Sangeroasa), Kiss and Kill (Saruta şi Ucide) sau Black Baron (Baronul Negru). În Timişoara însă, reţeaua comercială a lui Zaher, demarase în trombă cu un capital subscris de 100 de milioane lei ("Rami" cu doar 28 milioane), atingând urgent, performanţe impresionante, observate şi de Garda Financiara şi de Inspectoratul General al Politiei Timişoara. Numai în perioada martie 1994 - aprilie 1995, firmele lui Zaher au introdus în România 209 transporturi de ţigări şi cafea, însumând 294 000 de baxuri şi 575 tone de cafea. Toate aduse din Belgia şi Elvetia cu documente, de regulă, false. Mecanismul în "cascadă" pus la punct de Zaher, de contrabandă economică cu ţigări şi cafea, transpare cel mai bine din consultarea dosarelor 4945/95 şi 4946/95 ale Tribunalului Judecatoriei Timis. Astfel, societatea comercială "My San S.R.L." - avându-i ca asociaţi pe Zaher Iskandarani şi Cornelia Pomana - a derulat un import de ţigări Bastos, Assos şi LM de la firma "Ram Thade Ltd Cyprus" (paradis fiscal utilizat cu succes şi de afaceristul Sorin Ovidiu Vantu), pe baza contractului cu numarul 327/1993, la un pret de achiziţie greu de imaginat: 8.25 USD baxul, faţă de aproximativ 60.00 USD, practicat pe piaţa internaţională în acea perioadă. Ordinul 13/1994 al Direcţiei Generale a Vamilor şi Ordonanţa 26 impuneau majorarea taxelor vamale conform preţurilor internaţionale. Zaher, utilizând contractul din 1993 încheiat cu partenerul său de la "Ram Trade Ltd - Cyprus", a contestat însp în instanţă, solicitand recalcularea taxelor vamale. Şi, fără nici o coincidenţă, de fiecare dată romano-sirianul a câştigat, invocându-se fie caracterul "abuziv" al ordonanţelor, fie virtutea "libertăţii contractuale". Şi astfel, afacerile lui Zaher şi oamenilor săi - Mujea Marcelini, Jabri Tabrizzi sau Abdul Lazkani mergeau "ca unse", când, în 1995, filmul afacerilor în "cascadă" s-a rupt brusc. Aşa se face că, în mai 1995, doi politişti români sosesc subit în Cipru, dornici să-l întâlnească pe partenerul "cipriot" al revoluţionarului "Prinţ al Banatului". La Camera de Comert a Ciprului, prima surpriza; nu exista nici o firmă înregistrată sub numele "Ram Trade Company", ci doar una "Rami Trade Company Ltd", înregistrată sub numărul 54146 din anul 1993. A doua surpriză: firma cipriotă îi avea ca acţionari chiar pe Zaher Iskandarani (cu 900 acţiuni) şi pe Cornelia Pomana (cu 100 acţiuni). A treia surpriza: firma cipriotă nici măcar nu avea ca obiect de activitate comerţul cu cafea sau ţigări. Pe scurt: româno-sirianul Zaher importa ţigări şi cafea de la "partenerul cipriot" Zaher. Afaceri derulate în cascadă, între o firmă-fantomă şi una înregistrată în România,

91

contravenind astfel principiului libertăţii contractuale, prevăzute de Codul Comercial şi Codul Penal. Zaher brichisise în Cipru un adevărat păienjeniş de societăţi, care, chipurile, derulau afaceri cu "My San SRL" şi "Ram Trade SRL" din România, în calitate de exportatori. Aşa cum părea să fie şi în cazul firmelor cipriote "ETS Andreas Kallis Ltd" ori "Silver Coast Resources Ltd", conform documentelor celor două societăţi din Timişoara ale lui Zaher (My San şi Ram). Tranzacţii despre care, însă, firmele din Cipru - partenerele lui Zaher - "nu ştiau nimic": în plus, nu-şi recunosteau antetul, iar semnăturile erau falsificate. Politiştii români nu au descoperit că tranzacţiile din Cipru figurau pe numele firmei-fantomă "Ram Trade Company", cu conturile deschise la Bank of Cyprus . În România, Zaher a susţinut în cadrul procesului ce i-a fost intentat, prin avocatii săi, că în sentinţele prin care fusese scutit de taxele vamale se strecurase o eroare: în loc de "Rami Trade Company Ltd", se trecuse "Ram". Lipsea practic o litera! Ca dovadă, s-a prezentat completului de judecată un certificat de înmatriculare al firmei "Rami", cu motivaţia că greşeala aparţinea partenerului "cipriot". Cine era "cipriotul", nu s-a mai amintit în instanţă (adica tot Zaher). În cadrul cercetărilor, în depozitele firmelor lui Iskandarani, Garda Financiară a descoperit ţigări, fără documente legale, în valoare de 70 miliarde lei. A fost identificat şi sistemul prin care Zaher le introducea în ţară: importa ţigările din Elveţia printr-o societate de tip offshore şi le vămuia în Ungaria, după aceea, le introducea în România cu acte false. Prin acest sistem, Zaher păgubise statul roman cu 10 milioane de dolari. Desigur, nimic din toate acestea n-ar fi fost posibile dacă de pildă, cu ocazia Forumului "Crans Montana" de la Bucureşti, din aprilie 1994, "Prinţul Banatului" nu s-ar fi numărat printre sponsorii oficiali ai manifestării, orchestrate din umbră de abilul guzgan Viorel Hrebenciuc. Omul care il întrodusese şi pe spionul palestinian Kamel El-Kader în mediul prezidenţial de la Palatul Cotroceni, ori în cel guvernamental de la Palatul Victoria, în calitate de consilier.59 5.5.3. Sugativa - S.V. International Tranzaction Echipa de aur, Sever Mureşan-Hossu a drenat 17,5 miliarde lei, plus alte 160 milioane de dolari de la celebra bancă Dacia Felix în anul de graţie 1990. Acţiunea s-a derulat după următoarea reţetă; Bancorex, diamantul mafiei financiare, a emis o scrisoare de garanţie în favoarea "firmei franceze" S.V. (adica Sever Muresan) International Tranzaction, în baza unui ordin emis de firma de comerţ exterior Terra. Înainte de 1989, societatea Terra derula afaceri fantomă pentru regimul Ceauşescu, dar sub stricta coordonare a serviciilor secrete. În condiţiile date, Sever Mureşan a utilizat ilegal scrisoarea de garanţie, prin intermediul complicelui Mircea 59

http://dobrogea.zonainterzisa.ro

92

Hossu - de credite în valoare însumată de 17,5 miliarde lei, la care s-a mai adăugat o altă lipitoare, de doar 160 milioane de dolari, din contul bancii Daciei Felix - care formează obiectul unui dosar de cercetare penală distinct. Implozia acestor credite neperformante a condus la falimentul acestor bănci româneşti, înghiţind totodată economiile a milioane de români. Şi în acest caz, justiţia română, obedienţa şi impotenţa, s-a trezit ca mai mereu cu şireturile legate. Dar în cazul omului de afaceri român Sever Mureşan, în noiembrie 2000, Curtea Corecţionala de la Geneva a făcut dreptate românilor, condamnând acest escroc internaţional la trei ani şi jumătate de închisoare şi cinci ani de interzicere a sejurului în Elveţia (asta da problema), într-un caz de escrocherie în valoare de numai 25 milioane de dolari în dauna băncii clujene Dacia Felix. Şi în felul acesta, sub o formă sau alta, tot elveţienii cu paradisul lor au rezolvat (într-un fel) problema justiţiei, dar nu şi a banilor. Înţelegerea era de fapt una foarte simplă; statul român îl pierde pe Muresan, banii se depozitează în Elvetia, iar Curtea de la Geneva se ocupă cu priponitul infractorului român, şi asta pentru ca "băieţii deştepţi" să aiba timpul necesar să cheltuiască banii furaţi de la poporul român prin mâna lui Mureşan.

5.5.4. Tentacula "Columna Bank" - Manel Finanz A.G.-Switzerland Manevra financiară de la Columna Bank, puţin mai sofisticată în raport cu altele similare, a beneficiat de o reţetă dulce-elveţiană. Schema, de import, aparţinea partiturii mafiei financiare internaţionale. Povestea începe scurt: Columna Bank a apărut pe piaţa românească prin asocierea a patru persoane fizice din România, având fiecare un aport la capitalul iniţial de 120 milioane lei, cu un cetăţean german având un aport de 300.000 de dolari americani, şi firma elveţiană Manel Finanz A.G., societate care, cu un capital social de 7,7 milioane de dolari, a devenit proprietara băncii în proportie de 93%. Societatea Manel Finanz A.G. avea profil de societate offshore, fără să desfăşoare vreo activitate reală în Elveţia. Administratorul la vedere al firmei, Josef Fessler, a recunoscut ulterior că avea un contract cu câteva persoane din România pentru investirea banilor. În legătură cu această situaţie inedită, fostul şef al Inspectoratului General de Poliţie, Pavel Abraham (zis şi Generalul Cocaina), a dezvăluit că banii proveneau, în realitate, din România. Într-un mod similar, Urf Von Daniken, şeful politiei elveţiene, a declarat săptămânalului "Cash", care apare la Berna, că "în spatele băncii Columna se află servicii secrete româneşti". Desigur, ce nu ştia Von Daniken era tocmai deosebirea dintre fosta şi actuala Securitate. Elveţianul, şi el ca mai toţi europenii, era victima serviciilor de dezinformare ruse, care şi-au dorit mai mereu ca distincţia dintre "fosta" şi "actuala" să nu se realizeze. 93

Ingineria de la Columna Bank - proprietatea societăţii Manel Finanz A.G., care rula fonduri provenite chiar din România - s-a dovedit profitabilă dar numai pentru grupul de firme satelit Euro-Columna (columnele europene). Cu creditele acordate fără restricţii de banca Columna, firmele Euro-Columna au achiziţionat pachetele majoritare de acţiuni de la toate societăţile de stat din domeniul îngrăşămintelor, operaţiune în care a fost implicat şi fostul preşedinte al FPS (Fondul Proprietatii de Stat) Emil Dima. De altfel, pentru o bună cooperare, F.P.S. a deschis la Columna Bank un cont în valoare de 64 miliarde lei şi unul de numai 10 milioane de dolari. C.E.C.-ul "românesc" s-a grăbit şi el să deschidă un cont de 30 miliarde de lei, iar compania de stat RENEL a mai adaugat alte câteva miliarde în conturile Columna Bank. Doamna Ortansa Niculescu, cea care a moştenit preşedinţia băncii de la Vasile Bostan, a recunoscut târziu că banii au fost orientaţi, sub forma de credite, către firmele-satelit EuroColumna. Ulterior, F.P.S. nu şi-a mai putut retrage fondurile decât apelând la intervenţia Bancii Naţionale a Romaniei şi la serviciile Ministerului de Interne. Pe scurt: banii murdari, proveniţi din diverse operaţiuni speciale, au fost spălaţi, via Elveţia (paradis fiscal), prin intermediul Columna Bank şi reinvestiţi ulterior sub formă de credite speciale, în firme satelit interesate să acapareze industria îngrăşămintelor din România. 5.5.5. Operaţiunea "Valeologia" Bancorex a acordat, în perioada 1992-1993, credite în valută societăţii Valeologia, cu toate că firma din Chişinău nu era autorizată să efectueze operaţiuni de comerţ pe teritoriul România. În iulie 1997, Curtea de Conturi a constatat această operaţiune financiară a Bancorexuului. Deşi cunoştea acest lucru, preşedintele Bancorex din acea perioadă Dan Pascariu a aprobat creditele. Cu banii de la Bancorex, societatea Valeologia a achiziţionat autoturisme marca ARO (româneşti), pe care le-a revândut în spaţiul ex-sovietic. 60 Conform Direcţiei de Combatere a Crimei Organizate din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, prejudiciul adus Bancorex prin această operaţiune ilegală a fost de numai 3,9 miliarde de lei şi 137 milioane de dolari. În cadrul cercetărilor, în afară de Dan Pascariu, au mai fost acuzaţi: Răzvan Temeşan, Gheorghe Carabasan, Adrian Constantinescu, Petre Dima, Daniel Ionescu, Nicu Stan şi Nicolae Voiculet. Imediat după momentul deschiderii anchetei a intrat în acţiune mafia politica autohtonă - teleghidată de la Apus, interesată direct de muşamalizarea dosarului. Astfel, propunerea I.G.P. de trimitere în judecată a lui Dan Pascariu a fost refuzată de procurorul Alexandru Tuculeanu din Parchetul General, care a dispus neînceperea urmăririi penale (celebrele N.U.P.-uri). Drept pedeapsă, procurorul Tuculeanu a fost avansat director-adjunct. Asta deşi, ulterior, Parchetul General a infirmat soluţia dată de 60

http://dobrogea.zonainterzisa.ro

94

procurorul Tuculeanu. Pe scurt, acordarea de credite ilegale societăţii private Valeologia din Chişinau (paradis fiscal al serviciilor secrete sovietice), a reprezentat o operaţiune acoperită a mafiei ruse. 5.5.6. Axa "ALRO-Slatina" - "ITC Management A.G.-Switzerland" - "Moscova" Alro, lider naţional în producţia de aluminiu, era una dintre puţinele mari întreprinderi româneşti profitabile şi competitive pe piaţa europeană. La sfârşitul aniulor 90, combinatul avea o cifră de afaceri de aproximativ 300 de milioane de dolari şi un profit de 50 de milioane. Guvernul condus de Adrian Năstase a propus privatizarea societăţii Alro apelând la cea mai slabă metodă, evident în defavoarea statului român, respectiv majorarea capitalului social. în perioada respectivă, Grupul "Marco International" achiziţionase de pe Bursa un pachet semnificativ de acţiuni ALRO. În vara anului 2001, Ovidiu Musetescu a lasat practic grupul rusesc să devina acţionar majoritar printr-o majorare de capital social. Banii respectivi, n-au intrat în bugetul statului român, ci au rămas în societate, adică în cele din urmă la dispoziţia noului proprietar (Marco International). Numai după presiunile Bancii Mondiale, procesul a fost stopat. Cu toate intervenţiile europene, privatizarea s-a produs totuşi pe 1 mai 2002, dar între timp Grupul Marco International ajunsese să detina nici mai mult nici mai puţin de 42% din acţiunile Alro, cumpărate direct de pe piaţa de capital. În această situaţie delicată, statul român a negociat cu spatele la zid, pentru că nici un alt investitor nu s-ar fi încumetat să achiziţioneze pachetul majoritar ştiind că are în spate un acţionar semnificativ care i-ar fi putut bloca orice decizie. În final, Alro a fost vândut pentru numai 11,4 milioane de dolari, valoarea a 10% din acţiuni, aceeaşi cu care concernul Marco International devenea acţionar majoritar. Dacă pachetul majoritar ar fi fost vândut la licitaţie (de exemplu), statul român ar fi putut încasa cel puţin 50 de milioane de euro, dar suma putea fi cu mult mai mare, ţinand cont de profitabilitatea societăţii româneşti. Se poate constata astfel, încă o dată, că ministrul privatizării, Ovidiu Musetescu a facut o altă afacere proastă pe banii cetăţenilor români. 5.5.7. Spionajul rusesc mobilizat pentru ALRO Milcprile de culise au îndepărtat alţi pretendenţi la ALRO, între care se număra şi companiile Pechiney (societate franceză, în acel moment cel mai mare producător european de aluminiu), Balli Metal şi Glencore. Reprezentanţii Pechiney l-au însoţit chiar şi pe premierul francez din acea perioadă, Lionel Jospin, într-o vizită oficială la Bucuresti, unde şi-au exprimat

95

intenţiile clare de preluare a combinatului ALRO-Slatina, însă se pare ca ruşii aveau încă de atunci prioritate. 61 Iar ca reţeta să fie completă, ruşii au înfiinţat şi o firmă Offshore la Zug, în Elveţia înainte de privatizare. Societatea, denumită ITC Management A.G., a început sa cumpere imediat după înfiinţare cantităţi masive de aluminiu de la ALRO, şi asta doar pentru a obţine cât mai multe informaţii despre combinatul românesc. Conform documentelor solicitate de C.R.J.I. de la Registrul elveţian al companiilor, firma ITC Management A.G. a intrat în proces de lichidare imediat după ce Grupul Marco International a cumpărat ALRO - misiunea fiind îndeplinită cu succes. O altă societate utilizată în acest joc rusesc este compania Dover Resources Ltd, înmatriculată în Marea Britanie. Documentele obţinute de C.R.J.I. de la englezi arată că din acţionariatul Dover Resources Ltd fac parte Krasner şi Vasily Semivolkov, directorul firmei ruseşti Raznoimport U.K. (Londra).

Concluzii Pentru a ne da seama de ce este avantajos să înfiinţăm o companie offshore pentru a ne putea conduce mai bine afacerile este suficient să studiem avantajele pe care le au aceste companii. Aceste avantaje sunt: 

anonimitate şi confidenţialitate;



suportă taxe reduse şi ajută la o mai bună planificare internaţionala a taxelor;



lipsa controalelor valutare;



operează într-un sistem economic şi politic stabil;



operează într-un sistem bancar bine organizat şi dezvoltat;



posibilitatea diversificării obiectului de activitate fără nici o restricţie;



regulamente lejere;



posibilitatea de expansiune mult mai bună;



ascunderea provenienţei mărfurilor prin prelucrarea în zonele libere adiacente altor centre

financiare offshore; 61

http://clusterro.tripod.com/offshore

96

Anonimatul şi confidenţialitatea sunt invocate ca principale avantaje ale companiilor offshore, după taxele scăzute sau chiar lipsa acestora. Printre motivele care determină o asemenea alegere se numără: 

în cele mai multe cazuri compania offshore este folosită ca o a treia parte desfaşurând

tranzacţii pe piaţa locală. În acest caz, cele 2 companii nu trebuie sa aibă acelaşi director întrucât aceeaşi persoană nu poate semna un acord între 2 companii în calitate de director al amândurora; 

în multe ţări obligativitatea de a plăti taxe este legată de locaţia administraţiei companiei.

Dacă este evident că directorii şi acţionarii unei companii străine sunt înregistraţi pe piaţa locală, veniturile companiei străine vor fi considerate ca venituri ale unor proprietari locali şi vor fi, în consecinţă, taxabile; 

oamenii de afaceri doresc sa menţină anonimatul în ceea ce priveşte activităţile

desfăşurate, profiturile acumulate, investiţiile; 

anonimatul nu poate fi obţinut odată ce compania a fost înregistrata cu deţinătorii ei reali,

iar documentele în care sunt consemnaţi acţionarii şi directorii sunt îndosariate. În contrast, când compania este înregistrată ca anonimă, iar proprietarii, la un moment dat, nu mai doresc acest lucru, structura nu poate fi oricând schimbată; 

publicul are acces la dosarele ce conţin certificatele de acţionar, documentele de

constituire ale unei companii etc. Pe plan mondial peste 95% din deţinătorii de companii offshore folosesc o structură de anonimat, restul preferând o structură deschisă. Angajaţii sunt obligaţi prin juramânt să păstreze secrete numele beneficiarilor nerezidenţi. Doar datele generale sunt prezentate din când în când pentru a informa guvernul şi publicul cu privire la evoluţia în acest domeniu. în funcţie de dorinţa beneficiarului companiei, identitatea acestuia poate fi cunoscută doar de cei cu care lucrează în mod direct, cum ar fi directorul general şi adjunctul. Jurisdicţiile fiscale existente pe plan mondial se împart în două categorii: cele caracterizate de un nivel ridicat al taxelor (taxa pe venit, TVA, taxa pe salarii, taxa pe dividende, taxe municipale, taxe de drumuri, taxe imobiliare etc.) şi cele care nu percep taxe deloc sau acestea sunt foarte mici. În jurisdicţiile care nu percep taxe, cum ar fi Bahamas, Gibraltar nici una din taxele mentionate mai sus nu este percepută. O companie înregistrată într-o astfel de jurisdictie nu plăteşte nici o astfel de taxă. Dacă luăm în considerare o jurisdicţie cu taxe scazute, vom vorbi de taxa pe profitul companiei. O jurisdicţie cu astfel de taxe este Ciprul, unde se aplică o taxa de 4,25% pe profit brut. Profitul brut este calculat prin scăderea din venit a tuturor cheltuielilor făcute de o companie pentru desfăşurarea afacerilor. Aceasta include costul bunurilor vândute, salariile, 97

cheltuielile de călătorie, cazare şi protocol, taxe profesionale, comisioane şi asa mai departe. Nu există limite în ceea ce priveşte aceste cheltuieli decât bunul simţ. Mai mult, salariile nu sunt taxabile. Totuşi, alte jurisdictii, de exemplu Insula Man, impun o taxă fixă (750 lire sterline, sau 1200$ în cazul Insulei Man) oricărei companii, indiferent de profiturile sau pierderile acesteia. Cât despre planificarea internaţională a taxelor, companiile internaţionale folosesc entităţile offshore pentru a-şi dirija profiturile către acestea şi pentru a-şi desfăşura activitatea astfel iîcât să plătească cât mai puţine taxe. Nu este de mirare că mii de oameni de afaceri şi companii folosesc companii offshore pentru planificarea internaţională a taxelor, printre acestea numărându-se firme renumite în întreaga lume precum Pepsi Cola, Tetra Pak, Barclays RJR Nabisco şi altele. Existenţa unor tratate de evitare a dublei impuneri internaţionale împreună cu taxele scăzute oferă posibilităţi imense pentru planificarea taxelor. Mulţi oameni de afaceri încearcă să evite stabilirea unei baze străine acolo unde există controale valutare sau sunt intenţionat complicate formalităţile ce privesc aceste operaţiuni. Companiile offshore nu sunt supuse controalelor valutare de nici un fel. Ele pot primi fonduri fie în cash, fie sub altă formă, în orice tip de valută şi de asemenea pot face plăţi către orice persoană în orice ţară, sau pot face retrageri de fonduri fără nici o explicaţie sau documente cerute de bancă. Astfel, compania operează într-un sistem bancar nerestrictiv. Companiile offshore pot menţine conturi în orice tip de valută, sub forma de conturi curente, conturi cu preaviz, sau depuneri la termen fix, iar dobânzile plătite sunt similare cu cele practicate la nivel internaţional. Fondurile din aceste conturi pot fi transferate în străinătate fără nici un fel de restricţie şi fără solicitarea unor documente sau a unor permise. Orice om de afaceri, orice investitor îşi doreste să îşi desfăşoare activitatea într-o ţară ce are aceste caracteristici. Nimeni nu doreşte să îşi vadă banii pierduţi din cauza schimbării guvernelor, sistemului de guvernare sau din cauza instabilităţii economice ce poate aduce cu ea inflaţie, regresie economică şi multe alte probleme. După apariţia noilor state independente din fostul bloc sovietic procesul de restructurare economică a dus inevitabil la crize financiare (falimente bancare, jocuri piramidale etc.) care au însemnat pentru populaie pierderea economiilor. Unul din cele mai mari avantaje ale Ciprului, ca centru offshore este stabilitatea economică şi politică într-o regiune vulnerabilă în această privinţă. Războiul civil din Liban i-a conferit Ciprului primul avantaj în 1970, urmată de Razboiul din Golf din 1990 şi colapsul Iugoslaviei. Multe companii care au venit pentru un refugiu temporar au rămas atunci când au văzut că aceasta ţară le oferea mai mult de atât.

98

Aceasta este una din priorităţile pe care orice centru financiar offshore le are de îndeplinit. La aceasta au contribuit şi marile bănci ale lumii ce şi-au stabilit centre de operare în aceste zone şi au ridicat astfel standardul de desfăşurare al acestei activităţi. Având în vedere modul în care se desfăşoară afacerile astăzi este de neconceput ca un centru financiar offshore să nu aibă un sistem bancar bine dezvoltat. Centrele financiare offshore permit în mod frecvent diversificarea obiectului de activitate al unei companii, operaţie care nu este posibilă în ţara de origine a investitorului. Companii cu impuneri şi restricţii dureroase în ţara lor de origine pot găsi nenumarate soluţii comerciale în centre offshore, scapând astfel de multe din probleme. De exemplu, băncile japoneze sau americane nu se pot angaja în unele chestiuni legate de titlurile de valoare prohibite de lege în ţările lor, intra pe acest delicat domeniu cu ajutorul entităţilor offshore. Trebuie menţionat şi faptul că formalităţile de diversificare a activităţii unei companii sunt îndeplinite fără prea multă birocraţie. Frica de regulamente excesive este o atracţie majora spre acest domeniu şi este motivul pentru care înregistrarea de bănci, societăţi de asigurări sau societăţi de transport maritim a devenit un pilon important al industriei offshore. Un nou val de instrumente financiare se deplasează spre domeniul offshore pentru acelaşi motiv. Acest val include fonduri de investiţii închise, instrumente de plataă comertul cu Eurodolari. Marile corporaţii văd centrele offshore ca pe ceva indispensabil pentru expansiunea lor pe noi pieţe la costuri competitive. De exemplu, centrele financiare offshore domină câteva activităţi internaţionale cum ar fi: shippingul, transportul aerian, domeniul financiar şi al societăţilor de asigurari captive. În ultimul timp au fost înregistrate, aproximativ un milion de companii offshore în toată lumea, iar multe din corporaţiile de răsunet de pe piaţa mondială operează prin aceste centre. Amintim aici IBM şi Microsoft în Dublin, Orient Express şi American Airlines în Bermude, De Burs în Insula Man, GE şi CNN în Cipru. Astfel, o firmă va putea intra mai usor pe o piaţă sau îşi va putea deschide o filială sau o sucursală într-o anumită ţară pentru că va fi privita ca o firmă straină şi va putea beneficia de facilităţi acordate de guvernul ţării respective. Putem da aici ca exemplu de ţară România care acordă facilităţi investitorilor străini ce îşi plasează banii în ţară noastră. Oamenii de afaceri pot ascunde provenienţai mărfurilor pe care le comercializează cu ajutorul zonelor libere. Astfel, ei pot introduce mărfurile în zonele libere unde le pot schimba ambalajul, le pot prelucra şi le pot ascunde provenienţa pentru că mărfurile vor avea ca provenienţa apoi zona liberă, şi implicit ţara care a organizat aceasta zonă liberă şi astfel mărfurile pot fi mai uşor alese de consumatori.

99

BIBLIOGRAFIE 1. 2.

Anton C

„Delaware, mai bun decât un offshore”, Editura Anton

Antonescu C.

Publishing House, Bucureşti, 2006 „Economie subterană: fenomen obiectiv, derapaj temporar de la normalitate la flagel cronic”, Editura

3.

Balaban C.

Economică, Bucureşti, 2005 „Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de teorie şi

4.

Bişa C.

practică judiciară”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006 „Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală şi fraudă fiscală”, Editura BMT Publishing House,

Bişa C.

Bucureşti, 2005 „Delaware, un paradis fiscal în SUA”, Editura Teora,

6. 7.

Bîrle V. Burciu A.

Bucureşti, 2005 „Frauda fiscală”, Editura Teora, Bucureşti, 2006 „Economie comercială”, Editura Universităţii Suceava,

8.

Clocotici D., Gheorghiu G.

Suceava, 2001 „Dolul, frauda şi evaziunea fiscală”, Editura Lumina

5.

Lex, Bucureşti, 1996 100

9.

Costea C.

„Bazele administrării afacerilor comerciale”, Editura

10.

Craiu N.

ASE, Bucureşti, 2007 „Economie subterană între DA şi NU”, Editura

11.

Friedman M.

Economică, Bucureşti, 2006 “Capitalism şi libertate”, Editura Enciclopedică,

Hlaciuc E.

Bucureşti, 1995 “Contabilitate financiara armonizata cu directivele

12.

contabile europene si standardele internationale de contabilitate”, Editura Didactică şi Pedagogică, 13. 14.

Hoanţă N.

Bucureşti, 2002 „Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi,

Horaţiu S.

2000 „Evaziunea fiscală legală prin intermediul firmelor offshore: privire asupra fenomenului”, Editura Teora,

15..

Ledoran S., Philippe R.

Bucureşti, 2004 „Cyber – Mafia hackerilor. Securitatea site-urilor

16.

Mănăilă A.

comerciale”, Editura Antet, Bucureşti, 2006 „Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală”,

17. 18.

Martinez J.C. Năutu C.N.

Ediţia a II a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006 „Le fraude fiscale”, Paris, 1990 „Evoluţia şi tehnica impozitelor directe din România”,

19.

Olteanu I., Bistriceanu G.

Bucureşti, 1990 „Evaziunea fiscală. Metode şi tehnici de combatere a

20.

Pătroi D.

evaziunii fiscale”, Editura ASE, Bucureşti, 2005 „Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul contravenţional şi caracterul infracţional”, Editura

21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 101

Pop V., Scarlat M.

Economică, Bucureşti, 2006 „Veniturile statului – evaziunea şi frauda fiscală”,

Popa Ş. Cucu A.

Editura Teora, Bucureşti, 2005 „Economie subterană şi spălarea banilor”, Editura

*** *** *** *** *** *** *** *** *** *** *** ***

Expert, Bucureşti, 2006 Revista „Adevărul economic” Revista „Finanţe, contabilitate” Revista „Impozite şi taxe” www.123start.ro www.prezentonline.ro www.offshore.ro www.worldbank.org www.wall-street.org www.zf.ro www.mişcarea.com www.clustero.tripod.com www.un.org

35. 36. 37. 38.

*** *** *** ***

www.money.howstuffworks.com www.enenkio.org www.new-utopia.com www.dobrogea.zonainterzisă.ro

102