Papa Leon I Cel Mare

Papa Leon I cel Mare Papa Leon I cunoscut ca Leon cel Mare, papă între anii 440 şi 461. În anul 452 a stăvilit invazia lui Attila în peninsula Italică, întâlnindu-se cu el la Mantova, unde l-a convins să elibereze robii şi să facă drum întors. S-a pronunţat în numeroase chestiuni teologice. S-au păstrat 69 de predici ale sale, în care a clarificat unele probleme dogmatice fundamentale. Ridicat în rândul sfinţilor. Recunoscut atât în Apus, cât şi în Răsărit.

Viaţa Papa Leon I Primul papă căruia posteritatea i-a acordat titlul de „cel Mare” este Sfântul Leon, care a stat la cârma Bisericii lui Cristos între anii 440 şi 461. Au fost douăzeci şi unu de ani plini de greutăţi, atât din interior, cât şi din afară. În aceşti ani, spre Roma s-a îndreptat Attila, „Biciul lui Dumnezeu”, în fruntea armatelor sale, care nu cunoşteau nici mila faţă de oameni, nici respectul faţă de cele sfinte; cu prestigiul persoanei sale şi cu puterea cuvântului său, papa Leon îl convinge pe temutul conducător să cruţe Roma şi chiar să părăsească Italia. Peste câţiva ani, în 455, vandalii ajung la porţile Cetăţii Eterne, hotărâţi să nu lase în urma lor decât un morman de ruine grămădite peste cadavrele locuitorilor săi; papa Leon o îmblânzeşte pe căpetenia lor, Genseric, şi obţine favorul de a fi cruţate toate lăcaşurile de închinare, cu toţi cei ce se vor adăposti în ele. Bisericile, mănăstirile, catacombele, cavourile cimitirelor au devenit pentru câtva timp locuinţa cetăţenilor îngroziţi; năvălitorii au prădat casele, multora le-au dat foc, dar cea mai mare parte a populaţiei a fost salvată. Mai primejdioase şi mai dureroase pentru inima de Păstor suprem a lui Leon au fost frământările din interiorul Bisericii. După condamnarea în Sinodul Ecumenic de la Efes (431) a episcopului de Constantinopol, Nestorie, care învăţa că în Cuvântul Întrupat, Cristos, există două persoane distincte şi două naturi distincte, călugărul Eutichie a început să afirme că Isus Cristos nu a avut decât firea dumnezeiască, iar firea omenească a fost doar o aparenţă. Prin aceste învăţături, se lovea în însăşi existenţa reală, istorică, a lui Cristos. Patriarhul Constantinopolului, Flavian, condamnă această rătăcire, dar călugărul erudit şi energic reuşeşte să-i atragă de partea sa pe patriarhul de Alexandria şi pe împăratul Teodosie, care adună un sinod ce hotărăşte depunerea lui Flavian. Acesta se adresează papei Leon, care, întro scrisoare rămasă celebră, Epistola dogmatica ad Flavianum, expune limpede şi pe larg învăţătura ortodoxă, adevărată, conformă Sfintei Evanghelii şi sinoadelor anterioare. Împăratul convocă un nou sinod, la Calcedon – localitate pe malul Bosforului –, şi 600 de episcopi, în frunte cu delegaţii papii Leon, ascultă şi aprobă scrisoarea dogmatică a Marelui Păstor; se afirmă solemn învăţătura că în Cristos coexistă două naturi unite într-o singură persoană. „Isus Cristos”, spunea papa Leon în scrisoarea sa, „pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a născut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, după firea omenească, ca un singur şi acelaşi Cristos, Fiu, Domn, Unul-Născut (din Dumnezeu), în două naturi unite fără confuzie, nici schimbare, fără împărţire, nici separare, distincţia naturilor nefiind deloc suprimată prin unirea lor, fiecare natură păstrând, dimpotrivă, particularitatea ei, ambele adunându-se într-o singură formă, o singură persoană şi o singură ipostază”.

Sinodul din Calcedon, al IV-lea ecumenic, este o expresie strălucită a unităţii cu Sfântul Scaun de la Roma, expresie care, de atunci şi până astăzi, nu a mai atins această strălucire. Despre papa Leon cel Mare nu avem prea multe amănunte din viaţă, deoarece lui nu-i plăcea să vorbească despre el însuşi în scrisorile sale. Era conştient de înălţimea funcţiei sale şi a ştiut să întruchipeze în persoana şi activitatea sa demnitatea, puterea şi grija de părinte a lui Petru, capul apostolilor. Atitudinile lui, întotdeauna solemne, adesea severe, nu au îndepărtat căldura umană şi entuziasmul, aşa cum ne putem da seama după cele 96 de „Sermones” – predici – şi peste 170 de scrisori ce au ajuns până la noi. Îndeosebi omiliile ni-l arată ca pe unul dintre cei mai mari papi ai Bisericii, preocupat cu părintească dragoste de binele sufletesc al fiilor săi, cărora le vorbeşte într-un limbaj foarte accesibil, traducându-şi gândurile în forme scurte şi practice pentru trăirea vieţii creştine. Scrisorile, redactate într-un stil ales, cu unele cadenţe foarte expresive, ne dau măsura întreagă a personalităţii sale bogate. Spirit înţelegător şi cu vederi largi, el nu se opreşte la amănuntele neînsemnate ale problemelor, ci analizează şi expune esenţialul; aşa a procedat în formula dogmatică a învăţăturii de credinţă, dezbătută şi definitivată de către Sinodul Ecumenic al IVlea, din Calcedon. Când, în ziua de 10 noiembrie 461, a închis ochii pentru lumina soarelui material, contemporanii săi au înţeles că, prin el, Dumnezeu a dăruit Bisericii o piatră solidă la temelia credinţei, iar imperiului de Apus, aflat în declin, un salvator providenţial; pentru aceste motive, l-au numit Leon I cel Mare. Poate primul care ar fi protestat împotriva acestui titlu ar fi fost el însuşi. Într-o predică ţinută la slujirea de aniversare a încoronării sale, spunea: „Deşi în Biserica lui Dumnezeu există trepte şi grade diferite, totuşi, după cum ne învaţă Apostolul, în Cristos suntem cu toţii una. Prin unitatea credinţei şi a Botezului, preaiubiţilor, formăm fără deosebiri o singură societate şi egală este demnitatea noastră, după cuvântul preasfânt al fericitului apostol Petru: «Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţime sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos» (1Pt 2,5), şi mai jos: «Voi, însă, sunteţi o seminţie aleasă, o preoţime împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat să fie al Lui»” (1Pt 2,9 Sacramentul leonian, una dintre cele mai vechi opere liturgice ale Bisericii romane, cu toate că-i poartă numele şi poate că unele rugăciuni sunt compuse de el, nu poate fi considerat în întregime opera sa. Sf. Leon a fost prieten cu Sf. Prosper de Aquitania şi cu Sf. Ioan Casianul, Scitul, care, în prefaţa operei lui, îl numea pe Sf. Leon onoarea Bisericii romane şi a ministerului divin (A. Cayré, op. cit., vol. II, p. 123). În cei 21 de ani de pontificat, Sf. Leon a luptat neobosit pentru unitatea creştină. În Occident l-a preocupat puritatea credinţei catolice contra manicheilor care, alungaţi din Africa de vandali, au năpădit Italia şi Roma, scandalizând sufletele creştine cu predicile lor imorale. Sf. Leon lea ars cărţile şi i-a predat pe cei vinovaţi puterii civile. Lupta sa contra pelagienilor a fost în a apăra pe episcopii spanioli şi pe cei din Galia împotriva acestor eretici şi a priscilienilor. In Iliricul Oriental, ce cuprindea şi Dacia, a condamnat purtarea arhiepiscopului de Tesalonic, care, în calitate de delegat papal, încălca premeditat drepturile mitropoliţilor săi. În Orient a luptat contra monofiziţilor, trimiţând patriarhului Constantinopolului catolic, Flavian, tomul către Flavian, document dogmatic de prim ordin, în care expune doctrina corectă, demonstrând că Isus Cristos este o persoană unică, având două naturi: divină şi umană, contra ambiţiei patriarhului Dioscor al Alexandriei, care, în anul 449, prezidă un conciliu în Efes, ca apărător al credinţei şi al formulelor Sf. Ciril, cu scopul de a înjosi scaunul Constantinopolului, care din anul 381, se pretindea conducătorul Orientului. Cu sprijinul trupelor imperiale şi al unei bande de călugări fanatici înarmaţi cu bastoane, Dioscor îşi impuse voinţa, terorizând adunarea celor 135 de episcopi, fără să ţină seama de instrucţiunile papale, îl reabilită pe Eutichie, eretic monofizit, în 8 august şi, în 22 august, depuse pe mulţi episcopi: Eusebiu de Dorileea, Teodor de Ibas, Domnus de Antiochia şi pe Flavian, patriarhul Constantinopolului, care, după trei zile muri din cauza rănilor produse de loviturile oamenilor lui Dioscor. Delegaţii papali scăpară cu fuga, ducând cu ei la Roma apelul episcopilor Flavian al Constantinopolului, Eusebiu de Dorileea şi Teodoret, care, în calitate de episcopi catolici greci, recunoşteau Scaunul apostolic şi cereau Papei ajutor împotriva uzurpatorului Dioscor al Alexandriei. Delegaţii Papei la acest sinod au fost Episcopul Iulian, preotul Renatus şi diaconul Ilarie. Sf. Leon,

Papa Romei, a numit acest conciliu Latrosinum efesinum, banditismul efesin. Urmaşul împăratului monofizit Teodosie al II-lea, împăratul sincer catolic Marcion (450-457) convoacă, la cererea Papei Leon, Conciliul Ecumenic de la Calcedon, în octombrie 451, cu participarea a 500 de episcopi, fiind pregătit şi prezidat de delegaţii Papei: episcopii Paschasinus, Lucentius şi preotul Bonifaciu. Scrisoarea Papei Sf. Leon către Flavian a fost acceptată ca dogmă de credinţă, ca însăşi învăţătura lui Petru, fiind aclamată astfel: Iată credinţa Părinţilor Iată credinţa Apostolilor Noi toţi credem astfel, ortodocşii cred astfel Blestemaţi să fie cine nu va crede aşa. Petru a vorbit prin Leon. (A. Cayré, op. cit. p. 137; Samuil Micu, Istoria bisericească, transliterare de Arhim. Veniamin Micle, Sf. Mănăstire Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1993, p. 151). Când lucrările conciliului au fost terminale, episcopii au scris Papei cerându-i să confirme toate deciziile: Tu eşti, pentru noi, interpretul fericitului Petru. Noi suntem 500 de episcopi pe care tu îi conduci, cum conduce capul membrele. Cum a avut Dioscor nebunia să-l susţină pe Eutichie şi să se răzvrătească contra Aceluia care a primit de la Mântuitorul însuşi paza viei sale?. Papa a aprobat deciziile, mai puţin canonul 28 care prevede pentru episcopul Constantinopolului recunoaşterea lui ca patriarh, al doilea în scaun după Papa, şi extinderea autorităţii lui asupra Asiei Mici şi a Traciei. Abia în sec. al XIII-lea, Roma a aprobat acest canon, al 28-lea, de la Conciliul Calcedon (451), pe care, de altfel, au refuzat să-l accepte şi patriarhii Alexandriei şi Antiochiei. Sf. Leon a apărat unitatea credinţei, concordia episcopilor, primatul lui Petru, subliniind originea lui divină şi nu laică, acordată de imperiu, cum ar fi vrut unii; de asemenea, că Roma are cunună martirii şi purpura -- sângele lor, este capul lumii creştine, cu misiunea de a uni întregul corp al Bisericii în jurul urmaşului Sf. Petru, episcopul Romei.