Optional_limba Noastra.doc

Liceul Tehnologic ‘Dimitrie Leonida’ Piatra- Neamț

PROIECT DE PROGRAMĂ PENTRU DISCIPLINA OPŢIONALĂ

Limba noastră-i o comoară CLASA A III-A

Prof. înv. primar: Mirăuță Florența- Roxana

DURATA: 1 AN Număr de ore pe săptămână : 1oră

Decembrie 2018 1

ARGUMENT Limba unui popor este însăși esența vieții acestuia, este oglinda în care sufletul omenesc își dezvăluie chipul, este primul dar dumnezeiesc pentru a fi călăuza omului de la începuturi. Poți fi călător purtat de dor ”în patria de cuvinte”, poți să fii căutător de comori în povești sau poți să zbori pe aripile poeziei. Cuvintele sunt flori ale gândului, cu ajutorul cărora oamenii reușesc să intre pe tărâmul cunoașterii și al comunicării. Aceasta din urmă este abilitatea de a exprima şi de a interpreta concepte, gînduri, sentimente, fapte şi opinii, atît în formă scrisă, cît şi orală (ascultare, vorbire, citire şi scriere), şi de a interacţiona lingvistic adecvat şi creativ, în diverse contexte sociale şi culturale: în educaţie şi formare, la școală, la muncă, acasă şi în timpul liber. Este foarte important să ne exprimăm și să scriem corect, numai astfel vom fi ascultați și înțeleși. Pentru a reuși acest deziderat trebuie să pornim de la a citi cât mai multe lecturi și bogăția de sensuri s-o folosim pentru a crea frumoase texte. Prin lectură elevii sunt conduşi să-şi formeze capacitatea de a surprinde, de a descoperi conţinuturi şi forme ale realităţii, exprimate întro multitudine de modalităţi de expresie, de a le asocia unele cu altele, ceea ce le permite să-şi extindă astfel aria cunoaşterii, însă textele literare și nonliterare conţin ortograme, pe care un şcolar mic nu le poate învăţa apelând la normele de specialitate ale limbii, dar este nevoit să le respecte. Disciplina opțională ”Prieteni cu limba română” formează capacităţi de receptare şi de exprimare orală şi scrisă, cultivă creativitatea literar-artistică şi dezvoltă latura moral-estetică a personalităţii elevilor. Cu ajutorul tablelor interactive de care dispune școala lecțiile devin mai atractive, copiii participând cu plăcere la activitățile propuse. Consider că disciplina opțională trebuie să fie o permanentă strădanie de a-l învăţa pe elev cum să înveţe, cum să privească cartea ca pe un minunat şi statornic prieten, ca pe un real instrument de lucru, căci, ştiut este faptul că„ există o adevărată prăpastie între a şti să citeşti şi a şti să înveţi, a şti să exploatezi lecturile, adică a te sluji cum trebuie de acest mijloc specific care este textul tipărit.”(Bertrand Schwartz ,Educaţia mâine, Editura didactică şi pedagogică,1976). „Să înveţi pentru tine,dar să ştii pentru toţi” NICOLAE IORGA

2

Competențe specifice şi exemple de activităţi de învăţare: Competenţe specifice

1. Exprimarea curiozității pentru receptarea textelor în forme variate de prezentare

2. Manifestarea interesului pentru carte, ca bun de valoare

Activităţi de învăţare - vizionarea unor filme pentru copii care au la bază textele suport; - solicitarea repetării unui mesaj; - audierea unor povești, poezii, compuneri, dialoguri, cântece despre personaje; - exerciţii de ascultare a unor texte literare, prezentate de către învăţător sau de către un elev; formularea de răspunsuri și întrebări despre conţinutul unui mesaj audiat; - identificarea personajelor dintr-un fragment de poveste audiat/vizionat - citirea unor texte literare, adecvate vârstei, sub îndrumarea învăţătorului, a părinţilor sau din proprie inițiativă; - lectura activă, cu creionul în mână, pentru a selecta ortogramele, expresiile și enunțurile solicitate; - citirea expresivă a replicilor unor personaje; - citirea unor poveşti/povestiri utilizând tabla interactivă; - găsirea unor expresii frumoase folosite în textele studiate. - vizite la biblioteca şcolii; - călătorie „virtuală” printr-o bibliotecă; - exerciţii de prezentare a unor cărţi pentru copii; - amenajarea unui colț de lectură; - exerciții de prezentare a unor texte literare scrise de același autor; - proiecte pentru realizarea unor cărți, a revistei școlii și expunerea lor în clasă.

3. Exprimarea opiniei personale în legătură cu anumite aspecte observate, discutate

- discuţii privind comportamentul personajelor -evidenţierea unor modele de comportament; - descrierea succintă a trăsăturilor (fizice sau morale) ale unui personaj; - aplicarea unor deprinderi de comportament moral în 3

contexte diferite; - discutarea efectelor (pozitive şi negative) ale diferitelor acte de comportament prin referire directă la textele audiate/vizionate; - exerciții de relaționare pozitivă în cadrul grupului; - exprimarea aprecierii fată de comportamentul potrivit al personajelor și al colegilor; - joc de rol.

4. Manifestarea interesului și a dorinței de a se exprima și scrie corect

5. Asocierea exprimării verbale, cu alte forme de exprimare: muzică, desen, pictură, colaj etc.

- exerciţii de alcătuire de enunţuri, compuneri, dialoguri despre personaje, cu folosirea ortogramelor întâlnite în text; - revizuirea textelor redactate; - exerciţii de corectare reciprocă, între colegi, a dictărilor, pentru a-şi dezvolta capacitatea de a sesiza formele greşite; - concurs de alcătuire de poezii, compuneri, dialoguri scurte; - exerciţii -joc de completare a unor propoziţii; - realizarea de portofolii cu textele compuse; - discutarea și corectarea greșelilor apărute în scriere. - exerciţii de comparare a textului unei opere literare cu filmul realizat după aceasta; - punerea în corespondenţă a cântecelor, desenelor, picturilor, colajelor cu mesaje orale indicate; - realizarea de benzi desenate cu scene din textele suport; - concursuri de recitare; - exerciţii de interpretare a cântecelor; - realizarea de portofolii cu lucrările create; - dramatizări.

4

Conţinuturile învăţării  

Formularea de întrebări și răspunsuri despre conținutul textelor suport Prezentarea unor lecturi și personaje de poveste



Identificarea ortogramelor din mesaje audiate, citite



Scrierea corectă a ortogramelor, a cuvintelor , a dialogurilor și a compunerilor Creația în versuri

 

Portret de personaj în culoare, poezie, joc și cântec



Comportamentul personajelor – opinii, păreri



Dialogul - intonarea expresivă a propozițiilor, utilizarea semnelor de punctuație

Modalităţi de evaluare      

Observarea sistematică Probă orală Probă practică Probă scrisă Autoevaluarea Portofoliul

5

Bibliografie 



 

 

Ministerul Educaţiei Naționale, Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura româna, clasele a III-a – a IV-a, ordinul M.E.N. nr. 5003/2.12.2014, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Organizarea interdisciplinară a ofertelor de învăţare pentru formarea competenţelor cheie la şcolarii mici – suport de curs ICOS, Maria Raicu, Cetatea de cuvinte compuneri pentru clasa a III-a, Editura Ars Libri, 2014, Mihaela Șerbănescu, Larisa Bodescu, Gabriela Drăcman, Gabriela

Georgeta Pescaru, Manuela Dumitrescu, Comunicare în limba română,clasele a II-IV a, Editura Tiparg, 2016

Poveşti, povestiri de Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Fraţii Grimm și Hans Christian Andersen în format text, audio, mp3 și video Bertrand Schwartz, Educaţia mâine, Editura didactică şi pedagogică,1976

6

PLANIFICARE

CALENDARISTICĂ

Limba noastră-i o comoară Opțional 1oră/săptămână

Nr. crt.

1.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE

Cetatea de cuvinte

Competente specifice

C1; C2; C4; C5;

Nr. CONŢINUTURI /Detalii de conţinut

Creația în versuri Formularea de întrebări și răspunsuri despre conținutul textelor suport Identificarea ortogramelor din mesaje audiate, citite Scrierea corectă a ortogramelor, a cuvintelor , a dialogurilor și a compunerilor Dialogul - intonarea expresivă a propozițiilor, utilizarea semnelor de punctuație

de ore

6

Recapitulare. Evaluare Texte suport:  



Cetatea de cuvinte de Maria Raicu Limba românească de Gheorghe

Sion Limba noastră de Alexei

Mateevici

2.

Necuvântătoa rele – personaje de poveste

C1; C2; C3; C4; C5;

Formularea de întrebări și răspunsuri despre conținutul textelor suport Prezentarea unor lecturi și personaje de poveste Identificarea ortogramelor din mesaje audiate, citite

7

6

Perioada

OBS.

Scrierea corectă a ortogramelor, a cuvintelor, a dialogurilor și a compunerilor Portret de personaj în culoare, poezie, joc și cântec Comportamentul personajelor – opinii, păreri Dialogul - intonarea expresivă a propozițiilor, utilizarea semnelor de punctuație Recapitulare. Evaluare Text suport: Ursul păcălit de vulpe de Ion Creangă

3. La gura sobei

C1; C2; C3; C4; C5;

Portret de personaj în culoare, poezie, joc și cântec Comportamentul personajelor – opinii, păreri Formularea de întrebări și răspunsuri despre conținutul textelor suport Prezentarea unor lecturi și personaje de poveste Identificarea ortogramelor din mesaje audiate, citite Scrierea corectă a ortogramelor, a cuvintelor , a dialogurilor și a compunerilor Dialogul - intonarea expresivă a propozițiilor, utilizarea semnelor de punctuație Text suport:

Fetița cu chibrituri de Hans Christian Andersen

Recapitulare. Evaluare semestrială - Cunoşti povestea şi personajele ei ?

8

6

4.

Prieteni de nădejde

C1; C2; C3; C4; C5;

Portret de personaj în culoare, poezie, joc și cântec Comportamentul personajelor – opinii, păreri Formularea de întrebări și răspunsuri despre conținutul textelor suport Prezentarea unor lecturi și personaje de poveste Identificarea ortogramelor din mesaje audiate, citite Scrierea corectă a ortogramelor, a cuvintelor , a dialogurilor și a compunerilor Dialogul - intonarea expresivă a propozițiilor, utilizarea semnelor de punctuație

5

Recapitulare. Evaluare Text suport: Hansel și Gretel după Frații Grimm

5.

Prin ”Dumbrava minunată”

C1; C2; C3; C4; C5;

Formularea de întrebări și răspunsuri despre conținutul textelor suport Prezentarea unor lecturi și personaje de poveste Identificarea ortogramelor din mesaje audiate, citite Scrierea corectă a ortogramelor, a cuvintelor , a dialogurilor și a compunerilor Creația în versuri Portret de personaj în culoare, poezie, joc și cântec

9

5

C1; C2; C3; C4; C5;

Comportamentul personajelor – opinii, păreri Dialogul - intonarea expresivă a propozițiilor, utilizarea semnelor de punctuație Recapitulare. Evaluare Text suport: Dumbrava minunată de Mihail

Sadoveanu

6.

Desaga cu învățături

C1; C2; C3; C4; C5.

Formularea de întrebări și răspunsuri despre conținutul textelor suport Prezentarea unor lecturi și personaje de poveste Identificarea ortogramelor din mesaje audiate, citite Scrierea corectă a ortogramelor, a cuvintelor , a dialogurilor și a compunerilor Creația în versuri Portret de personaj în culoare, poezie, joc și cântec Comportamentul personajelor – opinii, păreri Dialogul - intonarea expresivă a propozițiilor, utilizarea semnelor de punctuație Text suport: Fata babei și fata moșneagului de Ion

Creangă

Recapitulare. Evaluare finală Cunoşti povestea şi personajele ei?

10

5

TEXTE SUPORT

LIMBA ROMÂNEASCĂ de Gheorghe Sion Mult e dulce și frumoasă Limba ce-o vorbim, Altă limbă-armonioasă Ca ea nu găsim.

Frați ce-n dulcea Românie Nașteți și muriți Și-n lumina ei cea vie Dulce vietuiți!

Saltă inima-n plăcere Când o ascultăm, Și pe buze-aduce miere Când o cuvântăm.

De ce limba românească Să n-o cultivăm? Au voiți ca să roșească Țărna ce călcăm?

Românașul o iubește Ca sufletul său, Vorbiți, scrieți românește, Pentru Dumnezeu.

Limba, țara, vorbe sfinte La strămoși erau; Vorbiți, scrieți românește, Pentru Dumnezeu!

11

LIMBA NOASTRĂ de Alexei Mateevici

Limba noastră-i o comoară În adâncuri înfundată Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i vechi izvoade. Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le 'nşirate, - Tenfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam, ce fără veste Sa trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste.

Limba noastră îi aleasă Să ridice slava-n ceruri, Să ne spiue-n hram şi-acasă Veşnicele adevăruri.

Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere, ce spintec Nouri negri, zări albastre.

Limba noastra-i limbă sfânta, Limba vechilor cazanii, Care o plâng şi care o cântă Pe la vatra lor ţăranii.

Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara; In rostirea ei bătrânii Cu sudori sfinţit-au ţara.

Înviaţi-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme, Stergeţi slinul, mucegaiul Al uitării 'n care geme.

Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codrii veşnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfeşnici.

Strângeţi piatra lucitoare Ce din soare se aprinde Şi-ţi avea în revărsare Un potop nou de cuvinte.

Nu veţi plânge-atunci amarnic, Că vi-i limba prea săracă, Şi-ţi vedea, cât îi de darnic Graiul ţării noastre dragă.

Răsări-vă o comoară În adâncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată.

12

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE de Ion Creangă Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare. Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi. – Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă. Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti! ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "Hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc. Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii. Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea. După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine…şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta…re-i mai era foame! Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul. – Bună masa, cumătră! Ti!!! da’ ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta…re! mi-i poftă! – Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia mam muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci. – Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.

13

Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da’ nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu. Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada! În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr’ de coadă! Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr’ de coadă, începu a striga: – Hei cumătre! Dar ţiau mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă? Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială… Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac…" Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumătre! nu trage, cămi rupi piciorul!" În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului. Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!

14

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE – cântec Mergeam odată liniştit mergeam spre casa mea, Dar dintr-o dată am simţit, a pește mirosea. Ce mult mi-ar plăcea să mănânc un pește afumat, Dar nu ştiam de und’ să-l iau şi iată ce-am aflat:

R: Mor, mor, mor, acum veţi afla, Mor, mor, mor, veţi şti povestea mea; Mor, mor, mor cum coada mi-am pierdut, Mor, mor, mor, am tras până s-a rupt. Vecina vulpe tot mânca şi nu se sătura Cu pește ea se îndopa, într-una mesteca, La pește am poftit şi eu, căci pește vezi că nu-i, Dar ea şireata mi-a răspuns:,,mai pune-ţi pofta-n cui” R: De vrei mult pește tu să ştii să stai cu coada-n lac O noapte-ntreagă să le vii toţi peştilor de hac, Pe dată eu am alergat spre apa de la lac, Şi coada toată am băgat apoi am aşteptat! R: O noapte’ntreagă-am tremurat Crezând c-am pescuit Trăgând de coadă am simţit Cum ea s-a’nţepenit Din răsputeri m-am opintit Si-am tras cât am putut Dar lacul tot era’ngheţat Şi coada mi s-a rupt Mor, mor, mor Ce rău mă doareacum Mor, mor, mor Pe vulpe mă răzbun Mor, mor, mor Nimic n-am pescuit Mor, mor, mor De vulpe-s păcălit.

15

FETIŢA CU CHIBRITURI de Hans Christian Andersen Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul. Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi-n şorţul ei vechi ţinea strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, şi n-avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă; era ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea. Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case, din care una ieşea în stradă mai mult ca cealaltă. Îşi strânse picioruşele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar. Tatăl său are s-o bată; şi afară de asta, şi acasă nu era tot aşa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiş şi vântul sufla în voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu trenţe vechi. Mânuţele ei erau aproape îngheţate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, sa-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degetele! Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumânărică, ţinu mânuţa deasupra flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru fetiţei că sta lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta? Fetiţa îşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse şi soba pieri; fetiţa rămase stând cu 16

rămăşiţa de chibrit în mână. Hârşâi un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subţire. Fetiţa putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri subţiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut; şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masa, şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Chibritul se stinse, şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros. Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetiţa ridică amândouă mâinile; chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu deodată că luminiţele acelea erau stele. Una din ele căzu şi trase o dunga mare de foc pe cer. "A murit cineva", îşi zise micuţa; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: "Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu". Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumină mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi duios! – Bunică, strigă fetiţa, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuţa ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese aşa de frumoasă, aşa de mare. Ea luă pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, aşa sus, aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu. Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă. "A vrut să se încălzească"! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse faţa, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.

17

HANSEL ȘI GRETEL după Frații Grimm A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul ăsta îşi avea căscioara la marginea unui codru nesfârşit, unde-şi ducea viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema Hansel, iar pe fetiţă Gretel. De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-şi astâmpăra foamea. Şi-ntro bună zi, întâmplându-se să se abată asupra ţării o mare scumpete, nu mai fură-n stare să-şi agonisească nici măcar pâinea cea zilnică. Seara în pat, pe bietul om începeau să-l muncească gândurile şi, zvârcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomenea că oftează cu grea obidă. Şi-ntr-una din aceste seri îi zise el neveste-sii: – Ce-o să ne facem, femeie? Cu ce-o să-i hrănim pe bieţii noştri copii, când nici pentru noi nu mai avem nici de unele? – Ştii ceva, bărbate, răspunse femeia, mâine-n zori luăm copiii cu noi şi-i ducem unde-i pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm şi câteo îmbucătură de pâine şi pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lăsăm acolo. De nimerit, n-or să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigură, şi-n felul ăsta ne descotorosim de ei! – Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici în ruptul capului, spuse bărbatul. Nu mă rabdă inima să-mi las copiii singuri în pădure. Că doar multă vreme n-ar trece şi-ar veni fiarele să-i sfâşie… – De-acu s-a sfârşit cu noi! – Linişteşte-te, Gretel, şi nu mai fi mâhnită, o să găsesc eu o scăpare! îi zise cu blândeţe frăţiorul. După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă, îşi puse hăinuţa pe el şi, deschizând uşa, se strecură afară. Luna lumina că ziua şi pietricelele albe, din faţa căscioarei, străluceau că bănuţii cei noi. Hansel se aplecă de mai multe ori până ce-şi umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casă şi-i şopti lui Gretel: – Fii liniştită, draga mea surioară, şi dormi în pace! Apoi se culcă din nou în patul lui şi adormi. Zgripţuroaica de femeie nici nu aşteptă să răsară soarele că se şi înfiinţă la patul copiilor, să-i trezească. – Ia sculaţi-vă, leneşilor, că mergem la pădure să aducem lemne! Apoi dădu fiecăruia câte un codru de pâine şi mârâi printre dinţi: – Asta aveţi de mâncare pentru la prânz! De vă îmboldeşte foamea, nu cumva să mâncaţi înainte, că altceva nu mai căpătaţi!

18

Gretel lua toată pâinea şi-o ascunse sub şort, din pricină că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi porniră cu toţii spre pădure. După puţin timp, Hansel se opri şi îşi aruncă privirea înapoi, spre căscioara ce rămăsese în urmă. Asta o făcu o dată, apoi iarăşi, şi iarăşi… După o bucată de vreme, ajunseră la locurile unde pădurea se îndesea şi cam pe la mijlocul ei omul nostru se opri şi zise: – Acu, copii, mergeţi după vreascuri, c-o să vă facă tata un focşor pe cinste, să nu vă fie frig deloc! Hansel şi Gretel aduseră vreascuri cât aduseră, până ce se făcu o moviliţă bună. Lemnele luară foc pe dată şi, când vâlvătaia începu să crească, femeia grăi: – Staţi lângă foc, copii, şi odiniţi-vă, că noi ne ducem mai încolo, în pădure, să tăiem lemne. Şi când om termina cu tăiatul, ne întoarcem aici şi vă luăm acasă. Omul nostru legase o creangă de-un copac cioturos, şi de câte ori bătea vântul, o izbea încolo şi-ncoace de uscătura aceea. După ce aşteptară să vină să-i ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiţi de oboseală şi adormiră buştean. Când s-au trezit, era noapte întunecoasă, de nu vedeai la doi paşi. Gretel începu să plângă şi printre suspine îşi întrebă frăţiorul: – Cum o să ieşim din pădure? Şi Hansel se grăbi s-o liniştească, spunându-i: – Mai ai răbdare oleacă, până ce răsare luna şi atunci o să găsim noi drumul, n-avea grijă! Răsări luna plină, de ziceai că poleieşte cu aur pădurea, şi de-ndată ce se arătă pe cer, Hansel îşi luă surioara de mână şi începu a păşi pe urma pietricelelor, care scânteiau ca bănuţii cei de curând bătuţi şi le arătau drumul. Merseră ei aşa toată noaptea şi când începură a miji zorile, ajunseră la casa părintească. Au bătut ei la uşă, "cioc-cioc!", şi când femeia o deschise şi dădu cu ochii de Hansel şi Gretel, pe dată se arătă a fi fost foarte îngrijorată de soarta lor, zicându-le cu prefăcătorie: – Copii răi ce sunteţi, de ce aţi dormit în pădure atâta vreme? Ne-aţi făcut să credem că nu mai vreţi să vă mai întoarceţi la casa voastră… Dar vezi că tatăl copiilor se bucura cu adevărat, că-n inima lui era mâhnit că-i lăsase atât de singuri. – De-acu am terminat iarăşi merindele, că nu mai avem în casă decât o jumătate de pâine! Şi după ce-om mânca-o şi pe asta, ne-om sătura cu răbdări prăjite – Nu plânge, Gretel, ci dormi liniştită. Om găsi noi cum să scăpăm cu bine… Femeia îi duse pe copii departe, departe, tot mai în afundul pădurii, unde nu mai fuseseră în viaţa lor. Şi-ntr-un luminiş, făcură iarăşi un foc mare şi mama le zise cât putu ea de blând: 19

– Rămâneţi aici, copilaşi, şi de v-a birui oboseala, n-aveţi decât să puneţi capul jos şi să dormiţi oleacă… Noi ne ducem în pădure, mai încolo, să tăiem lemne şi seara, când om sfârşi lucrul, ne întoarcem să vă luăm. Trecu ce trecu timpul şi când veni ora prânzului, Gretel lua bucăţica de pâine şi-o împărţi cu Hansel, că pe-a lui băiatul o presărase pe drum. Zburară ceasurile, se lăsă şi amurgul, dar vezi că nimeni nu se arăta să-i ia pe bieţii copii. Şi cum adormiră greu, se treziră de-abia în toiul nopţii. Dacă văzu ce se întâmplase, Hansel o mângâie pe surioara lui şi-i zise: – Să rămânem aici până ce-o răsări luna, că atunci ne-o fi uşor să găsim fărâmiturile pe care le-am împrăştiat pe jos, cât am mers. Ele or să ne arate fără greş drumul spre casă, asta-i sigur! De îndată ce se înălţă luna deasupra pădurii, copiii se sculară din culcuşul de vreascuri, dar vezi că nu mai găsiră nici o fărâmitură… Mulţimea de păsărele care tot zboară peste câmpuri şi prin păduri de mult le ciuguliseră pe toate. Dar Hansel avea o inimă vitează şi-i spuse lui Gretel: – N-ai teamă, surioară, până la urma tot o să găsim drumul! Dar vezi că nu fu chip să-l găsească… Când se făcu ora prânzului, numai ce văzură pe-o cracă o păsărică albă şi frumoasă, care cânta atât de duios, că se opriră vrăjiţi s-o asculte. După ce-şi sfârşi cantul, păsărica îşi întinse aripile şi zbură, "zvâââârrrr!" pe dinaintea copiilor. Dacă văzură ei asta, începură a se lua după ea până când se făcu de ajunseră la o căsuţă. Cât ai clipi, păsărica se lăsă pe acoperiş şi când veniră mai aproape de căsuţă, copiii rămaseră cu gurile căscate. Păsămite, toată căscioara era făcută din pâine şi acoperită cu cozonac, iar geamurile erau din zahăr curat . – Hai să-ncepem să îmbucăm! zise Hansel. Şi să ne fie de bine! Eu o să mănânc o bucată din acoperiş, iar tu, Gretel, ia de gustă din fereastra asta, că e tare dulce! Şi când nici nu se aşteptau, odată se deschise uşa şi-o femeie bătrână de tot, ce se sprijinea într-o cârjă, ieşi din casă, târşindu-şi picioarele. La vederea ei, Hansel şi Gretel se speriară atât de tare, că scăpară tot ce aveau în mână. Dar vezi că bătrâna nu-i lua la rost, ci începu a-i întreba, clătinând uşurel din cap: – Ei, copiii mei dragi, da cine v-a adus aci? Poftiţi de intraţi înăuntru şi rămâneţi la mine, că nu vă fac nici un rău. Bătrâna se arătase prietenoasă ca să le câştige încrederea, dar vezi că era o vrăjitoare haină, care pândea copiii ca să-i atragă cu şosele şi

20

momele. Şi numai de aceea făcuse şi căsuţa de pâine, să-i ademenească mai uşor. De-i cădea vreunul în gheare, îndată îi făcea de petrecanie şi, după ce-l fierbea, îl înghiţea cu lăcomie. Ziua când se bucura de un astfel de ospăţ o socotea ca pe-o zi de sărbătoare şi cum de n-ar fi fost aşa pentru ea! Apoi apucându-l pe Hansel cu mâna ei sfrijită, îl împinse până la un grăjduleţ cu gratii de fier şi-l închise acolo. Şi era zăvorât aşa de straşnic, că oricât ar fi strigat şi s-ar fi zbătut, nu i-ar fi folosit la nimic. După ce-l puse la popreala pe Hansel, babuşca intră în camera unde dormea Gretel şi, zgâlţâind-o ca s-o trezească, începu a o ocărî şi a-i striga: – Scoală, leneşo, şi du-te de adu apă, să-i faci o fiertură bună lui frate-tău, că l-am închis în grajd şi trebuie să-l îngrăşăm! Acu e numai piele şi os, dar când s-o mai împlini – o să-l mănânc! În fiecare dimineaţă, babuşca se strecura şontâcăind până la grajd şi încă din prag se apuca să strige: – Hansel, ia scoate un deget afară, să vad de te-ai îngrăşat de ajuns! Dar vezi că ghiujul de Hansel îi trecea printre gratii un oscior, şi cum babuşca avea ochii tulburi şi vedea că prin sită, era încredinţată că-i întinde un deget. Şi de fiecare dată se tot minuna cotoroanţa cum de nu se mai îngraşă. Trecură aşa zilele şi văzând că după a patra săptămână, Hansel rămăsese la fel de ogârjit ca şi înainte, îşi pierdu răbdarea şi nu mai vru să aştepte. – Hei, Gretel, o strigă ea pe fetiţă, grăbeşte-te de adu apă, că de-i curge untura de gras ce e, ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel îl tai şi-l pun la fiert! – Mai întâi, aş vrea să punem la copt, auzi tu? se răsti baba la Gretel. Că am aprins cuptorul şi aluatul l-am frământat de mult. Nu-şi sfârşi bine vorba, că vrăjitoarea o şi îmbrânci pe biata Gretel afară, unde era cuptorul din care ieşeau limbi de flăcări. – Hai, bagă-te înăuntru, îi porunci vrăjitoarea şi vezi dacă-i destul de încins, ca să punem înăuntru pâinea! Vezi că afurisita de cotoroanţă nu degeaba o îndemnă pe fată să se vâre în cuptor! Că de-ndată ce-ar fi fost înăuntru, vrăjitoarea pac! ar fi închis cuptorul. Şi-ar fi ţinut-o acolo până ce se rumenea bine. Şi-apoi ar fi mâncat-o… Numai că Gretel băgă de seamă ce gânduri clocea în cap vrăjitoarea şi se prefăcu că-i nătângă şi neîndemânatică: – Aş intra, dar nu ştiu cum să fac… Pe unde să intru? Şi cum anume?

21

– Eşti proastă ca o gâscă! o ocărî baba. Păi… nu-ţi dă prin cap pe unde, că-i deschizătura destul de mare? Ia te uită, şi eu as putea să încap în ea! Şi, şontâcăind, se apropie de cuptor şi-şi vâri capul în el. Gretel doar asta aştepta şi-i dădu un brânci zgripţuroaicei de se duse până-n fundul cuptorului. Apoi închise uşa de fier şi puse zăvorul. Văleu! ce mai urlete de te treceau fiorii răzbăteau dinăuntru! Dar vezi că Gretel fugi de-acolo, să n-o mai audă, şi vrăjitoarea cea haină pieri ca o netrebnică, arsă de dogoare. Şi arse până ce se prefăcu în scrum. Gretel dădu fuga într-un răsuflet până la grajdul unde era închis Hansel şi, deschizându-l, strigă bucuroasă: – Am scăpat, Hansel, am scăpat, frăţioare! Vrăjitoarea a pierit! Dacă auzi ce-i spune, Hansel sări afară din grajd întocmai cum sare pasărea din colivie, când i se deschide uşiţa.. Şi văzându-se iarăşi împreună, îşi săriră de gât şi se sărutară şi bucuria le râdea în ochi şi-n inimă. Şi de voioşi ce erau, ţopăiau al naibii, ca nişte iezi! Cum nu mai aveau de ce se teme, intrară în căsuţa vrăjitoarei şi acolo, ce să vezi, în toate ungherele erau numai sipete pline cu mărgăritare şi nestemate! – Ei, astea zic şi eu că-s mai bune decât pietricelele noastre! făcu Hansel şi-şi umplu buzunarele până nu mai putu. Iar Gretel spuse şi ea: – Vreau să aduc şi eu acasă o mâna-două din ele! Şi alese şi alese până ce-şi umplu şorţuleţul. – Ce ne facem, surioară, că nu putem trece? făcu Hansel amărât. Nu văd peste apă nici un pod, nici măcar vreo punte cât de îngustă… – De-ar trece vreun vaporaş, bine-ar fi! Dar prin locurile astea, slabă nădejde… zise Gretel cu mâhnire. Da uite, mai încolo văd o raţă albă înotând. Poate că, de-aş ruga-o, ne-ar ajuta să ajungem pe malul celălalt… Şi începu a striga: Raţă, răţişoară, Ia-i în spate, pe-aripioară, Pe Hansel şi Gretel, Că nici pod, nici punte n-are Apa asta mare! Se apropie răţişoara şi Hansel i se urcă în spate. Apoi o rugă şi pe surioara lui să vină lângă el, dar Gretel rămase pe mal şi-i zise: – Cum să vin? Nu vezi că i-ar fi prea greu răţişoarei? Mai bine să ne treacă pe rând. Şi făptura cea bună chiar aşa şi făcu. După ce trecură cu bine pe celalalt mal, mai merseră ei ce merseră şi, de la o vreme, pădurea începu să li se pară din ce în ce mai cunoscută. 22

Şi-ntr-un sfârşit, numai ce zăriră din depărtare casa părintească. Tii, ce-o mai luară atunci la goană de le sfârâiau călcâiele, nu alta! Trecură pragul casei şi, dând năvală în odaie, săriră la gâtul tatălui lor. Era şi timpul, că, de când îşi părăsise copiii în pădure, bietul om nu mai avusese o clipă fericită. Pe femeie însă no mai găsiră copiii – murise. Gretel îşi deşertă şorţuleţul şi începură a se rostogoli prin odaie mărgăritarele şi nestematele, de te mirai de unde mai ies atâtea. În acest timp, Hansel scotea şi el din buzunar câte un pumn plin de pietre preţioase şi, după ce le aruncă pe podea, apucă să arunce alt pumn, până ce-şi goli amândouă buzunarele. Şi aşa se făcu de-şi luară îndată tălpăşiţa de la casa pădurarului toate grijile şi nevoile care stătuseră până atunci pe grumazul omului şi al copiilor lui. Şi trăiră ei împreună numai în bucurie şi fericire. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa! Da uite că mai fuge pe-aici un şoricel. Şi cine l-a prinde l-a văzut norocul, că o să-şi facă din blana lui o căciulă mare cât roata carului…

DUMBRAVA MINUNATĂ III. Sfat cu Sora-Soarelui de Mihail Sadoveanu Vremea era pe la toacă, dar căldura era încă în toi și juca rotind ca răsfrângerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Ulița ridica, pustie și singuratică, spre strălucirea asfințitului. Clopotele începură a bate dulce și trist, de la bisericile târgului. Fetița se opri o vreme în loc, ascultând. - Așa sunau clopotele și atunci... șopti ea cu ochii duși. Cei doi tovarăși trecură domol pe cărarea din marginea uliții, până sus în deal, la plopii lui Mihalcea. Acolo Lizuca băgă de seamă că s-a isprăvit cenușa. - Patrocle, ce facem noi acum? Patrocle își scutură urechile mari și o privi țintă: - Nu știu, stăpână. Prin plopii tremurători străbătu un freamăt prelung. Duduia Lizuca zise: 23

- De aicea trebuie să apucăm pe drumușorul de la stânga. Chiar și frunzele plopilor se întorc întracolo. Pe urmă avem să trecem prin livezi și prin dumbrava Buciumenilor - și îndată dăm de căsuța bunicilor. Dacă am isprăvit cenușa, mergem până acolo și înapoi nu ne mai întoarcem. Acolo nu ne bate nimeni și bunicuța are să plângă și are să se bucure că am venit. Pe tine te dor picioarele, Patrocle? - Nu. - Nici pe mine. Hai să mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mititel și îngust, da-i mai frumos decât în târg. Și la dreapta și la stânga sau adunat păpușoi. Se mișcă și sună ca niște săbii. Dar eu nu mă tem. Ei ne îndeamnă înainte și ne pot apăra de multe jivine rele. Vezi tu? Păpușoii au și împărăteasă, Patrocle. O floare mare și mândră: bunica zice că o cheamă Sora-Soarelui. Să ne oprim aici, lângă ea. Ce mai faci, mata, Sora-Soarelui? Floarea cu coroana aurie se clătină lin spre copilă, la adierea vântului. - Îmi pare bine că te găsesc înaltă și frumoasă, urmă Lizuca. Noi ne ducem la bunicuța și la bunicul. - Foarte bine, aprobă Sora-Soarelui. - Căci acasă nu mai putem sta. Tata a bătut din picior la bunici și nu mă mai lasă la dânșii. Și când era tata acasă, mămica se dădea cu dânsul; țipa subțire, cerea să vândă livezile și pădurea. Tata nu voia și zicea că sunt ale mele, rămase de la mama. Iar mămica tropăia mărunțel și se uita holbat și a căzut pe scaun leșinată; și tata a sărit și a stropit-o cu apă. Pe urmă tata s-a dus; iar mămica mă tot bătea, dar eu nu mă plângeam. Mă strecuram la Patrocle, în cușca lui și stam ascunsă acolo și mă gândeam la mama, care s-a dus și nu s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora-Soarelui. Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca niște fluturi de lumină și clătină întristată din cap. - Așa-i că pe aici e drumul la bunicii mei? Atunci hai să mergem, Patrocle, că altfel întârziem. La doi pași de duduia Lizuca, cățelul scurma ușurel cu o labă un mușuroi de furnici, apoi își vârî botul în el, mirosind. Îndată începu să scuture din cap și să pufnească, țopăind la dreapta și la stânga. Lizuca începu a râde: - Vezi, Patrocle, dacă nu le lași în pace, ele te mușcă. Stăi cuminte, să ți le iau eu de pe bot și să le dau drumul în iarbă. Nu știi mata că aici este și împărăteasa furnicilor? Și dacă o scăpăm de primejdii, ea ne dă un fir de pai; și când avem nevoie de dânsa îndată vine să ne ajute, cu toate 24

furnicile ei. Așa. Uite paiul. Hai să mergem. Rămâi sănătoasă, SoraSoarelui.

FATA BABEI ȘI FATA MOȘNEAGULUI de Ion Creangă Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei. Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane. Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; ş-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz şi zicea fetei moşneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Şapoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău… că-i laie, 25

că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei. Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate car fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste. Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata şi-i zise: – Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt, că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila părintească la mijloc! dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soi de sămânţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda câte ţi-am răbdat noi. Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere! Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise: – Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată! Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă bună. Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice: – Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţioi prinde şi eu bine vrodată! Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită. Fântâna atunci zice: – Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată! 26

Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice: – Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţi-oi prinde şi eu bine vrodată! Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, îşi suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl humui şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mâinile de lut şi porni iarăşi la drum. Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineaţă, trecând printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase; şi când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice: – Da’ ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti?, Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; numai Cel-desus ştie câte-am tras de când mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut şi, necunoscând pe nime şi umblând din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire. – Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile goale de la casa mea. – Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac., Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, când m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mâncat. Şi, cum zice, bătrâna porneşte la biserică, iară fata suflecă mânecile şi s-apucă de treabă. Întâi şi-ntâi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a striga: – Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă lăie! Şi când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care-a vrea ea, şi să şi-o ia ca simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urâte, altele mai noi şi mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai 27

veche şi mai urâtă dintre toate. Şi când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încreţeşte din sprâncene, dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care îşi ia lada în spate şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise. Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute şi rumenite… Şi mănâncă fata la plăcinte, şi mănâncă, hăt bine; apoi îşi mai ia câteva la drum şi porneşte. Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină pânăn gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte. Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi şi-a luat la drum câte i-au trebuit. De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţumită pentru că a căutat-o la boală. Şi de aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tatăsău. Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei atunci şi-a luat inima-n dinţi şi a zis: – Las’, mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi aduc eu şi mai multe. Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul cel nelipit şi aproape să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi fântâna, şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă şi în bătaie de joc: – Da’ cum nu!? că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?

28

Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsato să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură… şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea co sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada. Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat! Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci… scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.

29

Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate bogăţii: el a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu mai cântau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul.

30