O Lume Plina De Mistere

O lume plina de mistere

Era ora 1000 cand a decolat avionul la bordul caruia ne aflam. Am plecat de pe aeroportul din Amsterdam cu destinatia Sao Paulo cu escala la Rabat, in Maroc. Cred ca vom ajunge in vreo 16 ore. Partenerul meu de calatorie se numea Robbin Van Markensen si era profesor la Universitatea de Stiinte ale Naturii din Haga. Era pasionat de ceea ce facea si iubea plantele mai mult ca orice pe lume. Cat despre mine, eu de meserie sunt geograf, dar ma pasioneaza animalele cam la fel de mult ca domnului Van Markensen plantele. Probabil, de aceea au decis mai-marii nostri sa ne trimita pe amandoi in aceasta expeditie in jungla amazoniana, expeditie ce are sa dureze cam o luna. Dupa 17 ore de zbor obositor, am ajuns pe imensul aeroport din Sao Paulo. Colegul meu, fiind mai in varsta a dorit sa se odihneasca. A doua zi, pe data de 13 mai, ne-am imbarcat la bordul unui avion usor, de mici dimensiuni, care trebuia sa ne duca in periculoasa si spectaculoasa jungla amazoniana. Am incarcat toate bagajele, aparate de fotografiat, o barca pentru zonele unde va trebui sa mergem pe apa si tot felul de instrumente folosite de doi oameni de stiinta pasionati de natura. Nu am luat cu noi niciun ghid deoarece amandoi cunosteam zona extrem de bine, dar am fost avertizati ca in locul unde trebuia sa ne ducem noi erau niste triburi aflate inca in Comuna Primitiva care nu ezitau sa rapeasca oameni ce se aventurau pe teritoriul lor.Bineinteles ca noi nu am crezut. La ora sapte fix am decolat. Am pornit intr-o aventura care urma sa fie ceva de neuitat. Cand am decolat, am avut un presentiment ciudat. Ma gandeam ca poate fi de la faptul ca pilotam avionul, dar am eliminat varianta deoarece mai pilotasem avioane pana atunci! Dupa aproximativ trei ore de mers cu avionul pe deasupra copacilor, un zgomot ciudat l-a facut pe domnul Van Marckensen sa tresara, iar pe mine sa incep sa-mi fac griji. La scurt timp am inceput sa pierdem altitudine si atunci chiar ne-am speriat. Am avut noroc ca nu zburam la o altitudine prea mare. - Ce se intampla? a spus domnul Van Marckensen extrem de speriat. Ne vom prabusi ! - Imi pare bine ca te-am cunoscut, domnule Van Marckensen! am spus si eu descurajat, dar perfect calm stiind ca daca destinul vrea sa mor, voi muri oriunde, chiar si stand in fata televizorului, urmarind un film.

Domnul Van Mackensen a mai spus ceva de neinteles si ne-am prabusit. Miraculos, am supravietuit amandoi. Domnul Van Marckensen a suferit traumatisme mai severe decat mine, dar era in stare relativ buna. Am asteptat putin sa vad ce se intampla, apoi am incercat sa ma ridic. M-am uitat in jur, putin dezorientat, dupa aceea am constientizat ca daca nu ne indepartam cat mai repde de avion, vom muri datorita exploziei ce se va produce. L-am ridicat pe domnul Van Marckensen, care intre timp isi mai revenise sin e-am indepartat de avion, mergand prin periculoasa jungla amazoniana. - Ce noroc am avut ca am scapat! Si uite ce de plante! mi-a spus la un moment dat partenerul meu de calatorie. Eu nu am raspuns nimic, fiind preocupat de o senzatie ciudata pe care o aveam de cand am parasit locul accidentului. Simteam ca cineva ne urmareste. Mergand asa adancit in ganduri, nu am observat ca un grup de vreo zece persoane a aparut in fata noastra. Din acel grup faceau parte atat barbati cat si femei. Desi erau oameni ca si noi, aveau ceva cu totul surprinzator pentru zona unde ne aflam: aveau pielea alba ca laptele, parul blond si ochii verzi. Surprinzator! Domnul Van Marckensen a ramas socat cand i-a vazut. De altfel, si eu am avut acelasi sentiment. Totul era ciudat la acest grup: infatisarea, felul cum se imbracau si limba pe care o vorbeau. Prima data cand am auzit limba lor, n-am putut sa o aseaman cu nicio alta limba. Era un fel de combinatie intre germana si araba. Partenerul meu de calatorie stia si germana si araba, iar eu doar germana. Cand am incercat sa comunicam cu ei, cativa barbati au venit spre noi si ne-au legat, dupa care ne-au dus in satul lor. Acolo, alte surprize! Noi ne asteptam sa gasim niste colibe amarate, dar in schimb am gasit niste case construite din pietre de rau, care semanau cu niste piramide. Cand am ajuns, ne-au “cazat” si pe noi intr-o piramida destul de confortabila, cu paturi, o masa, covor pe jos si flori care cresteau direct din sol si nu in ghivece, ca la noi. Am asteptat cred ca doua ore sa vina cineva, dar cand esti intr-o situatie critica minutele ti se par ore. De fapt asteptasem doar o jumatate de ora. Afara nu se auzea niciun zgomot, iar noi am crezut ca suntem singuri. Dar nu era asa. Acelasi grup de indivizi care ne-au prins au intrat in incapere si au incercat sa discute cu noi. Am inteles ceva cum ca vor sa ramanem acolo pentru ca tribul lor trebuie sa aiba un anumit numar de persoane, in caz contrar vor fi pedepsiti. Noi le-am raspuns ca suntem in cautare de plante si animale noi si ca nu pot ramane. Apoi unul din ei a scos un sunet ciudat si imediat ne-au fost aduse specii de plante si animale conservate excelent, despre care noi credeam ca au disparut. Se pare ca ar fi facut orice pentru ca noi sa ramanem acolo. Ce nu fac oamenii pentru stiinta! Am acceptat cu o conditie : sa fim lasati sa cercetam toate plantele si animalele existente la ei in trib. Stiam ca asa le vom castiga simpatia si in curand ne vor lasa sa plecam. Am stat acolo cateva luni, timp in care ne-am obisnuit cu stilul lor de viata, am invatat traditiile lor si am testat si specialitatile lor culinare, care erau foarte gustoase si sanatoase. Am luat probe si din mancare, din tesaturile din care isi confectionau hainele, din tot ce se putea.

Ingrijorati de absenta noastra indelungata, autoritatile din Sao Paulo au trimis un elicopter ca sa ne caute. Intr-o dimineata, cand luam micul dejun, am auzit zgomotul facut de elicopter si imediat l-am vazut printre copaci. Am inceput sa strig “Suntem salvati!” si sa fac cu mainile semne disperate, in speranta ca ma va vedea pilotul elicopterului. Elicopterul a aterizat in locul unde eram noi si am fost salvati. Gazdele noastre au crezut ca elicopterul este un zeu al lor si nu au opus rezistenta cand i-am parasit. Acum, suntem in laboratorul din Haga si analizam tot ce am luat de la acei salbatici care ne-au surprins.

BURLACU RODICA CLASA A VII-A SCOALA GENERALA CU CLASELE I-VIII VADU-PASII