Niciodata Nu A Fost Momentul Potrivit

Niciodata nu a fost momentul potrivit As vrea sa spun ca acum e prea tarziu, dar ma abtin. De fapt, niciodata nu a fost momentul potrivit. Tot timpul am ajuns prea tarziu, am fost la locul nepotrivit, tot timpul miam dorit ceva ce nu putea avea. Gandurile ma chinuie si acum, nu-mi dau pace, dar eu caut linistea in alta parte....in rugaciune. In speranta ca totul nu a fost decat un vis urat, un vis prea lung, din care ma voi trezi in curand, si atunci voi gusta realitatea, viata adevarata, fara sa ma infrupt cu sperante false si iluzorii. Privind in urma constat ca nu te-am cunoscut deloc, nu mi-ai dat sansa asta, nu te-am inteles, oricat de mult am incercat. Tot timpul ai ascuns ceva , de mine, de restul lumii, si cred ca si de tine. Undeva in tine e un adevar trist, ciopartit de minciuni si prafuit de trecerea timpului, e adevarul al carui gust amar mi s-a intiparit pe buze, ca un cutit infipt adanc in inima. E adevarul din care am reusit sa zaresc doar o frantura, dar care mi-a schimbat viata radical, ireversibil. E adevarul care ma tine departe de tine, m-a facut prizoniera atator nopti in care adormeam plangand si nu-mi doream decat eliberarea, uitarea....care nu mai venea. Imi gasesc cu greu cuvintele, chiar daca nu ti le scriu tie, dar parca ceea ce vreau sa transmit nu poate lua forma unor litere, unei insiruiri de fraze. Cere mai mult de atat. Cere clarificarea a ceea ce a fost, nu prin cuvinte fara rost, ci privind in ochii tai, acolo de unde a inceput totul. Nici nu ar trebui sa imi vorbesti, e suficient sa ma privesti, si de data asta stiu ca as intelege, pentru ca uneori tacerea poate spune mai mult de 1000 de cuvinte. Cand stau in camera mea si ma sperie linistea din jur , in contrast puternic cu furtuna din sufletul meu, ma gandesc ca daca te-as revedea nu as astept explicatii, invalmasiri de cuvinte, ganduri purtate de vand ce nu au mai ajuns la mine, ci as lasa tacerea sa vorbeasca. Dar e prea tarziu, sau poate nu a fost niciodata momentul potrivit. Ai avut atatea ocazii sa imi destainui tainele din adancul tau, dar nu ai facut-o. Din inima ta de gheata, din sufletul tau pustiu, nu a evadat nici o emotie, nici o traire, nici macar o promisiune. Si atunci am simtit, am trait si am promis eu pentru tine, sperand ca intr-o zi ne vom intalni si vom fi altii, vei fi cel la care eu visam. Dar nici timpul si nici distanta nu pot

schimba un om, ci doar ceea ce e in inima lui il poate transforma. Inca te mai visez, imi umpli de neliniste visele noptii, si momentele din timpul zilei cand inchid ochii si imi apari tu in gand. Inca ma sperie dorintele mele cele mai ascunse, carora nu mai am curaj sa le dau aripi, si de aceea le-am inabusit undeva, unde sper sa se piarda, sa se faca uitate....dorinte pe care nici macar tie nu ti le-am impartasit. Zambesc amar.....tot din lipsa de curaj, care cred ca nu ar fi schimbat nimic in tine, in viata ta. Inca te mai vad, in fiecare trecator de pe strada, in cate o masina cand traversez ingandurata, te mai simt in cate o adiere de parfum ce imi aminteste de tine, iti mai aud glasul din cate o amintire de o rememorez aievea. Iti mai simt gustul in cate o lacrima ce cade fara voia mea. Dar ma straduiesc si stiu ca intr-o zi totul va fi uitat, exact asa cum a inceput: in joaca, dupa o zi lunga de munca, cu numere de telefon schimbate, cu o excursie sus pe munte unde erai tu si cu ochii atintiti spre inaltimile ametitoare si racoroase ale muntilor.