Murmur

Murmur. De Adrian Ionita

The artist’s eye © 2007, J i m Wo o d r i n g

În încăperea cu două ferestre orientate spre vest se află un bărbat care bate tastatura unui computer aflat pe o masă militară de metal. Este ora cinci după amiaza, oră la care razele soarelui produc reflexe strânjenitoare pe ecranul monitorului său. Încăperea este prea strâmtă şi încărcată pentru a schimba poziţia mesei, şi singura cale de a ocoli acest inconvenient este aceia de a trage jaluzelele. De obicei făcea acest lucru în mod automat, deşi câteodată se întâmpla să stea zile întregi în întuneric, rupt total de realitatea zilei. Pe peretele dinspre nord se află o ghiuvetă şi o maşina de gătit străjuită de un stelaj şi o debara de după care, la intervale regulate, se aude zgomotul unui cuptor de încălzire cu aer împins. Bărbatul scrie o nuvelă despre o casă părăsită din secolul al 19-lea, şi pe faţa sa se citeşte o concentrare maximă. Subiectul este în mod vădit o provocare tulburătoare, trădată de mişcări întrerupte şi pauze în care închide ochii ca să poată vizualiza o scenă imaginară, o vizune interioară greu de captat pe ecranul minţii sale. Descrierile sunt momente de frustare în orce naraţiune, cu atât mai mult cu cât, între lumea interioară, invizibilă, şi cea exterioară, există diferenţe ce se întrepatrund până la limita la care sunt greu de deosebit. Camera este ticsită de lucruri şi semiobscuritatea uniformizează în jur un peisaj aflat sub o iminentă ameninţare, în care cea mai mică mişcare poate produce reacţii în lanţ, pe cât de neprevăzute, pe atât de înfricoşătoare. În spatele său, lângă fereastră, se află o masă pe care au fost puse în grabă nişte cutii de plastic. Din cauza grabei sau a lipsei de spaţiu, ele au fost aşezate una peste alta formând un turn instabil ce poate să se prabuşească din clipă în clipă peste sutele de obiecte din jur, genţi de piele, cutii cu trabucuri, farfurii în care se află resturi de mâncare, scule, casete video, aparate şi instrumente, scrumiere sau sticle de băutura, cărţi, fotografii, reviste, ziare, lacăte grele, o broască de alamă şi nişte mânere de

cristal ce împodobiseră odată clanţa unei uşi trecute prin momente de glorie cu o sută de ani în urmă. De câte ori bărbatul îşi schimbă poziţia, sau se scoală să meargă la bucătărie, lumina monitorului, lăptoasă şi opacă, lasă să se întrezărească un text. Conţinutul său este greu de descifrat, şi percepţia că este o nuvelă despre o casă părăsită, s-ar putea să fie falsă. Intrigat de acest gând am hotărât să mă uit cu mai multă atenţie în jur. Ca să vezi, ai nevoie de exerciţiu. Nu este suficent să mături cu privirea. Ferestrele dau spre o curte interioară acoperită de o iederă cu tulpinile desfrunzite, iar dincolo de un gard înalt de cărămidă, se văd crengile unor copaci printre care se întrezăreşte circulaţia unor maşini ce se miscă lent, cu viteză constantă. Privirea este un proces ce lucrează ca un mecanism de captare ieşit de sub control. Atunci când ne uităm la o fiinţă umană putem să rănim, şi rezultatul poate fi imediat, dar atunci când ne uităm la obiecte, trăim iluzia că ele, fiind neînsufleţite, nu sunt afectate de scrutinul privirii. Lucrurile asupra cărora ne-am aruncat privirea se schimbă. Aruncătura privirii le transformă, un atentat ce răpeşte din adevărata lor substanţă, o impurificare şi pângărire ce le face să arate ca lucruri abuzate. Poate că acesta este motivul pentru care, atunci când vedem un lucru asupra căruia nimeni nu şi-a aruncat privirea, simţim o tresărire. Dar, există oare aşa ceva? Bărbatul s-a întors la masa de lucru şi am scăpat ocazia să văd conţinutul materialului la care lucra. Totul în jurul său devenise abundent şi îmi obstacula privirea, nimic nu părea disponibil sau vacant. Am încercat să îmi explic cauza acestei schimbări, şi singura concluzie pe care puteam să o trag, a fost aceea că obiectele care populau încăperea sau înmulţit în mod miraculos. În timp ce încercam să văd ce se schimbase, un ceainic de pe plita din bucătărie a început să şuiere ca o locomotivă. Bărbatul nu părea să fie prea îngrijorat de acest lucru şi îşi continua scrisul la computer, când un zgomot înfiorător a cutremurat încăperea şi turnul de cutii s-a prăbuşit spărgând geamul şi farfuriile de pe masă. Un curent de aer rece a pătruns printre jaluzele invadând camera, şi atunci am înţeles că vibraţiile acestei lumi ne leagă pe toţi într-un spaţiu şi timp ce se schimbă în permanenţă cu excepţia imaginilor din mintea noastră. Ele au calitatea miraculoasă de a supravieţui după ce totul sa dus. Jăratecul fierbinte al unui muc de ţigară a descris un arc în faţa ochilor mei. Bărbatul este fumător, m-am gândit, însă de data aceasta am devenit suspicios pe propriile mele presupuneri. Experienţele vizuale evoluează mai încet decât realitatea. Eliminând tot ceea ce ştiu despre un fenomen mă apropie tot mai mult de esenţa sa. Un exerciţiu ce îmi dă puterea să văd nevăzutul, să simt efortul zugrăvelii cojite ce se ţine de perete să nu cadă, greutatea trupului pe scaun, vibraţia mânerelor de cristal, ciripitul păsărilor, şinele încălzite ale metroului şi curcubeul congelat de deasupra încăperii. Cănd, în sfârşit, am reuşit să găsesc un unghi bun din care să văd ecranul monitorului, am realizat că textul este indescifrabil pentru că fusese pângărit de aruncarea prea multor priviri. Copyright 2009, Adrian Ionita