Memoriile_unei_fete_cuminti_eseu_simone.pdf

Programul de studii: Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar

Adolescenţa ,,Memoriile unei fete cuminţi’’, Simone de Beauvoir

Profesor : Maier Monica Student: Agoşton Carmen Grupa: P.I.P.P. Anul I -1-

Adolescenţa Simone de Beauvoir se naşte la Paris, în anul 1908, într-o familie burgheză bogată. Tatăl ei, Georges de Beauvoir era un avocat cu nu foarte mult succes, şi un bădăran misogin care îşi bătea joc de soţia lui cu orice prilej. Aceştia rămân împreună până la moartea lui Georges, în 1941. Simone de Beauvoir a fost o eseistă, romancieră şi memorialistă de renume, fiind una dintre personalităţile culturale remarcabile din prima jumătate a secolului XX. Autoarea îşi începe cariera de scriitoare în anul 1943 cu romanul ,,Musafira”, iar după 1958 Simone îşi dedică timpul amintirii trecutului, reordonării şi fixării lui pentru scrierea memoriilor sale. Astfel, în 1958 aceasta scrie romanul autobiografic ,,Memoriile unei fete cuminţi’’, unde relatează fapte din viata personală, din copilărie până la vârsta de 21 de ani. De primii ani de viaţă, autoarea îşi aduce aminte doar ca o impresie neclară: ,,M-am născut pe 9 ianuarie 1908, într-o cameră cu mobilă albă, lăcuită (…). Un amestec de ceva roşu, ceva negru şi ceva cald (…), mă ghemuiam în scorbura de sub birou, mă înfăşuram în întuneric; era beznă, era cald ...”. Autoarea îşi aduce aminte, că mai ales în primii ani de viaţă, hrănitul a fost o problemă foarte mare. Mâncatul nu era doar o explorare şi o cucerire, era cea mai serioasă dintre îndatoririle sale, însă problema aceasta îi privea mai mult pe părinţi: ,,O lingură pentru mămica, una pentru mama-mare, dacă nu mănânci, n-o să mai creşti.” ,,Prin gură, lumea înconjurătoare pătrundea mult mai profund în intimitatea mea decât prin ochi şi mâini.(…)În schimb, am profitat de privilegiul copilăriei, care presupune că frumuseţea, luxul, fericirea, sunt lucruri care se mănâncă.” Autoarea îşi aminteşte că toată mâncarea ce i se dădea, specifică copiilor, cum erau supele cremă sau terciurile, îi provocau adevărate crize de revoltă, hohote de plâns, accese de furie, -2-

astfel încât ceilalţi au renunţat repede la lupta cu ele. Deşi scârbită de acea mâncare neatrăgătoare din punct de vedere vizual, scriitoarea îşi aminteşte cum se uita neclintită atunci când se plimba cu mama sa, pe lângă cofetăriile luxoase de pe strada Vivin, fascinată fiind de ,,sclipirea limpede a fructelor zaharisite, de reflexele nedefinite ale magiunurilor, de înflorirea pestriţă a dropsurilor.” De mici copii, Simone şi sora sa mai mică Helene, au fost îngrijite de o guvernantă, Louise, care se ocupa în permanenţă de ele, astfel că scriitoarea o privea pe aceasta ca pe o mamă: ,,Lui Louise îi datoram tihna zilnică. Tânără, fără frumuseţe şi mister, nu ridica niciodată vocea, nu mă mustra degeaba.(…)Prezenţa ei îmi era la fel de necesară şi îmi părea la fel de firească precum pământul de sub picioare.” Primele semne de întrebare, de natură filozofică, încep să se contureze în mintea micuţei Simone când vedea bucuria părinţilor că din când în când mai creştea puţin, însă acest lucru îi provoca şi o uşoară stare de nostalgie pentru că realiza, că în curând nu va mai putea sta pe genunchii mamei: ,,Brusc, viitorul prindea contur; urma să mă transforme într-o altă fiinţă, care spunea eu fără a mai fi eu.” În casa familiei de Beauvoir totul se petrecea după un program riguros, bine stabilit, iar atunci când ceva se schimba, autoarea era cuprinsă de o uluire poetică, neînţelegând de ce s-a schimbat acel program. În copilărie, Simone a avut o fire violentă, rebelă. Era certată şi pedepsită frecvent de părinţi şi rude, însă nimeni nu o bătea, rar primea câte-o palmă. ,,Mă transformam într-o fiinţă capricioasă şi neascultătoare pur şi simplu de dragul de a fi neascultătoare.” Personalitatea ei începe să se contureze încă de la câţiva ani, vitalitatea ei deborda în accese de furie, crize, care vor fi mărci ale unui extremism constant pe tot parcursul vieţii sale. Nonconformismul acesta din copilărie o va caracteriza toată viaţa:,,Se mai zicea, nu fără un dram de mândrie: «Simone e încăpăţânată ca un catâr.» Profitam de asta. Făceam pe năzuroasa, eram neascultătoare din pura plăcere de a nu asculta. În fotografiile de familie, eu scot limba, mă întorc cu spatele: cei din jurul meu râd. Aceste vicii mărunte m-au încurajat să nu consider inviolabile regulile, riturile, tradiţia: ele stau la rădăcina unei anume opţiuni care avea să supravieţuiască oricăror struniri.” -3-

Simone a avut reputaţia de fetiţă neascultătoare până la înscrierea ei la şcoala catolică ,,Adeline Desir”, unde rămâne până la bacalaureat. Din acel moment, scriitoarea înepe să simtă că are un rol bine definit în lume, nu mai e doar o fetiţă care se învârte fără rost într-o lume a adulţilor. E bucuroasă că are propriile ei lucruri de care trebuie să aibă grijă; caiete, cărţi, îi place că are o ocupaţie bine stabilită, că are teme şi de învăţat. Educaţia primită acolo o potenţa pe cea din familie. Sub atenţia mamei, micuţa Simone devenea tot mai virtuoasă:,,Mi se explicase că de cuminţenia şi de evlavia mea depindea ca Dumnezeu să mântuiască Franţa. De cum am încăput pe mâna duhovnicului de la cursul Desir, am devenit o fetiţă model.” Dorinţa de a scrie îi apare de la o vârstă fragedă. Deşi părinţii o duceau la spectacole de teatru potrivite vârstei sale, scriitoarea îşi aminteşte că, spectacolele văzute: ,,Oricât ar fi fost de somptuoase, strălucitoarele podoabe păleau în faţa nestematelor sângerii din basme. Aplaudam, scoteam exclamaţii admirative, dar în realitate preferam liniştea singurătăţii faţă-n faţă cu hârtia tipărită.” Vrăjită de tot ceea ce îi oferea universul cărţilor şi desi acestea îi lărgeau orizontul, cel mai mult o fascina procedeul de transformare a semnelor grafice în aşa fel încât să alcătuiască o povestire. Mai apoi i-a aparut dorinţa de a inversa acea ,,vrajă” : ,,Transpuneam pe hârtie frazele care-mi şerpuiau prin cap: foaia alba se acoperea de pete violete ce istoriseau o poveste.” Mica scriitoare considera că, dacă într-o cmpunere povestea o întâmplare din viaţa ei, aceasta nu va fi uitată, ci stârnind interesul oamenilor, va fi salvată. Deşi în timpul zilei îi plăcea să fie în centrul atenţiei şi să fie înconjurată mereu de familie, Simone prefera, încă de mică, ca seara, înainte de culcare sa aibă parte de linişte şi de intimitate pentru a putea să-şi pună întrebări, să-şi amintească: ,,resimţeam o imensă uşurare la gândul că, în sfârşit, trăiesc şi fără martori; (…) să ascult acel freamăt blând care era înăbuşit de prezenţa adulţilor.” Deşi Simonei i se permitea mereu să facă parte din viaţa adulţilor, aceasta avea unele restricţii, de exemplu, mama ei, o catolică ferventă, îi prindea cu un ac paginile ,,periculoase” din romanele pe care avea voie să le citească, iar ea, cu toate că era singură în -4-

cameră, nu le desfăcea. ,,Adulţii vorbeau liber în faţa mea; mă mişcam în lume fără oprelişti; totuşi această transparenţă ascundea, paradoxal, ceva. În zadar scrutam cu privirea orizontul, încercând să identific zona ascunsă care, desi nu era mascată cu nimic, rămânea invizibilă.” Până pe la vârsta de zece ani, Helene, sora autoarei este cea mai bună prietenă a sa. Alături de Helene îşi petrece timpul citind, studiind, dar şi jucându-se, mai ales în timpul vacanţelor, pe marile proprietăţi ale familiei de Beauvoir. Totuşi, la zece ani, o întâlneşte pe ,,Zaza”, Elisabeth Mabille, la instituţia unde studiază şi în scurt timp aceasta o înlocuieşte pe Helene în inima scriitoarei. Relaţia de prietenie dintre Zaza şi Simone va fi una extrem de apropiată şi importantă pentru Simone, deoarece această relaţie va contura modelul pe care scriitoarea îl va forma pentru adevărata iubire: o relaţie de la egal la egal. Deşi erau diferite ca firi: ,,Zaza nu avea respect faţă de ea însăşi, dar nici ceilalţi nu-i păreau demni de respect. Era foarte evlavioasă; căuta în ceruri iubirea pe care nu o găsea pe pământ.”; autoarea e foarte ataşată de Zaza şi spune că ,,Fericirea pe care mi-a dăruit-o prietenia noastră a fost bântuită de permanenta teamă că aş putea să-i displac.” Se îndepărtează de Zaza, după bacalaureatul lor din 1924, dar atunci când complicea ei moare în urma unei meningite crunte, Simone, în culmea disperării, se învinovăţeşte că n-a ştiut s-o smulgă din viaţa ei burgheză şi din spaimele ei. Se grăbeşte să acuze mediul că a „măcinat-o”, arătând cu degetul spre acest mediu în care emoţiile n-au drept de existenţă, în care elanul vital e sfărâmat. În favoarea surorii sale Hélene va duce, cu o furie înăsprită, lupte care îşi vor da roadele, mai ales când va obţine posibilitatea de a o îndruma până la bacalaureat, împotriva dorinţei mamei lor, care speră să scoată măcar o singură bună burgheză, din două fete. Metamorfoza ei anterioară, într-un copil cuminte, era una din speculaţiile pe care le pusese în aplicare pentru a deveni unică şi pentru a capta atenţia celorlalţi: ,,La început de tot, îmi creasem singură personajul; acesta îmi adusese atâtea laude, din care obtineam atât de mari satisfacţii, încât sfârşisem prin a mă identifica lui:el deveni unicul meu adevar. -5-

(…) în caz de conflict, eram de-acum capabilă să pun întrebări, să discut. Adeseori mi se răspundea numai atât: «Asta nu se face. Cand am zis nu, nu rămâne». Dar nici atunci nu mă mai consideram persecutată. Mă convinsesem că părinţii nu-mi voiau decât binele. Afară de asta, voinţa lui Dumnezeu se rostea prin gura lor: El mă crease, murise pentru mine, avea dreptul la o supunere absolută. Simţeam pe umeri jugul liniştitor al necesităţii. Însă, acest portret al „unei fete cuminţi” este o dublură, o mască pe care Simone o preia, se identifică, prin asumare completă, cu ea; ca influenta maternă şi sub patronajul domnişoarelor de la institutul catolic , dar şi pentru a epata. Ambiţia ei a fost întotdeauna să fie recunoscută de cei superiori: fie adulţi, fie prieteni, fie persoane de sex opus. Toate micile particularităţi din copilăria Simonei, care îi alcătuiesc caracterul, se dezvoltă tot mai pregnant pe măsură ce aceasta înaintează în vârstă. A fost învăţată de mică să facă distingerea întrea admiraţia ei interioară pentru orice ar fi impresionat-o şi admiraţia exterioară, obligatorie, de văzul lumii, deci nesinceră. Odată cu apropierea adolescenţei, Simone începe să îşi impună tot mai mult punctul de vedere:,,M-am revoltat ori de câte ori a încercat cineva să-mi impună lucruri care, pentru mine, nu aveau explicaţie, la fel cum am respins adevărurile care nu reflectau un absolut.” Deşi este un roman autobiografic, amintirile nu o privesc doar pe „fata cuminte", ci pentru a-şi putea pune în evidenţă anumite trăsături de caracter, Simone de Beauvoir aduce în discuţie personaje care au avut un rol decisiv în formarea sa: tatăl ei, pe care-l considera extraordinar: „Nimeni dintre cei pe care-i cunoşteam nu era la fel de nostim, de interesant, de sclipitor ca dânsul, nimeni nu mai citise atâtea cărţi, nu mai ştia pe dinafară atâtea versuri; nu mai discuta cu atâta aprindere." Mama, care o conducea la şcoală, o supraveghea, îi controla temele; „învăţa englezeşte şi începu să studieze latina ca să mă poata verifica; îmi îndruma lecturile, mă ducea la liturghie şi spre mântuirea sufletului.” Mai târziu, Simone, alături de sora mai mică, pe care o alintase Poupette, ajunge să conştientizeze influenţa celor din familie asupra formării lor ca fete cuminţi şi să se transforme în exact opusul lor, prin contribuţia pe care au adus-o -6-

prietenia Zazei şi a vărului Jacques Laiguillon, personaje care ocupă un loc important în amintirile povestite. Alături de aceştia doi, Simone ajunge să fie vârful unui trio care lupta mereu împotriva tradiţiei, a regulilor burgheze, fiind personalitatea care duce treptat la emanciparea de sub tutela părintească. După ce asimilase tot ce se putea din educaţia primită în familie şi la institutul Desir, după ce conştientizase că viaţa intelectuală dominată de figura impozantă a tatălui şi viaţa spirituală vegheată de mama ei nu-şi găsesc puncte de acord şi datorită lecturii unor cărţi interzise, Simone ajunge să treacă la vârsta de paisprezece ani printr-o criză spirituală: „Sfinţenia aparţinea unei alte categorii decât inteligenţa, iar treburile omeneşti - cultura, politica, afacerile, şi tradiţiile - n-aveau nimic de-a face cu religia. Aşa l-am surghiunit pe Dumnezeu din lume, ceea ce avea să influenţeze decisiv evoluţia mea ulterioară.” Individualismul şi etica profană, moştenite pe linie paternă, se aflau în contrast cu severitatea normelor morale şi cu tradiţionalismul, reprezentate de figura mamei. Contestările lucrurilor impuse de o normă şi conştientizarea insuficienţei de la institutul Desir, insuficienţa percepută în tot ridicolul ei, vor fi compensate de lecturi asidue, de reverii adolescentine şi de conversaţii „serioase" cu Zaza, Poupette si Jacques. „Mi sentâmpla deja să doresc ieşirea din cercul strâmt în care eram captivă. (…) Era adevărat, întrezărisem ceva nou. Tata, mama, sora mea: cei pe care-i iubeam erau ai mei. Pentru prima oară, presimţeam că poţi fi cutremurat până în străfundurile fiinţei de-o rază venită de altundeva.” Adolescenţa îi aduce odată cu neliniştile tinereţii şi angoasa morţii, dar în acelaşi timp şi o ambiţie de a depăşi copilăria, resimţită în mod acut din cauza constrângerilor impuse vârstei. Când realitatea depăşeşte chiar şi cele mai ambiţioase dintre visele eroinei, viaţa sa explodează în tonalităţi optimiste şi totul pare posibil: „Existenţa mea era părtaşă la bogăţia nenumăratelor sale răsfrângeri, se deschidea către universul întreg”, relatare pe care subiectul memoriilor o punctează cu elocvenţă.

-7-

Marile aventuri ale vârstei sunt oferite explorării eului prin lectură. Literatura citită cu sau fără acordul părinţilor îi oferea modele în care adolescenta se regăseşte; personajele cu care se identifică sunt: eroina din ,,Little Women” a Louisei Ascott, în care îşi recunoaşte „imaginea şi destinul”. ,,Şcolarul din Atena” al lui Andre Laurie, Maggi Tulliver, eroina lui George Eliot din ,,Moara de pe Floss”, în care găseşte concordanţa cu propriul exil. Bourget, Alphonse Daudet, Marcel Prevosl, Maupassant, fraţii Goncourt au fost elementara trecere de la textele copilăriei la lecturile cărţilor serioase pe care i le solicita lui Jacques, (cel care îi deschide universul literaturii moderne şi gustul pentru nou): „Mulţumită lor (cărţilor) mă emancipam de copilărie, pătrundeam într-o lume întortocheată, aventuroasă, plină de neprevăzut. Când părinţii mei ieşeau seara, îmi prelungeam noaptea târziu bucuriile evadării; în timp ce sora mea dormea, eu citeam, sprijinită în pernă: de cum auzeam cheia răsucindu-se în broască, stingeam lumina. Relatia dintre cărţi şi scriitoare este una simpatetică: „Între mine şi sufletele înrudite care rătăceau undeva, în locuri neştiute, ele creau un fel de comuniune; în loc să-mi trăiesc mica istorie personală, participam la o mare epopee spirituală. Luni întregi mă hrănii cu literatura, dar era, pe-atunci, unica realitate la care puteam avea acces.” Descoperirea unei alte lumi deschide calea, prin ficţiune, ficţiunii propriului eu: ,,Am devenit în propriii mei ochi un personaj de roman. Orice intrigă romanescă necesitând piedici şi eşecuri, mi le născocii.” Neliniştea tinerei este identică trăirilor noii generaţii care se exprima împotriva canoanelor, a ierarhiilor, a tradiţiilor şi care adoptase ca ţel „sinceritatea faţă de tine însuţi. Influenţa vine tot din literatură: Barres, Gide, Valery, Fournier, Claudel, suprarealiştii. Căutările şi tensiunile erau reacţiile explicite în raport cu rigiditatea clişeelor: ,,Dacă ne renegaseram clasa, o făcuserăm pentru a ne statornici în Absolut.” Tulburările interioare trebuiau să-şi găsească o compensaţie la nivelul eului şi atunci se va renunţa la schimbarea obositoare a unor măşti inventate, în favoarea unei soluţii de compromis: proiectarea în alte măşti, literare, ficţionale, prin scrierea unor

-8-

secvenţe de romane autobiografice. „Drumul îmi era trasat cu limpezime: să mă desăvârşesc, să mă îmbogăţesc, să mă exprim într-o operă ce i-ar ajuta pe ceilalţi să trăiască. Idealul pe care jurnalele adolescentei îl repetă cu insistenţă este crearea unei opere totale, cuprinzătoare: „o operă unde să spun totul, totul.” Notaţiile acestui crez aparent gratuit se regăsesc atât în albumele prietenelor, un fel de caiete de amintiri cu întrebări, cât şi în jurnalele intime ale Simonei: „Scriind o operă hrănită cu propria mea poveste, aveam să mă creez şi pe mine, din nou, justificându-mi existenţa. În acelaşi timp, aş fi slujit omenirea: ce alt dar mai frumos puteam să-i fac decât nişte cărţi? Mă interesau în acelaşi timp propria persoană şi ceilalţi; îmi acceptam «încarnarea», dar nu voiam să renunţ la universal: proiectul acesta le împăca pe toate; era pe gustul aspiraţiilor care crescuseră în mine de-a lungul celor cincisprezece ani. Dedublarea şi dialogul cu sine însăşi pe care i le-a oferit jurnalul - în care notează momentele de pendulare, vidul existenţial, angoasele - vor fi compensate de cultivarea propriei personalităţi: „Visam să fiu propria mea cauză şi propriul meu scop; gândeam acum că literatura o să-mi împlinească această dorinţă. Ea avea să-mi asigure o nemurire care să compenseze veşnicia pierdută; nu mai exista niciun Dumnezeu care să mă iubească, dar urma să ard în milioane de inimi.” Pe măsură ce anii trec, apar inevitabilele întrebări despre momentul părăsirii părinţilor pentru un bărbat necunoscut:,,Cum să-ţi părăseşti părinţii pe care i-ai iubit timp de 20 de ani, pentru a pleca după un necunoscut? Cum e să începi să iubeşti, de pe-o zi pe alta, un bărbat care nu are nimic în comun cu tine şi despre care nu ai ştiut nimic timp de 20 de ani?” Tatăl scriitoarei avea momente când prevestea celor din jurul său viitorul deloc fericit al omenirii. Doar că ar fi trebuit să ţină cont şi de fiica lui în acel viitor sumbru. În adolescenţă, Simone de Beauvoir nu era interesată de dreptul la vot al femeilor. Ea citeşte Leibniz, Hamelin, Nietzsche, Platon, Schopenhauer. O frământă probleme precum importanţa ştiinţei, viaţa, materia, timpul, arta. Filozofia o face să creadă că surprinde lucrurile în „esenţa” lor, ca totalitate şi, mişcându-se printre abstracţiuni, e sigură că a descoperit „însuşi adevărul lumii”.N-o interesează şi nu vrea să vadă la vremea aceea, că statutul ei „de excepţie”, aşa zisul ei „privilegiu” se bazează pe cea mai găunoasă dintre -9-

morale.Cu toate astea: ,,Citind un fapt divers, am aflat cu stupoare că avortul era considerat un delict; ceea ce se petrecea în trupul meu mă privea numai pe mine; niciun argument nu m-a făcut să-mi schimb această convingere. ” Înainte ca Simone să înceteze să mai creadă în Dumnezeu, la vârsta de 14 ani, se gândeşte o vreme să urmeze o vocaţie religioasă, însă, desi nu urmează această cale spiritual, Simone tot nu deviază spre o viaţă în care visează la măriţiş sau copii. Pentru un scurt timp, în copilărie îşi imaginează de câteva ori că se va mărita cu Jaques, însă renunţă repede la această idee dorind mai mult de la viaţa ei. Şi-a dorit cu ardoare să devină o intelectuală, să scrie. La 15 ani, scria în caietul unei colege, că ar dori să ajungă o scriitoare celebră: ,,…era viitorul pe care mi-l doream şi nicidecum altul.” La 18 ani şi-a dat bacalaureatul în matematică şi filozofie. După terminarea liceului merge împreună cu mama sa să vada universitatea de la Sorbona, în vederea alegerii viitorului loc de studiu universitar: ,,Am parcurs coridoare cu pereţii plini de cărţi spre care se deschideau uşile unor birouri care gemeau de fişiere. Când eram copilă, visam să trăiesc în acest praf savant, şi acum aveam impresia că pătrund în Sfânta Sfintelor.” Deşi Simone ar fi vrut să studieze filozofia, domnişoarele profesoare de la fosta şcoală Désir îi explică mamei scriitoarei de mai târziu că ,,…filozofia corupe sufletele în mod iremediabil.” Drept urmare, studiile urmate sunt literele, deşi filozofia o atrăgea în mod deosebit de mult pe scriitoare. Între ea şi fostele colege de şcoală diferenţele devin din ce în ce mai mari:,,…eu continuam să merg înainte şi să mă dezvolt, în timp ce ele, pregătindu-se să intre în rolul de fete de măritat, începuseră să se prostească.” Tatăl nu s-a împăcat niciodată cu gândul că fata lui o să facă studii superioare:,,În mediul meu era pe atunci de-a dreptul nepotrivit ca o fată să facă studii superioare; să aibă o meserie însemna decăderea.(…) Îmi suportam captivitatea cu atât mai greu cu cât nu-mi mai plăcea deloc acasă. Mama se ruga pentru sufletul meu cu ochii ridicaţi la cer, gemând de durere că rătăcisem drumul pe pământ; comunicarea dintre noi era tăiată. Mult mai mult mă uimeau şi mă iritau reticenţele tatei. Firesc ar fi fost să fie

- 10 -

interesat de eforturile, de progresele mele, să-mi vorbească prieteneşte despre autorii pe care-i studiam; dar el mă trata cu indiferenţă şi chiar cu un fel de ostilitate.” În aceste condiţii, Simone se izolează din ce în ce mai mult de familie. Venea la masă cu o carte în mână, era neglijentă sau, mai bine zis, indiferentă faţă de aspectul ei exterior. Când aveau musafiri acasă şi mama îşi aducea fiica să stea împreună cu invitaţii şi restul familiei, Simone făcea asemenea grimase încât în scurt timp era trimisă înapoi în camera şi totodată în lumea ei. Neînţeleasă de cei la care ar fi trebuit să găsească cea mai mare înţelegere-părinţii ei-scriitoarea simte faptul că nu-şi găseşte locul printre oameni. ,,Să trăieşti înseamnă a minţi.” În 1927, când studiază filozofia la Sorbona, ajunge să îl cunoască pe Jean-Paul Sartre, alături de care are o relaţie tumultuoasă, dar care îi rămâne tovarăş pe viaţă, desi cei doi nu se căsătoresc niciodată. În 1929, Simone de Beauvoir, a luat locul II în concursul pentru agregaţie în filozofie, locul I fiind ocupat de Sartre, care era însă la a doua participare. Astfel, Simone, la 21 de ani, ajunge să fie cel mai tânăr student care a trecut acest examen şi care a devenit profesor de filozofie. Remarca ce serveşte drept liant între vârste, dar şi între proiecţiile fantastice ale copilăriei şi întruchipările zbuciumatei vieţi studenţeşti, care îi vor aduce confirmarea veridicităţii şi împlinirea viselor, se găseşte la sfârşitul părţii a doua a cărţii: ,,Viitorul nu mai era o speranţă, puteam să-l ating. (…) Viaţa mea urma să fie o poveste frumoasă, ce va deveni adevărată pe măsură ce mi-o voi istorisi mie însămi.” Romanul unei vieţi nu mai este scriere, ci devine el însuşi viaţa autoarei, comprimată în crezul care îi poate servi drept motto: ,, Vreau viaţa, toată viaţa. Mă simt curioasă, dornică să ard mai intens decât oricare alta, indiferent cu ce flacără.”

,,Încă din copilărie, apoi ca adolescentă, cărţile m-au salvat de la disperare; lucrul ăsta m-a convins că, dintre toate valorile, cea mai înaltă este cultura.” – Simone de Beauvoir – - 11 -