Managementul Sportului.docx

Universitatea de medicina,farmacie,stiinte si tehnologie din Targu Mures Facultatea de Economie si drept Specializarea : Management FR,anul 1

Management in educatie fizica si sport

Conf.

Student,

STEFF Zakarias

Bologa Cristian Ilie

Targu Mures , 2019

Managementul este o particularitate a activitatilor sistemului sportiv naţional, care are un loc bine determinat în societatea românească, cu nevoie în mod imperios de implementarea elementelor fundamentale ale ştiinţei managementului sportiv. Această implementare, parte componentă a reformei, răspunde cerinţelor de cunoaştere a actului managerial de către cei implicaţi, a folosirii metodelor moderne privind funcţiile şi resursele specifice activităţii sportive.

Domeniul sistemului sportiv, a devenit atractiv şi necesar studiului, mărturie fiind titularizarea managementului ca disciplină didactică şi ca profesie bine ancorată în realitate, indispensabilă unei activităţi performante. Implicit, a generat teme tratabile pentru lucrări de licenţă şi doctorat, subiecte pentru simpozioane şi congrese.Managementul se delimitează (şi se conturează) ca ştiinţă, corespunzând celor patru caracteristici (Kruger): -are obiect de activitate -foloseşte metode specifice -prezintă interes de cunoaştere -prezintă teorii ce fundamentează conţinutul În sport, regulile managementului devin dominante prin succesul sau eşecul competiţional cu impact deosebit asupra populaţiei. Sportul, cuprinde în sfera sa – dorinţe, vise, talent – muncă asiduă, metodologie, cercetare ştiinţifică etc., toate puse în slujba performanţei (sportivului) şi beneficiarului general (societatea). Managementul, ca ştiinţă şi disciplină didactică, s-a născut din realizările pratice, din sintetizarea teoriile, concepţiilor şi doctrinelor. Pentru specialişti, pentru cei ce doresc să devină manageri, studiul managementului în domenii mai puţin explorate, între care şi cel sportiv care constituie un adevărat „labirint” în care orientarea şi profesionalizarea devin dificile în lipsa unei terminologii specifice. Dintre definiţiile managementului din diferitele surse bibliografice, vom enumera: ” proces de coordonare a resurselor umane, informaţionale, fizice şi financiare, în vederea realizării scopurilor organizaţiei” (Reece şi O’Grady) “procesul de obţinere şi combinare a resurselor umane, financiare şi fizice, în vederea îndeplinirii scopului primar al organizaţiei – obţinerea de produse şi servicii dorite de un anumit segment al societăţii” (Langenecker şi Pringle).

Pentru a naviga în ştiinţa managementului în activitatea managerială economică dar şi în cele culturale, sociale şi pentru noi cele specifice, este absolut necesară însuşirea unei terminologii specifice: Management, de la englezescul TO MANAGE, ceea ce înseamnă a organiza, a controla (într-o traducere directă); -Manageriat – Sistem sportiv naţional (subsistem) -Manager – Macrosistem -Liederschip – Agenţia Naţională pentru Sport (ANS) -Marketing – Comitetul Olimpic şi Sportiv Român (COSR) -Funcţii manageriale – Structură sportivă -Resurse ale managementului – Club sportiv (CS) -Decizie managerială – Asociaţia Sportivă (AS) -Stil de conducere – Direcţia Judeţeană pentru Sport (DJS) -Leader – Birou federal sau Consiliul de administraţie – organ colectiv executiv al federaţiei -Sport – Statut -Federaţie Sportivă Naţională (FSN) – Registrul sportiv -Organizaţie – Certificat de identitate sportivă -OG – ONG (organizaţie – Licenţă de sportiv profesionist guvernamentală, organizaţie,non guvernamentală) – ONP (organizaţie non profit) – Oficiali sportivi CAPITOLUL 1 MANAGEMENTUL, ABORDARE GLOBALA

Ca ştiinţă de sine stătătoare, managementul s-a definit în ultimele decenii ale secolului XX, urmare a cuceririlor practicii, a studiilor şi conceptelor teoretice. Evoluţia managemenetului a demonstrat că acţiunea managerială s-a bazat pe conceptul teoretic care la rândul său a fost produsul practicii.

În derularea istorică a faptelor, putem nominaliza managementul, ca produs al dezvoltării societăţii, ca o necesitate a dezvoltării economice şi sociale. Managementul a fost, este şi va fi influenţat de aceiaşi factori: economici, sociali, culturali şi politici. Istoria managementului are ca punct de plecare Antichitatea, derulându-şi evenimentele în Evul mediu şi în societatea modernă actuală. Ideea de „management”, a preocupat întotdeauna societatea aflată fie în dezvoltare lentă fie accentuată şi a contribuit decisiv prin instituţiile sale la definitivarea studiului magementului ca ştiinţă cu un domeniul bine definit. Activitatea, începând cu anul 3000 Î.H., a fost perioada istorică care a dat omenirii primele surse privind formele empirice ale managementului. Organizarea iudeilor şi mai târziu marile construcţii din Egipt, China completate de organizarea cetăţilor Greciei antice, au fost mărturii la istoriografia managementului.

1.1 Istoria modernă a managementului

Începuturile moderne ale managementului sunt legate de organizarea Bisericii Catolice, care a prezentat chiar de la primele forme de activitate, o structură scalară (conducere) şi un concept de specializare. Eficienţa organizatorică, a fost confirmată şi prin întreprinderile mari ale secolului XVI, dar mai cu seama prin organizarea armatei, unde conceperea şi acţionarea Statului Major, au constituit modele de conducere pentru varietatea viitoarelor unităţi economice. Specialişti epocii, A. Smith – cu preocupări privind diviziunea muncii şi specializarea celor ce produc în cadrul ansamblulu de producţie, sau R. Owen, Ch. Babbage şi Ch. Dupin, cu studii privind aspectele ce diferenţiază munca intelectuală de cea fizică, îmbunătăţirea productivităţii muncii, centralizarea producţiei, condiţiile de muncă şi câştigurile realizate de personalul salariat, au contribuit în mod real, prin conceptele lor, la dezvoltarea managementului. Probele practice, conceptele teoretice, informaţiile ştiinţifice – toate la un loc – au creat un fundament pentru multe ştiinţe, între care putem enumera şi managementul. Ştiinţa managementului poate fi în sfârşit definită! Studiul managementului a necesitat variate puncte de vedere, diferite metode şi abordări. Iată câteva dintre ele :

– abordarea de tip legalist, cu preocupări de cercetare a organizării, puterii, activităţilor şi limitelor autorităţilor publice; – abordarea ştiinţifică, vizând organizarea administrativă instrument al managementului; – abordarea behavioriştilor, care au urmărit comportarea grupurilor, a noţiunilor de conducere şi decizie. Toate acestea sunt contribuţii clare la stabilirea esenţei şi înţelegerii managementului, ele reflectă problemele epocii respective, modul în care au constituit sau nu, elementul de influenţare pozitivă a gândirii şi practicii viitoare a domeniului conducerii ştiinţifice. Schiţa ce urmează exemplifică abordările precum şi şcolile ce le caracterizează.

1.2. Managementul în România Despre organizarea unor întreprinderi industriale şi apariţia unor concepte teoretice ale managementului putem vorbi începând cu anul 1900. Este vorba de constituirea unor întrdeprinderi emblematice pentru industria românescă – Malaxa, Reşiţa, etc., – precum şi de preocupările de natură teoretică prin contribuţia unor iluştrii profesori, ca: V. Madgearu – titularul primului curs universitar de specialitate – D. Gusti, Gh. Ţiţeica, Gh. Marinescu etc. In anii 1920-1930, sunt cunoscute apariţia unor traduceri valoroase a lucrărilor de specialitate, constituirea unor organizaţii naţionale privind domeniul muncii, afilirea la organizaţii internaţionale, participarea la congrese. Aflată în pragul consolidării şi recunoaşterii internaţionale, şcoala managementului românesc, a fost complet abandonată odată cu instaurarea regimului comunist. Perioada comunistă în România, a însemnat – citându-i pe O. Nicolescu şi I. Verboncu2 – „o ignorare cvasitotală a ştiinţei managementului”. Principiile managementului ştiinţific, au fost înlocuite cu principiile economice şi politice marxiste, cu conţinut specific economiei sovietice. Politicul vremii şi în acest domeniu şi-a impus doctrina, iar existenţa „Consiliului Naţional al Planificării”, organism de tristă amintire, a anulat orice încercare de aplicare a economiei de piaţă şi a unui management pe măsură. Anul 1989, anul despărţirii de comunism, a marcat şi începutul orientării economice româneşti, spre o economie de piaţă spre o cercetare ştiinţifică, debarasată în totalitate de malformaţiile şi limitările perioadei comuniste.

In acest sens, pe linia managementului ştiinţific, realizări mai mari s-au obţinut în învăţământul economic (discipline didactice, facultăţi de profil) în cercetarea ştiinţifică (lucrări de specialitate, studii post universitare şi de doctorat, etc.). Fiind o realitate, trebuie remarcată şi situaţia actuală încă neclară la Întreprinderile de stat şi Relaţiile naţionale, în cazul cărora, implementarea managementului se realizează mai lent şi prin rigiditatea actualui de conducere. În ţara noastră, adevăraţii specialişti în ştiinţa managementului vor fi exponenţii generaţiei tinere (generaţia aşteptată), aceştia vor fi cei ce vor asigura credibilitatea şi eficienţa şcolii româneşti de management. În cadrul reformării societăţii, a implementării unui management performant în toate domeniile vieţii sociale regăsim printre acestea şi sportul, care se află la început de drum, de acumulări cantitative şi calitative, de formare de specialişti. Startul în această „cursă”, a fost dat de colegii noştri, profesori universitari – Al. Voicu, Al. Lăzărescu, I. Todan, I. Lador (doctor în management) şi alţii, care şi-au orientat studiile – cercetările spre acest domeniu. Studiul managementului sportului, constituie o întreagă „combinaţie”, ce poate fi rezumată, astfel: -ştiinţă, nu ordine de execuţie (regula degetului); -armonie, nu discordie; -cooperare, nu individualism; -randament maxim, într-o zonă cu randament restricţionat; -dezvoltarea fiecărui individ spre eficienţa şi prosperitatea lui maximă. Studiul managementului sportului, va fi realizat ţinându-se cont de următoarele viziuni ale acestuia: -este considerat o sumă de procese aplicate în mod consecvent şi corect, pentru eficienţă şi eficacitate organizatorică; -o însuşire a rolului managerilor; -rol de informare; -rol decizional. 1.3 Funcţiile managementului

Pentru a pătrunde în esenţa managementului, pentru a cunoaşte conţinutul şi mecanismele proprii acestuia, este necesar să cunoaştem funcţiile. Dintre teoreticienii managementului, cei ce au nominalizat funcţiile (cei mai cunoscuţi), au fost: H. Fayol, I. Longenecker şi Ch. Pringle. Ne-am oprit la nominalizarea concepută de O. Nicolescu şi I. Verboncu, care ni s-au părut mai familiare „producţiei sportive”: -previziunea -organizarea -coordonarea -antrenarea -evaluarea-controlul.

1.4 Resursele managementului

Dacă în cazul funcţiilor avem o varietate a clasificării acestora, în ceea ce priveşte funcţiile managementului constatăm o unanimitate, în a le clasifica în patru categorii: -resurse umane; -resurse materiale; -resurse financiare; -resurse informaţionale Pentru activitatea sportivă, cadrul organizatoric al structurilor, este indispensabil – atât pentru studiul cât şi pentru utilizarea resurselor.

1.5 Managementul şi stilul de conducere

Cel chemat să pună în practică ştiinţa managementului, indiferent de organizaţie – întreprindere, de mărime, natură şi profil – se numeşte manager. În mod evident, managerii sunt persoane care au în cadrul organizaţiilor, responsabilităţi de conducere privind aspectele de coordonare, organizare, dispoziţie – comandă şi control. Managerii sunt profesionişti, înnăscuţi sau nu, dar oricum instruiţi pentru astfel de funcţii.

1.5.1 Calităţile unui manager performant

Indiferent de unde sunt managerii, din interiorul organizaţiei – întreprinderii sau din afara acestuia, aceşti profesionişti ai domeniului, trebuie să îndeplinească nişte calităţi, caracteristice profilului. În opinia unor autori de prestigiu din ţara noastră, precum O. Nicolescu, I. Petrescu, C. Russu, se desprind următoarele calităţi ale unui manager performant: „dublă profesionalizare”, cea de a poseda cunoştinţe şi calităţi profesionale şi cea de a avea competenţa de conducere ;capacitatea de a dezvolta un sistem de relaţii viabile şi eficient cu colaboratorii şi subalternii, care să constituie un climat propice performanţelor; modelarea unui comportament propriu care să influenţeze comportamentul subalternilor în mod pozitiv; să dea dovadă de o autoritate pe măsura celei cu care a fost investit, asigurându-se o unitate între autoritatea formală (cea cu responsabilităţile investirii) şi cea informală (cea recunoscută de subalterni): -să posede creativitate, cunoscând schimbările, îmbunătăţirile tehnologice şi sociale, să aleagă în mod creativ măsurile ce se impun; -să posede o rezistenţă nativă, dar şi obţinută prin instruire, de a face faţă solicitărilor de natură fizică şi psihică, privind situaţia organizaţiei – întreprinderii, a angajaţilor, a luării deciziilor optime şi eficace.

1.5.2 Leadership

Datorită poziţiei managerului în organizaţie – întreprindere, a rolului său privind asigurarea unei activităţi performante, a legăturilor sale cu angajaţii, în vederea implicării acestora în efortul total, s-a conturat conceptul de “Leadership”,

Pentru definirea Leadershipului, trebuie pornit de la ideea că la baza lui stă spiritul de echipă, O. Nicolescu şi Î. Verboncu, citează pentru definire, pe specialiştii americani organizaţi în Par Group – ea fiind „abilitatea unui manager de a obţine implicarea efectivă a unor persoane în implementarea unui anumit curs de acţiune”. Este citat şi John Kotter, care precizează că Leadership înseamnă “un proces de orientare a unui grup sau a unor grupuri de persoane prin mijloace în principal necoercitive”. Analizând această definiţie, ne raportăm în mod clar la poziţia oficială a managerului în organizaţie (cea formală) dar şi la relaţiile interpersonale ale acestuia privind managementul de grup (poziţia informală), Putem discuta, în antiteză despre management şi leadership? Putem discuta privind relaţia dintre cele două concepte, în sensul existenţei unui raport de complementaritate, că sunt indispensabile aplicării în practică a ştiinţei manageriale şi că managementul are o arie mai mare de acţionare decât Leadershipul, pe care-l încorporează în procesul său specific. Reuşita leaderilor în procesul managerial depinde de anumiţi factori, calităţi: a) calităţile personale de natură profesională, a relaţiilor cu angajaţii, colaboratorii, instituţiile cu care se colaborează, ţinuta fizică şi caracterială; -puterea legitimă, poziţia ierarhică în organizaţie – întreprindere; -puterea de recompensare – posibilităţi; -puterea coercitivă (instrumentele de constrângere); -puterea exemplului personal; -puterea informaţională, prin deţinerea şi accesul la informaţii; -puterea profesională, cunoştinţe şi experienţă în domeniu. b) cunoştinţele leaderului, cele de bază, completate cu noutăţile domeniului şi modalităţile de atragere a angajaţilor la acţiunile organizaţiei-întreprinderii plus cunoştinţe din ştiinţele complementare. c) Situaţia organizaţiei – întreprinderii, care îşi lasă o amprentă solidă asupra poziţiei leaderului, prin calitatea dotării tehnologice dar şi prin cea a resurselor umane. d) Mediul extern, care poate fi favorabil sau nefavorabil.