Luceafarul Sinteza Eminescu.docx

Luceafarul de M.Eminescu

Aparut in in Almanahul Societatii Academice Romania Juna, din Viena, in anul 1883, poemul Luceafarul de Mihai Eminescu este inspirit din basmul romanesc Fata in gradina de aur (cules de folcloristul Richard Kunisch), care cuprinde povestea unei fete de imparat, indragostita de un zmeu. Poetul valorifica acest basm, obtinind mai multe variante, in care schema epica devine pretextul alegoric al meditatiei romantice. Alaturi de sursa folclorica, a 212d31c utorul poemului se inspira din mitologia greaca si din filozofia lui Arthur Schopenhauer privind antiteza dintre conditia omului de geniu si cea a omului comun. Capodopera a liricii romantice, Luceafarul este o alegorie pe tema fiintei superioare, neinteleasa de semeni, dar si o meditatie asupra naturii umane duale (corporalitatespiritualitate, efemeritatevesnicie).Criticul literar Tudor Vianu considera instantele umane ale poemului drept voci sau masti ale poetului, corespunzatoare propriilor contradictii sufletesti. Se poate spune ca poetul s-a proiectat nu doar sub chipul lui Hyperion –geniul- ci si sub cel al lui Catalin , reprezentand atributele masculinitatii, sau chiar sub cel al Catalinei. Desi se circumscrie genului epicprin schema narativa, prin prezenta unui eu narant ( A fost odata, era una la parinti, si se tot duce…) si prin instantele umane implicate in evenimetele imaginare, poemul are o substanta lirica si o structura dramatica, generata de succesiunea scenelor, unde dialogul exprima intensitatea trairilor sufletesti : « - O, esti frumos, cum numa-n vis / Un inger searata » sau « - Cobori in jos, luceafar bland ». Predominant, lirismul provine din faptul ca poemul proiecteaza drama geniulin raport cu iubirea si cunoasterea: “ O, vin odorul meu nespus ,/ Si lumea ta o lasa “ In ansamblu, monologul liric alterneaza cu dialogul, accentuand patetismul propriu imaginarului poetic eminescian. Viziunea romantica este data de alternanta planurilor terestru-cosmic, de tematica ( geniu, iubire, moarte, vesnicie), de metamorfozele lui Hyperion si de amestecul speciilor : elegie, meditatie, idila, pastel, alaturi de care exegeza descopera prezenta unor elemente clasice, cum ar fi: echilibrul compozitional,simetria si caracterul gnomic al versurilor ( care au aspectul unor maxime, al unor cugetari). Compozitional, poemul este alcatuit din patru parti: in prima si ultima, planurile terestru si cosmic interfereaza, in cea de-a doua domina cel terestru, unde se consuma idila dintre Catalina si Catalin, iar partea a treia cuprinde planul cosmic, al intalnirii lui Hyperion cu Demiurgul. Incipitul sta sub semnul basmului si al unui illo

tempore mitic “A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”.Portretul fetei de imparat este realizat cu ajutorul superlativului absolut ( o prea frumoasa ) si prin comparatia Cum e Fecioara intre sfinti, sugerand unicitatea celei de care se va indragosti Luceafarul. In partea intai este prezentata intalnirea celor doi, in spatiul protector al camerei din castelul imparatesc, intrun cadru romantic nocturn si oniric. Alegoria iubirii sugereaza dorinta fiintei muritoare de a-si depasi conditia, cat si nevoia compensatorie a spiritului superior de a cunoste limitele materialitatii, dorind sa devina muritor. In mod asimetric si antitetic, sentimentul fetei se declanseaza mai repede (Il vede azi, il vede mani/ Astfel dorinta-i gata), in timp ce iubirea Luceafarului presupune un timp mai lung de reflectie, de interiorizare.La chemarile acesteia, astrul se intrupeaza,din cer si mare, antitetic, devenind fie un tanar voievod, fie un mort frumos cu ochii vii. Acesta formuleaza sintetizator diferenta fundamentala care ii separa: “ eu sunt nemuritor,/Si tu esti muritoare. Potrivit viziunii lui Arthur Schopenhauer, geniul este altruist, capabil sa renunte la conditia sa ( “ Da, ma voi naste din pacat”), pentru a se implini la nivelul eroticii umane.In partea a doua, descrierea apropierii dintre Catalina si Catalin sugereaza o alta ipostaza a iubirii, diferita de cea ideala, iar onomastica similara evoca apartenenta la aceeasi categorie, a omului comun. Portretul lui ui Portretul lui Catalin, realizat in antiteza cu cel al Luceafarului, intruchipeaza senzualitatea, teluricul si mediocritatea, fiind realizat cu ajutorul unui limbaj peiorativ: “Baiat din flori si de pripas, /Dar indraznet cu ochii” Desi accepta compromisul idilei, fata continua sa aspire la iubirea ideala: “ O, de luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte”. Partea a treia cuprinde zborul intergalactic, rugamintea de a fi dezlegat de nemurire si convorbirea lui Hyperion cu Demiurgul. Dupa Hesiod, Hyperion era un peronaj mitologic: fiul Cerului , tatal Soarelui si al Lunii. Acest nume ii este dat de cel caruia i se subordoneaza si caruia ii cere dezlegarea de vesnicie, fara insa a o primi. In schimb, Demiurgul ii propune diferite ipostaze ale geniului: “ Sa-ti dau intelepciune?” Pentru a-l convinge, ii propune sa priveasca spectacolul mundan in care Catalina accepta jocul initiatic propus de Catalin, intr-un adevarat sceanriu al seductiei. In partea a patra, Catalin apare insa intr-o ipostaza superioara, limbajul sau exprimand profunzime, patetism si elevatie( noaptea mea de patimi, durerea mea, iubirea mea de-ntai). Finalul ilustreaza pesimismul funciar al poetului, exprimat sub forma unei grave acuzatii adusa de Luceafar umanitatii comune, incapabila sa-si depaseasca limitele. Limbajul capata accente satirice, iar metafora chip de lut,alaturi de substantivul peiorativ norocul, evidentiaza conceptia de inspiratie schopenhaueriana asupra diferentelor dintre tipologia geniului si omului comun. In Istoria critica a literaturii romane, Nicolae

Manolescu numeste aceasta dimensiune filozofica, solemna, vizand tema geniului, aspiratia spre absolut si etern, high-romantism.

2.

TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME IN LUCEAFARUL

Poemul “Luceafărul” , aparut in 1883 in revista Convorbiri literare, este considerată de către critici ca fiind cea mai reprezentativă poezie pentru opera lirică eminesciană deoarece aceasta conţine întreaga plajă tematică a discursului liric eminescian precum şi ideologia romantică ce a modulat gândirea, inclusiv filosofică a lui Eminescu. Ca specie literara, putem incadra textul drept poem, care este romantic prin amestecul genurilor si al speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii, geniul si omul comun. Tema romantică a poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea. Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, relizat prin motivele romantic prezente la inceputul poemului. Astfel, compoziţia romantică se concretizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru, respectiv prin opoziţia a două ipostaze ale cunoaşterii: geniul şi omul comun. Tema iubirii este ilustrată în text prin două poveşti de dragoste care definesc iubirea în mod diferit, pentru Luceafăr iubirea este o cale superioară de cunoaştere pentru care merită sacrificiul morţii. Acceptând moartea Luceafarul doreşte, de fapt, să cunoască ceva ce îi este interzis în interiorul planului său existenţial, deci să cunoasca ceva de dincolo de lumea sa, pe când iubirea ilustrată în tabloul al doilea, de Cătălin şi Cătălina, pune în lumină o definire a sentimentului mediata de eros, iubirea şi erosul fiind cosubstanţiale, iubirea pentru omul comun împlinindu-se prin eros în interiorul cuplului. Titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al textului “Luceafărul”, este văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun. Totodată, titlul uneşte două mituri, unul românesc, al stelei călăuzitoare şi altul grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura duală a personajului de tip romantic. În ceea ce priveşte motivele romantice de la începutul poemului: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, acestea susţin atmosfera de contemplaţie şi de visare în care se naşte iubirea dintre Luceafăr şi fata de împărat. Motivul îngerului şi motivul demonului sugerează chipurile sub care se arată Luceafărul, amplificând tensiunea lirică a trăirii emoţiei erotice. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, a doua este circumscrisă demonicului, dupa cum o percepe fata. Partea a intaia a poemului este o splendida poveste de iubire, imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent dintr-o stare de visare, in cadru nocturn, realizat din motive romantice. Fata aspira spre absolut iar spiritul superior simte nevoia materialitatii.La chemarea fetei

”Cobori in jos luceafar bland/alunecand pe-o raza” Luceafarul se smulge din sfera sa pentru a se intrupa, intr-un tanar ”un mort frumos cu ochii vii” .In aceasta ipostaza, Luceafarul are o frumusete angelica, ”par de aur moale”. Cea de a doua intrupare, reda ipostaza demonica. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor oferindu-i mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului, insa fata il respinge si ii cere sa devina muritor, iar Luceafarul accepta sacrificiul ”Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb pe-o sarutare”. In partea a doua, idila dintre fata de imparat, Catalina, si pajul, Catalin, infatiseaza usurinta cu care se stabileste legatura sentimentala intre doi oameni din planul terestru. Asemanarea numelor sugereaza faptul ca ambii tineri fac parte din aceeasi categorie, adica a omului comun. Portretul lui Catalin este realizat in antiteza cu cel al Luceafarului, Catalin reprezinta mediocritatea pamanteana ”Baiat din flori si de pripas”. Partea a treia este divizata in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata finita, de stingere, este numit Hyperion. El cere Demiurgului sa il dezlege de nemurire fiind gata de sacrificiu, dar Demiurgul refuza cererea Luceafarului deoarece acesta face parte din ordinea primordiala a cosmosului iar desprinderea sa ar duce la haos. In partea a patra peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singurtate si liniste, sub lumina blanda a lunii. In finalul poemului, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, asumandu-si destinul de esenta nepieritoare. La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei dar si a antitezei dintre geniu si omul comun. In ceea ce priveste prozodia, se remarca, masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic rima incrucisata si interioara care reda si muzicalitatea celor 98 de strofe. La nivel morfologic se remarca prezenta verbelor arhaice ce accentueaza atmosfera de basm, verbe la imperfect ce denota miscarea eterna si continua ”cresteau, treceau”, verbe la conjunctiv ce sustin vorbirea populara ”se facu”. In opinia mea Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume, vazut ca fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun. In concluzie poemul “Luceafărul” reuseste sa transmita tema si viziunea despre lume a geniul creator Mihai Eminescu, prin metafore ,personificarii, simboluri si personaje

Mihai Eminescu Luceafarul exceptionale

Introducere Poemul Luceafarul, aparut in 1883 in revista Convorbiri literare, este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie asupra conditiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde sa il depaseasca). Poemul este romantic prin amestecul genurilor si al speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul.

Cuprins Tema poemului este romantica: problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. Luceafarul se incadreaza in specia litarera a poemului, specie de interferenta a epicului cu liricul, de intindere relativ mare, cu un continut filozofic si caracter alegoric. Poemul romantic se realizeaza prin amestecul genurilor: liric (intensitatea emotionala), epic (aparitia formelor naratiunii), si dramatic (conflict, dialoguri) si al speciilor: idila (poveste de dragoste), pastel (peisaj terestru si cosmic), basm (poveste alegorica, fantastica) si meditatie filozofica. Astfel, lirismul sustinut de meditatia filozofica si de expresivitatea limbajului este turnat in schema epica a basmului si are elemente dramatice (dialog). Viziunea romantica despre lume este data de tema, de relatia geniu-societate, de structura, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de motivele literare, de imaginarul poetic. Elemente ale viziunii clasice sunt echilibrul compozitional, simetria si armonia. Tema poemului este problematica geniului in roport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Tema iubirii este ilustrata prin armonizarea zborului spre primordial si originar cu meditatia asupra conditiei

omului de geniu si cu aspecte fantastice ale naturii terestre si cosmice, constituind un veritabil mit erotic. Titlul poemului se refera la motivul central al textului , Luceafarul, si sustine alegoria pe tema romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele doua planuri interfereaza in prima si ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru, iar partea a treia este concentrata pe planul cosmic. Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic, cadrul abstract este umanizat. Partea intai a poemului este o splendida poveste de iubire. Atmosfera se afla in concordanta cu mitologia romana, iar imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de contemplatie si de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificatia alegoriei este ca fata pamanteana aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii. La chemarea-descantec rostita de fata

bland, / Alunecand pe-o raza

Cobori in jos, Luceafar

, Luceafarul se smulge din sfera sa,

spre a se intrupa prima oara din cer si mare, ca

un mort frumos cu ochii vii

un tanar voievod,

. In aceasta ipostaza angelica,

Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice:

par de aur moale, umetele goale, umbra fetei stravezii / E alba ca de ceara

. Cea de-a doua intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza

demonica. Cosmogonia este redata in tonalitate majora:

ncepe a roti/ In locul unde piere

Iar ceru-

. Luceafarul vrea sa eternizeze

iubirea lor, oferindu-i fetei mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului. Insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semne ale dorintei de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii:

ma arde

. Ea ii cere sa devina muritor, iar Luceafarul, accepta

sacrificiul:

sarutare...

Privirea ta

Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / In schimb pe-o

In partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita acum Catalina si pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii terestre si se desfasoara sub forma unui joc din universulcinegetic. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi categorie: a omului comun. Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu portretul Luceafarului. Acesta devine intruchiparea mediocritatii pamantene:

viclean copil de casa, Baiat din flori si

de pripas/ Dar indraznet cu ochii, cu obrajei ca doi bujori

.

Zborul spre Demiurg structureaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului. Aceasta parte, a treia, poate fi divizata la randul ei in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de repaos:

sete de repaos

Si din repaos m-am nascut / Mi-e

, adica de viata finita, de stingere, este numit

Hyperion. De remarcat ca Demiurgul este cel care rosteste pentru intaia oara numele lui Hyperion pentru ca El este Creatorul si cunoaste esenta Luceafarului. Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de sacrificiu. Demiurgul refuza cererea lui Hyperion pentru ca el face parte din ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemenea, pune in antiteza lumea nemuritorilor si aceea a muritorilor, oferindu-i lui Hyperion, in compensatie, diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, geniul militar / cezarul, ca si argumentul infidelitatii fetei. In ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanteaza printr-un peisaj umanizat, tipic eminescian, in acre scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si liniste, in pacea codrului, sub lumina blanda a lunii. Declaratia de dragoste a lui Catalin, patimasa lui sete de iubire exprimata prin metaforele :

noaptea mea de patimi, durerea mea, iubirea mea de-

ntai, visul meu din urma

, ca si constituirea cuplului adamic il

proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina decat aceea din partea a doua a poemului, producand ambiguitate asupra identitatii vocii lirice. In final, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, a

norocului trecator, de nivel terestru, asumandu-si destinul de esenta nepieritoare. Ironia si dispretul sau se indreapta spre omul comun, faptura de lut, prin replici fara raspuns cuprinse in interogatiile retorice finale. Omul comun, incapabil sa-si depaseasca limitele, ramane ancorat in

cercul stramt

, simbol al vremelniciei, iar

geniul atinge ataraxia stoica, starea de perfecta liniste sufleteasca obtinuta prin detasarea de framantarile lumii. Muzicalitatea celor 98 de strofe ale poemului este data si de particularitatile prozodice: masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima incrucisata.

Incheiere Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume, vazut ca fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun. 4. Complexitatea simpla la care se refera atat de plastic George Calinescu vizeaza 919g65j - fara indoiala - crearea unui tot indestructibil din patru componente : povestea, filosofia, talentul si limbajul. Primele doua sunt perfect sudate gratie celorlalte componente. Ajuns pe cea mai inalta culme, talentul poetului gaseste in limba romana resursele expresive pe cat de inalte, pe atat de simple.

Din punct de vedere stilistic, Eminescu a obtinut in ultima forma a "Luceafarului", prin simplificare si concentrare, o expresie de o maxima precizie, aproape aforistica. Versurile sunt grupate in catrene, ritmul este iambic, rima incrucisata, masura este de 7-8 silabe, inrudita cu ritmul baladelor germane, dar indepartandu-se de ceea ce ar putea sa-i ofere ca model poezia populara. Ritmul "Luceafarului", ce se distinge prin tonalitatea sa ascendenta (Eminescu il numea "suitorul" iamb), il intalnim si in alte poezii precum : "La steaua", "Si daca.", "Iubind in taina". Aceasta metrica ii permite derularea fluxului unei experiente, atat de plastic sugerata in "Odin si poetul" : "Ca un Luceafar am trecut prin lume, / in ceruri am privit si pe pamant.".

G. Calinescu a aratat ca aceasta schema prozodica, noua in literatura romana, provine din balada "Lenore" de Bürger, pe care Eminescu incepuse a o traduce in me Poemul eminescian are capodoperele : complexitatea simplitatii.

o

calitate

ce

defineste

Aceasta calitate este obtinuta prin mai multe procedee : 1) Limpezimea clasica - "scuturarea podoabelor" - cum spune Tudor Vianu. Superlativul popular "O prea frumoasa fata" este ilustrativ, poetul eliminand in cursul elaborarilor sale metafore cum sunt : "dalie de fata", "graure de fata", "pasare de fata" etc. Alegerea variantei celei mai obisnuite in vorbirea curenta demonstreaza sobrietatea extrema. Vraja poemului provine cu deosebire din treptatul "joc" al esentelor artistice : Mai intai epitetele si comparatiile innobileaza fata de imparat (comparatia fetei cu Fecioara si luna nu fac altceva decat sa o individualizeze si sa o unicizeze pe aceasta muritoare). Epitetele nu sunt simple ornamente, ele sintetizeaza calitati, valori sau dau o cromatica deosebita cadrului. Epitetele cu valoare cromatica sunt sugestive pentru imaginile fantastice create : "fata alba", "vanat giulgi", "pe negre vitele-i de par", relevand trasaturile stranii ale Luceafarului, originea sa, neconcordanta sa cu spatiul teluric. In invocatiile fetei descoperim alte doua comparatii cu o mare doza sugestiva : fata il compara pe Luceafar intai cu un inger, apoi cu un demon, opozitia intre cele doua intruchipari relevand plasarea geniului numai la extreme. Metaforele au o mare incarcatura simbolica : "sfera mea", "lumea mea", expresii elocvente ale spatiului infinit si ale cunoasterii absolute, pe cand "stele cu noroc" si "prigoniri de soarte" desemneaza fericirea si nenorocul de care au parte muritorii in existenta lor limitata. In aceeasi strofa intalnim un fenomen stilistic extrem de rar : se pun in antiteza doua metafore ("Ei au doar stele cu noroc / Si prigoniri de soarte"), definindu-se astfel existenta accidental dramatica a muritorilor. Totusi, procedeul stilistic de baza este alegoria. Intreg poemul este o alegorie pe tema conditiei omului de geniu (reprezentat prin Luceafar si Demiurg), in antiteza cu soarta omului comun (reprezentat de fata de imparat si de Catalin). Al doilea procedeu stilistic ca importanta este antiteza, procedeu specific romantic. Eminescu insusi credea ca "antitezele sunt viata". Antiteza releva in primul rand incompatibilitatea dintre lumea geniului si lumea omului comun. Procedeul inlaturarii podoabelor poate fi constatat in tot poemul, unde in 392 de versuri apar numai 89 de adjective, cu 125 de intrebuintari, cate un adjectiv in fiecare al patrulea vers. Adjectivele cele mai uzuale au o frecventa relativ redusa ("mandru" e folosit de sase ori,

"frumos" de cinci ori, "alt", "mare", "negru" si "rece" de patru ori, "bland", "dulce", "intreg", "nespus", "viu" de trei ori). Cele mai folosite adjective sunt : "mandru", "frumos", "mare", "negru", "bland", "dulce", "viu", majoritatea de origine latina, cu exceptia a noua. Unele adjective sunt formate cu prefixul "ne- " : "nemuritor", "negrait", "nemiscator", "necunoscut", "nemarginit", "nespus" etc. 2) Valoarea gnomica, exprimarea fiind aforistica, sententioasa, continand maxime. Adresarea Demiurgului din tabloul al III-lea si finalul poemului apropie poemul de "Glossa" : "Dar piara oamenii cu toti / S-ar naste iarasi oameni", "Caci toti se nasc spre a muri si mor spre a se naste".

3) Puritatea limbajului - asigurata de prezenta termenilor latini, ceea ce confera accesibilitate, muzicalitate. Astfel, din 1908 cuvinte folosite in poem, 1688 sunt de origine latina. Se folosesc si unele neologisme(destul de putine) : "haos", "sfera", "himeric", "ideal", "demon". S-a observat si antiteza intre limbajul elevat a lui Hyperion si limbajul popular, comun intrebuintat

In partea a II-a limbajul este familiar, colocvial, plin de expresii populare, regionalisme si diminutive ("batu-l-ar vina", "cu obrajori ca doi bujori de rumeni, bata-i vina", "mai nu vrea, mai se lasa") sugerand farmecul conditiei umane. Limbajul folosit de Catalin este asemanator vervei retinute a satiricului din "Scrisori". Verbele la perfect simplu si la conjunctiv din tabloul al II-lea sustin oralitatea stilului, vorbirea populara specifica oamenilor de aceeasi conditie : "se facu", "sa razi", "sa-mi dai". In partea a III-a insa, limbajul este solemn, elevat, neologic : "nemurire", "nimb", "chaos", "lumea", "palate de margean". Cele mai multe parti de vorbire devin simboluri care definesc lumea geniului, in opozitie cu cea a oamenilor obisnuiti. Verbele la imperfect, in episodul calatoriei Luceafarului denota miscarea eterna si continua : "cresteau", "treceau", "parea", "vedea". 4) Muzicalitatea poemului, care ne impresioneaza la lectura. Muzicalitatea este realizata prin: - efecte eufonice (a vocalelor : "o", "a"  solemnitate, tonuri inalte; "i", "i"  familiaritate, tonuri coboratoare),

- aliteratiile consoanelor "l" si "r" care sugereaza caderea molcoma a florilor de tei ("Miroase florile-argintii / Si cad, o dulce ploaie / Pe crestetele a doi copii / Cu plete lungi, balaie") sau miscarea cadentata a valurilor ("Privea in zare cum pe mari / Rasare si straluce / Pe miscatoarele carari / Corabii negre duce."). T. Vianu remarca : "Seductia eminesciana este tiranica si indiscutabila. Muzica poeziei lui este expresia unui torent de forte launtrice, care au rupt zagazurile si ne taraste". - prin schema prozodica, ritmul iambic - alternanta rimelor feminine cu cele masculine, rimele rare : raza lumineaza, petrece - rece, strabate-mi - patimi, inceapa - apa, sara apara, el - castel. Demersul lirico-alegoric al poemului concentreaza la maximum expresia artistica, caci, spre exemplu, strofa : "Hyperion, ce din genuni / Rasai c-ontreaga lume / Nu cere semne si minuni / Care n-au chip s

Poate rezuma intreaga incarcatura antitetica a tematicii "Luceafarului". In creatia eminesciana efortul artistic este numai banuit, inefabil. Impresia de maretie nu vine, desigur, din tehnica, ci din faptul ca poetul lucreaza cu cele mai inalte concepte faurite de ratiunea omului, ca vede lucrurile foarte de sus si de departe, in perspectiva infinitului si a eternitatii.

3.