La Hanul Lui Manjoala

La Hanul Lui Manjoala de Ion Luca Caragiale (autor canonic) nuvela fantastica "La hanul lui Manjoala" de I.L.Caragiale este o nuvela fantastica si a aparut mai intai in "Gazeta sateanului" (1898), apoi in volumul "Nuvele, povestiri". Nuvela este o proza fantastica, fiind construita prin imbinarea armonioasa a planului real cu cel fabulos. Actiunea nuvelei se desfasoara in doua planuri temporale si spatiale, unul obiectiv, care inscrie evenimentele narate in prezentul realitatii si celalalt, subiectiv, al fabulosului mitic, ce tulbura subconstientul uman. Tema nuvelei ilustreaza mitul folcloric al vrajitoarei malefice, care-i atrage pe tineri si-i intoarce din cale tulburandu-le mintile, scotand la suprafata dorinte ascunse, dar care, odata iesiti din cercul magiei diavolesti, isi reiau fagasul normal al vietii. Ideea operei exprima un adevar mitic ancestral si anume ca acela care foloseste practici vrajitoresti este pedepsit, daca nu reuseste sa iasa de sub influenta farmecelor, asa cum este pedepsita cocoana Marghioala la batranete, fiind mistuita de incendiul care a ars hanul din temelii, sugerand chinurile Iadului, unde s-a dus sufletul ei dupa moarte. Constructia subiectului Incipitul, sub forma monologului interior, contine informatia exacta referitoare la timpul real si anume ca mai este "un sfert de ceas pana la hanul lui Manjoala..." Nuvela debuteaza cu planul real, prin monologul naratorului care este si personaj in ipostaza calatorului, aceasta opera fiind printre putinele creatii ale lui Caragiale in care naratiunea este la persoana I. Modalitatea narativa, asadar, se remarca prin prezenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese substituirea acestuia de catre personaj. Personajul-narator, in ipostaza calatorului, se indreapta catre Popestii-de-sus, la pocovnicul Iordache, unde socoteste ca va ajunge in jurul orei zece. Calaretul se afia aproape de Haculesti, mai are "un sfert de ceas pana la hanul lui Manjoala", unde va poposi pentru "trei sferturi de ceas" ca sa-i dea calului graunte. Personajul-narator este subiectiv, deoarece relateaza propriile reflectii privind calatoria prin intermediul monologului interior si a stilului indirect liber. Punctele de suspensie folosite in calcularea orelor necesare pana la destinatie, in formularea concluziei ca a "cam intarziat...trebuia sa plec mai devreme..." si a sperantei ca pocovnicul il va astepta totusi, dau monologului o discontinuitate a gandurilor si, impreuna cu expresiile din limba vorbita, creeaza stiluiui o oralitate sugestiva. Calatorul zarese "ca la o bataie buna de pusca" luminile hanului lui Manjoala si, prin flashback, isi aminteste (timpul subiectiv) ca omul murise de vreo cinci ani, lasand afacerile pline de datorii. Nevasta-sa, Manjoloaia, o femeie zdravana, si-a platit datoriile, a reparat hanul si acareturile, a mai construit inca "un grajd de piatra" si toata lumea vorbeste ca "trebuie sa aiba si parale bune". Gura lumii o banuia de farmece, ori ca o fi gasit vreo comoara de a reusit sa scape de datorii, ba sa faca si afacerile sa mearga. Se manifesta aici ipostaza naratoruluimesager, deoarece transmite cititorului fictiv aflate de el de la alfii. Intamplarile scapa logicii firesti- planului real- si se inscriu intr-un cadru fantastic: doi frati se dusesera intr-o noapte sa prade hanul, impreuna cu alti doi talhari. Unul dintre ei, "al mai voinic, om cat un taur", cand a ridicat toporul sa sparga usa, "a picat jos" si-a murit, iar celalalt frate a amutit. Cei doi talhari care-i insoteau l-au pus pe mort "in spinarea frate-sau", cu gandul sa-l ingroape undeva, departe, dar cand sa iasa din curtea hanului, Manjoloaia a deschis fereastra si a inceput sa strige "hotii!". In mod cu totul surprinzator, in aceeasi clipa, le-a aparut in fata "zapciul (subprefect) cu mai multi insi si cu patru dorobanti calari". Speriati

de moarte, hotii au luat-o la fuga, lasand acolo "mutul cu frate-sau mort in carca". Toata lumea stia "ca mutul vorbeste" si cand a inceput interogatoriul au crezut ca se preface. Desi l-au batut "pana l-au smintit ca sa-i vie glasul la loc - degeaba", n-au putut afla nimic nici despre cele intamplate, nici despre cei doi complici. De atunci nu s-a mai intamplat "s-o calce talharii" pe Manjoloaia. In evocarea acestei intamplari, naratorul-mesager este aparent obiectiv realizand o "povestire in rama". Din secventa urmatoare, care ilustreaza planul real, personajul-narator devine actor al actiunii, descriind cu detalii aglomeratia de la han, in curtea caruia poposeau sa se odihneasca si sa se mai incalzeasca chirigiii, avand carutele incarcate cu cherestea ori cu porumb. Dand calul in grija unui argat, calatorul este intampinat cu bucurie de cocoana Marghioaia: "- Bine-ati venit, coane Fanica", fiind si singura data cand se specifica numele personajului. Apoi ea da porunca "unei cotoroante" sa-i aseze masa in odaie si calatorului i se pare mai frumoasa ca niciodata. O stia de cand era copil, dar, intre timp, crescuse, se facuse un tanar "curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel" si indrazneste s-o ciupeasca si sa-i spuna ce ochi frumosi are. Este si prima sugerare a tentatiei la care este supus omul de catre fortele maleflce. Spre mirarea tanarului, cocoana Marghioaia stia ca el se ducea la pocovnicul Iordache pentru a se logodi cu fata lui cea mare si-l mustra pentru obraznicie, amenintandu-l cu viitorul socru, dar in acelasi timp il previne: "- la nu ma-ncanta". Odaia in care il duce hangita este curata si cocheta, totul este "alb ca laptele", miroase a mere si a gutui. Asezandu-se la masa, tinarul vrea sa se inchine, dar observa cu uimire ca pe peretele de la rasarit nu se afla nici o icoana, despre care cocoana ii spune ca nu ar folosi la nimic: "- Da-le focului de icoane! d-abia prasesc cari si paduchi de lemn...". Cand tanarul isi face totusi cruce, dupa obicei, izbucneste "un racnet" si el crede ca a calcat "cu potcoava cizmii, pe un cotoi batran, care era sub masa". Cocoana se repede si deschide usa ca sa iasa afara "cotoiul suparat", dar aerul rece stinge lampa. Credintele populare spun ca pisica neagra este una din infatisarile pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia ii deschide usa insinueaza un prim element al vrajitoriei. In intuneric, tanarul incepe s-o mangaie si s-o sarute pe hangita, dar il intrerupe jupaneasa, care aduce "tava cu demancare si cu o lumanare". Mancarea gustoasa si vinul bun ii dau barbatului "un fel de amorteala pe la incheieturi", insa cand afla ca afara a inceput viscolul, se dezmeticeste brusc, intra in realitate si constata ca ceasul era "zece si aproape trei sferturi", adica statuse la han "doua ceasuri si jumatate". Argatii se culcasera si, iesind pe prispa hanului, vede cu ingrijorare ca "este o vreme