Johan Huizinga

AMURGUL EVULUI MEDIU JOHAN HUIZINGA In buna traditie a vechilor maestri olandezi, Johan Huizinga construieste imaginea unei lumi surprinzand gesturile expresive si detaliile care-i dau culoare – iar imaginea capata, cu fiecare pagina, pregnanta si naturalete. Acesta e, poate, motivul pentru care Amurgul Evului Mediu (prima editie – 1919) a devenit una dintre cele mai celebre lucrari de istoria culturii. Subintitulata „Studiu despre formele de viata si de gandire din secolele al XIV– lea si al XV–lea in Franta si in Tarile de Jos“, cartea lui Huizinga priveste epoca de sfarsit a Evului Mediu in planul sacrului, dar si in cel profan, in imaginar si in real, in viata practica si in idealul cavaleresc ajuns la ora crepusculului. Tipuri de viaţă religioasă Poporul trăia în general în rutina unei religii complet exteriorizate, cu o credinţă foarte fermă, care e drept că producea temeri,dar nu-i punea pe oamenii fără carte în faţa nici unei probleme şi a nici unei dispute spirituale, cum avea să facă protestantismul. Blînda lipsă de respect şi prozaismul de toate zilele alternau cu cele mai calde emoţii de evlavie pasionată, care cuprindeau mereu poporul : "Nu trebuie să căutăm a înţelege necurmata opoziţie dintre tensiunea religioasă puternică şi cea slabă, împărţind turma în credincioşi şi necredincioşi, ca şi cum o parte a poporului ar fi trăit în permanenţă la

un înalt nivel religios, în timp ce cucernicia celorlalţi n-ar fi fost decît aparentă." In spiritul medieval, toate sentimentele mai înalte şi mai pure sunt absorbite de religie, în timp ce instinctele fireşti, senzoriale, respinse conştient, trebuie să scadă pană la nivelul lumesc, considerat păcătos. In conştiinţa medievală se formează două concepţii de viaţă concomitente; concepţia cucernică, ascetică care a atras spre sine toate simţămintele moralesi care se răzbună concepţia lumească, lăsată cu totul în seama diavolului. Cand una dintre aceste două concepţii domină complet, atunci îl vedem ori pe păcătosul sfant, ori pe cel desfranat; dar de obicei, ele ajung în echilibru nestabil, cu o largă amplitudine de oscilaţie, şi vedem nişte oameni pătimaşi.

Emoţia religioasă şi imaginaţia religioasă Secolul al XV-lea îşi manifestă puternica emotivitate religioasă într-o formă dublă. Şi-o manifestă pe de-o parte în emoţiile violente care cuprindeau din timp tot poporul. Din efectul uriaş al predicilor n-a trecut în cultura spirituală decat puţin, ca element permanent. Ştim ce impresie formidabilă făceau predicatorii, dar nu ne este dat să simţim acum tulburarea pe care o produceau. Din textul scris al predicilor, acea tulburare nu ajunge pînă la noi; Nici măcar contemporanilor, predica scrisă nu le mai spunea nimic.

Simţul stilului şi dreapta credinţă sunt însă înrudite îndeaproape. Nu estede mirare că exteriorizările vieţii religioase din vremea lui îi treziseră în repetate randuri neîncrederea şi îngrijorarea.