Izvoarele Dreptului Roman.docx

Universitatea Româno-Americană Facultatea de Drept Anul I Grupa 703

REFERAT LA DREPT ROMAN IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

Profesor îndrumător Conferențiar Mihai Olariu Student Vlad-Mihai MARCHIDAN

2019

IZVOARELE DREPTULUI ROMAN Noțiunea de izvor al dreptului are mai multe înţelesuri: - în sens material, noţiunea de izvor de drept desemnează totalitatea relaţiilor materiale de existenţă ce determină într-o societate dată o anumită reglementare juridică; - în alt sens, de sursă de cunoaştere a dreptului, desemnează documentele în baza cărora puteam cunoaşte normele şi instituţiile specifice unui sistem de drept; - în sens formal, desemnează acele forme de exprimare ale dreptului, în virtutea cărora normele de conduită capătă valoare de normă juridică şi devin astfel obligatorii1. Izvoarele formale ale dreptului roman au apărut cronologic astfel: obiceiul, legea, edictele magistraților, jurisprudența, senatusconsultele și constituțiile imperiale.

Obiceiul sau cutuma Obiceiul juridic sau cutuma a fost principalul izvor de drept în epoca străveche. Această regulă se obţinea prin validarea succesivă pe parcursul mai multor generaţii a unei soluţii uniforme. După apariţia statului, fizionomia obiceiului se schimbă, în sensul că numai acele obiceiuri convenabile şi utile intereselor dominante capătă sancţiune juridică şi sunt impuse prin forţa de constrângere a statului. Alături de vechile obiceiuri, selectate prin această prismă, apar şi obiceiuri juridice noi, adecvate noilor relaţii sociale, economice şi politice. În contextul evoluţiei societăţii romane şi în cel al apariţiei actelor normative, vechiul obicei, rigid şi formalist, îşi pierde treptat importanţa, fără a dispare însă cu totul.

Legea Prin cuvântul “lex” (lege) romanii desemnau o convenţie obligatorie între părţi. Când această convenţie intervenea între două, persoane, cuvântul “lex” avea înţelesul de contract, iar

1

Drept roman – Emil Molcuț, Ed. Credis-2005, pag.32

când intervenea între magistrat şi popor, avea înţelesul de lege, ca formă de exprimare a dreptului2. În anul 451 î. e. n. a fost adoptată cea mai importantă lege romană, Legea celor XII Table. Aceasta reprezintă rezultatul luptei susţinute a plebeilor pentru divulgarea dreptului, ce fusese până atunci ţinut în secret de către pontifi. Procedura de adoptare a legilor romane cunoaşte mai multe etape: - în prim etapă, magistratul publica prin edictul său conţinutul legii; - apoi poporul, întrunit în adunări ad-hoc, dezbătea acest proiect; - după 24 de zile, poporul, întrunit în comiţii, se pronunţa asupra proiectului; Dacă poporul era de acord cu proiectul de lege, pronunţa uti rogas, iar dacă nu era de acord pronunţa antiquo. Structura legii Legea cuprindea trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio. În praescriptio se trecea numele magistratului care a elaborat legea, numele comiţiilor care au votat legea, data şi locul votării. Rogatio cuprindea textul propriu-zis al legii, împărţit în capitole şi paragrafe. Sanctio cuprindea consecinţele nerespectării dispoziţiilor din rogatio3. Clasificarea legilor Clasificarea se făcea după criterii diferite: -

după organul de la care emană;

-

din punct de vedere al sancțiunii.

După organul de la care emană: -

leges rogatae – acte normative ce aveau mecanismul de adaptare;

-

leges datae – acte normative care emanau doar de la magistrat în baza unei împuterniciri legislative.

Din punct de vedere al sancțiunii: -

Leges perfectae erau acele legi care în sanctio prevedeau că orice act făcut în contra dispoziţiilor din rogatio va fi anulat;

2 3

Idem, pag.35 Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 26

-

Leges minus quam perfectae erau acele legi care conţineau anumite dispoziţii, în virtutea cărora actul întocmit în contra legii rămânea valabil, dar autorul său urma a fi pedepsit, de regulă, cu o amendă;

-

Leges imperfectae nu prevedeau nici o sancţiune pentru încălcarea dispoziţiilor din rogatio. Edictele magistraților; dreptul pretorian

Edictul pretorului a fost principalul izvor de drept în epoca clasică şi mijlocul cel mai eficient de modernizare a dreptului. La intrarea în funcţie, magistraţii romani beneficiau de ius edicendi, adică de dreptul de a publica un edict prin care arătau cum înţeleg să-şi exercite funcţiile şi ce mijloace juridice vor utiliza în acest scop. Edictul publicat era valabil vreme de un an, adică atâta timp cât dura magistratura. Edictele valabile pe întreaga durată a magistraturii se numeau perpetue (edicta perpetua), pe când cele ocazionale se numeau neprevăzute (edicta repentina). Edictul era compus din două părți, respectiv o parte veche – edictum vetus sau pars translaticia, pe care pretorul o prelua de la predecesorul său și o parte nouă numită pars nova sau edictum novum constituită din propunerile pe care a înțeles el să le ia pentru îmbunătățirea activității pe timpul legislaturii sale. Dreptul pretorian În condiţiile în care, spre sfârşitul epocii vechi, dreptul quiritar, rigid şi formalist, care devenise inaplicabil, pretorii au putut desfăşura o activitate cu caracter pregnant creator. Ori de câte ori descopereau că dreptul civil nu oferea mijloace necesare deducerii în justiţie a unor pretenţii legitime, pretorii creeau prin intermediul edictului mijloace procedurale noi, sancţionând pe cale procedurală noi drepturi. În acest fel, activitatea pretorului a devenit creatoare prin adaptarea vechilor instituţii ale dreptului civil la noile realităţi economice şi sociale, ajungându-se astfel la unele instituţii juridice noi. Dreptul astfel creat a fost denumit drept pretorian. În perioada Principatului, împăratul Hadrian (117-138 e. n.) a ordonat jursiconsultului Salvius Iulianus să redacteze edictul pretorului într-o formă definitivă. Prin urmare, a fost creat un edict permanent, numit edictum perpetuum¸ de la care pretorii nu s-au mai putut abate.

Edictul perpetuu cuprindea patru părţi: -

partea I – Organizarea proceselor;

-

partea a II-a – Mijloace procedurale de drept civil;

-

partea a III-a – Mijloace procedurale de drept pretorian;

-

partea a IV-a – Executarea sentinţelor. Jurisprudența

Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului roman, creată de către jurisconsulţi prin interpretarea creatoare a vechilor legi. Jurisprudența în epoca veche: -

jurisprudența sacrală – caracterul sacru decurge din faptul că în momentul adoptării Legii celor XII Table nu s-a publicat întregul drept privat roman, ci numai dreptul material. Ca urmare, zilele faste, adică zilele în care se puteau judeca procesele, precum şi formulele solemne corespunzătoare fiecărui tip de proces, au fost ţinute în continuare în secret de către pontifi.

-

jurisprudența laică - jurisprudenţa a dobândit un caracter laic, întrucât orice persoană care avea dorinţa şi aptitudinile necesare putea desfăşura o activitate de cercetare a dreptului. Rezultatele acestei activităţi erau comunicate discipolilor, fie oral prin prelegeri, fie prin lucrări scrise.

Activitatea jurisconsultului era complexă constând într-o multitudine de direcții către care era îndreptată. Unele din acestea au fost denumite prin termeni ca: -

respondere – activitatea de a da consultații în cele mai diverse probleme;

-

cavere – activitatea de a da consultații juridice privitoare la modelul de redactare a actelor juridice;

-

agere – activitatea de a da consultații juridice privitoare la conducerea unui litigiu;

-

scribere – activitatea de scriere a tratatelor de drept și redactarea în scris a actelor juridice.

Operele jurisconsulților romani clasici au fost:

-

qustiones (disputationes) – culegeri caracterizate prin faptul că nu prezenta cazuri practice, ci cazuri teoretice discutate în școală;

-

epistulae – expuneri juridice sub formă de scrisori;

-

instutiones (definitiones, regulae) – lucrări cu caracter elementar în care era expus dreptul civil și dreptul pretorian;

-

sentintae (opiniones) – lucrări cu caracter elementar, dar cu conținut practic;

-

digesta – lucrare vastă care cuprindea dreptul civil și dreptul pretorian;

-

notaele – observații critice asupra operelor jurisconsulților clasici. Senatconsultele

În epoca Republicii, hotărârile Senatului nu erau obligatorii, neavând putere de lege. Totuşi senatul putea influenţa procesul de legiferare. Astfel, legile votate de către adunările poporului intrau în vigoare numai după ce erau ratificate de către Senat. Senatul mai putea influenţa procesul de legiferare prin anumite intervenţii în activitatea pretorului, în sensul că Senatul recomanda pretorului să introducă în edictul său anumite dispoziţii, care pe această cale deveneau obligatorii. În vremea împăratului Hadrian, hotărârile Senatului au devenit izvor de drept în sens formal. În acest fel, aparent, prerogativele Senatului au sporit, dar, de fapt, Senatul devenise o anexă a politicii imperiale. Senatconsultul era de două categorii: -

senatconsultum factum per discentionem – când senatorii votau fără a discuta propunerea făcută de președinte;

-

senatconsultum per relationem – atunci când președintele senatului se adresa fiecărui senator cerându-i părerea.

Treptat însă proiectul rostit de împărat în cadrul ședinței senatoriale numită oratio principis a devenit obligatoriu și senatconsultul se transformă acum în orationes adică ordin al împăratului. Acesta constituie puntea de trecere de la senatconsulte la constituțiile imperiale.

Constituțiile imperiale Constituţiile imperiale (hotărârile împăratului) au devenit izvor de drept în sens formal tot în vremea împăratului Hadrian. Până în acel moment, hotărârile împăratului aveau natura juridică a edictelor magistraţilor, în sensul că erau valabile numai pe durata magistraturii imperiale. După reforma lui Hadrian, hotărârile imperiale, numite constituţii imperiale, au devenit obligatorii pentru totdeauna. Ele erau împărţite în patru categorii: - edicta; - mandata; - decreta; - rescripta. Edicta sau edictele imperiale cuprindeau norme juridice de maximă generalitate atât în domeniul dreptului public, cât şi în domeniul dreptului privat. Mandata sau mandatele erau constituţii imperiale cu caracter administrativ, adresate înalţilor funcţionari ai statului, în mod deosebit guvernatorilor de provincii. Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de către împărat în calitate de judecător suprem. Când aspectele erau mai complicate şi necesitau explicaţii şi îndrumări, împăraţii obişnuiau, după pronunţarea hotărârii, să formuleze reguli cu caracter general, care din acel moment deveneau obligatorii, adică trebuiau aplicate de către toţi judecătorii care aveau de soluţionat speţe asemănătoare. Rescripta sau rescriptele erau consultaţii juridice oferite de către împărat în calitate de jurisconsult. Unii împăraţi, precum Marc Aureliu (161-180 e. n.) aveau solide cunoştinţe juridice, încât erau solicitaţi în probleme de drept, iar uneori formulau chiar principii de drept. Aceste principii erau cunoscute în limbajul juridic sub numele de “rescripte”. Răspunsurile scrise, adresate magistraţilor, erau denumite epistula. Răspunsurile adresate particularilor chiar pe cererea adresată împăratului erau denumite rescripte. Periodic, aceste răspunsuri erau sistematizate în “liber rescriptorum”.