Istoricul Chirurgiei Plastice
– Deşi Chirurgia Plastică a fost relativ recent definită ca specialitate de sine stătătoare, începuturile ei sunt mult mai vechi, confundându-se cu începuturile medicinei şi chirurgiei. – Chirurgia Plastică a apărut şi s-a dezvoltat din necesitatea de a corecta deficienţele morfologice aparente, ulterior fiind posibilă şi corectarea deficitelor funcţionale asociate acestora, putând fi considerată unul dintre cele mai vechi idealuri ale artei vindecării. – Mult mai aproape de zilele noastre a aparut şi necesitatea de a îmbunătăţi imaginea corpului raportată la formele şi standardele ideale.
Începuturile „Chirurgiei Plastice” în Egiptul şi India antică – Cuvântul „plastic” din denumirea de „Chirurgie Plastică” provine din grecescul „plastikos” care înseamnă „a modela”, însă adevăratele origini ale Chirurgiei Plastice preced cu mult timp rădăcinile sale lingvistice. Originea specialităţii este documentată de vechi papirusuri egiptene şi de texte sanscrite din India antică. – Adevărata dată de naştere a chirurgiei plastice reconstructive este înca disputată de către istorici. Medicii egipteni sunt creditaţi ca fiind primii autori ai unor intervenţii chirurgicale care fac parte din ansamblul actual al specialităţii. În papirusul „Edwin Smith”, datat cu aproximativ 3000 de ani î.e.n., sunt descrise tratamente chirugicale ale unor leziuni faciale, incluzând tratamentul unor fracturi mandibulare şi nazale.
Începuturile „Chirurgiei Plastice” în Egiptul şi India antică – Deşi în unele texte Hindu datate cu mai mult de 2600 de ani în urmă, sunt descrise metode de reconstrucţie pentru nas, urechi, buze, folosind tehnici mergând de la grefe de piele, până la lambouri pediculate, se bănuieşte că folosirea acestora în India antică a fost practicată probabil cu multe generaţii înainte (acum mai bine de 4000 ani) de menţionarea lor documentară. În India antică justiţia hindusă obişnuia să pedepsească infractorii prin mutilări faciale, mai ales ale nasului, deoarece acest organ, ca şi în multe alte societăţi antice, constituia un simbol al demnităţii şi respectului. Implicit acest lucru a condus la numeroase încercări de corectare a acestor tipuri de mutilări. Astfel, nasul poate fi considerat primul subiect de interes în istoria chirurgiei palstice si reconstructive.
Începuturile „Chirurgiei Plastice” în Egiptul şi India antică – În capitolul VII al cărţii sale Samhita (Enciclopedia), alături de descrierea a numeroase instrumente chirurgicale, autorul hindus Sushruta a prezentat pentru prima dată reconstrucţia lobulului auricular folosind piele de pe obraz, precum şi tradiţionala metodă de reconstrucţie a nasului prin utilizarea unui lambou frontal rotat, cunoscută sub numele de rinoplastia „indiană” sau „hindu”. Deşi în mod obişnuit istoricii amintesc în primul rând metoda „clasică” a lamboului frontal, se pare că în textul original sanscrit, sursa preferată pentru recosntrucţia nasului era ţesutul de la nivelul obrajilor.
Începuturile „Chirurgiei Plastice” în Egiptul şi India antică – Deşi cercetările iniţiale au datat scrierile lui Sushruta cu aproximativ 600 de ani î.e.n., istoricii moderni plasează aceste scrieri pe o plajă de timp mai largă, ele putând fi scrise oricând între anii 400 î.e.n. şi 100 e.n. Însa, indiferent de data exactă, Sushruta rămâne indiscutabil un reper foarte important în istoria Chirurgiei Plastice. – Chirurgii indieni au folosit, de asemenea, grefa de piele toată grosimea, ca metodă alternativă la reconstrucţia nasului. Această tehnică a fost folosită de casta Koomas a cărămidarilor. Este citată folosirea unei grefe libere de piele autologă toată grosimea recoltată din regiunea fesieră şi aplicată apoi pe defectul nazal. Astfel această tehnică precede cu mai mult de 2 milenii prima grefă de piele autologă „oficială”, raportată de Reverdin în 1869.
Chirurgia reconstructivă în Grecia antică, în timpul Imperiului Roman şi a celui Bizantin – În secolul al IV-lea e.n. medicul bizantin Oribasius a scris o enciclopedie medicală în 70 de volume, intitulată Synagogue Medicae, în care a concentrat toată experienţa medicală romană şi elenistică. În această lucrare el a dedicat două volume metodelor de reconstrucţie a defectelor faciale. El a înţeles importanţa liniilor de sutură fără tensiune, a exciziei oaselor expuse la aer pentru a permite cicatrizarea plăgilor, precum şi folosirea lambourilor pentru a preveni tensiunile apărute la nivelul liniiilor de sutură. A descris lambourile de avansare bipediculate pentru acoperirea defectelor faciale, precum şi tehnica de decolare subcutanată înainte de suturarea plăgilor. El a arătat importanţa cartilajului în structura urechii şi a nasului şi în procedeele de reconstrucţie a acestora. În concluzie, Oribasius a stabilit o serie de principii clasice ale Chirurgiei Plastice referitoare la tratamentul plăgilor şi la reconstrucţia facială1.
Declinul Chirurgiei Plastice în Evul Mediu – După căderea Imperiului Roman în secolul al IV-lea, întreaga viaţă culturală, ştiinţifică, şi bineînţeles cea medicală a intrat într-un accentuat con de umbră. S-a ajuns pînă acolo încât în secolul al XII-lea Papa Inocentiu al III-lea a interzis contactul dintre medic şi pacient şi, implicit, practicarea chirurgiei. O astfel de atitudine a lăsat loc liber religiozităţii şi misticismului exagerat al Evului Mediu, blocându-se astfel pentru aproape un mileniu orice progres al chirurgiei. Majoritatea medicilor din acea vreme considerau că munca manuală necesară intervenţiilor chirurgicale este dezonorantă.
Renaşterea – Odată cu începutul Renaşterii în seclolul XIV s-a produs şi reabilitarea ştiinţelor şi a medicinei. Renaşterea chirurgiei reconstructive în secolul al XV-lea în Europa s-a datorat tot schimburilor culturale între civilizaţia orientală şi cea occidentală. Pe de o parte, vechile tehnici chirurgicale greceşti şi romane s-au păstrat în anumite scrieri vechi care au fost redescoperite în epoca Renaşterii, iar pe de altă parte, cunoştintele medicale indiene au fost preluate de medicii arabi odată cu cucerirea Indiei în secolul al X-lea, ajungând probabil în Euroapa odată cu cucerirea Siciliei în secolul XII şi ulterior a Spaniei.
–
Renaşterea – În primul tratat ilustrat de tehnici chirurgicale din literatura turcoislamică, intitulat „Chirurgia Imperială”, Serafeddin Sabuncuoglu descrie tehnici de chirurgie maxilofacială (tratamentul fracturilor faciale), metode de corecţie chirurgicală a entropionului şi ectropionului, precum şi tratamentul chirurgical al ginecomastiei (prima descriere clară a unei tehnici chirurgicale de îndepărtare a ţesutului glandular al sânului în scop estetic, metodă ce poate fi considerată precursoarea mamoplastiei de reducţie moderne). – În secolul XV faimoasa familie de bărbieri–chirurgi Branca a contribuit la redescoperirea chirurgiei reconstructive în Europa. Deşi nu se cunoaşte cu certitudine dacă Branca a reintrodus metoda indiană de reconstrucţie nazală sau a reinventat-o independent, cert este că în jurul anului 1442 acesta realiza operaţii de reconstrucţie a nasului foarte asemănătoare metodei indiene. Fiul lui Branca, Antonio a perfecţionat această tehnică, introducând un procedeu ce folosea ca sursă tisulară un lambou tegumentar de pe braţ, rotat la nivelul nasului după o perioadă de aşteptare
Renaşterea – Această tehnică, denumită „italiană” a fost utilizată aproape exclusiv numai de familii siciliene de chirurgi–bărbieri, până când un medic cu studii la Universitatea din Bolonia, Leonardo Fioravanti, a popularizat această metodă în lumea medicală în lucrarea Il tesoro della vita humana. Această lucrare a stat la baza interesului manifestat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de Gasparo Tagliacozzi din Bolongna pentru reconstrucţia nazală. Acesta a introdus principiile lambourilor pediculate şi a descris în amănunt lamboul pediculat brahial în tratatul său din 1597 De Curtorum Chirurgia per Insitionem (într-o traducere liberă - Chirurgia plăgilor mutilante prin grefa). Prin contribuţia sa deosebită în dezvoltarea şi popularizarea acestor prime tehnici de chirurgie plastică reconstructivă, Tagliozzi este deseori creditat incorect ca autor al metodei italiene.
–
Renaşterea
– Tehnica Tagliozzi pentru reconstrucţia nasului cu un lambou pediculat brahial – Din păcate la sfârşitul secolului al XVI-lea chirurgia reconstructivă a intrat pentru încă două sute de ani într-un alt con de umbră, datorat unor superstiţii şi a ignoranţei ştiinţifice. •
Bazele Chirurgiei Plastice moderne – Adevărata renaştere a chirurgiei plastice reconstructive s-a produs la sfârşitul secolului XVIII când s-au pus bazele chirurgiei plastice reconstructive moderne. Printre primele contribuţii în acest sens putem menţiona reconstruţia de buză realizată de Chopart în 1791 folosind un lambou pediculat de la nivelul gâtului. Totuşi momentul considerat că marchează începutul acestei noi ere a chirurgiei reconstructive este o banală scrisoare publicată la Londra în octombrie 1794 în ziarul Gentleman's Magazine de chirurgul englez Lucas. În acest faimos articol, Lucas descrie procedeul operator de reconstrucţie nazală realizat în India Britanica de un bărbat din casta cărămidarilor, operaţie la care au fost martori doi chirurgi englezi.
Bazele Chirurgiei Plastice moderne – Relatarea lui Lucas a fost citită de Joseph Carpue, un chirurg englez din Chelsea, care după câteva exerciţii pe cadavre a realizat primele operaţii în 1814 la doi ofiţeri englezi cu defecte nazale posttraumatice. El şi-a publicat succesul chirurgical în 1816 în cartea Restoration of a Lost Nose şi, astfel, „rinoplastia indiană” a fost din nou introdusă în Europa Reconstrucţia nasului după metoda “indiană”
Bazele Chirurgiei Plastice moderne – În 1818, chirurgul german Carl Von Graefe, considerat de mulţi, cel mai bun chirurg al acelor timpuri în Europa, şi-a publicat lucrarea sa de referinţă Rhinoplastik, unde a folosit pentru prima dată termenul de "plastic" pentru a descrie chirurgia reconstructivă. În această carte Von Graefe a notat o bibliografie de 55 de lucrări având ca subiect rinoplastia prin metoda indiană şi italiană, precum şi noua metodă de reconstrucţie germană. Von Graefe a modificat metoda italiană, folosind în locul lamboului pediculat, o grefă liberă de piele recoltată de la nivelul braţului. Inovaţiile lui nu s-au limitat numai la rinoplastie, ci au cuprins şi alte aspecte ale chirurgiei plastice reconstructive, ca de exemplu tehnici de blefaroplastie şi palatoplastie. Pentru toate aceste contribuţii, el este considerat unul dintre părinţii Chirurgiei Plastice moderne. În 1838, la 20 de ani după Von Graefe, Zeiss a popularizat termenul de chirurgie plastică în cartea sa Handbuch der plastischen Chirurgie .
Bazele Chirurgiei Plastice moderne – Succesorul lui Von Graefe la Berlin, Dieffenbach, a scris în 1845 o carte despre rinoplastie, intitulată Operative Chirurgie, făcând această tehnică accesibilă pentru mulţi dintre chirurgii vremii. De asemenea, a introdus conceptul de reintervenţie pentru modelarea estetică a nasului reconstruit şi a fost primul chirurg care a făcut rinoplastia reconstructivă mult mai tolerabilă prin folosirea anesteziei. – În 1892 Robert Weir a încercat fără succes să folosească xenogrefe (stern de raţă) în reconstrucţia nasurilor, iar James Israel în 1896 în Germania şi George Monks în 1899 în Statele Unite au folosit cu succes grefele osoase libere pentru reconstrucţia nasurilor în şa.
Apariţia primelor abordări estetice în Chirurgia Plastică – După ce riscurile chirurgicale au scăzut odată cu folosirea anesteziei şi dezvoltarea tehnicilor sterile de către Lister, au putut fi luate în calcul şi alte motive pentru realizarea unor intervenţii chirurgicale, altele decât cele pentru reconstrucţii posttraumatice. În 1891, John Roe, un ORL-ist american este creditat cu prima abordare estetică a rinoplastiei, un pas important în formarea unei chirurgii pe baze estetice ca parte distinctă a specialităţii. Acest lucru a fost facilitat de abordul endonazal al rinoplastiei, tehnică introdusă de Dieffenbach. – În 1898 Jacques Joseph, un ortoped german a publicat prima relatare despre o rinoplastie de reducţie, el fiind considerat tatăl rinoplastiei moderne. În 1928 el şi-a publicat lucrarea de bază Nasenplastik und Sonstige Gesichtsplastik, punând bazele chirurgiei estetice ca parte fezabilă şi justificabilă a chirurgiei plastice reconstructive.
„Marele salt” – experienţa celor două Războaie Mondiale – La trecerea dintre secolul XIX şi XX Chirugia plasitică nu era înca o entitate medicală de sine stătătoare şi doar foarte puţini chirurgi reputaţi cochetau sau, mai rar, erau dedicaţi exclusiv chirurgiei reconstructive sau estetice. Astfel de operaţii erau considerate nevitale şi nenecesare de către medicina academică a acelor timpuri, mai ales în comparaţie cu „adevarata” chirugie, salvatoare de vieţi, a chirurgilor abdominali. Atitudinea negativă faţă de chirurgia plastică era datorată într-o bună măsură de proliferarea pe baze comerciale a operaţiilor de chirurgie cosmetică, deseori efectuate de chirurgi ce aveau o pregătire profesională şi o moralitate cel puţin dubioasă.
„Marele salt” – experienţa celor două Războaie Mondiale – Chirurgia Plastică modernă işi datorează adevărata evoluţie unor situaţii dramatice în istoria omenirii: cele două mari conflagraţii ale secolului trecut. Eforturile unor distinşi chirurgi de-a lungul unei extrem de zbuciumate prime jumătăţi a secolului XX au permis progresul şi unificarea acestei specialităţi, precum şi configurarea ei de către lumea academică. – Patologia traumatică extrem de complexă generată de industrializare şi necesitatea îngrijirii traumatismelor grave, a arsurilor chimice şi termice produse de arsenalul specific celor două Războaie Mondiale au constituit tot atâtea probleme majore care reclamau soluţii imediate din partea chirurgilor. Această atitudine a caracterizat dezvoltarea Chirurgiei Plastice în prima jumătate a secolului XX.
Primul Război Mondial – Marele volum de leziuni, în special în domeniul maxilofacial, datorate specificului războiului de tranşee, a permis accelerarea progresului tehnicilor reconstructive. Medici din toate ţările beligerante şi-au adus contribuţia la progresul specialităţii. În Franţa, Morestin a aplicat tehnica decolării pielii şi a ţesutului subcutanat pentru favorizarea închiderii plăgilor, a folosit plastia în Z pentru corectarea contracturilor liniare, a folosit grefarea cu cartilaj şi a dezvoltat conceptul de excizii parţiale multiple pentru tratamentul leziunilor extensive. Un alt chirurg care a jucat un rol important, mai ales în educarea altor chirurgi plasticieni din mai multe ţări ale lumii, a fost englezul Gillies. La sfârşitul războiului, Filatov şi-a publicat tehnica lamboului tubular, iar Blair a descris metoda de amânare a transferului lambourilor cu pedicul foarte lung. Au început să fie folosite grefoanele cartilaginoase şi lambourile pediculate pentru reconstrucţia nasului, lambourile pediculate de la nivelul gâtului pentru reconstrucţia defectelor intraorale, etc.
Primul Război Mondial – Primul Război Modial a catapultat Chirurgia Plastică într-o nouă eră. Niciodată până atunci medicii nu au fost nevoiţi să trateze atât de multe şi de extensive leziuni faciale şi ale capului datorate noilor arme de foc. Pentru aceasta ei au fost nevoiţi să dezvolte noi tehnici chirurgicale. Unii dintre cei mai talentaţi medici din Anglia, Franţa, Germania, Rusia şi Austro-Ungaria s-au dedicat descoperirii unor noi procedee reconstructive. – O contribuţie importantă în această direcţie a avut-o Vilray Papin Blair, un chirurg american din St Louis, care în 1909 şi 1912 a publicat rezultatele sale în reconstrucţia mandibulară. Aceste lucrări au schimbat percepţia chirurgilor şi a publicului despre chirurgia reconstructivă şi i-au permis să ajungă primul şef al unei secţii complet separate şi dinstincte de Chirurgie Plastică. De asemenea, el a fost numit în timpul Primului Război Mondial şef al diviziei de Chirurgie a Capului şi Gâtului din armata americană, secţiune căreia i-a schimbat ulterior denumirea în Chirurgie Plastică.
Primul Război Mondial – Eforturile şi rezultatele chirurgilor pe durata Primului Război Mondial au captat atenţia şi admiraţia publicului şi a lumii academice. Înainte de război, desfigurările faciale erau ascunse în spatele unor măşti faciale îngrozitoare şi singura opţiune a pacienţilor era aceea de izolare faţă de societate. Prin eforturile chirurgilor plasticieni, aceşti oameni traumatizati fizic şi psihic îşi recăpătau nu numai o înfăţişare onorabilă, ci li se renăştea speranţa şi se puteau bucura din nou de viaţă. – Războiul a permis Chirurgiei Plastice să se autodefinească, să se organizeze instituţional prin apariţia de centre specializate de triere şi tratament, precum şi prin apariţia unor centre dedicate învăţării tehnicilor de chirurgie reconstructivă.
Perioada interbelică – Progesele realizate în timpul războiului au fost prezentate ulterior lumii medicale academice. În 1919, John Staige Davis a publicat primul tratat american de chirurgie plastică Plastic Surgery - It's Principles and Practice. Gilllies şi-a prezentat experienţa sa medicală din timpul războiului în 1920 în lucrarea Plastic Surgery of the Face1. – Între anii 1929 şi 1939 au apărut mai multe societăţi profesionale şi academice legate de domeniul chirurgie plastice. În 1921 a apărut American Association of Oral and Plastic Surgeons.
Al Doilea Război Mondial – Adevăratul moment de maturizare a Chirurgiei Plastice l-a reprezentat cel de-al Doilea Război Mondial, astfel încât în anii 1950, Chirurgia Plastică a fost integrată complet în comunitatea medicală. Progresele legate de anestezie, folosirea plasmei pentru transfuzii, a sulfamidelor şi a penicilinei pentru controlul infecţiilor a contribuit la reducerea semnificativă a ratei de mortalitate şi de morbiditate a operaţiilor de chirurgie plastică. Folosirea antibioterapiei a permis închiderea imediată a plăgilor faciale, reducând substanţial desfigurările datorate cicatrizărilor secundare. Introducerea dermatomului în 1939 de către Padget şi Hood a permis o îngrijire mult mai bună a plăgilor deschise şi a arsurilor. Amputaţiile de membre s-au făcut într-o proporţie mult mai mică decât în Primul Război Mondial.
Al Doilea Război Mondial – Alte progrese chirurgicale ţin de folosirea grefelor osose spongioase din osul iliac folosite pentru reconstrucţii faciale, folosirea lambourilor cross-leg, a lambourilor pediculate tubulare şi a lambourilor abdominale pentru acoperirea defectelor de părţi moi de la nivelul extremităţilor. Numărul mare de mutilaţi, victime ale Războiului II Mondial, a ridicat problema perfecţionării tehnicilor reconstructive pentru ameliorarea statusului morfologic şi funcţional, şi implicit pentru îmbunătăţirea coeficientului de reinserţie socio-familială şi profesională. – Au fost create şi centre separate de chirurgia mâinii. Conduse de Sterling Bunnell, în aceste centre lucrau chirurgi plasticieni şi ortopezi. Bunnell şi J William Littler au creat o şcoală de chirurgie a mâinii pe care au integrat-o în specialitatea Chirurgiei Plastice.
Epoca modernă a Chirurgiei Plastice – A doua jumătate a secolului XX a produs o dezvoltare explozivă a specialităţii situând-o la nivelul vârfului de lance al progresului în chirurgie.
Microchirurgia Reconstructivă – Unul dintre cele mai mari progrese ale chirurgiei reconstructive l-a reprezentat apariţia şi dezvoltarea microchirurgiei. Acest lucru a fost posibil datorită perfecţionării unor instrumente, a unor materiale de sutură performante şi a microscopului biocular operator oferit pe la mijlocul anilor 1950 de compania Carl-Zeiss. Microchirurgia practic a revoluţionat chirurgia plastică şi reconstructivă. Chirurgii plasticieni nu au mai fost limitaţi de lambourile locale în încercările lor reconstructive. – Au fost descrise şi folosite numeroase tipuri de lambouri libere, iar replantările segmentelor amputate au devenit realitate. Susumi Tamai a realizat prima replantare digitală în 1965 în Japonia. În 1969 Harry J Buncke şi Donald McLean au realizat primul transfer tisular liber microchirurgical, reparând un defect de scalp cu un transfer liber de oment. Tot în Japonia s-a realizat primul transfer liber al unui lambou cutanat, un lambou temporal, de către Harii şi Ohmori10. – Refacerea microchirurgicală a nervilor periferici a revoluţionat calitatea rezultatelor din domeniu.
Microchirurgia Reconstructivă – O menţiune aparte o reprezintă Joseph Murray, membru al Asociaţiei Americane a Chirurgilor Plastici, care a reuşit în decembrie 1954 primul transplant de rinichi între doi gemeni, realizare care a fost răsplătită cu singurul premiu Nobel obţinut de un plastician.
Chirurgia Estetică – În a doua jumătate a secolului 20, chirurgia estetică s-a profilat ca segment distinct în cadrul sferei de preocupări a Chirurgiei Plastice. Ea a cunoscut poate cea mai spectaculoasă evoluţie, cel puţin în ochii publicului larg, în special datorită impactului pe care îl are asupra stilului de viaţă al pacientului. Acest impact pe care l-a avut chirurgia estetică în societatea modernă a fost susţinut şi de declaraţia din 1958 a Papei Pius al XII: „Dacă luăm în considerare frumuseţea fizică prin prisma creştinismului şi dacă îi respectăm perceptele morale ale acesteia, atunci putem spune că chirurgia estetică nu este în contradicţie cu dorinţa lui Dumnezeu, în sensul atingerii sau refacerii perfecţiunii celei mai mari creaţii divine – omul”.
Chirurgia Estetică – Ideea folosirii unei sonde de aspiraţie pentru îndepărtarea grăsimii a fost lansată la mijlocul anilor 1970 de doi chirurgi dermatologi italieni Arpad şi Giorgio Fischer. În 1987 dermatologul Jeffrey Klein a revoluţionat liposucţia prin introducerea anesteziei tumescente, care a permis îndepărtarea unei cantităţi semnificativ mai mare de grăsime şi reducerea marcată a pierderilor de sânge1. – Pe locul doi ca număr de operaţii după lipoaspiraţie, mamoplastia de augmentare cu implante mamare s-a dezvoltat impresionant de la introducerea în 1962 de către Thomas Cronin a implantelor realizate din silicon şi umplute cu gel de silicon. Odată cu introducerea „siliconului” în practica medicală, Chirurgia Plastică a început să devină parte integrantă a culturii moderne. După celebrul litigiu medical şi juridic legat de siguranţa unor astfel de proteze, pe piaţă s-au impus implantele de silicon umplute cu ser.
Începuturile Chirurgiei Plastice în România
– Primele dovezi documentate referitoare la utilizarea grefelor de piele liberă şi tratamentul fracturilor deschise cu fixator extern în România datează de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Preocupări în domeniul chirurgiei plastice sunt semnalate în Romania între cele două Războaie Mondiale şi la începutul anilor 1950.
Începuturile Chirurgiei Plastice în România
– În România, începuturile Chirurgiei Plastice ca specialitate de sine stătătoare sunt inseparabil legate de personalitatea Prof. Agripa Ionescu
Începuturile Chirurgiei Plastice în România – După participarea alături de o echipă de medici români la Războiul din Coreea (1952-1953) şi după întoarcerea de la studiile realizate la Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Traumatologie şi Chirurgie Plastică din Leningrad unde a susţinut dizertaţia cu tema „Plastiile de piele în chirurgia mâinii”, Prof. Agripa Ionescu s-a întors în ţară şi a organizat în 1958 primul centru de chirurgie reparatorie, cu 50 de paturi, în cadrul Spitalului de Urgenţa din Bucureşti. În 1959 se înfiinţează disciplina de Chirurgie Plastică şi Reparatorie. În 1960 Prof. Agripa Ionescu conduce nou înfiinţatul Spital de Traumatologie şi Chirurgie Plastică şi Reparatorie, dotat cu 120 de paturi. – Prof Agripa Ionescu a fost fondatorul şi modelatorul Chirurgiei Plastice în România, atât în domeniul organizatoric, cât şi în cel al instruirii chirurgilor plasticieni. Datorită Prof Agripa Ionescu şcoala românească de Chirurgie Plastică se poate număra printre primele de acest gen din Europa.