Istoria Bisericii Universale (modoran G)

Institutul Teologic Adventist Cernica Curs Istoria Bisericii Universale I

Istoria Bisericii Universale I Cursul nr.1

DEFINIŢIE

sensuri ale termenului „istorie” 1. eveniment (incident) 2. informaţii (cu privire la eveniment) 3. investigaţie (cercetare) 4. interpretare

ISTORIA BISERICII UNIVERSALE– înseamnă prezentarea faptelor şi evenimentelor legate de creştinism (apariţie, răspândire şi dezvoltare), precum şi a lecţiilor ce decurg din acestea Importanţa studiului istoriei creştinismului a) un mijloc de înţelegere a prezentului. În istorie există tipare şi paralele; de ex. dictaturile – o primejdie pentru libertatea religioasă b) un mijloc de a evita repetarea greşelilor c) o forţă motivatoare d) o forţă modelatoare e) o forţă descoperitoare a intervenţiei lui Dumnezeu - suveranitatea lui Dumnezeu Periodizare – unii 4 perioade: 100-300 300-1500 1500-1600 perioada modernă şi contemporană alţii: I-a perioadă: Biserica Antică: sec.I-590: a) sec.I – apariţia şi dezvoltarea b) 100-313 – persecuţiile c) 313-590 - consolidarea a II-a perioadă: Biserica Medievală: 510-1517: a) 590-800 - ascensiune – evanghelizarea barbarilor b) 800-1054 - deosebiri Apus-Răsărit c) 1305-1517 - declin, apusul Bisericii Medievale a III-a perioadă: Biserica Modernă: 1517-1914: a) Reforma şi contrareforma - 1517-1648 b) Raţionalism, trezire spirituală – 1648-1789 c) misiuni moderne – marea trezire, evoluţionismul – 1789-1914 a IV-a perioadă: Biserica Contemporană: 1914 – a) confruntarea cu statul totalitar b) secularismul c) mişcarea ecumenică d) consolidarea neoprotestantismului - mişcarea evanghelică

2

Contribuţii la pregătirea religioasă pentru apariţia creştinismului

a) Contribuţia romană - a asigurat un mediu politic prielnic - sentimentul unităţii omenirii sub o lege universală - cetăţenia romană – dreptul roman - pacea romană – siguranţa călătoriilor şi propovăduirii Evangheliei - sistem de drumuri - rolul armatei romane – soldaţi creştini în provinciile imperiului - decăderea zeilor romani şi apariţia religiilor de mistere, mitraismul, care puneau accent pe ideea de zeu-salvator b) Contribuţia greacă – un mediu filozofic şi intelectual prielnic - grecii i-au cucerit pe romani din punct de vedere cultural - o limbă universală, koine – greaca Noului Testament – era greaca omului de rând - filozofia greacă – a distrus religiile mai vechi - dar nu putea satisface nevoile spirituale - a atras atenţia asupra unei realităţi transcendentale (Platon) - religia misterelor

- filozofia materialistă a distrus credinţa politeistă, lăsând un gol – i-a făcut pe oameni să se gândească la existenţa păcatului şi a răscumpărării

c) Contribuţia evreilor – un mediu religios prielnic iudaismul – tulpina pe care a înflorit creştinismul – „mântuirea vine de la iudei” a) Monoteismul – după robia babiloniană, iudeii n-au mai încercat idolatria b) Speranţa Mesianică c) Decalogul d) Scripturile Vechiului Testament e) Sinagoga – locul unde a predicat Pavel Istoricitatea Domnului Hristos Mărturii romane: Tacitus (55-117) – leagă numele şi originea creştinilor de „Cristos”, care, în timpul domniei lui Tiberiu, „a suferit moartea prin sentinţa procuratorului Pilat din Pont” Pliniu – guvernator în Asia Mică – corespondenţa cu Traian aprox. 112: „ei cântă un cântec lui Cristos ca unui Dumnezeu” Suetoniu – De vita duodecim Caesarum: evreii expulzaţi sub Claudius din Roma datorită unor tulburări legate de Crestus Lucian din Samosata – satiric: L-a descris pe Hristos ca pe unul care a fost răstignit în Palestina pentru că a început un nou cult Mărturii iudaice: Iosefus Flavius (Antichităţi Iudaice): a scris despre Iacov, „fratele lui Isus, aşa numitul Hristos”

3

Secolul I 42: Iacov, fratele lui Ioan – decapitat 49: Claudiu expulzează pe iudeii din Roma (Suetonius) Conciliul de la Ierusalim 62: Conform tradiţiei, Bartolomeu martirizat în India, lângă Bombay (jupuit de viu şi răstignit) 64: Prima persecuţie a creştinilor sub Nero 68: Pavel martirizat la Roma Petru răstignit cu capul în jos 70: Templul lui Irod distrus 79: Conform tradiţiei, Andrei este răstignit în Grecia la Patras, iar Toma este omorât prin junghiere de către preoţi brahmani în India 80: se deschide Coloseumul din Roma 90: Sinodul evreiesc de la Iamnia stabileşte canonul ebraic al Vechiului Testament 93: a doua persecuţie a creştinilor sub Domiţian (81-96); Ioan exilat pe Patmos 100: Ioan moare pe Patmos

Secolul al II-lea

107: a treia persecuţie sub Traian (98-117). Ignatiu din Antiohia martirizat la Roma 110-165: Marcion, întemeietor al gnosticismului 118: a patra persecuţie a creştinilor sub Hadrian (117-138) 130: Hadrian reconstruieşte Ierusalimul numit Aelia Capitolina. A ordonat şi un templu lui Jupiter, impunând o taxă iudeilor pentru întreţinerea lui 135: răscoala evreilor conduşi de Bar-Cochba 140: Iustin Martirul scrie Apologia către împăratul Antonius Pius 157: Policarp ars pe rug la Smirna 157: se ridică Montanus – întemeietorul unei erezii (montanismul) 160-230: Tertulian. Convertit la creştinism în 185 170: se ridică Hegesippus – un istoric timpuriu al bisericii 177: a cincea persecuţie a creştinilor sub Marcus Aurelius 190: Clement din Alexandria devine conducătorul Şcolii din Alexandria În jurul anului 200, Hipolit scrie: „Tradiţia apostolică” amintind de: - botezul pruncilor - semnul crucii - 25 decembrie – naşterea Domnului Hristos

4

Părinţii Bisericeşti Cursul nr.2

- disciplina „patrologie” - au format „Sfânta Tradiţie”- considerată „unul din cei 2 plămâni ai credinţei” - condiţii pentru a deveni părinte bisericesc: - părerile lui să corespundă cu ale celorlalţi - să aibă legătură cu Biserica - să fi trăit în sfinţenie, înţelepciune şi statornicie - să fi murit în credinţă sau ucis pentru Hristos - vechime, recomandare, aprobarea bisericii 3 tipuri de literatură: - epistolară - apologetică - antieretică (polemică) Clasificarea Părinţilor Bisericeşti PĂRINŢI ANTENICENIENI: Secolul I –

Secolul al II-lea -

Secolul al III-lea –

părinţi apostolici: - Clement din Roma - Ignatiu - Policarp - Papias - Hermas

părinţi apologeţi: - Tertulian - Iustin Martirul - Tatian - Atenagoras - Teofil din Antiohia - Hegesippus

părinţi polemişti: - Irineu - Tertulian - Origen - Ciprian - Grigore Taumaturgul - Clement din Alexandria - Hipolit din Roma

PĂRINŢI POSTNICENIENI: Secolul al IV-lea: - Ieronim - Ambrozie - Augustin - Eusebiu din Cezareea

- Vasile din Cezareea - Ioan Crysostom - Grigore de Nisa - Grigore de Nazians

PĂRINŢII BISERICEŞTI Clement din Roma (30-100) - epistola către biserica din Corint: cea mai veche scriere creştină, în afară de Noul Testament - pentru a ilustra învierea foloseşte povestea păsării Phoenix - susţine ideea succesiunii apostolice (prezbiterii şi diaconii au fost daţi de către apostoli, care, la rândul lor au fost trimişi de Hristos, iar El a fost trimis de Tatăl) - ascultarea de episcop este garanţia practică a unităţii creştine - scrisoarea abundă în citate din Vechiul Testament - sângele lui Hristos este mijlocul de obţinere a mântuirii - martirizat sub Domiţian Ignaţiu (sec.I-II - Antiohia Siriei) - a fost martirizat la Roma (Traian). În drumul spre Roma a trimis scrisori de mulţumire bisericilor din care făceau parte creştinii care l-au încurajat pe drum. El previne acţiunile prin care ar putea fi scăpat şi vrea să devină „pâinea curată a lui Hristos” - în scrisorile pe care le trimite bisericilor, îi atenţionează pe credincioşi în legătură cu ereziile gnostice şi doketice

5

- ierarhia autorităţii în biserică: episcop, prezbiter, diacon (este primul care face deosebire între episcopi şi prezbiteri). Totuşi, nu-l prezintă pe episcopul Romei superiorul celorlalţi, deşi el este primul care utilizează cuvântul „catolic” Policarp (70-155; episcop de Smirna) - scrisoare către filipeni (îi îndeamnă la o trăire virtuoasă, fapte bune, credinţă până la moarte) - martirizat prin ardere pe rug sub Antonius Pius Barnaba din Alexandria - Epistola lui Barnaba (Pseudo-Barnaba) - scrisoarea are menirea de a-i ajuta pe păgânii de curând convertiţi pe care unii creştini evrei încercau să-i convingă că trebuie să respecte legea lui Moise deoarece ei credeau că legea este încă în vigoare - ultimele 4 capitole prezintă contrastul dintre cele două moduri de viaţă: Calea luminii şi Calea celui negru Părinţi Bisericeşti – secolul al II-lea Apologeţi Apologeţii răsăriteni 1. Iustin Martirul (100-165): născut în Palestina – cel mai mare apologet al Bisericii primare - până la 30 de ani caută adevărul în filozofie (stoicism, platonism), dar un bătrân pe malul mării i-a prezentat o nouă filozofie – creştinismul - se stabileşte la Roma - se adresează lui Antonius Pius – pledoarie pentru superioritatea creştinului - martirizat la Roma sub Marcus Aurelius 2. Taţian (110-172): - elev al lui Iustin - creştinismul este superior filozofiei greceşti - realizează prima armonizare a Evangheliilor (Diatessaron) - creştinismul este mai vechi decât religia greacă pentru că Moise a fost înainte de războaiele troiene 3. Atenagoras - profesor la Atena, convertit prin citirea Scripturii – contemporan cu Marc Aureliu - apologia sa combate acuzaţiile de incest, ateism, canibalism 4. Teofil al Antiohiei - episcop de Antiohia – convertit de la păgânism - lucrarea „Apologia către Autolicus” - a fost primul care a flosit cuvântul „trias” pentru Treime 5. Tertulian – cel mai de seamă apologet al Bisericii apusene - născut în Cartagina în anul 160 - 202 - devine montanist - 3 tipuri de opere: apologetice, polemice, disciplinare - este fondatorul teologiei latine - a fost primul care a afirmat doctrina teologică a trinităţii - s-a opus botezului copiilor mici Greşeli doctrinare: - păcatele de după botez sunt păcate de moarte - materialitatea lui Dumnezeu şi a sufletului - erorile legate de montanism - este considerat eretic Părinţi Bisericeşti – secolul al III-lea Polemişti - Apologeţii sec. al II-lea demonstrau superioritatea creştinismului – o justificare raţională a creştinismului - Polemiştii sec. al III-lea – angajaţi în lupta împotriva învăţăturilor false, ereziilor 6

- gândirea religioasă răsăriteană – preocupată de teologia speculativă, de probleme metafizice - gândirea apuseană – frământată de aspecte practice de disciplină, organizare a bisericii, soluţii practice la problemele bisericii - Apologeţii convertiţi de la păgânism – preocupaţi de ameninţarea externă (persecuţia) - Polemiştii de formaţie creştină – îngrijoraţi de erezii interne - Apologeţii puneau accent pe profeţiile Vechiului Testament - Polemiştii puneau accent pe Noul Testament ca sursă a doctrinei creştine - părinţii apostolici – angajaţi în consolidarea bisericii - părinţii apologeţi – angajaţi în explorarea şi argumentarea creştinismului - părinţii polemişti – angajaţi în condamnarea ereziilor 1.

2.

1.

2.

APUS Irineu - născut la Smirna între 115-140 - influenţat de Policarp - cca.80 episcop de Galia - 3 mari serii de fapte caracterizează viaţa lui Irineu: a) lucrarea misionară de convertire a popoarelor păgâne din sudul Galiei b) lupta împotriva gnosticismului c) conciliere în conflictul cu privire la data Paştelui între Răsărit şi Roma - Opera: „Împotriva ereziilor” – pentru combaterea gnosticismului - introduce termeni noi: - îndumnezeirea omului - perihoreza - paralelismul Eva-Maria - drepturile demonului Ciprian – Şcoala cartagineză - născut în Cartagina cca. anul 200, părinţi păgâni şi bogaţi - 248 devine episcop de Cartagina - 250 persecuţia lui Decius – se retrage în afara Cartaginei - Opera: scrieri apologetice, disciplinare, morale şi scrisori - tratat: „Despre unitatea bisericii” - Doctrina: nula salum extra eclesia - a dat prima formulare a doctrinei succesiunii apostolice - martirizat în 258 sub Valerian RĂSĂRIT Clement din Alexandria – Şcoala alexandrină - Alexandria avea cea mai vestită universitate a lumii antice, cu 2 mari biblioteci, veneau savanţi din toată lumea. Aici a fost tradusă Septuaginta - născut în 150 în Atena din părinţi păgâni – studiază filozofia - 180 vine în Alexandria, şi în 190 preia conducerea şcolii - sub persecuţia lui Septimius Severus pleacă în pribegie - a avut ca ţel idealul unui filozof creştin - Opera: „Cuvânt către greci” – o sintetizare a gândirii greceşti cu creştinismul - a interpretat Scriptura alegoric – metoda iniţiată de Philo din Alexandria Origen - cca.185-254 - elev şi succesor al lui Clement (la 18 ani) - viaţă ascetică în ciuda prieteniei unui om bogat (patul lui – scânduri goale) - la 16 ani tatăl lui – Leonida – martirizat 7

- Opera: „De principiis” – este primul tratat de teologie sistematică - Doctrina – bazată pe filozofia elenistă, Biblia, Tradiţia - accent pe interpretarea alegorică - comparat cu Augustin prin vastitatea operei - învăţături greşite: - Fiul subordonat Tatălui - preexistenţa sufletelor şi mântuirea universală (susţinea că până şi diavolul însuşi va fi mântuit - restaurarea finală a tuturor spiritelor - nega învierea fizică - condamnat la Sinodul al V-lea ecumenic Părinţi Postnicenieni – sec.al IV-lea 1.

2.

3.

APUS Ieronim – cca.345-420 - comentator şi traducător - originar din Veneţia – a ajuns secretarul episcopului Romei – Damasus – în 382 - pleacă în Palestina în 386 şi, cu ajutorul unei doamne bogate, Paula, îşi trăieşte restul vieţii la Betleem, într-o mănăstire (ultimii 35 de ani) - a fost un neobosit apărător al monasticismului petrecând ani de zile în singurătatea deşertului - era unul din puţinii creştini ai vremii care ştia ebraica - a încurajat multe femei romane către ascetism - Opera: „Vulgata” – devenită, după Trent, Biblia Oficială a Bisericii romano-catolice - nu s-a folosit de Septuaginta, ci doar de textul ebraic - „De viris illustribus” – schiţe biografice de autori creştini Ambrozie – cca.340-397 - administrator şi predicator - a ajuns guvernator al Milanului, şi apoi episcop al Milanului - foloseşte metoda alegorică - refuză participarea la Cina Domnului a împăratului Teodosiu pentru că în 390 acesta a ordonat la Tesalonic masacrarea populaţiei pe motivul omorârii guvernatorului. L-a făcut pe împărat să se căiască public şi apoi i-a oferit Cina Domnului Augustin - născut în Algeria de azi (Numibia), tatăl funcţionar roman păgân, mama creştină (Monica) - unii pun firea sa senzuală şi pasională pe seama educaţiei conflictuale din cămin - a făcut studii superioare în Cartagina - la 17 ani – pasionat de distracţii şi plăceri - la 18 ani – un fiu ce a murit la 18 ani - la 19 ani (373) atras de filozofie şi maniheism - 383 – pleacă din Cartagina la Roma unde deschide o şcoală – atras de neoplatonism - 386 – convertirea – vocea din grădină: „ia şi citeşte”. Biblia se deschide la Romani 13:13-14 - alungă concubina - 387 – primeşte botezul împreună cu fiul său şi un prieten - 387 – moare mama sa, iar în 390 moare şi fiul său - 396 – devine episcop de Hippona – este influenţat de Ambrozie - 430 – la 76 de ani, moare în timpul asedierii oraşului Hippo de către vandalii lui Genseric - Opera: imensă - este considerat cel mai mare dintre părinţii Bisericii - lucrări: literare, filozofice, teologice, apologetice, dogmatice, polemice, exegetare, teologie practică, predici, scrisori - cărţile reflectă lupta lui împotriva - maniheismului - donatismului - pelagianismului 8

- păgânismului - Titluri: 1) „Confesiuni” – cuprinde 13 cărţi, prezintă viaţa sa până la moartea mamei în 387. Cartea – o capodoperă a literaturii psihologice religioase din toate timpurile. Citate celebre: „Tu neai făcut pentru Tine şi inima nu-şi găseşte alinarea până nu se odihneşte în Tine”. „Dă-mi putere şi abstinenţă, dar nu chiar acum”. 2) „De civitate dei” - lucrare în 22 de cărţi (apologetică). Roma jefuită în 410 de Alaric (vizigoţi), romanii acuză creştinismul. Augustin răspunde acuzaţiei în această operă – romanii au avut catastrofe şi înainte de creştinism. Vede două cetăţi în lume: Civitas dei (Civitas celestos) – cei buni; Civitas terrena (Civitas diabolis) – cei răi. Cele două cetăţi nu sunt despărţite în istoria umanităţii. Despărţirea – la sfârşitul lumii. Principiul suprem care desparte cele două cetăţi: dragostea - de Dumnezeu sau pentru sine însuşi. Crede că epoca prezentă (de la prima venire la a doua venire) este mileniul. Dumnezeu este domn peste toată istoria. Istoria este lineară şi nu circulară. 3) „Despre trinitate” – lucrare dogmatică 4) „Retractări” - Protestanţii îl consideră precursor al Reformei (harul suveran al lui Dumnezeu – irezistibil) - Catolicii îl consideră părintele ecleziasticismului roman (harul administrat doar prin intermediul bisericii) - Greşeli:

- a ajutat la dezvoltarea doctrinei purgatoriului - a exagerat valoarea sacramentelor - doctrina despre mileniu Totuşi, unii afirmă că între Pavel şi Luther, biserica nu a avut pe altul de o mai înaltă statură morală şi spirituală ca Augustin.

9

PERSECUŢIILE CREŞTINILOR

DIN PRIMELE SECOLE

Cursul nr. 3

Încă de la început creştinismul nu a fost o problemă existenţială uşoară. Însuşi Isus Hristos şi apoi ucenicii cei mai importanţi au murit ca martiri. Motivele şi maniera persecuţiilor însă au fost variate de la caz la caz, de la o epocă la alta, de la o zonă la alta. Biserica a avut de înfruntat problema internă serioasă a ereziei, iar pe plan extern pe aceea persecuţiei. Înainte de anul 250 persecuţiile au fost în general locale, sporadice, şi cel mai adesea mai degrabă rezultatul acţiunii mulţimilor decât acela al unei politici civile bine definite. După anul 250 ele au devenit uneori acţiuni politice exprese din parte guvernului imperial roman, cu timpul agravându-se în acţiuni răspândite şi violente. Afirmaţia lui Tertulian că „sângele martirilor este sămânţa Bisericii” a devenit pe de-o parte o realitate înfricoşătoare, iar pe de alta o făgăduinţă uimitoare. Biserica, în ciuda persecuţiei – sau poate chiar din cauza ei – a continuat să se dezvolte până în secolul IV când şi-a câştigat libertatea de închinare în urma Edictului de toleranţă din Milano, emis de împăratul Constantin. Cauze ale persecuţiilor A. Politice În perioada când creştinismul încă nu se distingea concret de iudaism biserica a suferit puţină persecuţie, căci religia evreilor era una legală – religio licita. La momentul desprinderii de iudaism creştinismul a devenit o grupare separată, considerată o societate secretă. Solicitând adepţilor săi devotament dincolo de cerinţele imperiale, creştinismul a devenit duşmanul statului şi potenţial focar de trădare – o ameninţare pentru siguranţa statului roman. Orice religie putea fi acceptată atâta vreme cât contribuia la stabilitatea şi integritatea statului, însă exclusivismul creştinismului atunci când era vorba de a alege între Cezar şi Hristos i-a adus repede nemulţumirea conducătorilor statului. Suveranitatea cezarului era ameninţată total de Hristos, creştinii fiind priviţi ca unii care încercau să facă stat în stat, enclave creştine în cadrul imperiului. B. Religioase Religia romană era rigidă şi formală. Pentru un panteon plin de zei nu conta prea mult adăugarea altor zeităţi atâta vreme cât noii veniţi nu ameninţau vechile figuri, crezuri, ritualuri. Creştinii nu aveau accesorii externe ale închinării, aceasta fiind mai ales spirituală, interioară. Curând creştinii au început să fie etichetaţi drept atei – fără zei. Adunările secrete ale creştinilor au atras curând suspiciunea asupra lor şi acuzaţii de imoralitate şi acţiuni antisociale – incest, canibalism. Asta în ciuda faptului că o instituţie ca Cina Domnului sau diferite protocoale creştine interne ca „sărutul păcii” solicitau o moralitate bine definită în cadrul creştinismului. Orice calamitate naturală a ajuns să fie atribuită creştinilor, din cauza ignoranţei şi superstiţiilor păgâne. „Dacă Tibrul inundă, dacă Nilul nu inundă, dacă nu plouă, dacă se cutremură pământul, dacă e foamete, molimă, voi strigaţi îndată: christianos ad leonem” (Tertulian – Apologeticum) C. Sociale Creştinii aveau o mare trecere la clasele de jos şi la sclavi. Creştinismul susţinea egalitatea tuturor oamenilor. Pe de altă parte noii convertiţi răreau rândurile participanţilor la acţiunile religioase şi distracţiile cetăţenilor romani – adunările de la temple, teatru, locuri de distracţii. Nonconformismul lor a atras neplăcerea şi antipatia celorlalţi. Călcarea tiparelor sociale le-a adus caracterizarea de antisociali, pericol pentru omenire. D. Economice Orice creştin în plus adăugat bisericii însemna un închinător mai puţin la templele păgâne, un client mai puţin pentru fabricanţii de idoli şi vânzătorii de animale. Mai mult decât un simplu client lipsă el însemna de acum un concurent puternic pentru orice preot, vânzător, pictor, sculptor, arhitect sau ghicitor din imperiu. E. Cultul împăratului 10

Începând cu Octavian Augustus, divinizat după moarte (14 d.Hr.) şi Caligula (37-41), care s-a declarat „Deus” încă din viaţă, şi continuând cu Domiţian, care s-a declarat „Dominus ac Deus”, împăraţii romani aveau un cult propriu; li se aduceau jertfe publice în temple speciale, exact ca unor zei. Cultul împăratului era o adevărată religie de stat şi o obligaţie cetăţenească pentru toţi locuitorii imperiului. Se tolera orice religie dar era obligatoriu cultul împăratului. Refuzul cultului împăratului era socotit sacrilegiu si „les majestates” (crimă de stat). Această cauză a declanşat public şi imediat persecuţiile anticreştine. Secolul I Persecuţia din partea evreilor Primii persecutori ai creştinilor au fost evreii, la început creştinismul fiind văzut doar ca o nouă sectă iudaică. Creştinii evrei erau diferiţi de ceilalţi evrei prin faptul că erau convinşi şi mărturiseau că Mesia a venit în persoana lui Isus Hristos. De aici urmau să apară alte diferenţe etice şi teologice consistente. Evreii considerau creştinismul o erezie, şi se purtau ca atare, apostoli ca Ştefan, Pavel, Petru şi alţi pionieri creştini suferind o prigoană serioasă din partea fraţilor lor evrei. În plan extern iudaismului confuzia între evreii creştini şi ceilalţi evrei apare în mai multe ocazii ale Noului Testament (Fapte 18,14-15). Persecuţiile venite asupra iudeilor aveau deopotrivă efecte şi asupra creştinilor. Spre exemplu, expulzarea evreilor din Roma anului 49 sub Claudiu (41-54) s-a produs din pricina lui „Crestus” [Isus Hristos], iar printre cei expulzaţi se aflau şi familia de creştini Aquila şi Priscila (Fapte 18,2). La acea vreme problema diferenţelor dintre creştini şi iudei era încă văzută de către romani drept o chestiune evreiască internă. Diferenţele s-au accentuat odată cu trecerea timpului. De acum credincioşii dintre neamuri deveneau prin botez moştenitori ai făgăduinţei lui Avraam, proporţia iudeilor în numărul creştinilor diminuându-se considerabil, iar falimentul sistemului iudaic evidenţiindu-se accentuat. Persecuţia romană Consideraţii generale: persecuţiile propriu zise, cele îndurate de creştini din partea mulţimii păgâne şi a autorităţilor romane, au fost mult mai grele, de lungă durată, şi au pus uneori Biserica în grea cumpănă. Persecuţiile sângeroase au început sub Nero (54-68), şi au durat până la începutul secolului al IV-lea. Prin Edictul de la Milan, din ianuarie 313, Constantin cel Mare (306-337) pune capăt persecuţiilor din Imperiul Roman. Persecuţiile n-au fost continue, dar au ţinut ceva mai mult de jumătate din timpul de la anul 64 la 313. La începutul primei perioade, de la Nero şi până la Domiţian (81-96), creştinii au fost socotiţi o sectă iudaică şi confundaţi cu iudeii. De la Domiţian înainte, ei sunt deosebiţi de iudei şi persecutaţi ca religie nouă şi nepermisă (religio illicita). Din alt punct de vedere, domnia lui Septimiu Sever (193-211) se poate socoti, de asemenea, ca un moment nou în istoria persecuţiilor, prin interzicerea prozelitismului creştin. Până la Deciu, creştinii au fost urmăriţi mai mult din iniţiativa mulţimii păgâne sau a unor guvernatori; de la Deciu, însă, persecuţiile sunt dezlănţuite de autorităţile romane şi dobândesc un caracter general. În secolul I, legislaţia persecutoare e nesigură şi necunoscută. De la Traian (98-117), se aplică de regulă la judecarea creştinilor rescripte imperiale. Rescriptul este o dispoziţie oficială, provizorie şi limitată, care se aplica într-o cetate sau provincie, nu în întregul imperiu. De la Deciu, creştinii sunt urmăriţi pe baze de edicte speciale. Edictul era o adevărată lege de stat, cu aplicare generală şi obligatorie. Până la Deciu, situaţia creştinilor a depins mai mult de dispoziţia poporului şi a autorităţilor locale. Deciu este cel dintâi împărat roman care a promulgat un edict de persecuţie generală contra creştinilor, care s-a aplicat în tot Imperiul Roman. De acum înainte, statul roman însuşi face încercarea de a distruge Biserica. În tot timpul de două secole şi jumătate de persecuţie, creştinismul a fost socotit religie nepermisă. Totuşi, unii împăraţi, cum ar fi Gallienus (260-268), şi unii guvernatori de provincie au avut faţă de creştini o atitudine care mergea de la indiferenţă până chiar la bunăvoinţă. Legislaţia în persecuţii: 11

- de la Traian pe bază de rescript imperial - de la Decius pe bază de edict imperial - legea celor 12 table – interzicea cultele străine şi nepermise, pedepsea magia - un Decret al Senatului Roman din 189 d.Hr. - lex Iulia – de majestate – privind demnitatea împăratului Pedepsele – documentele contemporane menţionează câteva forme de pedepse, în felul următor: 1. „Honestiores deportantur” („creştinii nobili să fie deportaţi”), „humiliores capite punieretur” („să li se depună capul, să fie decapitaţi”). Pedeapsa prin decapitare era considerată de condiţie bună. 2. „Bona mors” („moarte bună, demnă”), adică decapitarea. 3. Moartea umilitoare: prin răstignire, ardere, lupte cu gladiatori sau aruncare la fiare. 4. Alte pedepse: pierderea libertăţii, pierderea drepturilor civile, confiscarea averii, munca în mine, în cariere, munca la galerie, închisoarea, vinderea femeilor în case de toleranţă, tortura însoţitoare a celorlalte, flagelarea, bătaia cu verigi, lapidarea, arderea cu fierul roşu. Creştinii care se lepădau de credinţa creştină se numeau „lapsi” („căzuţi”, din demnitatea creştină) şi alcătuiau o categorie specifică în sânul Bisericii primare, creând mari probleme. 1. Persecuţia sub împăratul Nero (54-68) În noaptea de 18/19 iunie a anului 64 cetatea Romei a luat foc, zece dintre cele paisprezece sectoare ale cetăţii fiind distruse. Diferitele zvonuri privitoare la autorul incendiului s-au strâns în jurul împăratului Nero, suspect de a fi încercat distrugerea cetăţii pentru ca mai apoi să o poate reface după propria sa imaginaţie. Două dintre cele patru sectoare care nu au ars erau populate în majoritate de către evrei şi creştini, motiv pentru care aceştia au devenit ţapii ispăşitori, acuzaţi de către împărat. Istoricul roman Tacitus descrie evenimentul arestării creştinilor acelei perioade oferind informaţii preţioase mai ales asupra motivaţiilor: „un mare număr dintre ei au fost condamnaţi, deşi nu atât de mult pentru focul în sine, cât pentru ura lor faţă de umanitate”. Istoricul însuşi nu credea că vina pentru incendiu ar fi aparţinut creştinilor, însă pare a fi de acord cu acuzaţia de persoane antisociale care se atribuia membrilor bisericii. Martirajul creştinilor a fost extrem de aspru şi crud – astfel credincioşii au fost batjocoriţi, aruncaţi la câini şi fiare sălbatice, răstigniţi sau arşi de vii. Se pare că această persecuţie s-a limitat la cetatea Romei. Este mai cunoscută pentru intensitate şi caracter decât pentru extensie. Tradiţia aminteşte pe Pavel şi Petru ca martiri ai acestor timpuri. 2. Persecuţia sub împăratul Domiţian (81-96) Este cel dintâi împărat care s-a auto-divinizat, numindu-se „dominus ac deus”. Între domniile lui Nero şi Domiţian, creştinii au fost în general ignoraţi de către autorităţi. Se pare că Domiţian a dorit să refacă tradiţiile Romei, iar creştinii şi evreii, prin practicile lor contrare legilor romane, erau piedici în calea sa. Cerând bir evreilor (fiscus iudaicus), împăratul s-a izbit de refuzul unora dintre aceştia, motiv pentru care a început o persecuţie asupra acelor care aveau „practici iudaice”, evrei şi creştini. Din moment ce creştinii nu se închinau unor zei vizibili ei erau consideraţi „atei” şi persecutaţi ca atare. Chiar credincioşi din casa imperială au fost executaţi, unii fiind rude cu împăratul (Flavius Clemens, Flavia Domitillia). Deşi se poate să fi avut o anumită extensie pe teritoriul imperiului, rapoartele cele mai sigure cu privire la această persecuţie vin doar de la Roma şi din Asia Mică. În Asia Mică persecuţia s-a soldat chiar cu o binecuvântare, căci în urma exilului lui Ioan a luat naştere cartea Apocalipsa. Generaţiile următoare au rememorat această perioadă ca una de încercări, fiind indicii că un mare număr de creştini au suferit martirajul. Din fericire, domnia lui Domiţian a luat sfârşit la scurt timp după începerea persecuţiei. Secolul al II-lea Deşi persecuţiile asupra creştinilor au început în primul secol, detaliile referitoare la ele sunt relativ puţine pentru această perioadă. În secolul al II-lea apar mai multe însemnări, apreciate mai ales pentru faptul că ofereau viziuni asupra chestiunilor aflate în litigiu, asupra atitudinilor creştinilor 12

persecutaţi sau ameninţaţi cu prigoana. Unele însemnări sunt ale unor martori oculari, oferind descrieri ale etapelor martirajului, altele oferă detalii precise, fiind extrase chiar din însemnările oficiale. 3. Persecuţia sub Traian (98-117) Corespondenţa dintre Pliniu cel Tânăr şi împăratul Traian În anul 111 Pliniu cel Tânăr era guvernator al Bitiniei, un om cu profund respect pentru legea şi tradiţiile romane. În acea zonă creştinii erau într-un număr atât de mare încât ameninţau cu falimentul prestatorii serviciilor de la templu (preoţi) şi ai celor adiacente (vânzătorii de animale pentru jertfă). Investigaţiile făcute de Pliniu s-au soldat cu următorul protocol pentru a deosebi pe creştini de alţi acuzaţi (mai ales că era o practică a vremii acuzaţia de a fi creştin): odată aduşi în faţa lui creştinii erau puşi să se roage zeilor, să ardă tămâie chipului cezarului şi să Îl blesteme pe Hristos. Dacă un acuzat făcea aceste trei lucruri atunci era lăsat liber, nefiind considerat creştin şi deci nevrednic de condamnat. Cei care se opuneau erau executaţi, dar nu atât pentru creştinismul lor, cât pentru îndărătnicie. Dacă acuzaţii erau cetăţeni romani atunci aceştia erau trimişi la Roma, aşa cum cerea legea. Pliniu era convins că trebuia să stea alte crime în spatele acuzaţiei/identificării de creştin. Cercetările i-au mărit cunoştinţele despre creştinism, găsind prea puţin acuze pertinente (ex. adunările secrete, care au fost însă oprite chiar de creştini atunci când legea le-a interzis). Nefiind convins că acesta era tot adevărul Pliniu a torturat două femei creştine, dar nu a aflat nimic mai mult decât ceea ce ştia. Problema care apărea de acum era aceea dacă un creştin urma să fie acuzat pentru crime concrete, sau simpla titulatură de „creştin” era o crimă în sine. Guvernatorul a oprit procedurile şi a scris împăratului Traian pentru a afla calea cea mai bună. Iar răspunsul împăratului a fost scurt şi la obiect: 1. Creştinii să nu fie căutaţi din oficiu; dacă alţii îi denunţau, atunci să fie anchetaţi 2. Dacă sunt denunţaţi şi dovediţi, să li se ceară să-şi renege credinţa şi să împlinească cultul roman; dacă nu renunţă, să fie pedepsiţi 3. Să fie primite numai denunţurile responsabile; denunţurile anonime să nu fie luate în considerare. Decizia lui Traian, deşi era oarecum lipsită de logică, nu era lipsită de un simţ politic. Creştinii nu trebuia să fie urmăriţi, dar în cazul că erau acuzaţi şi prinşi trebuiau să se supună, şi asta pentru a nu fi ştirbită onoarea imperială şi autoritatea. Se pare că nu creştinismul în sine era motivul persecuţiei, cât dispreţul faţă de curtea romană. Nearzând tămâie chipului cezarului din motive religioase, ei erau acuzaţi politic drept trădători sau disidenţi. Prescripţiile lui Traian au fost aplicate cu mult dincolo de teritoriile Bitiniei lui Pliniu, şi mult timp după moartea împăratului. Martirajul lui Ignaţiu din Antiohia Cam la anul 107 Ignaţiu, un episcop din Antiohia a fost condamnat la moarte de către autorităţile imperiale. În drum spre locul execuţiei el a avut timp să scrie şapte epistole. Nu reiese clar motivul condamnării sale, sau acuzatorul care l-a adus în faţa autorităţilor, cert este însă că la acea vreme nu era o persecuţie generală. El era doar un exemplu al celor aduşi la judecată şi condamnaţi. Cea mai semnificativă dintre epistole în ceea ce priveşte natura persecuţiilor şi a martirajului este cea adresată bisericii din Smirna. Existând posibilitatea intervenţiei credincioşilor pentru a-l elibera, el doreşte să nu se întâmple aşa ceva, pentru a nu fi depărtat de Dumnezeu, astfel ca eliberarea sa să nu constituie un obstacol în calea ţintei sale de a fi una cu Mântuitorul său în suferinţă şi moarte. 4. Persecuţia sub Hadrian (117-138) Sub Hadrian s-a menţinut situaţia creată de Traian. Hadrian era un împărat sceptic şi rece, totuşi cu spirit destul de larg, iubitor de cultură şi de ordine. Ca şi Traian, el a primit o scrisoare de la un guvernator de provincie, Serenius Granianus, privitoare la creştini. Hadrian a răspuns urmaşului acestuia, Misnucius Fundanus, în sensul rescriptului lui Traian. El doreşte ca oamenii să nu fie tulburaţi de răutatea calomniilor, dar dacă denunţătorii creştinilor pot dovedi acuzaţiile înaintea tribunalului, sunt liberi s-o facă. Împăratul opreşte tumultul contra creştinilor. Martiri au fost şi sub Hadrian. Lui i s-au adresat primele Apologii creştine: de Codratos = Quadratus, poate şi de Aristide, la Atena. Rescriptul lui Hadrian se găseşte la Iustin Martirul. 13

5. Persecuţia sub Antonius Pius (138-161), urmaşul lui Hadrian, a fost un împărat paşnic, înţelept, onest şi ponderat. Sub el, creştinii au avut totuşi de suferit persecuţii, datorită poporului şi unor guvernatori de provincie. Mai cunoscută e persecuţia de la Smirna, unde au murit 11 creştini şi a fost eliberat un apostat. La cererea mulţimii, a fost căutat, arestat, judecat şi condamnat. Martirajul lui Policarp din Smirna La anul 155 politica lui Traian referitoare la creştini era încă în funcţiune. Un grup întreg de creştini a fost adus la Smirna în faţa autorităţilor şi nici unul dintre ei nu a renunţat la creştinism. Ba încă au sfidat fiarele sălbatice şi cele mai crunte torturi. Mulţimea care urmărea scena a strigat să fie adus Policarp. După ce s-a ascuns câteva zile, fiind descoperit a doua oară, el s-a hotărât să facă faţă condamnării. În vârstă de 86 de ani bătrânul episcop nu a putut renunţa la împăratul său, Isus Hristos, care l-a mântuit. În aceeaşi însemnare apare şi un anume Quintus care în ultimul moment a cedat în faţa persecuţiei. Primii creştinii credeau că martirajul este un dar de la Dumnezeu, însă acum erau alte concepţii. Cei care treceau proba erau martiri adevăraţi, cei care doar se avântau, „spontanii”, erau consideraţi falşi martiri. Cu toate acestea în alte însemnări apar credincioşi care se decid în ultima clipă să fie alături şi să moară împreună cu cel condamnat deja, martirajul fiindu-le validat dincolo de „spontaneitate” cu aceeaşi valoare. 6. Persecuţia sub împăratul Marcus Aurelius (161-180) Devenit împărat la anul 161, Marcus Aurelius era una dintre cele mai luminate minţi ale vremii sale. Deşi era mânat de idealuri nobile, se va întoarce împotriva creştinilor. Consecvenţa lor şi dispoziţia de a merge până la martiraj erau văzute ca „îndărătnicie”, şi deci dispreţuite. Mai mult decât atât, împăratul era un om foarte superstiţios. Dacă se adaugă o suită de ciumi, invazii, catastrofe şi alte dezastre, atunci nu este greu de înţeles că nu după mult timp vina pentru toate aceste nenorociri a căzut asupra creştinilor. Motivaţia era aceea că au adus mânia zeilor asupra imperiului. Nu se ştie sigur dacă împăratul a dat crezare deplină acestor explicaţii, venite cel mai probabil din partea consilierilor săi pe care îi consulta foarte des, dar este cert că a dat sprijinul total pentru derularea persecuţiilor favorizând renaşterea vechii religii păgâne a imperiului roman. Un document informativ prezintă moartea unei văduve care a suferit martirajul împreună cu cei şapte fii ai ei. Un alt caz memorabil este cel al teologului Iustin, care se pare că ar fi murit acuzat de către un filozof păgân pe care l-a combătut într-o dezbatere publică. Alte informaţii vin din scrisoarea trimisă de bisericile din Lyon şi Vienne din Galia care încurajau pe credincioşi în faţa persecuţiilor. Este posibil ca iniţial creştinilor din Frigia şi Asia Mică să li se fi interzis vizitarea locurilor publice. Apoi gloatele au început să îi urmărească pe străzi, strigând la ei şi batjocorindu-i. În cele din urmă unii creştini au fost prinşi, arestaţi şi aduşi în faţa autorităţilor. Scriitorul epistolei afirmă că persecuţia a venit pe neaşteptate, „ca un fulger”, motiv pentru care mulţi nu erau pregătiţi. În timpul mărturisirilor şi torturilor mulţi alţii au revenit asupra renunţării lor la creştinism şi au decis să moară martiri. Nu ni spune câţi au murit, dar epistola menţionează că locul în care se aflau arestaţi a determinat sufocarea unora dintre ei chiar înainte ca executorii să ajungă la ei. Iustin Martirul este unul din cei martirizaţi în această perioadă. Sfârşitul secolului al II-lea Împăratul Commodus, care i-a urmat la tron lui Marcus Aurelius nu a emis nici un edict împotriva persecuţiei; cu toate acestea focul terorii s-a domolit. A urmat după moartea sa un război civil, creştinii nefiind în această perioadă o prioritate. În final, în anul 198 Septimius Severus a devenit împărat. La început creştinii au trăit în pace, după o vreme însă lucrurile s-au înrăutăţit, împăratul adăugându-se la lista neagră a persecutorilor bisericii. Secolul al III-lea În ultimii ani ai secolului anterior creştinii s-au bucurat de o relativă pace, persecuţiile fiind, acolo unde apăreau încă, locale şi sporadice. În secolul al III-lea lucrurile s-au schimbat. Politica lui Traian încă era aplicabilă şi a fost dublată de eforturile a doi împăraţi, Septimius Severus şi Decius. 14

7. Persecuţia sub împăratul Septimius Severus (198-211) Imperiul trebuia să facă faţă unei situaţii complexe în care diferitele probleme cereau o rezolvare concretă: războaiele civile erau o continuă ameninţare, grupările disidente erau un pericol real, barbarii de dincolo de graniţe ameninţau integritatea imperiului. În faţa acestor atacuri împăratul s-a decis să realizeze o unire pe plan religios, promovându-se astfel o politică de sincretism. El intenţiona să aducă pe toţi supuşii imperiului sub închinarea la soare – Sol invictus. Toţi zeii urmau să fie acceptaţi atât vreme cât Soarele era recunoscut ca fiind deasupra tuturor. La scurt timp au apărut şi primii oponenţi ai noii politici, evreii şi creştinii. Împăratul a decis interzicerea prozelitismului celor două religii, oprind astfel sub pedeapsa cu moartea orice convertire la iudaism sau creştinism. La vechile persecuţii care încă mai mocneau sub legislaţia traianică s-au adăugat de acum noi tentative, ţintele directe şi imediate fiind noii convertiţi şi învăţătorii lor. Anul 202 este o piatră de hotar, moment la care s-a emis edictul lui Septimiu. În această perioadă a murit ca martir şi tatăl lui Origen – Leonia (211). A fost prezent şi un alt un caz al unui număr de cinci proaspăt convertiţi care au fost condamnaţi nu pentru că ar fi fost creştini, ci pentru că se convertiseră, încălcând astfel edictul imperial. La puţină vreme după anul 203 persecuţia a slăbit. Câteva incidente izolate au mai fost menţionate până în anul 211 când, sub domnia noului împărat Caracalla, a mai izbucnit o scurtă persecuţie limitată la Africa de Nord. Sub împăratul Maximin a mai fost o scurtă persecuţie la Roma. Pe scurt, în prima jumătate a secolului persecuţiile au fost rare, în timp ce numărul convertiţilor la creştinism creştea considerabil. Creştinismul câştiga tot mai mult teren şi în păturile superioare. Se credea deja că vremurile aspre sunt de domeniul trecutului. Asta până a izbucnit furtuna. 8. Persecuţia sub Decius (249-251) Politica lui Decius era simplă pentru un imperiu măcinat: dacă toţi supuşii s-ar închina zeilor atunci poate că şi zeii şi-ar întoarce faţa către imperiu. A început o campanie religioasă în toată puterea cuvântului pentru restaurarea religiei ancestrale a Romei. Oricine se opunea era suspect de trădare. Această persecuţie a fost cu totul diferită de cele de mai înainte, finalitatea ei fiind o abilă manevră cu efecte în timp. Scopul împăratului nu era acela de a crea martiri, ci apostaţi. Cel mai probabil edictul nu a avut o formă restrictivă la adresa creştinilor, ci mai degrabă una pozitivă în care tuturor cetăţenilor imperiului li se cerea să se închine zeilor. Se cerea arderea de tămâie şi închinarea la zei, gesturi în urma cărora se dădea un certificat de atestare (libellus). Edictul i-a găsit pe creştini fără acoperire. Generaţiile de martiri care erau oricând pregătiţi pentru martiraj trecuseră demult. Unii au cedat uşor, alţii treptat, alţii şi-au făcut rost de certificate false. A fost însă şi un număr semnificativ care au rămas credincioşi până la sfârşit. Nu se dorea şi nu se căuta cu orice chip martirajul, ci mai degrabă compromisul şi cedarea prin diferite metode: promisiuni, ameninţări, tortură. Sub această politică a fost prins şi torturat Origen, un caz care şi-a găsit corespondentul în sute de alte asemenea situaţii. Origen moare la Tir în 253 sau 254, moarte datorată în mare parte, tratamentului dur din închisoarea din Tir. Episcopii Romei, Antiohiei şi Ierusalimului sunt martirizaţi. Aceasta a fost o persecuţie sistematică şi universală, însă de scurtă durată. În anul 251 un nou împărat, Gallus, a lăsat deoparte politica anterioară, încetând persecuţia. 9. Persecuţia sub Valerian (253-260) În anul 258, a fost condamnat la moarte clerul. Ciprian a fost martirizat în acelaşi an. Secolul al IV-lea După Decius şi Valerian a fost din nou o perioadă de linişte pentru creştini. Domnia lui Diocleţian a adus imperiului o relativă pace şi prosperitate. Mai mult decât atât, pentru creştini era un semn bun faptul că soţia şi fiica împăratului erau creştine. 10. Persecuţia sub Diocleţian (284-305) Primele dificultăţi au apărut probabil în armată, acolo unde rândurile militarilor se întăriseră cu credincioşi. Pe de altă parte liderii religioşi susţineau incompatibilitate creştinismului cu armata. În jurul anului 295 un grup mare de creştini au fost condamnaţi la moarte pentru refuzul de a intra în armată, în timp ce alţii au fost condamnaţi pentru dezertare. Subalternul lui Diocleţian, Galerius a realizat pericolul pe care îl reprezenta marele număr de creştini potenţiali trădători în cazul unui război. Astfel el l-a convins pe împărat să îi expulzeze din legiuni pe toţi creştinii. Edictul imperial susţinea 15

numai eliminarea creştinilor din armată, fără alte restricţii. Se pare însă că în unele locuri, acolo unde comandanţii nu doreau să vadă rândurile rărite, aceştia au încercat să obţină de la soldaţii lor renunţarea la creştinism. Au fost câteva execuţii, toate în cadrul armatelor de la Dunăre aflate sub comanda lui Galerius. În anul 303 Galerius îl determină pe Diocleţian să emită un nou edict împotriva creştinilor. Nici de data aceasta nu se punea problema exterminării creştinilor, ci doar aceea a eliminării lor din rândurile administraţiei imperiale. Totodată toate clădirile şi cărţile creştine urmau să fie distruse. Cei care au predat Scripturile să fie arse au fost numiţi trădători (traditores). Conflictul s-a agravat atunci când mulţi dintre creştini au refuzat să cedeze, chiar până la moarte. Au izbucnit două incendii în palatul imperial, iar creştinii au căzut sub acuzaţia de incendiatori. De data aceasta s-a dezlănţuit furia lui Diocleţian care a dat ordin ca toţi creştinii din curtea imperială să ardă tămâie zeilor. În restul imperiului s-au găsit destui zeloşi care au făcut mai mult decât se cerea, ducând la moarte pe creştinii din teritoriile lor. Diocleţian devenea tot mai convins de pericolul pe care îl reprezentau creştinii, aşa că următorul pas este arestarea liderilor bisericii. Mai apoi porunca aplicabilă în tot imperiul care cerea ca toţi creştinii să ardă tămâie zeilor. Astfel a izbucnit cea mai aspră dintre toate persecuţiile. S-a urmat aceeaşi politică de a-i determina pe creştini să renunţe la credinţa lor. Mulţi au cedat, nefiind pregătiţi, iar alţii au suportat cele mai rafinate în sadismul lor metode de tortură. Mulţi alţii s-au putut ascunde, luând împreună cu ei şi valoroasele cărţi creştine interzise. Unii au trecut graniţele în Persia şi alte locuri, parcă certificând împăratului lipsa lor de loialitate faţă de imperiu. În anul 304 Diocleţian se îmbolnăveşte, iar conducerea ajunge în mâinile lui Galerius şi Constantin Chlorus. Haosul politic se agravează şi astfel persecuţiile continuă, deşi sub Constantin nu se regăseşte această politică (considerată a fi a vrăjmaşului său). Galerius îi schilodea şi îi întemniţa în ocne pe creştini. În anul 304, a fost martirizat cel acre va fi cunoscut sub denumirea de Sf.Gheorghe. Născut în Capadocia, într-o familie creştină, acesta a devenit tribun într-un regiment al armatei romane. Diocleţian l-a onorat cu titlul de „purtător de trofeu” pentru curajul lui. Atunci când a izbucnit persecuţia, Gheorghe a mărturisit voluntar credinţa sa creştină înaintea împăratului. Diocleţian i-a poruncit să aducă jertfe zeilor, iar când acesta a refuzat, a fost întins jos pe spate, iar pe piept i s-a pus o piatră grea. În ziua următoare, a refuzat din nou să aducă jertfă zeilor şi a fost legat de o roată mare care-i rupea carnea de pe trup printr-un set de cârlige. Când a refuzat din nou să se lepede de Hristos, Diocleţian l-a condamnat la moarte prin decapitare. În anul 311 are loc o schimbare, când grav bolnav împăratul a revocat edictele de persecuţie. Un singur urmaş la tron printre ceilalţi împăraţi coregenţi va porni o nouă persecuţie, Maximinus Daia. Împăratul Constantin cel Mare aduce în anul 313 edictul de toleranţă din Milano care pune capăt unei serii lungi de persecuţii venite din partea statului, dar deschizând cel mai probabil drumul unor noi serii de persecuţii. Şi anume cele în care persecuţia bisericii se face de data aceasta din interiorul bisericii. Consecinţele persecuţiilor 1. Răspândirea rapidă a creştinilor, chiar şi în perioada celei mai aspre persecuţii, a dovedit cu adevărat că „sângele martirilor a fost sămânţa Evangheliei” (Tertulian). 2. Persecuţia a împrăştiat pe creştini în toate părţile imperiului. Creştinii din Ierusalim se răspândesc în secolul al II-lea în Asia Mică. (Scrisoarea lui Pliniu atestă prezenţa unui creştinism puternic.) În secolul al II-lea, expansiunea creştinismului a fost rapidă în rândul populaţiei din imperiu care vorbea limba greacă. Biserica din Alexandria a devenit principala biserică din Egipt. În jurul anului 200, creştinii puteau fi găsiţi în toate părţile imperiului. În secolul al III-lea, accentul a fost pus pe răspândirea Evangheliei între latinii din partea apuseană a imperiului. În Africa de Nord, a crescut o biserică puternică cu centrul în Cartagina. În jurul anului 300, biserica număra între 5 şi 15 % din populaţia imperiului, estimată între 50 şi 70 e milioane. 3. Persecuţia a creat, însă, şi probleme interne, care trebuia rezolvate: - controverse cu privire la tratarea celor apostaziaţi, care s-au întors în biserică (libelatici, traditores; controversa donatistă) 16

4. Persecuţia a grăbit formarea canonului Noului Testament. Creştinii trebuia să fie siguri de învăţăturile pentru care erau gata să moară. 5. Persecuţia a ridicat problema relaţiei între stat şi Biserică (Hristos sau Cezar).

17

CREŞTINISMUL şi IMPERIUL DUPĂ PERSECUŢII De la Constantin cel Mare până la Căderea Imperiului Roman de Apus - 306-476 Cursul nr. 4

Constantin cel Mare (306-337) - fiu nelegitim a unui conducător roman, Constantius (Cezar în Apus), şi al unei sclave eliberate, Elena, devenită creştina - după moartea tatălui său (306) devine succesor, fiind proclamat împărat de trupele din Britania în partea apuseană a Imperiului - alţi concurenţi, care stăpâneau în alte părţi ale Imperiului, erau Galerius, Maxentius, Licinius şi Maximian Daia - 310 – mai întâi este îndepărtat socrul său, Maximian, învinuit că a pus la cale un complot. Acesta a încercat s-o convingă pe Fausta, fiica sa, să-şi trădeze soţul, dar Fausta dezvăluie planul lui Constantin. Acesta i-a îngăduit „alegerea liberă a morţii”. S-a spânzurat. - 311 - moare şi Galerius. Pe patul de moarte promulgă edictul de toleranţă publicat la 30 aprilie 311 la Nicomedia, deschizând calea pentru marşul triumfal al religiei creştine. - 312 – confruntarea cu Maxentius. Avea nevoie de un motiv de încurajare a soldaţilor săi. Are vedenia unei cruci pe cer şi inscripţia: „in hoc signus vinces” = în acest semn vei învinge. Urmează biruinţa de la Podul Milvian, unde Maxentius a căzut în Tibru şi s-a înecat. - Constantin se consolidează în partea de Apus iar Licinius în Răsărit - 313 – Edictul de la Milano – Constantin şi Licinius – libertate de închinare creştinilor - 324 – confruntarea cu Licinius – învins la Adrianopol – prins şi executat. Este ocupat Bizanţul. După 18 ani de lupte era singur împărat. - drama familiei: - 326 – fiul său mai mare, Crispus, otrăvit la porunca tatălui său – în urma acuzaţiilor Faustei, mama sa vitregă - la câteva zile e omorâtă şi Fausta; au urmat alţi membri ai familiei şi prieteni. Motivul ar putea fi descoperirea unui complot. - 330 – este încheiată construcţia Constantinopolului pe locul Bizanţului (A II-a Romă). Zei din Roma împodobeau locurile publice din noul oraş. Politica Religioasă - a plănuit restaurarea Imperiului nu pe bazele unui păgânism reabilitat, ci pe temelia creştinismului - natura convertirii lui Constantin – subiectul multor dispute. Unii au supraestimat creştinismul lui Constantin, fiind declarat sfânt; alţii au văzut în el doar o manevră a unui abil politician care şi-a dat seama la timp de avantajele unei astfel de „convertiri”. Probabil adevărul e undeva între aceste extreme. - Constantin nu s-ar fi putut arunca în lupta împotriva Romei păgâne. Creştinii nu erau puternici în Apus, ci doar în Răsărit. Erau destul de puţin reprezentaţi în armată, şi cei mai mulţi proveneau din clasa mijlocie şi inferioară, neoferind nici ajutor economic decisiv. - dacă ar fi suprimat păgânismul, ar fi ridicat un val uriaş de nemulţumire din partea poporului. De aceea politica religioasă a lui Constantin a fost marcată de paşi înceţi, dar siguri: 1. a pus capăt persecuţiilor religioase; 2. a retrocedat şi a construit biserici creştine; 3. a cedat bisericii Palatul Lateran din Roma; 4. campania împotriva lui Licinius (împărat păgân) i-a oferit ocazia de a poza în apărătorul creştinismului; 5. numeşte în funcţii înalte oficiali creştini (acolo unde creştinii erau numeroşi) 6. intervine în problemele religioase interne ale creştinismului, considerându-se „episcopul episcopilor” (convoacă Conciliul de la Arles în 314 al Bisericii Apusene, privind controversa donatistă – conflictul dintre Donatus şi Cecilian); convoacă Conciliul de la Niceea în 325, unde este dezbătută controversa ariană şi donatistă; 18

7. alte edicte prevedeau subvenţionarea bisericii de către stat, scutirea clerului de servicii publice, declararea duminicii ca zi de închinare; 8. prigonită în trecut, biserica a devenit o biserică imperială; 9. declarat mai târziu de către Biserică Sfântul Constantin, împreună cu mama sa, Sfânta Elena Aspecte păgâne ale Domniei lui Constantin 1. a păstrat cultul păgân; 2. a rămas Pontifex Maximus; 3. a consultat oracole păgâne (Apolo); 4. n-a participat niciodată la o slujbă religioasă creştină; 5. s-a botezat pe patul de moarte, în 337, de Eusebiu din Nicomedia; 6. numeroase crime politice (fiul, soţia, rude, prieteni, etc.); 7. lua parte la ritualuri păgâne – interzise creştinilor; 8. a văzut o compatibilitate între „sol invictus” şi Dumnezeul creştinilor; 9. religia oficială a Imperiului era încă păgânismul; 10. monezi descoperite din acel timp – pe o parte însemne ale zeului soare – pe cealaltă, monograma lui Hristos; 11. 324 – decret de închinare în ziua soarelui în prima zi a săptămânii; 12. transferarea idolilor de la Roma la Constantinopol; 13. a fost declarat zeu după moartea sa de către Senatul roman. Cel care a lovit destul de puternic păgânismul Imperiului – a devenit zeu păgân. Donaţia lui Constantin - 326 – Constantin era împărat unic de doi ani, după victoria împotriva lui Licinius. Silvestru era papă la Roma. Aici începe o persecuţie cumplită. Silvestru şi clerul părăsesc oraşul pentru a se adăposti în peşterile munţilor din jur. Constantin se îmbolnăveşte de lepră. Preoţii îi prescriu leacul: o baie în sânge de copii pe Capitoliu. Mamele îşi aduceau fiii şi fiicele pentru a fi sacrificaţi. Speriat de cruzimea preoţilor, Constantin renunţă. Îşi recunoaşte greşeala şi ordonă redarea copilaşilor mamelor. În noaptea următoare i se descoperă nişte zei – Petru şi Pavel, care-i spun că Isus recunoaşte fapta sa nobilă şi-l va trimite pe Silvestru pentru a fi vindecat. Silvestru e adus la palat, se aştepta să fie executat. Aflând cele întâmplate, Silvestru îi explică faptul că Petru şi Pavel nu sunt zei, ci apostoli ai lui Hristos. Este botezat în Palatul Lateran şi lepra dispare. Ca recunoştinţă dă mai multe legi în favoarea creştinilor. La predicile sale se botează la Roma 7.000 de romani. Participă la săparea fundaţiei bisericii Sf.Petru. Declară pe episcopul Romei drept cap al tuturor bisericilor. La această legendă s-a confecţionat în sec. al VIII-lea un document considerat multă vreme autentic, care: - confirmă dominaţia Romei peste toate bisericile; - conferă însemnele imperiale episcopului Romei; - confirmă dăruirea Palatului Lateran. Pe obeliscul din Roma – reînălţat de papa Sixt al V-lea în 1588, a fost adăugată inscripţia: „Aici a fost botezat Constantin”. Dar pe la jumătatea sec. al XV-lea, Nicolaus Cusanus şi Lorenzo Walla, secretarul papei Nicolae al V-lea, demonstrează falsitatea „Donaţiei lui Constantin”. Urmaşii lui Constantin - 3 fii: - Constans (337-350) - jumătate din partea occidentală; - Constantin al II-lea – înfrânt şi omorât de Constans; - Constantius al II-lea (337-361) - partea orientală. - s-au declarat creştini convinşi, fiind botezaţi - 346 – închid templele păgâne şi interzic sacrificiile - acordă scutire de impozit clerului - continuau să fie „Pontifex Maximus” – pentru respectarea tradiţiei - în timpul lor continuă disputa ariană şi donatistă, iar intervenţiile lor pentru unitatea creştinismului sunt zadarnice 19

Alterări ale închinării creştine în timpul lui Constantin şi al urmaşilor săi 1. Închinarea atât de simplă a creştinilor a fost „împodobită” cu diferite elemente păgâne, ca de exemplu: a) tămâia pentru a cărei refuz de ardere creştinii plăteau cu viaţa – a ajuns să pătrundă în bisericile creştine; b) hainele celor ce oficiau slujbele creştine au căpătat dimensiuni, forme şi culori standard, bine înfrumuseţate cu materiale şi pietre scumpe; c) casele în care odinioară creştinii se închinau pe ascuns au fost înlocuite cu biserici impunătoare în care a dispărut părtăşia frăţească; d) au apărut diferite tipicuri pentru începerea şi încheierea programelor bisericii, astfel încât, sufocată de partea prestată de preot, de cor şi de alţi oficianţi ai serviciilor, comunitatea ca întreg s-a văzut privată de rolul activ în închinare. 2. Diferite biserici construite pe locul martirajului unor figuri proeminente au câştigat în importanţă faţă de cele mai simple. Au devenit locuri sfinte, bine împodobite cu colecţii de moaşte, relicve şi alte elemente miraculoase şi, bineînţeles, atractive. 3. Pătrunderea în biserică de elemente convertite formal a afectat profund creştinismul apostolic îmbrăcându-l într-o haină păgână. 4. Intervenţia statului în probleme spirituale şi teologice în schimbul protecţiei, ajutorului, a adus mai mult blestem decât binecuvântări. 5. Ajunsă o religie dominantă, biserica creştină a devenit adeseori o putere persecutoare a păgânismului tot aşa de arogantă cum fuseseră păgânii faţă de creştini. Creştinismul în timpul lui Iulian Apostatul - este la antipod faţă de Constantin al II-lea - tatăl lui, Iulius Constantius, frate vitreg al lui Constantin cel Mare, a fost omorât de acesta pentru a asigura succesiunea la tron a fiilor săi - îşi face studiile la Atena, unde îl cunoaşte pe Vasile din Caesarea, unul din cei mai mari episcopi ai vremii; devine adept al neoplatonismului - devine interesat de religiile misterelor, părăsind definitiv creştinismul, în căutarea adevărului şi frumosului în literatura şi religia greacă clasică - Constantius, neavând nici un alt moştenitor, îl cheamă la tron oferindu-i titlul de Cezar peste Galia; Constantius moare pe neaşteptate în 361, iar Iulian ajunge împărat unic Politica Religioasă Obiectiv: restaurarea gloriei pierdute a păgânismului şi împiedicarea progresului creştinismului - restaurând cultul păgân, i-a redat toate proprietăţile şi bunurile confiscate - nu a dat niciodată un edict de persecuţie a creştinilor - anumite persecuţii au pornit de la mulţime sau unele oficialităţi prea zeloase - retrage privilegiile bisericii creştine numindu-i, în dispreţ, „galileeni”, scriind o carte împotriva lor, numită „Împotriva galileenilor” - 362 – o lege a învăţământului – interzicea creştinilor exercitarea profesiei didactice pe motiv că un creştin n-ar putea fi un bun profesor pentru că, dacă ar preda tradiţia păgână, ar intra în conflict cu conştiinţa lor - interzice pentru creştini predarea literaturii clasice pentru a-i împiedica să se folosească de lucrările greceşti clasice pentru răspândirea credinţei lor - moare pe neaşteptate, aflat în luptă cu perşii, rănit mortal de o suliţă - o legendă: „Ai învins, Galileene!” Iovian - Iulian murise fără să desemneze vreun succesor. Armata se opreşte asupra lui Iovian, un ofiţer creştin din garda imperială. - a anulat măsurile de politică religioasă ale lui Iulian – inclusiv controversata lege a învăţământului. Cultul zeilor rămânea pentru moment îngăduit, însă „restauraţia păgână” a lui Iulian eşuase pentru totdeauna. - Iovian nu apucă să se instaleze în Constantinopol pentru că, în drumul spre capitala imperiului, a murit. 20

Valentinian I (364-375) – Valens (364-378) - Valentinian e proclamat împărat de către armată la 10 zile după moartea lui Iovian - păstrează pentru sine partea occidentală a imperiului şi numeşte coregent pe fratele său, Valens, pentru partea orientală - printr-un edict acordă libertate religioasă tuturor cetăţenilor imperiului şi nu s-a amestecat în diferendele religioase - 378 – vestita bătălie de la Adrianopol unde Valens e înfrânt de goţi Gratian (367-383) - la 8 ani tatăl său, Valentinian I, îl ridică la rangul de Augustus - primeşte o educaţie creştină niceniană - la 17 ani, la moartea tatălui său, devine împărat alături de Valens - 376 – renunţă la titlul de Pontifex Maximus şi nici un alt împărat nu l-a mai preluat. Cam peste 1.000 de ani, titlul va fi preluat de papii renascentişti. - o lege din vremea sa pedepsea trecerea de la creştinism la maniheism, iudaism sau păgânism - după o politică de toleranţă a cultului păgân, ia măsuri împotriva închinării păgâne în ultima parte a domniei (382-383): a) îndepărtează altarul zeiţei Victoria din Senatul Romei şi altarul de jertfă din zilele lui Augustus din Forumul Roman; b) sistează finanţarea de către stat a vestalelor care aveau grijă de focul sacru; c) sistează plăţile pentru serbările zeilor Romei şi pentru jertfe. Astfel se pecetluieşte sfârşitul Romei ca centru al cultelor păgâne. Roma păgână făcea loc Romei creştine, papale Teodosius I (379-395) - în 380 a decretat crezul de la Niceea drept obligatoriu pentru toţi supuşii. De aceea Biserica la numit „cel Mare” - a convocat Conciliul de la Constantinopol în anul 381. Conflict de autoritate între Teodosius şi episcopul Ambrozie din Milano, care refuza să ţină slujbă în prezenţa împăratului până ce acesta nu se căieşte de păcatele sale. Abia de Crăciun, în 390, s-a căit public şi apoi Ambrozie l-a împărtăşit (o anticameră pentru Canosa - 1066). - 391 – emite o lege prin care se interzicea cu stricteţe frecventarea templelor şi aducerea de jertfe, iar în 392 este interzis orice cult păgân - 395 – împarte imperiul între cei 2 fraţi: Arcadius în Răsărit, Honorius în Apus - a fost alături de Constantin I şi Iustinian cel mai important împărat din antichitatea târzie Teodosius al II-lea (408-450) - fiul lui Arcadius - sora sa, Pulcheria, mai mare cu 2 ani, a devenit Augusta şi a exercitat o mare influenţă asupra lui - Pulcheria transformă curtea într-o mănăstire (rugăciune, cântări religioase, lecturi pioase) - de fapt ea conducea imperiul (reiese din intervenţiile personale la Conciliul de la Calcedon, în anul 451, din corespondenţa cu papa Leon I) - în 431, Conciliul de la Efes – disputa dintre Nestorie, patriarhul Constantinopolului, şi Chiril din Alexandria, privind probleme hristologice. Nestorie a combătut denumirea Mariei ca theotokos. Isus având două naturi, Maria nu L-a născut decât pe Omul Isus. - în 449, Teodosius a convocat un nou conciliu la Efes, dar urmaşii lui Chiril i-au terorizat pe participanţi în aşa măsură încât Leon I a vorbit de un latrocinium (conciliu tâlhăresc) Marcian (450-457) - ajunge împărat prin căsătoria cu Pulcheria (51 de ani), sora lui Teodosius al II-lea, cu condiţia ca acesta să-i respecte virginitatea păstrată din motive religioase - Conciliul de la Calcedon (451) – al IV-lea conciliu ecumenic – pentru a pune capăt disputei începute la Efes (431) cu privire la natura Domnului Hristos, stabilindu-se natura dublă divino–umană, unite intangibil într-o singură persoană Leon I (457-474) 21

- acelaşi nume, Leon I sau „Cel Mare”, îl are şi cunoscutul episcop roman (440-461) al cărui nume este legat de Conciliul de la Calcedon (451) şi de apărarea Romei împotriva hunilor. Leon I – împăratul, era un tribun militar. Zenon (474-475 exil, 476-491) - în timpul său Teodoric, regele ostrogoţilor intră în Italia în 489 - schisma accaciană – 484-519, între patriarhul Constantinopolului şi papa Felix al III-lea şi urmaşul acestuia, Gelasius. Zenon, preocupat de o înţelegere cu monofiziţii din Siria şi Egipt, a dat în 482, după un proiect al patriarhului Acacius, aşa zisul „Henotikon – o formulă unitară) o singură natură a Domnului Hristos)”. Aceasta a deranjat Roma care dorea păstrarea formulării de la Calcedon (451) şi îl acuza pe împărat de amestec în probleme de natură spirituală. Romulus Augustus (475-476) - copil când a ajuns împărat în Apus – augustulus = „micul împărat” - atacul herulilor conduşi de Odoacru Efecte negative ale unirii bisericii cu statul 1. Biserica trăieşte acum într-un spirit de toleranţă, foştii persecutaţi tinzând să devină realmente persecutorii celor care li se opuneau. 2. Biserica se bazează pe puterea fizică, civilă, imperială, în locul puterii adevărului. 3. Adevărata zi de odihnă pierde aspectul spiritual în timp ce duminica devine sărbătoare legală formală. 4. Creştinismul se secularizează, iar uşa Bisericii se deschide larg astfel încât elementele păgâne pătrund cu uşurinţă în cultul creştin. Sunt adoptate ritualuri păgâne şi fastul păgân în serviciul de închinare, cu efecte dezastruoase pentru credinţa creştină. 5. Păgânii creştinaţi – obişnuiţi cu închinarea la o întreagă suită de zei şi zeiţe – simt nevoia de obiecte de adorare. Creştinismul se adaptează cererii şi cele mai venerate personaje din vremea apostolică şi de după aceea sunt selectate şi sanctificate – Maria, mama lui Isus, apostolii, martirii. Se creează paralele mai mult sau mai puţin evidente între personajele creştine şi panteonul roman în dorinţa ca toţi să se închine unor persoane comune. Păgânii, fiind obişnuiţi cu închinarea la zei sub forma chipurilor, nu se dezmint nici în forma lor de noi convertiţi când, în mod natural pentru o inimă nerenăscută, cer introducerea şi prezenţa unor imagini ale sfinţilor în Biserică. 6. Dezvoltarea ierarhică în cadrul Bisericii a fost stimulată, iar episcopii au căpătat supremaţie asupra prezbiterilor. Ierarhia bisericească se dovedise a fi o preocupare a guvernului, căci Constantin deja făcuse împărţirea în patru prefecturi, două în Răsărit, cu cinci dioceze, Antiohia (împreună cu Alexandria, Cezareea, Efes, Constantinopol), şi Iliria (Macedonia şi Dacia), şi două în Apus, Italia (Roma şi Cartagina) şi Galia (Franţa, Spania şi Britania). Episcopii din aceste oraşe considerate capitale religioase aveau o influenţă superioară celor din oraşele mai mici. Cei mai influenţi episcopi erau cei din Roma, Alexandria, Antiohia, Efes, Ierusalim. Conciliul de la Niceea a dat chiar autoritate Romei peste toţi episcopii din Apus. 7. Biserica a devenit o putere persecutoare făcând apel la autoritatea civilă. „Siliţi-i să intre” a fost interpretat în mod literal, chiar şi de Augustin. Biserica creştină majoritară, de departe mult mai crudă decât predecesorii ei din religiile păgâne, a distrus mult mai mulţi creştini decât au făcut-o romanii necreştinaţi. Spre exemplu, persecuţia lui Diocleţian este minoră în comparaţie cu lucrarea Sfântului Oficiu. 8. Reacţia împotriva tendinţelor lumeşti dominante în Biserică a condus la ascetism excesiv dând astfel naştere monahismului. Material suplimentar: Constantin cel Mare De la Roma la Constantinopol Cu mult timp înainte de bătălia de la podul Milvian Constantin se pregătea pentru extinderea teritoriilor aflate sub stăpânirea sa. Pentru aceasta a dezvoltat o puternică bază de operaţiuni în Galia şi Britania, iar pe cursul Rinului a petrecut cinci ani întărind frontierele ce despărţeau imperiul de barbari. Şi-a atras supunerea cetăţenilor printr-o guvernare dreaptă şi înţeleaptă, deşi nu era conducătorul ideal. Dorinţa după lux şi extravaganţă era într-atât de mare încât construcţia palatului 22

său de la Trier a fost prioritară faţă de lucrările comunitare ale cetăţii până acolo că sistemul de irigare şi canalizare a cedat, iar viile înconjurătoare ale oraşului au fost inundate. Totuşi a avut darul rar al conducătorilor care ştiu să-şi impoziteze supuşii până la un nivel care să le menţină încă loialitatea. Asigurând graniţele împotriva incursiunilor barbare el şi-a asigurat de fapt credincioşia multor locuitori ai Galiei. Ca luptător Constantin şi-a provocat rivalii pe rând, întotdeauna având flancurile apărate înaintea următoarei mişcări. Astfel, deşi atacul asupra lui Maxentius a părut surprinzător, el fusese gândit şi pregătit din punct de vedere militar şi politic de mai mulţi ani. În campania împotriva lui Maxentius el şi-a folosit numai un sfert din efectivul armatei, asigurându-se că în lipsa sa armata ar putea face faţă unor eventuale invazii barbare sau revolte interne. În planul diplomaţiei Constantin s-a asigurat de neamestecul lui Licinius în conflictul dintre el şi Maxentius. Ca atare i-a dat de soţie lui Licinius pe sora sa vitregă Constanţa, fiind foarte posibilă existenţa unui acord secret între cei doi cumnaţi. Însă cu toate aceste precauţii, Constantin a aşteptat ca Licinius să intre în conflict cu Maximinus Daia înainte ca el să lanseze invazia asupra Italiei. Victoria de la podul Milvian i-a dat lui Constantin controlul asupra jumătăţii de apus a imperiului, în timp ce răsăritul rămânea împărţit între Licinius şi Maiminus Daia. Pasul următor a fost consolidarea puterii în noul teritoriu. Contactele cu Licinius l-au forţat pe acesta să accentueze lupta cu duşmanul comun, Maximinus Daia. În urma luptei între armatele celor doi conducători, Licinius a învins. De acum imperiul era împărţit între cei doi cumnaţi, Licinius în răsăritul Italiei şi Egipt, iar Constantin ocupând restul Italiei, Europa apuseană şi nordul Africii. În ciuda legăturilor de rudenie între cei doi împăraţi conflictul nu a întârziat să apară atunci când a devenit clar că ambii doreau stăpânirea unică asupra imperiului. O conspiraţie împotriva lui Constantin, a cărei anchetă a dus la descoperirea unuia dintre conspiratori în persoana unui apropiat al lui Licinius, a constituit intriga conflictului. Licinius a refuzat să predea pe acuzat în mâinile lui Constantin şi i-a declarat război. Istoricii spun că vina apasă asupra lui, însă Constantin a ştiut să facă în aşa fel încât să pară că el a fost cel agresat, deşi îşi dorea cu tot interesul un astfel de război. Constantin a invadat teritoriile lui Licinius. După două lupte în care nu s-a decis învingătorul, Constantin s-a arătat a fi un strateg mai bun cucerind Bizanţul. Astfel a tăiat calea de acces şi aprovizionare ce venea dinspre Asia. Fără a merge mai departe în ostilităţi, Constantin s-a mulţumit cu ocuparea majorităţii teritoriilor europene ale lui Licinius. După anul 314, perioadă în care au avut loc evenimentele de mai sus, a urmat un timp de pace. A fost încă o ocazie pentru ca împăratul Constantin să-şi consolideze puterea în teritoriile nou cucerite. Şi-a stabilit centrul de comandă mai întâi în Sirmium (Iugoslavia), iar mai apoi în Sofia, ambele fiind teritorii recent cucerite. Situaţia a durat astfel până în anul 322, deşi tensiunea între cei doi împăraţi continua să crească. De acum chestiunea care apăruse ca miez al controversei era titulatura pe care urmau să o poarte fiii celor doi conducători. La vremea când conflictul a izbucnit din nou, politica religioasă a devenit un element de discordie. Licinius nu a fost creştin, dar nici nu a luat vreo măsură împotriva creştinilor după edictul din Milan. Însă creştinii din teritoriile sale nu erau uniţi, astfel că disensiunile apărute între ei degenerau în tulburări publice. Atunci când Licinius s-a folosit de puterea imperială pentru asigurarea păcii, unii creştini s-au considerat nedreptăţiţi, şi au început să îl considere pe Constantin drept apărătorul adevăratei credinţe, „împăratul pe care îl iubea Dumnezeu”. Atunci când Licinius a aflat că unii dintre supuşii lui se rugau pentru duşmanul său a considerat gestul ca fiind o înaltă trădare. Ca atare a luat măsuri împotriva unora dintre creştini, oferind astfel „ocazia” lui Constantin să se prezinte ca un apărător al creştinismului. În anul 322 Constantin a invadat teritoriile lui Licinius folosindu-se de pretextul că urmărea o hoardă de barbari ce traversaseră Dunărea. Licinius a interpretat gestul ca pe o provocare şi s-a pregătit de luptă adunându-şi trupele la Adrianopole. După o lungă şi sângeroasă bătălie armata mai mică a lui Constantin a câştigat. Retrăgându-se tot mai mult spre Asia Mică Licinius va suferi o serie de eşecuri, printre care şi pierderea flotei sale. Solicitat de către Constanţa, soţia lui Licinius şi sora lui Constantin, împăratul Constantin va fi de acord să îl lase în viaţă pe Licinius cu preţul abdicării acestuia din urmă. 23

De acum înainte Constantin urma să fie singurul stăpânitor al întregului imperiu pentru următorii 13 ani până la moartea sa în anul 337. A urmat o perioadă de pace, prosperitate şi reconstrucţie. Ca şi predecesorii săi Constantin a dorit restaurarea imperiului. Însă nu pe bazele unui păgânism reabilitat, ci dimpotrivă, pe temelia creştinismului. De mai multe ori Constantin se confruntase cu senatorii romani, apărători ai păgânismului, şi astfel ai privilegiilor ce le reveneau. De data aceasta, ca unic conducător, Constantin ia decizia de a construi o nouă Romă, „oraşul lui Constantin” – Constantinopolul. Este posibil ca în perioada luptelor cu Licinius să fi realizat Constantin importanţa strategică a Bizanţului, pod între două continente, canal între două mări. Din pricina faptului că zidurile cetăţii erau prea mici pentru grandioasele planuri ale împăratului, el a ieşit pe câmp trasând noile graniţe ale zidurilor capitalei. Întrebat fiind cât de departe va merge, el a răspuns: „Cât de departe va merge Cel ce este înaintea mea.” Creştinii din anturajul său au înţeles aici o referire la Dumnezeul lor, în timp ce oficialii păgâni au considerat-o o referire la Soarele invincibil. Construcţia capitalei a început imediat, însă costurile erau imense. Ieronim scria că cetatea Constantinopolului a fost îmbrăcată cu preţul goliciunii imperiului. Zeii păgâni au fost aduşi în cetate şi puşi ca ornamente la intrările diferitelor instituţii sau locuri publice. Celor care l-au urmat pe împărat în noua capitală li s-au promis multe privilegii cum ar fi exceptarea de la plata taxelor şi a satisfacerii stagiului militar. Un secol mai târziu capitala a trebuit să-şi mărească din nou graniţele. De la Soarele invincibil la Isus Hristos Natura convertirii lui Constantin a fost subiectul multor dezbateri. Unii au considerat convertirea împăratului ca fiind scopul comun spre care mergeau istoria bisericii şi a imperiului, alţii au văzut în ea doar o manevră a unui abil politician care şi-a dat seama la timp de avantajele unei astfel de „convertiri”. Ambele interpretări sunt exagerate. Convertirea sa a fost foarte diferită de lungul şi uneori obositorul proces de catehizare a creştinului obişnuit, în care noul convertit era trecut prin toate probele de disciplină şi instruire doveditoare a unei înţelegeri şi trăiri corecte a noii credinţe. Nici chiar după bătălia de la podul Milvian şi nici pe întreaga perioadă a vieţii Constantin nu s-a pus la dispoziţia învăţătorilor sau episcopilor creştini. Avea desigur anumiţi consilieri proveniţi din pătura superioară a creştinismului, însă întotdeauna împăratul şi-a rezervat dreptul de a-şi determina propriile practici religioase, şi chiar de a interveni în chestiunile religioase şi viaţa bisericii. Se considera pe sine drept „episcopul episcopilor”. De multe ori după convertirea sa el a luat parte la ritualuri păgâne la care nici un creştin autentic nu ar fi participat – în timp ce episcopii creştini nu au ridicat nici un glas de condamnare la adresa sa. Erau mai multe motive pentru această atitudine a episcopilor: împăratul era totuşi împărat, atât puternic, dar şi irascibil, şi, în ciuda repetatelor afirmaţii de convertire şi mărturisire a lui Hristos, Constantin nu era încă botezat. De fapt botezul a avut loc doar pe patul de moarte. Astfel împăratul era privit ca un prieten al bisericii, cu înclinaţii creştine, dar fără a fi luat decizia definitivă. Pe de altă parte orice abateri de la linia creştinismului erau privite ca gesturi nefericite ale celui nehotărât încă. Această politică ambiguă a continuat până la sfârşitul vieţii sale. În acea perioadă nici un politician nu s-ar fi aplecat asupra religiei având în minte calcule abile şi manevre demne de politicienii moderni, pe care vor să i le pună în intenţii comentatorii moderni. În altă ordine de idei, la acea vreme Constantin a ales cea mai lipsită de şansă ocazie de a se arunca în luptă împotriva Romei păgâne. Creştinii nu erau puternici în Apus, ci doar în Răsărit. Ajutorul pe care i l-ar fi putut da creştinii, dat fiind că numărul lor în armată era destul de redus la acea vreme, nu i-ar fi garantat exclusiv victoria. În majoritatea lor creştinii proveneau din păturile mijlocie şi inferioară, aşa că nici chiar ajutorul economic sau al influenţei nu ar fi fost decisiv. Altfel spus împăratul nu avea motive temeinice care să îi certifice faptul că dacă va trece de partea creştinilor urma să aibă câştig de cauză. Cel mai probabil Constantin a crezut în puterea lui Hristos, însă nu într-atât încât să moară pentru El, aşa cum făcuseră martirii. De fapt se pare că el credea într-un Dumnezeu creştin care îl ajuta atâta vreme cât avea grijă de cetăţenii credincioşi acestei divinităţi. Aşa se face că la momentul când a dat libertate creştinilor, principalul motiv nu a fost căpătarea bunăvoinţei creştinilor, de la care nu prea avea multe de aşteptat, ci de a căpăta bunăvoinţa Dumnezeului lor. Repetatele referinţe ale lui Constantin vizavi de Dumnezeul creştinilor nu l-au împiedicat să slujească şi altor zei. Se pare că împăratul a văzut o compatibilitate între Dumnezeul creştinilor şi 24

Soarele invincibil. Astfel a consultat oracolul lui Apollo, a acceptat titlul de mare preot (al păgânismului, căci era titlu oferit cezarilor), a aluat parte la diferite manifestări păgâne fără a exista impresia că trădează astfel, sau abandonează pe Dumnezeul care îi dăduse victoria şi puterea. Constantin era însă şi un politician abil. Dacă ar fi suprimat păgânismul s-ar fi văzut pus faţă în faţă cu un val uriaş de nemulţumire din partea poporului. Astfel procesele politicii religioase a împăratului Constantin au fost marcate de paşi înceţi, dar siguri. La început a pus capăt direct persecuţiilor religioase. Apoi al doilea pas a fost marcat de retrocedarea şi construirea clădirilor bisericii creştine. Un al treilea pas a fost cedarea către biserică a palatului Lateran de la Roma. În acelaşi timp însă a păstrat bunele relaţii cu aristocraţia şi conducerea de la Roma. Religia oficială a imperiului era încă păgânismul, iar Constantin era pontiful suprem/mare preot. Pe monezile descoperite din acel timp se găsesc inscripţionate pe o parte însemne ale zeului soare, pe cealaltă parte monograma lui Hristos. Campania împotriva lui Licinius i-a oferit lui Constantin ocazia de a poza în apărătorul creştinismului. În noile teritorii cucerite el a numit în funcţiile înalte oficiali creştini (era asigurat de numărul mare al creştinilor din teritoriul respectiv), fapt care bineînţeles i-a adus sprijinul credincioşilor din zonă. Imixtiunile sale în religie au continuat în anul 324 când a fost dat un edict care poruncea tuturor soldaţilor să se închine soarelui în prima zi a săptămânii. Păgânii nu s-au opus, iar pentru creştini era ziua în care înviase Domnul lor. Un an mai târziu împăratul a pus la dispoziţia episcopilor ce se adunaseră la Niceea gărzile imperiale. Întemeierea Constantinopolului a fost un pas mai departe. Astfel se diminua puterea marilor familii aristocratice de la Roma, majoritatea lor fiind păgâne. Luarea idolilor de la Roma şi transformarea lor în embleme ale noii cetăţi şi ale instituţiilor ei a diminuat importanţa templelor fostei capitale lăsate de acum, în parte, dezgolite. Devoţiunea localnicilor Romei a cunoscut o lovitură puternică. Pe de altă parte noile biserici şi construcţii contrastau puternic cu vechile temple. Totuşi Constantin a rămas mare preot al păgânismului. Nici chiar după moartea sa fiii săi nu sau opus ca decedatul lor tată să fie declarat zeu de către senatul roman. Destul de ironică istoria care va face din Constantin, cel care a lovit destul de puternic în păgânismul imperiului, un zeu păgân. Impactul lui Constantin asupra Bisericii Creştine Efectele politicii lui Constantin se simt până în secolul actual. Au fost însă unele efecte concrete şi imediate. Primul s-a numit încetarea persecuţiilor la adresa creştinilor. Apoi a fost dezvoltarea a ceea ce a ajuns să se numească „teologie oficială”. Mulţi teologi şi creştini au început să vadă în împărat un ales al lui Dumnezeu. Pentru alţi observatori aşa-zisa convertire a lui Constantin a fost nu o binecuvântare, ci un avânt al bisericii spre apostazie. De la momentul domniei sale martirajul nu a mai fost o realitate, aşa că mulţi s-au retras suferind în pustie, adepţi ai meditaţiei şi ascetismului. În planul unirii bisericii cu statul mulţi au văzut o tragedie faptul că împăratul, mare preot la păgânismului a început imixtiunile în viaţa religioasă a bisericii. Prigonită în trecut biserica a devenit de acum biserică imperială. Pe cei ce nu s-au retras nici în deşert şi nici în mănăstiri, perioada care a urmat i-a găsit într-o febrilă activitate intelectuală. Apar schisme (arianismul), dar şi reacţii păgâne (Iulian apostatul) faţă de care apărătorii creştinismului trebuiau să ia o poziţie concisă. Majoritatea bisericii însă era într-o stare de expectativă, liderii bisericii văzând în această condiţie una de mari ocazii, dar şi de mari pericole. Aceasta a fost perioada de afirmare a „părinţilor bisericii”. În ceea ce priveşte modalitatea de închinare a creştinilor înainte şi după Constantin, trebuie spus că acest plan a cunoscut cele mai directe şi evidente modificări (alterări). Închinarea atât de simplă a creştinilor a fost împodobită cu diferite elemente păgâne. Astfel, tămâia pentru al cărei refuz de ardere creştinii plăteau cu viaţa, a ajuns să pătrundă în bisericile creştine. Hainele celor ce oficiau slujbele creştine au căpătat dimensiuni, forme şi culori standard, bine îmbogăţite cu materiale şi pietre scumpe. Casele în care odinioară creştinii se închinau pe ascuns au fost înlocuite de biserici impunătoare în care nu mai exista comuniunea frăţietăţii. Diferite gesturi folosite pentru dovedirea respectului faţă de cezar au apărut de acum în protocoalele creştine. Au apărut diferite alte proceduri 25

pentru începerea şi încheierea programelor bisericii, astfel încât sufocată de partea prestată de preot, de cor şi de alţi oficianţi ai serviciilor, comunitatea ca întreg s-a văzut privată de rolul activ în închinare. Diferitele biserici construite pe locul martirajului unor figuri proeminente au câştigat în importanţă faţă de cele mai simple. Au devenit locuri (mai) sfinte, bine garnisite de colecţii de moaşte, minuni, revelaţii şi alte elemente miraculoase şi bineînţeles atractive. Au fost însă şi personalităţi ale bisericii care au privit cu minimă îngăduinţă noile transformări survenite în cadrul vieţii bisericii. Predicile lor însă nu aveau efectul scontat din cauza fluxului mare de noi „convertiţi”, atât de mare şi continuu încât proaspăt credincioşii nu aveau timp să fie trecuţi prin procesele de învăţare şi verificare a fundamentelor creştinismului.

26

EREZII ŞI CONTROVERSE TEOLOGICE Cursul nr.5 I. CONTROVERSE CU PRIVIRE LA TRINITATE:

- neagă Trinitatea 1) arianismul 2) unitarianismul (antitrinitarianismul) 3) monarhianismul 4) macedonianismul 1. ARIANISMUL Controversa a început în Alexandria în 318. Aici prezbiterul Arius, o figură proeminentă în biserica din Alexandria, susţinea punctul de vedere că Logosul este o creatură chemată la existenţă de Dumnezeu din nimic. În calitate de creatură, Logosul/Fiul a avut un timp în care n-a existat. Episcopul Alexandriei, Alexandru (312?-328) declară greşit, rătăcit pe Arius şi îi cere să renunţe la această învăţătură. Nerenunţând la punctul său de vedere, Arius şi discipolii săi sunt condamnaţi de un conciliu format din 100 de episcopi egipteni. Arius a fugit din Egipt în Asia Mică pentru a găsi noi adepţi pentru punctul său de vedere. Printre alţii, câştigă sprijinul unui episcop influent din Antiohia, şi anume Eusebiu de Nicomedia, fost coleg de clasă, ambii ucenici ai lui Lucian de Antiohia – martirizat. Controversa generalizându-se şi acutizându-se, n-a mai putut fi oprită nici prin intervenţia directă a lui Constantin cel Mare, care s-a văzut nevoit să supună diferendumul în faţa unui conciliu ecumenic – Niceea (mai 325). Arius credea că Hristos este de esenţă sau substanţă diferită de Tatăl. Datorită vieţii Sale virtuoase şi ascultării de voia lui Dumnezeu, Hristos trebuie considerat divin. Dar El nu este coegal, coetern şi cosubstanţiat cu Tatăl. Pentru Arie, El este divin dar nu Dumnezeu. 2. UNITARIANISMUL (ANTITRINITARIANISMUL) Este o erezie apărută în perioada Reformaţiunii secolului al XVI-lea, care neagă doctrina creştină despre Trinitate, văzând în ea o decădere de la monoteismul strict. Iniţiatori şi adepţi: Michel Servet, Fausto Soccini, Francis David. Şi acest curent nega dumnezeirea Domnului Hristos. 3. MONARHIANISMUL Este un curent eretic al sec.al II-lea şi al III-lea, care nega trinitatea. Se cunosc două forme de monarhianism: modalist şi dinamic. Ideea comună: „Numai Tatăl poate fi, prin esenţa Sa, Dumnezeu. Nu există alte persoane divine deosebite de El.” Deosebiri: a) Monarhianismul modalist – reprezentant NOETIUS al Smirnei - 180d.Hr. învaţă că, de fapt, Tatăl şi Fiul sunt aceeaşi fiinţă divină, numai modul de manifestare este diferit; - PRAXEAS din Asia Mică susţinea că Tatăl S-a născut şi a pătimit ca Fiu, că Tatăl S-a făcut Fiu; - Sabellius susţinea că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt aceeaşi persoană singulară, aşa cum în cazul omului trupul, sufletul şi spiritul formează o unitate – denumirile diferite sunt exprimarea manifestării diferite a aceleiaşi divinităţi şi că Fiul şi Duhul Sfânt sunt „subordonaţi” fiinţei Tatălui, fiind doar „puteri divine (monarhism subordinaţionism). El susţinea că trinitatea se referea la formele de manifestare şi nu la esenţă. Dumnezeu S-a manifestat ca Tată în Vechiul Testament , mai târziu ca Fiu pentru a izbăvi pe om, şi ca Duh Sfânt după înviere. Nu erau 3 persoane ci 3 manifestări. A exemplificat aceasta prin relaţiile de înrudire pe care le poate avea un om. Într-o relaţie El este tată, în alta fiu, în alta frate. b) Monarhianismul dinamic (adopţionist) - Pavel din Samosata (260 d.Hr.), episcop de Antiohia, afirma că Fiul şi Duhul Sfânt sunt atribute impersonale ale Tatălui. Logosul este impersonal ca şi raţiunea în om, şi-l identifica ca fiind înţelepciunea lui Dumnezeu. El susţinea că Hristos nu ar fi fost divin, ci doar un om bun, care prin dreptate şi prin pătrunderea Logosului divin în fiinţa lui la botez, a ajuns la divinitate şi mântuitor. 27

4.

MACEDONIANISMUL (Pneumatomahismul) Macedonius, episcop de Constantinopol (341-360), învăţa că Duhul Sfânt este „un preot şi un slujitor” la acelaşi nivel cu îngerii; este o creatură subordonată Tatălui şi Fiului. Conciliul de la Constantinopol (381) a condamnat învăţătura lui Macedonius. În 589, Conciliul de la Toledo a adăugat cuvintele „şi fiul” (filioque), considerând Duhul Sfânt coegal, coetern şi cosubstanţiat cu tatăl şi Fiul. II. EREZII HRISTOLOGICE - apolinarianismul - nestorianismul - eutihismul (monofizismul) - monotelismul - doketismul 1. Apolinarianismul a accentuat divinitatea Domnului Hristos, minimalizându-I umanitatea. Dorind protejarea persoanei divine a lui Hristos, a susţinut că El a avut cu adevărat un trup şi un spirit, dar că spiritul din om a fost înlocuit în Hristos de Logos. Logosul, care este elementul divin, a dominat în mod activ elementul pasiv, trupul şi sufletul, în persoana lui Hristos. Concepţia lui a fost condamnată oficial la Conciliul de la Constantinopol (381). 2. Nestorianismul - în contrast cu concepţia lui Appolinaire Nestorie – un călugăr erudit (cca.381-452), devenit în 428 patriarh al Constantinopolului, respinge folosirea termenului „theotokos” (purtătoare de Dumnezeu) atribuit Mariei, mama lui Isus, nume care i se părea că o slăveşte foarte mult. A oferit o alternativă – „Christotokos”, argumentând că Maria a fost doar mama părţii umane a Domnului Hristos. Cele două naturi erau combinate printr-o unire mecanică şi nu organică. Hristos era doar un om perfect, legat moral de divinitate. El afirma că, pur şi simplu, n-ar fi fost posibil ca Dumnezeu să fie purtat într-un pântece de femeie, ca El să fie îmbrăcat în scutece de nou născut, nu se putea ca El să sufere, să moară şi să fie îngropat. Învăţătura a fost combătută la Conciliul de la Efes (431) sub conducerea lui Ciril din Alexandria. 3. Eutihismul Adversarii lui Nestorie au căzut în extrema opusă, ajungând să afirme că în Hristos nu existau două naturi, ci una singură – cea divină – care a absorbit-o pe cea umană. Curentul acesta a fost susţinut de Eutihie, arhimandrit al unei mănăstiri din Constantinopol, care susţinea că, după întrupare, cele două naturi ale Domnului Hristos s-au contopit în una singură – cea divină. Învăţătura a fost combătută ca erezie la Conciliul de la Calcedon (451) şi de către episcopul Romei Leon I. Conciliul a afirmat că Hristos a fost „complet în ce priveşte dumnezeirea Lui şi complet în ce priveşte umanitatea Lui, Dumnezeu adevărat şi om adevărat având două naturi inconfundabile şi neschimbătoare, indivizibile şi inseparabile”. Erezia a produs una din cele mai mari rupturi. În urma Conciliului, creştinii s-au fracţionat în două mari partide: ortodocşii şi monofiziţii. Deoarece toate încercările de unire au eşuat, monofiziţii sau constituit ca biserici aparte foarte puternice – Egipt, Abisinia, Nubia, Siria, Armenia – acceptând monofizismul ca religie naţională. Aceste idei au avut un impact puternic în timp, regăsindu-se şi astăzi peste 15 milioane de adepţi din rândurile bisericilor coptice din Egipt, Etiopia, Liban, Turcia, Rusia. 4. Monotelismul (thelema = voinţă) Cea mai importantă dispută între Est şi Vest, dintre greci şi latini, este monotelismul. Aceasta înseamnă o nouă tentativă de a veni în întâmpinarea monofiziţilor printr-o cale de mijloc. Această nouă formulă prezenta că în Hristos au existat două naturi dar o singură voinţă (thelema). Acesta era un răspuns la întrebările câte voinţe a avut Domnul Hristos, dacă au fost egale sau una a fost subordonată celeilalte. Susţinător principal al monotelismului – Maxim Mărturisitorul – cel mai important teolog al Bizanţului sec.al VII-lea. Disputa a fost rezolvată la Conciliul de la Constantinopol (680-681) care a susţinut că cele două voinţe ale Domnului Hristos au existat în El într-o unitate armonioasă, în care voinţa umană era supusă voinţei divine. 28

Monoteliţii sau maroniţii, cum au mai fost denumiţi, au persistat, însă prin sec.al XII-lea, când influenţa cruciadelor i-a făcut să se unească treptat cu Biserica Romei. 5. Doketismul este un curent gnostic (dokea = a părea), care susţine că Hristos nu S-ar fi putut întrupa într-un corp uman obişnuit, ci că trupul Său a fost numai aparent, un corp ceresc, eterian. Din această cauză şi suferinţa şi moartea Sa au fost numai aparenţe. III. EREZII PNEUMATOLOGICE 1. Pneumatomahismul sau Macedonianismul (vezi controverse cu privire la Trinitate) 2. Montanismul a apărut în Frigia după 155 d.Hr., având ca iniţiator pe Montanus. Se distinge ca fiind o reacţie la formalismul existent în Biserică, la existenţa unei conduceri omeneşti a Bisericii fără călăuzirea Duhului Sfânt. Montanus se considera pe sine paracletul sau avocatul prin care Duhul Sfânt vorbea Bisericii, aşa cum vorbise prin Pavel şi ceilalţi apostoli. Susţinea, de asemenea, teoria inspiraţiei imediate şi continue (descoperirea profetică continuă prin el), el şi discipolii lui practicau un ascetism strict. Dacă unul dintre soţi murea, nu era permisă o a doua căsătorie, trebuia respectate multe posturi, să se consume doar hrană uscată, etc. Practicau glosolalia şi susţineau preoţia universală, căutau martirajul. Unul din adepţii montanismului a fost TERTULIAN. Montanus susţinea, de asemenea, o escatologie extravagantă. Împărăţia lui Hristos urma în curând să fie stabilită în Frigia, el urmând să aibă un loc proeminent în împărăţie. Tema profetică era judecata viitoare a lui Dumnezeu şi instaurarea regatului milenar al lui Hristos pe pământ. Mişcarea a fost deosebit de puternică în Cartagina şi în ţările răsăritene. Ea a fost şi un avertisment ca Biserica să nu uite că organizarea şi formularea doctrinei nu trebuie separate niciodată de satisfacerea părţii emoţionale din natura omului. IV. CONTROVERSE ANTROPOLOGICE 1. Pelagianismul Pelagius (cca.360-420), un călugăr bizantin venit la Roma în jurul anului 400, şi-a formulat concepţia sa despre modul în care omul poate să fie salvat. Nu după mult timp şi-a dat seama că Augustin nu era de acord cu opinia sa. Pelagius dădea voinţei umane un rol mai important în procesul salvării, spre deosebire de Augustin. Pelagius credea că fiecare om este creat liber şi se află în situaţia lui Adam dinainte de cădere, având putere de a alege binele sau răul. Paradigma de bază era că fiecare om este o creaţie distinctă a lui Dumnezeu şi de aceea nu este contaminat de păcatul lui Adam. Omul nu moşteneşte păcatul strămoşesc, dar păcatele predecesorilor săi slăbesc trupul generaţiei prezente. Voinţa umană este liberă să coopereze cu Dumnezeu pentru atingerea sfinţeniei şi pentru a ajunge la har se pot folosi ajutoare ca Biblia, raţiunea şi exemplul Domnului Hristos. Deoarece nu exista păcat originar, botezul copiilor mici nu este un element esenţial în salvare. La polul opus se afla Augustin, marele episcop de Hippona, care credea că regenerarea este posibilă doar ca lucrare exclusivă a Duhului Sfânt. Omul a fost creat iniţial după chipul lui Dumnezeu, dar prin căderea sa, Adam a afectat întreaga rasă umană, deoarece el a fost capul rasei şi de aceea toţi moştenesc păcatul originar şi nimeni nu poate scăpa prin eforturi proprii de acest păcat. Dumnezeu trebuie să energizeze voinţa umană pentru a accepta harul. Pentru că voinţa omului este total coruptă datorită căderii în păcat, regenerarea este lucrarea exclusivă a Duhului Sfânt. Augustin credea că toţi moştenesc păcatul lui Adam şi de aceea nimeni nu poate scăpa de păcatul originar. Salvarea poate veni doar la cei aleşi prin harul lui Dumnezeu în Hristos. Ideile lui Pelagius au fost condamnate de Conciliul de la Efes (431), dar nici concepţiile lui Augustin nu au fost întru totul acceptate, atât de bisericile din Răsărit, cât şi de cele din Apus. Între cele două planuri s-a căutat din nou o soluţie de compromis şi aceasta s-a realizat prin Ioan Cassian (cca.360-435), un călugăr din Dobrogea, care s-a străduit să găsească o linie de mijloc între voinţa divină şi cea umană pentru a colabora pentru salvare. El a susţinut că prin cădere omul posedă o voinţă slăbită, dar nu coruptă definitiv. Voinţa omului, parţial liberă, poate coopera cu harul divin în procesul salvării. El se temea că teoria lui Augustin despre doctrina alegerii şi a harului irezistibil, care susţine că omul poate beneficia de salvare prin cooperarea cu voinţa divină, cooperare 29

realizată prin eforturile proprii, ar duce la iresponsabilitate etică. Doctrina sa a fost condamnată de Sinodul de la Orange în 529, unde a fost acceptată o formă moderată de augustianism. Aceste idei au fost reînviate de gândirea liberală a secolului al XX-lea. V. CONTROVERSE LEGALISTE 1. Ebionismul Citind Faptele Apostolilor, capitolul 15, am putea crede că hotărârea Conciliului de la Ierusalim de a elibera neamurile de sub cerinţele ceremoniale şi ritualiste ale legii lui Moise, ca o condiţie pentru mântuire, a fost finală. Dar convertiţii dintre iudei se gândeau mereu la religia lor monoteistă şi aveau tendinţa să dilueze credinţa creştină cu adăugiri din credinţa lor iudaică. Pe lângă aceasta, grupări de ebioniţi au rămas o vreme în Palestina şi în ţările din apropiere după suprimarea răscoalei lui Bar Kochba, dintre 132 şi 135. Nu este clar de unde vine denumirea de ebioniţi. Unii consideră că vine de la ebion = sărac, deoarece foarte mulţi erau din păturile sărace şi le plăcea să fie numiţi săraci cu duhul, aşa cum îi învăţase Hristos. Alţii spun că Ebion ar fi fost conducătorul sectei, iar caracteristica lor principală era aceea că negau divinitatea lui Hristos şi afirmau că El se născuse într-un mod natural din Maria şi Iosif. Aceştia puneau accentul pe unitatea lui Dumnezeu şi calitatea lui de Creator al Universului. Ei credeau că Legea Evreiască este cea mai înaltă expresie a voinţei lui Dumnezeu şi că omul este încă obligat să o respecte, că Isus a atins doar un anumit grad de divinitate când Duhul Sfânt a coborât asupra Lui la botez. Ei insistau ca atât evreii, cât şi neevreii să fie obligaţi să respecte legea lui Moise şi că nu există mântuire fără tăierea împrejur şi fără legea lui Moise. De asemenea, ei respingeau activitatea apostolică a lui Pavel. Printre aceştia se aflau şi milenialiştii care aşteptau venirea lui Hristos pentru a inaugura un regat vizibil în Ierusalim. După distrugerea definitivă a Ierusalimului de către romani în anul 135, ei au încetat să mai aibă prea multă influenţă, dar existenţa şi credinţele lor arată că Biserica a avut de luptat deseori pentru principiul că doar credinţa în Hristos îl îndreptăţeşte pe păcătos înaintea lui Dumnezeu. VI. EREZII FILOZOFICE 1. Gnosticismul, cea mai mare dintre ameninţările filozofice în jurul anului 150. Tradiţia creştină leagă originea gnosticismului de Simon Magul, pe care Petru a trebuit să-l admonesteze atât de sever. Gnosticismul s-a născut din dorinţa umană naturală de a da o explicaţie a originii răului. Gnosticii, deoarece asociau materia cu răul, căutau o cale de a crea un sistem filozofic în care Dumnezeu ca spirit ar putea fi eliberat de asocierea cu răul. Dualismul era unul din principiile de bază ale Gnosticismului. Gnosticii insistau asupra unei separări clare a lumii materiale de cea spirituală, deoarece pentru ei materia era întotdeauna asociată cu răul, iar spiritul cu binele. Prin urmare, Dumnezeu nu putea să fie creatorul acestei lumi materiale. Puntea peste prăpastia dintre Dumnezeu şi lumea materială a fost ideea unui demiurg, care era una dintr-o serie întreagă de emanaţii de la înaltul Dumnezeu al Gnosticismului. Aceste emanaţii erau fiinţe cu spirit tot mai puţin şi cu materie din ce în ce mai multă. Demiurgul, fiind una dintre aceste emanaţii, a avut destul spirit în el pentru a avea putere creatoare şi suficientă materie pentru a crea lumea materială rea. Gnosticii îl identificau pe acest demiurg cu Iehova Vechiului Testament, faţă de care aveau o antipatie profundă. Ca să-L explice pe Hristos, ei au adoptat o doctrină cunoscută sub numele de docetism. Deoarece materia este rea, Hristos nu putea fi asociat cu un trup omenesc, în ciuda faptului că Biblia susţine acest lucru. Hristos, ca bine spiritual absolut, nu se putea uni cu materia. Fie că omul Isus a fost o fantomă care părea a avea trup material (docetism), fie că Hristos a venit în trupul uman al lui Isus doar pentru un timp scurt – între botezul omului Isus şi începutul suferinţei Lui pe cruce. Apoi Hristos L-a părăsit pe omul Isus, lăsându-L să moară pe cruce. Salvarea, care era numai pentru suflet, adică pentru partea spirituală a omului, ar putea avea loc printr-o cunoaştere specială (gnosis) pe care Hristos a dăruit-o elitei. Deoarece trupul este material şi destinat să fie aruncat, el poate fi ţinut în frâu prin practici ascetice stricte, sau poate fi dedat libertinajului. Numai gnosticii pneumatici, aceia care posedau gnosisul esoteric, vor ajunge în cer. Reprezentantul de seamă al Gnosticismului a fost MARCION. 30

O critică a Gnosticismului din punct de vedere scriptural va arăta clar că Biserica a fost înţeleaptă să combată această doctrină, care postula doi dumnezei: cel rău al Vechiului Testament, care a creat, şi cel bun care a răscumpărat. Ca urmare, ea încuraja antisemitismul în Biserică. Ea nega, de asemenea, realitatea umanităţii lui Hristos, a morţii jertfitoare şi a învierii Lui fizice. Gnosticismul încuraja, de asemenea, mândria spirituală prin faptul că sugera că doar o elită aristocratică se va bucura de plăcerile locuirii cu Dumnezeirea în cer. Învăţăturile gnostice au reapărut într-o oarecare măsură în doctrinele paulicienilor din secolul al şaptelea, în cele ale bogomililor din secolele al unsprezecelea şi al doisprezecelea, şi mai târziu în doctrinele albigenzilor din sudul Franţei. 2. Manicheanismul, care era într-o anumită măsură asemănător cu Gnosticismul, a fost întemeiat de un om cu numele de Mani sau Manichaeus (cca.216-276) din Mesopotamia, care şi-a dezvoltat propriul său sistem filozofic pe la mijlocul secolului al III-lea. Mani a elaborat o combinaţie curioasă de gândire creştină, zoroastrism şi alte idei religioase orientale, făcând din toate acestea o filozofie dualistă radicală. Mani credea în două principii veşnice şi opuse. Omul primitiv s-a născut din emanaţia de la o fiinţă care la rândul ei era o emanaţie mai înaltă din conducătorul împărăţiei luminii. Opus regelui luminii era regele întunericului, care a reuşit să-l înşele pe omul primitiv, astfel încât omul a devenit o fiinţă în care lumina este amestecată cu întunericul. Sufletul omului îl leagă de împărăţia luminii, dar trupul îl duce în robia împărăţiei întunericului. Mântuirea este o problemă de eliberare a luminii din sufletul lui de sub sclavia materiei trupului său. Această eliberare poate fi realizată prin expunerea la Lumină – Hristos. Manicheanismul punea atât de mult accent pe viaţa ascetică încât considera instinctul sexual un rău şi sublinia superioritatea celibatului. Manicheanismul a avut o influenţă mare timp îndelungat după moartea lui Mani în Persia. Un gânditor atît de mare ca Augustin, în timpul anilor de căutare a adevărului, a fost un discipol al manicheenilor timp de doisprezece ani. După convertirea sa, Augustin a consumat multă energie pentru combaterea acestui sistem de gândire. 3. Neoplatonismul este o filozofie mistică de tip ontologic. El îşi are originea în Alexandria, fiind rezultatul inspiraţiei intelectuale a lui Amonius Saccas (cca.174-242), născut din părinţi creştini. Plotin (cca.205-270) a fost adevăratul conducător al curentului, predând această doctrină într-o şcoală din Roma, dar munca de elaborare a corpului de literatură a Neoplatonismului a făcut-o Porfir (232-305), prin adunarea şi editarea scrierilor lui Plotin. Compilaţia rezultată, cunoscută sub numele de Eneade, sa păstrat până în zilele noastre. Ea susţine monismul fizic şi nu dualismul. Ei credeau că Fiinţa Absolută este sursa transcedentală a tot ceea ce există şi că din ea a fost creat totul printr-un proces de emanaţie. Această emanaţie a avut ca rezultat final crearea omului ca trup şi suflet raţional. Scopul Universului în concepţia lor era absorbirea în esenţa divină din care a provenit totul. Filozofia contribuie cel mai mult la acest proces atunci când omul se angajează într-o contemplaţie raţională, iar intuiţia mistică caută să-l cunoască pe Dumnezeu şi să fie absorbită în El. Experienţa extazului era starea cea mai înaltă de care se putea bucura cineva în viaţa aceasta. Ideile acestea l-au influenţat pe Augustin care a îmbrăţişat acest sistem rival o vreme în perioada căutării lui după adevăr. Această mişcare a contribuit, după unii cercetători, la apariţia misticismului în creştinism şi a oferit un substitut atrăgător pentru creştinism. Există trei forme de misticism: epistemologic, metafizic şi etic. Cel epistemologic pune accentul pe calea prin care poate fi cunoscut Dumnezeu. Aceasta înseamnă că această cunoaştere vine direct de sus prin intuiţie sau iluminare spirituală. Raţiunea şi chiar Biblia este subordonată luminii interioare. Cel metafizic arată că după moarte sufletul omului devine parte din fiinţa divină. Cel etic arată că omul este individual legat de Dumnezeu prin unirea sa cu Hristos prin Duhul Sfânt care locuieşte în el. Împăratul Iulian a fost cuprins de acest sistem şi a ajutat la propovăduirea lui. Mişcarea a dispărut în secolul al VI-lea. VII. CONTROVERSE ECLESIASTICE 1. Donatismul Controversa donatistă s-a dezvoltat după anul 300, ca rezultat al persecutării Bisericii de către Diocleţian. Controversa a cuprins în special Africa de Nord. Disputa a apărut în momentul când Donatus a vrut să-l excludă pe Cecilian din funcţia de episcop al Cartaginei, pe motiv că acesta fusese consacrat de Felix, care la rândul său era acuzat de trădare în timpul persecuţiei lui Diocleţian. 31

Donatus încerca să arate că greşeala lui Felix anula dreptul său de a ordina, comiţând un păcat de neiertat. Donatus şi susţinătorii lui l-au ales pe Majorinus, iar după moartea acestuia, în 313, Donatus a devenit episcop. Când Constantin a dat bani bisericii africane, donatiştii s-au plâns că nu au primit nimic. Un sinod ţinut la Roma a hotărât că validitatea unui sacrament nu depinde de caracterul celui care îl oficiază, de unde rezulta că donatiştii nu aveau dreptul la nici un ajutor. În 314, la Arles, un conciliu al episcopilor din Apus a hotărât iarăşi împotriva donatiştilor. Donatismul are multe punţi de legătură cu montanismul. 2. Controversa cu privire la Paşte Problemele legate de ritual au început să apară încă din primii ani ai Bisericii. Controversa cu privire la Paşte a început să apară încă de pe la mijlocul secolului al II-lea, asupra întrebării dacă data sărbătorii este corectă. Biserica Răsăriteană susţinea că Paştele trebuie ţinut pe data de 14 a lunii Nisan, după calendarul evreiesc, indiferent în ce zi ar cădea. Adeptul acestei idei a fost Policarp din Asia, care a fost contrazis de episcopul roman Anicetus, care credea că trebuie sărbătorit în prima duminică după data de 14 Nisan. În anul 190, Victor, episcopul Romei, a excomunicat bisericile din Asia, ca opoziţie faţă de Policrates din Efes, care a atras mustrările lui Irineu. Abia la Conciliul de la Niceea, din 325, a fost adoptată poziţia Bisericii Apusene. 3. Controversa iconoclastă Iconoclasmul reprezintă lupta împotriva icoanelor, lupta între iconoduli (susţinători ai icoanelor) şi iconoclaşti (adversari ai icoanelor). Venirea la tron în 717 d.Hr. a lui Leon al III-lea Isaurul a însemnat implicarea statului în lupta iconoclastă. Mişcări iconoclaste au mai avut loc în secolele II-III, însă fără consecinţe majore. - 726 – Leon al III-lea – edict împotriva închinării la imagini, decret care a pornit războiul iconoclast. Mişcarea durează până în 843, când ajutorul imperial pentru iconoclasm încetează prin instaurarea „sărbătorii ortodoxe” de către Teodora, văduva împăratului Teofil. Cel care s-a opus cu vehemenţă decretului lui Leon al III-lea a fost papa Grigore al II-lea şi succesorii săi. Ajunsă la putere, împărăteasa Irina îi scoate pe iconoclaşti în afara legii, ajutată fiind de patriarhul Tarasie al Constantinopolului şi papa Adrian I. - în primele trei secole, creştinii s-au împotrivit cu totul închinării la imagini şi erau privite de către păgâni ca şi atei. Iconodulii susţineau că ei nu venerau imaginile, ci persoanele pe care imaginile îi reprezentau. De asemenea, scopul iniţial pentru care imaginile au fost acceptate în biserici a fost să ajute la educarea religioasă a necunoscătorilor adevărurilor creştine. Papa Grigore al II-lea şi-a expus punctul de vedere de la început. Dumnezeu a poruncit să se facă heruvimi şi serafimi, iar imaginile înfăţişându-i pe Domnul Hristos, apostoli martiri, au fost făcute spre a servi drept exemple urmaţilor. Papa mai susţinea că venerarea imaginilor nu înseamnă idolatrie, făcând distincţie între venerare şi închinare, aceasta din urmă datorându-se numai lui Dumnezeu. Iconoclaştii se bazau pe interdicţia pusă de Dumnezeu în Vechiul şi Noul Testament şi pe scrierile părinţilor Bisericii timpurii. Închinarea la icoane este idolatrie. De asemenea reprezentarea Domnului Hristos prin imagine nu este posibilă, pentru că unirea ipostatică dintre divin şi uman în Hristos nu este plauzibilă şi nu poate fi reprezentată prin intermediul imaginilor. Cauza politică a războiului iconoclast este determinată de reacţia împăraţilor originari din Isauria şi Armenia faţă de practicile creştine, influenţaţi în mare măsură de iudaism, paulicieni şi musulmani. De asemenea, aceştia vizau averile bisericeşti şi mănăstireşti datorită crizei financiare prin care trecea imperiul şi se mai dorea şi o micşorare a numărului călugărilor pentru a creşte numărul soldaţilor în armata imperială. După edictul din 726, Leon al III-lea dă un nou edict în anul 730 prin care ordonă distrugerea icoanelor, inclusiv a celor ce-L reprezentau pe Isus şi pe Sfânta Fecioară şi admitea cinstirea Sfintei Cruci. Apusul creştin a condamnat iconoclasmul pentru că, deşi icoanele aveau în Apus mai multă utilizare estetică şi pedagogică, distrugerea lor afecta educaţia religioasă a credincioşilor. Ioan Damaschin – monah şi teolog ce a trăit în Damasc şi Ierusalim, justifică închinarea la icoane. El vorbeşte de rolul multiplu al icoanei: - rol estetic – de a împodobi locaşul de închinare 32

- rol pedagogic – de a învăţa istoria bisericii - rol latreutic – de a însoţi cultul divin şi haric, de a mijloci harul divin Constantin al V-lea Copronim (741-745) – fiul lui Leon al III-lea, convoacă un sinod bisericesc care-l anatemizează pe Ioan Damaschin şi pe papii Romei. Din ordinul împăratului, moaştele sfinţilor au fost profanate şi arse, icoanele au fost scoase dn biserici, mozaicurile şi picturile acoperite cu var, iar bisericile revopsite şi pictate cu imagini din natură. Majoritatea clerului superior s-a supus hotărârii împăratului de frică, dar călugării au opus o rezistenţă dârză. Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea 787) Irina, ajunsă împărăteasă (regentă a fiului său minor, Constantin al VI-lea Porfirogenetul), încet şi abil permite cultul icoanelor în biserici. Pentru a putea reintroduce în mod oficial cultul icoanelor, Irina complotează cu patriarhul Tarasie al Constantinopolului şi papa Adrian I pentru a convoca un nou sinod ecumenic cu scopul de a anula hotărârile sinodului iconoclast din 754. Plănuit să fie convocat pentru anul 786, sinodul abia deschis a fost nevoit să fie închis datorită manifestaţiilor iconoclaştilor. Sinodul şi-a reluat lucrările în 787: - a fost contestată calitatea de sinod ecumenic a sinodului iconoclast din 754; - se face distincţia între venerarea, cinstirea icoanelor, şi adorarea şi închinarea care se cuvine numai lui Dumnezeu. Conciliul admite, deci, venerarea icoanelor, dar nu închinarea la ele. - tot aici se stabileşte că Fecioara Maria se bucură de o cinstire mai mare decât a sfinţilor, numită de sinod „supravenerare”. Carol cel Mare, căruia îi fusese refuzată cererea de căsătorie adresată împărătesei Irina, combate atât hotărârile sinodului iconoclast de la Hiera (754), cât şi ale sinodului al VII-lea ecumenic de la Niceea. După un timp, în imperiul bizantin a izbucnit din nou lupta împotriva icoanelor în timpul lui Leon al V-lea Armeanul (813-820). Adoratorii icoanelor şi călugării au fost aspru pedepsiţi. Lupta iconoclastă se stinge după moartea lui Teofil, când soţia sa, Teodora (842-856), în calitate de regentă a fiului lor, Mihai al III-lea, în înţelegere cu noul patriarh Metodie, reintroduce cultul icoanelor în Biserică. În martie 843, Metodie convoacă un sinod care reintroduce cultul icoanelor şi anatemizează pe toţi iconoclaştii. Războiul iconoclast şi s-a încheiat pe 11 martie 843 prin introducerea unei sărbători denumite „Duminica ortodoxiei”, ce reprezintă amintirea biruinţei ortodoxiei asupra aşa ziselor erezii iconoclaste.

33

SINOADELE ECUMENICE Cursul nr.6

Etimologie Sinod – cuvânt grecesc format din două cuvinte: syn – „împreună, cu” şi odos – „drum” şi înseamnă adunare regională, naţională sau la nivel global a clerului unei biserici creştine cu scopul de a proclama, modifica sau desfiinţa anumite doctrine sau practici religioase. Condiţii de recunoaştere a unui sinod ecumenic  Să fie convocat de împărat  Să întrunească episcopi din întregul imperiu roman  Să examineze învăţătura de bază a bisericii pe baza Sfintelor Scripturi şi a tradiţiei  Mai târziu s-au adăugat şi alte condiţii pe lângă autoritatea împăratului şi a episcopilor Romei şi Constantinopolului şi autoritatea episcopală a pentarhiei. (alături de Roma şi Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul) Tradiţia ortodoxă recunoaşte şapte sinoade cu caracter ecumenic, între care s-au ţinut alte numeroase sinoade locale sau regionale. Biserica Catolică acceptă ca ecumenice şi unele sinoade ulterioare, organizate numai de autorităţile şi reprezentanţii Bisericii Catolice. Aceste sinoade, dintre care ultimul este Sinodul Vatican II (1962-1965) nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxă ca având autoritate de sinoade ecumenice. Sinodul I ecumenic de la Niceea 325 Pentru a pune capăt interminabilelor certuri şi discuţii provocate de erezia lui Arie cu privire la natura divină a Fiului şi totodată pentru stabilirea unei date fixe în ceea ce priveşte sărbătorirea Paştelui, acceptată şi de Răsărit şi de Apus, Constantin cel Mare a hotărât să convoace un sinod ecumenic. Pentru participarea la sinod, împăratul a acordat episcopilor toate facilităţile (folosirea poştei imperiale, întreţinerea episcopilor pe timpul desfăşurării sinodului). La convocarea împăratului au răspuns căpeteniile întregii Biserici, tradiţia bisericească amintind un număr de 318 părinţi participanţi la Sinod. Papa Silvestru I al Romei n-a participat, dar a trimis reprezentanţi. De altfel, nici un episcop al Romei nu a participat la vreunul din cele şapte sinoade ecumenice, toate ţinute în răsărit, ci Roma a trimis ca delegaţi episcopi şi preoţi. Sinodul s-a deschis oficial la Niceea în 20 mai 325 şi a durat până la 25 august 325. La şedinţa deschiderii oficiale şi la cea de închidere a asistat însuşi împăratul, deşi era nebotezat, dar se socotea „episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară ale Bisericii”, iar în cuvântarea de deschidere a Sinodului, se considera „împreună slujitor cu episcopii”. Arianismul Arie s-a format în şcoala teologică a lui Lucian de Antiohia, martirizat în 312. Începând cu anul 318 Arie şi-a prezentat public învăţătura şi mulţi clerici şi călugări au devenit adepţi. Alexandru, episcopul Alexandriei a convocat un Sinod în 320 / 321 care l-a excomunicat pe Arie. Acesta s-a refugiat la colegul şi prietenul său Eusebiu din Cezareea. De aici scrie unui alt coleg de studii şi prieten, Eusebiu de Nicomidia, care avea mare trecere la Constantin cel Mare şi Licinius. Pentru un timp merge la Eusebiu de Nicomidia şi apoi revine în Alexandria unde continuă disputele, tulburările. Constantin cel Mare încearcă împăcarea fără succes şi de aceea apelează la convocarea primului sinod ecumenic. Grupări în cadrul Sinodului La un moment dat părinţii Sinodului s-au împărţit în trei grupări.  Cei mai mulţi, în frunte cu Alexandru al Alexandriei şi Atanasie susţineau consubstanţialitatea Fiului cu a Tatălui.  Arie şi partizanii săi contestau natura divină a lui Isus Hristos  Grupul lui Eusebiu din Nicomidia la care s-a adăugat şi Eusebiu din Cezareea susţinea o formulă intermediară homoiousios (asemănător Tatălui) în loc de homousios (aceeaşi natură) susţinut de prima grupare 34

Principiile ereziei ariene 1. Dumnezeu Tatăl singur este principiul necreat şi nenăscut. Însăşi denumirea de „Tată” cuprinde inevitabil în sine întâietatea şi superioritatea Sa faţă de Fiul. 2. Fiul este creat din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nimic, fiind prima sa creatură, însă nu din eternitate, căci a fost un timp când Fiul nu a existat. 3. Fiul lui Dumnezeu este imperfect şi capabil de a păcătui, El se bucură totuşi de cinstea cea mai mare, deoarece prin Fiul, Tatăl a creat toate, chiar şi Timpul. 4. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este crearea Universului, căci Dumnezeul suprem nu poate veni în contact direct cu materia, care este rea în sine şi s-ar întina, idee împrumutată din gnosticism. 5. La creaţie, Fiul a primit puterea creatoare a Tatălui şi a devenit Dumnezeu datorită harului divin primit de la Tatăl, devenind Fiu adoptiv al Tatălui. Simbolul de credinţă nicenian Un număr de episcopi l-au urmat pe Arie, iar Biserica a intrat în prima şi poate cea mai profundă divizare a credinţei. Sub influenţa lui Atanasie s-a alcătuit mărturisirea de credinţă sau Crezul de la Niceea, expus în şapte articole: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Şi într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care s-a născut din Tatăl, mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut nu făcut, cel de-o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a făcut om, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, şi s-a făcut om. Şi s-a răstignit pentru noi în timpul lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece vii şi morţii, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit. De teama împăratului, toţi participanţii, cu excepţia lui Arie şi a doi episcopi egipteni, au semnat această mărturisire de credinţă, chiar şi Eusebiu din Nicomidia. Arie şi cei doi susţinători episcopi, împreună cu alţi preoţi şi diaconi partizani, au fost exilaţi în Iliria. Trei luni mai târziu a fost exilat şi Eusebiu din Nicomidia, care deşi a semnat simbolul de credinţă nicenian a refuzat să recunoască anatema pronunţată împotriva lui Arie. Alte probleme tratate de Sinod În afară de condamnarea arianismului, Sinodul a mai rezolvat şi alte probleme cu care se confrunta Biserica:  Stabilirea datei Paştelui: s-a stabilit ca întreaga creştinătate să serbeze Paştele în prima duminică după luna plină care urmează echinocţiului de primăvară, iar în anii în care aceasta ar corespunde cu Paştele iudeilor 14 nisan (aprilie), Paştele creştinilor să se amâne în duminica următoare sau să se sărbătorească cu o săptămână mai înainte. Din cauza ciclului pascal în uz şi a datei deosebite a echinocţiului de primăvară în Răsărit, la 21 martie, iar la Roma şi în Apus 18 martie, data sărbătoririi Paştelui a variat şi după hotărârea Sinodului I Ecumenic.  Schisma novaţiană (Novatus al Cartaginei şi susţinătorii lui nu erau de acord să împărtăşească pe creştinii recăsătoriţi şi pe cei „căzuţi” – lapsi).  Schisma lui Meletie şi erezia lui Pavel de Samosata, eretic antitrinitar. Sinodul a hotărât prin Canonul 19 că ereticii antitrinitari, dacă se întorc în Biserică să fie botezaţi în numele Sfintei Treimi.  Problema celibatului – clericii hirotonisiţi ca celibatari să nu mai aibă dreptul să încheie o căsătorie, însă cei căsătoriţi înainte de hirotonire să-şi păstreze căminul. Biserica Romano – Catolică n-a respectat această hotărâre. Încă înainte de Sinod, în anul 306 a impus celibatul nu numai episcopilor, ci şi preoţilor şi diaconilor. Schimbări intervenite după Sinod 35

După un timp Constantin cel Mare a rechemat din exil pe Eusebiu de Nicomidia şi pe Arie. După moartea subită a lui Arie în 336 şi a lui Constantin în 337, disputele continuă cu putere. Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol 381 Sprijiniţi de împăratul Valens, arienii ocupaseră în Constantinopol majoritatea bisericilor şi Scaunul Patriarhiei. Clerul ortodox, dorind să aibă un Patriarh erudit, a propus pentru această funcţie pe Grigore de Nazians. Era nevoie însă de aprobarea unui sinod, pentru că era episcop titular într-o localitate mai mică din Capadocia şi o prevedere canonică interzicea unui episcop titular să părăsească o eparhie mai mică pentru una mai mare. Era nevoie de asemenea de convocarea unui sinod ecumenic petnru a condamna din nou erezia ariană şi în plus, erazia pneumatomahilor şi apolinarianismul. Erezia pneumatomahilor În focul discuţiilor ariene referitoare la divinitatea Fiului a apărut la jumătatea secolului al IVlea o nouă erezie care a început să pună în discuţie dumnezeirea Duhului Sfânt, consubstanţialitatea şi egalitatea lui cu Tatăl şi cu Fiul. Luptătorii contra Duhului Sfânt s-au numit pneumatomahi sau macedonieni, după numele episcopului semiarian, Macedonius de Constantinopol. Împăratul Teodosie cel Mare, văzând că ereticii arieni şi pneumatomahi tulbură liniştea imperiului cu rătăcirile lor, convoacă al doilea Sinod Ecumenic la Constantinopol, 1 mai 381, ocazie la care au participat 150 de episcopi, în majoritate răsăriteni. Printre episcopii mai importanţi care participă, se numără Meletie al Antiohiei, Grigore de Nazians, Grigore de Nisa, Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare. Au participat şi 36 de episcopi pneumatomahi pe care Teodosie cel Mare şi Grigore de Nazians sperau să-i câştige pentru crezul nicenian. Preşedinţia a fost asigurată de Meletie, iar după moartea acestuia, la sfârşitul lunii mai, de Grigore de Nazians ca Patriarh al Constantinopolului, iar după retragerea acestuia, de Nectarie, înlocuitorul său. Când au început lucrările, la discuţiile cu privire la alegerea unui episcop la Antiohia, au aprins patimi. Grigore de Nazians scria: „episcopii strigau din toate părţile, popor de gaiţe strânse la un loc, se auzeau vociferările tinerilor... Fierbeau în dezordine sau săreau deodată... Bătrânii venerabili îi urmau în loc să-i mustre pe cei tineri.” Marcat profund de aceste stări de lucru, Grigore de Nazians demisionează şi se retrage la Nazians, fiind înlocuit de Nectarie. Discuţiile cu pneumatomahii s-au soldat cu eşec şi aceştia au părăsit Sinodul. Cele cinci articole A fost întregit simbolul de credinţă nicenian cu ultimele cinci articole de credinţă, alcătuind astfel, simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan: Articolul 8 – mărturiseşte despre dumnezeirea Duhului Sfânt care purcede de la Tatăl Articolul 9 – mărturiseşte despre unitatea, sfinţenia, apostolicitatea şi sobornicitatea bisericii. Articolul 10 – mărturiseşte despre unitatea botezului Articolul 11 – mărturiseşte credinţa în învierea morţilor Articolul 12 – mărturiseşte credinţa în viaţa veşnică. Şi (cred) întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede, care împreună cu Tatăl şi Fiul este închinat şi slăvit, care a grăit prin prooroci. Într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. De precizat că Sinodul a stabilit că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl şi nu au acceptat adaosul Filioque, adică purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi Fiul. Doctrina Filioque a fost introdusă unilateral de romano-catolici în Sinodul de la Toledo în 589, dar fără acordul Papei. Din Spania aşa zisul Filioque a fost admis de Biserica Franţei, Germaniei şi Angliei şi în cele din urmă Papa Benedict al VIII-lea (1012-1024) l-a introdus în toată Biserica Romano-Catolică şi va constitui una din cauzele Schismei din 1054.

36

Erezia lui Apolinarie de Laodiceea Apolinarie a susţinut că Domnul Hristos a primit un trup omenesc cu suflet neraţional din Fecioara Maria, lipsit însă de sufletul raţional, deoarece locul raţiunii sau al minţii l-a luat logosul, Cuvântul lui Dumnezeu. „Logosul însuşi s-a făcut trup”, afirma Apolinarie, „dar n-a luat raţiune omenească, raţiune schimbătoare”. Era o mare eroare dogmatică deoarece prin această concepţie Apolinarie nega deplinătatea firii umane a lui Isus primită la întrupare şi pune astfel în discuţie întreaga sa operă mântuitoare. Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes 431 În atmosfera răsăriteană plutea, la începutul secolului V o nouă problemă – problema hristologică, adică raportul naturii divine faţă de natura umană în persoana Domnului Hristos, care a dat naştere ereziilor hristologice. Existau deosebiri între şcoala alexandrină, care învăţa că cele două naturi sunt unite în mod real şi ca atare, expresia „Maria născătoare de Dumnezeu” era considerată o realitate şi şcoala antiohiană, care susţinea că unirea dintre cele două naturi era numai morală sau relativă. Cu toate deosebirile dintre cele două şcoli, discuţiile nu au degenerat decât atunci când pe scaunul de la Constantinopol s-a urcat călugărul Nestorie. Nestorianismul Nestorie susţinea că „în Isus există două persoane, persoana divină a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi persoana umană sau istorică a lui Isus, cu care s-a născut ca om din FecioaraMaria”. Această idee eretică despre existenţa a două persoane în Isus Hristos, duce la afirmaţia că Dumnezeu Tatăl a avut doi fii. Erezia lui Nestorie a ajuns până în Egipt, determinând pe Chiril al Alexandriei să o combată cu toată puterea. Roma combate pe Nestorie şi afirmă că doctrina despre cei doi fii ai lui Dumnezeu este erezie. Convocarea Sinodului În situaţia creată de disputele hristologice, împăratul Teodosie al II-lea a convocat al III-lea Sinod Ecumenic la Efes între 22 – 31 iunie 431. La acest Sinod participă Nestorie însoţit de Irineu şi alţi 16 episcopi şi Chiril al Alexandriei însoţit de 50 de episcopi. Participă de asemenea şi Timotei al Tomisului din Dobrogea. Nestorie a fost destituit din demnitatea de episcop şi excomunicat. Pelagianismul A fost pronunţată de asemenea condamnarea pelagianismului, erezie apărută în biserica apuseană. Pelagiu afirma că omul poate ajunge la perfecţiunea morală şi spirituală prin forţele sale proprii, folosind bine libertatea voinţei cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Sinodul de la Efes - 449 După Sinodul de la Efes 441 au continuat disputele hristologice cu privire la natura Domnului Hristos. Se adaugă Eutihie care combate nestorianismul, ajungând-se la o nouă erezie – eutihianism sau monofizitism. Eutihie recunoaşte doar natura divină a Domnului Hristos. Faţă de tulburarea produsă în Biserică de erezia lui Eutihie s-a hotărât ca problema să fie discutată într-un nou sinod convocat în august 449. A fost condamnat diofizismul, adică existenţa a două naturi în persoana Domnului Hristos. Scopul sinodului era reabilitarea lui Eutihie. Sinodul a fost numit de Papa Leon I „sinodul tâlhăresc” (latrocinium) pentru că unii episcopi, refuzând să susţină pe Eutihie au fost obligaţi la aceasta de Dioscor al Alexandriei, care a chemat garda imperială şi călugări înarmaţi cu ciomege. Aceştia au pătruns în biserică, dedându-se la violenţă. Se striga: „pe cel ce zice două firi tăiaţi-l în două. Cel ce zice două firi este nestorian”. Instigarea la violenţă susţinută de Dioscor a înscris o pagină neagră în istoria sinoadelor. Delegaţii papei abia au scăpat cu fuga de ciomegele călugărilor. În felul acesta a fost reabilitat Eutihie. Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon - 451 După moartea lui Teodosie al II-lea, tronul Bizanţului a revenit surorii sale Pulcheria, care s-a căsătorit cu Generalul Marcian. S-a hotărât convocarea unui sinod ecumenic care să spele ruşinea sinodului tâlhăresc de la Efes. A fost cel mai măreţ şi mai impunător sinod din antichitatea creştină, 37

numărul participanţilor variind între 520 şi 430. Papa Leon cel Mare trimite 5 delegaţi de la Roma şi 2 episcopi africani. Lucrările au început într-o atmosferă tensionată cu strigăte, vociferări, apostrofări. Se striga: „afară cu Dioscor ucigaşul! Afară cu învăţătorul lui Eutihie!” Sinodul reafirmă credeul niceo-constantinopolitan. Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol - 553 Sinodul de la Calcedon nu a rezolvat definitiv problema hristologică. Lumea creştină era împărţită în monofiziţi sau anticalcedonieni şi susţinătorii crezului de la poziţiei de la Calcedon privind dubla natură a Domnului Hristos. Probleme dezbătute 1. Origenismul În timpul disputelor trinitare şi hristologice lucrările lui Origen au fost invocate deseori, dând naştere la poziţii diferite în evaluarea lor. În lucrarea dogmatică „ De Principiis” s-au strecurat unele erori dogmatice ca: preexistenţa sufletelor, subordinaţionism şi mântuirea universală. Pentru a curma continuele certuri dintre origenişti şi antiorigenişti împăratul Iustinian a alcătuit în 543 un tratat teologic prin care condamna nouă afirmaţii din scrierile lui Origen. 2. Cele trei capitole Unii susţinători ai monofiziţilor şi împărăteasa Teodora l-au convins pe Iustinian că monofiziţii s-ar împăca cu Biserica Ortodoxă dacă s-ar condamna ceea ce s-a numit în istorie „cele trei capitole”: a. persoana şi opera episcopului Teodor de Mopsuestia b. scrierile lui Teodoret de Cir contra lui Chiril al Alexandriei şi a Sinodului din Efes din 431 c. Scrisoarea lui Ibas de Edesa adresată în 433 unui episcop din Persia Iustinian a emis un edict prin care condamnă cele trei capitole pe motiv că acestea conţin erori care reintroduc nestorianismul în Biserică. Lucrările Sinodului Sinodul a fost convocat de către Iustinian şi s-a deschis la 5 mai 553 în Biserica Sfânta Sofia fără prezenţa Papei Virgiliu pentru discutarea celor trei capitole. Papa Virgiliu a trimis sinodului un Constitutum prin care declară cele trei capitole ortodoxe ameninţând cu anatema pe oricine le va condamna. Sinodalii n-au ţinut seama de protestul Papei şi cele trei capitole au fost condamnate. Totodată au fost anatemizaţi din nou Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie şi Origen. Până la urmă Papa Virgiliu, văzând că menajamentele sale pentru cei morţi cauzează mari tulburări celor vii, la 8 decembrie 553 a recunoscut hotărârile Sinodului, apoi la 25 februarie 554 şi-a retras toate afirmaţiile anterioare şi a aprobat condamnarea celor trei capitole. Henoticonul şi schisma acachiană La propunerea Patriarhului Acachie, împăratul Zenon (474-491) a publicat în octombrie 482 un edict de unire numit henoticon, care a rămas până în 518 act normativ pentru relaţiile bisericeşti dintre ortodocşi şi necalcedonieni. Henoticonul era o scrisoare către episcopi, cler, monarhi, credincioşi din bisericile din răsărit care condamna pe Nestorie şi Eutihie. Unii au semnat acest henoticon, alţii nu. Documentul a învrăjbit şi mai mult pe ortodocşi şi anticalcedonieni şi a rupt comuniunea dintre Biserica din Răsărit şi cea din Apus (schisma acachiană). Papa Felix al III-lea îl mustră şi condamnă pe Acachie, excomunicându-l. Acachie răspunde prin ruperea oricărei legături cu Roma, ajungându-se la o schismă care a durat 35 de ani. Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol 680-681 Monotelismul Rezolvarea relaţiei dintre natura umană şi divină a lui Hristos a fost urmată de discuţia asupra relaţiei voinţelor lui Hristos. A avut El atât o voinţă divină, cât şi una umană? Dacă da, au fost ele egale sau una a fost subordonată celeilalte? Conducătorii monofiziţi moderaţi au transmis împăratului Heraclie ideea că ei ar cădea de acord cu sinodul al IV-lea de la Calcedon, dacă ortodocşii ar admite că în Hristos sunt două naturi, dar nu şi două voinţe şi energii, ci o singură voinţă şi o singură energie. Împăratul a acceptat împreună cu Patriarhul Constantinopolului şi al Alexandriei că în Hristos sunt două naturi, dar o singură voinţă 38

divino-umană şi o singură energie divino-umană, deoarece voinţa şi energia umană sunt absorbite cu totul în voinţa şi energia divină. Din această concepţie greşită s-a născut erezia monotelistă, care apare în istorie ca un monofizism deghizat. După o serie de replici violente între Maxim Mărturisitorul şi Constantin al IV-lea Pogonatul, s-a ajuns ca împăratul să condamne monotelismul restabilind pacea şi înţelegerea în Biserică. Pentru condamnarea monotelismului a fost convocat Sinodul al VI-lea de la Constantinopol la 7 noiembrie 680 care a durat până în septembrie 681. Au participat 174 de episcopi. Sinodul recunoaşte în acord cu învăţătura părinţilor că în Hristos există două voinţe naturale, natura umană având voinţa ei proprie, care se supune de bunăvoie voinţei divine. După dezbateri aprinse Sinodul a reuşit să stingă controversa monotelistă, monotelismul fiind condamnat împreună cu susţinătorii lui. Hotărârea Sinodului stabilea: „Mărturisim că în Hristos există aşa cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi două voinţe şi două lucrări care sunt unite între ele în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. Cele două voinţe ale sale nu sunt opuse între ele, aşa cum pretind în mod neevlavios ereticii, iar voinţa sa omenească, fără să se opună, se supune voinţei dumnezeieşti atotputernice.” Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea 787 Este convocat de împărăteasa Irina (780-790) pentru a se pronunţa în legătură cu cultul icoanelor. Mai înainte cu aproape 100 de ani controversa iconoclastă zguduise temelia Bisericii şi a Imperiului Bizantin. Excesele religioase şi minunile atribuite icoanelor au făcut ca cinstirea icoanelor şi închinarea ce i se cuvenea numai lui Dumnezeu să ducă la idolatrie. Aceasta a generat la rândul ei o altă poziţie prin care iconoclaştii au eliminat complet icoanele din viaţa liturgică a Bisericii. Împărăteasa Irina cu sprijinul Patriarhului Tarasie şi cu acordul Papei Adrian I convoacă un Sinod Ecumenic la Niceea care formulează învăţătura că obiectul venerării este persoana reprezentată pe icoană, făcând o distincţie între adorare care este rezervată numai lui Dumnezeu şi cinstire, ce se cuvine sfinţilor. Hotărârea Sinodului de reintroducere a icoanelor în Biserică conţinea şi un paragraf important pentru justificarea folosirii şi cinstirii icoanelor în Biserică: „Icoanele Domnului Isus Hristos, ale Maicii Domnului, ale îngerilor şi tuturor sfinţilor, când sunt privite aceste reprezentări, ele îi fac pe cei care le privesc să îşi aducă aminte şi să iubească prototipul lor. Spunem, de asemenea că ele trebuie sărutate şi că sunt obiecte de venerare şi cinstire, dar nu de adevărată închinare, care este rezervată numai lui Dumnezeu.” Cu toată opoziţia iconodulilor, iconoclasmul persista datorită persecuţiei declanşate de împăraţii bizantini. Abia sub împărăteasa Teodora cultul icoanelor a fost restabilit 842, fapt în amintirea căruia s-a instituit sărbătoarea ortodoxiei în prima duminică a postului Paştelui. Disputa cu privire la icoane este cea din urmă erezie care a făcut obiectul unui Sinod Ecumenic. Importanţa sinoadelor ecumenice Biserica Ortodoxă a atribuit şi atribuie permanent o importanţă deosebită celor 7 Sinoade ecumenice dintre anii 325-787, deoarece hotărârile şi canoanele lor constituie un izvor de mare preţ pentru credinţa, morala şi disciplina bisericească. Scopurile principale ale Sinoadelor ecumenice au fost: • Combaterea ereziilor trinitare şi hristologice şi precizarea adevărurilor de credinţă • Dăruirea de canoane ca o mare importanţă pentru apărarea dogmelor şi întărirea disciplinei bisericeşti • Asigurarea păcii şi liniştii Bisericii, cât şi a păcii şi liniştii Imperiului • Construirea celui mai preţios tezaur de credinţă, de care gândirea creştină va trebui să ţină seama în toate secolele Concluzii Încă de la începuturile ei, Biserica s-a confruntat cu o invazie de învăţături eronate care au făcut ca o mare parte din adevăruri să fie compromise şi, odată cu acestea, imaginea omului faţă de Dumnezeu să se redirecţioneze spre scepticism şi spre speculaţii filozofice. 39

Sub presiunea acestor influenţe distrugătoare ale ereticilor, a fost nevoie ce Biserica să stopeze valul gigant al învăţăturilor nesănătoase cu scopul de a se închega o Biserică cu fundamente şi organizaţie solidă. Chiar dacă sub masca formală a călăuzirii Duhului Sfânt s-au făcut cele mai mari nelegiuiri, totuşi Sinoadele ecumenice rămân o piatră de temelie în formarea doctrinei creştine şi a dogmei despre Dumnezeu. Important este de remarcat faptul că, dacă în prezenţa a sute de minţi luminate s-au infiltrat greşeli, cu atât mai mult sunt puse sub semnul întrebării hotărârile luate de unul singur şi fără călăuzirea Duhului Sfânt. Cu siguranţă că au mai rămas multe lucruri ascunse faţă de Părinţii Bisericeşti, pe care probabil numai Sinoadele din cer ni le vor dezvălui. Până atunci însă, există destulă informaţie care să ni-L dezvăluie pe Dumnezeu şi Biserica Lui într-o manieră credibilă şi accesibilă tuturor.

40

Creştinarea Popoarelor Barbare Cursul nr.7

Date generale 1. Peste problemele creştinismului năvălirea migratorilor. 375-1066 migraţii ale teutonilor, vikingi, slavi, mongoli, 401 – vizigoţii lui Alaric intră în Italia 405 – ostrogoţii invadează Italia 406 – vandalii în Galia 408 – vizigoţii lui Alaric pentru a doua oară în Italia – de trei ori au asediat Roma înainte de cucerirea ei în 410 375 hunii supun pe sarmaţi regiunea Volga-Don, 376 înfrâng pe vizigoţi, 451 bătălia de la Câmpiile Catalaunice – generalul roman Aetius - pretextul războiului: prinţesa Iodis: 452 Atila atacă Roma – salvarea Romei de Leon cel Mare 429 – ia naştere statul vandal al lui Genseric în Africa 455 – vandalii jefuiesc Roma două săptămâni 476 – Odoacru 493 – herulii lui Odoacru – învinşi de ostrogoţii conduşi de Teodoric cel Mare (căderea primului corn – Daniel 7:8) 534 – vandalii înfrânţi de Belizarie (al doilea corn) 538 – Belizarie alungă pe ostrogoţi din Roma (al treilea corn) 552 – Narses zdrobeşte definitiv pe ostrogoţi Creştinarea barbarilor - 300 - Armenia câştigată pentru Evanghelie de Grigore Luminătorul; a fost primul stat care a devenit creştin în mod oficial. - Goţii – Ulfila – creştinism arian traduce Biblia fără Împăraţi şi Samuel - sec.V-VI regatul vizigot în Spania până în 711 – invazia arabă - Ostrogoţii – tot arieni – 380 în Pannonia, 493 sub Teodoric cel Mare în Italia - a doua fază a creştinării germanilor – creştinismul catolic prin Bonifaciu în sec.VIII (Winfried 680-754) - Francii: 177 Galia – cei 40 de creştini martirizaţi - Clovis – Clotilda 496 lupta cu alamanii informaţii Grigore de Tours în Istoria Francilor - Clovis şi 3000 nobili botezaţi – „Adoră ceea ce ai ars şi arde ceea ce ai adorat” - din Galia misionari pentru Spania - Ungurii: origine fino-ungrică – limba înrudită cu finlandeza, estona, şi limba eschimoşilor - au emigrat din Asia Centrală spre vest şi în 899 se stabilesc între Nistru şi Prut - sub Arpad împinşi de bulgari şi pecenegi trec Carpaţii stabilindu-se în 896 în Câmpia Panoniei şi a Tisei - anul 1000 Vaik (Ştefan cel Sfânt) – adoptă creştinismul Romei – religie de stat - Anglo-saxonii: Grigore cel Mare (590-604) trimite în 596 pe egumenul Augustin cu 40 de călugări misionari în Anglia - biserica celtă – biserica catolică - Irlanda – Sf.Patrick sec.V a devenit patron al Irlandei - dus de piraţi în Irlanda la 16 ani; şase ani – la vite - religie locală puternică – religia druidă - Scoţia – Colomba – apostolul Scoţiei venit din Irlanda - a înfiinţat o mănăstire care a devenit centru misionar pt. Evanghelizarea Scoţiei - din Scoţia pleacă Columbanus în anul 600 împreună cu alţi 12 misionari în regatul francilor - Popoarele slave: Bulgarii – 864 ţarul Boris – creştinism răsăritean – religie de stat - lucrarea lui Chiril şi Metodiu Rusia kieviană – 988 cneazul Vladimir – adoptarea oficială a creştinismului 41

- căsătoria cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea (Ana) - după 980 Vladimir cheamă misionari de diferite religii şi trimite soli la diferite popoare pentru a alege religia potrivită - Ţările de Jos – Wilfried (634-709) cleric englez naufragiat pe coasta Olandei în 671 a început predicarea cu succes a Evangheliei

42

MONASTICISMUL - căutarea după singurătate şi linişte Cursul nr.8 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

1. 2. 3. 4.

1. 2. 3. 4.

Cauze: Decadenţa morală Concepţia dualistă trup-spirit 1 Corinteni 7 Părinţii bisericeşti: Origen, Ciprian, Tertulian, Ieronim Fuga de realitate – criză Înlocuitor psihologic al martirajului Practici păgâne în biserică Influenţa altor religii Dezvoltarea Monasticismului Monachos = solitar 4 etape: Practici ascetice în Biserică Pustnici (sihaştri, ermiţi) Grupări în jurul unor pustnici Monasticismul cenobit (comunitar) – mănăstirea Monasticismul în Răsărit Anton (aprox.250-356) recunoscut ca fondatorul monasticismului - la 20 de ani solitar într-o peşteră - unii – dezechilibraţi: - Simion Stylites – câteva luni îngropat până la gât - 35 de ani - stâlp de 18 metri (lângă Antiohia) - Ammoun – nu s-a dezbrăcat, nu a făcut baie - altul - mânca iarbă de pe câmp - altul - gol 50 de ani lângă muntele Sinai Pahomie – prima mănăstire pe Nil – 320, aproximativ 7000 de călugări - Maria, sora lui Pahomie, mănăstire de femei Vasile din Caesarea – regulament: rugăciune, muncă, fapte bune 527 în Răsărit – 100 mănăstiri Monasticismul în Apus - diferit – climat rece – predomină forma organizată - caracter mai practic - accent pus nu pe ascetism, ci pe muncă şi închinare Anastasie – în perioada exilului, Alexandria, introduce monasticismul Benedict de Nursia – 529, Monte Casino – votul monahal Pozitiv – uneori – o fermă, tehnică, avansate - şcoli – centre de cultură – misionari (Columbo – Irlanda – călugăr) - spital şi azil Ordine Religioase Clasificări Ordine militare: a) cavalerii ioaniţi (ospitalieri) b) cavalerii templieri c) cavalerii teutoni Ordine independente: - ordinul cartusienilor - ordinul carmeliţilor Ordinele călugărilor cerşetori: a) ordinul dominican b) ordinul franciscan Ordinul Augustinienilor 43

5.

Ordinul benedictinilor:

6. 7.

Ordinul iezuiţilor Alte ordine monahale noi:

1.

2.

3. 1.

2.

1.

2.

a) ordinul cluniacilor b) ordinul cistercienilor a) ordinul theatinilor b) ordinul ursulinelor

Ordinele militare Ordinul ioaniţilor (ospitalieri) – înfiinţat în 1048 la Ierusalim Scop: - găzduirea pelerinilor - îngrijirea de bolnavi - conducerea – un general - funcţionau pe lângă spitale – răspândire în Franţa - din 1313 - cartierul general insula Rhodos 1522 – alungaţi de turci – insula Malta (cavalerii de la Malta) Ordinul templierilor – înfiinţat în 1119 la Ierusalim – pentru apărarea Templului - au luptat alături de cruciaţi - mantale albe, cruce neagră - disciplină de fier - cruzime extremă - Ţara Bârsei – Andras al II-lea Ungaria – cumanii - desfiinţat în 1312 da papa prin intervenţia lui Filip al IV-lea cel Frumos Ordinul teutonilor – înfiinţat în 1190 de germani în Ierusalim – în timpul cruciadei a III-a - după căderea Ierusalimului (1244) – sediul la Veneţia Ordinele independente Ordinul cartusienilor – înfiinţat în 1086 la Cartusium (Franţa) de Bruno din Reims - cel mai auster ordin monahal – hrana: apă, legume şi pâine - scopul: de a întări disciplina morală a clerului - rol cultural – copierea de cărţi Ordinul carmeliţilor – înfiinţat în 1156 pe muntele Carmel de un cruciat, Berthold de Calabria - papa acordă privilegii obişnuite ordinelor de cerşetori - faima: un general al ordinului – de la fecioara Maria un veşmânt pentru umeri – cel ce va muri îmbrăcat cu el va fi scos din purgatoriu Călugării cerşetori Ordinul dominicanilor – înfiinţat în 1215 de Domenic Guzman (Spania) - ca reacţie împotriva luxului şi corupţiei clerului (ordinul fraţilor predicatori) - papa acordă jurisdicţie asupra ereticilor (câinii Domnului) - cunoscuţi sub denumirea de tomişti (Thomas d’Aquino) Ordinul franciscanilor – înfiinţat în 1209 de Francisc d’Assisi, un tânăr italian – excentric, haină neagră, sfoară, desculţ – predica pocăinţa - devenit faimos – tradiţia – a purtat stigmatul lui Hristos (rănile lui Hristos făcute de un serafim în timpul extazului rugăciunii drept răsplată pentru viaţa asemănătoare lui Hristos - 1212 – pe aceleaşi temeiuri – şi un ordin franciscan feminin - 1224 – un al treilea ordin – din laici – cu aceleaşi reguli - la 40 de ani după moarte: 8000 de mănăstiri - după moarte - 2 grupări: a) conventuali (averea permisă ordinului) b) observanţi (fraticelli) – reguli stricte - a fost canonizat Ordinul augustinienilor - 1243 – o unire a mai multor societăţi de ermiţi (pustnici) - respectau reguli atribuite fericitului Augustin Ordinul cistercienilor - 1098 în valea Cistercium (lângă Dijon) 44

- a devenit foarte influent şi bogat – faima datorită lui Bernard de Clarvaux – a devenit regele neîncoronat al Europei - ordinul avea peste 500 de mănăstiri Ordinul cluniacilor - mănăstirea Cluny – William de Aquitania - supus direct papei - reforma de la Cluny Ordinul iezuiţilor - Ignatiu de Loyola – ofiţer în armata spaniolă – rănit, studiază pe Francisc de Assisi, Dominic Guzman, învaţă latina, studii filozofice şi teologice - înfiinţarea în 1534 – Societatea lui Isus - 1540 – recunoscuţi de papă Organizarea - votul monahal - misiune internă şi externă - convertirea oamenilor influenţi, personalităţilor - opere de caritate - educaţie (universităţi) - comerţ - disciplină de fier – în frunte un general ajutat de 7 sfătuitori (admiratori) - o instruire de 4 săptămâni – exerciţii spirituale – ore de meditaţie, rugăciune - membrii ordinului 4 categorii: 1) novicele (2 ani) – ruperea legăturii cu rudele, prietenii; ascultare absolută 2) învăţăcelul (5 ani) – instruire în teologie, ştiinţe, fizic, 5 ani filozofie + ştiinţe, 5 ani profesorat, 4-6 ani teologie – apoi primesc sacerdoţiul 3) coadjutorul (sfătuitori) 4) profesorul (specialistul) – de aici se recrutau funcţionarii superiori ai ordinului - în morală – predilecţie pentru cazuistică (desfacerea principiului general în cazuri singulare) - cultivau: - intenţionalismul (scopul scuză mijloacele) - probabilismul (dacă se îndoiau de o faptă o considerau bună) - rezervatio mentalis (ex.: anularea unui jurământ printr-o scuză nemărturisită) - păcate filozofice şi teologice (vorbire cu dublu sens) - s-a răspândit cu iuţeala fulgerului - ţinta ordinului: marea glorie a lui Dumnezeu - implicarea în politică - au devenit odioşi în ochii tuturor - 1773 – Clement al XIV-lea i-a desfiinţat după ce unele state interziseseră funcţionarea lor - după Napoleon – 1814 – rechemaţi de papa Pius al VII-lea - 1870 la Vatican – iezuiţii un rol de seamă în promulgarea dogmei primatului papal şi infailibilităţii papei - după Primul Război Mondial se interesează foarte mulţi - 1954 – 25.000 de membri Evaluarea monasticismului Aspecte pozitive 1. mănăstirea a servit deseori ca un echivalent medieval al unei ferme experimentale moderne, metode preluate de ţăranii din jur 2. a ajutat la menţinerea în viaţă a învăţăturii în timpul Evului Mediu, între anii 500 şi 1000, când viaţa urbană dispăruse practic în urma năvălirii popoarelor barbare 3. mănăstiri şcoală 4. mănăstiri – locuri de copiere a manuscriselor preţioase 5. călugări ca Beda, Einhardt şi Matei Paris, au scris documente istorice devenite surse primare de informaţii 6. mănăstirea – centrul misionar al bisericii medievale 45

7. mănăstirea – refugiu pentru săraci, bolnavi Aspecte Negative - retragere din lume – capacităţi nefolosite pentru viaţa social-politică - lipsa unei familii - mândria spirituală - tendinţa de a controla problemele religioase - îmbogăţirea mănăstirilor - lenea, avariţia, lăcomia - ascetismul extrem - fanatism, extremism

46

Creşterea Puterii Papale Cursul nr.9

Ridicarea şi creşterea puterii papale A. Respingerea pericolului barbar deschide drum ascensiunii Romei Invaziile barbare au slăbit puterea imperiului. În anul 410 vizigoţii aflaţi sub conducerea lui Alaric jefuiesc Roma, se aşează în Spania, unde rămân până la invazia arabilor din anul 711. Ultimul împărat al imperiului este Romulus Augustus, care se vede detronat de către Odoacru, regele herulilor. Acesta nici nu a pretins de fapt că este împărat. Trimite însemnele imperiale la Constantinopol. Se ajunge la un conflict între arienii lui Odoacru şi romano-catolici care apelează la Zenon din Constantinopol. Acesta îi trimite pe ostrogoţi în Italia. Ostrogoţii lui Teodoric ocupa Italia la anul 493 şi ajung mai târziu la neînţelegeri cu autoritatea romano-catolică. Aceasta apelează acum la Iustinian care învingându-i pe vandali în Nordul Africii trimite trupele sale în Italia. Cel de-al doilea corn din cele trei smulse din fata cornului celui mic este rupt prin înfrângerea completă a vandalilor lui Genseric în anul 534 de oştile lui Iustinian conduse de generalul Belizarie.) În anul 538 ostrogotii sunt alungaţi din Roma, iar în anul 554 îşi încetează existenţa ca popor. (Al treilea corn fusese luat de Iustinian din faţa cornului celui mic din Daniel 7:8.) Hunii, supranumiţi şi pericolul galben, vin din imperiul stepei, din China, undeva în jurul anului 370, traversează Volga şi înaintează mai apoi spre vest. Ei au determinat invazia germanică a goţilor şi alemanilor. Au dat dovadă de o ferocitate mai presus de orice imaginaţie. Aveau o viaţă petrecută pe cai: îşi ţineau adunările pe cai, vindeau şi cumpărau de pe cai, beau şi mâncau şi chiar dormeau pe cai. Femeile şi copiii rămâneau în căruţele care îi urmau. Mâncau carne crudă. Conducătorul lor era Atila, supranumit Biciul lui Dumnezeu. Cauza invocată de Atila pentru atacarea imperiului roman se vrea a fi una matrimonială. Jadis, o prinţesă de 20 de ani, fie ca era puţin nebună, fie dezgustată de viaţa decadentă şi visa la un bărbat adevărat, în mintea ei un sălbatic, trimite o scrisoare prin care îl cere pe Atila în căsătorie. La anul 450 acesta se arată interesat şi îndrăgostit de prinţesă şi cere mâna acesteia, iar ca zestre vrea jumătate din imperiul de apus. Fiind refuzat, în anul 451 se îndreaptă spre Roma venind din Galia. Este întâmpinat de Aetius care reuşeşte să strângă o adevărată armată a naţiunilor – alături de romani mai fiind prezenţi şi burgunzi, bretagni, saxoni, suvi, sarmaţi, vizigoti. Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice de la anul 451, undeva lângă Orleans este considerată o bătălie care a schimbat soarta lumii (de calibrul revoluţiei franceze). În timpul papei Leon cel Mare, 440-461, hunii aflaţi sub conducerea lui Atila intră în Roma unde le iese în întâmpinare însuşi papa, cruţând astfel cetatea. Este anul 452, moment în care Atila acceptă doar un tribut de data aceasta şi se întoarce în Câmpia Panoniei. Moare la 70 de ani în noaptea nunţii cu o foarte frumoasă blondă, de neam germanic, în urma unei congestii când sângele i-a năpădit pe gură şi pe nas. B. Autoritatea acordată Romei de Conciliul de la Niceea 325 îi consolidează ascensiunea Al şaselea canon al conciliului oferea episcopilor din Alexandria, Antiohia şi Roma o anumită autoritate asupra celorlalţi episcopi. Însă nu era vorba de o autoritate mai mare pentru Roma decât pentru Alexandria şi Antiohia. Dimpotrivă, Alexandria este menţionată prima, apoi Roma şi Antiohia. A urmat o interpolare mai târzie pentru a veni în sprijinul Romei “Roma a deţinut totdeauna primatul”, interpolare folosită pentru prima dată de reprezentanţii lui Leon cel Mare la Conciliul de la Calcedon din anul 458. Factori care au contribuit la creşterea puterii papale 1. Primatul acordat lui Petru de către Hristos – Matei 16:17-18. 2. Succesiunea apostolică prin Petru către episcopii Romei. 3. Martirajul lui Petru şi al lui Pavel la Roma – venerarea lor ca apostoli şi martiri. 4. Localizarea cetăţii – Roma nu are alţi rivali în tot apusul. Asta în timp ce în răsărit Constantinopolul avea Alexandria şi Antiohia, care erau mai degrabă dispuse să recunoască supremaţia Romei, aflată mai departe, decât pe cea a Constantinopolului. 47

5. Mutarea capitalei imperiale de la Roma la Constantinopol şi slăbiciunea împăraţilor după împărţirea imperiului a oferit deschidere pentru supremaţia Romei. 6. Invaziile barbare. Căderea imperiului sub invaziile barbare a făcut ca Biserica să rămână singura forţă integratoare a societăţii. De asemenea invaziile şi rezolvarea acestor situaţii critice au oferit ocazii papilor să formeze diferite alianţe avantajoase pe care să le exploateze apoi în folosul Romei. 7. Populaţia Romei – era oraşul cu cei mai mulţi creştini de pe teritoriul lumii. 8. În răsărit Biserica este frământată de controverse doctrinare şi ameninţată de perşi şi de arabi. 9. Controversele doctrinare şi gelozia dintre patriarhii de răsărit au făcut ca aceştia de multe ori să ceară sprijinul Romei. 10. Succesul misionar – în timp ce Roma a convertit multe triburi barbare la creştinism, situaţia a fost cu totul diferită în răsărit unde Biserica din Constantinopol a avut un insucces în evanghelizarea perşilor şi mai târziu a musulmanilor. Leon I (440-461) A fost cel mai important papă până la Grigore cel Mare (590). El a folosit mult titlul de papas din care a derivat cuvântul „papă”. Este cunoscut ca salvatorul Romei în două ocazii (defensor urbis). În 452 a reuşit să-l convingă pe hunul Atila să cruţe Roma. După eşecul din anul 451 are loc refacerea forţelor hune şi atacarea Italiei. Într-o panică generală se formează un cortegiu straniu: preoţi creştini, călugări purtând cruci de aur, strălucind în robe, însoţiţi de un cor extraordinar, cu răspunsuri refren de imnuri şi psalmi. În mijlocul lor era un bătrân cu barba albă care se ruga dând şi mai mult dramatism întregii scene. Atila galopa spre fluviu şi la un moment dat se opreşte la mal strigând către delegaţia de pe celălalt mal. “Care este numele tău?”, întreabă Atila. “Leon”, a răspuns papa. Corul a încetat. Atila, după un timp de ezitare coboară de pe calul său în apă. La rândul lui şi papa se îndreaptă spre el. Şi obţine contra unui tribut retragerea hunilor ameninţători. Are loc şi o a doua salvare a Romei de către Leon din faţa vandalilor. În 455, când Genseric, conducătorul vandalilor din nordul Africii, a venit să prade Roma, Leon cel Mare l-a convins să cruţe oraşul de foc şi jaf; dar el a trebuit să fie de acord ca oraşul să fie lăsat timp de două săptămâni în mâinile vandalilor. Au fost 14 zile de jaf sistematic în toate zonele oraşului. Au fost luaţi mii de sclavi romani. Genseric şi-a ţinut cuvântul şi romanii l-au considerat pe Leon ca fiind cel care le-a salvat oraşul de la distrugere totală. S-a amestecat şi în controversa eutihiană din est. El a scris împotriva maniheiştilor şi donatiştilor. Leon I este considerat a fi primul papă – figura ideală a pontifului de la Roma. În timpul pontificatului său a avut loc Conciliul tâlhăresc de la Eles (449), unde a fost reabilitat eutihismul cu ajutorul călugărilor lui Dioscur. Leon a condamnat hotărârile acestui conciliu, refuzând să recunoască „hoţia de la Efes”. După moartea lui Teodoric al II-lea, la tron urmează Pulcheria, care asociază la tron pe Marcian şi în exilează pe Eutichie, convocând un nou conciliu (Calcedon 451) la care Leon I a fost reprezentat de 3 delegaţi. Grigore cel Mare (590-604) – primul papă medieval Înainte de a fi papă, Grigore a ocupat funcţia de prefect al Romei (570). El a refuzat moştenirea de la tatăl lui, care a fost folosită de mama sa pentru a construi şapte mănăstiri, el însuşi devenind călugăr. Faptul că a renunţat la marea lui avere a atras simpatia şi admiraţia contemporanilor săi. El este considerat unul dintre cei mai capabili conducători pe care i-a avut biserica romană în timpul Evului Mediu. Lucrarea majoră a lui Grigore a fost aceea de a mări puterea episcopului roman. Cu toate că a tăgăduit titlul de papă, el a exersat toată puterea şi prerogativele papilor de mai târziu, proclamând supremaţia spirituală a episcopului Romei. Când Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului, a pretins titlul de episcop ecumenic sau universal, Grigore a opus rezistenţă imediat, nevoind să lase pe nimeni să poarte titlul de episcop universal. Grigore I a avut un interes profund pentru lucrarea misionară, însărcinându-l pe călugărul Augustin (nu Augustin părintele bisericesc) să meargă în Anglia la britanici cu mesajul Evangheliei. 48

Aici a venit în conflict cu biserica celtică locală dar, în cele din urmă, biserica romană a câştigat supremaţia. Grigore a făcut ca episcopia Romei să fie una dintre cele mai bogate din biserica timpului său datorită calităţilor lui de bun administrator. Niciodată până atunci nu a curs atâta aur spre Roma. Tot el a fost organizatorul cântului gregorian care a ajuns să aibă un loc mai important în biserică decât cel elaborat de Ambrozie. Este cunoscut, de asemenea, şi ca un bun predicator. Grigore s-a remarcat şi ca un teolog de seamă. Este considerat, împreună cu Ieronim, Ambrozie şi Augustin, ca unul dintre cei patru mari doctori au bisericii apusene, deşi nu cunoştea limbile originale ale Bibliei. El a pus temelia teologiei bisericii romane de-a lungul Evului Mediu până când Toma d’Aquino a formulat teologia sa. Pontificatul lui Grigore a fost o piatră de hotar în trecerea de la istoria antică a bisericii la cea medievală. Succesorii au zidit sistemul ierarhic al bisericii instituţionalizate a Evului Mediu pe fundaţia pusă de el. El a sistematizat doctrina şi a făcut din biserică o putere politică. Nicolae I (858-867) El şi-a exercitat cu succes puterea atât asupra episcopilor, cât şi asupra conducătorilor seculari, menţionând deseori decretele pseudo-isidoriene ca o justificare pentru pretenţiile de supremaţie. Nicolae a avut, de asemenea, succes în a susţine dreptul unui episcop, din orice ţară ar fi, de a face apel direct la papă. Nicolae a încercat chiar să-şi afirme autoritatea asupra patriarhului şi împăratului bizantin de la Constantinopol. Când împăratul Mihail l-a destituit pe patriarhul Ignaţiu, înlocuindu-l cu Fotie, Ignaţiu a cerut ajutorul lui Nicolae. Acesta l-a destituit şi excomunicat pe Fotie şi numai moartea lui Nicolae I a salvat creştinismul de la schismă în această perioadă. Papalitatea în secolul al X-lea După stingerea dinastiei carolingiene, papalitatea cunoaşte nu numai o perioadă de cădere, ci o perioadă scandaloasă pe care o serie de istorici o numesc „perioada pornocraţiei”, între papa Sergiu al III-lea (904-911) şi Ioan al XIII-lea (965-972). La sfârşitul secolului al IX-lea a avut loc ceea ce a fost numit „Conciliul cadavrului” – procesul papei Formosus, acuzat de trădare. Cardinali, episcopi şi mulţi alţi demnitari eclesiastici s-au adunat în biserica din Lateran. Cadavrul pontifului, scos din mormântul în care zăcea de multe luni, a fost îmbrăcat cu odăjdiile papale, şi aşezat, ca şi cum ar fi fost viu, pe un tron din sala de conciliu. Avocatul papei Ştefan al VI-lea s-a ridicat în picioare şi, adresându-se înspăimântătoarei mumii, alături de care stătea tremurând un diacon cu rolul de apărător, i-a comunicat capetele de acuzare. Atunci papa în viaţă l-a întrebat pe mort cu o furie dementă: „Cum ai putut, ca prin ambiţia ta nebunească, să uzurpi tronul apostolic, tu, care erai deja episcop de Porto?” Avocatul lui Formosus a bâlbâit ceva în apărarea acestuia; cadavrul a fost recunoscut ca vinovat, şi condamnat. Sinodul a semnat actul de condamnare şi a decretat că toţi cei cărora el le acordase grade preoţeşti trebuiau reconfirmaţi. Odăjdiile au fost smulse de pe mumie şi, cu urlete sălbatice, cadavrul a fost târât afară din sală, pe străzile Romei, şi aruncat, în cele din urmă, în Tibru, în strigătele unei imense mulţimi. Un papă ulterior, Ioan al IX-lea (898-900), a convocat un conciliu la Roma în anul 898 pentru reabilitarea definitivă a papei Formosus. Mai întâi a fost anulat „Conciliul cadavrului” şi au fost date pradă flăcărilor toate documentele emise de acesta. Organizatorii josnicului spectacol au fost excomunicaţi şi exilaţi. De asemenea, cei consacraţi de Formosus au fost repuşi în toate funcţiile lor. În prima parte a secolului al X-lea, Roma şi papalitatea se aflau sub conducerea unei familii puternice, Teofilact şi soţia sa, Teodora. Sergiu al III-lea este primul papă care ajunge pe tronul pontifical prin voinţa acestei puternice familii nobile romane, care concentra în mâi rozia renunţă la Sergiu şi se căsătoreşte cu Alberic, un autentic homo novus al Romei, croindu-şi drum către culmea puterii, deţinută atunci de Teofilactus şi Teodora. Sergiu, duşman de moarte al lui Formosus, a anulat tot ceea ce fusese stabilit de predecesorii săi în apărarea acestuia, ajungând chiar să declare nulă alegerea ca papă şi, ca atare, fără valoare toate consacrările făcute de el. Toate acestea au provocat un adevărat haos în Biserica nile sale puterea militară şi pe cea a administraţiei pontificale. Soţia sa, Teodora, femeie energică, capabilă să se impună şi pe plan politic, a intrat în istorie ca prostituată de lux, la fel ca şi cele două fiice, Teodora a II-a şi Marozia. De această familie a depins papalitatea vreme îndelungată. Din relaţia amoroasă a lui 49

Sergiu al III-lea cu Marozia s-a născut un fiu, viitorul papă Ioan al XI-lea. În 905, Ma Romei şi nici un preot sau episcop nu s-a mai simţit sigur de propria sa consacrare; Sergiu şi susţinătorii săi puteau să-i şantajeze în permanenţă. Marozia a fost cea care a desemnat trei papi, ultimul dintre ei fiind Ioan al XI-lea, fiul ei nelegitim cu papa Sergiu al III-lea. După moartea lui Sergiu, Marozia a pus mâna pe palatul Lateran, l-a făcut pe Ioan al X-lea prizonierul ei, sufocându-l apoi cu o pernă. Era în mai 928; Ioan al X-lea, înflăcărat de dragostea pentru o femeie, Teodora, cădea victimă urii unei alte femei, Marozia, mai ales că aceasta era fiica amantei sale. După un scurt pontificat al lui Leon al VI-lea şi Ştefan al VII-lea, Marozia a plasat pe tronul papal pe fiul ei din relaţia cu Sergiu cu numele de Ioan al XI-lea. Treizeci de ani după moartea lui Ioan al XI-lea, papalitatea a ajuns în mâinile lui Ioan ala XIIlea, nepot al Maroziei. Un istoric german comentează într-un mod sugestiv aceste evenimente: „Teofilactus, şi apoi Alberic, sau mai bine zis femeile lor, care şi-au menţinut pentru mult timp puterea asupra oraşului, au marcat o nouă epocă în istoria Romei. Istoria papilor, în care, ca într-o mănăstire sau ca într-un templu, ar trebui să intre doar femeile sfinte, a primit din cauza acestor femei intrigante şi dezmăţate, un caracter net profan. Astfel încât Biserica Romană din acea vreme devenise un bordel.” Supremaţia Papală - 1054-1305 Alţi factori ai creşterii puterii papale: 1. papii – lideri puternici autoritari 2. papii – organizatori de cruciade – baza militară a papalităţii 3. apariţia scolasticismului – baza teologică a papalităţii 4. apariţia universităţilor – baza intelectuală a papalităţii 5. reforma monasticismului – baza misionară-spirituală a papalităţii 6. reforma în alegerea papei Factori care s-au opus creşterii puterii papale: 1. naţionalismul (formarea statelor centralizate – Franţa, Anglia) 2. conciliarismul 3. lupta pentru investitură Factori care au contribuit la ascensiunea şi primatul Romei 1. Teoria petrină – primatul acordat lui Petru de Hristos (Matei 16:17-19) 2. Succesiunea apostolică prin Petru către episcopii Romei 3. Martirajul lui Petru şi Pavel la Roma – venerarea lor ca martiri 4. Localizarea Romei – fără alţi rivali în vest. În răsărit rivalii Constantinopolului, Antiohia, Alexandria, dispuşi să recunoască mai curând supremaţia Romei care era mai departe 5. Mutarea capitalei imperiale de la Roma la Constantinopol 6. Căderea imperiului roman de apus 476 – vid de autoritate 7. Invaziile barbare au avut ca efect ridicarea Romei ca singura forţă de rezistenţă (salvarea Romei de Leon cel Mare) 8. Populaţia Romei – Roma oraşul cel mai mare cu cei mai mulţi creştini 9. În răsărit biserica din Constantinopol frământată de erezii doctrinale şi ameninţată de perşi şi arabi 10. Gelozia dintre patriarhi şi controversele doctrinale au făcut ca aceştia să ceară de multe ori sprijinul Romei 11. Caracterul pragmatic al bisericii Romei faţă de caracterul speculativ filozofic al biserici răsăritene 12. Succesul misionar – Roma a convertit multe popoare barbare. Biserica răsăriteană – insucces în evanghelizarea perşilor, musulmanilor; pierderea Moraviei, Poloniei 13. Personalităţi de prestigiu: - Damasus I: - primul episcop al Romei care a afirmat că scaunul lui papal este scaunul apostolic - cere lui Ieronim traducerea Bibliei Vulgata - Leon I cel Mare: salvează Roma de două ori - 452 Atila refăcut se întoarce asupra Romei – cortegiu straniu din preoţi. Călugări, cu cruci de aur strălucind în razele soarelui, însoţit de un cor formidabil, cu răspunsuri ritmice din Psalmi şi imnuri; în mijloc un bătrân cu barba albă rugându-se – Leon I; contra unui tribut Atila se retrage - 455 a doua salvare a Romei de vandalii lui Genseric 50

- primul care foloseşte titlul de „papas” - Grigore cel Mare: - 590 primul papă medieval, nu e de acord cu titlul de papă, dar se comportă ca un adevărat papă, creştinează Anglia prin Augustin - introduce muzica gregoriană - remarcabil teolog – considerat împreună cu Ieronim, Ambrozie şi Augustin, unul din cei patru mari doctori ai bisericii apusene 14. Teologi de prestigiu: - Tertulian, Ciprian, Augustin, Toma d’Aquino 15. Autoritatea şi întâietatea acordată Romei de împăraţi din răsărit - Conciliul de la Niceea 321, Iustinian 538

51

Schisma de la 1054 Cursul nr.10

Termenul de schismă derivă din limba greacă – divizare, împărţire. Termenul acesta a fost perceput în mod gradat ca devenind tot mai distinct de termenul erezie şi era adesea înţeles ca o divizare, împărţire, prin care creştinii se separau de biserică pentru a forma o sectă separată. Abordări Diferite Există o mulţime de puncte în privinţa cărora cele două biserici nu împărtăşesc, într-o măsură mai mică sau mai mare, aceleaşi opinii. În continuare vor fi prezentate o serie din aceste puncte, unele dintre ele fiind reluate pe parcursul lucrării. a. Din punct de vedere doctrinar 1. Primatul Papal 2. Filioque 3. Infailibilitatea Papei 4. Întrebuinţarea azimei la liturghie 5. Epicleza 6. Imaculata Concepţie 7. Indulgenţele 8. Purgatoriul 9. Botezul prin vărsare sau stropire b. Din punct de vedere disciplinar 10. Celibatul preoţilor 11. Divorţul 12. Postul sâmbetei 13. Permiterea monahilor să mănânce carne 14. Existenţa mai multor ordine călugăreşti 15. Uniforma clericilor 16. Tunderea şi raderea clericilor 17. Întrebuinţarea brânzei şi laptelui în postul mare 18. Consumarea cărnii de vită moartă (mortăciune) 19. Inchiziţia 20. Împărtăşirea frecventă 21. Lăsatul secului de postul mare începând de miercuri din prima săptămână c. Din punct de vedere ritual 22. Neaplicarea tainei Sfântului Maslu decât la muribunzi 23. Introducerea în biserică a muzicii instrumentale, a băncilor şi a statuilor 24. Necântarea Aleluiei în postul mare 25. Îngenuncherea la rugăciune în loc de a face mătănii 26. Facerea semnului crucii de la stânga la dreapta 27. Purtarea inelului în deget de către preot 28. Construirea bisericii cu altarul spre apus 29. Veşmintele preoţeşti 30. Liturghia numai în limba latină 31. Biserica fără catapeteasmă 32. Deosebirea de imnuri bisericeşti 33. Procesiunile şi binecuvântările euharistice 34. Agheasma şi întrebuinţarea ei Cauze Politice A. Împărţirea Imperiului Roman Schisma se poate constata şi urmări mai bine de când împăratul Diocleţian (284-205) a împărţit Imperiul, în anul 286, în Imperiul de Răsărit, cu capitala la Nicomidia, şi Imperiul de Apus, cu capitala la Roma, înţelegând că există o lume orientală, cu concepţiile şi mentalitatea ei, deosebite de cea 52

occidentală, Acest fapt l-a determinat pe Constantin cel Mare (306-337) să mute capitala, la 11 mai 330, de la Roma la Bizanţ. În Răsărit, Biserica era sub jurisdicţia împăratului, dar papa de la Roma era prea departe ca să fie adus sub controlul lui. În absenţa controlului politic efectiv în Apus, papa a devenit conducătorul atât secular cât şi spiritual în timpuri de criză. Aceasta le-a dat celor două biserici o perspectivă total diferită în ce priveşte puterea seculară. B. Doi Împăraţi Împărţirea Imperiului Roman de către Teodosie cel Mare (379-395) în 395, între fiii săi, Arcadiu (395-408), care primeşte Orientul, şi Honoriu (395-423), care ia Occidentul, poate fi considerată ca fiind încă una din cauzele politice ale schismei. Mai târziu, Imperiul s-a reunificat în parte sub împăratul Iustinian cel Mare (527-565), dar această reunificare n-a putut dura sub urmaşii săi. Consecinţa acestui fapt a fost aceea că episcopii Romei, în calitatea lor de episcopus civitatis, văzând că Imperiul de Răsărit nu este în stare să apere Roma şi Italia, au început să-şi îndrepte privirile spre popoarele din Apus, îndeosebi către franci, cerându-le ajutorul. În 752, papa Ştefan al II-lea (752-757) a făcut apel la regele francilor, Pepin cel Scurt (741756), care a trecut cu armata în Italia şi a distrus regatul longobarzilor din Italia centrală între 754-756, care fusese iniţial sub dominaţie bizantină. Teritoriul cucerit de franci de la longobarzi a fost dăruit de Pepin papei Ştefan al II-lea în 755, sub denumirea de Patrimonium Sancti Petri. Astfel s-a creat statul papal, condus de papă sub denumirea de Republica Romanorum, care a durat până la 20 septembrie 1870, când a fost desfiinţat de statul italian, spre a-şi reface unitatea sa politică, apoi a fost iarăşi reînfiinţat la 11 februarie 1929, dar nu în limitele vechi, ci ca un stat papal minuscul. C. Graniţa Bisericilor O discordie şi mai mare între Roma şi Constantinopol a produs măsura luată în 731-732 de împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-740) de a trece provinciile Iliricului oriental, Italia de Sud (Calabria), Sicilia şi Creta, sub jurisdicţia patriarhului de la Constantinopol, confiscând totodată şi veniturile Romei din aceste provincii. D. Carol cel Mare În noaptea de Crăciun a anului 800 a avut loc evenimentul care a concretizat schisma politică dintre Răsărit şi Apus: încoronarea regelui franc Carol cel Mare (768-814) ca „împărat roman al Apusului” de către papa Leon al III-lea (795-816), ştirbind astfel strălucirea, renumele şi prestigiul de care s-a bucurat până atunci Imperiul de Răsărit, ca singur moştenitor legitim al Imperiului roman universal din trecut. E. Misionarism Între 863 şi 867 începe o nouă luptă între Bizanţ şi Roma pentru biserica din Bulgaria. Iniţial, ţarul Boris a cerut misionari catolici, însă Bizanţul a ameninţat cu invazia. În 865, ţarul este botezat de preoţi greci. Astfel, poporul bulgar s-a creştinat prin misionari bizantini şi, deşi ei au dorit o biserică autonomă, interesele politice bizantine nu au permis acest lucru. Ţarul Boris s-a întors către Roma şi a cerut misionari pentru Bulgaria. Prezenţa misionarilor latini şi bizantini pe teritoriul Bulgariei a determinat grupurile care s-au creştinat să discute greşelile unii altora. În felul acesta s-a dat la iveală deosebirile care exista între ceremonialul latin şi cel bizantin. Cauze Culturale şi Sociale Concepţia intelectuală a Apusului era diferită de cea a Răsăritului. Apusul latin a fost mult mai înclinat să ia în considerare problemele practice ale politicii, având puţine probleme în formularea dogmei ortodoxe. Gândirea greacă a Răsăritului era mai interesată în rezolvarea problemelor teologice pe linii filozofice. Majoritatea controverselor teologice între 325 şi 451 s-au iscat în Răsărit, dar aceleaşi probleme au cauzat puţină dificultate în Apus în majoritatea cazurilor. O altă diferenţă între cele două biserici era în legătură cu celibatul. În Răsărit era permisă căsătoria tuturor clericilor de parohii sub rangul de episcop, dar în Apus clerul nu avea voie să se căsătorească. S-au ivit dispute de câteva ori pe seama purtării bărbii. În Apus, clerul îşi putea rade obrazul, dar clericul din Răsărit trebuia să poarte barbă. 53

Limba de circulaţie era diferită. Din secolul al VII-lea, Imperiul Roman de Răsărit se elenizează, devenind „Imperiul bizantin”, întinzându-se ca limbă oficială şi la popoarele care nu făcuseră parte din Imperiul Roman. Cauze Religioase A. Controversa Iconoclastă În Biserica Răsăriteană, din secolul al VIII-lea şi al IX-lea, această controversă a cauzat multe supărări. În anul 726, Leon al III-lea, ca împărat al Răsăritului, a interzis orice îngenunchere în faţa tablourilor sau imaginilor şi, în anul 730, el a ordonat scoaterea din biserici a tuturor acestora în afară de cruce, şi le-a distrus pentru a limita puterea călugărilor şi pentru a infirma acuzaţiile de idolatrie pe care le-au adus musulmanii. Această încercare de a face o trezire laică în Biserica Răsăriteană s-a ciocnit de opoziţia clerului parohial şi monastic. În Apus, papa şi chiar împăratul Carol cel Mare au luat poziţie în favoarea folosirii simbolurilor vizibile ale realităţii divine. Acest amestec al Apusului în problemele Bisericii din Răsărit a mărit antagonismul dintre cele două regiuni. Biserica din Apus a continuat să folosească tablouri şi statui în închinare, dar biserica din Răsărit a eliminat statuile, păstrând însă icoanele, de obicei imagini ale lui Hristos, cărora trebuia să li se acorde reverenţă, dar nu închinare, care Îi aparţine doar lui Dumnezeu. B. Paştele Controversa în legătură cu Paştele a început pe la mijlocul secolului al II-lea, asupra întrebării care era data corectă de sărbătorire a Paştelor. Biserica din Răsărit susţinea că Paştele ar trebui sărbătorit în ziua de 14 a lunii Nisan, data Paştelui evreiesc, indiferent în care zi a săptămânii ar cădea. Policarp din Asia a fost contrazis în această privinţă de către episcopul roman Anicetus, care credea că Paştele ar trebui sărbătorit în prima duminică după 14 Nisan. Când în anul 190 Victor, episcopul Romei, a excomunicat bisericile din Asia într-un act de opoziţie faţă de Policrates din Efes, Irineu l-a mustrat pentru pretenţiile de putere pe care le avea. Grupurile răsăritene şi apusene ale bisericii nu au reuşit să ajungă la nici o înţelegere până în anul 325, la Conciliul de la Niceea, când a fost adoptat punctul de vedere al Bisericii Apusene. C. Schisma Accachiană În urma publicării Henotikon-ului = Edict de unire, în octombrie 482, de către împăratul bizantin Zenon (474-491), pentru împăcarea monofiziţilor cu Ortodoxia, a izbucnit schisma religioasă dintre Roma şi Constantinopol, cunoscută sub denumirea de „Schisma accachiană”, după numele patriarhului Acachie (472-489) al Constantinopolului, care a durat 35 de ani, între 484 şi 519, mărindu-se astfel răceala dintre cele două biserici. D. Titluri O nouă răceală între Roma şi Constantinopol s-a produs când patriarhul Ioan al IV-lea Postitorul (582-595) şi-a luat titlul de „Patriarh ecumenic”, în sinodul local de la Constantinopol din 588, fapt care l-a supărat pe papa Grigore I cel Mare (590-604), care, în semn de smerenie creştină, şia luat titlul de servus servorum Dei. Însă prin titlul de papă, de la pater, patrum, se considera patriarh al întregului Apus. E. Primatul Altă cauză a schismei a constituit-o felul celor două biserici de a se raporta la inevitabilele diferenţe de dogme, cult şi disciplină. Criteriul Răsăritului erau scrierile părinţilor bisericeşti răsăriteni, pe când Apusul pretindea că papa este mai presus de ele şi singur competent pentru a învăţa, a legifera şi a judeca în biserică. F. Filioque Una dintre cele mai grave probleme care au fost întreţinute de-a lungul timpului şi a dus la divergenţe substanţiale, a fost învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt „de la Tatăl şi de la Fiul” = Filioque, introdusă de latini în Simbolul niceo-constantinopolitan. Fotie a scris o lucrare despre Duhul Sfânt, pe care a fundamentat-o pe baza textului din Ioan 15,26 („Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine.”). Apusenii şi-au clădit doctrina despre Duhul Sfânt pe textele din Ioan 16,14 („El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.”), şi Galateni 4,6 („Şi, pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava, adică: „Tată”). Adaosul „Filioque” este semnalat pentru prima dată la sinodul I de la Toledo în 447, în Spania, apoi la sinodul 54

al III-lea de la Toledo, în 189, de unde s-a introdus apoi în Franţa, Germania, Anglia şi Italia de Nord. În sinodul din noiembrie 809, de la Aquisgranum (Aachen, Aix la Chapelle), prezidat de Carol cel Mare, adaosul a fost impus în tot imperiul carolingian. La Roma, papa Leon al III-lea (795-816) a protestat împotriva adaosului „Filioque”, poruncind să se scrie pe două plăci de argint Simbolul niceo-constantinopolitan în greceşte şi latineşte, fără acest adaos, pe care le-a aşezat pe uşa intrării catedralei Sfântul Petru, dedesubtul cărora a pus să se scrie: Haec Leo posui amore et cautela ortodoxae fidei = „Eu, Leon, am pus aceasta din dragostea şi grija pentru credinţa ortodoxă.” Introducerea adaosului „Filioque” în întreaga Biserică Romano-Catolică s-a făcut de către papa Benedict al VIII-lea (1012-1024), duminică 14 februarie 1014, la cererea împăratului german Henric al II-lea (1002-1024), cu ocazia încoronării sale. De asemenea, modul de confirmare a copiilor a condus la diferenţe între Apus şi Răsărit. Răsăritenii făceau confirmarea prin ungerea cu untdelemn şi se administra odată cu botezul. Prin secolele al VIII-lea – al IX-lea s-a introdus în biserica de Apus folosirea azimei sau a pâinii nedospite la săvârşirea Sfintei Euharistii în locul pâinii dospite, folosite în Răsărit, practică ce sa generalizat. Prima Fază a Schismei Primul conflict care a făcut începutul schismei şi constituie prima ei fază a izbucnit între patriarhul Fotie (858-867; 877-886), numit şi „Luther al lumii greceşti”, şi papa Nicolae I (858-867). Pentru liniştea spiritelor agitate în Bizanţ, din cauza înlăturării patriarhului Ignatie (847-858; 867-877) în 858, noul patriarh Fotie, un mare învăţat şi om de stat, a convocat un sinod la Constantinopol, care s-a ţinut în două sesiuni, prima în 859, şi a doua în 861, care a aprobat alegerea şi întronarea patriarhului Fotie, dar a respins pretenţiile papei Nicolae I de a impune primatul universal şi asupra Bisericii Răsăritului. Papa Nicolae I însă, înştiinţat de Leon, trimisul împăratului Mihail al III-lea (842867), a dezaprobat atitudinea trimişilor săi la şedinţa sinodului din 861 şi, în sinodul ţinut la Roma în 863, a excomunicat pe patriarhul Fotie şi tot clerul său. Astfel, papa Nicolae I a făcut primul pas spre schismă. Situaţia s-a complicat începând cu 866, când papa Nicolae I, grăbindu-se să satisfacă cererea ţarului bulgar Boris-Mihail I (853-889) de a-i trimite episcopi şi preoţi latini, a trimis în Bulgaria pe episcopii Paul şi Formosus, cu un număr de clerici şi un răspuns la cele 106 întrebări puse de bulgari, sub titlul Responsa ad consulta Bulgarorum. Indignat de atitudinea latinilor, prin Enciclica sa din primăvara anului 867, adresată patriarhilor din Răsărit, patriarhul Fotie acuză pe latini că au intrat în Bulgaria „ca nişte lupi”, distrugând munca şi eforturile preoţilor greci, şi au introdus în biserica lor o serie de inovaţii doctrinare şi liturgice, dintre care cea mai gravă este introducerea adaosului „Filioque” la Simbolul de credinţă. În vara anului 867, patriarhul Fotie a convocat un sinod la Constantinopol, care a excomunicat pe papa Nicolae I şi a condamnat inovaţiile latine ca eterodoxe. Astfel, prima fază a schismei dintre cele două biserici a încetat, iar curând evenimentele din Bizanţ au luat un nou curs. La 23 septembrie 867, a fost asasinat împăratul Mihail al III-lea, iar în locul lui a fost proclamat împărat Vasile I Macedoneanul (867-886), creatorul unei noi dinastii bizantine. Papa Nicolae I a decedat la 13 noiembrie 867 şi i-a urmat Adrian al II-lea (867-872). Noul împărat dorea împăcarea lucrurilor. Fostul patriarh Ignatie a fost reintegrat prin sinodul ţinut la Constantinopol între 7 octombrie 869 şi 28 februarie 870, socotit de latini ca „al VIII-lea sinod ecumenic”. Patriarhul Fotie a fost condamnat de sinod şi lovit cu anatema. La 23 octombrie 877, patriarhul Ignatie a murit, iar după trei zile Fotie a fost reinstalat în scaunul patriarhal. Cea dintâi grijă a patriarhului Fotie a fost convocarea unui sinod care să revizuiască condamnarea rostită împotriva se de sinodul din 869-870. Schisma din 16 iulie 1054 La începutul secolului al XI-lea, mai precis în 1009, numele papei dispare din dipticii Bisericii constantinopolitane. Nu se cunoaşte cauza; probabil că grecii nu acceptaseră profesiunea de credinţă a papei Sergiu al IV-lea (1009-1012) trimisă patriarhului Sergiu al II-lea, în care inra şi „Filioque”. În plus, în anul 962, Otto al III-lea este consacrat împărat de Ioan al XII-lea, ceea ce însemna încă o dată 55

că papalitatea îşi părăsise poziţia neutră faţă de cele două poziţii imperiale, aliniindu-se cu Occidentul. În Biserica antică, dipticii reprezintă listele trimise de fiecare patriarh celorlalţi patriarhi, şi în care erau scrise numele patriarhilor cu care erau în comuniune; numele lor erau pronunţate în cadrul celebrării euharistice. Aceste liste simbolizau unitatea bisericii; a omite numele unui patriarh însemna a nu mai fi în comuniune cu el. În 1053, Cerularie, încercând o atitudine reconciliantă, îi scrie papei Leon al XIlea, oferindu-se să restaureze numele în diptici. Se susţine că această scrisoare s-a pierdut. În acelaşi timp însă, el a îndemnat pe arhiepiscopul bulgar Leon de Ahrida să alcătuiască o scrisoare polemică şi să o adreseze episcopului latin Ioan de Trani din Apulia. Scrisoarea aceasta va ajunge, în cele din urmă, în mâinile papei Leon al IX-lea (1048-1054). Papa a fost iritat de scrisoarea oponenţilor şi s-a adresat acestora în termeni foarte aspri. Leon al IX-lea a afirmat că Roma i-a scăpat pe răsăriteni de peste 90 de erezii. Atât pe scaunul de la Roma, cât şi în slujba de patriarh în Răsărit, se aflau doi oameni ambiţioşi, doritori de reforme, de a se impune şi de a-şi păstra demnitatea. Cerularie nu era pornit să ţină cont de implicaţiile politice ale luptei dintre cele două părţi. Conflictul, care s-a sfârşit cu despărţirea celor două biserici, a izbucnit în urma unor acţiuni săvârşite de papa Leon. Papa a dispus desfiinţarea arhiepiscopatului grecesc din sudul Italiei, înglobându-l în cel latin din Benevent. În replică, Cerularie a închis toate bisericile de rit latin din Constantinopol şi i-a alungat pe latini. Împăratul Constantin a IX-lea, cunoscând că în Italia de sud, de veacuri au fost discuţii între cele două centre bisericeşti, a căutat să împace lucrurile. El a anunţat ţinerea unui sinod. Papa a acceptat propunerea şi a trimis trei reprezentanţi la sinod: Humbert (cardinalul de Silva Candida), cancelarul Frederic, şi arhiepiscopul Petru de Amalfi. Humbert era un om foarte orgolios, defect care a fost speculat de patriarhul Cerularie care nu a vrut să stea de vorbă cu el înainte de sinod. Cardinalul, ştiind că împăratul vrea să facă totul pentru unirea cu Roma, a compus un act de excomunicare a patriarhului Cerularie, a arhiepiscopului de Arhida, a călugărului Nechita Pieptosul, precum şi a tuturor celor care se vor alătura lor. La 16 iulie 1054, cardinalul s-a strecurat în biserica Sfânta Sofia unde clerul şi poporul veniseră să asculte slujba religioasă, şi a lăsat pe altar excomunicarea. Când clerul a aflat de această excomunicare, a vrut să-i sfâşie pe latini, dar aceştia plecaseră. Anularea Excomunicărilor Datorită mişcării ecumenice din secolul nostru, s-a pus problema refacerii unităţii tuturor bisericilor creştine, în primul rând refacerea unităţii dintre Biserica Ortodoxă a Răsăritului şi Biserica Romano-Catolică. Prin Declaraţia comună citită concomitent, în ziua de 7 decembrie 1965, în catedrala Sfântul Petru din Roma şi în catedrala Sfântul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, patriarhul Atenagora I (1949-1972) şi papa Paul al VI-lea (1963-1978) au ridicat reciproc anatemele rostite la 16 şi 24 iulie 1054, care au provocat schisma. Deosebirile dogmatice, cultice şi disciplinarcanonice, care există între cele două mari biserici, vor face obiectul unor tratative viitoare, care au început să fie discutate în dialogul teologic, spre a se realiza apoi intercomuniunea sau communicatio in sacris între cele două biserici. Consecinţele Schismei 1. Era dificil să mai aibă loc vreo mişcare ecumenică după evenimentele pline de ostilitate care au separat Biserica din Răsărit de cea din Apus. Nici una din cele două biserici nu doreşte o biserică ecumenică decât cu condiţiile puse de ea, deşi Biserica Răsăriteană este gata să discute cu bisericile protestante în legătură cu reunirea. 2. Separarea a împiedicat să pătrundă în Biserica din Răsărit multe influenţe vitalizatoare care au întărit Biserica din Apus. Apariţia oraşelor, a naţiunilor şi a burgheziei, mişcările culturale ale Renaşterii şi Reforma nu au afectat Biserica din Răsărit. În Biserica din Răsărit s-a produs puţină schimbare în ritual, politică sau teologie. Ca urmare, ea nu a avut asupra lumii influenţa pe care a avuto Biserica din Apus, cu toate că, în perioada antică a istoriei Bisericii, ea avusese rol conducător în formularea teologiei. Schisma între Apus şi Răsărit - 16 iulie 1054 Cauzele schismei 1. Cauze politice - două capitale după 330, doi împăraţi după 395 – Arcadius în Răsărit, Honorius în Apus 56

- căderea Imperiului Roman de pus 476 - graniţele imperiului – tensiuni prin trecerea provinciilor Calabria (Italia de sud), Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de la Constantinopol de către Leon al III-lea Isaurul în 731-732 2. Cauze religioase a) doctrinare: - primatul papal - indulgenţele - filioque - purgatoriul - infailibilitatea papei - botezul prin vărsare sa stropire - folosirea azimii la liturghie - controversa iconoclastă - controversa pascală b) disciplinare, organizatorice: - celibatul preoţilor - tunderea şi raderea clericilor - divorţul - întrebuinţarea brânzei şi laptelui în Postul Mare - permiterea monahilor să mănânce carne - Inchiziţia - existenţa mai multor ordine călugăreşti - Schisma Accachiană Henoticon 482 Zenon - uniforma clericilor c) misionare: - între 863-867 o nouă luptă între Bizanţ şi Roma pentru biserica din Bulgaria. Iniţial ţarul Boris a cerut misionari catolici, însă Bizanţul ameninţă cu invazia - 865 Boris botezat de preoţi greci. Lucrare misionară Chiril şi Metodiu. Bizantinii nefiind de acord cu o biserică autonomă bulgară, Boris s-a întors către Roma cerând misionari. Prezenţa misionarilor latini generează conflicte, tensiuni. d) rituale: - neaplicarea tainei sfântului maslu decât la muribunzi - introducerea în biserică a muzicii instrumentale, a băncilor şi statuilor - îngenuncherea la rugăciune în loc de mătănii - semnul crucii de la stânga la dreapta - construirea bisericilor cu altarul spre apus - liturghia numai în limba latină - bisericile fără catapeteasmă - deosebiri de imnuri bisericeşti - procesiuni şi binecuvântări euharistice 3. Cauze culturale - limba de circulaţie diferită - gândirea greacă speculativă, filozofică, gândirea latină pragmatică Etapele Schismei Prima fază a Schismei - secolul al IX-lea între patriarhul Fotie şi papa Nicolae I - 858 împăratul Mihail al Bizanţului destituie pe patriarhul Ignaţie şi îl numeşte pe Fotie. Ignaţie cere ajutorul papei Nicolae I care îl decretează pe Fotie destituit. Fotie condamnă Biserica Apuseană de intervenţie în problemele interne ale Bisericii Răsăritene, de erezia filioque. În 863, Nicolae I a excomunicat pe Fotie şi tot clerul său. Situaţia s-a complicat când Nicolae I, la cererea lui Boris, trimite misionari catolici în Bulgaria. 867 Fotie convoacă un sinod la Constantinopol prin care excomunică pe Nicolae I şi condamnă învăţăturile latine. - Schisma nu are consecinţe practice pe termen lung pentru că împăratul Mihail a fost asasinat, iar Nicolae I a murit în 867. A fost reintegrat Ignaţie iar Fotie a fost condamnat. - În 877 Ignaţie a murit, şi după 3 zile Fotie a fost reînscăunat patriarh. Noul papă, Ioan al VIII-lea, îl recunoaşte pe Fotie ca patriarh. A doua fază a Schismei – 16 iulie 1054 - în Contantinopol patriarh Mihail Cerularie. În 1009, numele papei dispare de pe lista de patriarhi cu care patriarhul Constantinopolului era în comuniune. Numele de pe această listă erau amintite la celebrarea euharistiei. - Patriarhul cere unor arhiepiscopi bulgari să trimită papei scrisori de condamnare a ereziilor latine. 57

- Papa a dispus desfiinţarea arhiepiscopatului grecesc din sudul Italiei înglobându-l în cel latin - În replică, Cerularie a închis bisericile latine din Constantinopol şi i-a alungat pe latini - Papa Leon al IX-lea trimite o delegaţie la Constantinopol condusă de cardinalul Humbert pentru împăcare. 16 iulie 1054 Humbert a depus pe altarul bisericii Sf.Sofia decretul de excomunicare a patriarhului şi a discipolilor lui - Cerularie răspunde rostind anatema împotriva Bisericii Apusene Consecinţele Schismei - separarea a împiedicat răspândirea mişcărilor de reformă din vest în biserica răsăriteană (protestantismul) - Bulgaria câştigată pentru ortodoxie - Moravia, deşi iniţial a acceptat ortodoxia, e câştigată pentru catolicism, la fel Ungaria, Polonia - 7 decembrie 1965 încetarea stării de schismă între Apus şi Răsărit prin ridicarea excomunicării din partea papei Paul al VI-lea şi a anatemei din partea patriarhului Atenagoras

58

Apogeul şi Declinul Puterii Papale Cursul nr.11

Regele germanilor Otto (936-973) a preluat supravegherea afacerilor bisericii numind episcopi şi stareţi aleşi de el ca să poarte grija intereselor ecleziastice în Germania. A plecat în Italia pentru a-l ajuta pe papă împotriva unui conducător puternic ce se ridica să ameninţe puterea papală în Italia, şi papa Ioan al XII-lea l-a încoronat ca împărat al Sfântului Imperiu Roman în anul 962. Încă o dată a existat un împărat roman care să pretindă jurisdicţie peste popoarele Europei, aşa cum făcuseră mai înainte Carol cel Mare şi împăraţii romani. Toată Europa centrală, de la Marea Nordului până la Adriatica era acum unită sub un imperiu roman de naţiune germană, care urma să dăinuie până când Napoleon l-a dizolvat în anul 1806. În timpul următoarelor două secole scaunul papal a avut posesori slabi şi împăraţii germani au trecut deseori Alpii pentru a face ordine în haos şi pentru a-şi extinde propriile lor interese în Italia. De exemplu Otto al III-lea a intrat în anul 996 în Roma şi după ce a înăbuşit o facţiune a nobilimii romane a forţat alegerea vărului său Bruno ca papă. Acesta a fost papa Grigore al V-lea. Acest amestec constant al conducătorilor germani în afacerile papalităţii în Italia a dus la o luptă între împărat şi papă, până când Inocenţiu al III-lea, umilindu-l şi învingându-l pe împărat, a pus capăt amestecului german în Italia. Papalitatea a exercitat o mare putere seculară între anii 1054 şi 1305. Hildebrand a reuşit să îl umilească pe împăratul Sfântului Imperiu Roman; Inocenţiu al III-lea a fost destul de puternic pentru a-i forţa pe conducătorii statelor-naţiuni, care se ridicau, să facă voia lui; şi papalitatea a inspirat primele cruciade. Apariţia universităţilor şi a scolasticismului a întărit bazele intelectuale ale puterii papale. Reforma monastică a sporit puterea papală dând papei mulţi călugări zeloşi care i-au fost slujitori ascultători. Este îndoielnic că papalitatea ar mai fi exersat vreodată o asemenea putere absolută asupra tuturor fazelor vieţii aşa cum a făcut-o în Europa medievală în timpul acestei epoci. Totuşi papalitatea va descoperi în curând că este dificil să facă faţă naţionalismului din Franţa şi din Anglia şi conciliarismului. Pontificatele lui Grigore al VII-lea şi Inocenţiu al III-lea domină cu uşurinţă istoria papalităţii medievale. Nici unul dintre ei nu voia să accepte ideea că Dumnezeu îi dăduse papei şi conducătorului secular suveranitate coordonată asupra sufletelor şi trupurilor oamenilor. Hildebrand (1021-1085) a pus temelia pe care Inocenţiu a reuşit, la o dată mult mai târzie să clădească pretinzând puterea supremă. Cariera lui Hildebrand se împarte în două etape. Înainte de a deveni papă în anul 1073 el a fost timp de 20 de ani puterea din spatele tronului papal, iar din 1073 până la moartea sa în anul 1085 a exercitat puterea pe care el o obţinuse pentru papi în timp ce era doar un umil sprijinitor al papalităţii. El a reuşit să influenţeze formularea politicii papale sub cinci papi înainte de a deveni în final papă. Hildebrand a fost ales în unanimitate ca papa Grigore al VII-lea în anul 1073. Ca rezultat al faptului că poporul a strigat: “Hildebrand să fie episcop”. Acum el era în poziţia de a acţiona direct pentru idealul lui de teocraţie. El voia ca nici o putere civilă să nu domine biserica romană, în schimb biserica trebuia să controleze puterea civilă. Din acest motiv el s-a dedicat desfiinţării învestiturii laice, practica prin care conducătorii clerici primeau simbolurile slujbei lor de la seniorul lor feudal, care de obicei era un laic. El a fost de asemenea preocupat de desfiinţarea simoniei şi de obligativitatea celibatului la cler, pe care le-a considerat cea mai bună cale de a reforma biserica romană. Acest ideal al supremaţiei papale în biserica romană şi asupra conducătorilor seculari este clar dezvoltat în Dictatus Papae. Documentul afirma cu tărie că biserica romană îşi datorează bazele ei “numai lui Dumnezeu”; că pontiful ei este “singurul ce trebuia numit universal”; că el are putere deplină asupra tuturor episcopilor; că numai picioarele lui trebuie sărutate de “toţi prinţii”; că el poate “detrona împăraţi”. Culmea pretenţiei papale la supremaţie a fost atinsă în articolul 22 al acestui document cu afirmaţia că în biserica romană nu a fost niciodată nici o greşeală şi că, după Biblie, ea nu va greşi niciodată. Lupta majoră a pontificatului lui Grigore a fost aceea dusă împotriva învestiturii laice, de fapt o moştenire de la predecesorul lui Alexandru al II-lea. Importanta episcopie a Milanului fiind vacantă, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Henric al IV-lea l-a ales pe Godfrey în această slujbă. Dar corpul electoral al arhiepiscopilor l-a ales pe Atto. Alexandru al II-lea l-a recunoscut pe Atto şi, chiar înainte 59

de a muri, l-a excomunicat pe Godfrey. În anul 1075 un sinod roman interzicea oricărui cleric înalt să primească învestitura bisericească de la un laic. Henric a convocat un conciliu la Worms în ianuarie 1076. Conciliul a respins autoritatea papală. Grigore a reacţionat la această amară denunţare şi respingere a autorităţii lui excomunicându-l pe Henric şi eliberându-i pe toţi supuşii lui de credincioşie faţă de el. Acesta a fost pasul cel mai îndrăzneţ pe care îl făcuse vreodată un papă în disputa cu puterea seculară, dar slăbiciunea lui Henric acasă i-a dat lui Grigore speranţa în succes. În toamna lui 1076 duşmanii saxoni şi ceilalţi duşmani ai lui Henric au declarat că, dacă nu primea eliberarea de sub sentinţa de excomunicare a lui Grigore împotriva lui, îl vor detrona. De asemenea ei l-au invitat pe Grigore la un sinod care urma să înceapă iarna la Augsburg. Pus în faţa pericolului de a-şi pierde tronul şi de a fi umilit pe terenul lui propriu dacă Grigore ar fi venit la Augsburg, Henric a capitulat şi, cu soţia şi fiul de curând născut, a trecut Alpii în iarna lui 1077, pentru a-l întâlni pe Grigore la Canossa. A fost o călătorie grea; când Henric a ajuns la Canossa, Grigore l-a lăsat să stea în zăpadă cu picioarele goale în afara porţilor palatului, timp de trei zile la rând, şi abia după aceea l-a primit la el. Apoi l-a absolvit de sentinţa de excomunicare. Deşi cel mai mare domnitor din lumea creştină a fost umilit astfel de papă, Henric a câştigat mult prin supunerea lui pentru că l-a împiedicat pe Grigore să vină la întâlnirea de la Augsburg şi i-a învins pe duşmanii lui germani. Dar lupta a continuat tot timpul cât a mai durat pontificatul lui Grigore. Mai târziu Grigore l-a excomunicat şi detronat pe Henric pentru a doua oară; dar fiindcă Gemania îl sprijinea, Henric a invadat Germania şi l-a ales papă pe Wibert. Lupta pentru învestitură a continuat până când s-a ajuns la o înţelegere de compromis la Concordatul de la Worms în 1122 între împăratul Henric al V-lea şi Papa Calixtus al II-lea. Alegeri libere ale slujitorilor bisericii urmau să aibă loc în prezenţa regelui. Inelul şi toiagul, simboluri ale puterii spirituale, urmau să fie date slujitorilor bisericii de către papă sau trimisul lui, iar slujitorul bisericii trebuia să depună un jurământ de loialitate în faţa domnitorului secular care era şi seniorul lui feudal. Biserica Romano-Catolică a câştigat mai mult decât regele în ciuda compromisului la care s-a ajuns, deoarece ea afirmase cel puţin egalitatea cu statul şi se eliberase de controlul imperial în Italia. Deşi a murit în exil, Grigore şi-a împlinit lucrarea şi papii de mai târziu au zidit pe bazele puse de el. Ales ca papă în anul 1198 Inocenţiu al III-lea (1161-1216) a dus papalitatea medievală pe culmea puterii ei. Inocenţiu credea că el este “vicarul lui Hristos” cu autoritate supremă pe pământ. În viziunea lui relaţia dintre stat şi biserică trebuia să fie ca aceea dintre lună şi soare. Mai întâi el şi-a folosit puterea împotriva lui Filip August al Franţei pentru a demonstra că nici măcar un rege nu putea trece peste legea morală a lui Dumnezeu în privinţa căsătoriei. Filip se căsătorise cu Ingeborg din Danemarca după moartea primei lui soţii în 1193. Când mireasa i-a ajuns în Franşa nu i-a plăcut de ea şi a pretins că fusese vrăjit. El i-a forţat pe episcopii francezi să anuleze căsătoria şi a luat-o în casa lui ca soţie pe Agnes. Ingeborg a făcut apel la papă cerând dreptate. Ca urmare Inocenţiu i-a cerut i-a poruncit lui Filip să o lase pe Agnes şi să o ia înapoi pe Ingeborg, care era soţia sa legitimă. Când Filip a refuzat să facă aceasta Inocenţiu a pus Franţa sub interdict în anul 1200. Interdictul, care afecta întreaga naţiune, a închis toate bisericile, cu excepţia botezului copiilor şi ungerea muribunzilor; a interzis celebrarea liturghiei; a interzis înmormântarea în pământul sfinţit. Preotul putea predica numai afară sub cerul liber. Tumultul pe care l-a creat interdictul în toată Franţa l-a obligat pe Filip să se supună papei, a alungat-o pe Agnes şi a adus-o înapoi pe Ingeborg ca soţie a lui. Între anii 1205 şi 1213 Inocenţiu a reuşit să-l înfrângă pe brutalul Ioan al Angliei într-o luptă privitoare la alegerea unui episcop în arhiepiscopia vacantă de Cantebury. Atât arhiepiscopul ales de clerul arhiepiscopiei cât şi candidatul propus cu forţa de Ioan au fost puşi la o parte de Inocenţiu atunci când s-a ridicat problema confirmării numirii lui. El l-a numit în schimb pe Stephen Langton. Ioan a refuzat să îl accepte pe Langton. Atunci Inocenţiu l-a excomunicat pe Ioan în anul 1209, după ce a pus un interdict asupra Angliei în anul 1208. Ioan a fost obligat să se umilească deoarece englezii i s-au împotrivit, iar Filip al Franţei, la invitaţia papei, a fost prea bucuros să aibă o scuză pentru a invada Anglia. Ioan a recunoscut în 1212 că el ţinea regatul lui ca vasal feudal al papei, fiind de acord să îi plătească papei 1000 de mărci anual. Această plată a fost în final renegată în timpul Reformei engleze. După ce i-a umilit cu succes pe conducătorii a două dintre cele mai importante state naţionale în creştere, Inocenţiu a hotărât că era timpul să se ocupe de problema conducătorului Sfântului Imperiu 60

Roman. În anul 1202 el afirma dreptul papei de a aproba sau dezaproba împăratul ales de electorii germani ai imperiului. Otto al IV-lea a uitat promisiunile făcute lui Inocenţiu la timpul încoronării lui ca sfânt împărat roman. Ca urmare Inocenţiu a chemat armatele lui Filip al II-lea al Franţei şi l-a învins pe Otto la Bouvines în anul 1214. Inocenţiu şi câţiva preoţi au iniţiat cea de-a patra cruciadă pentru recucerirea Palestinei de la musulmani prin cucerirea Egiptului ca bază pentru acţiunile de mai târziu. A fost în esenţă o cruciadă franceză sub conducere papală. Când a fost nevoie de bărci pentru a-i transporta pe cruciaţi la obiectivul lor, dogele Veneţiei a fost de acord să ofere să ofere transport şi aprovizionare în schimbul unei mari sume de bani. Cruciaţii au venit la Veneţia dar nu cu bani destui. Atunci veneţienii le-au cerut ajutorul să recâştige Zara, care odată aparţinuse Veneţiei, de la regele creştin al Ungariei. După ce au jefuit Zara cruciaţii au navigat spre Constantinopol în loc de Alexandria şi, după un asediu, au capturat oraşul în anul 1204. A fost instaurat un regat latin la Constantinopol care a durat până în anul 1261. Inocenţiu a iniţiat de asemenea o cruciadă sub conducerea lui Simon de Montfort împotriva albigenzilor în sudul Franţei, în 1208. Albigenzii erau membri ai unei secte eretice cunoscuţi şi sub numele de cathari. Deoarece ei pretindeau că sistemul lor era bazat pe Biblie, biserica romană le-a interzis să posede Biblia. Cruciada a pornit în anul 1209 şi practic i-a exterminat pe cathari în sudul Franţei după multe lupte sângeroase. Această cruciadă a fost puternic sprijinită atât de ordinul dominican cât şi de cel franciscan.

61

Prereformatorii Cursul nr.12

Girolamo Savonarola Girolamo Savonarola (1452-1498) a fost un predicator creştin italian care şi-a câştigat recunoaşterea pentru lupta sa aprigă împotriva legilor tiranice şi a clerului corupt. El a fost educat de bunicul din partea tatălui, un doctor recunoscut şi un om cu principii morale şi religioase foarte rigide. încă din perioada timpurie a educării lui, la Savonarola se puteau observa însuşirile reformatorului de mai târziu. într-o scrisoare pe care o trimite tatălui său el spune: „Nu pot suferi orbirea şi imoralitatea italienilor'". El nu putea suporta umanismul păgân care invadase toate obiceiurile, artele, poezia şi însăşi religia. El a văzut că motivul propagăm acestei corupţii era clerul vicios care pătrunsese chiar în poziţiile cele mai înalte ale ierarhiei catolice. În anul 1475, Savonarola a renunţat la studiile sale de medicină pentru a intra în ordinul Dominican la Bologna. Patra ani mai târziu el s-a întors la Ferrara pentru a preda Scriptura la mănăstirea Convento degli Angeli. Studiul Scripturii a devenit o pasiune pentru Savonarola, alături de scrierile lui Thomas d'Aquino. În 1482 Savonarola a fost trimis în Florenţa pentru a lua în primire postul de lector la mănăstirea San Marco, unde a devenit foarte cunoscut pentru cunoştinţele sale şi datorită ascetismului. De asemenea activitatea sa de predicator a culminat cu unele afirmaţii cu tentă profetică. El a ajuns să vorbească despre nevoia de reformare a bisericii, fapt care a condus la destituirea lui. După destituirea sa, Savonarola a fost trimis ca predicator în diferite oraşe până când Lorenzo de Medici (1448-1490) s-a folosit de influenţa sa pentru a-1 trimite înapoi la Florenţa, fapt care 1-a întărâtat şi mai mult pe duşmanul clanului de Medici. Astfel că în 1490 Savonarola se întoarce în Florenţa, predicând cu înverşunare împotriva abuzurilor conducătorilor. Mai târziu, Lorenzo şi-a dat seama de greşeala pe care a făcut-o şi a încercat să-1 linguşească şi să-1 câştige de partea lui. Dar era prea târziu pentru că deja Savonarola se bucura de o simpatie populară foarte mare, oamenii ridicându-se împotriva lui Lorenzo. După acest eveniment, în 1494, Savonarola a devenit conducătorul Florenţei. El a introdus o constituţie democratică, cea mai bună pe care o avusese oraşul până atunci, aceasta fiind pe placul florentinilor care doreau să înlocuiască dominarea absolutistă a familiei de Medici, mult timp recunoscuţi ca „bancherii Europei”. Savonarola a fost acuzat de nedreptate şi interese obscure datorită intrării lui în viaţa politică. Dar acuzaţiile au fost nedrepte căci sub conducerea sa, splendida şi corupta capitală a renaşterii a fost în mod uimitor transformată, părând să fie o „pregustare a Paradisului”. După înlăturarea familiei de Medici (ce stăpânise Florenţa între 1434-1494), Savonarola a fost singurul conducător al Florenţei, care a devenit astfel sub conducerea lui o republică democratică. In tot acest timp inamicii lui principali au fost Ducele de Milan şi papa Alexandru al VI-lea. Dar încercarea de reformare spirituală şi morală a locuitorilor Florenţei a alunecat foarte uşor spre fanatism. Savonarola a început să impună pocăinţa, mai ales prin ceata sa de copii care intrau prin case, controlau şi luau cu ei tot ce se părea că este o „deşertăciune” (căiţi, cosmetice, peruci, picturi) şi le dădeau foc. Astfel de acţiuni au avut loc cu o amploare deosebită mai ales în timpul carnavalului din 1496. Cu toate acestea, prin predicile sale, Savonarola a reuşit să facă din oraşul plăcerilor şi al petrecerilor un oraş în care să predomine spiritul Evangheliei. Printre rezultatele reformei lui Savonarola au fost: înlăturarea plăcerilor lumeşti, femeile au început să se îmbrace cât mai simplu, tinerii snobi au devenit modeşti şi credincioşi, averile câştigate pe nedrept au fost înapoiate posesorilor iniţiali. Spre deosebire de reforma religioasă care a avut un deosebit succes, reforma politică pe care Savonarola voia să o înfăptuiască nu putea avea loc deoarece el dorea ca viaţa culturală, artistică şi politică să urmeze aceleaşi schimbări ca şi cea religioasă. Florentinii Renaşterii n-au putut suporta mult timp viaţa de sfinţenie şi ascetism impusă de Savonarola. Pe cât de uşor au acceptat reforma, pe atât de uşor au revenit la obiceiurile lor vechi. Curând a început să aibă duşmani invidioşi care s-au aliat împotriva lui. Aceşti duşmani interni aveau o puternică susţinere externă mai ales prin 62

Ducele de Milan şi papa Alexandru al VI-lea. În iulie 1495 Savonarola a fost oprit de a mai predica fiind chemat la Roma pentru a fi judecat. El a refuzat să se prezinte înaintea Papei, atacându-1 chiar pe acesta în predică. Acest refuz a atras însă interdicţia de a mai predica, excomunicarea şi chiar închiderea lui. În 1498, Savonarola a fost ars pe rug. John Wyclif - în jurul anului 1400 2 mari mişcări eretice au zguduit biserica medievală – catarii şi valdenzii - după 1400 – două noi mişcări „eretice” au confruntat biserica în două ţări de la periferia Europei: Anglia şi Boemia, prin John Wyclif şi Jan Hus - pe plan religios – captivitatea babiloniană (1307-1378): Marea Schismă Papală din 1378 - John Wyclif (aprox.1328-1384) - asupra Angliei apăsa greu şi ruşinos tributul impus din vremea lui Ioan fără de Ţară - trimiterea banilor la Avignon controlat de regii francezi – o umilinţă în plus - Wyclif a studiat şi a predat la Oxford - ca filozof a fost ultrarealist, un viguros apărător al doctrinei „via antiqua” împotriva nominalismului - primele sale lucrări „Despre conducerea divină” şi „Despre conducerea civilă” afirmă că Dumnezeu este Domnul Suprem – atât în calitate de Conducător, cât şi în calitate de Stăpân al tuturor bunurilor şi proprietăţilor, iar puterea fie civilă, fie religioasă, este doar administrativă. El mai afirma că Dumnezeu a acordat administraţia bunurilor fizice puterii civile, iar bisericii doar lucrurile spirituale. - aceste învăţături au plăcut curţii regale şi, în mod deosebit, fiului lui Edward al III-lea, John de Gaunt, duce de Lancaster. - februarie 1377 – Wyclif a fost somat să se prezinte în faţa legaţilor papali, dar s-a bucurat de protecţia regală - mai 1377 – acelaşi papă Grigore al XI-lea emite o bulă prin care îl somează să se prezinte la Roma în 30 de zile. Din nou s-a bucurat de protecţia regală. - 1379 – dezgustat de captivitatea babiloniană şi de schisma papală, a atacat autoritatea papală, afirmând că Hristos este capul Bisericii şi nu papa. Biblia, şi nu Biserica, este singura autoritate pentru credincios. - datorită prezentării atât de profunde a adevărurilor Scripturii în faţa studenţilor, a fost supranumit „doctorul Evangheliei”. - cea mai mare lucrare a vieţii lui a fost traducerea Noului Testament în limba engleză în 1382 - datorită epuizării, se îmbolnăveşte grav la 60 de ani. Călugării vin bucuroşi în camera lui pentru spovedanie. Erau reprezentanţi a patru ordine călugăreşti şi patru funcţionari civili în jurul presupusului muribund: „Ai moartea pe buze”, îi spuseră ei, „regretă greşelile şi retrage în faţa noastră tot ce ai spus pentru insultarea noastră.” „Nu voi muri, ci voi trăi şi voi demasca faptele rele ale călugărilor.” Cuvintele lui Wyclif s-au împlinit. A trăit pentru a pune Biblia în mâinile poporului. - s-a opus dogmei transsubstanţiaţiunii - pentru răspândirea ideilor reformatoare, Wyclif a pregătit un număr mare de predici pentru a fi folosite de „preoţii săraci”. În îmbrăcămintea lor simplă, aceşti predicatori populari (lollarzi) itineranţi se asemănau cu valdenzii şi cu predicatorii franciscani. - epuizat, suferă un atac de cord în noiembrie 1382, repetat în decembrie 1384, când a murit. Printr-un decret al Conciliului de la Constance, după mai mult de 40 de ani de la moartea sa, a fost deshumat şi ars în public iar cenuşa aruncată în Avon. - lucrarea lui Wyclif a pregătit calea Reformei de mai târziu în Anglia, oferind poporului englez Biblia şi predicatorii lollarzi. Jan Hus - aproximativ 1373-1415 În 1348, Carol al V-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, care includea şi Boemia, a întemeiat la Praga prima universitate din centrul Europei. Din punct de vedere politic, Boemia era divizată de lupta dintre germanii imigranţi şi cehii indigeni. Cehii doreau egalitate cu elementul german conducător. 63

În 1382, Boemia a ajuns într-o relaţie strânsă cu Anglia prin căsătoria prinţesei boeme Ana cu regele Richard al II-lea. Studenţii cehi au fost atraşi la Oxford şi au luat cunoştinţă de învăţăturile lui Wyclif, care au ajuns în Boemia. Ele au influenţat pe Jan Hus, care a devenit liderul mişcării reformatoare în Boemia. Jan Hus – pastor al Capelei Betleem – a studiat la Universitatea din Praga şi a devenit rectorul ei în 1409. A îmbrăţişat în universitate concepţia „realistă” a lui Wyclif în timp ce majoritatea profesorilor germani erau adepţi ai „via moderna” a lui Ockham. Influenţa teologică a lui Wyclif a ajuns la Praga în mod deosebit prin intermediul unui prieten al lui Hus – Ieronim de Praga, care studiase la Oxford. Hus n-a fost numai un ecou al învăţăturilor lui Wyclif. Hus a trecut sub tăcere învăţăturile lui Wyclif cu care nu a fost de acord. De exemplu, Hus n-a negat transsubstanţiaţiunea. 42 de articole atribuite lui Wyclif fuseseră condamnate de majoritatea profesorilor de la Praga în 1403. Profesorii de la Universitate, care îl susţinea pe Hus, aprobându-l pe Wyclif, erau în minoritate. Cu toate acestea, Hus şi-a propus să reformeze Biserica romană din Boemia. În urma intervenţiei regelui boem Venceslas în favoarea profesorilor cehi, profesorii germani părăsesc universitatea şi întemeiază altă universitate la Leipzig. Datorită învăţăturilor sale, Hus a fost excomunicat în 1410 şi cercetat de Curia papală. Regele Venceslas l-a susţinut, Hus fiind foarte popular în Praga, mai mult decât un erou. Bula papală a fost arsă de populaţie. Praga a fost pusă sub interdicţie papală. Principalii profesori susţinători din Universitate i-au retras sprijinul. Hus a fost încă o dată excomunicat. Dorind să scape Praga de calamitatea interdictului, Hus a părăsit oraşul n 1412, refugiindu-se printre prieteni puternici în sudul Boemiei. Aici, în timpul exilului, Hus a scris lucrarea sa principală „De ecclesia”, în 1413. Conciliul de la Constance (1414-1418) a luat in discuţie tulburările din Praga. Hus a fost somat să se prezinte la Constance, în Elveţia. Având bilet de liberă trecere din partea împăratului Sigismund, s-a hotărât să meargă. Aici a fost arestat şi întemniţat, iar Conciliul a făcut presiuni asupra împăratului pentru a-i retrage sprijinul. Profesorii germani care fuseseră expulzaţi din Praga, precum şi profesorii duşmani din Universitate, au luat poziţie împotriva lui Hus. Conciliul l-a condamnat pe Hus, pe 6 iulie 1415, ca eretic, cerându-i să retracteze; în urma refuzului său, a fost ars pe rug. Ideile husite au stat la baza mişcării radicale a reformei, mişcarea taboriţilor, care va fi iniţiatoarea războaielor husite conduse de Jan Ziska. Câţiva din grupul taboriţilor au format ceea ce avea să fie cunoscut sub denumirea de „uniunea fraţilor” sau „fraţii boemi”, în jurul anului 1450. Acesta este grupul din care s-a dezvoltat Biserica Moraviană, care a devenit una din bisericile cu cea mai puternică orientare misionară din istoria bisericii creştine. Jan Comenius (1592-1670), educatorul evanghelist progresist, a fost unul dintre fraţi. Ieronim de Praga a venit în Praga de la Oxford, aducând cu el scrierile lui Wyclif, al cărui ucenic a fost. - Hus şi Ieronim au format o echipă perfectă pentru succesul reformei. - amândoi au sfârşit ca martiri - amândoi au avut o atitudine demnă, eroică, în faţa morţii. N-au scos nici un strigăt de durere. Când flăcările s-au ridicat, au început să cânte imnuri. - când Hus a fost întemniţat, Ieronim a mers la Constance fără bilet de liberă trecere, fără însă a-l putea ajuta în vreun fel decât expunându-se pericolului. - a fost arestat în călătoria de întoarcere spre casă şi a fost aruncat în închisoare timp de un an, unde a îndurat mari suferinţe. Moartea ar fi fost de preferat chinurilor teribile la care a fost supus. – Măcinat de boală şi suferinţă, despărţit de prieteni, descurajat prin moartea lui Hus, a cedat şi a consimţit să adere la credinţa catolică şi să accepte condamnarea lui Wyclif şi Hus, cu excepţia „adevărurilor sfinte” pe care ei le predicaseră. Prin acest procedeu, Ieronim a încercat să reducă la tăcere glasul conştiinţei şi să scape de condamnare. Peste câtva timp, însă, remuşcarea şi îndoielile îi chinuiau sufletul. Ştia că nu este suficient o astfel de retractare şi că va trebui să facă şi alte retractări înainte de a fi în pace cu Roma. - hotărârea a fost luată, nu va mai ceda. A fost adus din nou înaintea Conciliului, unde a declarat nevinovăţia lui Hus, adăugând „Şi eu sunt gata să mor”. Ultimele cuvinte rostite în 64

mijlocul flăcărilor au fost o rugăciune: „Doamne, Părinte Atotputernic, ai milă de mine şi iartămi păcatele căci Tu ştii că totdeauna am iubit adevărul Tău.” Girolamo Savonarola a fost interesat mai mult în reformarea bisericii din Florenţa. - devenit călugăr dominican în 1474, a fost trimis în Florenţa în 1490, unde a încercat să reformeze atât statul, cât şi biserica din oraş. - propovăduirea lui împotriva corupţiei papei a avut ca rezultat condamnarea la moarte prin spânzurare - nu a luat niciodată poziţia avansată a lui Wyclif şi Hus, dar a luptat pentru reformă în biserică. Toţi aceşti trei oameni au anticipat spiritul şi lucrarea reformatorilor în aşa măsură încât Wyclif, ca exponentul cel mai de seamă al măsurilor reformatoare, este deseori numit „luceafărul Reformei”.

65