Ion

Ion

Publicarea romanului în 1920 îl determină pe Eugen Lovinescu – Istoria literaturii române contemporane, să-l considere pe Liviu Rebreanu drept creator al romanului românesc modern, al prozei obiective. Ion este o scriere monografică despre viaţa satului transilvănean la începutul secolului al XX-lea. Geneza romanului trebuie pusă în legătură cu tendinţele realiste ale autorului, chiar cu propriile-i mărturisiri. Într-o zi de sărbătoare, plecat la vânătoare, Rebreanu zăreşte pe culmea unui deal, un ţăran care, asigurându-se că nu este zărit de nimeni se apleacă cu sfinţenie şi sărută pământul „ca pe o ibovnică”. Scena îl impresioneză şi o regăsim apoi îm ţesătura epică şi psihologică a romanului. Liviu Rebreanu anticipează prin nuvele, personaje şi motive literare situaţii şi întâmplări. Nuvela Răfuiala cu titlu semnificativ anticipează drama din romanul Iona. Iniţial romanul se intitula Zestrea, titlul sugestiv pentru gândirile personajului central, având primul capitol intitulat Ruşinea. Urmărind structura compoziţională, remarcăm câteva planuri ale acţiuni: unul în care evoluiază Ion, altul despre viaţa şi obiceiurile satului, ţăranilor, iar un alt important este legat de evoluţia intelectualilor satului, mai ales ai familiei învăţătorului Herdelea. Dacă interesează în principal drama psihologică a personajului central, atunci poate fi motivată şi gruparea întâmplărilor în cele două volume cu titluri metaforice: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Ascultând de „glasul pământului”, Ion, fiul glanetaşului, dintr-o familie săracă, renunţă la iuberea sinceră pentru Florica gândind la o căsătorie prin care să câştige avere şi mai ales pământ. O seduce pe Ana fica lui Vasile Baciu un ţăran instărit. Căsătoria cu Ana îi aduce cu adevărat avere, pământ şi un copil. Sufletul său rămâne însă neliniştit exprimânduse brutal în relaţiile familiale. Atitudinea sa declanşeză drama Anei, izgonită de părinţi şi lovită de bărbat. Viaţa-i devine imposibilă ducând-o la sinucidere. Lui Ion îi rămâne numai copilul ca semn şi stapân al pământurilor. Dar moartea nedorită a acestuia îl face pe Ion şi pe Vasile Baciu să piardă pământurile care trec în posesia bisericii, aşa cum preotul întocmise actele profintând de neştiinţa celor doi. Întors spre „glasul iubirii” Ion se întoarce de fapt la Florica. Ea este căsătorită acum însă cu George, deşi prima iubire i-a apăsat mereu sufletul. Suprinşi într-o seară, George îl ucide pe Ion. Pământurile cu care şi-a indentificat viaţa sunt acum cu adevărat în posesia biserici. Drama din roman nu este a ţăranului român, nici a satului, este drama pământului care, ca un blestem, şi-a atras totdeauna victimile. Personajele romanului sunt compoziţi vii cum autorul însuşi mărturişeşte că opera literară trebuie să reflecte „o cantitate de viaţă”. Imaginea lui Ion nu poate fi desprinsă de lumea satului românesc, de aspiraţia ţăranului spre stăpânirea pământului. Numai că Ion se depărtează de această dorinţă firească şi veche în lumea satului. De sătenii săi îl mai apropie

numai hărnicia, pentru că dorinţa de pământ se transformase într-o patimă cu accent evident al dezumanizări. Nu întâmplător autorul descrie o scenă tulburătoare, în care Ion sărută pământul şi tresare ca în faţa unei imagini sfinte. Dorinţa pătimaşă, primitivă, de a stăpânii pământul îl determină să renunţe la adevăratele sentimente, să devină apoi de o brutalitate neobişnuită, transformând-o pe Ana într-o victimă, iar propriul copil văzând numai posesiunea asupra pământului. Ion devine aproape un caz patologic, bolnăvicios, autorul folosind evidente elemente naturaliste în construcţia personajului. Doi mari critici literari defineau caracterul personajului, accentuând mai mult parcă drama eroului, starea sa dilematică: Eugen Lovinescu: „Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală, o voinţă imensă”. G. Călinescu: „Lăcomia lui de zestre e centrul lumii. Nu din inteligenţă a ieşit ideea seduceri ci din viclenia instinctuală, caracteristică fiinţei reduse”. Caracterul monografic al romanului este dat de capacitatea autorului de a suprinde elemente de tradiţii, cu datini şi obiceiuri legate de momentele importante în viaţa omului şi a satului: hora, nunta, naşterea, moartea. Descrierea jovului în zilele de sărbători este o imagine tulburătoare care cuprinde toate vârstele fiecare cu comportamentul său dat de viaţă. Dar sărbătoarea aduce laolaltă pe ţăranul locului şi pe cei care îi luminează viaţa: învăţătorul, preotul. Hora prilejuieşte autorul şi posibilitatea de a da imaginea stratificată socială a satului: cei săraci stau deoparte fără a avea curajul să intre în vorbă cu cei bogaţi care au tăria de a-l ironiza chiar pe primar. Partea importantă a romanului urmăreşte evoluţia familiei învăţătorului Herdelea, măcinată şi ea de drame mărunte pricinuite tot de căsătoria copiilor. Prin Titu Herdelea fiul învăţătorului, autorul leagă romanul Ion al individului de Răscoala al colectivităţii. Tehnica originală a construcţiei se regăseşte în arhitectura închisă în compoziţia romanului: descrierea drumului prin Pripas, din capitolul Începutul, este reluată în capitolul Şfârşitul cu imaginea drumului care le smulge din lumea Pripasului, aimaginaţiei, lăsând parcă satul şi pământurile să-şi caute alte victime.