Introducere In Psihologie

INTRODUCERE Dimpreună cu înţelesul banal de „ştiinţă a sufletului”, termenul de psihologie (înrădăcinat etimologic în cuvintele eline psyché şi logos) pare să se fi născut în cinquecento-ul renascentist, instituirea sa fiind atribuită marburghezul Rudolf Göckel (latinizat, Rodolphus Goclenius), care îl foloseşte în titlul tratatului Psychologia hoc est de hominis perfectione, anima, ortu tipărit în jurul lui 1590. El figurează şi în scrierea redactată de discipolul său, Otto Casmann, Psychologia anthropologica sive animae humanae doctrina (1594). Trebuie arătat că, şi la ora actuală, chestiunea paternităţii unei atari denominaţii se dovedeşte controversată, dificultatea stabilirii exacte a anului de apariţie a diferitelor scrieri constituind principalul impediment înălţat în faţa dezirabilei convergenţe de opinii. Bunăoară, racordându-se la o anumită „tradiţie orală”, unele dicţionare atribuie lui Philipp Melanchton utilizarea sa în premieră – pe la 1550 –, dar s-a constatat că nici una dintre numeroasele opere ale gânditorului german care s-au transmis posterităţii şi au fost reeditate nu-l găzduieşte efectiv.1 Reluat constant în veacurile baroc şi iluminist (printre alţii, de Gottfried W. Leibniz şi Chrstian Wolff), termeul psihologie sfârşeşte prin a fi consacrat definitiv, fie şi la modul critic-negativ, prin Immanuel Kant. Desigur, anterior acestor momente, inexistenţa cuvântului tehnic care numeşte disciplina în atenţie nu înseamnă defel absenţa preocupărilor pentru cercetarea vieţii lăuntrice şi a manifestărilor ei exteriorizate. De altfel, în diacronie şi fiind menţionate uneori în chiar titlul operelor făcute publice, s-au întrebuinţat apelative înrudite (de clară rezonanţă arhaistică), precum „peri psyché”, „de anima”, „pneumatologie”, „noetică” (sau „noetologie”), „tymologie” ş.a. Potrivit fericitei expresii impuse de către Hermann Ebbinghaus, psihologia are „un trecut lung, dar o istorie scurtă”. Ca investigaţie ce vizează cunoaşterea de sine şi de celălalt, ca tentativă de răspuns la interogaţii privind universul sufletesc, însuşirile şi mecanismele sale, maniera de comportare proprie sau a semenilor, ea trebuie să fi apărut odată cu omul însuşi, cu închegarea conştiinţei de sine şi stabilirea contactelor interumane. Cantonate într-un asemenea perimetru, produsele observaţiilor şi generalizărilor – efectuate la nivelul simţului comun şi în legătură nemijlocită cu experienţa cotidiană – s-au condensat într-o psihologie empirică („preştiinţifică”), fixată nu numai în mitologia şi folclorul tuturor popoarelor, dar şi în operele filosofilor, teologilor, moraliştilor sau literaţilor din toate timpurile. Nu lipsesc nici tentativele de abordare autonomă şi oarecum specializată, iar cu a sa lucrare intitulată Despre suflet, Aristotel este considerat uneori autorul primului tratat propriu-zis psihologic pe care antichitatea europeană l-a transmis posterităţii. Atacată din varii perspective, vreme de aproximativ două milenii, problematica sufletului în genere (bunăoară, natura sa, legătura cu divinitatea, caracterul efemer sau etern, raportul cu materia trupească), a uneia sau a alteia dintre proprietăţile, facultăţile ori funcţiile sale în special (senzaţie, reprezentare, gândire, memorie, „pasiuni”, voinţă, habitudini, vise etc.) constituie obiectul spre care se focalizează atenţia a numeroşi gânditori, toţi găsind de cuviinţă să-i facă loc în redactările lor, indiferent de domeniul conoscitiv particular avut în vedere (metafizică, logică, religie, etică, estetică, jurisprudenţă, politică, economie ş.a.) şi, pe alocuri, chiar structurată în scrieri de sine stătătoare. Totuşi, majoritatea istoricilor apreciază că de o disciplină ştiinţifică în sensul actual al termenului nu se poate vorbi decât începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când se impune studiul – îndeobşte prin observaţie şi experiment – al reacţiilor organismelor complexe la diversele condiţii de mediu înconjurător; totodată, se procedează la varierea respectivilor factori ambientali pentru a putea degaja „legi” (sau, măcar, regularităţi) ale comportamentelor umane şi animale. Fireşte, sunt avansate diferite ipoteze care sunt testate apoi empiric şi, pe cât posibil, de manieră obiectivă, aşa cum rezultatele confirmate se vor dori generalizate la nivel teoretic. O atare abordare pozitivă se deosebeşte radical de aceea proprie psihologiei filosofice tradiţionale (de factură speculativă şi recurgând privilegiat la procedeul introspecţiei), deopotrivă prin obiect şi metodă. Destinul psihologiei este marcat de împrejurarea generală că societatea occidentală se dorea luminată, organizată şi reglată prin intermediul disciplinelor ce investighează, în variate orizonturi, omul ca atare, ele însele 1

Navigând pe Internet, am avut ocazia să întâlnim un material care, dacă nu va fi fiind cumva contaminat de morbul protocronismului naţionalist ce frecventa uneori – conform modelului sovietic – cercurile intelectuale (raliate puterii) din fostele state comuniste est-europene, merită atenţia istoricilor ştiinţei, fireşte, sub rezerva de a verifica autenticitatea surselor. În articolul semnat de K. Krstič, se relatează despre biografia pe care un oarecare Franjo Božičevič ar fi închinat-o aducerii aminte a mai vârstnicului său prieten, umanistul şi poetul croat Marko Marulič din Split, biografie în care, printre alte scrieri redactate în latineşte, figurează cea intitulată Psichiologia de ratione animae humanae, datând aproximativ din deceniul al 3-lea al secolului al XVI-lea. Ni se spune că, autorul nefiind „prea bun la ortografie” şi reproducând „doar din memorie”, nu este exclusă strecurarea erorii în notaţia vocabulei ce ne interesează aici, oricum apropiată de „psychologia”. Se mai precizează că e unica menţiune disponibilă privind respectiva operă, că nu ştim dacă e vorba de un simplu manuscris sau de o lucrare publicată şi că, indiferent de formă, s-a pierdut şi nu a putut fi recuperată. 1

calchiate după tiparele oferite de ştiinţele naturii. Empirismul afirmat viguros în veacurile anterioare îşi găseşte încoronarea în cadrul curentului pozitivist, proclamând primordialitatea faptului direct perceptibil şi necesitatea tehnicilor observaţionale şi experimentale desfăşurate exclusiv în limitele sale, premisă de bază pentru evitarea aberantelor dizertaţii metafizice, prin excelenţă incontrolabile. Fenomenele şi evenimentele elementare – adică „brute”, precis localizabile spaţial şi databile temporal – vor fi cercetate spre a le surprinde regularităţile cauzale sau legice de apariţie şi funcţionare. Totodată, pe fundalul progreselor notabile înregistrate în epocă, mecanica şi termodinamica devin modelele privilegiate de raportare, iar, aşa cum Auguste Comte înţelegea sociologia drept o „fizică socială”, Gustav Theodor Fechner vorbeşte de „psihofizică”, în cartea (omonimă) Elemente de psihofizică (1860). Prin Johannes Müller, Ernst-Heinrich Weber, Hermann von Helmholtz, Ludwig Brücker, Emil DuboisRaymond, Edward Hering, Wilhelm Wundt ş.a., procesele mentale sunt puse în relaţie indisolubilă cu cele organic-nervoase, celebrându-se mariajul psihologiei cu fiziologia. Drept urmare, introspecţia încetează să mai fie calea unică (şi regală) de acces spre universul subiectiv, ba încă – datorită impreciziei şi caracterului său privat – este scrutată cu sporită mefienţă. Astfel, în 1879, din iniţiativa lui Wundt, ia fiinţă la Leipzig primul laborator de cercetări experimentale în domeniu, în cadrul acestuia urmând să se observe şi măsoare cauzele şi efectele externe (deopotrivă de manipulabile) ale fenomenelor lăuntrice. După această dată, cu deosebire în spaţiu european şi cel nord-american, „ştiinţa” psihologiei va cunoaşte o dezvoltare accelerată, cu multiple înnoiri pe făgaş teoretic şi metodologic, ceea ce, retrospectiv, echivalează cu un efort de raţionalizare şi eficientizare, de expansiune şi specializare. Pilda leipzigeză va fi imitată curând în alte centre academice germane, britanice, franceze, americane, austriece, italiene etc., depunându-se eforturi în direcţia inventării sau achiziţionării unor instrumente şi aparate de detecţie şi/sau măsură (miograf, oftalmograf, cronoscop ş.a.). Menirea noii ştiinţe este nu doar să descrie, ci şi să explice fenomenele studiate, eventual chiar să facă predicţii asupra evoluţiei lor. În consecinţă, va construi ipoteze şi le va supune probelor confirmatoare sau infirmatoare. În Anglia, convins de existenţa unor sensibile diferenţe psihologice interindividuale (bunăoară, în materie de inteligenţă), sir Francis Galton elaborează teste (chestionare) şi procedează la măsurători antropometrice, în temeiul acestora dorind să evalueze capacităţile şi aptitudinile personale, de asemeni, însoţindu-le cu primele prelucrări statistice ale rezultatelor, in speţă, coeficientul de corelaţie calculat prin tehnica regresiei. Aprofundând studiul gradului de asociere între seriile de variaţii presupuse a fi determinate de o „cauză comună”, Karl Pearson (discipolul său) va pune la punct metoda care, ulterior, se va numi analiză factorială. Concomitent, acceptată cvasi-general sub denumirea de psihologie, noua ştiinţă se instituţionalizează: este inclusă printre disciplinele predate în învăţământul universitar şi se constituie corpuri profesorale calificate (de obicei recrutate şi remunerate de către stat), pretutindeni sporeşte numărul studenţilor interesaţi să frecventeze atari cursuri, devenite veritabilă „modă” spre finele secolului al XIX-lea. Având în vedere importanţa teoretică şi aplicativă a angajamentelor legate de desluşirea problematicii minţii, creierului şi cunoaşterii umane, pe alocuri (spre exemplu, în Germania şi Franţa), înşişi miniştrii intervin pentru a stimula şi accelera dezvoltarea investigaţiilor de profil. Personalul didactic, cercetătorii şi practicienii se grupează în societăţi naţionale – American Psychological Association (1892), Société Française de Psychologie (1901), British Psychological Society (1912) – şi se organizează primele congrese internaţionale: Paris (1889), Londra (1892), München (1896). Rezultatele studiilor efectuate sunt făcute publice prin reviste specializate, precum American Journal of Psychology (1887), Anneé Psychologique şi Psychological Review (1894), Psychologische Studien (1903) etc. Cum se explică tardiva constituire a disciplinei? Spre a răspunde acestei întrebări, se cuvine invocată măcar intervenţia următorilor factori istorico-gnoseologici: • fiindcă viaţa psihică se prezintă ca dinamică, plurinivelară şi multidimensională, în multe privinţe subtilă şi inefabilă, obiectul său de studiu se arată ca deosebit de complex şi variabil (individual şi contextual), dificil de abordat şi fixat, de conceptualizat şi legiferat. În sprijinul ideii că sarcina elucidării vieţii interioare s-a dovedit extrem de anevoioasă vine constatarea că primii filosofi greci – cel puţin la nivelul informaţiilor fragmentare ce ni s-au transmis – au fost „cosmologi” sau „fizicieni” preocupaţi să descopere principiul (arché) constitutiv al lumii. Anterior momentului sofisto-socratic marcând descoperirea subiectivităţii umane şi încetăţenirea, ca obiect de reflecţie, a experienţei sinelui, pare a fi fost necesar ocolul căutător prin studiul naturii, al realităţii exterioare; • secole de-a rândul, psihologia a făcut corp comun cu filosofia, de aceea, presupoziţiile şi angajările de ordin metafizic au avut mereu o pondere ridicată în cadrul ei, de exemplu chestiunea degajării unei „naturi umane” universale şi imuabile contaminează constant pe cei aplecaţi spre studierea „sufletului”. Sunt binecunoscute ezitările lui Platon până şi în legătură cu acceptarea ideii de „părţi” ale sufletului, întrucât recunoaşterea vreunei diviziuni interne compromitea teza indestructibilităţii şi imortalităţii întregului atomar: orice se prezintă ca entitate compusă se expune riscului dezagregării, doar ceea ce este simplu durând etern. De asemeni, mai ales începând din evul mediu, înrâurirea teologiei a fost deosebit de puternică, obligând cercetările întreprinse să adeverească setul de „adevăruri” religioase dogmatice care se pretindeau revelate. De amintit 2

şi anvergura aşa-zisei „filosofii a naturii” reunind speculaţii privitoare la cele mai eterogene domenii (de la astronomie la geografie, de la chimie la geologie, de la mecanică la biologie, plus numeroasele consideraţii de natură antropologică, teologică, psihologică, sociologică, politică, logică, etică, estetică etc. aproape nelipsite din scrierile ce i se dedicau), ca şi indistincţia tradiţională, patentă încă în secolul baroc (dacă nu chiar şi în cel iluminist), dintre „savant” şi „filosof”; • a fost necesară acumularea unei anumite cazuistici, clasificarea şi ordonarea bogatului material empiric colectat, condiţie sine qua non pentru decelarea fenomenelor simple şi a celor complexe, a conexiunilor dintre ele, implicit pentru departajarea între diversele perimetre şi niveluri posibile ale cercetării. Spre pildă, legat de constituirea aşa-zisei Denkpsychologie („psihologie a gândirii”, specialitate germană apropiată de preocupările cognitivismului actual), experienţa introspectivă comună vădea conexiunea simbiotică dintre execiţiul propriu-zis al intelectului şi senzaţiile, reprezentările, intuiţia, memoria, emoţiile, simţămintele, interesele şi preferinţele, voinţa, cuvintele limbajul în care se exprimă etc., unele înrâurindu-i travaliul în sens benefic, dar, din nefericire, majoritatea acţionând în sens disturbator. Nu era ignorată nici imixtiunea unor factori infra-raţionali, atribuiţi clasic unei „inferioare" obârşii trupeşti şi transpuşi de manieră senzorială („simţuri înşelătoare”) ori pulsional-apetitivă (instincte şi înclinaţii, trebuinţe organice, „pofte” incontrolabile); • în fine, nu trebuie pierdută din vedere penuria, slăbiciunea şi ineficacitatea propriilor instrumente investigaţionale ori conceptualizatoare, astfel că a trebuit să se aştepte maturizarea altor discipline, care să-i ofere piste fertile de explorare, sugestii procedurale, grile de teoretizare şi expunere, precum cele venind dinspre biologie, anatomie, fiziologie, embriologie şi neurologie, apoi fizică, chimie, statistică, ulterior (de la jumătatea secolului al XX-lea, concurând la forjarea unor noi şi adevărate „paradigme” teoretico-aplicative) cibernetică, teoria informaţiei, inteligenţa artificială ş.a. De altfel, în genere ştiinţele factual-experimentale sau născut mai târziu decât cele formal-deductive (precum matematica şi logica), folosindu-se din plin de achiziţiile acestora. În concluzie, psihologia însăşi este rodul amplei mişcări de scientificare a cunoaşterii omeneşti ce cuprinde mediile intelectuale în doimea secundă a secolului XIX, dispusă să se dezică nu numai de rătăcirile iraţionalist-„romantice” ale primei jumătăţi de veac, dar şi să îmbrăţişeze tot mai entuziast şi consecvent noul spirit pozitiv schiţat, în contururile sale principale, prin opera lui Auguste Comte. Chiar în afara unui asemenea sprijin filosofic, dinamizate de mobiluri şi ţeluri intrinseci, mai vechile ştiinţe ale naturii vădeau irepresibile porniri spre înnoire, raţionalizare şi eficientizare, iar tinerele discipline socio-umane erau constrânse să observe atent asemenea modele, căutând a se adapta noilor exigenţe formulate tot mai imperativ. Ne aflăm în plină epocă a naturalismului având în miezul său convingerea că dezlegarea tuturor problemelor epistemice (chiar şi filosofice) e dată exclusiv şi integral de cercetarea empirică, ideal şi justificare a oricărui travaliu conoscitiv ce se respectă. Aşezată pe banca acuzaţilor şi sancţionată drastic prin sentinţele antimetafizice exprimate de Kant şi acelaşi Comte, psihologia nu putea face excepţie, procedând ea însăşi la radicale împrospătări de obiect decupat, metodologie utilizată şi interpretare a datelor obţinute. În atare context, asistăm la o dublă evoluţie: pe de o parte, detaşarea ştiinţelor din corpul filosofiei care le subsumase până atunci cvasi-integral, pe altă parte, diferenţierea şi specializarea disciplinară firească ce se produce pe terenul epistemicului de curând emancipat. Legat de tendinţa secundă, se cuvine amintit procesul de subdiviziune internă ce conduce finalmente la separarea (implicit autonomizarea) între ştiinţele ce au drept obiect natura şi cele preocupate de omul ca atare, abordat într-o diversitate de ipostaze şi instituiri ce-l au drept sursă creatoare. Alături de aceste categorii şi, eventual, în concurenţă cu ele, stau mai vechile discipline formale, privite de regulă cu respect – dacă nu cumva cu veneraţie şi chiar invidie – datorită travaliului autosupravegheat pe care îl întreprind şi a certitudinii alegaţiilor pe care le avansează. BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ: - Bejat, Marian, Geneza psihologiei ca ştiinţă experimentală în România, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972. - Lück, Helmuth E., Istoria psihologiei. Curente, şcoli, tendinţe, perspective, Editura Eurobit, Timişoara, 1997. - Malim, Tony; Birch, Ann; Wadeley, Alison, Perspective în psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999. - Mânzat, Ion, Istoria universală a psihologiei. Istoria modernă şi contemporană (1860-1994), Universitatea Independentă, „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 1994. - Mucchielli, Alexandre, Noua psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996. - Parot, Françoise; Richelle, Marc, Introducere în psihologie. Istoric şi metode, Humanitas, Bucureşti, 1995. - Popa, Rodica, Istoria psihologiei. Curente, şcoli, direcţii, perspective, Editura Eurostampa, Timişoara, 2000. - Pavelcu, Vasile, Drama psihologiei. Eseu asupra constituirii psihologiei ca ştiinţă, ed. a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972. - Radu, Ion (coord.), Introducere în psihologia contemporană, Editura Lincon, Cluj-Napoca, 1991. - Ralea, Mihai; Botez, Constantin, Istoria psihologiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1958. - Roşca, Alexandru; Bejat, Marian, Istoria ştiinţelor în România. Psihologia, Editura Academiei, Bucureşti, 1976. - Zlate, Mielu, Introducere în psihologie, ed. a III-a, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

3