Introduce Re

Păsări şi colivii INTRODUCERE “Există o politeţe a inimii, înrudită cu Iubirea, din ea izvorăşte politeţea gestului.” Goethe În primii ani de după 1989 am auzit adesea o frază stupidă: “pentru ca lumea să vadă că în România există şi copii superdotaţi nu numai copii handicapaţi”; reflectând la o astfel de sintagmă eşti înclinat să crezi că este o ruşine să fii copil, respectiv adult, cu handicap. În timp uitasem de aceste cuvinte, aşa cum uităm multe. În anii din urmă, mi s-a întâmplat să le reaud, la început ele m-au jignit, dar în cele din urmă mi-am dat seama că ele nu s-au născut din răutate ci din ignoranţă, că poate venise vremea ca societatea românească să înţeleagă că, faptul că există persoane cu handicap în România nu a adus ţării noastre puncte negre pe calea integrării noastre în Europa, ci felul în care persoanele fără handicap le-au tratat pe acestea. Nu cred că ceea ce voi scrie eu aici, va schimba peste noapte mentalitatea unei societăţi, dar sper că voi contribui la ridicarea barierelor nefireşti dintre membrii aceleiaşi societăţi. Lucrarea de faţă îşi propune o trecere în revistă bazată pe exemple, a atitudinii societăţii precum şi a celor din imediata apropiere, faţă de persoana cu handicap locomotor, începând cu vremurile străvechi ale antichităţii şi până în zilele noastre, la nivel mondial.

Dar cine este persoană cu handicap? Drept răspuns am putea da un număr de definiţii ale unor instituţii avizate: Enciclopaedia

Universalis (Franţa, 1998): ”Orice persoană care suferă de o deficienţă – aspect lezional – sau de o incapacitate – aspect funcţional – care limitează sau împiedică orice activitate considerată normală pentru o fiinţă umană, este handicap.” Regulile Standard pentru Egalizarea Şanselor Persoanelor cu Handicap (1993), act emis de ONU, semnat şi de România: “Persoane cu handicap există în toate părţile lumii şi în toate straturile sociale ale oricărei societăţi. Numărul persoanelor cu handicap din întreaga lume este mare şi este în continuă creştere.” La cele de mai sus, se adaugă: „Ignoranţa, neglijenţa, superstiţiile şi frica sunt factori sociali care au acţionat în decursul istoriei; în sensul izolării persoanelor cu handicap şi a întârzierii dezvoltării lor normale.” Monitorul Oficial al României din 30 iunie 1999: “Persoanele cu handicap, în înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, sunt acele persoane care au un dezavantaj datorat unor deficienţe fizice, senzoriale, psihice sau mentale care le împiedică sau limitează accesul normal şi în condiţii de egalitate la viaţa socială potrivit vârstei, sexului, factorilor sociali, materiali şi culturali, necesitând măsuri de protecţie specială în vederea integrării lor sociale.” Organizaţia Mondială a Sănătăţii: “Handicapul decurge din raportul dintre individul lezat şi ambientul său: gradul de handicap depinde, deci, de accesibilitatea oferită de societate.” La nivel mondial, numărul persoanelor cu handicap este ridicat, în Franţa 10 %, (L’Expresse, 13-19 mai 1993, tot din acest număr al revistei cităm: “Cei 5,2 milioane de francezi handicapaţi au nevoie de ajutor nu de milă. Şi mai ales de accesibilitate.”), America 13%, România 1%,

sunt numai câteva exemple menite să ne ofere o imagine generală, cu titlu informativ. Care este situaţia accesibilizării în lume? Desigur, rămâne întotdeauna loc pentru mai bine, credem totuşi că un exemplu poate fi elocvent: la Expoziţia Universală de la Sevilla toate pavilioanele au fost accesibile scaunelor pe rotile, ele putând circula total autonom peste tot. (“Faire Face” nr.494, nov. 1992). Recitind toate aceste definiţii nu putem să nu ne punem întrebarea “care este de fapt valoarea unei definiţii”, dacă ne gândim la măsura suferinţei umane, care nu se poate încadra în rubricile unei tabele, cu atât mai puţin cu cât oamenii în discuţie sunt dincolo de standarde. Prin urmare, consider că puterea exemplului poate să transmită acele gânduri şi sentimente, acele percepţii pe care cuvântului îi este greu să le cuprindă. Nu ne-am propus să vorbim despre toţi oamenii cu handicap locomotor, nici nu ar fi cu putinţă. Cei despre care avem mărturii incontestabile au fost, de cele mai multe ori, cei care au lăsat, sau lasă, în urma lor amprentele trecerii lor prin lume, fie la nivel politic, cultural sau ştiinţific, fie la nivel uman, pur şi simplu. Apoi, chiar şi pentru aceştia, este greu de găsit materialul informaţional necesar, având în vedere că şi autorul acestor pagini este o persoană cu handicap locomotor şi că accesul în biblioteci este foarte limitat, astfel că multe din informaţiile necesare se datorează amabilei colaborări a prietenilor şi cunoştinţelor, cărora le mulţumesc pe această cale pentru implicarea lor plină de generozitate. Privind în urmă pe firul istoriei observăm că handicapul nu a ţinut cont nici de sex, nici de apartenenţă etnică sau politică şi nici de apartenenţă socială (este posibil ca lupta cu consecinţele handicapului să fie mai puţin acerbă pentru cei cu o situaţie financiară bună, totuşi

frustrările rămân). Suferinţa produsă de handicap nu şi-a ales victimele după vreun criteriu cunoscut oamenilor, această constatare valabilă pentru trecut, continuă să fie şi în prezent, lucru ce va fi uşor de văzut din exemplele care urmează. Persoanele cu handicap au fost uneori înţelese şi ajutate, alteori au fost marginalizate sau chiar dispreţuite. S-a greşit, nu s-a greşit? Un vechi proverb românesc spune că “din greşeli învaţă omul”; poate că urmărind concret felul în care au fost tratate persoanele cu un handicap fizic în societatea umană de-a lungul secolelor, se va putea trage concluzia ce a fost rău şi ce a fost bine. Poate astfel se va evita, măcar parţial, repetarea acelor greşeli care au produs mult rău şi multă durere. S-au menţionat adesea în ultima vreme cuvintele cunoscutului scriitor şi filosof francez, André Malraux: «Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc», ori creştinismul înseamnă mai ales perpetuarea unor valori umane, un anumit comportament faţă de aproapele nostru. Vom vedea şi acest aspect în cele ce urmează. Chiar dacă nu toţi cititorii sunt interesaţi de problematica persoanei cu handicap, vor găsi aici amănunte interesante despre biografia unor personalităţi celebre din lumea artelor, literaturii sau ştiinţei. În privinţa persoanelor cu handicap, cele ce urmează pot să reprezinte o încurajare în lupta lor dură şi anonimă, de fiecare zi. Fie-mi îngăduit să închei cu cuvintele fostului preşedinte al Asociaţiei Paralizaţilor din Franţa, Paul Boulinier, o persoană care, atât cât a trăit, s-a bucurat de respectul şi preţuirea celor ce l-au cunoscut: «Nu există generozitate

fără dorinţă de dreptate pentru recunoaşterea demnităţii sale.”

celălalt

şi

fără

OMUL CU HANDICAP IN CIVILIZATIA ANTICE HEFAISTOS - ZEUL CEL URÂT

GRECIEI

„Dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te! Dacă vrei să fii fericit mult timp, iartă!” N. Iorga Creştinii îi numesc păgâni pe cei care sunt de altă religie decât cea creştină, pe cei care se închină la idoli şi, fireşte, pe atei. DEX menţionează în mod special civilizaţiile antice, cum ar fi cele din Grecia şi din Roma antică. Lucru care este logic, având în vedere religiile lor politeiste. În limba română, se mai acordă caracterizarea de păgân şi oamenilor răi, adică, cei care nu au frică de Dumnezeu. De ce Hefaistos? Pentru că suntem de partea celor care cred că legendele şi miturile pot oferi o informare mai profundă în privinţa mentalităţii unei civilizaţii decât datele exacte stabilite de istorici. Poate este doar o intuiţie, dar la fel a crezut si Schliemann, când contemporanii săi sau îndoit de presupunerile sale în privinţa existenţei Troiei în locul descris de Homer, în Iliada. Având în vedere că nu dorim să dăm scrierii de faţă un caracter imaginar, ci unul bine motivat de scrierile unor cercetători, filosofi si critici literari cu reputaţie mondială, vom arăta care au fost părerile lor în ce priveşte relaţia mit - realitate, în special când această relaţie se referă la mitologia greacă, care a lăsat urme adânci în cultura universală. Mitologia greacă oferă arhetipuri de situaţii şi caractere etern umane şi universal valabile - este o afirmaţie pe care majoritatea cercetătorilor o acceptă. După cum ne arată Clio Mănescu, mitul nu reprezintă pentru comunităţile primitive o simplă povestire ci realitate

însăşi, o realitate de care depinde chiar destinul omului, astfel mitul originar înglobează într-o viziune totală şi unificatoare existenţa individului. De aici valabilitatea generală a miticului, ea permite permanenta sa reactualizare. Dar mitul este indisolubil legat de o viaţă comunitară, legătura dintre mit şi realitatea socială pe care o reflectă reiese din faptul că personajul mitic are activităţi specifice vieţii reale, comune individului din interiorul comunităţii. Zoe Dumitrescu-Buşulenga scrie despre mituri şi mitologii că "ele constituie şi astăzi o parte integrantă a culturii moderne, indispensabilă cunoaşterii globale a omului". Ori persoana cu handicap locomotor este şi ea un membru al cetăţii umane, deci şi despre aceste persoane putem avea informaţii reale prin intermediul mitologiei. Conform afirmaţiilor lui André Bonnard, din cartea sa "Civilizaţia greacă", zeii din mitologia antică greacă au un caracter antropomorf, adică ei suportă o umanizare, mai mult decât atât, această umanizare progresivă a divinului este una din trăsăturile cele mai izbitoare ale religiei greceşti, aceasta având, desigur, şi alte caracteristici, antropomorfismul rămânând una dintre cele mai importante. Pentru că aspectul care ne interesează aici este atitudinea societăţii faţă de persoana cu handicap locomotor, credem că ar putea fi elocventă prezentarea unui zeu olimpic având o astfel de deficienţă. Ne gândim la Hefaistos, prezentat de Dicţionarul de mitologie a lui George Lăzărescu, drept zeul grec al focului şi al metalelor, fiul lui Zeus, tatăl zeilor şi stăpânul suprem al Olimpului, şi al Herei, soţia acestuia.

Dar Hera este un personaj important în povestea vieţii lui Hefaistos, să vedem care este simbolistica ce se leagă de acest nume: Hera a fost fiica lui Cronos si a Reei, simbol al femeii - soţie model şi de asemenea simbol al maternităţii, al fertilităţii. Aceştia sunt deci părinţii lui Hefaistos, zeul cel urât şi şchiop. Când s-a născut, din cauză că era urât, mama sa l-a azvârlit de pe muntele Olimp, conform uneia dintre variante; o altă variantă spune că Zeus, tatăl său, ar fi fost cel care a făcut acest gest. Oricum, lucrul pare plauzibil căci, în Grecia antică, tatăl de familie avea dreptul de a decide asupra sorţii copiilor săi: putea să-i lepede pe scările templului, să-i vândă pentru a scăpa de grija încă unei guri de hrănit. Copilul respins de mamă, într-un mod atât de crud, n-a murit. El a fost dus într-o peşteră de pe fundul mării de nişte nereide şi, sub oblăduirea lui Themis, a deprins mai multe meşteşuguri. Cât de actuală pare această întâmplare, mă gândesc la noul-născut lepădat de mama sa, cât de etern umană a rămas problematica mitică, aproape săptămânal auzim de abandonuri de acest fel. Şi totuşi au trecut mai mult de două mii de ani de când aceste mituri erau considerate "reale". Dar să ne întoarcem la zeul cel urât; timp de nouă ani Hefaistos a învăţat într-o peşteră a insulei Lemnos pentru a deveni fierar. Această perioadă de ucenicie a sa este numită de Mircea Eliade "perioada de iniţiere" (Istoria Religiilor) şi, într-adevăr, Hefaistos nu devine un simplu fierar, ci un adevărat artist plastic, el este cel ce realizează minunate camee, brăţări, cingători dar şi minunate statui, din aur, argint, bronz pentru zeii Olimpului dar si arme, trepiede pe roţi, lucruri considerate magice.

Nimic nu este nou sub soare, există şi azi foarte multe persoane cu handicap locomotor care sunt dăruite cu talent pentru artele plastice, după cum vom vedea în cele ce urmează, acest lucru s-a verificat şi de-a lungul istoriei omenirii. Revenind la Hefaistos, el este considerat in cadrul mitologiei antice greceşti, patronul meşteşugurilor legate de foc: făurari, fierari, aurari, dar spre deosebire de un meşteşugar oarecare, obiectele realizate de el au calităţi deosebite, ele fiind create de un "iniţiat ", el este pentru lumea zeilor olimpici un inventator căruia nimic nu-i este imposibil, lucrările sale au forţe magice. Vedem aici latura malefică atribuită celui cu o infirmitate. Despre infirmitatea lui Hefaistos ne vorbeşte şi Homer, în Iliada,:"... gâfâind uriaşul se scoală / Şchiop el fiind, picioarele-şi deapănă slabe sub dânsul." Mai mult, aflăm că el şi-a făcut două "fecioare" (probabil cârje) ce-l ajutau să meargă. In "Dicţionarul de simboluri", vol. II al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant se spune: "...Şchiopătura lui... a fost considerată ca un simbol al dublei sale naturi cereşti şi pământeşti sau ca aspectul tremurat şi clătinat al flăcării". Să nu uităm că, prin natura preocupărilor sale, acest zeu stăpâneşte focul, îl face colaboratorul său, atelierele sale sunt uneori sub vulcani, aşa este şi vulcanul Vezuviu, dar mai are şi alte ateliere, cum ar fi cel din insula Lemnos etc. Atât pentru civilizaţiile precreştine cât şi pentru cele creştine, focul are o simbolistică duală : o semnificaţie divină şi una diabolică. Această simbolistică se răsfrânge şi asupra felului în care este percepută imaginea personajului nostru în lumea sa.

Să vedem ce spune despre foc un gânditor al sec. XX, Gaston Bachelard, în cartea sa "Psihanaliza focului": "Pentru un chimist ca şi pentru un filosof, pentru un om instruit ca şi pentru un visător, focul se substanţiază atât de uşor încât poate fi corelat la fel de bine atât cu vidul cât şi cu plinul". De ce este Hefaistos un "iniţiat"? In acelaşi Dicţionar de simboluri, vol. II, ni se spune că însăşi meseria de fierar este considerată în afara mitologiei creştine, ca fiind una iniţiatică. Fierarul din lumea antică nu este întotdeauna iubit, dar este de cele mai multe ori temut. A iniţia înseamnă a trece pe cel iniţiat prin perdeaua de foc ce desparte profanul de sacru. Drept rezultat, iniţiatul trece printr-o metamorfoză, el devine diferit de cel ce fusese. “Alchimistul ca şi făurarul şi olarul sunt stăpânii focului" spune Mircea Eliade în cartea sa Făurari şi alchimişti ", dar, tot aici, ni se spune că "îndemânare", adică ceea ce noi numim "har", face parte din marea mitologie, adică secretul "ocult" al fabricaţiei, al construirii; drept urmare artistul este considerat un magician, un iniţiat. Or, zeităţile marcate de infirmităţi sunt de cele mai multe ori considerate ca iniţiaţi. În acest context, vom vedea felul în care Hefaistos s-a răzbunat pe mama sa, Hera, şi, în acelaşi timp, pe zeii ce populau Olimpul, zei care, de fapt, erau familia sa. El a făcut Herei un tron din aur deosebit de frumos lucrat. De acest tron, zeiţa s-a bucurat mult, s-a aşezat în el cu plăcere dar n-a mai putut să se mai ridice. L-a trimis pe Ares, fiul său cel trufaş, să-l cheme pe Hefaistos pentru a o dezlega de tronul buclucaş, dar acesta a fost întâmpinat de Hefaistos cu jăratec şi cenuşă în uşa atelierului său. Ares este nevoit să se întoarcă la mama lor, Hera, fără să fi rezolvat problema eliberării sale. Hera se lamentează, se înfurie dar totul este zadarnic, în cele

din urmă, Dionisos, zeul viţei-de-vie şi al vinului, este cel care încearcă să-l îmbuneze pe Hefaistos. El îi oferă mai multe pahare de licoare şi îi vorbeşte curtenitor, convingându-l în cele din urmă să meargă la palatul unde Hera se zbătea în tronul torturii. In cele din urmă "făurarul" se lasă înduplecat s-o elibereze pe mama sa, dar condiţia este ca Zeus să-i dea în căsătorie pe Afrodita, zeiţa frumuseţii şi a dragostei. Zeii sunt scandalizaţi dar având în vedere situaţia Herei, condiţia este acceptată. Aşa devine Afrodita soţia urâtului Hefaistos, căruia, de-altfel, îi este şi infidelă. (Scandalizarea zeilor ne spune în mod indirect că celui cu o infirmitate considerau că nu i se cuvine o soţie frumoasă). Tot datorită unui şiretlic, adică unei "lucrări magice", Hefaistos dă în vileag infidelitatea soţiei sale, care îl încornorează prin relaţia sa extraconjugală cu fratele soţului său, cu Ares. Dacă zeii au fost scandalizaţi de căsătoria Afroditei cu Hefaistos, infidelitatea acesteia este doar subiect de râs, fără înţelegere pentru soţul înşelat. În concluzie, zeul cel urât este desconsiderat, marginalizat şi tot ce poate el face este să se răzbune, nu cu ajutorul forţei fizice, de care nu dispune, ci cu ajutorul harului său de iniţiat. Să nu uităm că în vremea sa nu exista conceptul de iertare creştinească. Ştim că zeii olimpici sunt reprezentaţi prin intermediul statuilor lor, cu nişte trupuri ce frizează perfecţiunea (Ellie Faure "Istoria artelor"); probabil că aceasta este cauza pentru care "zeul cel urât" este considerat adesea "persona non grata". Oare să fi avut dreptate zeii din Olimp (alias gândirea filosofică a Greciei antice)? Oare frumuseţea trupului să fie un criteriu de apreciere al unui caracter pentru a-l considera bun sau rău? Poate ar fi bine ca oamenii să mai mediteze şi, acum în secolul XXI

la aceste întrebări, căci din păcate mai există oameni care emit păreri greşite despre persoanele ce au un handicap locomotor şi citându-l, pe Nicolae Iorga: "Este de ajuns să urle un singur lup ca să se adune toată haita, fie pentru puşcă, fie pentru pradă".

OMUL CU HANDICAP SI CRESTINISMUL "Creştinismul nu are nici un cusur. Necazul este că voi nu trăiţi după legi." Mahatma Ghandi După ce am văzut comportamentul societăţii din Grecia antică faţă de omul cu handicap, propun să urmărim acest aspect în perioada primelor decenii de după naşterea lui Isus Cristos. În acest sens ne sunt oferite foarte multe exemple chiar de către textele biblice, tot din aceste texte vom afla cât de corect sau incorect s-au comportat oamenii acelor timpuri faţă de persoanele cu handicap locomotor, având în vedere învăţătura creştină. Dorim, de asemenea, să relevăm care este atitudinea creştină corectă, după cum o văd propovăduitorii creştinismului aparţinând unor rituri diferite. Dar chiar şi ale altor religii monoteiste. În cadrul Noului Testament, prin intermediul Evangheliilor sau prin capitolul Faptele Apostolilor, avem posibilitatea de a cunoaşte lumea Orientului mijlociu, a societăţii din acea vreme, a oamenilor care o compuneau, chiar şi a relaţiilor existente între aceşti oameni. Cine sunt aceşti oameni? Sunt oameni obişnuiţi ai epocii respective: clerici şi vameşi, bogaţi şi săraci, cezari şi slugi, oameni virtuoşi şi alţii lipsiţi de moralitate, hoţi şi sfinţi. Dar pentru că societatea aceasta avea şi oameni cu diferite handicapuri sunt prezentaţi şi ei, ba mai mult aflăm şi atitudinea semenilor lor faţă de ei. Vom prezenta în acest scop câteva exemple extrase direct din Noul Testament:

Ioan cap. 5, versetul 2 - în Ierusalim, la Poarta Oilor, se găsea un lac numit Bethesda, în preajmă erau culcaţi oameni cu diferite boli şi feluri de handicap. Printre aceştia se afla şi un om cu o gravă afecţiune locomotorie, el aştepta ca apa lacului să se tulbure pentru o clipă, căci, după cum era credinţa, în acel moment un înger atingea apa cu aripa şi acela care avea să se scalde în apa lacului imediat după atingerea aripii îngereşti avea să se vindece. Isus, aflând de faptul că omul despre care tocmai pomeneam nu avea pe nimeni care să-l ajute pentru a intra în apa lacului la momentul potrivit, l-a vindecat şi i-a spus să-şi ia patul şi să meargă. Era o zi de sabat. Oamenii din cetate, în loc să participe la bucuria celui vindecat, l-au mustrat pe el, că-şi purta patul, dar au ridicat glasul şi împotriva Celui ce l-a vindecat. Să vedem acum un alt exemplu: Faptele Apostolilor, cap. 3, verset 2: A fost adus un olog din naştere, care era aşezat în fiecare zi la poarta templului pentru a cere mila celor ce treceau pe acolo. Petru şi Ioan voiau să intre în templu, au fost rugaţi şi ei să dea pomană. Petru i-a spus cerşetorului că nu are nici aur nici argint pentru a-i da, dar i-a dat ceea ce numai el putea să-i dea, l-a vindecat. Ne vom aminti şi de un orb (Luca cap.18, verset 35) care sta la marginea drumului cerşind; acesta, când aude că cel care trece este Isus, începe să strige cât poate de tare după El. Mulţimea îl admonestează să tacă. După cum credem noi, această mulţime îl considera nedemn pe umilul cerşetor fără vedere pentru a i se adresa Mântuitorului. Dar Isus este de altă părere, îl vindecă, îi redă vederea, căci pentru Isus toţi oamenii sunt la fel de importanţi, fără discriminare.

Se pare deci, că imaginea omului cu handicap este, în perioada la care ne referim, aceea de marginalizat, desconsiderat de societate şi este departe de a fi tratat ca un semen al celorlalţi membri ai societăţii. Dar vom remarca totuşi că în aceste locuri există şi oameni mai puţin indiferenţi, aşa cum este "bunul samaritean", a cărui poveste este foarte cunoscută. Un alt exemplu este relatat de Evanghelia lui Luca cap. 5, verset.18: Este vorba despre un bărbat paralizat, adus pe pat la Isus pentru a fi vindecat. Şi pentru că nu există altă posibilitate ca el să fie introdus în casă, cei ce-l purtau l-au introdus prin acoperiş. Iată o atitudine mult mai umană faţă de omul aflat într-o situaţie disperată. De altfel, în mai multe locuri din Evanghelii se spune că bolnavii erau aduşi de la mari depărtări pentru a fi vindecaţi. După exemplele de mai sus deducem că persoana cu handicap o găsim în genere abandonată, pusă să cerşească, la marginea drumului sau pe treptele templului, o situaţie umilitoare. Totuşi, pentru cei din societatea românească actuală, aceste imagini nu sunt, din păcate, inedite, chiar dacă între cele două epoci există o diferenţă în timp, de două milenii. Dar mai reţinem şi că unii oameni sunt destul de buni pentru a-i duce pe cei ce nu se pot deplasa, cu pat cu tot, la Isus, pentru a fi vindecaţi. Anii despre care vorbim sunt doar la primele raze ale zorilor creştinismului, Isus este încă pe pământ iar creştinismul, cu valorile sale spirituale, va lua o amploare extraordinară în deceniile şi secolele care au urmat.

Tot aici aş dori să amintesc despre o altă atitudine, ce-i drept, cu un exemplu ales din literatura beletristică, un exemplu al cărui acţiune se petrece ca şi situare în timp, în epoca primilor ani de după crucificarea lui Cristos. Mă gândesc la una din eroinele romanului "Cămaşa lui Cristos" a lui Lloyd C. Douglas (cel care a scris şi un alt roman cunoscut - "Sorel şi fiul"). Este vorba despre Miriam din Canaa, o tânără adolescentă care, în urma unei paralizii ce o ţintuieşte la pat, se autoizolează, devine irascibilă în relaţiile cu alţii, într-un cuvânt, nu-şi poate accepta situaţia. Aceasta până când, într-o zi, se pare că a fost vizitată de Isus, aflat la nunta din Canaa. Fata nu a povestit nimănui despre ce i-a vorbit Mântuitorul, dar din acea zi ea s-a schimbat. A descoperit că se poate trăi şi cu acest handicap, a început să coasă, să brodeze şi mai ales a descoperit că are un dar special: putea să cânte foarte frumos, atât de frumos încât, pe înserat era dusă în lunca râului şi concetăţenii ei o ascultau cu încântare, delectându-şi spiritul după o zi de muncă. Cel căruia i s-a luat un bun a primit un alt dar, "s-a închis o uşă, dar s-a deschis o fereastră", ideea este că trebuie să căutăm şi să găsim fereastra ce ni se deschide. Eu, personal, nu pot să nu mă gândesc la celebrul cântăreţ de operă Andreea Bocelli. Considerăm că ar fi deosebit de oportun să se clarifice care este atitudinea creştină corectă, aşa cum este ea propovăduită de cartea sfântă. Este foarte important să stabilim dacă, în conformitate cu învăţătura creştină, omul cu handicap suportă consecinţele păcatului strămoşesc sau ale propriului său păcat sau este purtătorul "unei cruci". Tot Noul Testament ne va edifica în această privinţă: Ioan cap. 9 , verset 2 - Isus a vindecat un orb din naştere, ucenicii săi l-au întrebat dacă acel om păcătuise

sau părinţii lui. Răspunsul a venit simplu: "nu a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa spre mai marea glorie a lui Dumnezeu". După câte vedem, în Noul Testament, nu există discriminare în privinţa atitudinii divine faţă de omul cu handicap, mai mult, vom vedea că în nici una din religiile monoteiste care sunt acceptate ca nefiind secte şi care se întâlnesc frecvent în Europa din vremurile prezente, omul cu handicap locomotor, un om aflat în suferinţă şi una de lungă durată, nu este considerat (în conformitate cu doctrina) ca fiind altfel decât orice alt semen. În conformitate cu legile iudaice, la nivel ideologic, orice persoană este considerată sacră, căci ea a fost creată de Dumnezeu, deci trebuie să i se acorde demnitatea corespunzătoare. Ascunderea de către alţii sau de către sine a persoanei cu handicap ar însemna încălcarea voinţei lui Dumnezeu. În conformitate cu aceleaşi legi, omul cu handicap poate fi şi rabin (adică învăţător) pentru a educa pe alţii, aceasta pentru că boala sau handicapul pot fi o sursă de îmbogăţire (sufletească n.n.). Toate aceste idei au fost exprimate de Roger Touitou, rabin într-o sinagogă pariziană, într-un interviu acordat revistei "Faire Face", ian. 2001. Din aceeaşi revistă, aflăm câteva idei despre atitudinea islamismului faţă de persoana cu handicap, idei exprimate de Ahmed Jaballah, de la "Institutul european al ştiinţelor umane" din Paris, un institut specializat în teologie musulmană şi limba arabă. Conform sursei menţionate, Coranul spune: " Vă vom încerca la rău şi la bine" şi tot aici se spune că însăşi viaţa este o încercare. Personal nu am cunoscut până acum nimic din conceptele religioase islamice şi mărturisesc sincer că mă surprinde filosofia profundă şi înţeleaptă ce se

desprinde din aceste afirmaţii atât de apropiate de cele creştine dar despre care nu ştiu cât sunt de aplicate. Şi religia ortodoxă are o atitudine de respect şi compasiune faţă de omul aflat în suferinţă. Pentru a demonstra acest lucru voi aminti cuvintele IPS Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, care în cadrul unei conferinţe ţinute în faţa studenţilor ieşeni, răspunzând la întrebări puse de către auditoriu a afirmat "Suferinţa este o taină". Pentru a înţelege la ce se referă IPS, vom spune că taine sunt considerate şi călugăria, botezul, căsătoria etc. Este foarte potrivit să amintim aici de un preot pe care mulţi îl apreciază, fie că sunt ortodocşi, fie că sunt de altă credinţă, mă gândesc la stareţul Mănăstirii Sâmbăta de Sus, Arhimandritul preot, Teofil Părăianu, un om cu o deosebită vitalitate, cu un suflet imens, cu o memorie uimitoare, acest preot nevăzător este plin de umor şi, după ce l-ai ascultat, te simţi mai uşor, mai bogat sufleteşte, gata să-ţi accepţi problemele zilnice ale vieţii. În ce priveşte Catolicismul, desigur sunt valabile aceleaşi texte biblice, dar aş dori să menţionez aici câteva citate şi idei din cartea unui preot catolic misionar. Este vorba despre părintele Michel Quoist şi cartea sa "Iată-mă, Doamne". După părerea sa "Nici azi nu a luat sfârşit agonia lui Cristos. Azi, când în jurul nostru, oamenii suferă şi mor, prin ei şi prin suferinţa lor Cristos este cel care se jertfeşte Tatălui pentru mântuirea lumii, pentru că drumul crucii este şi drumul vieţii. Un adevărat creştin nu trebuie să uite aceasta niciodată." Deducem că suferinţa este considerată purtarea unei cruci, a unui destin în cele din urmă. Tot autorul ne sfătuieşte care să fie atitudinea celui ce suferă atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de semeni: "Şi pentru că Tu ai vrut să fie atât de lungă calea crucii mele, ajută-mă, te rog, să pornesc la drum cu

fidelitate în fiecare dimineaţă". Şi de asemenea ne spune: "Dă-mi, Doamne, harul să recunosc şi să accept toţi Simonii (din Cirena) din calea vieţii mele, chiar şi atunci când vin şovăind". Tot dintr-un citat al acestei cărţi aflăm care este atitudinea lui Dumnezeu faţă de cel aflat în suferinţă: "Fiul meu, sunt aici. Nu te-am părăsit. Puţin credinciosule!" Pentru a afla punctul de vedere în religiile protestante şi neoprotestante vom recurge la mărturia unei tinere de treizeci şi doi de ani care şi-a urmat chemarea, alegânduşi cariera de preot. Ea are o parohie într-o localitate din Franţa şi are un handicap locomotor din cauza căruia se deplasează greu. Iată ce spune ea în cadrul unui interviu acordat revistei despre care am mai pomenit: "Societatea impune neîncetat condiţii, ea trebuie să repartizeze individul în anumite limite. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem." Apoi ea redă o mică întâmplare adevărată, care ne poate edifica în privinţa concepţiei protestante faţă de persoana cu handicap. Monique ne spune că, într-o zi, o fetiţă din parohia sa i-a pus întrebarea de ce, dacă Isus vindecă, pe ea totuşi nu a vindecat-o. Nu s-ar putea spune că este uşor să se răspundă la o astfel de întrebare. Monique i-a spus că Isus nu-i îndepărtează pietrele din cale dar că o ajută să treacă peste ele. Frumoase cuvinte ale unui om cu crez puternic! După cum am văzut, nici una din religiile frecvent întâlnite în Europa nu are atitudini negative faţă de persoana cu handicap locomotor. Ne întrebăm de ce oare, în România (nu ştiu care este situaţia în alte ţări) se întâmplă ca omul cu handicap să fie considerat un damnat, un posedat de spirite rele, de ce adesea la vederea unei persoane cu handicap oamenii îşi fac

semnul crucii, acest lucru nu se întâmplă doar la sat, unde se presupune că oamenii sunt mai puţin emancipaţi, ci şi în marile oraşe. Lucrul acesta este dureros, nedrept şi jignitor. Dacă ne considerăm creştini greşim abordând astfel de manifestări, numai civilizaţiile de înainte de Cristos au crezut că omul cu handicap este un reprezentant al unor forţe malefice, ori pe aceşti oameni noi îi numim păgâni. Creştinismul este o religie a iubirii, aşa cum ni se arată chiar în textele Noului Testament, "Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum Eu v-am iubit pre voi". Aceasta ar trebui deci să fie atitudinea noastră, cea a celor ce se consideră creştini, nu avem dreptul, sub nici un pretext să ne dispreţuim semenii.

UMBRELE EVULUI MEDIU "Şi dacă oamenii vă vor urî, veţi şti că pe mine m-au urât mai întâi." (Evanghelia lui Ioan) Evul Mediu este numit adesea "întunecat", motivul este lesne de înţeles, biserica, devenită o forţă, este dominată de dogme severe, chiar de regulamente foarte severe, care seamănă în suflete teama. Ca o replică, în taină, apar pseudo-ştiinţele ca alchimia, hermetismul, vrăjitoria. Toate acestea găsesc un tărâm propice de dezvoltare într-o lume cu orizont mărginit. Tot ce contravine dogmelor bisericeşti se declară erezie şi ereticii se pedepsesc cu ani mulţi de închisoare sau, după caz, chiar cu moartea. Cea mai răspândită dintre aceste tare este vrăjitoria. In cartea sa "Vrăjitoria", Jean Palou spune că aceasta nu trebuie considerată ca magie, nu este o ştiinţă, ea afectează doar mentalităţile primitive. Originile vrăjitoriei se pierd în negurile antichităţii. Mizeria economică şi morală precum şi războaiele în care raţiunea era înlocuită de forţa fizică au avut ca efect renaşterea spaimelor ancestrale, a urii. Vrăjitoria încearcă o reglare de conturi prin alianţa cu forţele răului, trăgându-şi rădăcinile din vechile credinţe antice, vrăjitoria este o relicvă păgână, o activitate a întunericului; creştinismul este în antiteză cu aceasta, un cult al luminii. Ca o urmare firească a faptului că vrăjitoria îşi are originile în antichitate, sunt consideraţi vrăjitori, la fel ca şi în mitologia antică, fierarii, croitorii, pantofarii în special dacă aceştia aveau un handicap fizic. Tot eretic a fost considerat şi Giordano Bruno, un reprezentant tardiv al Evului Mediu; el a trăit între anii 1548-1600 şi a fost un reprezentant al hermetismului, un adept al cultului solar

al egiptenilor. Pentru astfel de convingeri a sfârşit ars pe rug, aşa cum s-a mai întâmplat cu mulţi alţi oameni consideraţi eretici de către o instituţie de temut a timpului său, Inchiziţia. Chiar dacă vom face o divagaţie de la obiectul acestei scrieri, considerăm că este bine (şi interesant) să vorbim, foarte pe scurt, despre ce a fost Inchiziţia, fie şi pentru a avea o imagine mai completă despre atmosfera medievală a Europei. Inchiziţia era un tribunal bisericesc ce avea îndatorirea de a descoperi şi pedepsi ereticii. Data exactă a întemeierii ei este necunoscută dar primul care a dat ordine pentru prinderea ereticilor şi pedepsirea acestora a fost papa Lucius al III-lea, în 1184. În Franţa, Inchiziţia a început să funcţioneze sub Ludovic cel Sfânt şi activitatea sa a cunoscut o intensificare în perioada reformărilor. În Germania, oamenii au primit cu reticenţă Inchiziţia, totuşi ea a supravieţuit până în epoca reformelor. În Anglia, a funcţionat aproximativ între secolele XV-XVI. Perioada cea mai lungă de funcţionare a Inchiziţiei o găsim în Spania, Portugalia şi Italia. Această temută instituţie a fost scoasă din legalitate de Josef Bonaparte, în 1808. Dar să revenim la aspectul care ne preocupă aici, şi anume persoana cu handicap locomotor în lumea medievală. Vom remarca faptul că biserica începe să promoveze şi actele de caritate, specifice lumii creştine; astfel aproximativ în 1400, în Franţa, Fraţii Merci (ordin bisericesc) creează azile pentru cerşetori, vagabonzi, alienaţi. Tot în perioada medievală s-a construit la Roma, un spital psihiatric cu caracter de azil, Ospedale Fatebenefrateli; clădirea a fost amplasată pe locul unde

în epoca premergătoare naşterii lui Cristos se afla templul lui Esculap, adică pe Isola Teberiana. Fără îndoială, aceste instituţii au fost de un real sprijin pentru cei handicapaţi, marginalizaţi de societate şi adesea renegaţi de familie (consideraţi o povară prea mare), căci în acest fel aceşti nedreptăţiţi ai vieţii au fost adunaţi de pe stradă (în funcţie de voinţa lor şi de posibilităţile binefăcătorilor lor); dar nu mai puţin adevărat este că aceste adăposturi au devenit şi ghetouri, în care omul cu handicap era izolat de societatea căreia îi aparţinea în mod firesc. Pentru a exemplifica situaţia omului cu handicap în epoca medievală, consider că putem să recurgem la un exemplu foarte elocvent, chiar dacă este vorba de un personaj literar, la drept vorbind, literatura este şi ea o formă de reflectare a realităţii; mă gândesc la Quasimodo, personajul pe care mulţi îl cunosc foarte bine din romanul "Notre Dame" al cărui autor este marele romancier francez Victor Hugo. Despre el s-a spus recent, că este asemenea turnului Eiffel, adică un simbol al Franţei. Acţiunea romanului se petrece în sec. al XVlea. Quasimodo este un copil găsit (pierdut sau abandonat), este polihandicapat, adică are un cumul de handicapuri: fizic, mental, auditiv şi chiar de vedere. Descrierea ni-l aminteşte pe Hefaistos, zeul din mitologia greacă. Quasimodo a fost crescut de arhidiaconul de la catedrala Notre Dame, din Paris, Claude Frollo. A învăţat să scrie şi să citească, la paisprezece ani devine clopotar al catedralei; această muncă a sa îi va crea un nou handicap: surzenia. Catedrala a fost pentru acest copil lumea în care trăia, o carapace cam strâmtă, e drept, dar care îl apăra, chiar dacă era şi închisoarea sa de toate zilele. El trăieşte rupt de lumea de afară, dacă părăseşte uneori catedrala, acest lucru se întâmplă fie însoţindu-l

pe Frollo, fie noaptea, când se căţăra pe acoperişurile caselor din jur. De ce este Quasimodo un izolat, este uşor de ghicit, societatea nu-i poate accepta infirmităţile. Oare azi în ce măsură ar fi acceptate aceste infirmităţi? În momentul când îl cunoaştem pe Quasimodo, el are douăzeci de ani şi iată portretul său fizic redat în începutul romanului: nasul său este un tetraedru, gura are formă de potcoavă, unul din ochi este mic, parţial acoperit de o pleoapă roşiatică, celălalt ochi este acoperit pe de-a întregul de o sprânceană stufoasă, dantura sa este rară, ici-colo câte un dinte ca şi "crenelurile unei fortăreţe", unul dintre dinţi îi sta în afara buzei, ca un fildeş de elefant. Expresia feţei este un amestec de maliţiozitate, mirare şi tristeţe. Ca şi când acest chip slut nu ar fi fost destul, aflăm că şi trupul său are numeroase diformităţi, fiind în ansamblu o grimasă caricaturală: capul mare cu păr roşu, între umeri o cocoaşă enormă, la fel şi pe piept, picioarele deformate, nu se ating decât la genunchi, mâini monstruoase, totuşi aspectul său inspiră forţă şi curaj, despre el scriitorul spune că părea un uriaş spart în bucăţi şi lipit rău la loc. Îl întâlnim pe eroul nostru la carnavalul de Lăsata Secului. Carnavalul este o ocazie la care lumea ni se arată în toată goliciunea ei. Quasimodo este ales papă de carnaval (o batjocură, desigur). Ce spun oamenii despre el, ce poate să spună o mulţime dezlănţuită care şi-a pierdut autocontrolul într-o nebunie colectivă: femeile însărcinate sunt sfătuite să întoarcă capul şi apoi urmează apostrofări de genul "maimuţă şireată", "pe cât de rău pe atât de urât", "este însuşi diavolul". Este grăitor pentru modul în care este privit Quasimodo, discursul unei femei care afirmă că locuieşte în apropierea catedralei, ea spune că-l aude ronţăind pe acoperiş cu pisicile, că într-una din seri l-a văzut uitându-i-se pe

geam şi a crezut că este un bărbat. Cât de concludent este dispreţul faţă de un astfel de handicapat dacă nici măcar statutul de om nu i se recunoaşte! Într-un mod specific epocii despre care vorbim, o altă voce din mulţime îl acuză că merge la sabat, deci că ar fi vrăjitor, sprijinind cele afirmate cu argumentul că şi-ar fi uitat mătura pe acoperiş. Dar cu adevărat izbitor este capitolul intitulat "O lacrimă pentru un strop de apă": Quasimodo se afla expus la stâlpul infamiei, în piaţa publică, după cum ne spune însuşi autorul "singura sa vină este aceea că era surd şi că fusese judecat de un judecător surd". Dar să urmărim puţin desfăşurarea evenimentelor. Omul nostru este adus în piaţă legat ca un leu, spre marea satisfacţie a mulţimii, trupul său ce poartă diformităţile despre care am amintit este dezgolit, gloata râde şi îşi bate joc de imperfecţiunile sale (cât de umilitor, cât de dureros este fiecare cuvânt, fiecare privire răutăcioasă). Quasimodo face de două ori câte un efort fizic pentru a scăpa din aceste legături dureroase la propriu şi la figurat. Nu reuşeşte. Este biciuit spre deliciul mulţimii, dar nu strigă şi nu plânge, îndură totul în tăcere. După ce a fost biciuit pe un timp stabilit prin scurgerea clepsidrei, el mai trebuie să stea un timp în acel loc, în frig şi dezbrăcat. Cel care strigă cu mai multă răutate cuvinte grele la adresa lui este fratele lui Claude Frollo, el însuşi seminarist. Mulţimea jubilează la suferinţele celui biciuit, strigă şi aruncă cu pietre în cel legat, aflat în imposibilitatea de a se apăra. După ce îndurase atâtea fără un cuvânt, Quasimodo cere apă, iar mulţimea îi răspunde cu o altă ploaie de obiecte ce le aruncă în direcţia sa. Singurul suflet care s-a îndurat de sărmanul Quasimodo a fost Esmeralda, care i-a adus puţină apă oferindu-i de băut. In timpul desfăşurării evenimentelor, prin piaţă trecuse şi părintele adoptiv al biciuitului, Claude Frollo, Quasimodo sperase un ajutor

din partea acestuia, dar singurul său ochi ce putea vedea s-a întunecat văzând că acesta a trecut mai departe, fără a-i acorda măcar o privire. Acum înţelegem de ce uriaşul cel diform era retras, de ce puţine erau acele persoane pe care le iubea (ex. Esmeralda şi Frollo), căci orice om care este tratat neîncetat cu ură şi cu batjocură, ajunge să adopte atitudini ostile, dacă nu dintr-un alt motiv, măcar din autoapărare. Desigur s-ar putea replica faptul că romanul a fost scris în grabă şi nu ar fi fost suficient timp pentru documentare din partea autorului, dar cine poate şti de câtă vreme germina romanul undeva în gândirea scriitorului. Ne vom opri în cele ce urmează asupra unui personaj real din perioada ce ne preocupă, de data aceasta un cap încoronat, ne referim la controversata personalitate a lui Richard al III-lea, fost rege al Angliei. Despre Richard al III-lea, André Maurois spune în cartea sa "Istoria Angliei": "Shakespeare i-a făcut un portret monstruos acestui cocoşat crud, curajos şi strălucit". Dar să urmărim faptele istorice. Richard, zis Plantagenetul, sa născut la 2 octombrie l452, cel mai mic fiu al ducelui de York şi al soţiei acestuia, Cecily Neville. Richard, ducele de York, era un văr a lui Henric al VI-lea şi lipsit de popularitate în regimul de Lancaster. În 1460, regele moare şi fiul său mai mare, Edward, care îi învinge pe lancasterieni, devine regele Edward al IV-lea. Regele Edward al IV-lea a lăsat doi fii: George, fiul mai mare, devenit ulterior duce de Clarence şi Richard, fiul mai mic, devenit duce de Gloucester, care la vârsta de opt ani, intra în casa vărului său, Richard Neville, pentru a-şi începe educaţia de nobil.

În următorii cinci ani relaţia dintre Neville şi rege se deteriorează, protectorul lui Neville ajunge în exil şi împreună cu acesta şi protejatul său(1470). Una dintre cauzele disputei este căsătoria uneia dintre fiicele lui Neville cu Clarence, fără a avea acordul regelui aşa după cum cereau uzanţele. Richard revine din exilul său european în 1471, devine comandant de gărzi în bătăliile de la Barnet şi Tewkesbury, aici mor atât protectorul său cât şi prinţul Edward. Henric al IV-lea moare peste câteva zile la Londra. În acest vid de putere, Richard îşi asumă responsabilităţile poziţiei sale, fusese amiral din 1461, iar în anii ce au urmat s-a căsătorit cu văduva prinţului Edward, Anne. Conform unor istorici, Richard nu a fost străin de moartea acestuia. În 1476 se naşte singurul copil al lui Richard şi Anne, cunoscut sub numele de Edward de Middleham. Stabilit în Nordul Angliei, părăseşte destul de rar locul său de reşedinţă, doar pentru fapte de arme sau ocazii speciale: 1475 - invazia Franţei, 1478 - când fratele său, Clarence a fost executat, 1482 - invadează Scoţia împreună cu ducele Albany. În 1483 moare regele Edward. Timpul nu îngăduia demersurile necesare, următorul Edward, succesorul de drept, avea doar doisprezece ani. Vidul de putere creat a dat naştere unei situaţii confuze în ţară, s-au format fracţiuni rivale, grupuri de interese, fiecare din acestea considerând că are un cuvânt important de spus în privinţa actului de guvernare. Printre aceste fracţiuni se numără şi regina împreună cu numeroasa sa familie, vechea nobilime, inclusiv lordul Hastings, fratele defunctului rege, care se voia lord protector. Atmosfera aceasta este specific medievală, dar bătălia pentru putere este, din păcate, o caracteristică etern umană. Prinţul moştenitor de drept se afla în acest timp la unchiul său din partea mamei, Earl Rivers, regina, mama sa îl

cheamă urgent pentru a fi încoronat (am văzut câte neguri planau asupra capului acestui moştenitor, de fapt doar un copil de doisprezece ani). Richard, aflând probabil de moartea fratelui său, este în drum spre Londra împreună cu ducele de Buckingham, pe acest drum (ce întâmplare!) cei doi îl întâlnesc pe Earl Rivers, acesta ducând cu sine pe cel ce trebuia să fie moştenitorul tronului Angliei şi, în acelaşi timp, nepotul lui Richard (cel ce avea să devină al III-lea). Rivers este arestat de către Richard. Motivul este uşor de ghicit, dar nu este menţionat de istorici, împreună cu nepotul său, trece pe la locul de odihnă al fratelui său apoi îşi duce nepotul la Londra. Încoronarea se amână. Oare cine să fi avut cel mai mare interes în privinţa amânării încoronării? Logica ne spune că Richard. Lordul Hastings, cel care revendicase funcţia de lord protector pe lângă prinţul moştenitor, este executat de Richard sub pretext că ar fi fost descoperit un complot organizat de Hastings împotriva lui Richard. Intrigile se ţin lanţ, ele au ca scop evident câştigarea de timp. Iată şi cel de al treilea eveniment, decisiv de această dată, ce avea să asigure succesiunea la tron a celui ce avea să fie cunoscut sub numele de Richard al III-lea: căsătoria lui Edward cu Elizabeta de Woodville a fost declarată ilegală, această declaraţie avea drept urmare faptul că cei doi fii ai defunctului rege nu mai aveau drepturi de moştenitori căci erau consideraţi copii nelegitimi. Cui servea această întorsătură spectaculoasă de situaţie (ca în teatrul Evului Mediu)? Fireşte lui Richard, care, acum, părea să fie singurul moştenitor de drept al tronului Angliei. Am văzut până acum ce ne spun istoricii despre Richard al III-lea, dar să vedem în cele ce urmează şi părerea marelui dramaturg, William Schakespeare care i-a făcut un portret crud lui Richard al III-lea în piesa de teatru cu acelaşi nume.

Din scena întâia a primului act personajul ne spune despre sine: "Eu, crunt ciuntit Prădat la trup Ne-ntreg şi scâlciat Pocit , scălâmb Păşesc şontâc pe drum" Apoi, mai departe: "Mi-am pus în gând să fiu un ticălos" "Eduard e pe atât de bun şi drept, Pe cât eu subţire, cutră, întortocheat". Margaret şi Elisabeth îl numesc adesea "satană" şi ca să fie totul şi mai elocvent, Richard se adresează unuia dintre ucigaşi cu cuvintele :"Noroc, voinici, dragii mei fârtaţi ". Este clar că Shakespeare îl tratează cu ură şi cu convingerea că este vorba despre un personaj negativ, motivaţia adusă de Asociaţia Richard al III-lea este că sursa de informare a marelui Will sunt cronicile Tudorilor, adică a taberei rivale, care avea motive pentru a reflecta istoria în mod subiectiv. Un lucru este incontestabil, dacă dramaturgul a simţit nevoia de a pune un accent atât de puternic pe sluţenia trupului acestui personaj se poate deduce şi faptul că nici în vremea când s-a creat piesa, imaginea omului cu handicap locomotor nu era mai favorabilă, aceasta asociindu-se cu maleficul. În prezent, Asociaţia Richard al III-lea încearcă să aducă argumente pentru a demonstra că acest rege nu a fost atât de crud aşa cum ni-l arată portretul său alcătuit de André Morois în Istoria Angliei şi cum ni-l arată mai ales, Sheakespeare, în piesa sa despre acest monarh englez.

Mai mult chiar, Asociaţia ar încerca să ne convingă de faptul că Richard nu ar fi avut nici măcar un handicap şi că duşmanii săi ar fi fost cei care au pus să i se arate o malformaţie în tabloul aflat la Bukingham Palace. Dar intenţia noastră este alta decât cea de a decide asupra adevărului istoric. Fie că Richard al III-lea a fost considerat rău pentru că avea un handicap fizic, fie că a fost reprezentat în tablourile vremii ca având acest handicap datorită faptului că era un om rău, o concluzie se impune: în mentalitatea medievală răul şi handicapul fizic erau considerate ca având o strânsă legătură, aparţinând ambele unei persoane ce se afla sub influenţa forţelor malefice.

GEORGE GORDON BYRON (1788 - 1824) „Sărmana mea mamă şi apoi camarazii mei de şcoală, prin batjocura lor, m-au făcut să consider infirmitatea ca pe o mare nenorocire şi niciodată nu am reuşit să înlătur acest sentiment.” Jurnal italian, 1818-1821 Provine dintr-o foarte veche familie din Anglia, rădăcinile arborelui sau genealogic ajung până în perioada cuceririi normande. Andre Maurois ne spune, în cartea sa “Byron”, că aceste foarte îndepărtate rădăcini ar fi de origine franceză. John Byron, tatăl poetului, a făcut studii militare în Franţa şi a avut un frate marinar. Toată familia de parte bărbătească s-a arătat ca păstrând tradiţiile feudale dure şi sângeroase care de fapt s-au menţinut timp îndelungat în Anglia. Mama sa, Cathrine Gordon, de origine scoţiană, era iubitoare de lectură şi scria scrisori cam dezordonate, dar cu un stil vioi, o spune tot Morois şi mai aflăm din aceeaşi sursă că, după o dragoste fulgerătoare – conform firii sale impulsive –, Catherine s-a căsătorit cu John Byron în 1784 şi tânărul cuplu s-a instalat la Gight, domeniu al Gordonilor dar au fost prost primiţi de rudele şi de prietenii de familie ai tinerei doamne Byron. John Byron avea să toace curând zestrea soţiei sale în beţii fără sfârşit. Poetul este fructul celei de a doua căsătorii a tatălui său; acesta avea dintr-o căsătorie precedentă o fiică, pe nume Augusta. Aceasta a însoţit tânărul cuplu în Franţa, unde avea să se refugieze din faţa insistenţelor creditorilor. In 1788, 22 ianuarie, la Londra, se naşte poetul; numele pe care îl primeşte este acela de George Gordon Byron,

explicaţia este faptul că una dintre condiţiile pentru a moşteni averea familiei Gordon era aceea ca moştenitorul să poarte numele de Gordon. Oricum nu mai rămăsese nimic de moştenit. Chiar şi aşa, tânăra mamă se simţea foarte singură şi abandonată la Londra, impresie care din păcate era reală, căci soţul nu a venit după ea din Franţa, ea rămânând singură în faţa problemelor zilnice şi asaltului neîncetat al creditorilor. Într-o astfel de situaţie, tânăra mamă şi copilul pleacă la Aberdeen, în Scoţia, unde stau într-o locuinţă cu chirie iar copilul are o doică. Cât despre tata, acesta spune el însuşi despre sine (după cum afirma Andre Morois)” că nu poate răspunde de sine”, cu alte cuvinte se declară iresponsabil. Catherine, la 23 de ani, trebuie să realizeze că este în situaţia cumplită de a fi obligată să întreţină o gospodărie şi un copil mic dintr-un buget falimentar şi aceasta după ce averea care reprezenta zestrea sa fusese risipită cu inconştienţă de soţul care continua să stea în Franţa. În acest sens, Morois încearcă pentru ea un sentiment de înţelegere şi chiar de compasiune. O nouă lovitură pentru tânăra femeie este descoperirea că fiul său care tocmai a început să facă primii paşi are o infirmitate: călcîiul său de la un picior era răsucit spre înăuntru şi astfel copilul şchiopăta. Nu s-ar putea spune că mama ar fi neglijat copilul, i s-au făcut pantofi ortopedici la Londra dar micuţul continua să meargă şchiopătând. Mai mult, seara i se pansau picioarele, un chin în plus care nu a adus vreo ameliorare. Din păcate, doamna Byron nu prea ştia să-şi arate dragostea maternă.

Copilul, care va deveni mai târziu renumitul poet, era inteligent şi afectuos, dar cam violent, el creşte cu o dublă frustrare : infirmitatea de care suferea şi faptul că familia sa era dezmembrată. O întâmplare pe care ne-o relatează acelaşi Andre Morois este elocventă în acest sens. Într-o zi o femeie pe stradă i-a spus doicii : “Ce băieţel drăguţ acest Byron. Ce păcat că are astfel de picioare.” George a lovit femeia şi a strigat la ea. Pentru scurt timp, John Byron se întoarce în Anglia, dar nu există posibilitatea ca cei doi soţi să convieţuiască astfel. După ce stoarce nişte bani de la soţia şi de la sora sa, el va pleca din nou în Franţa, unde, ajuns în sărăcie totală, va muri în 1791. Chiar şi aşa, soţia pare să-l regrete sincer, iubindu-l chiar şi după cele întâmplate, dacă avem în vedere o scrisoare adresată Augustei. Dar toate acestea nu schimbă cu nimic situaţia familiei. Educaţia primită de George este, pentru moment, cu totul nepotrivită, doica sa îi umple capul cu fragmente biblice pe care nu le înţelege şi numai ritmul şi muzicalitatea versurilor din “Psalmii” biblici îl încântă cu adevărat. Oricum, atmosfera căminului era una inadecvată unui copil, între severitatea doicii şi instabilitatea atitudinii mamei, aceasta îl ura uneori pentru asemănarea sa cu tatăl său alteori îl adora din acelaşi motiv. Copilul era supus când unei avalanşe de sărutări când uneia de lovituri. Din cartea Elenei Tacciu, “ Aventura lui George Gordon Byron”, aflăm că în accesele ei de furie, mama îi striga adesea şchiopule !, aceste jigniri materne declanşau în el o imensă ură.

La zece ani, George Gordon Byron devine moştenitorul legal al unchiului său, Lordul cel rău care a fost fratele tatălui şi, prin decesul acestuia, nepotul moştenea titlul nobiliar şi un castel, Newsstead, ce-i drept în paragină, dar după cum ne spune Andre Morois, aflat în mijlocul unui peisaj minunat. Adevărul este însă că domeniul este împovărat cu multe datorii. Mama şi fiul se mută în apropiere, la Nottingham şi datorită avocatului familiei, abia de acum va începe educaţia tânărului lord. Acesta îşi continuă studiile la Londra. Aici se va arăta foarte ambiţios, va depune eforturi pentru a-şi egala colegii chiar şi la sport (trece înot Helespontul) în ciuda infirmităţii sale, după cum ne spune Leslie A. Marchand, în cartea sa “Byron: o biografie“. La Harrow - Londra, are un coleg care suferea şi el de o infirmitate fizică; George îl apără şi, la un moment dat, văzând că un elev mai mare şi mai puternic îl bate, îl întreabă pe acesta câte lovituri intenţionează să-i aplice; la întrebarea acestuia răspunde că intenţionează să preia el însuşi jumătate din ele, acesta a fost răspunsul generos al “bătrânului lord englez”, cum îl porecliseră colegii. După cum ştim, relaţia dintre Byron şi mama sa era deficitară, dacă în vremea copilăriei mama era ascultată cu supunere, în timp, certurile devin violente şi relaţia se degradează definitiv. Această atitudune ne face să ne amintim de atitudinea Herei sau de atitudinea mamei lui Quasimodo (necunoscută). Dar în acelaşi timp remarcăm şi cât de deosebită a fost afecţiunea contesei Adele, mama lui Toulouse Lautrec. Se vede că lady Catherine nu cunoştea cuvintele lui Neagoe Basarab adresate fiului său Teodosie – Sufletul omului e ca sticla, o spargi şi n-o

mai poţi lipi la loc -. De altfel, Byron îşi aseamănă mama cu Climenestra în poezia sa “Cînd am aflat că doamna Byron e bolnavă”: Morală Climenestră, ţi-ai vârât În mine spada şi mi-ai doborît Nădejdea, faima,tihna-viaţa bună… Câtă ură, cât reproş au fost adunate în aceste versuri ! În astfel de circumstanţe, nu este de mirare că Byron caută un alt obiect de afecţiune şi se pare că îl găseşte în persoana surorii sale vitrege, Augusta. Iată cuvintele sale din poezia sa “Scrisoare către Augusta”: O, soră, dulce soră! Nu e nume Decât al tău mai scump şi mai curat! …………………………………… Oriunde-aş fi, ţi-e chipul neschimbat! Byron şi-a continuat studiile la Cambridge, cu un mod de viaţă de tip dandy. Începe cariera sa poetică, chiar dacă succesul nu este deplin de la primele volume (din contra), această carieră îl va consacra. Îşi ocupă în cele din urmă şi locul în parlament, dar acesta nu este un loc pe placul său. Înainte de a continua să depănăm biografia atât de sinuoasă până acum a lordului Byron propun să vedem care este imaginea chipului acestuia la vârsta tinereţii. După cum aflăm din cartea Elenei Tacciu, “Aventura lui George Gordon Byron”, portretul fizic al acestuia este fascinant, pentru a confirma acest lucru ni se oferă obiecte de referinţă ca portretul realizat de Westall,

bustul realizat de Thorwaldsen dar şi descrieri ale contemporanilor. 1816 - Coleridge exaltă liric magnetismul privirii lui Byron ”N-am văzut niciodată un chip mai frumos…Ochii săi portale larg deschise soarelui, lumi făurite din lumină şi pentru lumină”. Walter Scott vorbeşte despre paloarea “lunară” a obrazului “de duh al binelui sau răului”. Totuşi, după cum arată Ileana Verzea în cartea sa – “Byron şi byronismul în literatura română”, Walter Scott îl consideră pe Byron ca aparţinând propriei sale familii spirituale, ceea ce poate fi considerat ca o atitudine de preţuire. Poetul are bucle negre – castanii, la care se pare că ţine mult căci după cum ne spune aceeaşi autoare, ele erau puse pe bigudiuri chiar şi în condiţiile austere de la Missolonghi, de către valeţi. Gura are o expresie trufaşă, ironică, buza inferioară este senzuală şi plină, bărbia perfectă de tip apollonic şi o privire ce transcede lucrurile inaccesibile spiritelor comune. Dar dincolo de perfecţiunea elenică a trăsăturilor se observă la el şi expresia antinomiilor care reflectă această fiinţă duală. Isidore Bourdon îl vede pe Byron, judecând după trăsăturile sale, în felul următor: Geniu sublim, pasional extrem de încăpăţânat, independent, dispreţuitor faţă de opinia publică, adoră gloria, este extrem de orgolios şi dualitatea sa nu se dezminte, frumuseţea fizică coexistă cu infirmitatea, măreţia cu umilirile şi compromisul. Viaţa amoroasă a lui Byron a fost furtunoasă, aventurile sale s-au ţinut lanţ, după o căsătorie ce a durat doar un an şi din care i s-a născut o fiică (nu fiul imaginar căruia i se adresează în poezii) divorţează. Nici parlamentul nu

pare să fi fost capabil să-l captiveze pe poet şi, ca urmare, după discursuri incendiare, se hotărăşte să facă o călătorie prin Europa. Printre alte ţări vizitează Italia şi Grecia. Aceste călătorii şi-au pus amprenta pe traiectoria de mai târziu a vieţii sale. Cunoaşte viaţa de plăceri şi de o dulce lene a Veneţiei. Ileana Verzea afirmă (op. cit.) că Shelley, care era bun prieten cu Byron, spune că la Veneţia acesta a trăit în lux, cheltuind foarte mult. Oare să fi ca o refulare pentru o perioadă a copilăriei în care a suportat şi unele lipsuri de ordin financiar? Dar în acelaşi timp a cunoscut şi nobilimea italiană, printre cunoştinţele din această perioadă se numără şi contesa Teresa Gamba Guiccioli, de care va rămâne legat până la sfârşitul zilelor şi care va fi şi mama celei de a doua fiice a lui Byron, pe nume Allegra; o moarte prematură a răpito în acelaşi an cu marele prieten al tatălui său, Shelley. Operele byroniene ca “Child Harold’s Pilgrimage”, ”Manfred” sau “Don Juan”, dar şi altele desigur, reflectă propriile sale trăiri şi experienţe de-a lungul călătoriilor sale. Dar nu numai despre opera byroniană se poate spune că este romantică, însuşi autorul acesteia este ca un personaj romantic desprins dintr-un roman din perioada romantică a literaturii. Prin fratele Teresei el a intrat în legătură cu mişcarea Carbonarilor. Tot dintr-un elan romantic se implică în războiul pentru independenţă al Greciei. Ştim că unul dintre idealurile scumpe romanticilor era lupta pentru independenţă naţională. În legătură cu această etapă a vieţii lui Byron, George Sand spune în “Essai sur le drame fantastique“(1839): “Luptătorul de la Missolonghi este un idol şi un mit. Grecia înseamnă pentru el angajarea sa pentru o cauză umanitară.“ După ce fusese

cunoscut nu numai în ţara sa, dar şi în întreaga Europă, după ce a cunoscut gloria, după ce a fost numit în 1823, membru al Comitetului grec de la Londra, după ce s-a văzut ovaţionat ca un erou de poporul grec, pe care l-a sprijinit în lupta sa pentru independenţă împotriva turcilor, Missolonghi este şi ultima etapă a vieţii lui Byron. Aici se îmbolnăveşte şi moare. Contele Gamba relatează în amintirile sale despre Byron că acea noapte în care poetul a trecut în eternitate a fost o noapte cu furtună cumplită şi poetul ar fi spus că şi viaţa sa fusese asemeni acelei nopţi. Byron a fost considerat de greci şi continuă să fie, ca un erou naţional, la moartea sa s-a declarat doliu naţional, inima sa a fost îngropată pe pământul Greciei, la Missolonghi, trupul a fost dus în Anglia, dar autorităţile nu au acceptat ca el să fie înmormântat la Westminster Abbey, unde nu există nici azi bustul său în colţul poeţilor englezi. Cât despre infirmitatea de care a suferit lordul-poet, unii cercetători ai zilelor noastre afirmă că ar fi fost vorba despre poliomelită, a fost privită într-un mod jignitor mai ales în copilărie şi în adolescenţă, dar, după cum singur o mărturiseşte, aceste jigniri suportate din partea mamei şi a colegilor de şcoală şi-au pus amprenta pe toată existenţa sa, mereu a vrut să braveze, a vrut să demonstreze celor din jur că el nu le este inferior ci dimpotrivă. Poate din acest motiv a fost adesea considerat chiar mai orgolios decât era în realitate. Iată ce puternică influenţă nefastă poate avea atitudinea celor din jur în formarea unui caracter, în devenirea unui om. Prin geniul său, Byron a învins destinul căci poezia sa este “lava imaginaţiei a cărei revărsare previne un cutremur”, după cum singur o spune.

HARIETA EMINOVICI (1854- 1889) “Ei au doar stele cu noroc Şi prigoniri de soarte…” Luceafărul” Una dintre primele persoane cu handicap locomotor din România despre care avem informaţii este sora poetului nostru naţional, Mihai Eminescu. Ea, Harieta, s-a născut în 1854 şi era cel de al nouălea copil al căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Juraşcu. Despre ea avem mai puţine date biografice, acestea apărând numai tangenţial în scrierile exegeţilor ilustrului său frate, totuşi putem să avem o imagine a vieţii sale tocmai datorită acestui fapt. În copilăria sa, Harieta a fost foarte apropiată de fratele său, Mihai, cel care a devenit mai târziu “poetul nepereche”. Mărturie în acest sens, dincolo de romanul lui Cezar Petrescu – Romanul lui Eminescu- stă un fragment de scrisoare a lui Eminescu adresată surorii sale: 20 apr. 1880… “… E mult de atunci, Harietă, de când eram mici de tot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate-n lumea asta… al tău Mihai“ Gândul ne duce, desigur, la Moş Miron – prisăcarul. Poetul se afla la studii la Chişinău când primeşte vestea îmbolnăvirii surorii sale. Fugit de la şcoală şi venit la Ipoteşti, în casa părintească, o găseşte pe Harieta cu o gravă infirmitate care o împiedică să umble. După câte se pare ea a învăţat singură scrisul şi cititul, căci le scrie temătoare fraţilor săi plecaţi la studii în străinătate. Iată un alt episod ce vine să contureze istoria acestei existenţe: Mihai soseşte acasă pentru o scurtă vizită de

la Viena. Harieta are şaptesprezece ani, nu poate să meargă singură, încearcă să se deplaseze sprijinită de cei din jur .Din scrisorile fratelui ei reiese clar dragostea frăţească ce i-o poartă, dar şi faptul că nu o înţelege. Din sursele ce ne-au stat la îndemână, nu am putut alcătui portretul fizic al Harietei, dar putem trage concluzia că era un intelect strălucit, din moment ce a învăţat singură tainele cititului şi scrisului, şi mai ştim că existau discuţii destul de elevate între ea şi fraţii săi, chiar dacă de la un timp aceştia o depăşiseră ca şi nivel de cunoaştere. Nu cunoaştem nici diagnosticul fetei, ştim numai că o vizita uneori un doctor de la Botoşani. Acest lucru înseamnă că părinţii nu au neglijat-o, au încercat să găsească vindecarea pentru fiica lor. Este firesc, dacă ne gândim la vremea desfăşurării evenimentelor, faptul că o mai vizita şi o babă din sat pentru a-i oferi leacuri. Cu unii fraţi plecaţi la studii în străinătate, cu alţii plecaţi de timpuriu în veşnicie, Harieta trăieşte solitar. Singurătatea ei se va accentua şi mai mult după moartea mamei sale. Există o perioadă destul de lungă din viaţa Harietei în privinţa căreia informaţiile lipsesc. Despre sfârşitul, din păcate trist, al eroinei noastre avem informaţii sigure din cartea lui G. Călinescu – Viaţa lui Eminescu - capitolul intitulat – Agonia morală şi moartea. Aici se reproduce un fragment dintr-o scrisoare semnată de şaizeci de persoane, adresată Consiliului general judeţean, în vederea obţinerii unei pensii pentru poetul Mihai Eminescu, aflat în grija Harietei la Botoşani. 27 mai, 1887 “… Mihai Eminescu se află de câteva săptămâni în oraşul nostru, în casa surorei sale, d-ra Harieta Eminovici. Multă lume aicea cunoaşte suferinţele extreme de care e atinsă sora poetului şi puţini s-au gândit până la ce semn prezenţa nepreţuitului oaspe

apasă din această cauză existenţa acestei fiinţe lipsită aproape definitiv de libertatea pasului.” Deci, Harieta îşi îngrijeşte fratele convalescent cu dragoste şi cu devotament chiar dacă acest lucru înseamnă pentru ea un mare efort, având în vedere propria ei stare de sănătate. Ea intenţiona chiar să cumpere o casă pentru ei doi din suma de bani rezultată din colecta publică. Dar nu s-a întâmplat aşa, fratele său pleacă iar la Bucureşti, îndată ce se simte destul de întremat pentru aceasta şi Harieta rămâne singură, cade grav bolnavă şi se stinge la scurt timp după moartea ilustrului său frate. Conform mărturiei lui G. Călinescu, ea a murit în mizerie, părăsită şi singură, a fost dusă la mormânt într-o birjă, de oameni străini şi nevoiaşi. Familia Eminovici nu a fost extraordinar de bogată, dar nici săracă, totuşi iată că descendenţii săi mor în mizerie, nimeni din familia părinţilor Harietei nu s-a gândit să o sprijine! Nu ştim în ce măsură exista o activitate caritabilă organizată, dar se vede clar că atenţia botoşenenilor a fost atrasă doar de situaţia materială precară a poetului, nu şi de cea a surorii sale, despre care se ştia că are un handicap locomotor grav şi că o duce greu, acest lucru îl deducem din anunţul citat mai sus. Dar avem oare vreun motiv de mirare, cred că nu. Cauze sunt chiar mai multe: mai întâi că în vremea când a trăit Harieta Eminovici, România era un stat ce abia s-a închegat, suntem la relativ puţin timp de la Unirea Principatelor, România este doar pe cale să încerce drumurile modernizării, mentalitatea oamenilor este încă sub influenţa superstiţiilor, a lipsei de educaţie pe care domniile turceşti au favorizat-o, apoi nici măcar în Franţa, o ţară considerată ca leagăn de civilizaţie şi de cultură, situaţia nu pare să fie mult mai bună, un nume ca

acela de Goncour este semnatar al unui articol cu afirmaţii jignitoare la adresa fizicului lui Henri de Toulouse Lautrec. Despre oamenii obişnuiţi, Eminescu spune că “au stele cu noroc” sau “prigoniri de soarte”; se pare că din această a doua categorie a făcut parte şi Harieta.

STEFAN LUCHIAN (1868-1916) „Vreau să dovedesc că oricine munceşte bine si cu demnitate, poate să îndure nenorocirea prin însăşi aceste două însuşiri”. Beethowen Primul mare pictor modern al României s-a născut în comuna Ştefăneşti - Botoşani, tatăl său Dimitrie Luchian, a fost unul dintre ofiţerii apropiaţi ai domnitorului Al. I. Cuza, mama sa era originară din Ialomiţa; Ionel Jianu presupune chiar că domnitorul ar fi fost cel care i-a recomandat lui Dimitrie Luchian să se căsătorească cu o fată munteancă, pentru a întări legăturile dintre cele două ţări. Când copilul are cinci ani, familia se mută la Bucureşti, aici îşi va urma viitorul pictor şcoala elementară şi apoi liceul la ``Sf. Sava``. Ca şi elev manifesta un interes deosebit pentru desen. 1877- moare tatăl său. Nici mama şi nici unchii săi nu sunt de acord ca tânărul să îmbrăţişeze cariera artistică, ei îl vor mai curând militar, mai ales că în familie mai existase o rudă, boier Andrei, care fusese``zugrav” de biserici, familia nu prea era mândră de el. Dar vocaţia este mult mai puternică decât sfaturile familiei. Tânărul Luchian se înscrie şi urmează cursurile Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti. Are printre profesori şi pe Nicolae Grigorescu, acesta îl apreciază şi-l îndrăgeşte. O altă pasiune a lui Luchian era muzica, a făcut şi studii de conservator, dar în cele din urmă artele plastice au rămas opţiunea sa finală. Totuşi a cântat mai târziu şi în orchestra Teatrului Naţional din Bucureşti. La terminarea facultăţii obţine o bursă de studii la Munchen. Dar ceea ce se studiază aici nu-l satisface pe acest tânăr

nonconformist, el este pasionat şi pasional, trăieşte cu patima fiecare moment al vieţii. El vrea altceva decât să înveţe vechile doctrine, vrea suflul modern, o expresivitate nouă, toate acestea speră să le găsească la Paris. Se pare că avea dreptate viitorul său exeget, Jacques Lassaigne: Numai arta poate opri goana timpului, mersul distrugerii inexorabile. În 1891, Luchian pleacă la Paris, după cum era de aşteptat, acest tânăr noncomformist, acest spirit rebel nu avea să se înscrie la Ecole des Beaux Arts ci avea să urmeze cursurile academiilor libere, el fiind adeptul celor de la Salonul Independenţilor. Este atras de noul curent declanşat în pictură, de impresionism. Pe lângă impresionism, mai cunoaşte însă la Paris şi viaţa mondenă. În anul 1892, se întoarce în ţară. Mama sa, care veghease mereu asupră-i, murise, un an mai târziu îşi deschide un atelier la Bucureşti. După cum ne spune Jacques Lassaigne, Luchian îi găseşte pe artiştii din ţară cuprinşi de închistare în vechile canoane, în tipare depăşite, în timp ce stilul său aduce noul, pe care vrea să-l implanteze şi să îl insufle tinerilor artişti români. Deocamdată, este însă atras de viaţa mondenă a capitalei, participă la curse, ţine afişul presei de scandal, al bârfelor din cafenele; Valentin Ciucă ne spune că se ia la întrecere cu echipajele muscalilor, aventurile picante nu lipsesc din viaţa sa, nu lipseşte nici de la vestitele bătăi cu flori de la şosea, despre acestea ne-a vorbit cu

lux de amănunte şi Camil Petrescu în cunoscutul său roman – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război -. Acelaşi Valentin Ciucă ne spune că, dincolo de frivolitate, în această perioadă, Luchian este un personaj care apare în poze studiate pentru a produce o anume impresie. Lumea artei se arată reţinută faţă de acest dandy care se comportă la Bucureşti de parcă ar fi la Paris. Dar să vedem portretul artistului, aşa cum îl descriu contemporanii: înalt, cu înfăţişare atletică, elegant până la pedanterie, cu aer sportiv degajat, dar tot aici trebuie să spunem că vorbea rar, cam de sus şi că avea o atitudine caustică faţă de mediocritate. Cât de mult avea să se schimbe acest portret, cu trecerea timpului! Lassaigne vorbeşte despre ochii mari negri, profunzi şi uimiţi care i – au străpuns pe toţi cei care l-au cunoscut. Moştenirea părintească se diminua tot mai mult şi ca urmare pictorul petrece tot mai mult timp în faţa şevaletului, astfel încât imaginea omului de lume se estompează devenind tot mai palidă şi locul acestei imagini este luat de cea a pictorului. Un pictor care nu este mulţumit de stilul de lucru al colegilor săi din ţară, el caută un stil nou şi mai ales original. Luchian participă la câteva expoziţii, cum ar fi cea a Cercului artistic (cu tabloul O păstoriţă ), dar receptarea de către critica vremii este deficitară. Pe măsură ce averea părintească moştenită se împuţinează, pictorul petrece tot mai mult timp în faţa şevaletului şi este tot mai des prezent pe simeze. Dacă un dandy era un deliciu pentru bârfa mondenă, un pictor cu concepţii şi cu tehnică originale, i-a deranjat pe cei care făceau manevrele de culise ale artei oficiale în

Bucureştiu-l acelei perioade; dintre aceştia făcea parte un oarecare C.I. Stăncescu, fără legături directe în privinţa artei (nici pictor, nici critic de artă) dar cu relaţii. Un nume care mai avea să revină în viaţa pictorului ca reprezentând un personaj malefic gata să-i facă necazuri. Între tinerii artişti, Luchian se bucură de o anume autoritate profesională, spiritul său rebel este susţinut de aceşti tineri care aderă la atitudinea sa de frondă. Această atitudine culminează cu evenimentul din 1896, când independenţii îşi deschid propria lor expoziţie, chiar vis-à-vis de Ateneu, un fel de replică la salonul refuzaţilor din Franţa. Ca un însemn al spiritului de frondă, expoziţia are la intrare un mare drapel roşu. Printre participanţi se numără : C. Artachino, N. Vermont, N.S. Petrescu-Găină, N. Grant etc. Tinerii artişti sunt susţinuţi de N. Grigorescu. Împreună cu Al. Bogdan-Piteşti, Luchian fondează, în 1897, societatea “Ileana”, cu o revistă purtând acelaşi nume. Aceasta apare doar câteva numere, cheltuielile de editare depăşind posibilităţile financiare ale celor ce o editau. Dacă Luchian nu a declanşat un curent, el a pus cu siguranţă bazele unei noi şcoli în pictura românească. Iată ce scrie Gal (pseudonimul lui B. Brănişteanu): “Lui Luchian ar trebui să-i dedicăm un studiu deosebit pentru a arăta importanţa pe care o are arta inaugurată de dânsul. “ Din păcate situaţia financiară a artistului devine tot mai precară, ajungând la sărăcie şi în cele din urmă fiind obligat să trăiască în mizerie, la mila rudelor şi a prietenilor. În această situaţie este obligat să accepte lucrări minore ca pictarea a două tablouri pe puntea unei ambarcaţiuni de lux şi pictarea a două biserici, după gustul mărginit şi desuet al unor preoţi retrograzi. Una

dintre bisericile pictate se afla în Alexandria, aici are o idilă cu cumnata primarului, dar aceasta este curmată dur de familia fetei din motive lesne de înţeles. Tocmai în această perioadă de sărăcie lucie îşi fac apariţia şi primele semne ale unei boli cumplite ce i-a marcat întreaga existenţă. Este vorba despre o afecţiune la şira spinării şi în spital este îngrijit timp de şapte luni de doctorul Gh. Marinescu. La ieşirea din spital i se recomandă evitarea totală a efortului de orice fel, în caz contrar este pândit de paralizie, orbire sau chiar demenţă. După cum era de aşteptat, recomandările sunt ignorate, atât din cauza sărăciei cât mai ales din cauza impetuoasei nevoi de a picta. Îşi vizitează o rudă îndepărtată din Moldova,unde pare să se întremeze. Dar şi mai departe el pictează minunate peisaje ca cele de la Brebu, Govora, din Bărăgan, Filipeştii de Pădure sau Poiana Ialomiţei . Adesea deplasările le face ghemuit în căruţă pentru a picta. La un moment dat este obligat să se mute într-o casă foarte modestă, umedă , într-unul din cele mai mizere cartiere ale Bucureştiului, Mahalaua Dracului. Aici găseşte un model care-l fascinează, Moş Niculae Cobzarul, un alt model din acelaşi cartier este Safta florăreasa, pe care o vede frumoasă, cu trăsăturile ei specific româneşti, aşa cum frumoase sunt toate chipurile feminine reprezentate în tablourile lui Luchian, “Între flori“, ” Scurteica verde” şi altele. Sănătatea sa, şi aşa şubredă, nu mai rezistă şi la numai treizeci şi trei de ani începe cumplitul său calvar care va dura cincisprezece ani. Începând cu picioarele, paralizia avansează cuprinzându-i treptat întregul trup. Astfel că în cele din urmă artistul nu mai poate părăsi camera şi mai târziu chiar şi a ţine în mână pensula devine un lucru

imposibil, i se leagă pensula de încheietura mâinii, iar culorile îi sunt preparate de un nepot prin alianţă, pictor şi el, după indicaţiile lui Luchian. Inteligenţa şi talentul creatorului vor compensa de acum mobilitatea. Fiind conştient de degradarea permanentă a sănătăţii sale şi chiar de iminenta apropiere a stingerii, el caută să-şi cristalizeze şi să-şi termine opera, să-şi materializeze geniul creator de care devenise conştient. Dacă sănătatea îl ameninţă tot mai aspru începe să apară în schimb succesul pe plan artistic, şi mai ales financiar, căci tablourile sale încep să se vândă la preţuri destul de bune. Acest lucru îi permite să locuiască într-o casă ceva mai bună şi să-şi asigure cele necesare. Aici avea să locuiască împreună cu familia Cocea, doamna Cocea rămânând cea mai desăvârşită soră de caritate pentru Luchian, până în cea din urmă clipă. Peisajele nu mai sunt un subiect disponibil, ceea ce-l va atrage în această situaţie sunt naturile statice, dar cu precădere florile şi dintre ele favorite par să-i fi fost anemonele. De fapt aceste flori au devenit reprezentative pentru pictor. Dacă Luchian a pictat cu precădere flori, trebuie să ştim că ele îi aduceau ceva din natura pe care n–o mai putea cutreiera, seva pământului şi splendoarea zămislită de lumina şi de căldura soarelui. Anemonele sale fragile şi efemere opun roşului aprins al petalelor, simbol al vieţii, miezul negru de seminţe, însemn al extincţiei, spunând poate în limbajul lor că viaţa şi nefiinţa coexistă. Să amintim aici frumoasele cuvinte ale lui Octavian Paler (op. cit.) – Suferinţa nu creează valoare, dar aproape întreaga operă a lui Luchian este o suferinţă transformată în valoare -. Pentru Luchian ,arta nu este un refugiu, ea este vocaţie, aşa cum este pentru orice artist adevărat. Remarcabile sunt şi cuvintele lui Oscar Walter Cisek: ” Luchian a pictat ceea ce nu i-a fost dat să trăiască, plenitudinea vieţii.”

Deşi, în perioada sa de captiv al odăii, este mai singur decât fusese până atunci, marii artişti ai vremii, spiritele superioare, îl vizitează, din respect, din dragoste şi preţuire. Un exemplu în acest sens este vizita lui Tonitza. Iată cum descrie acest artist de mare sensibilitate odaia de suferinţă a deja ilustrului său confrate:” L-am găsit ca de obicei în pat. Odaia lui albă şi mare împărtăşea o linişte şi un parfum de sanatoriu. Capul îi sta proptit între perne. Trupul acoperit cu o cuvertură, se bănuia schelet. Întreg cuprinsul odăii era stăpânit de capul lui. Un cap enorm, cu unghiuri aspre de craniu, peste care pielea, palid arămie, devastată de variolă se subtiliza în preajma orbitelor sinistre, pe fundul cărora licăreau hipnotic, doi ochi impresionanţi ca două ţipete în noapte…Numai gura lui (o gură largă, fantastică, a cărei buză superioară, mare, se apleacă voluptos de bună peste cea inferioară, fină ca profilul unei petale de roză) zâmbea blajin sau părea că zâmbeşte necontenit. ” Cât este de diferit acest portret faţă de cel precedent ! De altfel diferenţa există şi între autoportretele artistului, realizate în diferite momente ale vieţii, pe măsură ce boala a pus stăpânire pe el, cutele dintre sprâncene se adâncesc, expresia de suferinţă este tot mai pregnantă şi ochii săi profunzi, strălucitori par să privească tot mai pătrunzător dincolo de lucruri, dincolo de tot ce este aievea. Autoportretul din 1908 arată dezastrul pe care l-a operat boala asupra sa, comparativ cu autoportretul din 1906. Apoi, Tonitza continuă descrierea odăii lui Luchian – lângă pat, fotoliul mobil, vast şi sfârtecat în stofele lui fanate de greutatea încremenită a trupului paralitic. Încolo, trei scaune de lemn, un dulap de brad cu ustensile de pictură, un bust a lui Ştefan Luchian, modelat de Paciurea, câteva ulcele rustice şi câteva bibelouri mici, orientale -. Aceasta este imaginea camerei de bolnav a lui Luchian pe care ne-a transmis-o Tonitza. Dar spiritul şi geniul ce sălăşluiau în

această, nu simplă, ci sărăcăcioasă încăpere, era reflectată de pictura sa, de culorile sale. Iată ce scrie mai departe Tonitza (Cronici fanteziste neliterare, pag. 40-41) :”O…paleta lui Ştefan! Dacă aş putea s-o am necurmat în faţa ochilor! Din suprafaţa ei mozaicată capricios de nebunia penelor, se desprinde o melodie dramatică şi clară un “aleluia” în care sunetele fine ale violinelor ar predomina sfâşietoare.” Printre cei care l-au vizitat în această perioadă de crâncenă luptă cu boala, a fost şi George Enescu, acesta i-a cântat la vioară timp de vreo două ore, după cum menţionează acelaşi Ionel Jianu , era cel mai de preţ dar pe care un muzician de talia lui Enescu îl putea face, un dar de suflet, venit din adâncul inimii şi al simţirii sale de mare sensibilitate şi nobleţe, după câte se pare cuvintele ce s-au rostit cu acest prilej au fost puţine sau au lipsit cu desăvârşire, dar poate că nici nu ar fi fost necesare, Enescu a dăruit ceea ce era mai scump pentru el, ceea ce a considerat că posedă mai valoros. Toate acestea se întâmplau în iarna anului 1915. Un alt vizitator, care venea adesea în odaia de suferinţă a pictorului, a fost Tudor Arghezi, de altfel Lassaigne consideră că tocmai acesta ar fi trebuit să scrie o biografie Luchian, pentru că l-a cunoscut foarte bine. Este firesc să ne punem întrebarea, totuşi, fiind atât de bolnav, cum picta Luchian? Răspunsul îl putem afla de la cei care îl vizitau şi adesea îl ajutau în realizarea actului de creaţie. Mai întâi iată ce ne spune Tonitza: ”Iam legat pensula de antebraţul mâinii drepte (căci tabesul i-a luat vigoarea degetelor) şi mâna lui a început să se zbată nervos şi stângaciu pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispă, ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Am fugit din faţa unei schingiuiri voite şi – într-o cameră,

alături, în umbra perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile.” Să vedem acum şi mărturia lui Tudor Arghezi: “El (Luchian) a trebuit, în ultimele lui tablouri, să-şi păstreze şi să întârzie cât mai mult mărturia pensulei proprii în munca orientată cu punct a calfei. Resurecţia pe care trebuia să i-o dea ea unui Lazăr, snopului de crăiţe dintr-o oală de pământ se împlinea cu o sforţare uriaşă o dată cu reînvierea, încă o dată, de o secundă a nervului scufundat în neant. Apuca pensula cu cele trei degete cu care se închină plugarul, poruncea ajutorului să-i ţie, cu mâna lui, buricele degetelor de pensulă. Arăta unde să i se poarte mâna în cuprinsul paletei, în ce culori să i-o întindă, ce atingeri de vopsea să adune şi unde să fie frământate, unele întraltele, firmiturile dumicate…Îndată ce se petrecea ciocnirea, floarea, lovită de pensulă, se trezea ca din veşted, ca o vocală ce şi-ar rosti singură sunetul din hârtie.”( Tudor Arghezi ,1939, ”Curentul Magazin”).Toţi cei ce l-au cunoscut mărturisesc cât de pretenţios era pregătit orice buchet care era menit să-i fie model, exasperând pe cei ce-l aranjau. Deci acesta era preţul pe care trebuia să-l plătească Luchian pentru a crea. Câtă voinţă, câtă patimă, câtă dragoste, dar mai ales ce sacrificiu pentru a reda nu o imagine oarecare ci acea imagine artistică ce se poate zămisli numai în capacitatea de a pătrunde şi de a reda a unui mare artist! S-ar putea ca unii să fie de părere că am pătruns prea adânc în universul intim al unui om, dar este necesar să se cunoască ce mare este efortul pe care o persoană cu handicap locomotor trebuie adesea să-l depună pentru a face gesturi simple, gesturi care pentru alţii (mai norocoşi) sunt numai gesturi smulse din cotidian. Pentru a crea valorile de care azi se bucură mulţi privitori (tablouri de mare valoare , nu numai artistică dar şi financiară) efortul şi sacrificiul s-au îngemănat.

Dar nu mintea, ci fizicul pictorului se stingea cu fiecare clipă şi strădania inegalabilă a artistului nu era din vanitate şi cu atât mai puţin pentru bani, ci din dragoste pentru artă sau poate că în acest fel depunea un ultim efort pentru a mai menţine legăturile cu această lume, o lume din care ştia că trebuie să plece curând, lumea noastră, pe care Ana Blandiana o numeşte undeva cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Tocmai această lume de care îi venea greu să se despartă, în ignoranţa si mişelia ei, îi mai rezervă o ultimă lovitură, nedreaptă şi lipsită de sens. Un obscur şi banal om politic, un parlamentar al cărui nume a devenit lipsit de importanţă cu trecerea timpului, cumpărase nişte tablouri ale lui Luchian, auzind în târg un zvon conform căruia pictorul nu mai poate picta şi că doar semnătura de pe tablouri îi aparţine, omul obscur, dar influent, s-a îndoit de autenticitatea operelor achiziţionate de el. Urmarea a fost o reclamaţie la Parchet. Apoi convocarea pictorului, aflat aproape în agonie, pentru interogatoriu. Un funcţionăraş servil, plin de zel, aplica ordinul , supunându-l pe Luchian unui interogatoriu dur, jignitor şi plin de neruşinarea unui ignorant cu rea-voinţă. Monstrul numit lipsă de înţelegere părea să triumfe tocmai acum, la sfârşitul vieţii sale, asupra artistului. Poate că valoarea reală este recognoscibilă pentru oameni atunci când ea a trecut pe lângă noi şi nu se mai poate face nimic pentru ca semenul nostru să ştie că-l vedem, că-l preţuim, că-l iubim. Lipsa de înţelegere şi ignoranţa pot provoca răni adânci tocmai în acele suflete care aparţin întregii naţiuni şi cărora aceasta le datorează respect şi recunoştinţă. Ştefan Luchian a murit la 27 iunie, 1916. Tudor Arghezi scria despre el că a pătimit ca nimeni altul şi a răbdat scrâşnind din dinţi ca un titan. Desigur, se poate spune că şi Renoir a fost ţintuit în fotoliul pe rotile un timp, dar acesta din urmă era deja bătrân la vremea respectivă,

cea mai mare parte din opera sa fusese deja realizată, pe când Luchian tocmai îşi găsise modul său propriu de exprimare artistică. Este o mare diferenţă între cele două situaţii şi artistul român este, din nefericire, în situaţia cea mai defavorizată. Dar să vedem câteva păreri ale unor personalităţi despre pictorul şi omul Ştefan Luchian. În discursul său de recepţie la Academia Română, Gh. Petraşcu spune despre Luchian: Bun, blând, sentimental, adeseori în glumă muşcător şi mucalit, Luchian a fost printre pictorii noştri un colorist excepţional. Iser: Luchian este singurul om liber către care se puteau îndrepta nădejdile celor tineri, singurul artist adevărat care putea să înnoiască, să deschidă larg ferestrele picturii române. Să menţionăm şi cuvintele laconice, dar concludente ale lui I.L. Caragiale: “Băiatul ăsta nu ştiu ce are că mă reţine.” Tocmai în acest artist, care, pentru a crea, a sacrificat cu fiecare tuşă de penel câte o bucăţică din viaţa sa, din sufletul său, s-a lovit cu cruzime şi răutate. Iată preţul ignoranţei şi a egoismului. Reflectând la destinul crunt al pictorului român, cred că el ar putea fi numit un Beethowen al culorilor, la fel ca şi marele compozitor, a înălţat o ‘’ odă’’ luminii şi strălucirii, nu în lumea sunetelor ci în lumea culorilor, dacă Beethowen a fost un titan, nu mai puţin, în felul său, şi Luchian a fost unul, căci ambii au iubit viaţa în circumstanţe în care ar fi avut suficiente motive s-o urască. Dar dragostea rămâne cea mai puternică forţă din lume. În zilele noastre sunt oameni care nu-şi pot utiliza nici mâinile şi nici picioarele pentru a picta, dar o fac cu gura, ei sunt stimaţi şi apreciaţi în lumea civilizată, sunt ajutaţi

să aibă posibilitatea de a crea, ba chiar să-şi valorifice lucrările, fie şi sub forma unor reproduceri comercializate ca şi felicitări. Din experienţa mea personală pot să spun că am constatat că astfel de oameni sunt consideraţi cel mult “interesanţi “pe meleagurile noastre şi este păcat, căci valoarea lor este mult mai mare de atât, ei sunt nişte luptători de fiecare zi, dar mai ales nişte învingători de fiecare zi, care-şi duc existenţa cu modestie şi laurii victoriei nu le încoronează fruntea. Dar nici Isus nu a fost recunoscut ca profet în ţara Sa.

UN VIRUS TEMUT- POLIOMELITA Dacă în cea de a doua parte a sec.XX cancerul şi SIDA au făcut ravagii, decimând populaţia planetei, la începutul sec. XX, o altă boală necruţătoare a făcut un număr deosebit de mare de victime la nivel mondial. Nici România nu a fost ocolită, ca şi în alte ţări ale globului epidemia aceasta s-a declanşat şi apoi s-a propagat rapid, atingând în special copiii, dar adesea şi persoane adulte, provocând uneori deces, dar de foarte multe ori paralizii declanşate de atacarea sistemului nervos central, paralizii care nu s-au mai putut vindeca niciodată total, ele au putut fi ameliorate într-o oarecare măsură, dar sechelele au ca urmare handicapul locomotor pe viaţă, pe care multe persoane din ţara noastră şi din alte ţări ale globului, le poartă şi azi, el putând fi chiar foarte grav. Dar ce este poliomelita? Iată o întrebare la care chiar unii medici tineri ezită să dea un răspuns. Şi credem că nu este corect să fie aşa, căci, chiar eradicată, această boală poate însemna o ameninţare, ea poate fi ţinută sub control numai prin vaccinarea copiilor şi prin atenuarea urmărilor sărăciei. Virusul poliomelitic are o structură relativ simplă, asemănătoare virusului gripal, se manifestă numai la om, se transmite prin ape reziduale infestate sau prin alte mijloace care pot fi puse în legătură cu lipsa de igienă. În 1953, Salk a elaborat un vaccin cu ajutorul căruia au fost protejaţi milioane de copii ai Europei de vest. Vaccinul a pătruns în România câţiva ani mai târziu, astfel multe dintre victimele epidemiei de atunci ne sunt azi contemporani. Poliomelita este o boală a mizeriei,

dar, după cum ne spun cercetătorii francezi, trebuie să fim în continuare vigilenţi, poliomelita poate deveni oricând o armă chimică şi (aş adăuga eu) una foarte periculoasă, chiar în contextul mondial prezent, vestea poate părea şi mai alarmantă, căci o nenorocire ar putea izbucni prin contaminarea apei potabile de o mâna criminală. Protecţia cea mai sigură rămâne vaccinarea. În China, în anul 1999, după apariţia unui singur caz de polio, guvernul a ordonat vaccinarea a şapte milioane de persoane. Focarele se reactivează în ţările lumii a treia, ţări răvăşite de război şi foamete. În astfel de ţări au fost înregistrate şase mii de noi cazuri de poliomelită în anul 1998. În anul 2000 s-a înregistrat o nouă răbufnire în Irak, la copii sub doi ani. Tot cercetătorii francezi afirmă că acest virus cumplit poate să persiste luni de zile în apele uzate. În anii ce au trecut, costul unei campanii de vaccinare, la nivel mondial se ridica la zece miliarde de franci francezi. Şi este de reţinut că, în conformitate cu OMS, se consideră că nu se poate renunţa la vaccinări nici după eradicarea maladiei. În România anilor post belici, conform unor surse neoficiale, au existat aproximativ cinci sute de mii de cazuri de poliomelită, în funcţie de gravitatea fiecărui caz, deznodământul unora a fost decesul în câteva zile sau alteori sechele ce au avut ca urmare infirmităţi purtate toată viaţa. Mulţi dintre aceştia poartă povara unor astfel de sechele şi în zilele noastre. Din această cauză consider că este periculos să nu cunoşti amenintarea care pândeşte din umbră, ameninţare ce rămâne valabilă, chiar dacă în iulie 2002, OMS a declarat că poliomelita a fost eradicată în Europa; de reţinut este că, în perioada 1990 - 1992, în

România s-au înregistrat 12 cazuri de poliomelită, după cum s-a anunţat în mass media. Totuşi OMS menţine obligativitatea vaccinării pentru statele din Europa.

FRANKLIN DELANO ROOSEVELT (1882 -1945) "Ce mi se întâmplă mie i se poate Syrius

întâmpla oricui."

Necruţătoarei poliomelite i-a fost victimă unul dintre cei mai importanţi preşedinţi ai Americii, Franklin Delano Roosevelt. El s-a născut la New York, în 1882 şi avea să devină singurul preşedinte al Statelor Unite care a fost reales de trei ori consecutiv, într-o perioadă când ţara sa traversa o dificilă perioadă de recesiune economică şi mai târziu avea să fie implicată şi în cel de al doilea Razboi Mondial. Chiar dacă se afla în scaunul său pe rotile şi-a îndeplinit cu curaj sarcina de preşedinte pe care şi-a asumat-o şi de care s-a achitat cu brio, rămânând o personalitate ce şi-a înscris pentru totdeauna numele in istoria mondială. Dar să privim pentru o clipă cum s-a desfăşurat viaţa acestei personalităţi de excepţie a lumii politice americane şi mondiale, din perioada primei jumătăţi a sec. XX. Roosevelt a avut o copilărie fericită, după cum el însuşi ia spus-o unuia dintre biografii săi, Emil Ludwig, cel care a scris şi Germanii. Cartea acestuia cuprinzând biografia celebrului om politic a apărut încă în timpul vieţii lui Roosevelt, a fost citită chiar de el. Provenea dintr-o familie înstărită ce locuia pe un minunat domeniu şi fiind copilul din cea de a doua căsătorie a tatălui său, acesta era un om bătrân care se comporta cu fiul său cel mic de parcă i-ar fi fost bunic. Au trăit cu toţii într-o lume de basm în care toate lucrurile bune şi frumoase puteau să devină realitate. Franklin avea nouăsprezece ani când tatăl său a murit, dar mama sa era suficient de tânără pentru a se ocupa de problemele "fermei", după cum avea să numească mai târziu proprietatea lor, viitorul

preşedinte. Din fragedă copilărie a fost deosebit de pasionat de ornitologie, ca rezultat al acestei preocupări, el a lăsat cea mai cuprinzătoare colecţie de păsări din Dutches County. Şi-a păstrat preocupările în domeniul ornitologiei toată viaţa, chiar şi atunci când handicapul său sau funcţia de preşedinte reprezentau o piedică in acest sens. Roosevelt a rămas legat afectiv pentru tot restul vieţii de casa copilăriei sale, aceasta are o cameră-birou pe care el o numea "Summer White House" adică "Casa Albă de Vară". Printre oaspeţii remarcabili ai casei îi putem numi pe regele George VI al Angliei şi prim-ministrul Winston Churchill. Franklin D. Roosevelt şi-a urmat studiile la Groton, în Massachusetts, a obţinut la Harward o licenţă în istorie apoi a studiat dreptul, la Columbia University, din New York şi a lucrat mai târziu la o renumită firmă de avocatură din acelaşi oraş. În 1905 s-a căsătorit cu o verişoară foarte îndepărtată, Anna Eleanor Roosevelt, au avut şase copii, dintre care unul nu a supravieţuit. În politică a intrat în 1910, fiind ales în senatul statului New York, în 1912 a fost reales în această demnitate, în 1913 a devenit secretar de stat în domeniul navigaţiei, post ce avea să-l pregătească pentru rolul pe care-l va juca în cel de al II-lea război mondial. În 1921, Roosevelt se îmbolnăveşte de poliomelită, în timpul unei vacanţe petrecute la Campobello Island. Deşi a depus eforturi susţinute, Roosevelt nu a mai reuşit

niciodată să-şi redobândească deplina funcţionalitate a membrelor inferioare, modul său de a se deplasa devenind legat de scaunul rulant şi cârje. Faptul că poliomelita a făcut din el o victimă, nu l-a determinat la izolare; a întemeiat, în timp, o fundaţie pentru persoane atinse de aceeaşi boală necruţătoare, la Warm Springs, Georgia şi a depus mari eforturi pentru a sprijini cercetările pentru realizarea vaccinului antipoliomelitic, cu generosul scop de a proteja pe semenii săi de nefasta experienţă de care el însuşi a avut parte. În 1928, devine guvernator al New York-ului, în 1930 este reales guvernator şi îşi începe campania prezidenţială. Succesul îi surâde, la 4 martie 1933 Roosevelt îşi ocupa în mod oficial funcţia de preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Iată, deci, un om aflat în scaun pe rotile a fost ales de americani pentru a le fi preşedinte, cu încredere, fără prejudecăţi, ele, prejudecăţile, au fost lăsate în afara acelor bagaje pe care americanii, veniţi de aiurea, le-au luat cu ei în " lumea nouă ". Nu mi-aş permite să răspund la întrebările de genul : "oare în lumea civilizată a bătrânei Europe din acea vreme, ar fi putut să se întâmple acest lucru ?" " dar în zilele noastre?" " dar în ţara noastră, cea de acum?", mărturisesc totuşi că nu pot să nu mi le pun. La data preluării mandatului de preşedinte de către Roosevelt, ţara se afla în gravă recesiune, fabricile se închid, există tot mai multe bănci falimentare şi şomajul are o rată deosebit de ridicată. Programul pentru depăşirea acestei crize, iniţiat de proaspătul preşedinte - "New Deal"- este pus în aplicare prin acţiuni rapide. După cum era de aşteptat, programul a declanşat şi critici, dar a avut şi consecinţe favorabile

imediate, ele au avut ca rezultat creşterea economică, redeschiderea băncilor şi salvarea a mii de oameni. După câte se pare, electoratul american a apreciat pozitiv activitatea sa prezidenţială în privinţa politicii economice. Ascensiunea nazistă, atacarea Poloniei de către Hitler în 1939, au fost evenimente ce nu au putut să-l lase indiferent pe Roosevelt, el a acordat sprijinul necesar Franţei, Angliei şi Chinei, astfel după atacul surpriză al japonezilor, de la Pearl Harbor, 7 decembrie 1941, declaraţiile de război din partea Germaniei şi Italiei, aruncă America în război. Acelaşi preşedinte Roosevelt a fost cel care a pus bazele Axei de forţă prin "Declaraţia Naţiunilor Unite" din 1 ianuarie 1942. Moartea singurului preşedinte al S.U.A. care a fost reales pentru un al treilea mandat a survenit la 12 aprilie 1945. Iată că acest om care s-a luptat cu consecinţele bolii, cu restricţiile şi renunţările la care l-au supus sechelele poliomelitei, a jucat un rol extrem de important pe arena istoriei mondiale, se spune despre omul Roosevelt că în cele mai multe privinţe era un om ca oricare altul, dar că şi boala adusese unele schimbări în felul său de a fi. De pildă, se temea de un eventual incendiu, din această cauză a cerut să nu fie lăsat niciodată singur, să-i fie mereu cineva alături. Dar să privim puţin şi reversul medaliei; dincolo de politician este omul, un om atins de o gravă disabilitate, aceasta îl punea în imposibilitatea de a se putea salva în caz de incendiu. Trebuie să ştim că în ziua din ajunul declanşării poliomelitei, Roosevelt a participat la stingerea unui mare incendiu, este posibil ca această amintire să-l fi urmărit tot restul vieţii, poate că imaginea acelui incendiu a continuat să se asocieze cu o imagine de rău augur, cert este că preşedintele nu s-a

mai întors niciodată la Campobello Island după declanşarea bolii, deşi membrii familiei sale au continuat să îşi petreacă uneori acolo o parte din vacanţe. Teama este o reacţie umană normală. Un om aflat în scaunul pe rotile este mai vulnerabil, chiar dacă el este preşedinte al SUA. Dar un om aflat în aceeaşi situaţie în zilele noastre poate să se teamă de mai multe lucruri şi cu o mai mare intensitate, mai ales dacă nu este bogat, pentru a-şi plăti securitatea personală şi nici preşedintele SUA nu este. Aflăm din scrierile biografilor săi că a suportat greu lipsa de independenţă şi cea a vieţii private. Acestea sunt frustrări la care sunt supuse pesoanele dependente de scaunul pe rotile (şi cui îi place să fie cu totul dependent?). Trist sau obosit, un om cu autonomie locomotorie deplină, face o plimbare solitară în natură, dar celui în scaun pe rotile nu-i este dat să beneficieze de aşa ceva, dependenţa merge mult mai departe, nici măcar o scrisoare nu poate expedia, fără ca un intermediar să cunoască destinatarul. Şi ca să atingem problema în întreaga sa duritate, îmbrăcatul sau dezbrăcatul pot fi şi ele, în mod obligator, lipsite de intimitatea firească pe care orice om şi-o doreste. În cartea lui Hugh Gregory Gallagher, "Splendida depresie a lui Franklin Delano Roosevelt" se spune că acesta avea grijă să nu se vadă în public aspectul deformat şi neputinţa sa fizică. Ar fi posibil ca unii să creadă că se ruşina de toate acestea. Nu am avut privilegiul de a cunoaşte această mare personalitate şi nu pot să afirm sau să neg astfel de supoziţii, dar pot să mă întreb : " Există oare un om normal care să-şi arate cu plăcere defectele fizice?" Şi aceasta în contextul în care poliomelita, în cele mai multe cazuri, a alterat

imaginea firească a trupului celor ce i-au căzut victimă. Deşi un spirit superior ce a dominat istoria timpului său, Roosevelt este un om, un om care a dus o luptă dublă, una pentru a-şi îndeplini responsabilităţile de preşedinte (deloc neglijabilă) şi una împotriva sechelelor poliomelitei, care i-a luat atât de multe lucruri de care se bucurase din plin până în momoentul îmbolnăvirii sale. Astfel de luptători, chiar dacă ei sunt anonimi, trăiesc mulţi alături de noi. Îi vedem, îi remarcăm în viaţa de toate zilele ? În acest punct nu pot să nu amintesc de frumosul motto a lui Graham Green la romanul său "Anotimpul ploilor": "In limitele normalităţii orice individ se iubeşte pe sine. Când i se întâmplă să se nască cu o diformitate sau cu o trăsătură nefirească, sau să fie atins de ea mai târziu, simţul său estetic se revoltă şi îi vine un fel de dezgust de sine. Deşi pe parcurs se va împăca cu ideea infirmităţilor sale, acest lucru nu este decât la nivelul conştiinţei. Subconştientul său păstrând urma acestei răni, provoacă în personalitatea sa unele modificări care-l determină să fie neîncrezător cu anturajul său." Poate aceasta este şi explicaţia faptului că, după cum afirmă Hugh Gregory Gallagher în "Splendida decepţie a lui Franklin Delano Roosevelt", acesta se simţea bine printre cei de la Warm Springs, unde se ducea adesea pentru a pescui sau pentru a înota. Aici era iubit şi aşteptat, dovada că era prietenos şi comunicativ cu nişte oameni simpli de care nu era legat prin altceva decât prin faptul că sufereau de aceeaşi boală ca şi el. Istoricul Doris Koarns Goodwin spune că Roosevelt a căutat să nu-i dezamăgească pe cei care-l votaseră, în legătură cu aşteptările lor în ceea ce-l privea, îşi ascundea tristeţile personale, uneori depresiile de care

suferea, faţă de public. Cred că ar fi o eroare să fie caracterizat, pentru acest lucru, drept un făţarnic. În public trebuia să apară politicianul ales preşedinte şi nu omul cu problemele sale personale, o astfel de dualitate este nu de condamnat ci de apreciat. Americanii votaseră un leader politic, nu un om cu problemele sale personale, mai mult sau mai puţin cunoscute. Până şi crudul Stalin l-a admirat pe Roosevelt pentru forţa şi onestitatea caracterului său. La ora 3 noaptea, Churchill i-a telefonat pentru a-i împărtăşi temerile în legătură cu cel de al II-lea război mondial, spunând că nu putea adormi înainte de a vorbi cu preşedintele american. Nu se ştie care a fost conţinutul acelei discuţii, dar Churchill a fost sigur în urma ei că nu va fi singur în lupta sa împotriva lui Hitler. "Este cel mai mare om pe care lam cunoscut vreodată." Sunt elocvente aceste cuvinte ale lui Churchill despre Roosevelt. În 1940, soţia sa a spus unui ziarist că : "Boala l-a făcut mai sensibil la nevoile altora". Ce bine ar fi ca mulţi dintre noi să putem trece prin astfel de metamorfoze !

JULIUS PODLIPNY (1898 - 1991) „Căci, destin nu este numai ceea ce ni se întâmplă ci şi ceea ce suntem” Gundolf - Goethe Grafician şi pictor, timişorean prin adopţie, Julius Podlipny s-a confruntat cu un destin dur, din care nu a lipsit sărăcia, o copilărie tristă, fiind de timpuriu orfan de tată, dar la care s-a adăugat şi trauma unui accident feroviar care a avut drept consecinţă pierderea braţului său drept. Dacă soarta l-a lovit cu cruzime, totuşi artistul a reuşit să-şi valorifice talentul şi dragostea pentru artă, rămânând un nume de referinţă în arta plastică românească, având ca elevi pe un Diodor Dure sau un Catul Bogdan. Julius Podlipny provine dintr-o familie modestă, în care sau născut nouă copii, el fiind cel de al şaselea. Tatăl său a fost muncitor feroviar la Bratislava, unde s-a născut şi micul Julius, în anul 1898. La şase ani îşi pierde braţul drept, în urma unui accident feroviar. Ce traumă fizică şi psihologică a trebuit să suporte acest copil! Nu este nevoie de prea multă imaginaţie pentru a ne transpune în situaţia sa, ca să nu mai vorbim de gravele urmări ce putea să le genereze acest fapt asupra viitorului copilului. Peste un an de la nefericitul eveniment, întreaga familie se mută la Budapesta, în speranţa unor condiţii de viaţă mai bune. Dar soarta este iarăşi haină cu această familie, abia după doi ani, tatăl decedează tot în urma unui accident feroviar. Numeroasa familie rămâne fără tată şi deci fără resursele de trai, chiar dacă ele erau modeste. Julius Podlipny îşi începuse şcoala primară în oraşul său natal, la Bratislava şi a continuat-o la Budapesta. După moartea tatălui, familia se mută din nou la Bratislava,

fugind din faţa sărăciei, de care însă nu pare să aibă şanse de a scăpa, Julius învaţă din nou la Bratislava. Acest lucru nu durează prea mult, familia revine la Budapesta, stabilindu-se într-un cartier foarte sărac – Angyalföld -. Portretele sumbre ale locuitorilor acestui cartier le vom vedea în tablourile sale de mai târziu. Situaţia familiei fiind deosebit de grea din punct de vedere material, Julius prestează diverse munci pentru aşi sprijini familia, chiar dacă nu poate beneficia decât de forţa unui singur braţ, ambiţia şi dorinţa de a fi util familiei sale sunt mari dar şi dorinţa de a trăi demn. Trebuie să recunoaştem că efortul este considerabil, totuşi spectrul sărăciei îl va mai urmări mulţi ani de aici înainte.

În anul 1917, tânărul Podlipny se înscrie la Academia de Arte Frumoase din Budapesta. Doi ani mai târziu, în 1919, participă la prima sa expoziţie, Salonul Naţional din Budapesta. Începând cu această dată va participa foarte des la diferite expoziţii. Acest lucru ne face să credem că tânărul artist lucra cu fervoare realizând multe lucrări. Meditând puţin asupra faptului că este vorba despre un artist plastic, este lesne de înţeles că munca sa nu este uşoară, că depune eforturi mai mari decât alţi confraţi ai săi, dar se pare că el era decis să zboare chiar dacă una dintre aripi îi lipsea. Câtă tenacitate, câtă energie a trebuit să canalizeze! Julius Podlipny vine la Timişoara în anul 1926. Locuieşte cu pictorul Varga Adalbert, în atelierul acestuia din cartierul Fabric. Apoi, cei doi înfiinţează aici o şcoală particulară de pictură, acelaşi atelier urmând să adăpostească prima expoziţie a lui Podlipny, în Timişoara. În cele din urmă apare şi mult aşteptatul succes. Prima

expoziţie personală a sa, a fost organizată în 1928, la Timişoara, în sălile Asociaţiunii Culturale din Banat. O amplă cronică plastică îi este acordată de Ioachim Miloia şi Muzeul Banatului îi achiziţionează câteva lucrări. Toate acestea erau semne că munca artistului se bucura de apreciere. Expoziţiile colective se succed la intervale scurte deci artistul a rămas aceeaşi persoană activă, lucrând mult şi având astfel, mereu noi exponate de prezentat. În anul următor are o expoziţie personală la Bucureşti. În anul 1930, se inaugurează la Cluj, o expoziţie colectivă pentru constituirea breslei Barabas Miklos, Podlipny participă cu patruzeci de lucrări. În acelaşi an, obţine premiul I la Salonul Artelor Bănăţene, alături de Aurel Ciupe şi Francisc Ferch. Arta sa este admirată de Nicolae Iorga, cu prilejul vizitei acestuia la Timişoara, ca urmare, artistul este invitat la Vălenii de Munte, pentru a participa la cursurile Universităţii de vară. Împreună cu succesul au venit şi vremuri mai bune din punct de vedere material prin angajarea sa la Exploatarea Cinematografică din Timişoara, până în 1939. Ca o altă dovadă de recunoaştere, este numit profesor la catedra de desen a Şcolii de Arte Frumoase, ce se mutase de la Cluj la Timişoara. Acest post îl va deţine timp de treizeci de ani, muncind cu abnegaţie, exigenţă şi generozitate. În acelaşi an se căsătoreşte cu Ana Gal. Continuă să lucreze şi să expună la toate ocaziile. După desfiinţarea Academiei de Arte Frumoase, Podlipny rămâne profesor de desen la Şcoala de Arte Decorative din Timişoara, fiind coleg cu personalităţi ca Alexandru Popp, Catul Bogdan, Romul Ladea. În continuare este un artist prolific, prezent mereu cu multe lucrări la

numeroase expoziţii. Din 1950 a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, iar între 1951 şi 1955 este preşedintele UAP - Timişoara. Este chemat pentru a ocupa catedra de profesor la Facultatea de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, dar pictorul şi graficianul, care şi-a schimbat de atâtea ori domiciliul de-a lungul agitatei sale existenţe, preferă să rămână timişorean şi această hotărâre îşi păstrează valabilitatea pentru tot restul vieţii sale. După moartea primei sale soţii, în 1963, se retrage pentru o perioadă de un an la Gărâna, apoi se recăsătoreşte cu Annemarie Hehn, care avea să devină un foarte devotat exeget al său. Pictorul îşi continuă activitatea profesională, munca sa bucurându-se de recunoştinţă şi de numeroase distincţii şi medalii. Dar datele sunt reci, chiar dacă ele depun mărturie despre un destin dur, despre omul, Julius Podlipny, ne vorbesc cronicile plastice, dar mai ales opera şi cei care l-au cunoscut. Ioan Frunzetti spune între artist şi opera sa nu există nici o falie, nici un hiat -. Omul este dur nu numai cu ceilalţi ci şi cu sine, totuşi este amar şi duios, în acelaşi timp. Dacă privim opera, ea adevereşte această afirmaţie. Ea, opera este cea care ne poate vorbi fidel şi nemijlocit despre creatorul său. După cum ne spune Annemarie Podlipny, grafica a fost preferinţa artistului, în cadrul acesteia a realizat un stil specific lui. Portretele sale reprezintă în cea mai mare parte chipuri chinuite, de oameni necăjiţi, de cele mai multe ori bătrâni, având privirile aţintite în gol, cu feţe aproape descompuse. Uneori, mai ales în tablourile de tinereţe, viziunea este sarcastică, aşa cum o vedem în

tabloul intitulat "Petrecerea infirmilor" , unde vedem oameni cu picioare de lemn dansând, un altul este aşezat pe o platformă de lemn cu rotile, lipsindu-i picioarele, toate aceste personaje sunt extrem de sărăcăcios îmbrăcate, întregul sugerează o bucurie falsă, o parabolă amară. Suntem nevoiţi să-i dăm dreptate Stelei Radu care spune despre grafica podlipnyană că este lipsită de lamentaţii, de poze romantice, aspră, de o duritate ce ajunge până la brutal. În timp tablourile sale câştigă în echilibru, naturile sale statice încep să inspire o anumită pace, poate o împăcare cu sine şi cu lumea din jur. Doamna Podlipny atribuie aspectele asemeni celor din "Petrecerea infirmilor", impresiei ce-a avut-o războiul asupra artistului, la fel procedează şi Ioan Iovan în "Dicţionarul artiştilor plastici", mă întreb însă dacă propria infirmitate chiar nu a jucat un rol aici. Eu cred că da. Argumentul este simplu, pe măsura trecerii timpului vedem cum atmosfera naturilor sale statice devine caldă, câştigă o seninătate, dar revine subiectul handicapului, ca în tabloul "Natură statică cu proteza mâinii drepte", de data aceasta găsim o atmosferă de împăcare, de linişte. O linişte pe care doar luptătorii adevăraţi reuşesc să o dobândească. Chiar dacă i-a lipsit mâna dreaptă, cea pe care omul o foloseşte cu precădere, artistul şi-a urmat destinul, a creat opere de artă cu ajutorul forţelor rămase disponibile. Acest merit al său, de a fi luptat cu un destin atât de dur pe lângă un handicap nemilos, nu este menţionat în cărţile scrise despre el. Mai curând este trecut sub tăcere. Cine a spus că zborul unui spirit se poate frânge, numai pentru că trupul ce-l poartă nu este intact din punct de vedere fizic!

STEPHEN W. HAWKING (1942) „Ceea ce este esenţial în existenţa unui om ca mine este ceea ce gândeşte şi cum gândeşte şi nu ceea ce face sau suportă.” Einstein Fizician englez de renume mondial, preocupat de teoria găurilor negre, a exploziei lor aplicată atât din punctul de vedere al teoriei relativităţii cât şi cel al mecanicii cuantice. În 1974, Hawking a presupus că în conformitate cu prevederile teoriei cuantice, găurile negre emit particule subatomice până îşi epuizează energia şi în cele din urmă explodează. Iată un subiect despre care până atunci se presupunea că nu se poate şti nimic. Aceste studii despre găurile negre I-au adus o largă recunoaştere la nivel mondial. Dintre distincţiile cu care a fost onorat vom menţiona: 1974 - a fost ales membru în Societatea Regală, 1977 - devine profesor în domeniul fizicii gravitaţionale la Cambridge şi în 1979 - a fost numit în corpul profesoral de matematică de la Cambridge, post ocupat odinioară de Newton. Aşa este prezentat - în rezumat savantul în discuţie de renumita Encyclopaedia Britannica. Poate că unii ştiu care este motivul pentru care abordăm aici acest subiect de discuţie. Credem că este totuşi bine să pornim cu începutul. S-a născut în anul 1942, la Oxford, Anglia, în vremea celui de al doilea război mondial, familia sa s-a mutat la periferia oraşului, unde avea să crească şi Stephen împreună cu cei trei fraţi ai săi. Familia sa, foarte aplecată spre lectură, trecea drept excentrică din cauză că petrecea seri întregi citind, renunţând la alte distracţii, tatăl său refuzase chiar şi introducerea încălzirii centrale, preferând să poarte un pulover în plus. Mama sa era secretară şi tatăl medic

generalist, cercetător în domeniul bolilor tropicale. Stephen a fost un copil precoce şi tatăl s-a îngrijit ca el să frecventeze cele mai bune şcoli. Fiind licean a construit, împreună cu nişte colegi de şcoală un calculator, acest lucru se întâmpla într-o vreme când numai armata deţinea câteva astfel de minuni ale tehnicii, băieţii l-au realizat din piese şi relee vechi, de la telefoane şi aparate de radio defecte. Calculatorul artizanal ştia să facă unele calcule simple şi a fost menţionat în presa locală. La fel ca şi părinţii săi s-a înscris la universitatea Oxford, nu avea nevoie să studieze mai mult de o oră pe zi, temele de casă i se păreau mult prea puerile. La testele la care colegii săi lucrau o săptămână, fără a reuşi să termine mai mult de unul şi jumătate din treisprezece, Stephen lucra câteva ore în ultima zi şi când era întrebat de profesor spunea că a reuşit să termine doar zece. Cam la douăzeci şi unu de ani au apărut primele semne de boală, patinând cu familia a căzut în colaps. Tatăl său l-a dus la spital, a fost supus la mai multe teste, printre altele i s-a luat chiar şi o probă de muşchi din braţ pentru analize, a fost injectat cu substanţe specifice, pentru a i se urmări fluxul sanguin, a stat două săptămâni în spital, dar nu i s-a spus exact ce boală are. În cele din urmă, analizele au confirmat ce era mai rău adică boala lui Lou Gehrig, scleroză laterală amio-trofică. Diagnosticul acesta nu era curabil, Stephen ştia că cei atinşi de această boală urmau să moară într-un an şi jumătate de la manifestarea bolii, prin paralizie progresivă. S-a întors la studii, dar era tot mai îngrozit la ideea că va muri şi acum găsea tot mai multe lucruri pe care ar fi dorit să le facă. Disperarea l-a dus la consum excesiv de alcool, pe care-l bea afundat în muzica lui Wagner. Şocul era gata să-l dărâme. A fost salvat de dragostea

viitoarei sale soţii, după logodna cu aceasta a găsit sens existenţei sale. S-au căsătorit în 1965. Şi în curând avea să devină tată. Se nasc la scurt timp unul după celălalt, Robert şi Lucy, cel de al treilea copil al său Timoty avea să se nască peste doisprezece ani. Fiul acesta nu a mai cunoscut vocea tatălui său căci între timp boala acestuia a progresat, el l-a auzit vorbindu-i doar cu ajutorul computerului special folosit de el în acest scop. Fără ajutorul lui Jane Wilde, soţia sa, Hawcking n-ar fi avut tăria de a rezista. Viaţa domestică nu a fost uşoară, s-a pus problema unei locuinţe adecvate, creşterea şi educarea copiilor. În ciuda avansării paraliziei sale, devine profesor la Cambridge, dar salariul de profesor nu-i putea asigura lui Hawcking banii necesari traiului zilnic, avea nevoie de medicamentaţie foarte scumpă, fotoliu rulant special şi îngrijire de douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Totuşi, la fel ca şi tatăl său, a oferit copiilor posibilitatea de a învăţa la şcoli de renume. A fost ajutat de instituţii caritabile, a scris articole, a ţinut conferinţe, dar veniturile nu ajungeau. Editorul său de la Cambridge University Press l-a încurajat adesea să scrie o carte despre originile universului, ceva care să intereseze omul profan în domeniul astronomiei. Aşa a fost scrisă cartea sa " A Brief History of Time", care după ce a stat doi ani înainte de a fi publicată, a devenit un best-seller, aducându-i autorului un venit substanţial, dar acest lucru s-a putut întâmpla datorită unui editor american. A urmat un şir lung de conferinţe , comunicări ştiinţifice şi cărţi. Pentru a le putea scrie, respectiv susţine s-a folosit la început de interpret, apoi de computerul său care materializează cuvintele printr-o voce sintetică. În acest fel comunică şi

azi, când este recunoscut în întreaga lume. Dar a nu se confunda omul Hawcking cu cercetătorul ştiinţific. Această minte sclipitoare nu este dedublată de un caracter etic demn de admirat. Deşi recunoaşte imensul ajutor pe care i l-a oferit Jane, soţia sa în momentul de maximă cumpănă a vieţii sale, după două decenii de convieţuire domestică, într-o dimineaţă de Crăciun, Hawcking îşi părăseşte soţia şi pe cei trei copii ai săi, pentru o femeie mai tânără, infirmiera sa. Aceasta îl însoţise în călătoriile sale pentru a ţine conferinţe, îl îngrijea în fiecare zi şi în cele din urmă a decis să-şi părăsească soţul pentru a se căsători cu Hawcking. Este de remarcat şi faptul că primul soţ al actualei doamne Hawcking a fost cel care, electronist de meserie, a realizat şi întreţinut computerul cu ajutorul căruia savantul poate vorbi. Nu am menţionat acest episod din viaţa particulară a omului de ştiinţă ca pe un amănunt picant, din el reiese că savantul, din punct de vedere uman, este criticabil, nu este nici pe departe un înger, nu cunoaşte supunerea, nici recunoştinţa. El este numai un bărbat ca oricare altul. Am auzit adesea întrebări ciudate de genul - Este adevărat că oamenii cu handicap sunt răi - avem aici ocazia de a ne referi şi la această problematică. După cum vedem handicapul nu şi-a ales victimele nici după criterii etnice, nici profesionale, nici religioase şi după nici un alt criteriu cunoscut oamenilor, grupul acestor victime reflectă în miniatură societatea umană, pe unii dintre noi durerile îi purifică, pe alţii îi fac mai duri, răzbunători, invidioşi. Credem că depinde de fondul genetic din care este alcătuit fiecare caracter, dacă nenorocirea care l-a lovit a sculptat o peşteră a sufletului său făcut doar un puţ întunecat şi rece.

Din cea de a doua căsătorie a lui Stephen Hawcking au mai rezultat doi copii. Este ajutat să-şi desfăşoare activitatea de cei ce-l înconjoară, colegi, studenţi, prieteni, soţie. Nu în ultimul rând, este ajutat de faptul că, oricât de conservatoare ar fi mentalitatea englezească, unele vechi clădiri ca universităţile din Cambridge sau Oxford au piste de acces pentru scaunul rulant, au lifturi şi toate acestea nu au fost considerate ca elemente care să strice imaginea lor arhitectonică. În cele din urmă, clădirile au fost create pentru oameni şi nu invers. Astfel se explică cum savantul, care are doar mobilitatea muşchilor oculari şi vag îşi poate mişca două degete, poate să ofere umanităţii ceea ce are mai bun, o inteligenţă mai mult decât sclipitoare. Este uimitor cât de bine i se potrivesc cuvintele lui Einstein: Ceea ce este esenţial în existenţa unui om ca mine, este ceea ce gândeşte şi cum gândeşte şi nu ceea ce face sau suportă. Se pare că şi din acest punct de vedere cei doi savanţi se aseamănă. Dintre distincţiile ce i s-au acordat vom menţiona medalia Eddington a Societăţii Regale de Astronomie, premiul Heinemann al Institutului American de Fizică, premiul şi medalia Maxwell, medalia Einstein.

CELE DOUA FETE ALE MEDALIEI „L'homme n'est qu'un roseau, le plus faible de la terre, mais c'est un roseau panssant.” Blaise Pascal Aş dori să vă vorbesc despre un actor foarte cunoscut al micului şi marelui ecran, dar, în acelaşi timp, şi al scenelor de teatru. Este un om care şi-a valorificat talentul prin muncă, a fost iubitor cu semenii, a cunoscut mari succese în carieră , un om împlinit, căruia zeiţa Fortuna părea că i-a surâs. Brusc, fără vreun avertisment, destinul l-a pus la grea încercare, cu cruzime şi aparent ireversibil. Este vorba despre actorul Christopher Reeve, cunoscut în lumea largă, datorită unui mare număr de filme realizate fie ca actor, fie ca regizor. Ipostaza în care este cel mai cunoscut este cea de erou principal din ciclul de filme "Superman". Propun să revedem în câteva fraze povestea vieţii, de până acum, a starului de cinema. Christopher Reeve s-a născut la 25 septembrie 1952, New York. A fost un copil dotat, a studiat pianul şi canto, a debutat la nouă ani cu o grupă de teatru din New Jerey. Şi-a urmat studiile la Cornell University, apoi la Juilliard, Londra. Spectacolul menit să-i asigure titlul de master l-a jucat la Old Vic şi la Comedie Frantaise. După un mărunt rol TV, a apărut, în 1976, pe Broadway, alături de Katherine Hepburn, care a fost una dintre actriţele din epoca de aur a filmului. Nu este puţin lucru să apari la început de carieră alături de un astfel de partener. Abia la doi ani după acest debut, Reeve a fost ales pentru a interpreta "Superman"; alegerea s-a făcut dintrun număr de mai mult de două sute de persoane. Şirul

succeselor a continuat cu filme ca " Bostonienii", "Anna Karenina", "Monseniorul", "Păcate mortale", "Vulpea neagră" etc. Am amintit numai câteva dintre filmele care s-au bucurat de un mare succes la nivel mondial. A realizat şi filme documentare ca şi filme TV, despre navigaţie şi aviaţie - unele dintre pasiunile sale extraprofesionale, (a deţinut permis de pilot, a fost un foarte bun navigator şi schior) datorită acestor pasiuni ale sale nu a avut nevoie de cascadori pentru secvenţele dificile din filmele în care a jucat. Vom aminti şi remarcabila sa realizare în documentarul despre pictorul Vincent Van Gogh. Dar Christopher Reeve s-a remarcat nu numai în profesia sa de actor, ci şi ca cetăţean, ca om. El a făcut parte dintr-un grup de actori formând un nucleu fără apartenenţă politică, constituit cu scopul ocrotirii mediului, a artiştilor săraci, a celor fără adăpost, adică a unor categorii de oameni defavorizaţi. Cât de nobil ţel, pentru un om ce nu se confrunta cu probleme în acel moment. La începutul anului 1995 s-a adresat chiar unui grup de reprezentanţi ai senatului SUA cu scopul de a susţine cauzele amintite mai sus. Pentru a rezuma toate acestea putem folosi expresia - un om realizat -. Clipa de încercare n-a întârziat să vină. Pe lângă pilotaj, navigaţie, surfing, una din pasiunile actorului era echitaţia, minunat lucru să te apropii de un animal, să colaborezi cu acesta. Dar tocmai din acest sport, pe care l-a iubit, care-i făcea atâta plăcere, i-a adus şi necazul, accidentul ce avea să-l ţintuiască în scaunul pe rotile. Se afla în statul Virginia, la un triaj de cai, calul său, Eastern Express, s-a oprit în faţa obstacolului peste care trebuia să sară, călăreţul a căzut şi a rămas cu mâinile agăţate de brida calului, a suferit două lovituri puternice la cap, consecinţa a fost dură, fractură medulară. Diagnosticul

acesta se traduce în cazul lui Christopher Reeve prin paralizia totală a membrelor şi respiraţie doar cu ajutorul unui aparat special. Într-o singură clipă minunatul edificiu al realizărilor de până atunci s-a prăbuşit ca un castel de nisip sub atingerea valurilor. Sunt oameni care în acest context spun că cea mai bună rezolvare ar fi trecerea în nefiinţă, ignorând faptul că nu omul este cel care stăpâneşte darul vieţii şi morţii. Şi nu pot să nu mă gândesc la cuvintele lui Jaques Brel -" Mourir, la belle affaire"- adică rezolvarea problemelor nu te mai apasă, după cum spuneam, omul nu dispune de control asupra vieţii şi morţii, dar îşi asumă felul în care-şi va continua viaţa. Omul Chritopher Reeve era la un pas de suicid la aflarea veştii că paralizia sa este totală şi pentru totdeauna, dar datorită sprijinului moral al soţiei sale, Dana, actriţă şi ea, cu care se căsătorise cu numai trei ani în urmă, şi-a asumat cu mult curaj propriul viitor. După ce a părăsit spitalul, a căutat o preocupare. Şi pentru că, aşa cum a afirmat, în chiar titlul cărţii sale, cu caracter autobiografic, "Still Me" adică Tot eu, (apărută în 1998 şi care s-a menţinut pe lista de best seller al revistei "New York Times" timp 11 săptămâni), dacă trupul său a suferit schimbări funcţionale, pe care era greu să le accepte, eu-l său a continuat să rămână acelaşi. Si de ce s-ar fi schimbat? Avea, desigur, aceleaşi speranţe, aceleaşi vise, sufletul, omul Reeve, a rămas neschimbat. Atât doar că acum şi a respira devenise o reală problemă. Haină, viaţa i-a retras cele mai multe dintre bucuriile cu care îl răsfăţase până atunci, de parcă am asista la o altă poveste biblică, cea a unui Iov al zilelor noastre. Şi totul s-a petrecut în câteva secunde, dar ce secunde! Iată încă un argument în privinţa efemerităţii tuturor lucrurilor pe care ni le oferă clipa de faţă, lucruri pe care le putem pierde într-o clipă. După cum singur a afirmat a rămas tot el, actorul din

sângele său dorea să-şi exercite meseria, deci a căutat şi în cele din urmă, a găsit posibilitatea de a fi activ, a înregistrat coloana sonoră pentru filme de animaţie. Apoi a regizat filme şi în cele din urmă a fost chiar actor în rolul principal din filmul " Fereastra din spate " - The Rear Window -, o ecranizare adaptată după o operă de Hitchock, film la care semnează şi regia. Conform propriilor sale mărturii, în tot acest timp familia şi admiratorii l-au ajutat şi l-au încurajat, i-au fost alături pe patul de spital şi pe platourile de filmare. Iată, acest om a putut, astfel, să continue munca sa de creaţie. Mai mult chiar, el a afirmat în public convingerea sa că tot ce i s-a întâmplat a avut o motivaţie cerească şi mai presus de toate n-a încetat să spere că într-o zi se va vindeca şi că va merge din nou. Multora li se poate părea această speranţă deplasată, nemotivată. Înţelepţii latini spuneau "Perseverare diabolicum". În învăţătura creştină ni se spune însă că nimic nu este imposibil celui care crede. Actorul Christopher Reeve a îndrăznit să spere, ştia că îl aşteaptă o muncă nu grea, ci deosebit de istovitoare, cu multe ore de exerciţii de gimnastică. Acestea trebuie să fie executate nu numai cu muşchii ci şi cu mintea concentrată, întreaga fiinţă trebuie să depună un imens efort pentru a recupera abilităţi pierdute. În data de 17 august, 2000, în timpul unor exerciţii, Reeve cade, îşi fracturează un picior, dar nu renunţă la bătălia sa, chiar dacă urmează operaţie şi luni de spitalizare în aparat gipsat. În privinţa scepticilor, a celor care au privit cu neîncredere speranţele îndrăzneţe ale actorului, ei trebuie să accepte că victoria este de partea celor care luptă cu credinţă şi cu convingerea că vor reuşi. Afirm cele de mai sus din motive bine întemeiate, în luna august 2002, oamenii de ştiinţă australieni au descoperit posibilitatea de a regenera fracturile medulare. Desigur,

mai este nevoie de multe experienţe şi teste, dar speranţa este din ce în ce mai aproape de realitate. Christopher Reeve nu a sperat în zadar. Şi nu speră în van multe alte persoane din lumea largă, atinse de această necruţătoare afecţiune, de care suferă mulţi dintre concetăţenii noştri, de existenţa cărora ştim sau nu, o afecţiune care ameninţă la tot pasul, epoca marilor viteze şi a marilor accidente rutiere. Perseverare humanum, se impune ca o replică. Este momentul potrivit să spunem aici că eroul nostru a sprijinit, material şi moral, cercetările în domeniul accidentelor medulare, dar şi că a fost solidar cu victimele altor handicapuri, puţini oameni având un handicap, şi mai ales puţine celebrităţi, au avut puterea de a participa la demonstraţii de stradă pentru dobândirea unor drepturi pentru persoane cu handicap, aşa cum Christopher Reeve a făcut-o. Mai mult decât atât, încearcă să-i ajute pe cei care, asemeni lui, sunt ţintuiţi în scaunul pe rotile. Christopher Reeve conduce din 1999, fundaţia ce-i poartă numele şi este menită să sprijine persoanele atinse de paralizie din diferite motive, această organizaţie nonprofit sprijină material cercetările în domeniul rupturilor spinale şi alocă fonduri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai a persoanelor cu dizabilităţi motorii. La gala de strângere de fonduri a fundaţiei, din toamna acestui an, s-au adunat 1,8 milioane $. Christopher Reeve a apărut pe scenă şi a vorbit, relativ uşor, datorită faptului că nu mai are nevoie de aparatul ce-i uşura respiraţia. El este cea de a treia persoană din SUA căreia i s-a implantat cu ajutorul unei operaţii laparoscopice, la University Hospitals din Cleveland, nişte mini stimulatori care determină diafragma să funcţioneze pentru ca actul vital al respiraţiei să poată avea loc. Costurile operaţiei au fost suportate de fundaţia despre care tocmai am amintit.

Preţul tratamentelor curente urmate de actor sunt exorbitante, dar două treimi din suma respectivă sunt suportate tot de fundaţie. La rândul său fundaţia este susţinută de societatea civilă, ca de exemplu, studenţii de la SUNY Oswego, care donează o masă pe lună pentru a sprijini cauze care merită. In acest fel societatea înţelege să ajute pe membrii săi aflaţi în situaţii dificile. Recitind aceste rânduri avem senzaţia că este vorba despre un scenariu de film, film, pe care îl sperăm din toată inima, cu happy end.

MICHEL PETRUCCIANI (1962 – 1999) „Lecţia cea mai importantă pe care omul o poate învăţa de la viaţă nu este că durerea nu există pe lume, dar că depinde de noi s-o folosim şi s-o putem transforma în bucurie” Rabindramath Tagore Iubitorilor de jazz le spune mult acest nume. Michel Petrucciani a fost un jazz - man de mare succes la nivel mondial, iubit şi apreciat, unul dintre cei mai mari pianişti ai sfârşitului de secol XX. A fost bolnav de osteogeneză imperfectă, statura sa era mult sub ceea ce numim un om scund, dar dincolo de aspectul exterior, important totuşi pentru un om de scenă, au existat şi celelalte privaţiuni la care l-a obligat boala. Cele scrise până acum ne amintesc de un alt mare artist, acela fiind pictor, de Henri de Toulouse - Lautrec. Dar să ne întoarcem la Petrouche, aşa îl numeau prietenii, el s-a născut la 28 decembrie 1962, în localitatea Orange, Franţa, dintr-o familie de origine napolitană. Familia sa a fost una de muzicieni, tatăl este chitarist iar ceilalţi doi fraţi ai săi sunt şi ei instrumentişti. A beneficiat de o educaţie temeinică în domeniul muzicii, primii opt ani au fost dedicaţi muzicii clasice în exclusivitate. Mentorul şi sfătuitorul său a fost tatăl, un părinte care, chiar dacă era exigent, era foarte apropiat fiului. Anii de studiu al muzicii clasice au disciplinat şi au adus rigoare în gândirea muzicală a viitorului star. Totuşi încă din copilărie pasiunea sa a fost jazz-ul. Prima colaborare a sa cu un jazz-man de peste ocean, Kenny Clarke, a avut loc în 1977. Petrouche a fost descoperit la vârsta de paisprezece ani de trompetistul Clark Terry. Primul său disc purtând titlul " Flash ", a fost realizat în colaborare cu bateristul Aldo Romano, pe care unii l-au

numit "îngerul păzitor" al lui Petrouche. Au urmat alte şase albume. La optsprezece ani Michel Petroucciani a apărut pentru prima dată la Festivalul de jazz de la Paris. A uimit publicul. În 1982, dă dovadă de mult curaj, pleacă singur în America cu gândul de a o cuceri şi reuşeşte, dobândind porecla de "French wonder boy". Reuşita sa nu s-a bazat, după cum ne spune el însuşi, doar pe talent ci şi pe multă muncă. Charles Lloyd l-a angajat în cvartetul său şi, mai mult de dragul lui, a revenit pe scenă, deşi în timpul din urmă se retrăsese. Ce dovadă mai importantă de recunoaştere a valorii tânărului se mai putea cere! Urmează un turneu mondial şi înregistrarea a trei discuri. Poarta succesului îi era larg deschisă şi Petrouche îşi urmează drumul: 1984 - apare "100 Heats", urmează participări la Kool Jazz Festival New-York, apoi Montreux Jazz Festival - Elveţia. La douăzeci şi cinci de ani, în 1986, îi apare primul CD. Colaborările sale cu cei mai cunoscuţi interpreţi de jazz din lume sunt din ce în ce mai multe. Cu echipa casei de discuri Dreyfus Jazz realizează un lung şir de albume. Anul 1997 este un an cu activitate intensă, cu mari succese în Germania, Italia, Franţa şi înregistrarea la New York a albumului Both Worlds . Reuşita implica multă muncă, în cazul de faţă nouă ore de muncă pe zi, căci nu este suficient talentul pentru obţinerea performanţelor tehnice. Ultimul concert al acestui mare interpret de jazz a avut loc la Bucureşti; la aproximativ o lună de la această apariţie scenică, la şase ianuarie 1999, el a fost răpus de o infecţie pulmonară galopantă, într-un spital din New York, avea treizeci şi

şase de ani. A lăsat în urma sa o minunată amintire lumii acesteia şi în special celor doi fii ai săi. Lumea jazz-ului a devenit mai săracă, întreaga presă a comunicat cu strângere de inimă vestea. Faire Face, organul de presă al Asociaţiei Paralizaţilor din Franţa, l-a deplâns pe acest ilustru membru al său. Citind un interviu cu Michel Petrucciani, publicat în revista de care aminteam, descoperim o filosofie de viaţă extraordinară. Aceasta spune că fiecare om poartă în sine o fărâmă de divinitate, că acest lucru trebuie să li se reveleze copiilor, care ştiu să depăşească bariere de orice fel, adulţii sunt cei care le inoculează dogme şi bariere. Principalul este să ai un proiect în viaţă şi să-l realizezi, acesta este mesajul său către persoanele cu handicap, adăugând că frumuseţea o avem în noi, cealaltă frumuseţe, cea fizică, nu durează. În cadrul aceluiaşi articol aflăm că omul Petrucciani vede propăşirea spirituală a omenirii numai prin cultură, prin educaţie, ne alăturăm părerii sale, în această privinţă. Omul superior din adâncul sufletului de artist nu se dezminte, deşi nu iubeşte mediatizarea, Petrucciani vorbea despre ideea de a face un şir de concerte itinerante, mai întâi în Franţa, pentru a prezenta concerte de jazz în aşezăminte care adăpostesc persoane cu handicap. Deci nu numai că nu refuză ideea apartenenţei sale la categoria oamenilor cu handicap, dar doreşte să le dăruiască şi lor - evident în mod gratuit - o fărâmă din arta sa, din sufletul său. Ceva asemănător am remarcat la preşedintele Roosewelt. Fiindcă am pomenit despre un om politic, vom relata că muzicianul despre care vorbim a fost întrebat de reporter dacă are un mesaj de transmis politicienilor. A răspuns că nu, căci nu va fi ascultat, nu-şi face iluzii în legătură cu politica. Ne pune pe gânduri această afirmaţie, ce să mai spunem noi...

Iată că în vârtejul acestei lumi, preocupată de bani, de frumuseţea unui fizic atletic, talentul şi sensibilitatea au putut să demonstreze, încă o dată, că marea valoare a omului se află în adâncul său, în capacitatea de a dărui propriul talent. Vedem aici portretul a încă unui om care a fost un învingător al propriului handicap şi al prejudecăţilor societăţii. Intâlnind alături de noi astfel de semeni să nu-i lăsăm pradă prejudecăţilor şi nici indiferenţei, să ne amintim măcar din când în când că trupul nostru este doar un înveliş efemer, care se deteriorează chiar şi de-a lungul anilor vieţii noastre biologice, singur sufletul îşi poate păstra structura şi valoarea.

JONI EARECKSON TADA Paralizia împiedică pulpele,dar nu voinţa. Epicur Pe Joni am cunoscut-o în octombrie, 1994. Citisem cartea ei cu caracter autobiografic şi ideea de a o vedea mă emoţiona, dar am avut chiar posibilitatea de a conversa cu ea, să-i cunosc pe cei care îi erau apropiaţi. A fost o experienţă deosebită de care şi azi îmi amintesc cu plăcere. Era o femeie frumoasă, îngrijită, văzând-o n-ai fi crezut că nu poate fi un foto-model. Era acolo şi soţul ei, un bărbat înalt şi puternic, cu trăsături de japonez, de altfel numele de Tada are, probabil, o legătură cu acest lucru. Joni avea un scaun rulant electric pe care printr-o mişcare îndemânatică, reuşea să-l conducă prin forţa umărului. Fără a fi invidioasă, orice persoană care este legată de scaunul rulant, cred că a privit cu jind la scaunul ei, atât de uşor, fin şi totuşi eficient. S-a născut în anul 1951, la Baltimore, în America, făcând parte dintr-o familie numeroasă, cu fraţi şi surori. Părinţii ei erau oameni din pătura mijlocie, nu erau săraci, dar nici foarte bogaţi. Joni a avut o copilărie frumoasă şi o adolescenţă ce părea să promită acelaşi lucru. A fost o tânără de şaisprezece ani, frumoasă, care făcea călărie, mergea la discotecă, la biserică, la plajă pe malul oceanului în care, împreună cu fraţi, cu surori şi cu prieteni, obişnuia să se scalde. Într-un cuvânt, o tânără cu o existenţă obişnuită. Cu ocazia unei partide de înot la care participau membri ai familiei şi prieteni s-a întâmplat să apară o clipă numită adesea fatum, fără preaviz. La locul obişnuit de scăldat, Joni a sărit în apă şi s-a lovit cu capul de fundul apei, a suferit o fractură de coloană şi

a scăpat cu viaţă datorită faptului că prietenii au remarcat că întârzie prea mult să iasă la suprafaţă. În cartea sa, Joni povesteşte cu lux de amănunte ce a simţit, ce a gândit în timpul petrecut sub apă şi apoi fiecare treaptă parcursă de ea în perioada de spitalizare şi apoi de recuperare, de adaptare la o nouă formă de viaţă, pe care era obligată să o accepte. Spun acestea căci ea a rămas cu o pareză a întregului trup şi a membrelor, de la umeri în jos. I-a trebuit multă răbdare, ei şi celor din jur, pentru a învăţa să trăiască mai departe. Şi a reuşit. A înţeles, după lungi perioade de zbucium, că Dumnezeu i-a rămas alături, că prin rugăciune va găsi calea de urmat. Este însă foarte important de reţinut că de-a lungul tuturor încercărilor i-au stat alături în mod constant, familia şi prietenii (aceasta reprezintă atitudinea celor din jur, pe care am urmărit-o şi evidenţiat-o de-a lungul eseurilor prezente). A avut nevoie de foarte multă răbdare şi credinţă pentru a se obişnui cu o schimbare fundamentală, trecerea de la independenţă la dependenţa totală, la absoluta lipsă a intimităţii gestului. O foarte grea perioadă a fost pentru Joni cea în care a învăţat să scrie cu ajutorul gurii. Prima scrisoare îi era adresată mamei sale, se ferea să-i destăinuiască acesteia cât de anevoioasă era calea pe care trebuia să meargă. Cu timpul avea să deseneze şi să picteze cu gura, lucru pe care-l fac mulţi alţi oameni cu handicap în lume, lucru poate mai puţin cunoscut în societatea românească. Desenele lui Joni sunt deosebit de frumoase, o parte dintre ele sunt reproduse în cartea sa intitulată simplu Joni. Au fost în drumul ei şi perioade de depresie, este firesc să fie aşa. Citindu-i confesiunea am

admirat curajul cu care a abordat atât succesele cât şi nereuşitele, temerile, deziluziile. Dragostea, uneori împărtăşită, alteori înşelată, i-a adus şi lacrimi. Dar a mers mai departe, a urmat cursuri universitare pentru a-şi desăvârşi educaţia, a continuat să citească, să deseneze şi să picteze. Tatăl ei ţinea pe pereţii biroului său tablouri ale lui Joni. Un partener de afaceri le-a remarcat şi a cumpărat câteva. În cadrul unei expoziţii, tablourile au avut un răsunător succes Mai târziu, Joni a ajuns şi la Casa Albă, invitată de preşedintele de atunci, R. Reagen şi mai apoi şi de Bush senior, faţă de aceştia s-a dovedit un mare apărător al intereselor persoanelor cu handicap. Împreună cu un prieten şi-a deschis un mic magazin, aici se vindeau felicitări şi cărţi poştale reprezentând reproduceri după desene şi picturi realizate de Joni. În cele ce au urmat s-a hotărât să-şi scrie autobiografia. Nu putea face acest lucru singură, a făcut ajutată de Joe Musser, cartea a fost un best-seller, s-a tradus în foarte multe limbi (şi în limba română) şi nici beneficiile nu au fost neglijabile. La fel ca şi mai tânărul său compatriot, actorul Christopher Reeve, Joni a fondat şi conduce o fundaţie -"Joni's Friends", este o fundaţie puternică ajungând să acţioneze pe plan internaţional, datorită acestei fundaţii a fost posibilă şi întâlnirea mea cu Joni. Prin intermediul acestei fundaţii, Joni ajută persoane cu handicap din întreaga lume, chiar şi din Africa. Cunosc persoane din România care, ajutate de această fundaţie, au beneficiat de posibilitatea de a fi operate într-o clinică din Elveţia, în mod gratuit. Joni este o personalitate cunoscută în America, are la activ emisiuni radio şi TV, a mai scris şi alte cărţi. Dintre

cărţile ei aş cita : " Heaven" , "Diamonds in the Dust", " A Step Further". Joni consideră că accidentul i-a schimbat viaţa nu numai din punct de vedere fizic, pragmatic ci, mai ales din punct de vedere spiritual, a ajuns să-şi întărească credinţa, să se apropie de Dumnezeu. Aş spune că s-a întâmplat cu ea ceva asemănător cu ceea ce i s-a întâmplat Sfântului Apostol Pavel pe drumul Damascului, adică atunci când din Saulus a devenit Paulus. O revelaţie pentru care trebuie să fii pregătit. Joni călătoreşte mult prin lume, a fost şi în România. Ea poate fi un exemplu demn de urmat, dar poate că şi atitudinea americanilor faţă de omul cu handicap ar fi demnă de luat în considerare de către mulţi români, oameni obişnuiţi sau reprezentanţi ai autorităţilor.

ÎN LOC DE CONCLUZII De-a lungul acestor eseuri am încercat nu să scriu despre cât mai multe personalităţi cu un handicap locomotor (lista este foarte lungă ) ci să arăt că omul cu handicap locomotor este un om ca şi alţi oameni, în faţa lui Dumnezeu, a legilor şi a semenilor. Am dorit, de asemenea, să arăt că ei depun mari, foarte mari eforturi pentru a trăi cât mai aproape de normalitate şi, dacă uneori au şi depăşit-o, munca sau chiar sacrificiile au fost pe măsură. Este uşor să spui, asemeni unei cunoscute personalităţi din mass media românească : "Iată că se poate, drumul este deschis pentru toţi." Nu este chiar aşa… Dacă este uşor să ajungi într-un anume studio de televiziune, rămâne o problemă traversarea străzii (lucru pe care trebuie să-l facem mult mai des), este greu să frecventezi cursurile unei şcoli sau facultăţi, e greu să nu intri (sau mai corect să nu poţi să intri) în biserici, biblioteci, teatre, este greu să nu poţi pleca în vacanţă, este greu de suportat privirea dispreţuitoare a necunoscutului de pe stradă. Dacă trăieşti în condiţiile actuale din România şi te deplasezi în scaun pe rotile, este greu să fii un om obişnuit. De-a lungul secolelor, am putut vedea din exemplele menţionate, că acei oameni cu handicap locomotor care au reuşit să-şi depăşească limitele s-au bucurat de ajutorul necesar pentru a o lua înainte. Mai târziu, ei au ajuns capabili să ofere mult mai mult decât au primit şi chiar să-i ajute pe cei care asemeni lor au nevoie de acest lucru. Dacă aceşti oameni sunt neglijaţi atât ei cât şi societatea din care fac parte au de pierdut. Ei, pentru că rămân cu concluzia că sunt inutili, iar societatea

pierde valori spirituale şi, ca să fim foarte prozaici, valori materiale, mai exact bani pentru întreţinerea lor. Să nu fim înţeleşi în mod greşit, mila este de prisos, ajutorul este altceva, acesta îl acorzi unui prieten, are şi o componentă afectivă. Se pare că cei din contemporaneitate se apropie de această atitudine, în special dacă ne gândim la ţările europene dezvoltate şi mai ales la americani. Nu sunt un admirator necondiţionat al societăţii americane, dar adevărul trebuie spus. Vă amintiţi de cuvintele Micului Prinţ, personajul minunat al lui Antoine de Saint Exupery ? "C'était un renard pareil à cent mille autres, mais j'en ai fait mon ami et maintenant il est unique au monde."