Insemne Dintr-o Galerie

nsemne dintr-o galerie BISERICI – expoziţie de Sorin Dumitrescu la Galleria 28 Anastasia Privesc de câteva ceasuri bune „înrămările” de pe pereţii albi. Şi cuget. Şi tac. Şi mă-mbucur şi mă întreb: ce să-mi fie mie, de ce acestea toate? Mă-nvârt roată-roată prin încăperi, mă strădui la privit şi nu mă las dusă. Numai de-aş cugeta drept! Numai de-aş cugeta bine! Toate-toate, biserici, chivote, peste mine, peste puterile mele. Le cuprind şi le-nvălmăşesc înlăuntrul fiinţei mele cea de abur, fiinţei mele cea de pământ, le-mpropriez adică, pe loc, fără să am gând de dăruire, aproapelui. Le macin, le mestec – nu le amestec. Sunt în biserici, tropăi, alerg, umblu şi mă preumblu... Acum mă-nvrednicesc numai de ele, dacă le scap din ochi o clipă s-ar putea să sune telefonul, s-ar pute să dea cafeaua în foc, sau s-ar putea să mi le ia altcineva. E trecut de miez de noapte, aud cum pâlpâie gazul, cum sâsâie şerpii, cum tremură lampa de deasupra mesei din bucătărie, cum coboară îngerii, cum plânge pisica. Aud cum se scurge vremea prin pereţii cu înrămări. E vremea lui Dumnezeu şi n-aş vrea s-o mai pierd. De aceea îmi asum cu voinicie adăstarea pe prispă, cât mai aproape de Domnul. Pot şedea de-acuma singură. Pot să bat în porţi, la fiecare dintre ele. Domnul îmi va deschide, iar eu Îl voi primi. Cum să fie aceasta?! Cum sunt toate cele ce vin de sus. N-am mai zăbovit atâta „veşnicie” la înrămări. Priveam o vreme, după care ziceam: am mai făcut-o şi pe asta. Apoi puneam toate vasele în chiuvetă, toate paharele, şi le spălam cu sârg şi cu „Pur cu aloe-vera”. În noaptea aceasta nu am să mai spăl nici o farfurie. M-am „îmbucurat” grozav printre „Biserici”. M-am învrednicit la privit. Ce să-mi fie mie, oare, îmi pun mereu această întrebare şi iar mă întorc la pereţi şi mă uit înlăuntrul desenelor. Urmăresc liniile, cercurile, intersecţiile, cupolele, însemnele, semnăturile, datele, ramele, tuşele de culoare. Îmi pare că precum turcul şi pistolul: fineţe, rigoare, exactitate, SUBŢIRIME. Privind desenele, ca şi pe dumnealui, n-ai replică. I-aş zice acestui şir de atribute din nou subţirime. Atât de compact, atât de masiv şi atât de SUBŢIRE. Mă-ntreb cum poate fi biserica subţire. Şi tot eu îmi răspund: poate, fiindcă în ea se coboară Duhul şi din ea se înalţă Hristos. Lumânarea de ceară de abia mai pâlpâie. Ceasurile sunt trecute bine de unu noaptea. Căţeaua nu mai latră, pisica nu mai plânge. Şerpii nici nu sâsâie şi nici nu au sâsâit vreodată. „Înrămările” rămân vii pe pereţii albi, iar eu, supusă adormirii, mă retrag închizând luminile, gazul, apa, uşa de la intrare, fereastra, ochii. 128

Am să adorm în gând cu întrebarea: ce să-mi fie mie, Doamne, chiar aşa Te-ai uitat către mine, chiar aşa nu m-ai uitat, chiar aşa, mă-nvredniceşti pe mine, neînsemnata?! Marie-Jeanne Jutea Bădescu – Însemne la expoziţia Biserici, Sorin Dumitrescu, Zece spre unsprezece februarie 2003, Timişoara DOINA MIHĂILESCU, Artistă exemplară în diversitatea lucrărilor pe care le semnează. Unică în ipostaze infinite. Truda ei, o reverberaţie perpetuă cu referinţă strictă la NECUPRINS. Prin aceasta mereu, neascunsă referire, raportarea artistică se face fată de acelaşi singur, inconfundabil, unic, ADEVĂR de fiecare dată. „Ierarhie cu îngeri” ar putea fi denumirea expozitiei de la Senioren – Residenz Schloss Thurn und Taxis. O ierarhie temeinică a necuprinsului cuprins în semne ce însemnează pânza, precum plugarul însemnează şi însămânţează brazda, pământul. Între semne şi brazdă, o ierarhie. Liturghia fiind cea care uneşte. Aceasta ar fi, în puţine cuvinte, însemnătatea unei vieţi, numite simplu Doina Mihăilescu, pictor. DOINA, În nezăbavă, tăgăduind capcana nepusă, labirint voluptuos, semnul, relevă: osârdia, logosul. Stare de stări la răscruce, aşezate într-un bănuit perfect echilibru, dar numai atunci, prezumţie de absolut, expoziţia Doinei, fior între lumi, cea de materie şi cea de spirit. Nod. Pur, verdict sinelui său. Ascezând în trepte lumina. Unică. Creatoare. Încremenire perpetuă a fericirii de sine – momeală sădită de Creator în fiecare din noi, tocmai pentru a-L putea primi într-un final. Mărgăritar în cale, chibzuit în facerea lui, singurătate plină şi netrebuitoare de noi, dar îngăduită nouă prin arătare. Trăirea Doinei Mihăilescu, pentru o clipă dăruită, rămâne mereu de-acum fapt. Marie-Jeanne Jutea Bădescu

129