Insemne Dintr-o Galerie

nsemne dintr-o galerie Despre Paştina Horea, Tainic. Adânc. De la privire, la propriu, la a privi-figuratul, nu figurativul sau figurativ. Figuratul-ghiveci, figurata-floare, figuratele-căni, cu şi fără toartă. Figuranţii nu s-au întrupat. Absentează. Nu există nici un figurant. Ei stau la circ, adică pe scenă, adică în stradă, adică în altă parte. Nu în partea aceasta. Pre-figurantele chipuri, locuiesc de acum şi dintru-nceput, înlăuntrul pânzei ( înlăuntrul nu-l pot defini şi nici nu-l pot cuprinde). Adastă, în „lăuntru” - după pensula lui Horea, care-şi depune sinele, şi-l între-pune, de o parte Lumea, de cealaltă Adevărul. El, laolaltă, cu pacea între straturidefinitive, imperative, delimitative, Horea, cu pensula şi culorile, concis-tainic, clar, dur, „îngriat”-curat, robust, scuturat de „prea -plinuri”, alcătuit de-acum întru-totul, de neclintit şi netulburat. Format. Tablourile lui Horea Paştina nu pot izvodi poveşti. Ele nici nu sunt poveşti. Sunt deasupra poveştilor. Nu sunt dulci. N-au introducere, cuprins şi încheiere. Au Duh. Sunt închegate şi încheiate, inefabile de-o-potrivă. Sunt pneumofore. Şi atât. Mă neclintesc privindu-le. Nici nu mă îmbăt, nici nu mă îndulcesc. Ele mă cuprind. Mă înghit, înghiţindu-le. Nici nu mi-e mai foame, nici nu mi-e mai sete. Mie, cu ele, mi-e destul. Despre Horea, nu mai multe cuvinte. De cuvânt să te aproprii cu sfială, cu teamă. Până către capăt, să nu-l mai rosteşti. Fiindcă, el Cuvântul, e cutremur mare, e de nerostit. Cuvântul, doar să-l asculţi. Horea ascultă Cuvântul. Cred că tocmai de aceea e imperturbabil, de neclintit, şi atât de fin, imperceptibil, îţi fuge printre degete, subtil.

Gorduz, amintirea chipului (Însemne – până nu uit – despre ce s-a fost petrecut atunci). Dimineaţa de vineri. Deschid şi închid uşile. Intru şi ies. De aici şi până acolo. De-dincolo şi până aici, ori de-afară, înăuntru. Înlăuntru, mai târziu. Mă deplasez cu scop precis, de-a lungul şi de-a latul. Duc cu mine „ne-ntrebări”, iau cu mine „ne-răspunsuri”. Fac cafea pe care o beau cu înghiţituri mici. Cu sincope. Cu urcuşuri şi coborâşuri, privind alăturarea de chipuri-forme. Un abur le leagă. Să fie acela Duh. Afară, stradă cu forfotă cosmopolită. Noi, încuiaţi cu sculpturile, cu himerele, cu portretele, cu chipurile. Fără iluzii, continuând povestea. Visul. Salvarea. Ne acoperim cu forme de piatră, de bronz, de ce-or fi.

47

Ne educăm îndelunga aşteptare a posibilului, răbdăm vremea cea de pe urmă-noi din păcate strângând din dinţi, şi nu detaşaţi, precum Sculptorul mucenic, vecin cu Mucenicii 40 la număr (duminică 9 martie 2003) . Învăţ semnele de exclamaţie, învăţ mirarea: câtă tăcere, câtă tăcere........... Duminică dimineaţa, 9 martie 2003 n-am făcut „mucenici” să mâncăm cu miere şi nucă, de post. De fapt n-am făcut niciodată felul acesta de mâncare, dar tare mi-ar fi plăcut să duc „mucenici” la biserică şi să-i dau de pomană în amintirea celor adormiţi...

Re-cunoaşterea cu Silvia Radu. Aburul din Ne-Timpul, de după Timp. Comun. Acelaşi. Înţelegem pe loc că ne ştim. De dinainte. De dinaintea, adică de din faţa Domnului! Apoi toate cele au fost cum se cade. Şi cele spre desfătarea cu bucate alese şi vin, şi cele spre desfătarea privirii. În atelier la Silvia, un tumult care te cuprinde. Tumult uşor de abur. Care te ţine. Care te învăluie, care te împropriază şi de unde, dacă crezi că ai ieşit, nu pleci cu mâna şi sufletul gol. Pleci încărcat cu de toate. Ai iluzia plecării! De fapt rămâi acolo pentru totdeauna. Toate aceste „rămâneri” clădesc bucuria întâlnirii peste timp şi-n afara lui. Re-cunoaşterea cu Silvia Radu era scrisă să FIE. Marie-Jeanne Jutea Bădescu, Galleria 28-Timişoara

48