Informatii Despre Cultul Icoanelor.docx

Icoana – fereastră spre cer

Icoana înfăţişează chipul Mântuitorului, al Sfintei Sale Maici, al sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu. Prin icoană, cele nevăzute se fac văzute, cele neapropiate ne par apropiate, aşa cum cel Necuprins s-a făcut cuprins prin întrupare. Ea este foarte aproape de inimile noastre, chiar dacă uneori rămânem doar la descifrarea sensului imediat pe care ni-l oferă o simplă privire, şi, contemplăm cele dumnezeieşti dacă pătrundem sensul ei cel adânc. Icoanele au apărut încă de la începuturile creştinismului, şi, chiar Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după Cincizecime. În Vechiul Testament era interzisă orice reprezentare a lui Dumnezeu, pentru că El nu se arătase decât prin cuvânt. Dar, Mântuitorul ni S-a arătat în trup, Sfinţii Apostoli L-au văzut cu ochii lor, au văzut minunile făcute de El, au văzut patimile Sale pe Muntele Golgotei, iar noi putem, astăzi, să vedem toate acestea în icoană, care ni se deschide ca o fereastră minunată spre vederea celor dumnezeieşti. Înainte de a ajunge prin carte, prin cuvintele Sfintelor Evanghelii, credinţa a ajuns la omul de rând prin icoană. Atâta har a revărsat Domnul asupra pictorilor încât, în reprezentările sfinte, cuvântul nu şi-a pierdut înţelesul şi puterea dumnezeiască, ci, mai mult parcă, s-a întrupat în imagine păstrându-şi sensul şi semnificaţia neschimbate. Aici este şi deosebirea esenţială dintre idolatrie şi cinstirea sfintelor icoane pentru că noi nu cinstim lemnul, icoana în sine, ci Îl cinstim pe Dumnezeu şi sfinţii Săi reprezentaţi în icoană. Cuvântul ,,icoană” este de origine greacă (eikon), însemnând imagine. Mai mult decât atât, icoana este o imagine făcută nu pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă, căci, chiar dacă sensurile nu sunt înţelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întăreşte făcându-ne să avem nădejde; când sufletul ,,plânge” şi privi icoana Maicii Domnului, parcă simţim iubirea, milostivirea şi sprijinul aceleia ce ,,a născut pricina veseliei”. Icoana ne ridică din lumea concretă, din

zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume, la contemplaţia care ne sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul. De-a lungul secolelor, icoana a devenit un obiect de cult fără de care nu am vedea desăvârşit chipul Bisericii, pentru că rolul ei este unul esenţial. Când pătrundem în Sfânta Biserică, primul lucru care ne impresionează este pictura, transpunându-ne într-o altă lume, copleşindu-ne sufletul de bucurie ce-i dă slavă lui Dumnezeu. Această pictură, ca şi muzica bisericească şi tot ceea ce aparţine ortodoxiei, respectă canoanele Sfinţilor Părinţi care s-au stabilit în decursul timpului, şi s-au desăvârşit în icoana bizantină, care a dat întreaga măsură a frumuseţii. Spre deosebire de pictura religioasă apuseană, care pune accentul pe reprezentarea cât mai realistă a scenelor sfinte cu scopul de a arăta cât mai palpabil şi mai omenesc pe sfinţi, spre a-i aduce pe ei mai aproape de oameni, pictura bizantină - urmând canoanele - nu încearcă o reprezentare realistă, ci una convenţională, epurată de toate amănuntele care ar duce cu gândul la ceva lumesc, sau aparţinând realităţii materiale, cu scopul de a ridica pe om la cele dumnezeieşti. De aceea, în pictura bizantină, chiar dacă există peisaje, cetăţi, acestea nu sunt întocmai cu realitatea, ci sunt stilizate, iar fondul de aur prezent semnifică slava, lumina în care se veselesc sfinţii şi spre care suntem şi noi chemaţi. În acest fel, canoanele nu ştirbesc cu nimic din frumuseţea şi înţelesul pe care ni le transmit icoanele, pentru că icoana nu este spre desfătarea ochiului, ci spre contemplarea lui Dumnezeu. Icoana este o reprezentare a lumii spirituale, nevăzute, este un mijloc de întâlnire a omului cu Dumnezeu. Icoanele sunt reprezentări fie a lui Dumnezeu în Treime, fie ale Mântuitorului, Maicii Domnului, ale sfinților sau ale îngerilor. Ele împodobesc Bisericile și casele noastre nu doar datorită caracterului lor estetic, ci mai ales datorită caracterului lor sacru, pentru că, fiind imagini sacre, ne dau sentimentul real al prezenței lui Dumnezeu sau al sfântului reprezentat în icoană.

Sfântul Ioan Damaschin spunea că „icoana există pentru că originalul nu poate fi prezent în fața ochilor” Pentru că icoanele sunt reprezentări ale unor persoane sfinte ele nu suntrealizate oricum ci după criterii precise, impuse nu atât de regulile artei și ale culturii ci de doctrina Biserici. Aceste criterii snt cuprinse în așa numitele Erminii ale picturii care ne arată cum trebuie zugrăvite diferite scene econografice sau chipuri sfinte. Atunci când se pictează o icoană accentul cade asupra chipului sfântului, căutându-se a se exprima cât mai bine semnificația evenimentului biblic. În decursul veacului icoana a fost numită: - Biblia neștiutorilor de carte; - Teologie în imagini; - Refugiu al privirii pentru orice inimă îndurerată; „Icoanele au apărut încă de la începutul creștinismului, chiar Sfântul Apostol și Evanghelist si Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după Cincizecime. Cinstirea icoanelor a fost contestată de-a lungul timpului de cei care le confundau cu idolii – chipuri cioplite interzise prin Decalog. Sfinții Părinți de la Sinodul 7 Ecumenic au statornicit, pentru totdeauna, că cinstirea icoanelor nu este idolatrie ci este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.