Inadaptarea Si Disfunctionalitatea Profesionala

DRAGOMIR Laurenţiu Marius Student anul I Facultatea Spiru Haret Centrul teritorial Craiova Secţia Psihologie

Inadaptarea şi disfuncţionalitatea profesională Unele dintre cauzele generatoare de disfuncţionalităţi ale sistemului om – maşină – mediu, îl reprezintă manifestările de inadaptare. În cadrul acestui sistem pot apărea o serie de disfuncţii datorate oricărei părţi componente, generând funcţionarea deficitară a acestuia, în primă instanţă şi mergând până la încetarea funcţionării sau destrămării. Din rândul fenomenelor generatoare de disfuncţionalităţi amintim: oboseala, stres-ul, incidentele şi accidentele. 1. Oboseala Aceasta apare ca o consecinţă a solicitărilor organismului în cadrul activităţii umane. Starea (senzaţia) de oboseală apare ca urmare a consumului de energie din timpul activităţii, aceasta urmând a fi compensată prin alimentaţie şi odihnă, însă ea are şi un caracter subiectiv determinat de constituţia fizică, psihică, starea de sănătate şi antrenamentul fiecărui individ. Senzaţia de oboseală îndeplineşte o funcţie de protecţie a organismului, semnalând atingerea limitelor de solicitare a acestuia. Formele de manifestare a acesteia sunt diferite, adesea ea apare ca o slăbiciune generală, greu de definit şi de localizat, cu o pronunţată dorinţă de repaus. În esenţă, oboseala reprezintă o reacţie de apărare a organismului care, prin reacţiile de inhibiţie generate la nivelul sistemului nervos central, încearcă readaptarea şi refacerea la parametrii normali de funcţionare. Modul de funcţionare a mecanismului de apărare la suprasolicitare se realizează după modelul următor: în centrii nervoşi au loc o serie de procese de inhibiţie (oprire sau frânare a activităţii) cu rol de protecţie, creându-se astfel condiţii pentru restabilirea sau înnoirea substanţelor consumate în timpul efortului. În felul acesta procesele de sinteză încep să devină predominante faţă de cele de dezagregare, acesta reprezentând de fapt procesul biochimic, material al efortului restabilizator al inhibiţiei de protecţie. Cauzele generatoare stării de oboseală: 1) determinate de factorul uman: - deficienţe de ordin fizic, biologic, fiziologic; - deficienţe la nivelul proceselor şi calităţilor psihice; - deficienţe în sfera activităţii nervoase superioare; - insuficienţa cunoştinţelor generale şi de specialitate; - stări afectiv – motivaţionale negative. 2) determinate de factorul tehnic (maşină): - caracteristicile constructive şi funcţionale ale utilajului; - caracteristicile câmpului informaţional; - caracteristicile comenzilor; - câmpul semnalelor de control şi de reglare; p. 1 / 9

- gradul de automatizare a funcţionării; - starea utilajului. 3) determinate de caracteristicile mediului: - particularităţile fizice şi chimice al mediului (temperatură, iluminare, zgomot, trepidaţii, umiditate etc.); - mediul social; - gradul de satisfacere a nevoilor materiale şi culturale. 4) determinate de sarcina de muncă: - cadrul organizatoric (regimul de muncă); - diminuarea temporară a activităţii; - responsabilitatea; - supra / subsolicitarea din partea sarcinii de muncă; - rutina. Formele oboselii: a) oboseala musculară (periferică) – provocată de solicitarea şi suprasolicitarea unilaterală a muşchilor. Cauzele acestei forme de oboseală sunt fie de natură chimică, fie datorate sistemului nervos. Teoria cauzelor chimice a oboselii musculare se bazează pe existenţa dezechilibrului în ceea ce priveşte fenomenele chimice rezultate în urma consumului de substanţe generatoare de energie şi creşterea reziduurilor. Ea este justificată în cazul consumului redus de substanţe, dar şi în privinţa excesului poate apărea oboseala datorată creşterii gradului de aciditate a ţesuturilor musculare. Cea de-a doua teorie este fundamentată pe faptul că fenomenele chimice au doar un rol generator prin trimiterea impulsurilor nervoase către scoarţa cerebrală, unde există două sisteme: de activare şi de inhibare. Nu putem exclude nici una dintre teorii sau să le ierarhizăm în ceea ce priveşte importanţa. Putem însă preciza că scoarţa cerebrală îndeplineşte un rol deosebit de important în apariţia senzaţiei de oboseală, în sprijinul acestei afirmaţii stând faptul că prin acţiunea voinţei se poate prelungi capacitatea de contracţie musculară şi se pot forma reflexe condiţionate în legătură cu apariţia stării de oboseală. b) oboseala senzorială – se referă la organele senzoriale, în special la cele vizuale şi auditive. b1) oboseala vizuală – cauze: iluminat neadecvat, străluciri, efectul de umbră şi lumină, deficienţe ale organului vizual. – simptome : cefalee, iritaţie ocupară, lăcrimare, diplopie, reducerea sensibilităţii la contraste, încetinirea percepţiei. b2) oboseala auditivă – este definită în funcţie de nivelul creşterii pragului şi al timpului de revenire la pragul sonor normal după încetarea stimulului. Aceasta începe să apară la o intensitate a sunetului ce depăşeşte 60 dB, timpul de recuperare fiind proporţional cu intensitatea stimulilor. c) oboseala generală – este generată de solicitarea întregului organism. d) oboseala nervoasă – este provocată de solicitarea unilaterală a funcţiilor psihomotorii. e) oboseala provocată de monotonia muncii sau a mediului. f) oboseala mintală – este provocată de munca intelectuală. g) oboseala afectivă – este provocată de emoţii puternice şi greu de suportat. h) oboseala cronică – este rezultată din însumarea unor influenţe nefavorabile de lunga durată.

p. 2 / 9

– simptome: mare instabilitate, manifestări antisociale, incapacitate de comunicare, stări depresive, anxietate permanentă, dezorientare, lipsă de iniţiativă. La acestea se mai adaugă stări generale maladive nespecifice: migrene, tulburări cardiace şi respiratorii, tulburări digestive, insomnii etc. În vederea măsurării oboselii în timpul muncii se folosesc metode directe (care determină oboseala musculară cu ajutorul unor teste sau aparate precum ergograful şi dinamometrul) şi metode indirecte (precum testele frecvenţei fuziunii optice, descrierea senzaţiilor subiective şi mărimea producţiei – aceasta depinzând şi de alţi factori ca interesul pentru câştig, condiţiile sociale şi elementul psihologic de muncă). Pentru a optimiza sistemul om – maşină – mediu, se pot lua o serie de măsuri în vederea prevenirii, atenuării sau înlăturării oboselii, precum: perfecţionarea metodelor de lucru, reducerea timpului de lucru prin eliminarea mişcărilor inutile, stabilirea unor structuri raţionale a timpului de lucru (realizarea unui echilibru între timpul de lucru şi timpul de odihnă: număr de ore / zi, număr de zile lucrătoare / săptămână, durată concediu de odihnă). 2. Stresul Stresul la locul de muncă reprezintă una dintre problemele curente ale omenirii, având drept factori generatori viaţa profesională, mediul muncii, cu implicaţii nemijlocite asupra activităţii celor implicaţi în procesul muncii. Simptomele stresului: - dificultăţi de adaptare la schimbările apărute în cadrul fişei postului; - scăderea dramatică a productivităţii muncii. Stresul manifestă o dublă acţiune: la nivelul persoanei asupra căreia acţionează factorul stresant şi la nivelul organizaţiei asupra căreia se răsfrânge existenţa unui climat stresant. În analiza stresului există trei tendinţe la ora actuală: stresul văzut ca stimul, ca reacţie şi ca interacţiune. 2.1. Stresul ca reacţie Accentul cade pe consecinţă nu pe cauză, de aceea stresul este văzut ca un răspuns la un stimul deranjant sau ameninţător. Hans Selye introduce noţiunea de boală legată de stres în termenii sindromului general de adaptare, el definind stresul ca un răspuns nespecific al corpului uman la solicitările exercitate asupra sa. Manifestările bolii : pierderea motivaţiei, a apetitului, pierderi în greutate şi lipsă de energie. Răspunsurile la factorul stresor nu depind de natura acestuia, ci urmează un model universal. Tot Selye afirmă că, în ciuda conotaţiei negative, un anumit nivel de stres este necesar pentru motivaţie, creştere, dezvoltare şi schimbare, acesta fiind denumit eustres. În schimb, factorii de stres nedoriţi, greu de administrat, sunt dăunători şi pot conduce la distres (sau epuizare). 2.2 Stresul ca stimul Această teorie pleacă de la premisa existenţei unor surse externe care au o acţiune distructivă asupra organismului.

p. 3 / 9

Preluând modele din fizică şi inginerie, stresul este definit ca o forţă exercitată care determină o cerere sau o reacţie, creând astfel o distorsiune. În momentul în care nivelul de toleranţă al organismului este depăşit, apar „defecţiuni” temporare sau definitive. Această situaţie este posibilă deoarece în faţa „ameninţării” individul nu dispune de răspunsuri gata fabricate pentru a atenua starea organismului şi al aduce la parametrii normali de funcţionare. Când menţinerea echilibrului necesită eforturi compensatoare deosebite, când integritatea organismului este ameninţată, individul intră în stare de stres. Există o puternică doză de subiectivitate în perceperea, evaluarea şi interpretarea situaţiei stresante, aceasta fiind trăită ca tensiune psihică, disconfort sau chiar anxietate. Stimulii generatori ai stresului care solicită persoana până aproape sau dincolo de limitele posibilităţilor adaptări pot lua forma ameninţării, frustrării sau conflictului. Anticiparea unui pericol are o semnificaţie ameninţătoare, apariţia unui obstacol în calea atingerii unui scop important duce la frustrare, solicitarea competitivă a două răspunsuri incompatibile provoacă o stare conflictuală etc. În condiţii de stres psihic au loc modificări ale comportamentului, prin aceasta individul încercând să facă faţă situaţiei stresante. După J. Weitz o situaţie devine stresantă în următoarele condiţii: a) solicitările sunt foarte numeroase şi împiedică prelucrarea adecvată a informaţiilor; supraîncărcarea se traduce prin degradarea performanţelor; b) când subiectul se simte ameninţat iar situaţia e percepută ca fiind potenţial periculoasă; c) când subiectul e izolat, nu are activitate socială sau resimte restrângerea libertăţii; d) când subiectul este împiedicat să-şi desfăşoare activitatea şi are sentimentul că este frustrat; e) când presiunea grupului se exercită în aşa manieră încât trezeşte teama de eşec, de dezaprobare. Aflat în contact cu realitatea, individul împarte situaţiile întâlnite în situaţii familiare şi necunoscute bazându-se pe experienţa trăită anterior. Orice situaţie nou apărută, nefamiliară, determină o stare de stres pentru că acesta îşi simte ameninţat echilibrul, stabilitatea, nu mai poate prevedea evenimentele etc. În concluzie, stresul poate fi provocat sub influenţa unor emoţii prelungite datorate frustrării, conflictelor, anxietăţii şi suprasolicitărilor de natură psihică sau fizică. 2.3. Stresul ca interacţiune Această teorie se bazează pe interacţiunea statică stimul – răspuns (cauză – efect), aceasta fiind o abordare structurală şi cantitativă. Deoarece este bazată în întregime pe interacţiunea a doar două variabile, această definire este limitată în încercarea de a explica complexitatea unei asemenea relaţii la manipulări structurale cum ar fi introducerea unei terţe variabile moderatoare care însă nu explică stresul în sine. Luând în consideraţie aceste aspecte, am putea analiza stresul ca o tranzacţie, ca o relaţie continuă între individ şi mediu. Modelul tranzacţional îşi propune explorarea naturii esenţiale a relaţiei stresor – răspuns – rezultat şi explicarea dinamicii acestui proces, nu numai evidenţierea unor legături statistice între variabile.

p. 4 / 9

În felul acesta, stresul este nu doar un factor ce ţine de individ sau de mediu, ci este încadrat mai degrabă într-un proces permanent în care individul tranzacţionează în diferite medii, evaluează factorii stresori şi îşi propune să treacă peste situaţiile stresante. În concluzie, definirea tranzacţională a stresului presupune că acesta este o stare cognitivă dinamică, este un defect în homeostază sau un dezechilibru care impune o soluţie de reechilibrare sau o restaurare a homeostazei. Modele ale stresului Există numeroase modele explicative ale stresului ocupaţional. Cel mai dezbătut este cel orientat pe teoria mediu – persoană – reacţie, fundamentat pe baza prezenţei unui dezechilibru în relaţia persoană – mediu. Reacţiile la stres nu sunt altceva decât rezultatul unor percepţii subiective, ceea ce duce la o multitudine de manifestări. În această relaţie este cuprinsă şi capacitatea sau abilitatea de a realiza un management al posibilului conflict apărut între condiţiile de mediu şi trăsăturile de personalitate, valori, trebuinţe umane etc. Datorită efectelor negative pe care le are atât asupra individului cât şi asupra organizaţiei în care acesta îşi desfăşoară activitatea, s-au făcut o serie de eforturi de a se găsi modalităţi de apărare în faţa stresului ocupaţional. Cercetările întreprinse au relevat faptul că strategiile de control al stresului focalizat (care vizează direct sursele de stres) sunt mai eficiente decât cele centrate pe emoţii care sunt focalizate pe schimbările emoţionale induse de stresor. Răspunsurile indivizilor la un stresor sunt de două feluri: 1) strategii raţionale de control al stresului – bazate pe rezolvări de probleme; Carver propune o serie de strategii raţionale de control: - reinterpretare pozitivă şi creştere; - modalitate activă de control; - planificare; - căutarea sprijinului social pentru problemele emoţionale şi cele instrumentale; - renunţarea la activităţile concurente; - religie; - acceptare sau negare; - degajare mentală şi comportamentală; - concentrare pe emoţii; - consum de alcool; - umor. Tot el a constatat că, din varii motive, indivizii aleg doar unele dintre strategii, de regulă cele mai familiare. 2) strategii de control emoţional al stresului – bazate pe adoptarea de acţiuni care să minimizeze direct emoţiile negative prin modificarea volumului sau conţinutul gândurilor referitoare la sursele de stres. În condiţii extreme, aceasta poate presupune adoptarea uni comportament de evitare sau refuz de decizie. Nivelul maxim de manifestare al stresului în sens nonadaptiv, îl reprezintă apariţia epuizării. Aceasta este un rezultat al oboselii fizice, psihice şi emoţionale.

p. 5 / 9

Cauzele apariţiei epuizării sunt diverse, uneori paradoxale şi contradictorii, începând cu plictiseala, suprasolicitarea, dificultatea comunicării cu şefii, subalternii, colegii, recompense inechitabile etc. Simptomele epuizării debutează cu oboseala fizică, urmată de cea emoţională, ajungându-se în cele din urmă le depersonalizare, indivizii manifestând atitudini cinice faţă de ceilalţi, un comportament negativ faţă de organizaţia din care fac parte. Pentru a se reduce stresul ocupaţional se pot aplica o serie de măsuri precum: - proiectarea unor politici competitive bazate pe metode moderne de management; - proiectarea adecvată a fişelor postului; - efectuarea unei evaluări ştiinţifice a posturilor de muncă şi proiectarea unor grile de salarizare pe principii etice, transparente care să stimuleze competiţia şi competenţa; - operaţionalizarea unui sistem de instruire continuă prin organizaera de cursuri pe probleme de management cu caracter aplicativ; - dezvoltarea unei activităţi psihologice la nivelul organizaţiei asigurată de personal specializat. 3. Incidentele şi accidentele Incidentele şi accidentele reprezintă alte forme ale disfuncţionalităţii sistemului om – maşină – mediu. Din punct de vedere economic se face deosebirea între cele două forme, în funcţie de amploarea şi gravitatea urmărilor, de regulă de factură materială şi chiar umană. În ambele cazuri este vorba de un eveniment fortuit (neprevăzut) care întrerupe desfăşurarea normală a activităţii, dar aducând prejudicii fizice, morale şi financiare atât pentru victimă, cât şi pentru instituţie, în cazul accidentului. Această deosebire nu operează din punct de vedere psihologic, deoarece ambele forme se încadrează în categoria acţiunilor greşite, asociate cu un factor de conjunctură, care poate genera sau nu, repercusiuni asupra activităţii indivizilor implicaţi în sistem. Factori generatori: a) de natură umană: - incompatibilitatea aptitudinilor cu exigenţele profesiei; - incapacitatea de decizie; - instabilitatea atenţiei; - mobilitatea redusă a atenţiei; - timpul de reacţie (prea lung sau prea scurt); - motivaţie redusă pentru activitate; - emotivitate excesivă, fatigabilitate, lipsă de echilibru şi autocontrol; - superficialitate, agresivitate; - anxietate, stres, sentiment de insecuritate; - conflicte personale, suprasolicitare; - elaborarea lentă a deciziilor; - coordonarea defectuoasă a mişcărilor. b) de natură tehnică: - proiectarea inadecvată a maşinilor; - distrugerea sau disfuncţionalitatea unor dispozitive;

p. 6 / 9

- particularităţi specifice procesului tehnologic; - sistem informaţional necorespunzător. c) de mediu: - condiţii de muncă necorespunzătoare. Caracteristicile accidentelor: - imprevizibilitate; - disproporţia cauză – efect; - omul – factor generator; - apariţia lor este invers proporţională cu gradul de organizare ştiinţifică a muncii; - scad odată cu înaintarea în vârstă (factorii generatori fiind legaţi de trăsăturile de personalitate şi nu de capacităţi sau aptitudini); - variază în funcţie de sex (bărbaţii produc mai multe accidente rutiere decât femeile, explicaţia bazându-se şi în acest caz pe trăsăturile specifice ale femeilor: prudenţă, inhibiţie a tentaţiei spre viteze excesive etc.); - variază în funcţie de adaptare la condiţiile de desfăşurare a activităţii. Accidentabilitatea Cercetările axate pe această temă au condus la formularea teoriei predispoziţiei la accidente, psihologul german K. Marbe enunţând legea de recurenţă sau legea lui Marbe, potrivit căreia accidentele viitoare ale unui individ se pot prevedea pe baza accidentelor sale din trecut. El a ajuns la concluzia că în aceleaşi condiţii de lucru, accidentele survin cu precădere la aceleaşi persoane care au mai suferit accidente, ceea ce înseamnă că există o anumită predispoziţie la acestea, mai mare la unele persoane şi mai mică la altele. Din acest motiv, K. Marbe a propus ca asigurările să nu se încheie doar pe baza riscurilor implicate de meserie, ci şi pe baza accidentelor prealabile, suferite de omul respectiv. Astăzi, noţiunea de predispoziţie pentru accidente se referă la existenţa unor factori personali sau caracteristici ale persoanei. Aceşti factori constituie condiţii favorabile producerii accidentelor doar în interrelaţie cu factorii situaţionali (noutatea sarcinii, absenţa sau insuficienţa instructajului în problemele securităţii muncii, absenţa unei formări profesionale adecvate, factorii stresanţi ai situaţiei ş.a.m.d.). Din acest motiv, în locul noţiunii "predispoziţie pentru accidente" au fost propuse noţiunile „risc personal”, „susceptibilitate pentru accidente” sau „accidentabilitate”. Aceşti termeni prezintă avantajul faţă de cel de "predispoziţie" că nu sugerează determinaţii înnăscute, constituţionale, nemodificabile. Principalii factori de accidentabilitate sunt următorii: a) Acuitatea vizuală. J. Tiffin a atras atenţia că persoanele cu o vedere bună, dovedită prin examenul oftalmologic, au comis accidente mai puţine decât cele cu o vedere slabă. Desigur că nu poate fi generalizată această concluzie fiindcă nu toate accidentele pot fi explicate prin deficienţele de vedere. b) Vârsta şi experienţa profesională. Cercetările axate pe această problemă au arătat că între vârstă şi accidente există un raport invers proporţional, în sensul că, cu cât vârsta este mai înaintată, cu atât numărul de accidente de muncă scade. S-a presupus că acest fenomen s-ar datora faptului că muncitorii tineri sunt lipsiţi de experienţă şi au o comportare mai imprudentă în activitate decât cei mai în vârstă. Nu trebuie pierdut din vedere însă că scăderea frecvenţei accidentelor la vârstnici se datorează şi faptului că muncitorii incompetenţi au fost eliminaţi în cursul timpului, în profesiune rămânând doar cei apţi, cu aptitudini. Selecţia în timp poate duce, prin

p. 7 / 9

urmare, la o relaţie falsă între vârstă şi experienţă, pe de o parte, şi între vârstă şi accidente, pe de altă parte. Unii cercetători au atras atenţia că în anumite condiţii experienţa profesională mai bogată cauzează un risc mai mare de accidente. M. Bollos şi M. Mamali au constatat o creştere a riscului de accidente în raport cu vârsta la impiegaţii de mişcare, din cauza dificultăţilor de adaptare rapidă la situaţii noi, cerinţă frecventă în această profesiune. Nu trebuie uitat că în unele profesiuni muncitorul poate ajunge la un grad mare de automatizare în comportamentul de muncă, ceea ce împiedică adaptarea rapidă la situaţiile noi, neprevăzute. c) Starea sănătăţii şi oboseala. Studiind accidentele la şoferi, M. S. Viteles a stabilit că media accidentelor la şoferi suferinzi a fost de trei ori mai mare decât media accidentelor la şoferi sănătoşi. De asemenea, oboseala a fost considerată ca factor principal în producerea accidentelor, ea având efect dezorganizator, contribuind la dezautomatizarea deprinderilor mai noi şi favorizând apariţia blocajelor. N. M. Vernon a arătat că atingerea maximului de accidente la anumite ore din ziua de muncă (orele 11 şi 16) nu este determinată atât de oboseală, cât mai ales de viteza cu care muncitorii lucrează la aceste ore. d) Inteligenţa. Chiar studiile mai vechi au evidenţiat importanţa inteligenţei pentru evitarea riscurilor, inerente oricărei munci. Desigur că multe accidente sunt determinate de un coeficient intelectual scăzut. R. Bonnardel a demonstrat că între inteligenţa concretă şi accidentabilitate există o corelaţie semnificativă. În consecinţă, bateriile de teste utilizate în examenele de selecţie profesională trebuie să includă nu numai teste pentru inteligenţa generală, ci şi, teste pentru inteligenţă concretă, practică. e) Relaţia dintre rapiditatea percepţiei şi viteza reacţiei. Solicitând subiecţii care fuseseră frecvent accidentaţi, să lucreze din ce în ce mai repede ("în ritm impus") în rezolvarea diferitelor teste psihologice S. Pacaud a observat că pe măsura sporirii ritmului de lucru, ei se distanţau de subiecţii normali prin deteriorarea preciziei rezultatelor. C. A. Drake a emis ipoteza că indivizii susceptibili la accidente au viteza de reacţie mai mare decât viteza de percepţie, iar accidentele se produc fiindcă ei reacţionează înainte de a percepe exact, adică înainte de a se informa suficient asupra unei situaţii noi. f) Personalitatea. Frecvenţa accidentelor este legată adesea de emotivitate. Stările de tensiune psihică, momentele afectiv negative şi stările conflictuale pot favoriza în mare măsură producerea accidentelor deoarece perturbă coordonarea motorie, anulează unele reflexe sau determină apariţia altora de apărare în locul celor necesare evitării accidentului. Se ştie că în viaţa emoţională are loc o alternanţă ciclică a perioadelor de însufleţire şi depresiune. Când aceste variaţii se accentuează, ele dobândesc aspecte patologice, devin psihoze maniaco-depresive. R. B. Hersey a studiat relaţiile dintre aceste cicluri şi frecvenţa accidentelor, ajungând la concluzia că multe accidente se datorează deprimării iar A. J. Cardall a subliniat importanţa instabilităţii emoţionale în producerea accidentelor. Alţi autori au dovedit că subiecţii care au comis accidente numeroase au atitudine negativă faţă de munca pe care o efectuează, sunt neîncrezători în forţele proprii şi lipsiţi de optimism. Adesea, inadaptarea emotivă este asociată cu frustrarea. Stările de frustrare pot determina pe individ să nu ia măsurile de securitate şi astfel să comită accidente. O mare parte din studiile efectuate asupra accidentelor se situează pe poziţiile psihologiei abisale, interesante ca ipoteză, dar bazate mai mult pe interpretări

p. 8 / 9

subiective decât pe fapte. Astfel, Tillmann şi Hobs au studiat un grup de şoferi de taxi frecvent accidentaţi şi au ajuns la concluzia că personalitatea celui care provoacă accidente se caracterizează prin agresivitate şi incapacitate de a tolera autoritatea şi, în general, normele colectivităţii. A. Moraly-Daninos a subliniat rolul inconştientului în geneza accidentelor. Acestea ar proveni din conflicte nerezolvate sau necorespunzător soluţionate. Familia şi mediul joacă un rol însemnat în determinarea atitudinii de agresivitate care duce la accident. E. Mittenecker şi Krammel au susţinut că cele mai multe accidente se datorează conflictului dintre două tendinţe: tendinţa de securitate personală şi tendinţa de a risca, puse pe seama lipsei de timp, sarcini complexe etc. În condiţiile societăţii moderne primează randamentul în producţie. De aceea biruie tendinţa de a risca, omul adoptând un comportament imprudent, ceea ce favorizează apariţia accidentelor. Fără îndoială că muncitorii recidivişti la accident necesită atenţie specială din partea psihologului industrial. Ei trebuie supuşi unui examen clinic, pe această cale obţinându-se informaţiile necesare referitoare la personalitatea lor. Bibliografie selectivă: Bogáthy, Zoltán (coord.), Manual de tehnici şi metode în psihologia muncii şi organizaţională, Editura Polirom, Iaşi, 2007. Holban, Ion, Probleme de psihologia muncii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. Iosif, Gh., Moldovan_Scholz, M., Psihologia muncii, EDP R.A., Bucureşti, 1996. Pufan, Petre, Psihologia muncii, EDP, Bucureşti, 1978.

p. 9 / 9