Imaginarul Poetic Al Creatiei Pasoptiste.rtf

IMAGINARUL POETIC AL CREATIEI PASOPTISTE

Perioada pasoptista(1830-1860) este o epoca de afirmare a literaturii nationale, in preajma Revolutiei de la 1848. Perioada se caracterizeaza printr-o orientare culturala si literara cu trasaturi specifice epocii de avant revolutionar de emancipare sociala si nationala, de militare pentru realizarea Unirii. Este perioada in care se incearca "arderea" unor etape care nu fusesera parcurse de literatura noastra si care se desfasurasera succesiv in literaturile occidentale, in decursul a mai bine de un secol si jumatate. In perioada pasoptista scrisul devine principalul instrument al activitatii culturale. Principala trasatura a literaturii pasoptiste consta in coexistenta curentelor literare, nu numai in opera aceluiasi scriitor ci chiar si in acceasi creatie. Pasoptismul este o ideologie literara niciodata sintetizata intr-un program particular si supusa unor comandamente exterioare:mesianism cultural si revolutionar, spirit critic, deschidere spre Occident si lupta pentru impunerea unui specific national, constiinta civica si patriotica, constiinta pionieratului in mai toate domeniile vietii, o retorica a entuziasmului si a trezirii la actiune. Afirmarea unei generatii de scriitori, gazetari,istorici si oameni politici, numita de posteritate generatia pasoptista, determina inceputul modernitatii noastre culturale, o perioada de tranzitie si prefaceri palpabile.Scriitorii pasoptisti au vocatia inceputurilor si poate de aceea , disponibilitatea de a aborda mai multe domenii genuri, specii, mai multe tipuri de scriitura.Polimorfismul preocuparilor individuale se explica in contextele epocii. Literatura pasoptista se dezvolta sub semnul romantismului european si parcurge un drum sinuos. Dupa literatura anilor 1825-1830, care abunda in adaptari dupa autorii straini, in special francezi e de remarcat sincronismul dintre manifestul romantismului francez ( Prefata la drama Cromwell, de Victor Hugo, in 1827) si articolul program Introductie publicat de Kogalniceanu.Scriitorii romani ai epocii asimileaza rapid manifestul romantismului francez si aplica principiile acestuia ,cu particularitatile

curentului national-popular de la revista Dacia literara. M.Kogalniceanu, in articolul program al acestei reviste, subliniaza clar ideile care vor sta la baza orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre, necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scririlor originale, aspirate din istoria patriei, din frumusetile ei, din pitorescul obiceiurilor populare; realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale. Aparand ideea de originalitate in literatura, mentorul creatiei pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic, exercitand, in acest fel, o influenta hotaratoare asupra fizionomiei culturii romanesti de la mijlocul sec trecut. "critica noastra-spunea M.Kogalniceanu-va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana" „Artele si literatura […], spune M. Kogalniceanu in Prefata la Letopisetele Tarii Moldovei, n-au speranta de viata decat acolo unde ele isi trag originea din insasi tulpina popoarelor. Altmintelea, ele nu sunt decat niste plante exotice pe care cel dintai vant le ingheata si le usuca” . „Tulpina popoarelor” o constituie tocmai acele obiceiuri, dansuri, cantece, „suvenire stramosesti” istorice si folclorice. De aici, statutul privilegiat pe care-l cunoaste traditia in literatura vremii, conceptul de specific national, atat de frecvent in epoca, bazandu-se anume pe traditie: cea populara si cea istorica. Diversificarea speciei e insotita, in poezie, de varietatea mijloacelor prozodice folosite, varietate vizibila inca la I.Vacarescu si Asachi indeosebi, acesta din urma un mare tehnician, creator al unui vers de o perfectiune clasica. Preocuparea de a iesi din tiparele traditionale de versificatori ridimentari de a scrie intr-o versificatie complexa, in pas cu poezia europeana a vremii, este aproape generala, mergandu-se pana la cultivarea unor specii de virtuozitate. Opera este nu numai prima realizare a speciei in literatura romana ci si cea mai importanta, o scriere densa, echilibrata si armonioasa, indiscutabil una di marile creatii poetice ale epocii si ale miscarii literare romanesti in general. Fenomenele arata amplificarea si diversificarea ariei de creatie poetica, precum si preocuparea evidenta de adancire si rafinare a actului creator. Exista inca, fara indoiala la poetii acestei epoci, stangacii de limba , naivitati de exprimare a gandirii poetice, tinand de traditia si experienta precara a poeziei autohtone. Creatia dramatica romaneasca se va afirma larg in epoca urmatoare, cu deosebire prin Alecsandri, ea maturizandu-se deplin spre sfarsitul secolului, prin Caragiale . Intr-un fel sau altul, temele ce asigura afirmarea unei literaturi originale (ceea ce in acceptiunea Introductiunii ar insemna implicit o literatura nationala) - istoria patriei, folclorul romanesc si natura autohtona , se regasesc in operele poetilor pasoptisti.

Marii voievozi, ca ipostaze ale domnului erou, luptator pentru libertatea tarii cel mai adesea, dar si justitiar, sunt reprezentati in situatii si evenimente la a caror conturare informatia istorica din sursa cronicareasca se impleteste, de regula, cu traditia orala legendara (v. D. Bolintineanu, Legende istorice, V. Alecsandri, Dumbrava Rosie, I. Heliade Radulescu, Mihaida). Pelerinul meditativ in locurile gloriei de odinioara privind semnele timpului (ruine ale cetatilor, vechi manastiri, cimitire) are viziunea unor asemenea eroi si batalii (v. Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia, Rasaritul lunii. La Tismana, Trecutul. La Manastirea Dealu, Mormintele. La Dragasani; I. Heliade Radulescu, O noapte pe ruinele Targovistei). Alaturi de domnul erou, se intalneste si ipostaza autohtona a cavalerului, a osteanului viteaz mostenind codul de conduita al indepartatului sau model medieval, ca batranul Dan, fost ostean al lui Stefan, care tine piept singur hoardelor tatare pana la sosirea ostilor tarii. La acest avatar romantic ce are ca religie patriotismul, locul doamnei inimii este luat de pamantul patriei, (v. V. Alecsandri, Dan capitan de plai). Domni sau osteni, acesti eroi se definesc predominant prin patosul slujirii patriei, asa incat discursul sententios, cu varianta solilocviului, axat pe ideea de neatarnare si aparare a pamantului tarii ocupa un loc central in articularea semnificatiei poeziilor. Ca o consecinta, in poeziile axate pe tema trecutului glorios, motivul naturii este o constanta. Ea se constituie intr-un cadru solemn, sublim, expresie a maretiei creatiei divine in consonanta cu figura eroica ce se afla in centrul ei (v. V. Alecsandri, Dan capitan de plai); alteori noaptea, eventual luminata misterios de luna, reinvie umbrele, fantomele trecutului (v. I. Heliade Radulescu, O noapte pe ruinele Targovistei, Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia, Rasaritul lunii. La Tismana, Trecutul. La Manastirea Dealu). Alecsandri nu ia lucrurile, lumeste ca o simpla satisfactie sociala, el se crede salvatorul natiei. Alegea teme poporane, tratandu-le in metrii scurti respectivi. Dovada de tact deoarece nici spiritul lui nici cel al contemporanilor nu erau cu mult deprinse de sensibilitatea folclorica, si singura cale dreapta era cea a innoirii acestei simtiri. Expresiile din povesti pe care si le extrage mai tarziu, sunt toate metafore sau "concetti". Poezia ramane totusi rea. Folclorul a furnizat poetilor acestei generatii un repertoriu de credinte pitoresti, material pentru balade fantastice. Astfel fantasticul si pitorescul, dimensiuni importante ale universului imaginar romantic, au in poezia pasoptista un suport folcloric. Doua asemenea credinte pot fi citate pentru valoarea remarcabila a poeziilor in care au fost utilizate: cea in zburator, duh al iubirii (v. Zburatorul de Ion Heliade Radulescu), si cea

potrivit careia baba, in general perceputa ca avand relatii cu taramul necurat, ar fi calul dracului (v. Baba Cloanta de V. Alecsandri). Zburatorul lui Heliade se caracterizeaza deopotriva prin intelegerea psihologiei personajului, prin nazuinta de a reda atmosfera de lunatism in care se consuma faptele si prin stapanirea tehnica a intregului material. Momentul initial aduce marturia incarcata de framantare sufleteasca a tinerei fete, a carei sete de iubire se consuma orb, fara obiective externe. S-a remarcat ca in Zburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru cine are in vedere violenta pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata. Cu exceptia primei strofe, toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea unui cadru din natura. Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patrunsa de fiorii tragismului ce imbraca poezia in intregul ei. Se resimte in finalul partii a doua o senzatie de impacare, dar aceasta, care prin atmosfera ei de incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei, vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma impacarii, a marii impacari. Finalul pluteste in fantastic si, prin notele pe care se desfasoara, se leaga puternic de mitologia populara. Un modest precursor al lui Eminescu, se arata Heliade in momentul cand infatiseaza pe Zburator desprinzandu-se din polul Nord si ratacind ca un fulger printre stele. Drumul pe care il face el aduce aceeasi viziune pe care avea sa o aduca Eminescu in Luceafarul; el aduce aceeasi viziune pe care o aduce Lermontov in Demonul. In conciziunea lor, versurile in care arata pe Zburator calatorind prin spatiu califica minunat vederea scriitorului, limitata la straturile de suprafata, acelea pe care le exploata legenda si in formele ei populare. Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare, nu-i confera nicio semnificatie care sa il inalte la generalitate sau simbol; arta lui se consuma in redarea justa, ca ton si cuprins ideologic, a legendei; balada lui pare astfel un fel de fotografie ideografica in campul careia cad, alaturi de elementele poetice, si aspecte lipsite de orice elevatie artistica. Valoarea baladei apare atat de relativizata prin comparatie, aduce totusi si alte insusiri reale. Cea dintai este conciziunea de ansamblu si economia interna a materialului. De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la evadarea in natura si in cele din urma la patrunderea in legenda, poetul ne face sa parcurgem intr-o gradatie fireasca natura umana, natura si supranaturalul. Ca si in cazul temei istoriei nationale, natura, de asta data cea rurala, apare ca motiv conex, suprafirescul manifestandu-se cu predilectie in cadrul ei sau chiar prin

intermediul ei. In Baba Cloanta, fantasticul macabru tropotitor al lui Bolintineanu capata o culoare focoasa si umor.In planul I sta Baba langa o tufa uscata, pe cer strajuieste luna , in fund se vede focul horei din sat. Onomatopeea este aici hilara, drolatica.Stapanita de doruri erotice Baba face o incantatie de o ardoare groteasca cu scopul de a-si vedea iubitul.Ochii mari far de noroc , hora in jurul focului sunt note plastice , inexistente in folclor. In genere toata poezia poate fi ilustrata si e hotarat ca putini poeti au avut mai multe mijloace de a cumpune tablouri. Ghinionul lui Alecsandri a fost cand M.Eminescu a supt toate fluidele inefabile, toate elementele metafizice, lasand numai materialul biografic care este redus. Este evident ca lui Alecsandri ii lipseste vocabularul liric , inlocuit cu spectaculosul, cu zgomotosul si mai ales cu dulcegarii. La capacitatea scenica se adauga truculenta, semn laudabil al instinctului artistic. Doua decenii Alecsandri a continuat asfel fara a iesi din tipar si fara a da de banuit ca ar avea notiune artistica mai complicata. Erotica lui mai profunda in intentii,ramane senzuala si zaharata. Conventiile lui poetice sunt de o pletitudine totala,agranate de o mare risipa de vorbe,din neputinta de a incorda bine versul. Vinul liric este amestecat cu o enorma cantiate de apa, incat foarte rar cate un vers mai pastreza flagenta adevaratei fantezii.De obicei fragmentele salvate sunt din poieziile in care se canta goana salbatica ori intimperiile, adica tot ce strica cheful la care tine atat poetul. Se intalnesc in poezia lui Alecsandri fragmente orientale,icoane exotice,totul insa sters de ploaia cuvintelor inutile. Dupa cateva decenii cand incepu sa simta mai cu tarie voluptatea trandaviei, poetul a inceput sa dea in pasteluri o poezie noua in care tehnica picturala predomina.Sa observat si s-a osandit idilismul exagerat al vietii satesti, eludarea cumplita a conflictului de clasa atat de acut atunci. Teroarea de fenomenul boreal ia prilejuit lui Alecsandri cateva strofe ce sunt mici capodopere. In "Miezul iernii" joasa temperatura usuca padurea in sunetul de orga al vantului, prefacand totul in diamante. In "Iarna" imaginatia e o vreme ingrozita de putinta unei ninsori totale,de sfarsit de lume.Lacul romanticilor, provocator de melancolii,este inlocuit aici de cerul plin de nori si cu suieratul vantului ce umple de o surda spaima toate fapturile(Sfarsit de toamna). Poetul nu trece cu vederea aspectele voioase ale iernii,creanga care rupta te stopeste cu fulgi de zapada,sania

cu

clopotei

dar

exultare

poetului,obsedat

de

soare,incepe

cu

primavara,acum calduar patrunde in inima si vietatile ies din amorteala.Luate in total ,pastelurile reprezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale,un hariotinism. Pentru intaia oara

se cata la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii,somnolarea in fata sobei. De fapt, pastelurile lui Alecsandri sunt un calendar al spatiului rural. Publicate intre 1868-1869 in "Convorbiri literare" si apoi in volum in 1875,pastelurile reprezinta partea cea mai organica a poeziei lui Alecsandri. Dinamism si claritate,geometrie

clasica

a voiziunii,simplitatea

si

armonia

proportiilor,desenul

esentializat valideaza ideea unui clasicism asumat,daca nu am tine cont de faptul ca desenul e,uneori,tulburat de ispita melancoliei,insotita de unele motive romantice. Atitudinea poetului fata de natura nu este contemplativa, ci practic hedonica. El nu masoara cu ochiul ci cu criteriul practic.Din poezia populara ia personificatia.I se pare ca peisajul nu are pret artistic in sine, de aceea cauta sa-l poetizeze,interiorizandul,ridicandu-l la expresia unei valori psihice. Alecsandri a avut ambitia, in unele piese , de a zugravi starea sociala a vremurilor sale. Indeosebi penetratiunea elementului alogen la preocupat si foarte des a introdus ca antipatice pe grec si pe evreu.In comedie comicul se rezuma aproape numai la stropirea limbajului iar Alecsandri cam abuzeaza. In opera lui V. Alecsandri, apar mai ales, motive din poezia populara, lirica sau epica - apreciata entuziast ca o culme a creatiei poetice si asumata ca traditie literara. Astfel, in Doina apare atat motivul frumusetii mandrei, cat si cel al haiducului. E de mentionat ca, prin Alecsandri in mod special, generatia de la 1848 a stabilit o relationare a poeziei culte cu cea populara ce se va mentine constant la toti marii poeti ai literaturii noastre (Eminescu, Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stanescu). Un aspect tematic reprezentativ al poeziei acestei perioade este poezia ocazionala, politic-patriotica. Conditiile social-politice din prima jumatate a secolului al XIX-lea si idealurile de care erau animati toti romanii, respectiv libertatea sociala si unitatea nationala au favorizat abordarea tematicii istorice drept una predilecta. Literatura de inspiratie istorica va capata o puternica inflorire indeosebi la scriitorii generatiei pasoptiste. Istoria a fost fructificata pentru ca trecutul sa dea pilda prezentului decazut, modele insufletitoare, demne de urmat. Astfel literatura se constituie printr-o comunicare permanenta cu istoria. Cercetarea trecutului devine la ei o cauza a educarii nationale. Asa cum afirma B. Tincu: „Principiul esential, dominant al ideologiei literaturii pasoptiste e cel national” . Aceasta este temelia intregii activitati literare a scriitorilor perioadei. In numele inaltarii nationale se combate oprimarea otomana, se critica degradarea prezentului, se evoca originea romana si trecutul istoric glorios, se fortifica increderea in viitor. Pasoptistii au

optat pentru valorile ce au condus spre inflorirea si prosperarea culturii nationale. Acest drum, in conceptia lor, trece prin folclor, prin istorie si cultivarea limbii nationale. Interpretarea artistica a istoriei corespundea nu numai programului “Daciei literare”, dar si sensibilitatii romantice, curent dominant in acea epoca. Ideea de glorificare ca atare a trecutului pornea, insa, din clasicism. Dar, daca clasicismul recomanda ca zona de inspiratie istorica antichitatea, atunci romantismul apela cu tot dinadinsul la istoria nationala. In poezie evocarea trecutului istoric dobandeste un larg orizont, o diversificare tematica, o accentuata semnificatie majora. Se canta, inainte de toate, ruinele vechilor cetati de scaun ale vitejilor voievozi romani, vazute ca marturii ale unui trecut de glorie si care servesc drept pilde date prezentului in scopul reinvierii si perpetuarii faptelor de vitejie si eroism ale strabunilor. Cel dintai poet modern roman, cantaret romantic al vestigiilor istorice este V. Carlova. Versurile din “Ruinurile Targovistii” transmit admiratie si incredere in faptele istorice, aduse in contemporanitate, pentru valoarea lor exemplara. Poezia lui V.Carlova anunta acea atmosfera sufleteasca ce avea sa marcheze poetii din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Reflectarea istoriei nationale in poezia de la 1840 urmeaza stilistic doua linii: una lirica, in centrul careia se afla simbolul ruinelor, si alta epica, ce renaste scene si subiecte istorice, mai mult sau mai putin veridice, demne de urmat. Uneori, ca in cazul lui C. Stamati, poezia de inspiratie istorica imbina aspectul liric cu cel epic. E important sa retinem ca anume ultimele doua tipuri de poezie, adica cel epic si epicoliric, vor servi numeroaselor incercari ale pasoptistilor de creare a unei epopei nationale, specie in care clasicismul se imbina organic cu romantismul. Cu o generatie in urma (v. lirica Vacarestilor sau a lui Costache Conachi), poezia ocazionala era in principal erotica, celebrand nurii diverselor frumoase, toate cu inima de piatra. In vremea proiectarii si nasterii Romaniei moderne, ocaziile inspiratoare erau de o cu totul alta natura si indragostitul inlacrimat este substituit de fiul Romaniei, pentru a-1 parafraza pe Gr. Alexandrescu. Cel mai stralucit exemplu al acestei vocatii de bard este neindoielnic V. Alecsandri. In poeziile lui se pot urmari marile momente ale primenirii tarii, de la dezrobirea tiganilor (v. Dezrobirea tiganilor), trecand prin miscarile revolutionare ale anului 1848 (Desteptarea Romaniei), batalia pentru Unire (Hora Unirii a fost marsul unionistilor, iar Moldova la 1857 cumplitul blestem impotriva antiunionistilor) pana la Razboiul pentru Independenta, caruia i-a dedicat ciclul Ostasii nostri. Asa cum

titlul o indica, ciclul celebreaza in principal ostasul roman a carui imagine se naste la convergenta dintre viteazul domn din trecutul eroic si valorizarea romantica a poporului. Dorobantul pe a carui „calica haina" „stralucea si Crucea Sfantul Gheorghe si-a Romaniei Stea" {Sergentul) sau Penes Curcanul, unicul supravietuitor din cei „noua din Vaslui / Si cu sergentul zece", care au pus „steagul romanesc pe crancena reduta" a Grivitei {Penes Curcanul) sunt dintre acei care au plecat „din camp de-acasa, de la plug", originea lor modesta fiind in antiteza cu maretia de „eroi legendari" motivata de iubirea pentru „sarmana scumpa tara". Impactul public al tuturor acestor poezii a fost imens, tocmai pentru ca dadeau glas unei stari de spirit generale, fiii Romaniei - „cei cu inima romana", in formularea poetului - se recunosteau pe ei insisi in ipostaza eroica insufletitoare, in rostirea avantata si totusi nepretentioasa, populara intr-un anume sens, a versurilor lui V. Alecsandri. Atitudinile lirice sunt in genere cele romantice, osciland intre declamatia inalta a tribunului ce cheama la „desteptare", la actiune eroica pentru patriamama, la regasirea tiparului eroic al strabunilor (v. Desteptarea Romaniei de V. Alecsandri sau Un rasunet de A. Muresanu) si reflexivitatea elegiaca din preajma semnelor trecutului sau a altor repere temporale (v. Rasaritul lunii. La Tismana, Umbra lui Mircea. La Cozia, Anul 1840 de Gr. Alexandrescu, O noapte pe ruinele Targovistei de I. Heliade Radulescu). Mai ales in satirele lui Gr. Alexandrescu, cu numeroase influente clasiciste, se poate constata prezenta spectatorului detasat privind cu ironie mondenitatile saloanelor. Ca poet Grigore Alexandrescu a sintetizat ,intr-o creatie de mica intindere, principalele aspiratii, pasiuni si locuri comune al epocii. El a cristalizat in cateva atitudini spirituale si simboluri de mare circulatie o mentalitata fluida , constienta de vocatia ei ideala dar nedescurcata intre optiunile posibile. In scrisul sau conflueza multimea diversa a izvoarelor din care se alcatueste poezia pasoptista :radicalismul senzualitatea si tendinta pedagocica a luminilor;fadoare sentimentala a petrarchismului ;melancoliile si sensibleria preromantismul . Mai putin amplu decat altii lipsit de suflu, el aduce in schimb o formula literara persuasiva si bogata in nuante intrata in definitia lirismului romanesc preeminescian, ca un punct de reper indelebil, adevarat pol al traditiei.Multi l-au considerat drept un produs de metisaj , un amestec de romantism si clasicism. De fapt el e un romantic printre clasici si reciproc cu alte cuvinte e un scriitor de tranzitie , iluzionand asupra situatiei proprii . Simpatizant al ideilor inaintate ale pasoptismului se tine totusi departe de lupta politica. Personajul pe care il evoca versurile lui, asa zisul erou liric ,e un dublu al omului

viu. Priveste lucid lumea fara a-si face iluzii si a confunda sclipirea decorului cu realitatea murdara. Opera lui trasfigureaza in planul liric tribulatiile unui personaj dubitativ , melancolic,reflexiv, ironic, ne multumit de ordinea lumii .Este incontestabil ca acest romantic solitar dar antiexistentialist era un poet cetatean,angajat fara ezitare in lupta pt infaptuirea idealului national. Dintre modelele pe care Alexandrescu le-a urmat, de o atentie particulara ar trebui sa se bucure La Fontaine. Intr-adevar, fabulistul roman ramane dator marelui poet francez prin anumite elemente de tehnica artistica. Pentru cine priveste de aproape fabula lui Grigore Alexandrescu in lumina acestor date, dependenta ei, ca tehnica a genului, de fabula lui La Fontaine este evidenta. In primul rand insusi poetul divulgase sensul politic si loviturile satirice din anumite fabule ale sale, fapt care ii daduse prilejul unor indelungate meditatii in inchisoare si il pusese de mult timp sub ochiul vigilent al politiei de stat. aluzia satirica este insa tocmai o caracteristica a genului, a carui inflorire este conditionata in general de regimurile severe de despotism si de interzicerea cuvantului liber. La Fontaine este insa prezent si in dispozitia dramatica a materialului si, intr-o oarecare masura, in arta naratiunii. Fabula poetului se hraneste din viata sociala si politica locala, vizeaza situatii, in primul rand situatii politice, caracteristice starilor de lucruri de la noi din acea vreme. Fabula lui Alexandrescu este lipsita in general de pasajul final cuprinzand morala. O exceptie face fabula Magarul rasfatat, care contureaza in final, sub forma de morala, lunga disertatie. Inlaturand explicarea si redand caricaturizat anumite trasaturi ale originalului, fabula lui Alexandrescu capata un aer anecdotic foarte pronuntat.

Fabule

cu intentii politice au fost: Lebada si puii corbului, Toporul si padurea. Fabula politica a lui Grigore Alexandrescu a fost vazuta numai incadrata in lupta nationalista a generatiei sale si militand pentru obiectivele acestei lupte. Este timpul sa se treaca peste aceste limitari si sa sublinieze datele mari, datele permanente care vor arata la fabulistul roman un spirit solicitat de probleme care depasesc timpul sau si mediul sau si care constituie axa insasi pe care se desfasoara lupta politica. Asa este cazul cu Mierla si bufnita, fabula in care se pune in lumina, intre altele, interesul guvernelor despotice de a tine popoarele in ignoranta. Sunt imprejurari cand fabula politica se amplifica printr-o fabula sociala sau chiar de caracter. Asa este cazul ca Mierla si bufnita sau Corbii si barza sau mai ales ca Oglinzile, in care sunt vizati oamenii fericiti in ignoranta, tematori de furtuna, adica de revolutii, care pun in circulatie idei noi. Dintre fabulele cu caracter social Mielul murind ilustreaza proverbul spune-mi cu cine te insotesti, ca sa-ti spun cine esti.

Arta satirei in fabula lui Grigore Alexandrescu consta in sagetile izolate, pornite din loc in loc si care aciduleaza naratiunea. Satire de caracter sunt si Elefantul, care arata cum stau lucrurile intr-o imparatie unde conducatorul este prost, si Cainele si catelul, si Pisica salbatica si tigrul si Lupul moralist si Vulpea liberala – sau opozitia inecata cu osul – si Boul si vitelul. Alexandrescu da impresia ca porneste fara sa poata disocia complet domeniile, ca materialul de simbolizat pastreaza sensul propriu intr-o masura asa de mare incat se revarsa peste cadrul formei ce simbolizeaza. Un bou ca toti boii, putin la simtire, da prilej poetului sa se indoiasca imediat: „Un bou in post mare”, ” Drept, cam ciudat vine”. Dar Alexandrescu gaseste imediat salvarea in generalizare; faptul este mai putin neobisnuit decat s-ar parea si el explica prin zicatoarea bine-cunoscuta: decat multa minte, mai bine un dram de noroc. In continuare insa, evolutia sufleteasca a parvenitului este prinsa in liniile ei caracteristice si la fel si ceea ce s-ar putea numi drama sufleteasca a vitelului. Impresia aceasta de nedisociat, de incompleta realizare a alegoriei, face ca sensul fabulei sa fie atat de transparent, incat invatatura finala sa devina cu totul inutila. Si de aceea poetul s-a dispersat de ea. Incercand o repede inregistrare a trasaturilor caracteristice lui Grigore Alexandrescu ca fabulist, ne va surprinde in primul rand varietatea preocuparilor: fabula politica, sociala si de caracter; unele au o valoare ambigua, altele dovedesc remarcabile calitati narative, combinate cu o deosebita putere de plasticizare. O trasatura fugara, facuta cu aerul cel mai neglijent, e in masura sa dezvaluie trasatura particulara a personajului: lupul are postavul de manta din blana oilor; mareata prostie a elefantului permite lupului sa ia numai cate o blana de pe o oaie. Una dintre calitatile naratiunii lui Alexandrescu este concentrarea, o calitate care il deosebeste de Heliade, care-si disperseaza povestirea in digresiuni. Alexandrescu recurge si el la unele digresiuni, dar acestea sunt

numai aparent digresiuni; privite de aproape, ele au o functiune bine

precizata si dovedesc o puternica intuitie artistica. La fel, dramatismul actiunii rezulta in parte din caracterele puternice ale personajelor, fapt evident in fabule ca Dreptatea leului sau Cainele si catelul. Satira subsumata elementului de fabula se manifesta in trasaturi fugare, dar puternice; vulpea moare oftand cu regretul curcanilor care ramaneau vii. S-a remarcat lipsa moralei finale la multe din operele publicate de Alexandrescu sub titlul de fabule. Faptul acesta se explica uneori prin transparenta totala a sensului inclus in alegorie; alteori insa, el lipseste opera de caracterul propriu fabulei, o face sa ramana intr-un punct intermediar pe calea ce duce catre fabula – din care retine

anecdota fara sa-i poata da transfigurarea alegorica. Tema se imprumuta, tehnica se invata. Faptul acesta nu inseamna, insa imitatie totala. Imprumutand tema si invatand tehnica, cineva poate da creatiuni moarte, fabricate de serie. Este cazul lui Sion, a carui colectie intitulata 101 fabule aduce 100 cadavre literare de esenta franceza, drapate in giulgiul tehnicii literare franceze. Pornind de aici insa, Alexandrescu creeaza sentimentul de viata. Intre reprezentantii literaturii pasoptiste C.Bolliac ocupa o pozitie extrema :el este romanticul in jiletca rosie nu numai prin tendinta umanitara si atingerile din tinerete cu socialismul utopic, dar si prin violenta declamatiei,dezordinea sensibilitatii,dorinta permanenta de a produce efecte. De la primii pasi in viata literara ,el a resimtit tentatia publicitatii. Sub raport fiziologic nu pare decat a avea notiuni diosperate,de un calibru restrans. Este un intuitiv si un grabit,care nu poposeste adanc asupra versurilor si nu dovedester nicaieri posesia unei veritabile tehnici a muncii intelectuale.Asemenea altora e un autodidact insetat de mari escapade intelectuale care parodiaza lesne cu argumente de eruditie si mai mult adulmeca ideile decat sa le descopere prin studiu sistematic. Bolliac nu e un adept oarecare al esteticii pasoptiste,ci e unul din principalii ei protagonisti. E o realitate in aceasta remarcabila intelegere a fenomenului poetic ,materializata intr-un fel de iluminari succesive. Chiar daca n-a atins mari atitudini lirice, Bolliac e vadit sa simta poezia si ii percepe esenta. Romantic impenitent,si-a croit drumul incercand mereu sa se sincronizeze cu o actualitate mobila,careia accelerarea ritmului istoric i-a impus dese schimbari. Romantic dar crescut din radacini iluministe,n-a izbutit sa opteze literar intre rigoare si ambiguitate,intre didacticism si liberul zbor al fanteziei,intre vibratia adanca a inimii si bogatia senzuala a lumii. Nu i-a lipsit nici elanul meditatiei ,nici fiorul luminilor de bezna ce ne inconjoara,nici cutezanta marilor escapade lirice. N. Manolescu il considera un mare poet, poate singurul high romantic de pana la Eminmescu regasind in poezia acestuia aproape toate trasaturile specifice primului romantism:coerenta vizionara,simt cosmic,intensitate pasionala si radicalism ideologic. A introdus si a sustinut motivul ruinelor ,a cultivat poezia statica si vizionara, a demonstrat o apetenta deosebita pentru poezia didactica si civica, chiar daca rezultatele estetice au fost modeste. Daca e adevarat ca nu a inventat limbajul poeziei de idei in schimb a contribuit din plin la creere unui limbaj liric , fapt de necontestat in ciuda traditiei care a transmis imaginea unei persinalitati scindate , opera literera , teoretica si speculativa ne

proiecteaza un profil surprinzator de unitar. Daca ne referim la piesele sale de rezistenta e de observat ca vocatia sa a fost mai degraba una epica si mult mai putin una lirica. In cei aproape 25 ani de activitate literara, ca un advarat profesionist, Bolintineanu a publicat 18 volume ,ilustrandu-se in toate genurile si speciile literare. Baladele istorice atat de transparente si usor de memorat a obtinut o glorie nemeritata .Multimea cliseelor, caracterul strident, lipsa de culoare istorica si caracterul simplist al scenariului indeparteaza aceste texte de zona estetica. Dincolo de performantele estetice uimitoare este capacitatea anticipativa a demersului poetic, sinteza realizata intre dimensiunea mistica si cea istorica intr-un limbaj cu o mare putere de simbolizare. Romantismul sau e mult mai evoluat decat al colegilor sai de generatie, temperamental

sensibilitatea, calitatile sale native l-au condus la fourirea unei opere

inegale dar de maxima semnificatie prin faptul ca a pregatit, a anticipat poezia care avea sa urmeze. Legendele au trezit un interes extraordinar prin patriotismul lor focos si prin strania lor muzica. Bolintineanu ramane si azi un poet fragmentar remarcabil care da o colectie surprinzatoare de instantanee poetice. El este intaiul versificator roman cu intuitia valorii acustice a cuvantului, care cauta cuvantul dincolo de marginile lui nationale si face din vers o singura arie. Bolintineanu e auditiv si mecanic si asta duce mai aproape de poazia moderna. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct, fara asociatiuni. Vestitele versuri ”un orologiu suna noaptea jumatate/ In castel in poarta oare cine bate” sunt, daca aungam nedreapta deriziune cu care au fost stigmatizate, foarte bune versuri. Sincoparea cuvantului ”orologii” spre a suna mai rotacizant,

terminatiunile

nutronomice

tate-bate,

intrebarea

obosita

ce

indica

neasteptarea nici unui element turburator dau randurilor o cadenta de masinarie care vine din fanetismul psihic, nu din ritmica exterioara a stihurilor. Trecerea de la o epoca la alta se savarseste adesea pritr-o miscare de pendul, ca si cum continutul de exprimat nu ar mai incapea in formele artistice existente si ar impune descperirea unor modalitati de a scrie diametral opus. In aceasta incercare de renovare radicala unii au vazut o manifestare de ordin psihologic,dorinta intima a artisului de a birui inertia si a se diferentia prin originalitate. Explicatia este si de natura sociala, fiind vorba de repercursiunile in constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata materiala a oamenilor.

BIBLIOGRAFIE

Titu Maiorescu : Directia noua in poezia si proza romana, 1872, P. Cornea, M. Zamfir: Gandirea romaneasca in epoca pasoptista (1830-1860).Vol. I. – Bucuresti, 1968 D. Popovici : Romantismul romanesc, Editura tineretului, Bucuresti,1870 Serban Cioculescu: Istoria literaturii romane moderne, Editura Minerva, Bucuresti, 1892 D. Micu: Scurta istorie a literaturii romane , Editura Iriana, Bucuresti, 1994.