Normativitatea Activitatii Didactice.doc

Normativitatea activității didactice Principiile didactice se referă la acele norme orientative, teze generale cu caracter director, care pot imprima procesului paideutic un sens funcţional, asigurând, prin aceasta, o premisă a succesului în atingerea obiectivelor propuse. Principiul exprimă constanţa procedurală, elementul de continuitate care poate fi regăsit în mai multe situaţii de predare-învăţare; el este o expresie a legităţii procesului educativ, a faptului că şi în perimetrul paideutic se pot regăsi sau identifica raporturi esenţiale, necesare, generale, relativ constante, reiterabile ce se cer a fi cunoscute şi exploatate de actorii implicaţi, în primul rând de învăţători şi profesori. Norma şi legea didactică reprezintă un semn că pedagogia este o ştiinţă respectabilă, care a ajuns la o anumită maturitate epistemologică. În urma acumulării unei experienţe în timp, s-au decantat anumite axiome procedurale, care, dovedindu-şi eficacitatea, pot fi preluate, extinse şi generalizate. Impunându-se ca un reflex al complexităţii activităţii didactice, principiile didactice au totodată menirea de a-1 instrumentaliza pe profesor cu un cumul normativ, pentru a evita, în acest fel, alunecarea pe panta improvizaţiei şi a unei desfăşurări spontane, neroditoare. Recurgând la reguli prefixate, profesorul poate rezolva sarcini dificile, noi. Unii pedagogi fac deosebirea dintre principiul didactic şi regula didactică (Ţîrcovnicu, 1975), plecând de la sfera de aplicabilitate a respectivei norme. Dacă principiul are o sferă mai largă de valabilitate, regula este o normă mai restrânsă, ce se particularizează la un anumit segment al proceselor didactice (latură a educaţiei, componentă didactică, moment al lecţiei etc.). Conştientizarea prezenţei normei în educaţie s-a realizat încă din faza empirică a ştiinţei educaţiei. Chiar şi în prezent, educaţia spontană (realizată în familie, pe stradă etc.) decantează, în cele din urmă, o serie de regularităţi cu caracter normativ. Garantul eficacităţii educaţiei stă în reproducerea acelor trasee care au condus la rezultate pozitive. Norma didactică se constituie ca fiind expresia unor acumulări de experienţe paideutice exemplare. Dacă totul s-ar pierde şi nimic nu s-ar relua, atunci cele mai multe gesticulaţii educative s-ar consuma în reinventări ale unor procedee care au mai existat. Dar, din

1

motive de eficienţă, este bine ca ceea ce s-a dovedit a fi bun să se tezaurizeze şi să se păstreze. Tocmai la acest aspect se referă principiul didactic. Comenius este primul gânditor modern care a formulatei a teoretizat în mod explicit principiile educative în monumentala sa lucrare Didactica Magna (1970). Aproape toate principiile didactice recunoscute în prezent îşi au originea în reflecţiile profunde ale pedagogului ceh. Redăm câteva principii, explicitate de Comenius încă din 1632, care rezonează cu cele mai actuale principii ale învăţământului: • educaţia se va începe de timpuriu, înainte ca mintea să fie coruptă; • se va proceda de la general la special; • se va proceda de la uşor la greu; • nimeni nu va fi supraîncărcat cu prea multă materie; • totul se va preda intuitiv; • totul se va preda pentru utilizare prezentă; • cunoştinţele se vor aşeza pe o bază solidă; • tot ce succedă se va baza pe ceea ce precedă; • totul va fi organizat pe măsura minţii, a memoriei şi a limbii; • toate se vor consolida prin exerciţii continue; • tot ce este unit laolaltă se va preda împreună; • tot ce se învaţă trebuie predat aşa cum este şi cum a apărut, adică prin prezentarea cauzelor; • tot ce se oferă cunoaşterii se va oferi mai întâi în general şi apoi în părţile sale; • la fiecare lucru ne vom opri atât timp cât este necesar spre a fi înţeles; • executarea se învaţă executând; • exerciţiul va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate etc. Principiile evocate de Comenius sunt intuiţii geniale, care, unele dintre ele, au primit abia în secolul nostru o consacrare şi o fundamentare teoretică (principiul educaţiei permanente, al predării interdisciplinare, al cunoaşterii holistice a realităţii etc.). În activitatea didactică, principiile didactice îndeplinesc mai multe funcţii: • orientează traseul educativ înspre obiectivele propuse de profesori și învăţători; • normează practica educativă prin aceea că intervine obligaţia de a fi respectate nişte reguli psihologice, pedagogice, deontologice, ştiinţifice ;

2

• prescrie tratamente si moduri de relaţionare specifice în raport cu situaţia de învăţare; • reglează activitatea educativă atunci când rezultatele şi performanţele la care se ajunge nu sunt cele scontate. După unii autori (Preda, 1995), principiile didactice au un caracter general, sistemic şi deschis. Caracterul general este, imprimat de faptul că principiile vizează toate componenţele functionale ale procesului de învăţământ, toate activităţile și disciplinele şcolare, indiferent de nivelul de şcolarizare. Caracterul sistemic rezidă în aceea că principiile care interacţionează între ele se cer a fi aplicate ca un ansamblu, în mod simultan, şi nu izolat; apoi, principiile se vor conexa cu toate componentele procesului de predare - cu conţinuturi, cu metode, cu forme de organizare a predării etc. Caracterul dinamic se susţine prin faptul că principiile didactice nu sunt date o dată pentru totdeauna, ele au o istorie, numărul lor nu este fix, ci schimbător, în funcţie de variabile ce ţin de contextul extradidactic, de noile date ale psihologiei şi pedagogiei, de experienţa cadrului didactic; în acelaşi timp, sistemul principiilor variază de la un autor la altul, multiplicându-se sau restructurându-se (de pildă, astăzi se poate vorbi de principiul predării interdisciplinare, de principiul educaţiei interculturale, de principiul educaţiei axiologice etc.). Pentru a exemplifica, vom recurge, mai întâi, la pedagogia germană, recunoscută prin profunzimea şi seriozitatea analizelor, invocându-l pe E.E. Geissler (1981, pp. 51-54), care propune următoarele principii, mascate, deseori, de scopuri formal-globale ale învăţământului: a) nivelul obiectiv-structural al dezvoltării elevului (rezidă în dezvoltarea unor premise ale învăţării drept garant al eficienţei acesteia; anumite aptitudini trebuie să fie dezvoltate înainte ca structura şi semnificaţia multor experimente să poată fi înţelese; cunoaşterea unor structuri mai simple precedă înţelegerea unor structuri mai complexe); b) complexitatea progresivă (cerinţa respectării unei succesiuni care să permită o intrare gradată în probleme din ce în ce mai complicate); c) învăţarea operaţională (care stipulează că noţiunile nu se formează prin simpla contemplare a unor fapte obiective, ci din contactul direct ai elevului cu obiectul respectiv);

3

d) orientarea scopului învăţământului (pentru ca un conţinut cultural să devină şi educativ, trebuie precizate motivul şi condiţiile de instituire a funcţionalităţii culturale); e) orientarea logico-obiectivă (cerinţa de a se interzice aplicarea unor criterii străine de o anumită disciplină în selectarea propriilor elemente de conţinut ale instruirii); f) principiul exemplului (are la bază premisa epistemologică a exprimării generalului prin raportul dintre individ şi specie); g) orientarea ştiinţifică şi propedeutic-ştiinţifică (aceasta pretinde că nu se va introduce în învăţământ nici o cunoştinţă care nu a fost validată ca fiind ştiinţifică); h) corelarea cu acţiunea (cerinţa continuităţii dintre teoretic şi practic); i) principiul învăţământului educativ (invitaţia ca învăţământul să şi formeze, nu numai să informeze); j) principiul globalismului (orientarea către totalizarea cunoaşterii şi deschiderea ei spre viaţă).

4