Harta Interna.docx

Fiinta: 1. Fizic; 2. Psihic; 3. Spirit; 4. Suflet; 5. Comportament 1. Fizic: materie, forma, anatomic, fizioneuropsiho functional,. 2. Psihic: - nevoi; - dorinte; - asteptari; - emotii; - sentimente; - credinte. - psihism: gandire, senzatie, perceptie, ( procese ) -> achizitii: inteligenta, motivatie, atentie ( constructe ) -> manifestare: interioara ( traire subiectiva) + exterioara ( comportament). Confl ictul apare prin incongruenta dintre trairea interioara si comportamentul exterior. Si de aici, ptr constientizare, harta interna versus harta externa. Harta interna va cuprinde tot ceea ce clientul stie sau crede despre el, si bune si mai putin bun e: ca e altruist, ca e bun organizator, ca e sarguincios, ca ii este frica de inaltime...cat mai mul te, totul raportat doar la el, nu la ce ii spun altii despre el. Dupa care se lucreaza doar in prezentul lui, pe depistarea NEVOILOR reale, de acum! Se ur mareste piramida lui Maslow, ca etapizare, stiind ca se trece de la un nivel la celalalt doar pri n atingerea completa a nivelului anterior. Si de aici aflarea in relatie cu cine sau cu ce isi poat e hrani sau chiar isi hraneste nevoile. Si automat ajungi la ROLURILE ( mastile ) pe care le j oaca in viata de zi cu zi si, la strategiile de adaptare ptr a-si implini nevoile. Aici, nu trebuie u itate nevoileprincipale : de a fi iubit, de apartenenta, de securizare, nevoia identitara, de a da s ens. DORINTELE, in general, sunt aspiratii catre ceva sau cineva. Tot asa, se vor expune la incep ut, dupa care se vor confrunta cu prezentul, sa se vada si sa constientizeze daca mai sunt sau n u de actualitate -> scopul lor ar fi sa ajute la implinirea nevoilor. ASTEPTARILE. In general se adreseaza exteriorului dar nu trebuie sa uitam ca ele apar, sau au la baza realitatea interna care este SUBIECTIVA. Sunt expectatii ale clientului care au la b aza, cu preponderenta, trecutul lui ( identificare sau contraidentificare cu persoanele principal e din copilaria timpurie si mica, ca model-contra model si asezarea - metabolizarea vs nemeta bolizarea - emotionala a experientei ). In lucrul cu asteptarile, am constatat ca foarte multi le confunda cu nevoile, ca iarasi la fel de multi nu constientizeaza irealitatea lor. Si, atunci aici, un pas mare inainte, il reprezinta identificarea realismului de la baza asteptarilor si, mai impo rtant, daca sunt cu adevarat asteptarile lor sau le-au fost scrise de persoanele din trecut. Cumv a aici are relevanta contactul cu bagajul existential din carca lor: ce contine, cine a bagat sau l asat acolo, ce le-ar mai fi de folos din el ASTAZI, ce vor sa pastreze si ce vor sa debaraseze. Si tot aici, la bagaj, ies la iveala CREDINTELE. Vreau sa evidentiez aspectul semantic si cel interpretativ:a) cred in ceva mai presus de toate vs b) cred ca tata m-a abuzat vs c) cred ca bar batul este stalpul casei. Constientizarea consta in nuantarea chiar etimologica a sensurilor lui "cred" si, dupa developare, eu, ma indrept cumva cu clientul, spre baza sistemului lui de valor i. Am constatat ca, de cele mai multe ori, clientii raman foarte surprinsi si devin destul de dez amagiti cand realizeaza ca, sistemul lor de valori in mare parte, nu este propriu, nu a fost aleg erea lor constienta, din propria experienta. Functie de cele 3 directii a, b si c si de problematic

a clientului , sunt maniere diferite de abordare ulterioara. Indiferent de abordare, eu nu trec pe ste genul c, fara lista genului de credinte si validarea sau invalidarea lor de catre client, bazata pe realitatea prezentului lui de AZI. EMOTIILE vs SENTIMENTE. Am observat ca destul de multi dintre clienti, nu isi identifica cu claritate o mare parte dintre emotii. Si atunci pornesc cu ei de la definitii. Emotia este dec odificarea interna ca urmare a senzatiei in plin proces al experientei traite. Cu alte cuvinte,apr oape permanent, traim cu ele. Din pacate, "n"factori ne conduc usor, usor spre rigidizarea cap acitatii de a decodifica si interpreta senzatia. In lista cu emotiile, ii rog sa scrie toate emotiile pe care le-au simtit, alegandu-si singuri din experientele proprii, una interpretata pozitiv si alt a interpretata negativ, si de obicei, in relatie cu cine sau ce, traieste acele emotii. Urmeaza val idarea sau invalidarea lor constienta prin semnificare sau resemnificare. Parte dintre clienti co nfunda emotiile cu sentimentele. Si atunci este bine venita clarificarea. Sentimentul este o em otie, sau un cumul de emotii, persistenta in timp, care castiga in profunzime si intensitate: tea ma - frica, bucurie - fericire, suparare - furie, simpatie - prietenie, etc. Cam asta cuprinde asa zisa harta interna. In maniera proprie si la libera lor alegere, eu ii rog s a ii dea o forma pe un format A3. Unii coloreaza diferit componentele, altii le scriu, altii spati aza, altii fragmenteaza, unii le imbina. Functie de problematica, le mai spun sa o mai aduca, mai discutam pe tema ei, ce schimbari a mai facut, ce s-a mai transformat pe parcursul terapie i, cu ce a mai completat, ce a eliminat cu totul. Cred ca la ceea ce vrei tu sa faci, este suficient a constientizarea tuturor acestor componente, fara restructurare Ma intorc la ROLURI. Ii rog sa-si defineasca ipostazele in care stiu ei, sau cred ei, ca se regas esc astazi, sau in care sau regasit candva. In general urmaresc aspectul regasirii in lista asta, a gen rolului, a rolului identitar: barbat - femeie. Si,,imediat daca in lista sunt si cele derivate de aici si conforme cu realitatea de azi: fiu, frate, sot, tata, amant, bunic,nepot, cumnat ( fiica, so ra,sotie, mama, amanta, bunica, nepoata, cumnata ). Asta ptr edificarea asumarii sau acceptari i, cunoasterii sau recunoasterii nevoii identitare. Celalate roluri developeaza relatiile construit e sau intretinute pe parcursul vietii, si functie de problematica clientului, se abordeaza mai pr ofund. Tot pe lista rolurilor, asa cum ti-am spus, imi place sa aplic triunghiul nevrotic, tot ptr constientizare, dar de data aceasta, a beneficiilor ascunse si , eu cred ca, de aici ies cu adevara t nevoile reale ale clientului. COMPORTAMENTELE, ca exprimare exterioara, vin sa completeze manierele de manifesta re si raportare la relatiile in sine, la cei cu care relationeaza, si, prin actiune vs inactiune, la rel atia cu sinele Un exemplu: " Nevoia mea in relatia cu tata a fost dintotdeauna sa -mi spuna ca ma iubeste. Imi doresc din tot sufletul asta. De cate ori merg la el in vizita imi spun ca astazi o sa-mi spuna ca ma iubest e. Ce ma nelinisteste insa este ca in ultimul timp aproape mereu ne certam. Imi imaginez ca a re el ceva pe suflet, dar nu stiu ce. Si asta ma face sa ma simt neajutorat, nu reusesc sa ghices

c ce are. Cred ca din cauza asta, fara sa- mi dau seama, ridic tonul la el si incep sa gesticulez, ma aprind, ce mai! Eu strig, el striga si gata! ies trantind usa cu furie, jurand ca nu mai trec pe la el niciodata. Dar noroc ca-mi trece repede." Deci, am un client in rolul de fiu, care imi expune o situatie stresanta pentru el. Nevoia lui est e sa auda cuvintele din gura tatalui. " Dintotdeauna" imi spune ca e o nevoie veche, care nehr anita, a acumulat in adult multa frustrare, poate chiar sentimente de respingere, de neapartene nta, de unde si dorinta lui din tot sufletul. Are aceeasi asteptare la fiecare vizita. Dorinta care nu s-a materializat, asteptare care nu s-a implinit. Emotie de neliniste aparuta ca urmare a unu i proces repetitiv, cearta. Consideratie, presupunere nevalidata, care aduce sentimentul de nea jutorare. Ca urmare apare agresivitatea verbala si comportamentul agresiv si totodata cel evita nt, de plecare. Conflictul psihic poate fi la nivelul asteptarii nerealiste, a nevoii neactualizate? Aspecte care se vor aborda. Plus maniera de abordare. Lucru care ma face sa-ti reamintesc ca t de utila este aplicarea peste Roluri a analizei tranzactionale. Asa, si daca tot mi-am amintit a sta, si ciclul cunoasterii sau spirala cunoasterii din Gestalt are utilitatea ei la developarea conf lictului In fine, nu stiu daca tot ce ti-am scris a cuprins toata discutia noastra anterioara, si mai ales da ca este ceea ce asteptai de la mine. Imi imaginez ca de fapt ai fi vrut instrumente sau tehnici. Cred ca vrei toate astea pentru autocunoastere sau dezvoltare personala, in grup.Nu stiu, joc d e rol pe o poveste data, dansul elementelor, oricum poate mai spicuiesti din TEU - Iolanda Mi trofan.. Hai, ca am scris aproape toata noaptea. Si sa-ti fie cu folos.

Un scolar, o multime de intrebari. Ii place? Se va adapta? Ce il ajuta sa se integreze? Cateva raspunsuri pentru parinti ingrijorati. Psihologii afirma mereu: „Daca il iubiti, e suficient“. Oare asa e? Cristian Petrescu: Este insuficient sa oferim copilului numai iubire, fara sa acoperim si celelalte nevoi ale lui, cum ar fi nevoia de socializare cu ceilalti copii, nevoia de a avea multiple modele de actiune si comportament, nevoia de a avea roluri (de elev, de frate, de vecin, de coleg, de prieten, etc.), pe care doar parintele singur nu le poate oferi. Cum sa facem sa nu ne proiectam neimplinirile in copiii nostri? Este dificil sa nu ne dorim ca unele lucruri pe care noi, ca parinti, nu le-am avut, sa le faca ei, copiii nostri. Dar ceea ce am vrut noi, oare in mod sigur vor si copiii nostri? Trebuie sa oferim copilului ceea ce isi doreste azi, raportat la contextul actual in care traieste el, nu ceea ce ne-ar fi mangaiat pe noi acum 25 de ani. Deci, este important sa aflam ce dorinte sau nevoi are copilul, sa vedem utilitatea actiunilor in contextul epocii in care el traieste si va trai, nu in trecutul parintelui. Este normal ca un copil sa aiba episoade de tristete? Cand e momentul sa ne ingrijoram? Se stie ca viata nu e facuta numai din lucruri pozitive, a invata sa trecem peste momente dificile face parte din pregatirea pentru viata de adult. Daca ferim cu orice pret copilul de dificultati, mai tarziu nu va sti sa lupte, sau va reactiona gresit la unele situatii de criza ce apar in viata oricarui om. A avea momente de tristete e normal, a schimba totul din cauza tristetii nu e normal. Ne vom ingrijora daca un copil are saptamani intregi de tristete, daca isi schimba activitatea si comportamentul obisnuit, daca se izoleaza si nu mai comunica nimanui ce e in sufletul lui. In asemenea situatii, devine obligatorie prezentarea cu copilul la un specialist.

„Raman cu sotul/sotia mea, chiar daca suntem in conflict, dar e pentru copil.“ Care e greseala in acest caz? Asa cred unele persoane, ca, daca avem un copil sau mai multi, atunci viata este in totalitate dedicata cresterii si ingrijirii acestora. Insa daca un copil are mama trista, nemultumita in permanenta de viata ei, ce model de comportament va avea? Copilul are nevoile lui, dar majoritatea sunt satisfacute de catre parinti. Daca parintii sunt frustrati si nefericiti, este imposibil sa nu se reflecte aceasta si in relatia parinte-copil. Acest lucru va afecta sigur copilul. Asa ca rugam parintii sa-si rezolve problemele lor, ca sa nu ajungem mai tarziu la reprosul ca „mi-am sacrificat tineretea pentru el si acuma a crescut si a plecat cu altcineva“. Daca un copil nu are prieteni de varsta lui, e cazul sa ne ingrijoram? Da, ne ingrijoram daca un copil nu se poate integra in colectivitatea de copii. Modelele de gandire si comportament specifice fiecarei etape de viata nu le poate gasi in alta parte. Daca mai tarziu apare un obicei precum fumatul, ne putem intreba de unde a aparut: de la cei mai mari sau de la cei de-o seama cu copilul? Gradul de maturizare e diferit pentru fiecare, insa pana la adolescenta este recomandat ca un copil sa aiba un anturaj de varsta apropiata lui. Ce ii spunem copilului cand nu este acceptat intr-un grup? Acceptarea intr-un grup inseamna sa identificam ceea ce sudeaza acel grup, care sunt elementele de recunoastere din grupul respectiv. Daca a fi primit in grup inseamna sa ne tatuam, suntem gata sa facem asta? Comunicarea cu copilul si prezentarea avantajelor si a dezavantajelor este o solutie, insa este bine sa aiba mai multe oportunitati, intre care sa aleaga copilul. Unii copii vor scolari sa mearga la scoala, altii – nu. Cum sa-i ajutam? Scolaritatea aduce ceva nou in viata copilului, si anume competitia. Acest lucru poate sa-l sperie. Parintele trebuie sa fie alaturi de copil la orice experienta noua, sa nu faca uz de comparatii care pun copilul in situatie de inferioritate. Acceptam si notele mai putin bune daca in urma unei discutii ajungem la clarificarea lucrurilor care nu merg, si daca intotdeauna copilul va sti ca parintele sau il va accepta asa cum este. De ce depinde performanta scolara a copilului in primii ani? Cum il poate ajuta parintele daca cel mic are dificultati de integrare, de invatare? Adaptarea, integrarea, acomodarea si asimilarea noutatii din mediul scolar este un efort pentru copil. Este important sa-l ajutam sa stabileasca o relatie afectiva cu scoala, sa se simta bine in mediul scolar. Apoi microclimatul familial echilibrat este o conditie; daca in familie sunt tensiuni, si copilul asista la certurile parintilor sau nu este asigurat un spatiu pentru efectuarea temelor si studiului, rezultatele scolare pot fi nesatisfacatoare.

BOALA NU ESTE O PEDEAPSA, ESTE O LECTIE ! 

Autor Magda Luchian

Boala apare ca o reprezentare a unei suferinţe, a unui conflict interior, a unei furii sau a unei frustrări. Este urmarea acumulării de emoţii şi energii care provoacă blocaje, ce duc, la rândul lor, la o disfuncţie. Interviu cu Magda Luchian, psiholog clinician, psihoterapeut specializat în psihoterapii integrative. Cadru didactic la Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi, Magda Luchian ne-a împărtăşit din lunga sa experienţă profesională, din cei aproximativ 40 de ani dedicaţi studiului şi, apoi, lucrului în speranţa găsirii stării de bine a celor care i-au trecut pragul cabinetului de la Spitalul de Psihiatrie sau al celui individual. A încercat şi a reuşit, în cele mai multe dintre cazuri, să regăsească alături de pacienţi echilibrul de care aveau nevoie pentru a trăi o viaţă armonioasă.

- Aţi fost preşedintele Asociaţiei Române de Somatoterapie şi actualul preşedinte al Asociaţiei de Psihoterapie Integrativă şi Psihologie Clinică. Ce este somatoterapia şi cum ne ajută ea? - Somatoterapia este un termen introdus în teoria psihoterapiei de profesorul Richard Meyer din Strasbourg, a cărui şcoală am şi urmat-o în perioada 1994-2000. Aceasta presupune introducerea tehnicilor corporale în psihoterapie. Legislaţia generală a psihoterapiei nu dă voie terapeutului să atingă pacientul. Dar sunt foarte multe tehnici corporale care sunt induse prin cuvânt. De exemplu, însăşi relaxarea sau tehnicile de respiraţie sau orice sugestie dată prin cuvânt provoacă anumite senzaţii în corp. Poate fi abordată tehnica comportamentală, în acest caz putând să sugerezi şi să dai ca temă pacientului să meargă la o sală de sport, la masaj sau să facă anumite exerciţii corporale. Terapia, pe care o reprezint acum ca preşedinte al Asociaţiei de Psihoterapie Integrativă, a găsit un termen mai potrivit, pe care şi profesorul Meyer îl foloseşte acum în cărţile sale - psihoterapia holistică, integrând toate aspectele fiinţei umane. Vorbim despre o abordare deopotrivă a corpului, mentalului, emoţiilor şi afectelor, comportamentului şi, foarte importantă pentru secolul nostru, a laturii spirituale. Sunt foarte multe nevoi pe care oamenii trebuie să le conştientizeze, să şi le explice şi să le exprime. „Vorbim despre o abordare deopotrivă a corpului, mentalului, emoţiilor şi afectelor, comportamentului şi, foarte importantă pentru secolul nostru, a laturii spirituale” - Spuneaţi de abordarea tuturor planurilor pentru atingerea propriei stări de bine, de armonie. Concret, vorbim despre deja binecunoscuta gândire pozitivă? - O persoană poate trăi o stare de bine atunci când sunt împlinite aceste nevoi. Vorbim, mai întâi, despre cele ale corpului, rudimentare – nevoia de mâncare, de apă, de căldură sau răcoare –, deci cele care asigură confortul corpului. Apoi, sunt nevoile care ţin de o fiziologie mai profundă, presupunând o integritate a organelor, a funcţionării acestora. Pentru a se simţi bine, omul are nevoie de o gândire pozitivă, termen care se vehiculează, într-adevăr, foarte mult în prezent. Dar ce înseamnă aceasta, în fapt? Să repetăm mecanic nişte fraze pe care subconştientul nostru nu le recunoaşte, nu le identifică? Eu sunt trist pentru că am o pierdere şi să spun că Sunt bine, sunt OK? Sigur că în acest fel va fi mai puternică respingerea şi rezistenţa din partea subconştientului care nu acceptă minciuni! Astfel, subconştientul vorbeşte prin corp, el se manifestă prin corp... Boala apare ca o reprezentare a unei suferinţe, a unui conflict interior, a unei furii sau a unei frustrări. Este urmarea acumulării de emoţii şi energii care provoacă blocaje, ce duc, la rândul lor, la o disfuncţie. Toate aceste planuri fiind împlinite cât mai aproape de ideal, persoana este una armonioasă, echilibrată, fericită. - Cancerul este una dintre bolile cu incidenţă din ce în ce mai mare. Care sunt emoţiile sau trăirile ce determină această afecţiune? - Se spune că această boală este o expresie a durerii, în special, şi a depresiei. Cancerul înseamnă, în plan medical, o conglomerare de celule rele pentru corp. În continuare, depresia determină o oprire a multor funcţii – gândirea este mai lentă, mişcările sunt uneori absente, emoţia este în permanenţă de tristeţe, deci rămâne aceeaşi. Ca o exprimare metaforică, toate se opresc şi atunci aceste celule rămân acolo, aglomerându-se. În schimb, un om armonios, dinamic, vesel, într-o stare bună, este în continuă mişcare şi schimbare. Cercetătorii care studiază cancerul spun că celulele care generează această boală există în corpul fiecăruia dintre noi, au loc dezvoltări ale lor, apoi sunt urmate de o remisiune de la sine. Cui i se remediază această remisiune spontană? Tocmai schimbării psihicului, a

atitudinii persoanei faţă de viaţă. Este foarte important ca omul să accepte situaţia şi cauza, care ţine de atitudinea proprie, de gândurile şi alegerile lui în viaţă. Boala nu este o pedeapsă, este o lecţie! - Poate fi vorba despre o lecţie care vine din trecut, din copilărie? - Asociem, de multe ori, o situaţie actuală cu o emoţie din copilărie pe care nu am consumat-o, înţeles-o sau gestionat-o cum ar fi fost bine şi, astfel, prin rezonanţă, exagerăm starea emoţională din acest moment faţă de ceva care poate nu ar merita. Sunt lucruri care ne afectează în copilărie – anumite mesaje pe care le auzim, comportamente ale celor din jur, care ne provoacă frustrări, făcându-ne să ne simţim vulnerabili într-un anumit domeniu. Orice situaţie, cuvânt sau gest din cursul vieţii care amintesc de acele lucruri care ne-au făcut să ne simţim poate umiliţi, poate vulnerabili, ne trezesc această amintire şi ne provoacă o reacţie exagerată. Apar conflicte într-o relaţie, de exemplu, tocmai din această cauză. Trebuie doar să vedem ce avem de învăţat din starea acesta pe care o avem, unde am procedat greşit ori unde am ales greşit, care emoţie ne provoacă acest lucru. Conştientizând aceste fapte, putem lucra în paralel cu gândurile – încercând să schimbăm măcar puţin unghiul din care privim situaţia, o persoană sau relaţia – şi emoţiile care însoţesc aceste gânduri. Mintea conştientă încearcă să ascundă, să uite lucrurile neplăcute, tocmai pentru a proteja Eul, iar atunci trebuie o incursiune mai profundă, o transă hipnotică, o regresie pentru a ajunge în acel moment din viaţa persoanei când îi găseşti rana. Dar acest proces este unul foarte laborios, nu se poate schimba instantaneu sau repetând nişte fraze. - De peste 30 de ani sunteţi psiholog, cea mai mare parte aţi profesat la Spitalul de Psihiatrie „Socola”, acestora adăugându-se cei din timpul studiilor universitare. Există cazuri care v-au marcat evoluţia profesională sau care v-au rămas întipărite în minte? - Sunt numeroase cazuri pe care nu aş putea să le uit vreodată. Sunt cele de început, în care cu toată ştiinţa şi sfaturile celor din jur să nu te implici, o faci din dorinţa de a rezolva problema respectiva. A fost şi un caz în care eu însămi am făcut o reacţie de respingere aproape depresivă, aş spune. A venit un tânăr când abia se deschise cabinetul psihosomatic – era primul cabinet privat din Iaşi. Eram şi cu alţi colegi, când a venit acest tânăr pe care îl cunoşteam de la o internare anterioară la Spitalul de Psihiatrie. Era într-o stare de agitaţie psihomotorie, uşor hipomaniacal. Mi-am dat seama că nu este o situaţie pe care să o stabilizăm doar prin psihoterapie şi i-am sugerat să se reinterneze. În schimb, el refuza asta, nu se simţise în largul său la pavilionul unde fusese internat. Astfel, am vorbit la spital să fie trimis într-un alt pavilion, dar pentru că el a mers abia a doua zi, se schimbase medicul de gardă cu care vorbisem şi a intrat tot acolo. Totul s-a întâmplat într-o sâmbătă, iar când am mers luni la raportul de gardă, am aflat că acest tânăr a murit asfixiat... Pe de altă parte, îmi aduc aminte de o măicuţă, care fusese internată cu anumite reacţii depresive, suferinţe corporale pe care le acuza, dar investigaţiile medicale arătau că e perfect sănătoasă. Am făcut terapii de grup şi de relaxare în cadrul cărora discursul dă o stare de bine, de confort, de deschidere, iubire, emoţii pozitive, compasiune faţă de cei din jur. La externare a venit la mine cu o cărticică de rugăciuni şi mi-a spus Vă mulţumesc din suflet! Este prima oară când am înţeles cum trebuie să mă rog! M-a impresionat foarte tare! Mi-am dat seama că de asta avea nevoie – împăcarea cu alegerea făcută de a merge la mănăstire. Probabil exista un conflict între ceea ce aştepta ea şi ceea ce a găsit acolo... Acum era luminoasă... - Care sunt cele mai des întâlnite afecţiuni ale societăţii actuale? - Sunt foarte multe cazuri de anxietate şi depresie, am auzit asta oriunde. Este explicabil, anxietatea este o tulburare a situaţiei epocii noastre. Oamenii sunt stresaţi fie de presiunea serviciului, fie din dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani îşi iau singuri mai mult decât pot duce. Astfel, apar aceste stări anxioase – de frică şi nelinişte – care au o manifestare corporală, de obicei. Majoritatea ajung la psiholog abia după ce au traversat numeroase cabinete medicale – cardiologie, boli interne, neurologie, endocrine -, crezând că suferă de o boală. De cele mai multe ori, sunt persoane foarte puternice care au învăţat toată viaţa să lupte, nu s-au plâns şi care nu acceptă că ar putea fi o problemă cu ei în sensul psihologic. Dându-şi seama că prin liniştire şi schimbarea programului, dispar simptomele somatice, încep să aibă încredere că problema, într-adevăr, este acolo. - Dacă ar veni un tânăr care vrea să urmeze Facultatea de Psihologie şi ar avea un sfat de la dumneavoastră, spre ce oraş sau ţară l-aţi îndrepta? - În primul rând, pentru că avem Facultate de Psihologie aici, au l-aş sfătui să rămână la Iaşi, nu are rost meargă în altă parte. Dar, pe parcursul programului de studiu, este foarte bine să cunoască şi cealaltă parte din Europa şi din lume. Orice experienţă de genul acesta este foarte importantă pentru un viitor psiholog. Informaţii se găsesc peste tot, dar experienţa pe care un tânăr o poate observa sau

o trăieşte este cea care formează un psiholog. Însă, în primul rând, l-aş întreba de ce vrea să facă psihologia! Nu poţi fi un psiholog şi, mai ales, un psihoterapeut bun dacă nu te cunoşti foarte bine şi până nu realizezi propria dezvoltare personală. Eu le spun întotdeauna cursanţilor că acestea sunt cele mai importante, pentru că 90% din eficienţa unei psihoterapii (este dovedit ştiinţific) se datorează personalităţii şi persoanei terapeutului. Asta nu înseamnă că trebuie să fie un ales sau un artist, dar trebuie să fie o persoană responsabilă care să se cunoască şi să ştie ce poate şi nu poate face, când e nevoie să spună Până aici, de acum trebuie să mergi la un alt coleg. Preluat din editia online a Ziarului Evenimentul.

TERAPIA PIERDERII 

Autor Cristian Petrescu

Psihoterapeutul Cristian Petrescu vorbeşte despre terapia pierderii: acesta explică ce sunt traumele emoţionale şi ce urme pot lăsa ele în comportamentul nostru. De fiecare dată când ne confruntăm cu o pierdere este important să nu pierdem şi lecţia oferită de viaţă. Cristian Petrescu şi-a început parcursul în carieră ca orice student de rând ieşean, după ce a absolvit cursurile Facultăţii de Psihologie a considerat că vrea să ştie mai mult despre conflicte, despre cum pot fi acestea explicate şi aplanate şi a urmat un master în această problematică. Nu s-a oprit aici, a dorit să ştie mai mult şi despre psihoterapia sistemului familial şi a urmat un curs în Norvegia la Trondheim. Lucrează ca psiholog clinician de mai bine de 20 de ani, iar în ultimii 15 ani a ajutat prin psihoterapie nenumărate persoane.

- Ce este psihoterapia? - Psihoterapia se ocupă cu gestionarea situaţiilor din viaţa unui om care produc disconfort şi care nu au legătură cu corpul fizic. De acesta din urmă se ocupă medicul, dacă avem un disconfort biologic ne vom duce la medic, dacă avem un disconfort psihologic nu ne vom duce la medic pentru că nu s-a inventat o pastilă care să-mi răspundă la întrebările mele despre viaţă şi atunci e nevoie de un demers psihoterapeutic. - Cum vine psihoterapia în sprijinul oamenilor? - Psihoterapia vine pentru a debloca persoanele din situaţii de disconfort, psihoterapia oferă anumite soluţii, nu înseamnă că deţine panaceul universal şi orice lucru ţi se întâmpla vino la psihoterapeut că el le va rezolva, din contră psihoterapia este o situaţie de colaborare între specialist şi persoana care are o nevoie, în care efortul de fapt nu revine psihoterapeutului, mulţi cred că merg la psihoterapeut şi el o să facă ceva să se rezolve tot, eu am să stau cuminte pe scaun şi el o să facă tot. Nu! Nu e asa, e nevoie de colaborare. -Să vorbim despre pierdere, cum aţi defini pierderea? - Există multe moduri de a defini pierderea eu însumi a-şi defini-o ca un proces firesc al vieţii noastre, orice zi nouă e un câştig, orice zi trecută e o pierdere, nu putem să întoarcem timpul. Odată ce trece copilăria, intrăm într-o altă etapă a vieţii, am pierdut deja inocenţa, odată ce înaintăm începem să

avem o mulţime de alegeri şi orice alegeri facem de fapt am pierdut celălalt mod de a fi, fiecare alegere a noastră se traduce printr-o pierdere, însă acestea sunt pierderi conştiente, controlate. Pierderea care produce un proces negativ este pierderea neaşteptată, pierderea care nu era pusă în niciun fel de plan în traseului vieţii noastre, în acest caz vorbim despre o pierdere traumatică. - Există mai multe tipuri de pierderi? - O da! Sunt mai multe tipuri de pierderi. Trebuie în primul rând să vorbesc despre pierderea care este relaţionată cu identitatea persoanei, adică pierderile care au legătură cu cine sunt eu, care au legătură cu planurile pe care mi le-am făcut, cu ce vreau să devin. Pierderile cu privire la modul de trai (avorturi spontane, accidentele de orice tip) sunt pierderi ca schimbă total stilul de viaţă al unei persoane. Dacă vorbim de exemplu despre incendiu de la Bucureşti, care a avut loc la clubul Colectiv, acolo avem o pierdere cu impact traumatic de tip existenţial. Acel eveniment schimbă viaţa celor rămaşi, a supravieţuitorilor, rudelor acestora. Există pierderi de identitate sau de statut, aici putem vorbi despre retrogradări, despre abuzuri, divorţuri, emigrări, separări. Există pierderi de funcţionare care apar în urma unor boli şi există şi cazuri în care se combină o serie de pierderi şi atunci vom vorbi de traumă cumulativă. - Dacă tot aţi amintit, cum se explică impactul atât de mare pe care l-a avut incendiul de la Colectiv asupra populaţiei? - S-a făcut o analiză a unor tragedii de către experţii în psihologia socială. S-a făcut o paralelă între ceea ce s-a întâmplat cu Turnurile Gemene şi atentatele cu bombă de la metroul londonez. Experţii au concluzionat că impactul atentatelor cu bombă a fost mai mare, argumentul cel mai important adus în sprijinul acestei concluzii constă în gradul în care privitorul, se recunoaşte şi el că ar fi putut fi acolo victimă. În cazul Turnurilor Gemene, sediu al marilor oameni de afaceri, a existat un şoc, erau nişte simboluri ale Americii, dar omul de rând, omul obişnuit, nu rezona cu posibilitatea de a avea un birou în clădirea respectivă pe când în metroul londonez orice om, orice cetăţean foloseşte metroul, în Londra chiar şi primul ministru merge cu metroul. Pe această explicaţie vine şi tragedia de la clubul Colectiv, adică există în toate straturile de vârstă oameni care se recunosc în posibila pierdere, oameni de toate pregătirile profesionale, şi atunci această mare reprezentativitate a oamenilor care se regăsesc în situaţia respectivă duce la asemenea reacţii. - Cât de des vă confruntaţi cu această situaţie, cât de des aveţi de vindecat pierderi? - Din punctul meu de vedere aş putea spune că orice adresare către cabinetul de psihoterapie are legătură cu pierderea, ori am pierdut ceva şi consider că e iremediabil, mă deranjează foarte mult şi dezvolt un blocaj adică rămân la elementul din trecut care a perturbat mersul firesc al vieţii, fie există o ipoteza a pierderii unor lucruri din viitor. Există o pierdere de tip logic, un lucru pe care îl aveam şi lam pierdut şi o pierdere de tip psihologic adică doar ipoteza pierderii unor lucruri. Chiar dacă oamenii nu formulează în felul acesta eu văd ca şi proces implicit al celor care se adresează psihoterapiei şi o discuţie despre pierdere şi despre ipotezele unei pierderi. - Este mai predispusă o categorie de persoane pierderilor? Există anumite persoane mai vulnerabile în faţa pierderilor? - Nu! Vulnerabilitatea este aceeaşi numai că există factori favorizanţi, factori de risc şi factori de echilibru. Există persoane a căror viaţă are o expunere la factorii de risc mai mare şi persoane a căror viaţă nu implică aceşti factori de risc. Doar prin prisma acestui fapt putem discuta de diferenţe în faţa pierderilor. - Este diferit conceptul de pierdere de la o persoană la alta? - Există persoane care în funcţie de vulnerabilitatea preexistentă au diverse reacţii în faţa pierderilor. Aici ar trebui să discutăm un pic şi despre toleranţa la frustrare. Există două tipuri de reacţii, reacţii adaptative şi reacţii dezadaptative. Ca un predictor putem spune că cei care au reacţii dezadaptative la frustrare vor face ca pentru ei o simplă pierdere să aibă un impact traumatic, iar cei care au o reacţie adaptativă la frustrare vor gestiona mult mai bine pierderea. - Pot lăsa pierderile experimentate în trecut urme în comportamentul adulţilor? - Cu siguranţă, după cum am spus şi asta este lucrul pe care îl discut foarte des în cabinet cu pacienţii, pot acţiona din convingere sau pot acţiona din cunoaştere. Cei mai mulţi oameni, din păcate acţionează din convingere care este limitată doar la experienţa lor de viaţă, pe când în cazul cunoaşterii aceasta este validată ştiinţific. Da! Orice traumă va avea o expresie comportamentală la cei care au trăit-o pentru că registrul de convingeri se schimbă odată cu trăirea acelui eveniment.

Există nişte etape descrise când trăim o pierdere şi o traumă: negarea, furia, acceptarea şi strategia. Pierdem ceva, dar nu pierdem lecţia, asta este foarte important. - Care este primul pas pentru a depăşi o pierdere? - Primul pas pentru a depăşi o pierdere este înţelegerea şi analiza reală a evenimentului, situaţiei în care ne aflăm şi înţelegerea faptului că există părţi afectate, există părţi care nu vor mai fi niciodată recuperate şi există părţi neatinse, părţi sănătoase. Există partea afectată, dar care se poate vindeca, partea pierdută total şi părţi care sunt neatinse şi acolo există resurse pe care trebuie să le utilizăm pentru a gestiona ceea ce trăim noi, pierderea în sine. Uneori oamenii sunt orbiţi de durerea imediată pierderii şi nu reuşesc să se concentreze corect şi să vadă aceste trei părţi. Rolul psihoterapeutului acesta este să îi ajute să facă distincţia între toate rolurile vieţii unei persoane. - Care sunt etapele depăşirii unei pierderi? - Important este să acceptăm şi să ajungem la strategie. Să punem la cale o strategie care să activeze mecanismele rezilienţei, rezilienţa este capacitatea de a funcţiona normal în ciuda faptului că am experimentat un eveniment traumatic. Se lucrează la stima de sine, se lucrează la păstrarea sau crearea unei reţele sociale, pentru că este foarte important să nu fim singuri când trecem printr-o astfel de perioadă. - Există şi cazuri în care anumite persoane îşi impun o izolare, consideră ca doar prin resurse proprii pot depăşi evenimentul, ce e de făcut? - O să facem diferenţa între solitudine şi izolare. Izolarea este ceva negativ iar solitudinea înseamnă decizia persoanei de a avea un răgaz, o pauză, un moment de respiro, este o alegere care trebuie să fie luată în cunoştinţă de cauză. Solitudinea este o alegere conştientă şi poate fi benefică în anumite cazuri. Ce v-a atras spre psihoterapie? În România sunt 3 profesii psi- psiholog, psihiatru şi psihoterapeut, eu am două profesii, prima cea de psiholog se obţine odată cu absolvirea facultăţii, iar dacă doreşti să devii psihoterapeut trebuie să urmezi cursuri post universitare care durează 4 ani sub egida colegiului psihologilor. Psihologia clinică înseamnă măsurarea unor componente ale psihicului (gândirea, atenţia, memoria, inteligenţa) toate astea sunt componente ale psihicului, ele pot fi măsurate. Pentru a învăţa cum să reacţionăm sau cum să gestionăm anumite lucruri din viaţa noastră care ne produc disconfort e nevoie de psihoterapie. Cam aceasta ar fi cauza pentru care m-am simţit atras de psihoterapie, dorinţa de a ajuta oamenii şi de a şti eu însumi cum să gestionez anumite momente dificile, neprevăzute. Articol preluat din Ziarul Evenimentul

METODE PENTRU O PSIHOTERAPIE INTEGRATIVA 

Autor Richard G. Erskine

Traducere de Mirela Zetu. Extras: Atunci când vorbim despre practicarea psihoterapiei integrative, conceptul de relație terapeutică interpersonală și în contact este premisa centrală. Ancheta, armonizarea și implicarea constituie metodele unei psihoterapii bazate pe relație și orientată spre contact. Definirea celor opt nevoi inerente unei relații și descrierea atitudinilor terapeutice corespondente. Baza teoretică a psihoterapiei integrative include conceptele de Stări ale Eului, de transfer, de Sistem de Scenarii, de contact și de întrerupere a contactului, cât și sensul relațiilor interpersonale. Termenul "integrativ", așa cum este folosit în abordarea noastră a psihoterapiei integrative, îmbracă mai multe semnificații. În principal, se referă la procesul de integrare a personalității, ceea ce include ajutorul oferit clienților pentru a deveni conștienți și pentru a asimila conținuturile stărilor lor ale Eului, fragmentate si fixate, într-un Eu neopsihic integrat, în vederea unei dezvoltări de sine care să reducă nevoia de recurgere la mecanismele de apărare și la scenariul de viață și care să propună o reangajare în viață, în relații sociale și într-o viață plină de contact. Acest proces presupune crearea unui întreg: să faci în așa fel încât aspectele Eu-lui pierdute, inconștiente și nerezolvate, să facă parte dintr-un Sine coeziv. (Erskine&Trautmann, 1993)

"Integrativ" se referă în egală măsură la integrarea teoriei – ansamblul abordărilor terapeutice afective, cognitive, comportamentale, fiziologice și sistemice. O preocupare centrală, atunci când vorbim despre psihoterapia integrativă, este să stabilim dacă fiecare dintre aceste domenii – afectiv, comportamental, cognitiv, fiziologic – este deschis sau închis contactului (intern sau extern) și să aplicăm metode care să-l potențeze (Erskine, 1975, 1980, 1982a). Conceptele de contact intern și extern sunt folosite în perspectiva dezvoltării umane, în care fiecare etapă a vieții prezintă sarcini de dezvoltare cruciale, o sensibilitate unică în relațiile cu celălalt, și ocazii pentru noi achiziții. Termenul de psihoterapie integrativă, așa cum este folosit în acest articol, cuprinde două semnificații. Psihoterapia integrativă ia în considerare numeroase abordări ale funcționării umane: psihodinamică, centrată pe client, behavioristă, terapie familială, terapia Gestalt, terapia corporală influențată de Reichieni, terapia fondată pe teoriile relație-obiect, pe teoria psihanalitică a Sinelui, pe lângă Analiza Tranzacțională, care reprezintă soclul principal al teoriei și a metodei noastre. Fiecare dintre aceste viziuni oferă o explicație valabilă a funcționării și a comportamentului psihologic și fiecare dintre ele este pusă în valoare, când este integrată selectiv în celelalte. (Erskine&Moursund). Contact și relații Una dintre premisele principale ale psihoterapiei integrative este că nevoia de relație constituie o experiență esențială în motivația comportamentului uman, iar contactul este mijlocul prin care este satisfăcută această nevoie. Punem în mod deosebit accentul pe importanța contactului atunci când folosim gama de modalități susmenționate. Contactul are loc în interior și în exterior: el implică o deplină conștientizare a senzațiilor, sentimentelor, activității senzorio-motorii, gândurilor și amintirilor care se produc în interiorul individului, și o mișcare spre conștientizarea deplină a evenimentelor exterioare așa cum sunt înregistrate de organele senzoriale. Prin contact intern și extern, experiențele fac obiectul unei integrări continue. Atunci când contactul este întrerupt, nevoile nu sunt satisfăcute. Daca experiența trezirii unei nevoi nu este satisfăcută la un moment dat sau nu se încheie într-un mod cât mai natural, ea va căuta o încheiere artificială, care va disipa lipsa de confort datorată unei nevoi nesatisfăcute. Aceste "încheieri" artificiale sunt substanța reacțiilor de supraviețuire și a alegerii scenariilor de viață, susceptibile să se fixeze. Ele sunt evidente în cazul negării afectului, a schemelor comportamentale devenite obișnuințe, a inhibițiilor de ordin neurologic din corp, a credințelor care limitează spontaneitatea și flexibilitatea, atât în rezolvarea problemelor cât și în relația cu celălalt. Fiecare întrerupere defensivă Erskine&Trautmann, 1993)

a

contactului

subminează

conștientizarea.

(Erskine,

1980;

De asemenea, noțiunea de contact se referă la calitatea tranzacțiilor schimbate între două persoane: conștiința simultană a Sinelui propriu și a interlocutorului, o întâlnire sensibilă unul cu celălalt, și o recunoaștere autentică a propriului Sine.

Psihoterapia integrativă stabilește corelații plecând de la numeroase și diferite școli teoretice. Pentru ca o teorie să fie integrativă și nu doar eclectică, ea trebuie să lase la o parte conceptele și ideile care nu sunt coerente în plan teoretic, pentru a fasona un nucleu de construcții bine organizate, apt să informeze și să ghideze procesul psihoterapeutic. O examinare a literaturii psihologice și psihoterapeutice arată că numitorul comun cel mai coerent este conceptul de relație. (Erskine, 1989). Încă de la începutul unei teorii a contactului, inițiată de Laura și Frederick Perls (Perls, 1944; Perls, Hefferline & Goodman, 1951) trecând prin Rogers și prin terapia sa centrată pe client (1951), ipoteza emisă de Fairbairn, conform căreia oamenii aspiră la relație încă de la bunul început al vieții și pe tot parcursul acesteia, insistența lui Sullivan asupra contactului interpersonal, teoriile relației la Winnicott și Guntrip, (1971), cu aplicațiile clinice corespondente, teoriile lui Berne despre Stările Eului și Scenariul de viață, (1961, 1972), Kohut (1971, 1977) și aplicarea, prin succesorii săi, a "chestionarului empatic susținut" (Stolorow, Brandschaft & Atwood, 1987, p. 10), teoriile relației dezvoltate de Stone Center (Bergman, 1991; Miller, 1986; Surrey, 1985), filozofia unei relații Eu- Tu, a lui Buber (1923/1958), o întreagă succesiune de profesori, scriitori și terapeuți, pentru a insista pe faptul că relațiile – atât în primii ani de viață, cât și pe întregul parcurs al vieții adulte – sunt sursa a ceea ce dă sens și validare Sinelui. Literatura despre dezvoltarea umană ne cheamă să înțelegem că sentimentul de sine și stima de sine vin din relațiile-în-contact. Focalizarea firească pe dezvoltarea copilului se operează plecând de la fundamentul teoretic al relației-în-contact, legat de conceptul lui Berne (1961) de la Stările Eului (și mai ales de la Stările Eului Copil fixate) (Erskine, 1987, 1988; Trautmann & Erskine, 1981). Lucrările lui Stern (1985, 1995) și ale lui Bowlby (1969, 1973, 1980) au acum o influență puternică asupra perspectivei integrative, în principal datorită insistenței lor asupra atașamentului precoce și asupra nevoii naturale, prezente pe durata întregii vieți, de a fi în relație. Bowlby a insistat pe însemnătatea legăturilor fizice precoce care se prelungesc, pentru a crea un nucleu visceral care va deveni sursa tuturor experiențelor Sinelui și ale celuilalt. Dacă un astfel de contact nu se produce în acord cu nevoile relaționale ale copilului, se va produce o apărare fiziologică împotriva pierderii contactului (Fraiberg, 1982). Psihoterapia integrativă folosește numeroase perspective asupra funcționării umane, dar întotdeauna plecând de la punctul de vedere care spune că relația client/terapeut este crucială. Conceptele de relație-în-contact, Stări ale Eului, funcție intrapsihică, transfer și tranzacții, nevoi relaționale și reciprocitate în afecte, proces de dezvoltare și Scenariu de viață sunt în centrul teoriei noastre integrative. Terapeutul orientează și folosește propriul Sine în așa fel încât să stimuleze, în client, procesul care constă în dezvoltarea și integrarea contactului, în satisfacerea nevoilor relaționale (Erskine, 1982a). Procesul numit armonizare este de o importanță primordială și implică nu doar o focalizare pe gânduri, sentimente, comportamente sau senzații fizice, dar și pe ceea ce Stern a numit (1985) "afectele vitalității" (p. 156). Scopul nostru este crearea experienței unei conexiuni neîntrerupte cu sentimentele. Pentru client, dezvoltarea sentimentului de sine și sentimentul de a fi în relație par a fi cruciale în procesul de integrare și de unificare, mai ales când a avut parte în viața sa de traume specifice, care au fragmentat Eul și mai ales când anumite aspecte ale Sinelui au fost dezrădăcinate sau negate din cauza întreruperilor cumulative în relația-în-contact. (Erskine, 1991a, 1993, 1994). Premisa centrală subînțeleasă practicii psihoterapiei integrative este că integrarea se poate produce prin intermediul diverselor modalități – afective, comportamentale, cognitive și fiziologice (Erskine, 1975, 1980) – dar într-o manieră și mai efectivă când există o relație terapeutică interpersonală, respectuoasă și în contact. (Erskine, 1982a). Ancheta, armonizarea și implicarea sunt metode orientate pe relație și care facilitează contactul. Diferite publicații au definit și descris metodele de anchetă, de armonizare și de implicare (Erskine&Trautmann, 1993) aplicate în tratamentul disocierii (Erskine, 1991a, 1993), al rușinii și al aroganței ipocrite (Erskine, 1994) și au arătat cum pot fi aplicate prin transcrierea unor secvențe reale de terapie (Erskine, 1982b, 1991b; Erskine&Moursound, 1988). În cele ce urmează, trecem în revistă câteva dintre metodele care favorizează relația-în-contact. Ancheta Pleacă de la ipoteza că terapeutul nu cunoaște nimic din ceea ce a trăit clientul și că trebuie să facă un efort neîncetat pentru a înțelege sensul subiectiv al comportamentului clientului și al procesului său intrapsihic. Procesul de anchetă presupune ca terapeutul să fie deschis spre descoperirea perspectivei clientului, în timp ce clientul descoperă sentimentul său de sine, prin fiecare întrebare sau constatare, formulate de către terapeut, care au drept efect, pentru client, creșterea gradului de

conștientizare. Prin explorarea cu respect a experienței fenomenologice a clientului, acesta va deveni din ce în ce mai conștient de nevoile sale relaționale, de sentimentele și comportamentele sale, în același timp actuale și arhaice. Afectele, gândurile, fantasmele, credințele Scenariului, mișcările sau tensiunile corporale, speranțele și amintirile care au fost menținute în afara câmpului conștiinței, prin lipsa de dialog sau prin refulare, sunt așadar susceptibile de a deveni conștiente. Datorită acestei clarviziuni crescute și a non-activării defenselor interne, nevoile și sentimentele care poate rămăseseră fixate sau nerezolvate din cauza trăirilor anterioare, vor putea fi integrate unui Sine mult mai în contact. Ținem să subliniem că procesul de anchetă este la fel de important, dacă nu mai important, decât conținutul acesteia. Întrebările terapeutului trebuie să empatizeze cu experiența subiectivă a clientului, pentru a fi eficiente în descoperirea și revelația fenomenelor interne și în actualizarea întreruperilor de contact, interne și externe. Acest tip de anchetă necesită un interes sincer cu privire la experiențele subiective ale clientului și la modalitatea sa de a le da sens. Procesul operează prin întrebări despre ceea ce simte clientul în timp ce vorbește, cum trăiește – el și ceilalți (incluzând și psihoterapeutul), și ce înțelesuri desprinde sau ce concluzii trage din acest lucru. Experiența noastră arată că clienții vor revela fantasme refulate și dinamici intra-psihice non conștiente, atunci când întrebările sunt puse cu sensibilitate. Acest lucru le permite, atât clientului cât și terapeutului, să înțeleagă din ce în ce mai bine cine este clientul, experiențele pe care el/ea le-a trăit și când sau cum a întrerupt contactul. Ancheta terapeutică în ceea ce privește fricile clientului, anticipările sale, așteptările sale, scoate la lumină transferul din viața sa actuală, inclusiv în relația terapeutică, în evenimente trăite în trecut, în defense arhaice și în rupturi relaționale trecute. Transferul, în cadrul acestei perspective integrative, poate fi văzut astfel: 1. mijloacele prin care clientul își poate descrie trecutul, nevoile sale de dezvoltare care au suferit un eșec și mecanismele de apărare care au fost create pentru a compensa. 2. rezistența la rememorare și, în mod paradoxal, o punere inconștientă în act a evenimentelor trăite în copilărie (relația care se repetă). 3. expresia unui conflict intrapsihic și dorința de a ajunge la satisfacerea nevoilor relaționale și la intimitate în relații (relație care este necesară, din punct de vedere terapeutic). 4. sau expresia căutării psihologice universale constând din organizarea a ceea ce a fost trăit și din conferirea unui sens. Această viziune integrativă a transferului este fundamentală pentru a explica transferul atât asupra relației care se repetă cât și asupra persoanei cu care se repetă (Stern, 1994); ea furnizează baza care ne permite să recunoaștem și să respectăm faptul ca tranzacțiile pot fi de natură nontransferențială și că se poate întâmpla ca ele să privească doar relația de acum-și-aici, care se derulează între terapeut și client. (Erskine, 1991c). Ancheta poate include o explorare a conflictelor intrapsihice și puneri în act inconștiente ale trăirilor din copilărie, poate continua cu o serie de întrebări referitoare la trecut, la momentul în care a avut loc experiența, la natura relațiilor importante în viața persoanei. Prin această anchetă, explorăm credințele din spatele Scenariului și comportamentele, fantasmele și experiențele care au întărit acest sistem. (Erskine&Zalcman, 1979). În acord cu starea de bine a clientului, integrăm experiențele Gestalt-terapiei, contractele de schimbări comportamentale, psihoterapia corporală, psihoterapia intensivă a stării Eului Părinte, sau o regresie a dezvoltării. (Erskine&Moursund, 1988). Prin combinarea tehnicilor destinate ameliorării conștiinței de sine și prin întrebările noastre puse cu respect, experiențele trăite în trecut, care ar fi trebuit evacuate în afara conștiinței, pot fi rememorate în contextul unei relații terapeutice. Atunci când amintirile, fantasmele sau visele vin în conștient, întrebările terapeutului pot ținti experiența fenomenologică a clientului, sau se pot întoarce spre strategiile care l-au făcut pe client să se descurce, cu alte cuvinte, va fi o anchetă despre întreruperile de contact externe și interne defensive. Când explorăm procesele defensive, folosim întreruperile de contact externe observabile, ca fiind reprezentative pentru întreruperile interne de contact. Întreruperile defensive de contact, arhaice sau fixate – de pildă, introiecțiile și credințele Scenariului – interferează cu satisfacția nevoilor relaționale actuale și apar și în relația terapeutică.

A fi vulnerabil înseamnă a fi foarte conștient de nevoile tale relaționale și a fi deschis, fără mecanisme de apărare, la răspunsul altei persoane la aceste nevoi. Întrebările despre punctele vulnerabile, atât în afara relației terapeutice cât și în interiorul ei, vor dezvălui nevoile relaționale ale clientului și efectele satisfacerii sau a non-satisfacerii acestor nevoi. Dialogul terapeutic devine astfel susceptibil de a se centra în mod ciclic pe nivelele fenomenologic, transferențial sau defensiv ale acestei experiențe. Pentru client, procesul de anchetă nu este linear, ci se derulează în armonie cu o conștiință internă din ce în ce mai clară dar și cu o conștiință a sineluiîn-relație. Scopul vizat de întrebările terapeutice constă, atât pentru client cât și pentru terapeut, în a descoperi și a deosebi împreună funcțiile proceselor intrapsihice și a dinamicilor defensive. Fiecare dinamică defensivă are propriile funcții în termeni de identitate, de stabilitate, de continuitate și de integritate, fiecare având nevoie de un interes deosebit în psihoterapie. Teza noastră este aceea că armonizarea și implicarea permit clientului să transfere în mod util aceste funcții intrapsihice în sânul relației cu terapeutul. În cele ce urmează, ne vom referi la clasificările prezentate în Figura 1. Este esențial ca terapeutul să înțeleagă nevoia unică a fiecărui client, de a avea o persoană stabilizantă, validantă și restauratoare, care să se ocupe de un anumit număr de funcții ale relației pe care clientul încearcă să o gestioneze singur. O terapie a relației orientată-spre-contact presupune ca terapeutul să fie în armonie cu aceste nevoi relaționale, să fie implicat, prin validarea empatică a sentimentelor și a nevoilor, oferindu-i clientului siguranță și sprijin. O anchetă pe tema experienței fenomenologice a clientului, îi va ridica acestuia stima de sine, facilitându-i conștientizarea existenței sentimentelor, fantasmelor, senzațiilor interne și procesului de gândire, cât și existența întreruperilor contactului. O anchetă răbdătoare, ne-umilitoare, îndreptată spre dinamicile transferențiale ale clientului va revela, în ceea ce-l privește, semnificația întreruperilor de contact interne și externe, modul în care persoana își organizează experiența dar și semnificația, atât a relației care se repetă cât și a celei necesare din punct de vedere terapeutic. Relația necesară din punct de vedere terapeutic este, pentru client, venirea unei alte persoane, esențială, care să fie capabilă să răspundă nevoilor relaționale, într-o implicare reciprocă. O anchetă respectuoasă cu privire la procesul defensiv al clientului, mijloacele sale de a se descurca, vor scoate la iveală integritatea clientului și stilul său unic de a rezolva rupturile din relație. Acest nivel al anchetei va determina clientul să devină conștient că există și alte căi pentru a trata ruptura unei relații cât și posibilități noi de rezolvare a conflictelor interpersonale. O anchetă sensibilă pe subiectul vulnerabilității clientului și pe combinarea unică a nevoilor relaționale va crește sentimentele propriei valori (cf. Fig. 1). În prezența unui terapeut care se armonizează, care se implică și care este conștient de propriul Sine, dispus să răspundă acestor nevoi relaționale, clientul va resimți mai puternic și mai limpede sentimentul Sinelui și al Sinelui-în-relație. Starea de bine psihologic se ameliorează prin contact, atât interpersonal cât și intrapsihic. Armonizarea Armonizarea este un proces dublu: începe prin empatie – adică prin capacitatea de a fi sensibil la și de a se identifica cu sentimentele, nevoile sau senzațiile celeilalte persoane - și continuă cu comunicarea acestei sensibilități celeilalte persoane. Armonizarea, mai mult decât o simplă înțelegere sau decât o introspecție în locul celuilalt, este un mod de a-l simți pe celălalt, kinestezic și emoțional – de a-i cunoaște ritmul, afectul, experiența, intrând – metaforic- în pielea sa, mergând dincolo de empatie, pentru a obține un afect reciproc și/sau un răspuns în rezonanță. Armonizarea înseamnă mai mult decât simplă empatie: este un proces de comuniune și de unitate a contactului interpersonal. O armonizare efectivă presupune, de asemenea, ca terapeutul să rămână conștient în același timp de granița dintre client și terapeut, și de propriile sale procese interne. Armonizarea este facilitată de capacitatea terapeutului de a anticipa și de a observa efectele comportamentului său asupra clientului dar și de a se descentra de pe propria sa existență, pentru a se concentra pe procesul clientului. Comunicarea armonizării validează nevoile și sentimentele clientului și pune bazele necesare unei reparări a eșecurilor relațiilor precedente. Armonizarea este comunicată nu numai prin ceea ce spune terapeutul, ci și prin mișcările faciale sau corporale, care îi semnalează clientului că afectul și nevoile sale sunt percepute, sunt importante și au un impact asupra terapeutului. Deseori, armonizarea este trăită de către client ca și cum terapeutul s-ar deplasa, încet, printre mijloacele sale de apărare, care l-au împiedicat să fie conștient de eșecurile relaționale și de nevoile

și sentimentele legate de acestea. Armonizarea facilitează contactul cu părți din Stările Eului Copil, demult uitate. Cu timpul, acest lucru duce la o diminuare a întreruperilor de contact intern și la dizolvarea corespunzătoare a defenselor externe. Persoana poate să-și exprime nevoile și sentimentele din ce în ce mai mult, cu confortul și asigurarea că va primi un răspuns empatic și compătimitor. Adesea, procesul de armonizare procură clientului un sentiment de siguranță și de stabilitate și-l face capabil să înceapă rememorarea și să suporte regresia în trăirile copilăriei, ceea ce poate duce la conștientizări ale durerii traumelor străvechi, ale eșecurilor relaționale de demult și a pierderii Sinelui. Putem clasifica procesul de armonizare după tipul de rezonanță și de reciprocitate cerute de o relațieîn-contact. Această armonizare se poate referi la ritm, la stadiul de dezvoltare, la natura afectului, sau la nevoia relațională. Armonizarea ritmică este ajustarea anchetei și a implicării terapeutice la un tempo și la o cadență care facilitează mai bine elaborarea de către client a informației externe și a senzațiilor, gândurilor și sentimentelor interne. După experiența noastră, elaborarea mentală a afectului se produce adesea cu o viteză diferită de aceea a elaborării cognitive. În prezența unui afect intens, folosirea percepției sau a cogniției poate merge mai lent decât atunci când afectul nu este la fel de intens. Deseori, de exemplu, combinarea compozantelor afective ale rușinii face ca elaborarea informației și a organizării comportamentului să se producă la cea mai mică viteză. Rușinea este un proces complex care implică renunțarea și retroflecția (1) furiei, a tristeții de a nu fi acceptați așa cum suntem, frica de respingere din cauza a ceea ce suntem, confluența (2) și complacerea în umilința care întrerupe relația (Erskine, 1994). Reacțiile afective, perceptive, cognitive, comportamentale și fiziologice se produc în ritmuri diferite față de cum s-ar produce ele de fapt, în absența rușinii. Unii clienți devin repede conștienți de senzațiile viscerale și kinestezice, în timp ce alții le elaborează mai încet. Întreruperile interne de contact sau orice altă defensă psihologică complexă, cum ar fi dezaferentarea, renunțarea, negarea sau disocierea, întrerup ritmul natural al elaborării senzațiilor fizice, afectelor, percepțiilor și gândurilor. Armonizarea afectivă se referă la faptul că o persoană simte afecțiune față de altă persoană și îi răspunde prin afecțiune reciprocă. Acest lucru începe acordând sentimentelor persoanei valoarea unei forme de comunicare extrem de importantă, fiind de acord să fii stimulat din punct de vedere afectiv de altă persoană și reacționând la afect prin rezonanță. "Afectul este tranzacțional-relațional prin natura sa și are nevoie de un afect corespondent în rezonanță" (Erskine, 1994, p. 99). Rezonanța afectului unei persoane în altă persoană oferă un contact afectiv, esențial în relațiile interumane. În mod simbolic, armonizarea afectivă poate fi descrisă drept yin-ul unei persoane care se îndreaptă spre yang-ul celeilalte persoane și care, împreună, se vor întregi. Armonizarea afectivă este rezonanța cu afectul celuilalt, care oferă un contact interpersonal non-verbal – o unitate în relație. Atunci când un client e trist, sentimentul reciproc al terapeutului, de compasiune, și actele sale de compasiune vor completa contactul interpersonal. În termeni de relație, furia necesită afecte reciproce, legate de atenție, seriozitate și responsabilitate, uneori cu acte corective. Clientul care se teme are nevoie ca terapeutul să răspundă cu un sentiment și cu o acțiune care vehiculează siguranța și protecția. Atunci când clientul exprima bucurie, răspunsul terapeutului care va completa unitatea contactului va fi sentimentul reciproc al vitalității și exprimarea plăcerii. Armonizarea afectivă implică o comunicare non verbală din partea terapeutului, care recunoaște, validează și normalizează afectul clientului. Prezența afectivă a terapeutului spune că sentimentele au o funcție importantă în relație și, astfel, îi conferă valoare clientului – comunicând un respect pozitiv necondiționat de timpul "Tu esti OK cu mine". Armonizarea la fazele de dezvoltare. Armonizarea cu nivelul de dezvoltare psihologică a clientului și felul său de a-și organiza experiențele sunt esențiale în cadrul unei psihoterapii centrate pe relație, orientată-pe-contact. Scopul focalizării pe dezvoltare este de a-i răspunde clientului pe nivelul de vârstă unde există o lipsă de relație-în-contact, unde s-au produs fixațiile în sistemul de reprezentare a sinelui, a celorlalți și a calității vieții. Credințele Scenariului și defensele arhaice care sunt legate de acesta, reprezintă tentativele persoanei tinere de a se descurca în diferite situații ale vieții.

Pentru o bună armonizare cu nevoile de dezvoltare ale clientului, terapeutul ascultă cu cea de-a "treia" ureche sau privește cu "un al treilea ochi" cuvintele și comportamentele clientului, pentru a simți ce-ar putea să comunice un copil. Bazându-se în mod frecvent pe vârsta la care a avut loc o anumită traumă sau pe vârsta la care copilul a luat o decizie de Scenariu, sau o reacție de supraviețuire, terapeutul începe să dezvolte o sensibilitate în ceea ce privește Stările Eului Copil așa cum s-au manifestat în mod inconștient în tranzacțiile în desfășurare. Faptul că simte nevoile acestui copil, provocările sale în termeni de dezvoltare, modurile sale de gândire și de organizare, vulnerabilitățile sale și nevoile sale relaționale, îl va ghida pe terapeut în modalitățile sale de anchetă, de interpretare și de interacțiune cu clientul. De exemplu, drept răspuns unei cliente care exprima frustrare pentru că nu reușea să vorbească despre sentimentele ei, terapeutul a făcut o remarcă despre învățarea limbajului la copil mic,care poate fi o experiență trăită în două moduri diferite. Pe de o parte cuvintele permit o mai bună comunicare și înțelegere, ceea ce este recompensator și favorizează intimitatea. Pe de altă parte, atunci când copilul experimentează că uneori cuvintele nu transmit în mod adecvat ceea ce simte și trăiește el, acest lucru amplifică sentimentul de separare și, uneori, de singurătate. (Stern, 1985). Lacrimile din ochii clientei transmit că terapeutul a înțeles frustrarea ei pe o etapă a dezvoltării și cel puțin unul din aspectele semnificative ale dificultății pe care o are în relații și pe care a avut-o mereu – această experiență non formulată a singurătății. Armonizarea la nivelul dezvoltării este mult mai ușoară atunci când clientul intră într-o stare regresivă sau când este capabil să descrie experiențe ale Eului Copil. O experiență mai subtilă, deși uneori mai puternică, are loc atunci când terapeutul se armonizează la nevoile de dezvoltare ale clientului, la nivelul său de funcționare și la experiențele copilăriei sale, în timp ce clientul nu este conștient de acest lucru. De exemplu, cu un client care a crescut străduindu-se în mod anxios să fie pe placul părinților săi despărțiți și care a recurs la verificări compulsive pentru a îndepărta anxietatea, a fost de mare însemnătate să nu i se atragă atenția asupra faptului că întârzie în mod regulat la terapei, pentru că nu-și poate identifica nici exprima furia față de părinții săi. Spre sfârșitul terapiei, el mărturisește cât de important a fost pentru el că terapeutul nu i-a reproșat niciodată întârzierile, făcând din terapie un loc de siguranță în care el se putea elibera de compulsiile sale. Armonizându-se pe nivelul arhaic de funcționare al unei persoane, direct în contextul relației terapeutice, terapeutul face posibilă integrarea felurilor fixate de a fi și de a fi în relație, într-un ansamblu mai dinamic. Nevoile relaționale De asemenea, procesul de armonizare include răspunsul la nevoile relaționale ale clientului, atunci când acestea apar în relația terapeutică. Nevoile relaționale sunt nevoile unice specifice contactului interpersonal (Erskine, 1995). Acestea nu sunt nevoile fundamentale ale vieții – cum ar fi hrana, aerul sau temperatura corespunzătoare – ci elemente esențiale pentru a îmbunătăți calitatea vieții și sentimentul de sine-în-relație. Nevoile relaționale sunt compozantele unei dorințe omenești universale de intimitate. Deși există un număr mare de nevoi relaționale, cele opt nevoi relaționale pe care le descriem în acest articol reprezintă ceea ce descriu clienții noștri în mod frecvent, atunci când vorbesc despre relațiile importante din viața lor. Unele dintre acestea au fost descrise și în literatura psihoterapeutică drept nevoi fixate care datează din copilăria mică, indicatori de psihopatologie sau transfer problematic (Bach, 1985; Basch, 1988; Kohut, 1971, 1977; Wolf, 1988) în timp ce perspectiva integrativă a lui Clark (1991) asupra tranzacțiilor empatice face o punte între conceptele de transfer și de nevoi relaționale. Nevoile relaționale nu sunt numai nevoi din copilărie sau nevoi care urmăresc o ierarhie de dezvoltare; ele constituie compozantele relației și sunt prezente în fiecare zi a vieții noastre. Fiecare dintre cele opt nevoi relaționale se formează sau devine conștientă ca aspirație și ca dorință, în timp ce celelalte șapte rămân în afara conștiinței sau în planul secundar. Un răspuns satisfăcător din partea altei persoane cu o nevoie relațională, îi va permite nevoii presante să treacă în planul secund și să facă loc altei nevoie relaționale care va apărea în prim plan, ca interes nou sau ca dorință nouă. Deseori, în absența satisfacerii nevoii, individul devine mai conștient de prezența nevoilor relaționale. Atunci când nu sunt satisfăcute, nevoile devine mai intense și sunt trăite fenomenologic ca așteptare, ca vid, ca singurătate enervantă, sau ca impuls intens, stare deseori însoțită de nervozitate. Neîmplinirea continuă a nevoilor relaționale se poate manifesta sub forma frustrării, a agresivității și a furiei. Atunci când întreruperile în relație se prelungesc, nevoia nesatisfăcută se manifestă printr-o pierdere de energie sau de speranță, și apare în Credințele Scenariului sub forma "N-am sa-mi

găsesc pe nimeni niciodată" sau "La ce bun?". Aceste Credințe din Scenariu reprezintă apărarea cognitivă împotriva conștientizării nevoilor și sentimentelor care se produce atunci când nevoile nu au parte de un răspuns satisfăcător din partea unei alte persoane (Erskine, 1980). Satisfacerea nevoilor relaționale necesită prezența în contact a unei persoane sensibile și armonizate, care să poată oferi un răspuns corespondent fiecărei nevoi. Cele opt nevoi relaționale principale pe care le observăm sunt nevoile de: 1. Securitate: adică experiența viscerală pe care o avem când vulnerabilitățile noastre fizice și emoționale sunt protejate. Acest lucru aduce experiența că varietatea nevoilor și sentimentelor noastre este firească. Securitatea înseamnă sentimentul de a fi în mod simultan vulnerabil și în armonie cu o altă persoană. Acest lucru include absența oricărei agresiuni sau oricărui pericol actual sau anticipat. Armonizarea implică o conștiință empatică a nevoii de securitate existente în celălalt, în sânul unei relații, dar și un răspuns corespondent acestei nevoi. Răspunsul optim presupune procurarea unei securități fizice și afective în care vulnerabilitatea persoanei va fi respectată și păstrată. Acest lucru este comunicat, adesea non verbal, astfel: "Nevoile și sentimentele tale sunt normale și pot să le accept". Armonizarea terapeutică la nevoia relațională de securitate este descrisă de clienți drept "acceptare și protecție totală", drept comunicarea unui "respect pozitiv necondiționat" sau chiar "Pot să fiu așa cum sunt în această relație." Armonizarea la nevoia de securitate presupune ca terapeutul să fie sensibil la importanța acestei nevoi, și să se comporte atât pe plan emoțional cât și pe plan comportamental, într-o manieră susceptibilă să aducă securitate în relație. 2. Validare, afirmare și semnificație în sânul unei relații: Este nevoia prin care cealaltă persoană validează semnificația și modul de funcționare a proceselor noastre intrapsihice cu privire la afecte, fantasme, construcții de sens. Totodată cealaltă persoană validează faptul că emoțiile noastre reprezintă o comunicare intrapsihică și interpersonală importantă. Acest lucru include și nevoia ca toate nevoile noastre relaționale să fie afirmate și acceptate ca fiind firești. Reciprocitatea afectivă a terapeutului față de sentimentele clientului validează afectul acestuia și oferă afirmarea și normalizarea nevoilor relaționale ale clientului. 3. Acceptarea de către o persoană stabilă, de încredere și protectoare: Este nevoia de a respecta și de a te încrede în părinți, frați și surori mai în vârstă, profesori și mentori. Nevoia relațională de a fi acceptat de o altă persoană coerentă, serioasă și demnă de încredere reprezintă căutarea protecției și a ghidării, și se poate manifesta sub forma unei idealizări a celuilalt. În psihoterapie, o asemenea idealizare reprezintă în egală măsură căutarea protecției în fața efectului intrapsihic a Stării Eului Părinte umilitor, controlator, față de vulnerabilitatea stărilor Eului Copil. Pentru client, poate fi vorba și de o căutare a protecției față de propriile sentimente sau față de exagerarea fantasmelor. Terapeutul protejează și facilitează integrarea afectului furnizând ocazia de a exprima, de a conține, și/sau de a înțelege funcția acestor dinamici. Măsura în care un individ caută un alt individ și speră că el/ea va fi de încredere, coerent și serios, este direct proporțională cu nevoia de a fi protejat intrapsihic, de a se exprima în deplină siguranță, de a fi conținut sau de a avea un insight salvator. Idealizarea cuiva sau faptul de a depinde de cineva nu este în mod necesar ceva patologic așa cum pare a fi subînțeles uneori în termenul psihologic, atât de răspândit, "co-dependent", sau după interpretarea eronată a "transferului idealizant" (Kohut, 1977), ori după jocul psihologic descris de Berne "Sunteți minunat, Doctore!" (1964). Când ne referim la diferitele modalități ale clienților de a exprima această nevoie, de a fi acceptați și protejați ca și cum ar fi vorba de jocul "Victima în căutarea Salvatorului", riscăm să minimalizăm sau chiar să patologizăm nevoia umană esențială de relație, o relație care să ofere un sentiment de stabilitate, seriozitate și încredere. În psihoterapie, armonizarea implică recunoașterea, de către terapeut, cel mai adesea non-verbal, a importanței și a nevoii de a idealiza, ca fiind o exigență inconștientă a protecției intrapsihice. Pentru client, o asemenea implicare terapeutică include atât sentimentul că psihoterapeutul se interesează de starea sa de bine cât și folosirea de către terapeut a sentimentului integrat de sine, ca fiind cel mai eficient instrument terapeutic (Erskine, 1982a).

Această nevoie relațională de a fi acceptat de o altă persoană stabilă, de încredere și protectoare este un motiv, centrat pe client, de a ne conduce viețile și practicile noastre de psihoterapeuți, după un cod etic și moral. 4. Confirmarea experienței personale: Este vorba despre nevoia de a primi confirmare și se manifestă prin dorința de a fi în prezența unei persoane cu o experiență similară, care te va înțelege datorita faptului că a trăit ceva asemănător și a cărei experiență, împărtășită, va avea valoarea unei confirmări. Armonizarea se produce atunci când terapeutul pune în valoare nevoia de confirmare, revelând experiențele personale alese în mod precaut – împărtășind într-un mod atent (adică centrat pe client) – punctele sale vulnerabile sau sentimente și fantasme similare. Afirmarea experienței clientului poate presupune, de exemplu, ca terapeutul să însoțească clientul în fantasmele lui, să le recunoască valoarea. Dincolo de felul în care clientul își definește propria istorie, spunându-și adesea "nu e decât o fantasmă!", este indispensabilă angajarea clientului în a-și exprima nevoile, speranțele, conflictele relaționale și strategiile de protecție susceptibile de a constitui nucleul fantasmelor. Armonizarea la nevoia de confirmare a experienței trăite de către client se poate realiza prin faptul că terapeutul acceptă tot ce spune acesta. Acest lucru este valabil chiar și atunci când realul se amestecă cu fantezia, pentru că așa cum povestirea unui vis urmărește un proces intrapsihic, în același mod imaginile sau simbolurile fantasmelor au o importantă funcție intrapsihică și interpersonală. Atunci când funcția fantasmei este recunoscută, apreciată și recunoscută în valoarea ei, persoana se simte confirmată în experiența ei. Clientul care are nevoie de o confirmare a experienței sale personale face apel la reciprocitate, un răspuns specific, diferit de cel dat unui client care are nevoie de validare la nivel afectiv, sau celui care are nevoie să fie acceptat de cineva de încredere și protector. În niciuna dintre ultimele două nevoi relaționale amintite, împărtășirea experienței personale sau crearea unei atmosfere de reciprocitate nu reprezintă un răspuns armonizat la nevoile clientului. 5. Definirea de sine: Este nevoia relațională care constă în cunoașterea și exprimarea faptului că suntem unici dar și în primirea recunoașterii și acceptării acestui lucru de către celălalt. Definirea de sine reprezintă comunicarea identității alese de noi înșine, prin exprimarea preferințelor, centrelor de interes și ideilor, fără umilirea sau respingerea celuilalt. În absența unei recunoașteri și acceptări satisfăcătoare, expresia definirii de sine poate îmbrăca forme inconștiente de ostilitate, de exemplu ca atunci când persoana își începe frazele prin "Nu..." chiar daca este de acord, sau când intră mereu în competiții sau dispute. Deseori, oamenii intră în competiții pentru a-și menține sentimentul propriei lor integrități. Cu cât oamenii se aseamănă mai mult, cu atât vor forța competiția pentru a se defini. Armonizarea terapeutică se va produce prin sprijinul constant, din partea terapeutului, al expresiei identității clientului, și prin faptul că terapeutul va normaliza nevoia de definire de sine. Acest lucru îi cere terapeutului să fie prezent și în permanent contact și să fie respectuos chiar dacă nu este de acord. 6. Nevoia de a avea impact asupra celuilalt: Impactul fiind acesta: exersarea unei influențe care să-l afecteze pe celălalt în maniera dorită. Un sentiment individual de competență în relație vine din acțiune și din eficiență – adică, să susciți atenția și interesul celuilalt, să exerciți o influență asupra a ceea ce ar putea sa-l intereseze pe celălalt și să-l aduci pe celălalt spre o schimbare și o schimbare de atitudine sau de comportament. Armonizarea cu nevoia clientului de a avea impact are loc atunci când terapeutul își permite el însuși/ ea însăși "impactul" (3) emoționa din partea clientului, să răspundă cu compasiune atunci când acesta este trist, să-i ofere un sentiment de siguranță când este speriat, să-l ia în serios când este furios și să se bucure când este entuziasmat. Armonizarea poate presupune solicitarea criticilor clientului la adresa comportamentului terapeutului și operarea schimbărilor necesare în urma cărora clientul să aibă sentimentul că are impact în relația terapeutică. 7. Nevoia ca celălalt să preia inițiativa:

Inițiativa se referă la impulsul de a iniția contactul interpersonal cu o altă persoană. Înseamnă să avansezi spre celălalt în așa fel încât să recunoști și să validezi importanța lui în relație. Se poate întâmpla ca psihoterapeutul să devină obiectul unui contra-transfer indus de teorie dacă aplică în mod universal conceptele metodologice de non-gratificare, Salvare sau autoresponsabilitate. Când așteaptă din partea clientului ca acesta să preia inițiativa, se întâmplă uneori ca terapeutul să nu țină cont de faptul că un comportament care pare pasiv să fie, în realitate, expresia nevoii relaționale ca celălalt să preia inițiativa. Pentru a răspunde la nevoia clientului, este necesar uneori ca terapeutul să preia inițiativa dialogului, să-și părăsească locul pentru a veni să se așeze lângă client sau să-i telefoneze între ședințe. Deschiderea terapeutului de a iniția un contact interpersonal sau de a-și asuma responsabilitatea celui mai mare aspect al terapiei normalizează nevoia clientului ca altcineva să se îndrepte spre el. 8. Nevoia de a exprima iubire: Iubirea este adesea exprimată printr-o stare de gratitudine liniștită, de recunoștință, prin afecțiunea oferită sau prin ceea ce facem față de cealaltă persoană. Importanța nevoii relaționale care constă în a oferi iubire – indiferent că e din partea copiilor față de părinții lor, față de frați și surori, profesori, sau din partea clientului față de terapeut – este deseori neglijată în practica psihoterapiei. Când exprimarea dragostei este în impas, expresia sinelui-în-relație este zdruncinată. Se întâmplă mult prea des ca psihoterapeuții să trateze exprimarea afecțiunii – din partea clientului – drept manipulare, transfer sau violarea unei granițe ale neutralității terapeutice. În ceea ce-i privește pe clienții pentru care absența de satisfacție a nevoilor relaționale este cumulativă, ei necesită o armonizare coerentă, de încredere și o implicare a terapeutului care echilibrează, validează și normalizează nevoile relaționale și sentimentul aferent. Traumatismele cumulative (Khan, 1963) provenind din lipsa de satisfacere a nevoilor, pot fi abordate prin prezența susținută și în contact a psihoterapeutului, și li se poate răspunde în sânul relației terapeutice. Implicarea Implicarea terapeutică care include recunoașterea, validarea și normalizarea, cât și prezența, scade procesele defensive interne. Recunoașterea clientului de către terapeut începe printr-o armonizare la afectul clientului, la nevoile sale relaționale, la ritmul său și la nivelul său de funcționare, în termeni de dezvoltare. Prin sensibilitatea sa la nevoile relaționale sau la exprimarea fiziologică a emoțiilor, terapeutul poate ghida clientul spre conștientizarea și exprimarea nevoilor și sentimentelor sale, sau îl poate aduce să admită că sentimentele și senzațiile fizice pot fi amintiri – poate singurul mod disponibil de a-și aminti. În numeroase cazuri de eșec în relație, nevoile relaționale ale persoanei sau sentimentele sale nu au fost recunoscute, și poate fi necesar clientului, în cursul psihoterapiei, să fie ajutat să capete un vocabular și să învețe să verbalizeze aceste nevoi și sentimente. Recunoașterea senzațiilor fizice, nevoilor relaționale și sentimentelor, îl va ajuta pe client să-și revendice propria sa experiență fenomenologică. Acest lucru include o altă persoană receptivă care să cunoască și să comunice subiectului existența mișcărilor non-verbale, tensiunilor musculare, afectelor sau chiar a fantasmelor. Confruntările ocazionale și binevoitoare, atent alese, constituie de asemenea o parte a recunoașterii. O confruntare înseamnă o afirmație sau o întrebare folosită de către terapeut pentru a aduce în conștiința clientului, decalajul dintre percepțiile și comportamentele sale, sau dintre credințele Scenariului său și evenimentele reale. (Erskine, 1982b, 1991b). Atât pentru client cât și pentru terapeut, scopul confruntării este recunoașterea existenței, apoi semnificația comportamentelor, întreruperilor contactului, sau credințele scenariului. Pentru client, utilitatea confruntării este legată de descoperirea funcției psihologice a comportamentului sau a reacției defensive, și de validarea, de către terapeut, a semnificației sale arhaice. Confruntările nu sunt eficace decât dacă sunt făcute cu respect, fără a umili, în așa fel încât clientul să experimenteze că starea sa de bine a crescut. Poate că a existat o vreme în viața clientului, când sentimentele sale și nevoile sale relaționale au fost recunoscute dar nu au fost validate. Validarea îi transmite clientului că afectul său, defensele, senzațiile fizice sau schemele comportamentale sunt legate de ceva semnificativ din experiența sa. Validarea creează o punte între cauză și efect; ea dă valoare idiosincraziilor individuale și felurilor de

a fi în relație. Pentru client, ea scade posibilitatea de a se îndepărta de sau de a a-și nega, interior, semnificația afectelor, a senzațiilor fizice, a amintirilor sau a viselor. Ea susține clientul în valorizarea experienței sale fenomenologice și în comunicarea transferențială a relației care îi este necesară, ceea ce are ca efect creșterea stimei de sine. În ceea ce privește normalizarea, ea vizează să schimbe felul în care clienții și ceilalți își clasează sau își definesc propria experiență interioară, sau tentativele comportamentale de a ieși dintr-un impas, plecând de la o perspectivă patologică, sau fondată pe "ceva nu e în regulă cu mine", pentru a trece la o perspectivă care respectă încercările arhaice de rezolvare a conflictelor. Poate fi esențial ca terapeutul să contra argumenteze mesajele societății sau mesajele parentale de tipul "ești un idiot dacă îți este frică" cu "oricui i s-ar fi făcut frică în această situație". Toate flash-backurile, fantasmele bizare și coșmarurile, la fel ca și alte momente de confuzie, panică și atitudinile defensive sunt fenomene normale atunci când facem față unor situații anormale. Este imperativ ca terapeutul să comunice clientului că trăirea lui este o reacție defensivă normală – o reacție pe care mulți oameni ar avea-o dacă ar trăi experiențe de viață similare. Prezența este oferită prin reacțiile continue și armonizate ale terapeutului la expresiile verbale și nonverbale ale clientului. Ea intervine atunci când comportamentul și comunicarea psihoterapeutului respectă și crește integritatea clientului. Prezența include receptivitatea terapeutului la afectul clientului – adică primirea impactului emoțiilor, acceptarea stării de emoție rămânând în același timp pregătit să răspundă impactului emoțiilor clientului fără să devină angoasat, deprimat sau furios. Pentru terapeut, prezența este o expresie a contactului intern și extern. Ea comunică faptul că terapeutul este responsabil, de încredere și că orice client se poate baza pe el. Forța transformatoare a psihoterapiei orientată –pe- relație este posibilă datorită prezenței depline a terapeutului. Prezența descrie felul în care terapeutul va oferi o relație interpersonală sigură. Mai mult decât o simplă comunicare verbală, prezența este o comuniune între client și terapeut. Prezența crește atunci când terapeutul se detașează de propriile nevoi, sentimente, fantasme și speranțe și când se așează în locul și în rolul clientului. Prezența presupune, în egală măsură, și opusul detașării, adică știința de a fi în plin contact cu propriile reacții și cu propriul proces intern. Viața terapeutului, nevoile sale relaționale, sensibilitatea, teoriile, experiența sa profesională, propria sa psihoterapie și lecturile sale, toate acestea vor forma reacții unice față de fiecare client. Prezența implică, din partea terapeutului, ca în același timp, să contribuie cu plinătatea experiențelor sale în relația terapeutică, să se detașeze de sine și să se centreze pe trăirile clientului. De asemenea, prezența include și capacitatea terapeutului de a-și permite să fie manipulat și modelat de client, atunci când lucru îl ajută pe client în exprimarea sinelui. Clienții se vor juca cu noi, psihoterapeuții eficienți, și vom deveni întru totul argila care va fi frământată și modelată pentru a se ajusta la exprimarea lumii intrapsihice a clientului, spre crearea unui nou sentiment de sine și a unui sine-în-relație. (Winnicott, 1965) Implicarea terapeutului prin tranzacții care recunosc, validează și normalizează experiența fenomenologică a clientului, sistemul său de organizare și integritatea sa, este antidotul pentru toxicitatea relativă a necunoașterii existenței, a semnificației sau a responsabilității de a rezolva rupturile relației-în- contact. Prezența concretă și armonizată a terapeutului va contrabalansa necunoașterea clientului a propriei sale valori (Erskine, 1994). Juxtapunerea Psihoterapeutul implicat și sensibil la necesitatea relației terapeutice, poate stimula reacția clientului la juxtapunerea dintre contactul armonizat oferit de terapeut și amintirile emoționale ale dizarmoniilor trecute (Erskine, 1991a, 1993). Juxtapunerea constă în contrastul dintre ce este furnizat de terapie, cum ar fi sensibilitatea reciprocă și armonizată în relația terapeutică, și ceea ce clientul a avut nevoie la un moment dat, ceea ce a sperat cu disperare și nu a avut ocazia să trăiască. Acest fapt reprezintă o provocare pentru sistemul Scenariului clientului și pentru homeostaza sa psihologică. (Bary&Hufford, 1990). Juxtapunerea stimulează amintirile emoționale pe care clientul riscă să încerce să le evacueze din conștient. Clientul poate reacționa la existența juxtapunerii respingând terapeutul după o întâlnire apropiată, reproșându-i că s-a concentrat pe propria "nevoie", ajungând cu întârziere la o ședință sau chiar anulând o ședință, după ce în precedenta clientul și-a permis să depindă de reciprocitatea afectivă a terapeutului sau de sensibilitatea sa la nevoile relaționale. Acest tip de reacție la juxtapunerea implicării armonizate a terapeutului și a amintirilor emoționale ale clientului poate să indice că psihoterapeutul conduce terapia mai repede decât poate clientul să-și

integreze experiența. În cazurile de abuzuri sexuale sau de tratamente fizice rele, sau de traumatisme cumulative legate de o dizarmonie îndelungată în termeni de afect și de nevoi relaționale, reacțiile clientului la juxtapunere pot indica de asemenea că intensitatea implicării terapeutice este prea mare pentru a permite un sentiment de securitate. Reacția la juxtapunere se produce atunci când sistemul defensiv al clientului, sau modul său de a face față sunt relaxate, iar funcțiile de autoapărare sunt transferate asupra relației terapeutice mai repede decât o permite procesul homeostazic. Implicarea sensibilă a terapeutului constă în ajustarea continuă a armonizării ritmice și afective, a sensibilității la nevoile relaționale și a respectului pentru funcția homeostazică a integrității clientului și a modului în care acesta face față. Rezumat O psihoterapie a relației, orientată pe contact, care se centrează pe anchetă, pe armonizare și implicare, corespunde nevoii actuale a clientului de o relație hrănitoare din punct de vedere emoțional, care să fie restauratoare și care să ofere sprijin. Scopul vizat de acest tip de terapie este integrarea experiențelor încărcate de afect și de Stări ale Eului fragmentate, și o reorganizare intrapsihică a credințelor clientului, fixate asupra sieși, asupra celorlalți și asupra calității vieții sale. Contactul va facilita dizolvarea defenselor și integrarea părților neintegrate ale personalității. Prin contact, experiențele neintegrate, inconștiente și nerezolvate devin parte integrantă a unui sine coerent. În psihoterapia integrativă, conceptul de contact este punctul central de la care pleacă toate intervențiile clinice. Transferul, regresia în termeni de Stări ale Eului, activarea influenței intrapsihice a introiecției, și prezența mecanismelor de apărare și a sistemului de credințe ale Scenariului, sunt elemente care trebuie înțelese ca indicatori de deficit anteriori în relație și în contact. Contactul intrapsihic și interpersonal devine posibil atunci când clientul experimentează că terapeutul (1) rămâne armonizat la ritmul, afectul și nevoile sale, (2) este sensibil la funcționarea psihologică a clientului la diferite vârste de dezvoltare, (3) respectă fiecare întrerupere de contact și defensa autoprotectoare, (4) este interesat să înțeleagă felul în care clientul construiește sensul. Cele patru dimensiuni ale funcționării umane – dimensiunea afectivă, comportamentală, cognitivă și fiziologică – sunt un ghid important atunci când este vorba de a determina unde este deschisă sau închisă o persoană față de contact și deci la sprijinul terapeutului. Unul dintre scopurile majore ale psihoterapiei integrative este să folosească relația terapeut/client – capacitatea de a crea contacte în prezent – ca pe o cale de acces spre relații satisfăcătoare cu cei din jur, și spre un sentiment de sine deplin și unificat. Unul din principiile după care se ghidează psihoterapia integrativă, orientată-pe-contact, este respectul integrității clientului. Prin respect, blândețe, compasiune, și menținând contactul, stabilim o prezență personală și facem posibilă o relație interpersonală permițând afirmarea integrității clientului. Metodele care alină conflictul intrapsihic, facilitează vindecarea Scenariului, rezolvă transferul și promovează integrarea unui Eu fragmentat, sunt bazate pe credința că vindecarea se produce în principal prin contactul interpersonal al relației terapeutice. Doar cu integrarea devin posibile spontaneitatea și flexibilitatea în orice moment, rezolvarea problemelor vieții și conectarea la ceilalți. Dr. Richard G. Erskine și Rebecca L. Trautmann, R.N., M.S.W., sunt co-directori ai Institului de Psihoterapie din New York. Ei sunt Analiști Tranzacționali, Traineri și Supervizori în câmpul clinic. Dacă doriți să preluați părți din articol, vă rog să vă adresați lui Richard Erskine, Institute for Integrative Psychotherapy, 500E.85th Street, New York, NY 10028, USA. Tel. 212-734-5291 ; Fax 212-879-6618 ; E-mail : 72233.37 acompuserve.com BIBLIOGRAFIE Bach, S. (1985) Narcissistic states and the therapeutic process. New York : Jason Aronson Bary, B.B., & Hufford, F.M. (1990) The six advantages to games and their use in treatment. Transactional Analysis Journal, 20, 214-220 Basch, M.F. (1988) Understanding psychotherapy : The science behind the art. New York : Basic Books Bergman, S.J. (1991) Men's psychological development : A relationship perspective. Works in progress, n°48. Wellesley, MA : The Stone Center, Wellesley College

Berne, E. (1961) Transactional analysis in psychotherapy : A systematic individual and social psychiatry. New York : Grove Press Berne, E. (1964) Games people play : The psychology of human relationships. New York : Grove Press Berne, E. (1972) What do you say after you say hello ? : The psychology of human destiny. New York : Grove Press Bowlby, J. (1969) Attachment. Volume 1 of Attachment and loss. New York : Basic Books Bowlby, J. (1973) Separation : Anxiety and anger. Volume II of Attachment and loss. New York : Basic Books Bowlby, J. (1980) Loss : Sadness and depression. Volume III of Attachment and loss.New York : Basic Books Buber, M. (1958) I and Thou (R.G. Smith, Trans.) New York : Scribner. (original work published 1923) Clark, B.D. (1991), Empathic transactions in the deconfusion of child ego states. Transactionel Analysis Journal, 21, 92-98 Erskine, R.G. (1975) The ABC's of effective psychotherapy. Transactional Analysis Journal, 5, 163165 Erskine, R.G. (1980) Script cure : behavioral, intrapsychic and physiological. Transactional Analysis Journal, 10, 102-106 Erskine, R.G. (1982a) Supervision of psychotherapy : Models for professional development. Transactional Analysis Journal, 12, 314-321 Erskine, R.G. (1982b) Transactional Analysis and family therapy. In A.M. Horne & M.M. Ohlsen and contributors, Family counseling and therapy (pp. 245-275).Itasca, IL : F.E. Peacock Publishers Erskine, R.G. (1987) A structural analysis of ego : Eric Berne's contribution to the theory of psychotherapy. In Keynote speeches : Delivered at the EATA conference, July 1986, Noordwikerhout, The Netherlands, Geneva, Switzerland : European Association for Transactional Analysis Erskine, R.G. (1988) Ego structure, intrapsychic function and defense mechanisms : A commentary on Eric Berne's original theoretical concepts. Transactional Analysis Journal, 18, 15-19 Erskine, R.G. (1989) A relationship therapy : developmental perspectives. In B.R. Loria (Ed),Developmental theories and the clinical process : Conference proceedings of the Eastern Regional Transactional Analysis Conference (pp.123-135). Madison, WI : Omnipress Erskine, R.G. (1991a) The psychotherapy of dissociation : inquiry, attunement and involvement.In B.R. Loria (Ed), The Stamford papers : Selections from the 29th Annual International Transactional Analysis Association Conference (pp. 53-58). Madison, WI : Omnipress. Erskine, R.G. (1991b) Transactional analysis and family therapy. In A.M. Horne & J.L. Passmore & contributors, Family counseling and therapy (2nd ed) (pp. 498-529). Itasca, IL : F.E. Peacock Publishers Erskine, R.G. (1991c) Transference and transactions : Critique from an intrapsychic and integrative perspective. Transactional Analysis Journal, 21, (63-76) Erskine, R.G. (1993) Inquiry, attunement and involvement in the psychotherapy of dissociation. Transactional Analysis Journal, 23, (184-190) Erskine, R.G. (1994) Shame and self-rightneousness : Transactional analysis perspectives and clinical interventions. Transactional Analysis Journal, 24 (86-102) Erskine R.G. (1995, August) A transactional analysis theory of methods. Keynote speech presented at the 33re Annual Conference of the International Transactional Analysis Association, San Francisco, CA. (Also available as a cassette recording KN-2 from Repeat Performance, Hobart, IN) Erskine, R.G. & Moursund, J.P. (1988) Integrative psychotherapy in action. Newbury Park, CA : Sage Publications

Erskine, R.G. & Trautmann, R.L. (1993) The process of integrative psychotherapy. In B.R. Loria (Ed.), The boardwalk papers : Selections from the 1993 Eastern Regional Transactional Analysis Association Conference (pp. 1-26). Madison, WI : Omnipress Erskine, R.G. & Zalcman, M.J. (1979) The racket system : A model for racket analysis. Transactional Analysis Journal, 9, (51-59) Fairbairn, W.R.D. (1952) An object-relations theory of the personality. New York : Basic books Fraiberg, S. (1982) Pathological defenses in infancy. Psychoanalytic Quarterly, 51, (612-635) Guntrip, H. (1971) Psychoanalytic theory, therapy and the self. New York, Basic Books Khan, M.M.R. (1963) The concept of cumulative trauma. In R.S. Eissler, A. Freud, H. Hartman & M. Kris (Eds.), Psychoanalytic study of the child, XVIII (pp. 286-306). New York: International Universities Press Kohut, H. (1971) The analysis of the self. New York: International Universities Press Kohut, H. (1977) The restoration of the self: A systematic approach to the psychoanalytical treatment of narcissistic personality disorder. New York : International Universities Press Miller, J.B. (1986) What do we mean by relationships ? Works in progress, n°22. Wellesley, MA : The Stone Center, Wellesley College Perls, F.S. (1944) Ego, hunger and aggression : a revision of Freud's theory and method. Durban, RSA : Knox Publishing Perls, F.S, Hefferline, R.F., and Goodman, P. (1951) Gestalt therapy : Excitement and growth in the human personality. New York: Julian Press Rogers, C.R. (1951) Client-centered therapy: its current practice, implications an theory. Boston : Houghton Mifflin Stern, D.N (1985) The interpersonal world of the infant: a view from psychoanalysis and developmental psychology. New York : Basic Books Stern, S (1994) Needed relationships and repeated relationships: an integrated relational perspective. Psychoanlytic Dialogues, 4(3), 317-345 Stolorow, R.D., Brandschaft, B. & Atwood, G.E (1987) Psychoanlytical treatment: An intersubjective approach. Hillsdale, NJ : The Analytic Press Sullivan, H.S. (1953) The interpersonal theory of psychiatry (H.S. Perry & M.L. Gawel, Eds.) New York: Norton Surrey, J.L. (1985) The self-in-relation: A theory of women's development. Works in progress, N°13. Wellesley, MA : The Stone Center, Wellesley College Trautmann, R.L.& Erskine, R.G. (1981) Ego state analysis : A comparative view. Transactional Analysis Journal, 11, 178-185 Winnicott, D.W. (1965). The maturational processes and the facilitating environment: Studies in the theory of emotional development. New York: International Universities Press Wolf, E.S. (1988) Treating the self: Elements of clinical self psychology. New York : Guilford Press ................................................................. [1]termen împrumutat din vocabularul Gestalt Terapiei. [2]Idem [3]în engleză "to be impacted".

DESPRE PSIHOTERAPIA INTEGRATIVA 

Autor Octavian Bivol

Termenul „integrativ" are mai multe sensuri in Psihoterapia Integrativa. El se raporteaza la procesul de integrare a personalitatii care consta in tratarea aspectelor ignorate sau nerezolvate ale Sinelui si integrarea lor intr-o

personalitate coerenta. Aceasta permite diminuarea mecanismelor de aparare care impiedica spontanietatea si flexibilitatea in rezolvarea problemelor si in relatia cu ceilalti.

Prin integrare persoana poate face fata in orice moment, intr-o maniera deschisa si fara protectia unei opinii, unei pozitii, unei atitudini sau unei asteptari preconcepute. Psihoterapia Integrativa se refera, de asemeni, la armonizarea sistemelor afective, cognitive, comportamentale si fiziologice ale persoanei fiind in acelasi timp constienta de aspectele sociale si transpersonale ale sistemelor care o inconjoara. Aceste aspecte sunt utilizate intr-o perspectiva a dezvoltarii fiintei umane in care fiecare etapa de viata ofera sarcini, nevoi, crize si ocazii pentru a invata lucruri noi. Psihoterapia Integrativa uneste informatii care vin din teoriile psihodinamice, terapia centrata pe client, terapia cognitiv-comportamentala, terapia familiala, Gestalt, teoria reichiana, psihologia Sinelui si Analiza Tranzactionala, intr-o perspectiva dinamica a sistemelor. Fiecare teorie ofera o explicatie partiala a comportamentului si poate fi integrata celorlalte aspecte ale abordarii terapeutului. Interventiile terapeutice in Psihoterapia Integrativa se bazeaza pe cunoasterea procesului dezvoltarii umane normale si teoriile cu privire la apararile de protectie in cazul tulburarilor care intervin. Integrarea psihoterapeutului este capacitatea de a asimila si armoniza aceste concepte si abordari diferite intr-o maniera compatibila cu personalitatea sa, atunci cand se angajeaza in spatiul intersubiectiv, cu fiecare client. Ce facem cand, la serviciu, totul pare urgent? Trebuie deosebite urgentele de prioritati. Iti faci programul de dimineata pe ziua respectiva si esti linistit. Daca apar telefoane, e-mailuri cu tot felul de urgente, trebuie sa analizezi care sunt prioritatile tale, fiindca, de multe ori, urgentele sunt ale altora. Daca urgentele intra in domeniul prioritar, atunci le includem in program.

Ce poate influenta starea de stres? Alimentatia este foarte importanta. La fel, sportul, care pune sangele in miscare, ajuta la relaxarea musculara, elibereaza hormonii fericirii. Toate emotiile negative adunate sunt ca o oala sub presiune si pot conduce la agresivitate. E necesar sa mai dam drumul la presiune, prin sport, iesire in natura. Altfel, apar izbucniri patologice. Tehnologia moderna de comunicare amplifica stresul? Telefonul mobil ne tine legati de situatia stresanta. Poate afecta relatia de cuplu. De aceea, in concediu, cel mai bine este sa inchizi telefonul, sa te rupi total de serviciu. Altfel, ramai in contact, mentii aceeasi turatie si nu te poti relaxa. Este necesara o filosofie de viata ca sa faci fata stresului? Sa fii tu insuti, in primul rand. Primele trebuie implinite nevoile fiziologice – hrana, adapost, somn – apoi vine implinirea nevoii de apartenenta la un grup si securizare; nevoia de iubire, care este permanenta si traverseaza toate celelalte nevoi. Apoi sunt nevoile mai elevate, cum este cea spirituala, care, in ultimul timp este foarte acuta, dar foarte putin constientizata. Oamenii vin sa reclame un anumit sentiment de insatisfactie, de nemultumire, izvorat din lipsa sensului in viata. Fiecare are nevoie de o anumita perceptie a menirii sale. Educatia spirituala e important sa fie facuta cu mentori adevarati, competenti. Sunt o multime de carti traduse, imprastiate in oras care promoveaza diverse credinte si oamenii foarte repede le adopta din nevoia de a crede. E bine sa citesti cat mai mult, sa te informezi despre toate si sa vezi ce ti se potriveste tie. Trebuie sa ai curajul sa accepti ceea ce ti se potriveste tie. Un indiciu ca esti pe drumul tau e insasi starea ta; linistea ta, cand te simti in armonie cu tine. Atunci e bine ceea ce faci. Cu cat esti un mai fin observator al tau, cu cat te cunosti mai bine, cu atat vei sti mai bine cand esti pe drumul tau sau cand incerci sa fortezi o usa care este inchisa.

Cele mai frecvente nemultumiri ale parintilor sunt acelea ca nu sunt ascultati de catre copilul lor si ca intampina dificultati in crearea unei relatii mai bune cu copilul lor. Inainte de a discuta despre ce strategii aplicam in situatia in care copilul trebuie sa faca ceva ce ii solicitam dar nu vrea, va invit sa ne indreptam atentia spre asteptarile pe care le avem de la ei. “Ce iti doresti de fapt de la copilul tau?”, “Care este comportamentul pe care il doresti schimbat?” Doresti sa fii ascultat in legatura cu toate solicitarile tale ? Iti doresti un copil caruia sa ii spui sa fie cuminte si imediat sa faca ceea ce ii ceri ? Inainte de a cere copilului obedienta, poate ar trebui sa te intrebi daca asteptarile tale sunt realiste. Un copil nu este un bun ascultator, pentru ca el este un bun imitator. Asa ca poate noi, ca parinti, in aceasta etapa din viata lor ar trebui sa spunem mai putin, si sa facem mai mult. Mai mult decat

atat: un copil 100 % docil se va transforma intr-un adult 100 % docil care va invata inca de la o varsta frageda ca a-i asculta pe ceilalti si a le obtine acceptarea este o modalitate de a-si implini nevoile emotionale. Pe de alta parte este bine de stiut, cu cat avem mai grija sa umplem “rezervorul emotional” al copiilor nostri cu atentie, afectiune, aprobare, apreciere cu atat un copil se va simti mai iubit, mai in siguranta si cu atat este mai probabil ca el sa fie cooperant si sa se supuna mai repede regulilor si solicitarilor noastre. Si uneori, putin timp petrecut cu copilul pentru ceea ce aparent este un capriciu, poate salva 2 ore de intreruperi, intrebari si in final certuri… IUBIREA este fundamentul, baza pe care putem sa venim si sa avem diferite solicitari. Ce facem totusi in acele momente in care copilul totusi nu vrea sa ne asculte? Raspunsul pe care il dau parintilor este urmatorul: Sa ne alegem cu grija bataliile pe care le ducem cu copii. Chiar este relevant sa ii impunem cu ce tricou se imbraca? Sau ca insista ca vrea sosetele cu Mickey Mouse (si doar cu ele se incalta)? Sau ca vreau caciula cu Spiderman si nimic altceva nu il multumeste? Nu, nu putem avea putem avea asteptarea ca un copil sa ne asculte de fiecare data. Ar fi o asteptare nerealista si ar pune mult prea presiune atat pe noi ca parinti insa si pe umerii (inca) fragili ai copiilor nostri. Il putem lasa sa aleaga daca sambata dimineata vrea sa mearga in parc cu bicicleta si nu la Gradina Zoologica atat timp cat obiectivul meu ca parinte este atins: vom iesi impreuna la aer curat, vom petrece timp de calitate impreuna, va socializa cu copii de varsta lui. Si iata cum putem stabili in mod sanatos o regula! Vestea buna este ca parintii care nu au exagerat cu un stil autoritar, si care lasa libertatea de alegere copilului in legatura cu micile actiuni din viata lui, se vor bucura de un copil care ajunge sa fie ascultator intr-o masura mai mare decat copii parintilor care au exagerat cu solicitarea obedientei. Poate nu e usor sa alocam intotdeauna timp pentru dezbateri si parlamentari cu copilul, si e si firesc sa fie asa. Efectul este extraordinar mai ales pe termen lung: vom educa un copil autonom, care va putea lua decizii singur, care nu va avea nevoie intotdeauna de aprobarea celorlalti si mai ales va ajunge un adult matur emotional si care va avea incredere in sine. Si in final, nu asta ne dorim ca parinti? xista momente cand oricat de mult i-ai explica copilului tau, el nu doreste in ruptul capului sa te asculte. Indiferent ca trebuie sa plecati in parc si trage de timp, sau ca trebuie sa se imbrace, fie ca nu doreste sa se spele pe maine sau pe dinti. Oricat de mult ne-am impune autoritatea sunt situatii in care copii nu ne vor asculta. Ce e de facut? 1. Folosim strategia cea mai putin autoritara, adica ii spunem copilului pe un ton cat se poate de bland si de rabdator solicitarea noastra. Mesajul catre copil trebuie transmis scurt, clar si sa nu aiba mai mult de 5- 6 cuvinte. “Dragul meu, este timpul sa mergem acasa”. Este foarte important tonul folosit – acesta trebuie sa fie cat mai bland si dragastos, ca si cum i-am oferi copilului nostru un dar. Si da, in acel moment ii facem un dar prin simplul fapt ca ii transmitem o regula. In dezvoltarea si maturziarea lui emotionala copilul are nevoie si de limite. Limitele il fac sa se simta in siguranta. Evident ca sunt situatii cand ne vom confrunta cu rezistente – fie ele directe sau indirecte. Rezistenta directa se manifesta sub forma unei crize de furie (trantit pe jos, plansete, proteste s.a.) In aceasta situatie nu aveti ce sa faceti decat sa va mentineti calmul si sa ramaneti langa copil pana in momentul in care furtuna trece. In acele momente nici el nu stie si nu poate sa controleze situatia. Ideal ar fi sa nu il luati in brate insa sa ramaneti langa el pana se termina

episodul. Ii transmitem astfel mesajul indirect: “te respect pe tine si emotiile tale, pe care le accept. Raman langa tine. Te astept si nu voi ceda insistentelor tale”. Rezistenta indirecta apare atunci cand vorbiti cu copilul, il rugati ceva iar el ignora ceea ce spuneti, ca si cum nu v-ar auzi. Impulsul natural si probabil solutiile incercate de atatia parinti constau in a insista si repeta mesajul. Cum ar fi daca am incerca altceva? Daca am merge langa el, l-am bate usor pe umar pentru a-i atrage atentia, ne-am cobori la nivelul lui, am stabili contactul vizual, si i-am spune cu o voce calda „Dragul meu, te rog sa strangi jucariile.” Dupa care va retrageti. Ii oferiti spatiu, ii dati posibilitatea sa isi castige autonomia si stima de sine. Aceasta metoda cere multa stapanire de sine, calm si rabdare. Pe de alta parte efectul nu este intotdeauna scontat. Copilul nu face intotdeauna ceea ce ii solicitam si cu atat mai putin imediat (mai ales in cazul copiilor mici). Poate fi nevoie sa repetam solicitarea. Este important sa constientizam ca mai sunt si zile proaste si ca nu este realist sa avem asteptarea ca copilul sa ni se supuna intotdeauna. 2. Fiti sinceri cu copilul. Copiii nu au nevoie de cuvintele noastre pentru a intelege de fapt ce anume se intampla. Ati observat vreodata copii in jurul varstei de 1,5 – 2 ani care se joaca impreuna, vorbesc “in limba lor” si se inteleg de minune ? Copii au capacitatea fantastica de a comunica si de a intelege limbajul nonverbal. Drept urmare, daca ceea ce ii cereti nu este prea distractiv – spunetiI lucrul acesta. Daca doriti sa taca din gura pentru ca va doare capul si sunteti obositi spuneti exact asa. Nu incercati sa il faceti mai atractiv daca nu este cazul, nu inventati justificari marete. Va vor mirosi! Puneti-va in locul lui, vedeti situatia prin ochii lui si identificati emotia pe care copilul o simte si verbalizati. “Stiu ca este frustrant sa nu te poti juca cu bicicleta copilului, probabil esti suparat. Dar…”. 3. Explicati motivele Aceasta metoda nu garanteaza ascultarea si supunerea dar acceptarea este mult mai probabila. Acest lucru este valabil si pentru noi adultii, atunci cand cineva ne impune ceva fara a intelege care este motivul. 4. Transformati totul in joc, sau mai bine zis alaturati-va copilului in lumea lui prin joc. Aici doar imaginatia poate pune limite. Va puteti intrece care ajunge primul seara la baie sau cine strange primul jucariile. Puteti transforma “lupta cu pistolul”, spunanadu-i ca pistolul impusca cu gloante pline cu iubire si ca daca va impusca va trebui sa il fugariti prin casa ca sa il pupati si gadilati. Garantat rasete si chicoteli. Atunci cand ne lovim de “Nu vreau” categoric putem schimba regulile din mers spunandu-i “Daca nu vrei sa te imbraci pot sa accept asta. Dar sa nu cumva sa incepi sa te imbraci cand eu nu sunt in camera, ca acum nu te mai las eu” Care credeti ca va fi reactia? Reteta sigura pentru copii cu varste intre 4 – 5 ani. Periuta de dinti poate deveni un avion care zboara si trebuie sa aterizeze pe o pista speciala… Pentru copii mai mari puteti sa inventati jocuri cu cronometru, cat timp ii ia sa termine o sarcina. Adultii nu trebuie sa se supuna acelorasi reguli ca si copii insa majoritatea ar trebuie sa fie valabile si pentru noi. Daca le cerem sa faca ordine atunci cand au terminat o activitate sau sa stinga alumina, daca le spunem sa nu intrerupa o discutie, sa nu injure, sa nu foloseasca un ton insultator, atunci si n i ar trebui sa respectam aceste reguli.

5. Sa oferim posibilitatea de a face alegeri. In limitele ce trebuie duse la indeplinire, intrebati-i cum vor sa procedeze, unde, cand, cum, cu cine. Un “Nu vreau” categoric poate apare de multe ori atunci cand copilul nu vrea de exemplu sa se spele pe maini. Ii putem spune: “Stiu ca cee ce faci este mai distractiv decat sa vii sa te speli pe maini, dar e important sa te speli pe maini ca sa nu te imbolnavesti. Daca nu ai mainile curate, poate ca gura ta se va bucura de ce mananca, dar burtica va fi tare suparata (va puteti schimonosi aici imitand caraghios o burtica care protesteaza). Vrei sa te speli pe maini in bucatarie sau in baie?”. Sunt situatii in care copii fac lucruri cu adevarat inaceptabile, si atunci trebuie sa constrangem comportamentul copilului insa ramanand calmi, si trebuie sa o facem in asa fel incat sa nu prejudiciem relatia cu copilul. 6. Poate cea mai importanta strategie de a obtine cooperarea copilului este implicarea copilului in rezolvarea problemei.Intrebati-l care este solutia pe care o vede el? Veti fi surpinsi de rezultat! a fim sinceri, fiecare parinte isi doreste copilul echilibrat emotional, care sa stie sa isi gestioneze emotiile, care sa dovedeasca a avea abilitati sociale bine dezvoltate, care este empatic, care stie sa ofere ajutorul, care nu critica, care… face numai lucruri bune. Viata reala este insa, altceva ! Nu chiar pe dos, dar aproape…Inainte de a „cerceta” copilul si a vedea care ii sunt punctele forte si care cele slabe, sa ne uitam in ograda parintilor. Sunt ei, oare, cumulul tuturor acestor calitati pe care si le doresc la copiii lor? Copilul invata, in primul rand, din mediul familial. Comportamente, emotii, reactii, stari de fapt, gestionare de conflicte, toate acestea (si nu numai) le vede la parintii sai sau la persoanele cu care interactioneaza cel mai mult. In ziua de azi, cand, in unele cazuri, prezenta parintilor in viata de zi cu zi a copilului este pentru scurt timp, o bona, bunica sau matusa preia rolul de a-i forma copilului parti de personalitate . Nu de putine ori auzim in jurul nostru parinti plangandu-se ca „ce bine se intelege copilul meu cu bona, eu nu reusesc sa ma inteleg cu el”. Rolul de parinte a devenit unul dintre cele mai dificile pe care un adult si-l poate asuma. Multitudinea de responsabilitati, de decizii ce trebuie luate, de cautari a „celei mai bune solutii”, de confruntare cu propriile emotii fac ca relatia parinte-copil sa fie din ce in ce mai frustranta si mai aglomerata. Parintii nu mai stiu incotro sa o apuce. In familia de origine copilul invata (sau ar trebui…) despre emotii. Daca parintii sunt constienti de emotiile lor, de cum ii afecteaza, de cum reactioneaza la acestea , atunci copilul are toate sansele sa isi dezvolte o inalta inteligenta emotionala. Copilul va sti, la randul sau, cum sa isi recunoasca si foloseasca emotiile . Pentru a-i pregati pentru viitor e nevoie ca noi, parintii, sa ii ajutam sa isi construiasca increderea in propriile puteri, sa-si dezvolte o imagine de sine pozitiva, simtul responsabilitatii, autodisciplina, aptitudini sociale si emotionale. Ne dorim toate aceste lucruri pentru ei, dar cum ajung sa le obtina? In primul rand, prin exemplul personal al familiei in care cresc. „Comporta-te cu copiii tai, asa cum ti-ai dori sa se comporte altii cu ei” – e indemnul cartilor de parenting. Intradevar , sa ne uitam in propria noastra oglinda mai intai sa vedem ce descoperim. Imperfectiuni? Posibil… dar nu imposibil de retusat. Ca modele pentru copiii nostri (cel putin din acest motiv!), avem nevoie, in primul rand, sa fim constienti de propriile noastre sentimente, sa le identificam corect („ma simt rau” poate fi tradus in multe feluri: „ma simt obosit”, „ma simt nervos”, „ma simt trist”) si sa le exprimam cat mai specific posibil. Acest lucru ne va ajuta sa fim cat mai autentici in relatiile cu ceilalti. Deasemenea, sa ne dam seama de sentimentele celorlalti, de felul in care se simt la un anume moment dat, poate fi un atu intr-o relatie. Parintii empatici, care inteleg si perspectiva celuilalt, sunt un bun exemplu pentru copiii lor, in special atunci cand se nasc conflicte intre frati. Parintele observa perspectivele diferite ale fratilor si ii poate face sa-si inteleaga fiecare emotiile, domolind astfel cearta. In acest mod, copiii vor invata ca intr-un conflict e in regula sa asculti si perspectiva celuilalt, vor invata cum sa fie

empatici. A intelege punctul de vedere al celorlalti ne ofera acces la gandurile lor, la cum privesc o situatie si la ceea ce au de gand sa faca legat de acea situatie. Parintii cu inteligenta emotionala ii invata pe copiii lor autocontrolul, ii invata sa faca fata impulsurilor emotionale si comportamentale. Indiferent daca situatia este negativa sau pozitiva, parintii cu EQ ridicat incearca sa isi echilibreze reactia emotionala. Momentele de furie sau de impulsivitate sunt printre cele mai intalnite in viata de zi cu zi asa incat in loc sa raspundem cu tipete si cuvinte jignitoare ( ceea ce va duce la si mai multa reactivitate din partea celuilalt !) putem incerca stapanirea de sine. Cu siguranta, nu ne va reusi de la prima incercare, insa merita sa continuam sa exersam. Este foarte important sa ne tinem in frau impulsurile comportamentale. Nu ne ajuta la nimic sa ripostam pe un ton ridicat, nu ne va calma conflictul ba chiar, din perspectiva copilului, acesta va intelege ca aceasta este normalitatea. Acestea sunt doar cateva dintre strategiile pentru a le dezvolta copiilor nostri inteligenta emotionala, tip de inteligenta ce nu are nimic in comun cu inteligenta cognitiva (IQ). Nu exista un raport direct intre cele doua tipuri de inteligenta, ba, din contra… Timpul de calitate petrecut impreuna cu copilul, fara televizor, telefon, laptop, ascultand punctele sale de vedere, modul in care ar solutiona el/ea o anumita problema, stabilirea regulilor impreuna, modul in care isi exprima furia si alte sentimente negative, cata rabdare are in indeplinirea sarcinilor – toate acestea fac parte din „bagajul emotional” al relatiei-parinte copil. Il ajuta pe copil sa isi construiasca increderea in sine iar pe parinte il face mai constient de abilitatile copilului sau. Depinde de parinte cat de mult doreste sa incarce acest „bagaj emotional” al copilului insa, parcursul vietii e lung si necesita „incarcatura” consistenta si de valoare.