Grupe De Varsta Si Conflicte

PRINCIPALELE CATEGORII DE VÂRSTĂ LA CARE POT APARE CONFLICTE Nu putem analiza conflictele între categoriile de vârstă fără a cunoaşte care sunt principalele coordonate care le definesc. În prezentarea pe care ne-o propunem vom analiza gradul de dezvoltare socială, morală, precum şi influenţele exercitate de către acestea asupra relaţiilor sociale. Am folosit această trecere în revistă a caracteristicilor fiecărei vârste deoarece considerăm că atunci când dorim să analizăm un conflict şi să încercăm soluţionarea acestuia este foarte important să cunoaştem nivelurile de dezvoltare ale persoanelor implicate pentru că altfel riscăm să înrăutăţim situaţia. Copilăria mică (3-6 ani) Specifică acestei perioade este legarea prieteniilor cu copii de acelaşi sex. Prin prietenie şi mai multe interacţiuni cauzale, copiii învaţă cum să relaţioneze, dezvoltându-se astfel complexitatea reţelei afiliative a fiecărui copil şi segregarea activităţilor legate de sex. Hartup (1983 şi 1988) a arătat că reţeaua relaţională a băieţilor este mai importantă decât cea a fetelor, atât în relaţiile reciproce, cât şi în cele unilaterale; activităţile privilegiate de către cele două sexe sunt diferite, la fel şi activităţile în jurul cărora se organizează grupul. Trebuie remarcată în special realizarea unor jocuri diferite în funcţie de sex, precum şi faptul că, odată cu vârsta, se observă o creştere a dimensiunilor reţelei relaţionale a copilului. Totuşi, grupurile de băieţi au mai mulţi membri; la fete se mai poate observa încă tendinţa de a acţiona în perechi. Este unanim recunoscut în psihologie faptul că băieţii şi fetele se comportă în maniere diferite şi că această diferenţiere se construieşte, printre altele, sub influenţa factorilor fizici. În cursul dezvoltării, copiii sunt atraşi de către activităţile şi modelele persoanelor de acelaşi sex. Dweck (1981) subliniază că încă de la cea mai tânără vârstă băieţii şi fetele îşi formează propria cultură, angajându-se în activităţi diferite şi asociinduse cu persoane diferite. Această segregaţie este din ce în ce mai accentuată, ducând la dezvoltarea de abilităţi specifice, de maniere diferite de structurare a lumii, de a acţiona şi de a reacţiona. Băieţii şi fetele nu sunt interesaţi de aceleaşi jocuri sau de aceleaşi obiecte, iar stilurile lor de a reacţiona sunt divergente: băieţii se busculează mai mult, preferă să se joace afară, sunt mai competitivi, iar fetele preferă relaţiile duale, în timp ce băieţii apreciază mai mult relaţiile în grup, cu companioni având vârste mai variate. Cercetările lui Zazzo şi Julien (1962) ilustrează această segregare. Aceasta este aprope absolută în timpul activităţilor copiilor de grădiniţă. Fetele au un mai mare număr de contacte stabile între ele. Băieţii se joacă mai uşor singuri, în timp ce fetele sunt implicate în mai multe activităţi şi schimburi verbale. La Freniere (1984) a observat că procentul activităţilor afiliative creşte în mod liniar odată cu vârsta în timpul anilor preşcolari, iar copiii mai mari manifestă preferinţe mai pronunţate pentru parteneri sociali de acelaşi sex, fetele începând mai devreme decât băieţii, care ulterior le depăşesc în ceea ce priveşte discriminarea sexuală.

Dweck (1981) interpretează constituirea acestei segregări astfel: „rezultatele unei largi palete de lucrări anterioare conduc la următorul scenariu: în timpul anilor de grădiniţă fetele sunt interesate progresiv de comportamentul prosocial, de obedienţă şi de difuziune a regulilor sociale şi aceasta într-o manieră mai degrabă rigidă. Cum băieţii nu se conformează normelor de supunere, de curăţenie şi ordine pe care fetele ar dori să le promoveze, acestea încep să considere asocierea cu ei drept indezirabilă. Putem formula astfel ipoteza unei prime respingeri de către fete, în aceeaşi măsură în care băieţii, dezvoltându-şi propria lor cultură, le resping cu mult mai multă hotărâre.” O altă explicaţie ia drept criteriu tipurile de joc puse în practică de către fete şi băieţi. „Fetele preferă jocurile în grupuri mici, în spaţii limitate care le permit să formuleze reguli şi roluri sociale. Băieţii preferă jocurile în grup mare, implicând mai multă activitate fizică şi în spaţii mai deschise. Aceste jocuri tind să aibă un ansamblu mai larg de reguli explicite, în cadrul cărora participanţii se joacă având definit un obiectiv precis. Aceste jocuri tind, de altfel, să dea ocazia unei competiţii mai pronunţate. Cât despre fete, acestea îşi extrag experienţa din relaţii personale mai restrânse. Ele învaţă să decripteze şi să răspundă la semnale non-verbale subtile, într-un context de reguli socialmente precise. Băieţii învaţă să acţioneze într-un sistem mai larg, să combine obiective pe termen lung şi să lucreze activ la realizarea lor. Ei acordă mai puţină atenţie emiterii şi primirii de indicii subtile de comunicare legate de dimensiunile emoţionale ale relaţiilor.” (Loranger, M. 1988) Aşa cum sublinia M. Loranger, perioada de grădiniţă permite observarea diferenţelor din ce în ce mai importante dintre funcţionarea grupului de băieţi şi a celui de fete. De obicei, la această vârstă se leagă primele prietenii. Copiii învaţă importanţa faptului de „a fi prieten” şi de „a avea prieten”, cum să rezolve probleme (în special cele centrate pe relaţionare) şi cum să se pună pe ei înşişi în locul altcuiva. De asemenea, copiii învaţă valori sociale (inclusiv atitudini morale şi reguli ale rolului de gen) şi pot practica roluri ale adulţilor. Acum, copii definesc un prieten ca fiind „cineva pe care îl placi” (Papalia, D. 1990). Un psiholog american (Furman) a afirmat: „afecţiunea este „lipiciul” ce menţine prieteniile”. Natura voluntară a prieteniilor îi fac pe copii mult mai vulnerabili decât în legăturile lor cu fraţii, părinţii şi alte rude. Aceste prietenii timpurii sunt, ca şi cele de mai târziu, relaţii de unu la unu: ne putem juca cu un grup de copii, dar suntem prieteni cu fiecare individ din grup. Referitor la problema modalităţii de alegere a prietenilor, de obicei aceştia sunt copii cărora le place să facă aceleaşi lucruri şi de aceea prietenii au acelaşi nivel de energie şi activitate şi sunt de aceeaşi vârstă şi sex. Cele mai importante caracteristici ale unui prieten, la această vârstă, sunt: activităţile comune (să facă anumite lucruri împreună), afecţiunea (să se placă şi să-şi poarte reciproc de grijă), atitudinea suportivă (să se ajute şi să-şi împărtăşească diferite lucruri) şi, mai puţin important, proximitatea (să fie vicini sau colegi). Copilăria mijlocie (6-13 ani) Între 6-12 ani, din punct de vedere al dezvoltării sociale, copiii se află în stadiul homosocialităţii. În această perioadă se manifestă o preferinţă netă pentru copiii de acelaşi sex, ba mai mult, se poate constata chiar un antagonism între sexe. În clasele primare, diferenţele existente deja între copii se accentuează în acelaşi timp cu dezvoltarea unei segregări a sexelor din ce în ce mai marcată. De exemplu, Hurtig

ş.a. (1971) a putut observa în recreaţii o diminuare a activităţilor realizate de către colegii de acelaşi sex şi o creştere a activităţilor dirijate către celălalt sex, adică observaţii, tachinerii, agresiuni, porecle etc. Este vorba despre relaţii scurte şi punctuale care nu vor da decât rar ocazia unei interacţiuni. Această distanţare din ce în ce mai marcantă dintre cele două sexe merge împreună cu judecăţi din ce în ce mai defavorabile faţă de celălalt sex: fetele se plâng de agresivitatea şi de brutalitatea băieţilor şi, în acelaşi timp valorizează sistematic calităţile atribuite sexului lor. Băieţii se plâng de incapacitatea fetelor de a lua parte la jocurile lor, evocând totuşi, de bună voie, anumite calităţi ale fetelor (calm, aptitudinea de a evita şi de a rezolva un conflict etc.) şi formulând judecăţi negative faţă de tovarăşii de acelaşi sex (în special conduitele agresive). În ceea ce priveşte reprezentările celuilalt sex, ele apar exprimate sub formă de judecăţi de valoare negativă, justificate de către copii prin experienţa interacţiunilor lor. (Hurtig, 1978) S-ar putea crede că aceste reprezentări stereotipizate participă la construirea sentimentului identităţii personale: acestea ar fi scheme care permit subiectului să aibă comportamente coerente cu aceste reprezentări. Acest fapt ar putea sta la baza naturii prieteniilor dintre copiii de această vârstă. Dacă analizăm caracteristicile valorizate de către băieţi şi fete la un prieten, constatăm că acestea corespund stereotipului de gen. De exemplu, fetele se încred mai mult decât băieţii în prieteni, iar prieteniile lor sunt mult mai tandre, afectuoase şi strânse. Prieteniile apropiate ale fetelor par să fie mai mature decât ale băieţilor. De asemenea, fetele valorizează mai mult profunzimea relaţiilor, în timp ce băieţii valorizează numărul acestora. Abia acum este momentul când se poate începe formarea prieteniilor adevărate. În clasele primare, grupurile de prieteni sunt formate, de obicei, numai din fete sau numai din băieţi, din cel puţin două motive: copiii de acelaşi sex au interese comune şi fetele sunt, în general, mai mature decât băieţii. (Papalia, D. 1990) De la 9 la 11-12 ani devine posibilă judecata raţională, se stabileşte înţelegerea regulilor şi, în acelaşi timp, se organizează o sociabilitate mai întinsă şi mai capabilă de autonomie. (Debesse, M. 1970) Prietenul este persoana cu care copilul se simte bine, îi place să facă anumite lucruri împreună şi cu care poate să împărtăşească sentimente, secrete. Grupul de prieteni reuşeşte să-şi impună valorile fiecărui individ. Copiii se joacă împreună, merg în tabere, la concursuri etc. Din păcate, tot în compania celorlalţi, copilul învaţă şi conduite deviante: furtul din magazine, învaţă să fumeze şi să bea sau pune în act alte fapte antisociale. Elevii din clasa a VI-a sunt mult mai orientaţi spre parteneri şi raportează mult mai adesea aceste tipuri de comportament comparativ cu vârsta anterioară. Ideea copiilor despre prieteni se schimbă fundamental. Un elev nu va mai defini prietenia aşa cum o făcea un copil mai mic, care afirma: „el locuieşte peste stradă şi are jucării frumoase”. Acum, prietenii se aleg dintr-o mulţime mai numeroasă de persoane. Prieteniile devin foarte importante pentru ei, în special când acestea se transformă în relaţii de tip „best-friend” şi ajută copilul să devină sensibil şi iubitor, capabil să dea şi să aştepte respect. Să privim modul cum evoluează prieteniile în timp, aşa cum au fost descrise de R. Selman şi colegii săi. La vârsta şcolară copiii sunt apţi să înţeleagă punctul de vedere al altor persoane. Având această capacitate, el face trecerea de la prieteniile din copilăria mică spre cele din viaţa adultă. Stadiile lui Selman sunt:

•stadiul zero: partenerul momentan. Acesta este un nivel nediferenţiat de pritenie, de vreme ce copii cu vârstele cuprinse între trei şi şapte ani au probleme în a lua în considerare un alt punct de vedere şi tind să ia în considerare doar ceea ce doresc ei de la o prietenie. Drept urmare, majoritatea copiilor mici îşi definesc prietenii în termeni de vecinătate („Ea este prietena mea –ea locuieşte pe strada mea”) şi să-i valorizeze în funcţie de atributele lor materiale şi fizice („El este prietenul meu. El are un Superman foarte frumos.”) •stadiul unu: abordarea unilaterală durează de la patru până la nouă ani, când un „bun prieten” face ceea ce vrei tu („Ea nu mai este prietena mea pentru că nu a vrut să meargă cu mine atunci când eu am vrut.”) sau („El este prietenul meu pentru că întotdeauna vrea să-mi împrumute radiera lui.”). •stadiul doi: relaţia reciprocă. Acest nivel, care depăşeşte stadiul unu, caracterizează vârsta de 6-12 ani. Aceasta presupune să dai şi să iei, dar încă există mai multe interese separate decât comune ambilor parteneri. („Noi suntem prieteni. Noi facem anumite lucruri unul pentru altul.”, „Un prieten este cineva care se joacă cu tine atunci când nu este cineva în preajmă.”). •stadiul trei: relaţiile intime, reciproc împărtăşite. Acest nivel mutual al prieteniei corespunde perioadei cuprinse între 9 şi 15 ani. Acum prietenia înseamnă mai mult decât a face servicii unii altora. Acum se tinde să se păstreze prietenii, să devină posesivi în această relaţie şi, adesea, să solicite exclusivitatea. („Ia mult timp să-ţi faci un prieten apropiat, deci nu te vei simţi bine atunci când vei afla că el caută să-şi facă încă un alt prieten.”) •stadiul patru: interdependenţa autonomă. Interdependenţa este cuvântul cheie care descrie prieteniile în acest stadiu care începe în jurul vârstei de 13 ani. Acum se respectă nevoile celorlalţi atât pentru dependenţă cât şi pentru autonomie. („Un lucru despre o bună prietenie este acela că ea înseamnă o legătură strânsă, un risc pe care ţi-l asumi. Trebuie să fii capabil să oferi suport şi încredere, dar trebuie şi să fii capabil să oferi autonomie.”) Să ai un prieten este un punct de încercare important în dezvoltare, afecţiunea mutuală ce se dezvoltă în aceste relaţii ajută copiii să-şi exprime viaţa intimă altei persoane şi să înveţe ce înseamnă să fii om. (Sullivan, 1953; Furman, 1982) Adolescenţa (15-20 ani) Adolescenţa este o fază de restructurare afectivă şi intelectuală a personalităţii, un proces de individualizare şi diferenţiere. În această etapă relaţiile sociale ocupă un loc important. Relaţiile amicale, deja prezente din copilărie, capătă o investire specială în adolescenţă, dar ele nu constituie singura formă de relaţionare între adolescenţi. Importanţa relaţiilor amicale este larg recunoscută. Un studiu realizat pe adolescenţi americani a arătat că ei îşi petrec aproximativ 32% din timpul lor la şcoală, 41% acasă şi 27% în alte locuri (ex: 54% acasă la prieteni). De asemenea, adolescenţii îşi petrec 23% din timp cu colegii, 29% cu prietenii, 19% cu familia, iar restul de 29% singuri sau cu cunoştinţe ocazionale. Acest studiu a evidenţiat importanţa prietenilor în viaţa adolescenţilor: aceştia îşi petrec mai mult de jumătate din timpul zilei cu prietenii (29%) şi cu colegii (23%) şi doar 5% din timp cu unul sau ambii părinţi. Cel mai bine adolescenţii se simt în compania prietenilor, apoi a familiei, singuri şi, în final, cu colegii. (Papalia, D. 1990)

Aproximativ în perioada 14-16 ani, adolescenţii valorizează la o prietenie, încrederea reciprocă, aspectul securităţii afective fiind foarte important. Prieteniile tind să fie mai apropiate şi mai intense acum decât în orice altă perioadă a vieţii. O explicaţie a acestui fapt este dezvoltarea cognitivă. Adolescenţii îşi pot exprima foarte bine gândurile şi sentimentele şi să le împartă cu prietenii. De asemenea, pot înţelege punctul de vedere al altei persoane, ceea ce face să înţeleagă mai bine gândurile şi sentimentele prietenilor. La această vârstă se tinde spre alegerea unor prieteni asemănători, apoi ei se influenţează reciproc pentru a deveni şi mai asemănători. Similaritatea este mai importantă în adolescenţă decât în viaţa ulterioară, probabil pentru că ei vor să fie cât mai diferiţi de părinţii lor şi, prin urmare, vor căuta persoane care sunt ca ei în unele privinţe importante. Cele mai importante sunt atitudinea faţă de şcoală şi cultura specifică. În acest sens, la adolescent prietenia pare o căutare a unei persoane care să fie dublul său, confruntat de asemenea cu probleme de identificare. Această relaţie, care presupune încrederea absolută, generează teama (uneori până la angoasă) unei trădări a încrederii a unei eventuale despărţiri. Mai mult, această etapă corespunde adesea apariţiei primei iubiri, prietenul fiind cineva cu care „…împarţi emoţiile… şi vis-a-vis de care nu apare rivalitatea sexuală.” (Lehalle, 1989) Adolescentul de peste 17 ani pare un pic mai distanţat faţă de relaţiile amicale. El pune mai mult accentul pe diferenţele de personalitate, considerând că îl îmbogăţesc. Căutarea modului de a stabili relaţii heterosexuale reduce intensitatea relaţiilor cu prieteni de acelaşi sex. Această situaţie duce la o „negociere” între relaţiile amoroase şi relaţiile de camaraderie. Dacă intrarea în adolescenţă este marcată de pubertate, adolescenţa mai târzie este marcată de apariţia sentimentelor amoroase şi de realizarea unei sexualităţi genitale. Aceste două aspecte nu trebuie confundate: realizarea sexualităţii genitale şi sentimentele amoroase pot merge împreună, dar pot fi şi distincte. Impactul cultural asupra relaţiilor sexuale este considerabil. Dacă se analizează unele statistici ale Ministerului Sănătăţii din Franţa, în anul 1962 30% dintre tinerii de 20 de ani au declarat că avuseseră deja relaţii sexuale, în timp ce 10 ani mai târziu 35% dintre băieţi şi 30% dintre fete au declarat că au avut prima relaţie sexuală în jurul vârstei de 17 ani. În 1985, 14% dintre liceenii parisieni anchetaţi, băieţi şi fete, având mai puţin de 16 ani, au declarat că au avut deja relaţii sexuale; în cazul liceenilor de 16 ani proporţia este de 30%, la 17 ani –38%, la 18 ani –50%, iar la 19 ani –62%. (Lehalle, 1985) Nu trebuie omis din vedere faptul că, în adolescenţă, pe lângă relaţiile amoroase este foarte valorizată şi apartenenţa la un grup. Cum am menţionat anterior, criteriul de constituire a grupurilor este similaritatea. Având aceleaşi gusturi muzicale, stil de îmbrăcăminte, atitudini faţă de şcoală, adolescenţii vor forma „bisericuţe”. O „bisericuţă” este un mic grup format din trei până la nouă persoane de obicei de acelaşi sex, rasă, statut socio-economic, care îI şi protejează intimitatea fiind intoleranţi faţă de cei ce gândesc altfel. Două-trei „bisericuţe” se alătură pentru a forma un grup alcătuit din 15 până la 30 de membri care participă împreună la petreceri, dansuri şi alte activităţi organizate. Conform unor studii realizate în Australia, oamenii simt nevoia de a face parte dintr-o „bisericuţă”, să fie partea a unui grup, iar grupul asigură legătura dintre activităţile unisexuale şi cele heterosexuale. (Papalia, D. 1986) Odată ce relaţia bărbat-femeie se stabilizează, cuplurile se îndepărtează unele de altele, iar grupul se dizolvă. În concluzie, trebuie să reţinem că interacţiunile dintre persoane sunt precoce şi se organizează plecând de la conduitele de observare şi de imitare a altuia. Aceasta permite o atenţie conjugată între cei doi parteneri care îşi acordă reciproc atenţie. Conduitele afiliative cu persoane de acelaşi sex se dezvoltă precoce şi jocurile fetelor şi ale băieţilor se organizează în maniere adesea foarte diferite, fiecare sex având propriul său stil

interactiv în relaţiile cu ceilalţi. Aceste observaţii par să ducă la o dezvoltare a analizelor relative la procesele şi mecanismele subiacente experienţelor de socializare diferită faţă de persoanele de aceeaşi vârstă, în funcţie de sex. În evoluţia relaţiilor de prietenie este foarte importantă capacitatea de a înţelege emoţiile şi gândurile celuilalt. Inferenţele relative la stările emoţionale ale altuia depind de experienţa socială a subiectului, care i-a permis să fie confruntat cu o gamă mai mare sau mai mică de situaţii care au declanşat stări emoţionale, ele însele mai mult sau mai puţin diferenţiate, atât pentru el însuşi cât şi pentru celălalt. Le Mare şi Rubin (1987) arată faptul că, copiii care au experienţe sociale limitate sunt cei mai puţin competenţi în a lua punctul de vedere al celuilalt. Deci, există un nivel minim de interacţiuni sociale pentru a asigura o dezvoltare socio-cognitivă normală, iar natura şi frecvenţa acestora este cu atât mai importantă cu cât copilul are o vârstă mai mare.

Tinerii (20-40 ani) Aceasta este perioada în care persoanele vor să realizeze cât mai multe lucruri întro perioadă cât mai scurtă de timp. În această perioadă se stabilesc priorităţi în fiecare zi, se iau decizii importante care au efect asupra sănătăţii, carierei şi a relaţiilor interpersonale. Această perioadă are un mare potenţial în dezvoltarea intelectuală, emoţională şi chiar cea fizică. Unele dintre aceste avantaje se datorează noilor roluri pe care şi le asumă un tânăr: muncitor, soţ şi părinte. Aceste roluri influenţează modul în care tinerii gândesc şi acţionează, iar acestea afectează modul în care ei îşi asumă aceste roluri. Dezvoltarea morală Judecăţile morale ale adulţilor îşi au originea în experienţa individuală a fiecăruia. Principiile morale nu sunt achiziţionate decât după vârsta de 20 de ani. Dacă dezvoltarea morală în cazul copiilor sau adolescenţilor pare a fi legată în mare măsură de dezvoltarea cognitivă, dezvoltarea morală la nivele superioare necesită experienţe personale: sociale şi morale. Există diferenţe în dezvoltarea morală în funcţie de sex? Bărbaţii şi femeile nu privesc viaţa în acelaşi mod. Într-adevăr este evident faptul că ei definesc moralitatea în moduri diferite şi că îşi bazează deciziile morale pe criterii diferite. Carol Gilligan afirmă că de vreme ce societatea noastră stimulează asertivitatea bărbaţilor şi folosirea unor raţionamente independente sau se aşteaptă ca femeile să fie preocupate de grija pentru ceilalţi şi să se autosacrifice pentru a o asigura. Prin urmare, dilema morală centrală a femeilor este un conflict între ele însele şi ceilalţi. Femeile văd moralitatea în termeni de egoism vs. responsabilitate şi ca o obligaţie de a avea grijă şi a evita rănirile. Gilligan concluzionează că în timp ce bărbaţii tind să gândească mai mult în termeni de dreptate şi justiţie, femeile tind să gândească mai mult în termeni de responsabilităţi. Gilligan a identificat o secvenţă a dezvoltării morale le femei: niv.1: Orientare către supravieţuirea individuală Femeile sunt centrate asupra lor, pe ceea ce este practic şi ceea ce este mai bine pentru ele. Tranziţia 1: de la egoism la responsabilitate

Femeile conştientizează legăturile pe care le au cu cei din jur şi gândesc care ar fi alegerea cea mai responsabilă, atât pentru ele, cât şi pentru ceilalţi. Niv.2: Bunătatea ca autosacrificiu Această înţelepciune feminină convenţională dictează sacrificarea propriilor dorinţe în favoarea dorinţelor celorlalţi oameni. Ele se consideră responsabile de acţiunile celorlalţi. Feme3ia se află astfel într-o poziţie dependentă, una în care eforturile sale indirecte de a exercita control se transformă adesea în manipulare,uneori prin utilizarea sentimentelor de vinovăţie. Tranziţia 2: de la bunătate la adevăr Femeia ia hotărârile nu pe baza reacţiilor celorlalţi, ci în funcţie de intenţiile şi consecinţele acţiunilor lor. Ele dezvoltă o nouă judecată care intră în concordanţă cu propriile nevoi, alături de cele ale altora. Ele doresc să fie “bune” fiind responsabile faţă de alţii, dar de asemenea vor să fie “sincere” fiind responsabile faţă de ele însele. Supravieţuirea este din nou preocuparea principală. niv.3: Moralitatea nonviolenţei Prin stabilirea interdicţiei de a răni pe cineva (inclusiv propria persoană) ce devine un principiu ce guvernează toate judecăţile morale şi acţiunile, femeile stabilesc o “egalitate morală” între ele şi ceilalţi şi apoi sunt capabile să-şi asume responsabilitatea pentru o decizie în termeni morali. Gilligan dă o ilustrare dramatică a celor două concepte constante ale moralităţii: moralitatea lui Kohlberg în termeni de drepturi şi moralitatea sa în termeni de responsabilitate. Pentru a exemplifica moralitatea lui Kohlberg se foloseşte de poveştile biblice. Astfel, este amintit Abraham care a fost de acord să-şi omoare singurul fiu pentru a-şi demonstra credinţa în Dumnezeu. În exemplificarea moralităţii la femei este utilizată povestea femeii care a fost de acord să-şi dea copilul unei alte femei doar pentru a nu-I face rău. Teoria lui E. Erikson privind criza normativă a tinereţii Acestei perioade de vârstă îi corespunde intimitatea care este privită ca o capacitate de a intra în relaaţii ce cer sacrificii şi compromisuri. Pentru ca cineva să poată intra în stadiul intimităţii este esenţial să aibă formată identitatea care se desăvârşeşte în adolescenţă. Acum tânărul adult este gata să-şi contopească propria identitate cu cea a altei persoane. Aceasta este perioda în care unele persoane riscă să-şi piardă identitatea în anumite situaţii care cer implicare emoţională, cum ar fi o prietenie foarte strânsă care necesită sacrificii şi compromisuri personale sau, în alte situaţii necesită autoabandon. Persoanele care se tem să se dăruiască într-o astfel de relaţie ar putea sfârşi prin a se simţi izolate sau prinse în propria lume interioară. Vârsta mijlocie (40-65 de ani) În jurul vârstei de 40 de ani indivizii se confruntă cu criza ………..vs stagnare. …… ……este grija pentru creşterea şi ghidarea noii generaţii. Procesul de bază constă în creşterea unui tânăr. Erikson crede că dorinţa oamenilor de a avea copii este instinctivă şi că cei care nu au copii vor suferi o senzaţie de pierdere. Ca şi în alte stadii ale lui Erikson este necesar echilibrul dintre diferitele trăsături ale personalităţii. Deci, anumite grade de stagnare pot fi importante pentru exprimarea

creativităţii unei persoane, dar prea multă poate determina autosuficienţa sau chiar invalidarea, atât fizică, cât şi psihică. Dezvoltând conceptele lui Erikson, R. Peck a identificat 4 stadii de dezvoltare psihică specifice vârstei mijlocii. El nu a legat aceste stadii atât de vârsta cronologică, ci de circumstanţele din viaţa unui om care vor determina principalele obiective. 1. Aprecierea înţelepciunii vs aprecierea puterii fizice “Înţelepciunea”- definită ca abilitatea de a lua cele mai bune hotărâri în viaţă pare să depindă în mare măsură de experienţa de viaţă şi de oportunităţile întâlnite într-o mare varietate de relaţii şi situaţii. 2. Socializare vs relaţii bazate pe sex Oamenii redefinesc bărbaţii şi femeile din viaţa lor evaluându-I mai degrabă ca indivizi, prietene, amici, decât ca “obiecte sexuale”. În acest caz ei pot aprecia unicitatea personalităţii celorlalţi şi pot ajunge la un grad mai mare de înţelegere. 3. Flexibilitate emoţională vs sărăcie emoţională Abilitatea de a fi flexibili în “investirea” emoţională de la o persoană la alta şi de la o activitate la alta devine crucială la vârsta mijlocie. Aceasta este perioada în care oamenii experimentează rupturi în relaţiile lor din cauza morţii părinţilor sau prietenilor şi din cauza maturării şi independenţei copiilor. 4. Flexibilitate mentală vs rigiditate mentală La vârste mijlocie majoritatea oamenilor şi-au format o imagine despre viaţă. Dar atunci când ei lasă aceste răspunsuri să îi controleze, în loc să caute altele noi, ei devin prinşi în propriile gânduri şi ănchişi la noi experienţe. Acei oameni care rămân flexibili îşi folosesc experienţa şi răspunsurile pe care deja le-au găsit şi sunt folosite ca ghiduri pentru noi soluţii şi obiective. Nici unul din aceste stadii nu trebuie să apară pentru prima dată la vârsta mijlocie; unele pot apare personalitatea matură din tinereţe. Dacă ele nu apar până la vârsta mijlocie, Peck se îndoieşte că individul mai este capabilsă realizeze o adaptare emoţională de succes. Bătrâneţea “Întotdeauna am considerat apusurile mult mai spectaculoase în comparaţie cu răsăriturile.” sunt cuvintele unui bărbat în vârstă de 83 de ani. Conform stadiilor lui Erikson acum ne aflăm în etapa integritatea eului vs disperare . integritatea eului presupune “dragostea pentru oameni- nu pentru propria persoană- ca o experienţă ce presupune o anumită ordine şi sens spiritual”. Această dragoste pentru eu presupune o accentuare a vieţii ce a fost trăită, fără regrete majore pentru ceea ce ar fi putut fi sau pentru ceea ce ar fi putut fi făcut altfel. Aceasta include acceptarea părinţilor ca persoane care au făcut tot ce au putut şi chiar răsplătirea lor cu dragoste, chiar şi atunci când nu sunt perfecţi. De asemenea implică şi acceptarea morţii unei persoane apropiate ca fiind un sfârşit inevitabil al unei vieţi pe care individul a trăit-o aşa cum a ştiut el mai bine. Prin urmare implică acceptarea imperfecţiunilor, atât a celor proprii, cât şi a celorlalte persoane. Persoana care nu acumulează această acceptare este dominată de disperare când realizează că timpul este prea scurt pentru a începe o altă viaţă şi a încerca drumuri alternative pentru integrare. Erikson vede vârsta senectuţii ca o vârstă a jocului, a amintirilor care este esenţială pentru creativitate.

R. Peck a delimitat 3 crize majore pe care oamenii bătrâni trebuie să le rezolve pentru o bună funcţionare psihologică. 1. Diferenţierea eului vs preocupări legate de cîmpul muncii Preocuparea majoră este reprezentată de întrebarea pe care orice persoană ar trebui să şi-o pună: “Sunt valoros atât timp cât pot lucra o normă întreagă sau pot fi valoros în alte moduri?” Aceasta este o întrebare crucială la această vârstă. În special la vârsta pensionării oamenii au nevoie de a-si redefini propria valoare ca fiinţe umane, dincolo de rolul lor ca muncitor. Cu cât găsesc mai repede caracteristici cu care se pot mândri, cu atât vor avea mai mult succes în menţinerea vitalităţii şi a stimei de sine. Femeia care toată viaţa a fost mamă şi soţie îşi pune această întrebare când copiii pleacă de acasa sau când soţul moare. Persoanele au nevoie să ştie că personalitatea lor este mai bogată şi mai diversă decât suma abilităţilor implicate în sarcinile cotidiene. 2. Transcendenţa trupului vs preocuparea pentru trup Declinul fizic care acompaniază de obicei bătrâneţea semnalează o nouă criză. Oamenii care considerau că o sănătate bună este axa unei vieţi fericite ar putea fi acum disperaţi din cauza diminuării facultăţilor fizice sau apariţiei durerilor şi suferinţelor fizice. Cei ce pot rămâne focalizaţi pe satisfacţiile oferite de relaţiile sociale şi pe activităţile care nu implică o activitate fizică deosebită sunt capabili să depăşească acest disconfort. 3. Transcendenţa Eului vs preocupări asupre Eului Persoanele în vârstă trebuie să facă faţă realităţii morţii. O adaptare de succes la gândul morţii “ar putea fi achiziţia socială a senectuţii”. Cum pot oamenii transcende propriul eu de ceea ce este aici şi acum pentru a câătiga o viziune pozitivă asupra a ceea ce va urma după moarte? Aceasta se poate face conştientizând faptul că modul în care ei şi.au trăit viaţa le va permite să înţeleagă semnificaţia.