Gheorghe Asachi.docx

GHEORGHE ASACHI (1788-1869) PROLOG. LA PATRIE I. Un viu dor mă-naripează și măndeamnă din giunie Ca să cerc pe alăută românească armonie. Acest vers, ce sun-aice, lui Apolo nu-i strein, Fiind gemine cu rostul ce-i urzit din cel latin. Armoni-a strâns pe oameni în plăcuta societate, Adunând pre ii din codruri în statornica cetate; De cântarea lui Orfeos munții Traciei s-umpleau, Și de sunetul cel dulce crude fiare se-mblânzeau. Însăși ruga de evlavie unei inimi credincioase Cătră Domnul se înalță pe aripi armonioase Ș-o simțire legănată prin al muzelor organ, Mângâietă, cursul trece pe al vieței ocean. Spre virtute versu-mbie, despre rele face ură, Fermăcându-ni adapă d-o înaltînvățătură.

II. O, români, români ai Daciei, ce purtați un mândru semn De-origină, istoria acum fie-ni îndemn! În vechime maica Roma, ce-a fost doamnă-n toată lume, Ni-a lăsat legi și pământuri, vorba sa și-naltul nume. Oare darul ce de timpuri și de barbari s-a pastrat, Când senină soarta luce, fi-vă astăzi defăimat?

III. Nu, prin muze ș-a virtutei dorul dulce și fierbinte, În noi lumea să cunoască strănepoți romanei ginte. Tu, Moldavio mănoasă, ce pre mine ai născut, Adăpost dă giunei muze care ist vers a țesut; Pe-nverzit și tânăr laur, ce din țărnă-acum răsare; Cu puternic scut să-l aperi de-a fortunelor turbare; Cum va prinde rădăcină și în urmă va-nflori, Din a sale frunzi, cunună muza ție va urzi; O cunună cungiurată de-ale vântei line raze, Ce de foc, de fier, de timpuri, trainic soarta o păstrează. Când atunce al tău nume, nemurirei consfințit, Va luci la fiii patriei, chiar ca-n ceri un nou planit.

AMOR DE PATRIE I. Într-arinele-arzătoare creșteumbros și nalt fenic, Vermele-și urzește-o lume numa-n sânul unui spic, Vulturului place zborul pe-a fortunilor aripe, Bucură-se fiara crudă în adâncul unei râpe.

II. Așa firea înțeleaptă, prin un farmec minunat, Pre făptură cu simpatie cătr-un lucru a legat; Pentru omul este Partia a Eliziei câmpie, Unde toate i s-arată și-i răsună-n armonie.

III. Unde freamătul pădurei, murmuriul unui râu Ni recheamă în memorie datoria unui fiu; Cum natura înnoiește toateodoarele-i plăcute, Așa omul a sa Patrie s-onflorească prin virtute.

1.

LA INTRODUCEREA LIMBEI NAȚIONALE ÎN PUBLICA ÎNVĂȚĂTURĂ I. Cele neguri ce-s în râpa Aheronului născute, A lor aripi întinsăse presta Daciei câmpie, Iar fantomi a nopței oarbe, prin un somn de trândăvie, Țineau mult timp îngânată a românilor virtute.

II. Muzele-n nemernicie spăimântate umblau și mute, Neputând a patriei limbă din uitare să învie, Și păstorul numai, singur, cu-ntristată armonie, Românesc cântec sunat-au pre cimpoi și alăute.

III. Însă Pronia IV. Așteptând românii îndurată a sfărmat ziua, când văzură razafatale fere, ntăia, Ș-a doritului Luceafăr Înălțând spre ceriul ochii, ni răsare-acum c-un suspin de mângâiere, scânteia, A-nvierei mele, zis-au, Ce pre soarele minește ziua-ntâi va fi aceea! de la depărtate sfere.

LA MOLDOVENI I. Vers înalt de bucurie să răsune împregiur! Astăzi gemetul Moldovei în armonii se preface, Astăzi soarta îmblânzită ni urează cu ogur, Și din clime seninoase se întoarnă lină pace, Se întoarnă sânte drituri, ce-s odoare unui neam, Spre a cărora domnire de mult rugi noi înalțam.

II. Pentru-a noastră fărdelege, pre cetăți și pre câmpii, Din a tunetului sferă, cu-nfocată aspră mână, Săgeta a morței înger mii de fulgere și mii Ce pre creștetele mândre sfărâmat-au în țărână, Într-atâta că urgia și văpaia nu a stâns Calde râuri de crunt sânge ș-un amar noian de plâns.

III. Însă Domnul al puterei, ce pre omul păcătos Pentru lucrul cel nevrednic ș-ovelite fapte ceartă, Îmblânzitu-s-a acuma și, părintele duios, Spre a noastră vindecare, ni lovește și ni iartă; Dar la cuget și privire ni-a lăsat un trainic semn De-nfrânare despre rele și spre dreptul de îndemn.

IV. Ca un călători nemernic, zbuciumat de-al mărei val, Când în noapteantunecoasă nici o stea în ceri nu vede, Dacă-aproape de pieire de-ntâmplare află-un mal Cu mâni ambe îl apucă ș-abia șie însuși crede; Dar săltând pre el din undă, care moartea i minea, Domnului el dă mărire că patria-și va vedea.

V. O puternică fortună pe Moldov-a fost împins Să plutească pe o mare de pericoli presurată, Și poporul fără cârmă, de mii tunete atins, Aștepta a sa sfărmare și pieire-nfricoșată; Obosite elemente mug și sun-azi mai încet, Vântul stă, s-alină marea, de port ni-am apropiet.

VI. Ni s-arată la vedere un frumos liman vecin, Favorabil zefir suflă și lucesc senine stele; Însă cursul cela este de mii stânce încă plin Și trezvie cere dreaptă, cu-ndoite opintele, Că o luntre strălucită ce-a scăpat din ocean, Dacă uită privegherea, va pieri chiar în liman.

VII. Fericiți strămoșii noștri, prin păzire-acestei legi, Spre a patriei scutire nu cruțau jerfiri, nici sânge, Și în volbura turbată stat-au pururea întregi, Ca o stâncă-n miezul mărei ce sumețe apenfrânge; Ori de triumfuri să fie a Moldaviei pământ Viu izvor întru vechime, iar acum uitat mormânt?

VIII. Pe Moldova, când ferice era-n pace și-n război, Schiți, panoni, sarmați ș-Asia n-a putut nicicum să sfarme; Prin a ei virtute gustă nemurire între noi: Înțeleptul Alexandru, Ștefan fulger întru arme, Dar pe-a timpurilor aripi fericiri și măriri fug; Fii, Moldovo, neînvinsă, puind patimele-n giug!

IX. Patrioți, veniți cu toții lângă tronul cel dorit, Să-ncheiem spre-a lui tărie giurământurile sfinte! Dup-un curs de ani o sută, ziua ceea a venit, Întru care fiul patriei fiva domn ș-al ei părinte. Patria maică-n a ei floare a fost nouă agiutori; Fericiți de fii când astăzi vor fi ei cunoscători!

X. Auritele palaturi nalță turnuri cătră nor Ș-a străbunilor mărire din surpări vor să răsară; Necurmat va să răverse avuțiilor izvor: Înflorire, fericire și repaos preste țară, Când ni-a fi temei și cârmă, sub un domn bun, înțelept, Legea, patria, unirea și un cuget clar și drept.

2.