Georg Wilhelm Friedrich Hegel - Prelegeri De Filosofie A Religiei

PRELEGERI DE FILOZOFIE A RELIGIEI ■

1IH£G GEORG W I L H E L M F R I E D R I C H H E G E L

PRELEGERI DE FILOZOFIE A RELIGIEI Traducere de D. D. ROŞCA MEMBRU CORESPONDENT AL ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

berlin, 1832. OSctlag oon Stundet unt» EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA 1969

Prezentul volum al traducerii lucrării Verlesungen tiber die Philosophie der Religion (Prelegeri de filozofie a religiei) corespunde textului lui G. W. F. Hegel din volumele XI şi XII (1832) ale ediţiei elevilor săi (a cărei paginaţie s-a avut în vedere la ediţia de faţă). Prelegerile despre argumentele existenţei lui Dumnezeu, adăugate de sus-menţionaţii editori ca anexă la Prelegerile de filozofie a religiei, nu au fost traduse, respectivele argumente fiind expuse passim şi In cuprinsul prezentului volum. ! îi

CUVÎNT ÎNAINTE Transpunerea în limba noastră a scrierilor lui Hegel, realizată pînă acum, n-a fost însoţită de nici un cuvînt înainte lămuritor. Aceasta fiindcă, dezbătînd marile teme mereu actuale ale filozofiei, acele scrieri prezentau, oarecum vădit şi direct, interes şi pentru cititorii zilelor noastre. Tălmăcirea lor în româneşte îşi găsea deci suficientă justificare în însuşi faptul că era înfăptuită. Altfel se înfăţişează însă lucrurile cînd e vorba de Prelegeri de filozofie a religiei elaborată de marele dialectician. Cititorului neprevenit sau nu destul de familiarizat cu opera lui Hegel, această scriere hegeliană, tratînd probleme la prima vedere intempestive şi, în plus, dezbătînău-le de pe poziţii spiritualiste, ar putea să-i apară ca lipsită de orice interes. Această presupunere — i-aş zice: teamă — explică necesitatea prezentului scurt cuvînt lămuritor. 8e ştie că Ludwig Feuerbach a văzut în doctrina lui Hegel o simplă transpunere pe plan conceptualspeculativ a teologiei creştine. Ceea ce fac azi şi unii purtători de cuvînt ai burgheziei conservatoare. Nu este adevărat că filozofia hegeliană este numai o astfel de transpunere, dar, susţinînd acumsmenţionata interpretare, Feuerbach a fost în parte totuşi de acord cu Hegel însuşi, care declarase în diverse legături de idei că filozofia sa (el generaliza adesea confundînd-o pe aceasta cu filozofia pur şi simplu) are, în esenţă, un conţinut identic cu acela al religiei creştine, însă conţinut „înălţat la nivelul conceptului" filozofic. Or, chiar 6 CUVINT ÎNAINTE

şi numai această constatare indică şi măsoară cu limpezime importanţa locului pe care Filozofia religiei îl ocupă în ansamblul operei hegeliene.

Dar această importanţă poate fi definită şi mai precis prin consideraţiile următoare: concepte de bază ale Ştiinţei logicii, concepte atît de plurivalente, anume conceptele de: „absolut", „spirit", „Idee" etc. şi structura lor lăuntrică, adesea greu de sesizat în carapacea lor abstractă, devin mai inteligibile pentru cel ce citeşte şi Filozofia religiei unde toate aceste concepte sînt transpuse şi pe planul mai concret al reprezentării. încît cititorul Filozofiei religiei descoperă, alături de unul dintre izvoarele social-politice ale speculaţiei hegeliene, şi una din adîncile ei surse teoretice. Aşadar, pentru cei ce vor să întrezărească cîteva dintre resorturile neîncetat active, dar aşezate la considerabilă profunzime, în gîndirea speculativă a lui Hegel, Filozofia religiei prezintă interes de prim plan. După convingerea celui ce semnează acest scurt cuvînt înainte, convingere sprijinită pe o îndelungată experienţă, Istoria filozofiei şi Estetica sînt cele mai autorizate comentarii lămuritoare ale unor anumite poziţii proprii gîndirii hegeliene desfăşurate în Ştiinţa logicii. La rîndul ei, Filozofia religiei — indiferent cum am aprecia-o din alte puncte de vedere, şi mai ales din punct de vedere ştiinţific — aduce o cheie de înţelegere a altor elemente ale dialecticii hegeliene, şi cu deosebire a unor poziţii proprii gîndirii făuritorului de sistem filozofic spiritualist. Este necesar să fie cunoscute în fundamentul lor şi aceste poziţii eînd e vorba de o doctrină ca cea hegeliană, unde totul se înlănţuie dialectic, adică prin legături de opoziţie, cînd e vorba de o gînăire în care diversele sectoare ale operei se lămuresc reciproc. 8e ştie doar că cine nu sesizează semnificaţia autentică a ambilor termeni ai opoziţiei, raportîndu-i unul la celălalt, este expus să interpreteze greşit conţinutul termenilor rupţi unul de altul, riscă adică să nu-l înţeleagă just pe nici unul. ■

CUVlNT ÎNAINTE 7

în consecinţă, am tradus Filozofia religiei încredinţat că această scriere aruncă, în felul ei aparte, bineînţeles, lumină nu numai asupra pilaştrilor care susţin goticul eşafodaj al sistemului hegelian, ci şi asupra unor semnificaţii implicate, dar nu exprimate explicit, în abstracţiile Ştiinţei logicii. Privită din această perspectivă, Prelegeri de filozofie a religiei nu ni se înfăţişează, aşadar, ca o scriere ce se situează la periferia marii opere hegeliene, ci ca o scriere ce se aşază în însuşi centrul iradiant al acestei opere. Se cuvenea deci ca Filozofia religiei elaborată de Hegel să-şi ia, în ansamblul traducerilor româneşti ale lucrărilor acestuia, locul binemeritat alături de Ştiinţa logicii

ş* de Fenomenologia spiritului, de Istoria filozofiei şi de Prelegerile de estetică. D. D. R.

o N

z

O

H

TI

O =

O

c n m

m

p™*

m

O m :, . '-; ■:

Am considerat că este necesar să consacru tratării reli- 3 giei un sector aparte al filozofiei. în această introducere vrem să examinam A) raportul filozofiei religiei cu teologia şi cu filozofia în genere;cu aceasta are legătură interesul timpului faţă de religie şi de filozofie, precum şi relaţia filozofiei religiei şi a filozofiei în general cu religia pozitivă. Vor urma după aceasta B) cîteva probleme prealabile şi, în

sfîrşit, C) diviziunea. A. Mai întîi trebuie să amintim în general ce obiect avem în faţa noastră în filozofia religiei. Acest obiect este cel mai înalt absolut, este regiunea în care sînt dezlegate toate enigmele lumii, dezvelite toate contradicţiile gîndului care reflectează mai profund, regiunea în care amuţesc toate durerile sentimentului, regiunea adevărului etern, a liniştii veşnice. Prin ceea ce omul este om e gîndul în general, gîndul concret, mai precis gîndul că el, omul, este spirit; de aici purced apoi multiplele formaţii ale ştiinţelor, artelor, intereselor vieţii sale politice, relaţii care se raportă la libertatea lui, la voinţa lui. Toată reţeaua relaţiilor, activităţilor, bucuriilor omeneşti, tot ce are valoare şi consideraţie pentru om, în ceea ce el îşi caută fericirea, faima şi mîndria, îşi găseşte centrul suprem în religie, în gîndul, în conştiinţa, în sentimentul de Dumnezeu. Astfel, rp] ieri ti Pfit.P W.ppnf,n1 şi sjîr«it,nl aJhrţa.tp • după CU111 totul purcede din acest punct, tot astfel totul se întoarce înapoi la el; de asemenea el este centrul care dă viaţă, suflet, spirit la toate. Luăm cunoştinţă, de Dumnezeu în religie, el este centrul sujŢfcinătorj dătător de suflet al tuturor acestor formaţii în existenţa lor. Raportat la altceva, putem spune că el nu are nici o astfel de relaţie, el este pur şi simplu în sine şi pentru sine necondiţionatul, liberul, care îşi este numai lui însuşi scop şi scop suprem. 12 INTRODUCERE

Eeligia se înfăţişează ca o preocupare faţă de acest obiect. Preocuparea faţă de acest ultim scop suprem este, aşadar, absolut liberă şi este scop pentru sine fiindcă în acest scop suprem se întorc înapoi toate celelalte scopuri; valabile mai înainte pentru sine, acestea dispar în faţa lui. înaintea lui nici unul nu rezistă, ele îşi găsesc toate rezolvarea în el. înăuntrul acestei preocupări spiritul se descarcă de orice finitate; această preocupare aduce mulţumire şi liberare; ea este conştiinţă absolut liberă, conştiinţa adevărului absolut, şi astfel însăşi veritabila conştiinţă; determinată ca sinitiig_jiceastă preocupare este desfătarea pe care o numim beatitudine; ca activitate, ea nu face ""altceva decît sa manifesteze preamărirea lui Dumnezeu, să reveleze măreţia lui. Popoarele în genere au considerat apoi această conştiinţă religioasă ca pe adevărata lor demnitate, ca_pj3 duminica vieţii; orice supărare, orice grija, ICCesfe' banchize de nisip ale temporalităţii, dispar în acest eter, şi aceasta fie în sentimentul prezent al cucerniciei, fie în speranţă. în această regiune a spiritului curg valurile lui Lethe din care bea Psyche şi-n care ea scufundă orice durere, transformînd toate asperităţile şi întunecimile timpului într-o imagine de vis şi transfigurîndu-le în strălucirea luminoasă a veşnicului. Această imagine a absolutului poate conferi cucerniciei religioase mai multă sau mai puţină vivacitate, certitudine, desfătare, ori poate fi înfăţişată ca ceva dorit, sperat, ca ceva îndepărtat, transcendent, dar ea nu e niciodată izolată, ci radiază în prezentul temporal. Credinţa o cunoaşte ca fiind adevărul, substanţa existenţelor prezente, iar acest conţinut al cucerniciei este ceea ce dă suflet lumii prezente, se afirmă activ în viaţa individului, îl guvernează pe el şi voinţa lui şi întrelăsările lui. Aceasta este reprezentarea pe care o are în genere religia despre Dumnezeu, şi din acest conţinut filozofia religiei face conţinut al unei tratări aparte. Privitor la această expresie, trebuie făcută îndată observaţia că ea conţine un raport care indică ceva greşit. Cînd vorbim de tratare şi de obiect al tratării, noi distingem tratarea de obiect, încît acestea sînt laturi independente una de alta, ferm subzistente. De pildă, spaţiul este obiect al geometriei; figurile spaţiate sînt obiect şi sînt distincte de spiritul care le contemplă. INTRODUCERE 13 •. -

Astfel, cînd ne exprimăm aici în sensul că filozofia are ca obiect religia, par a fi aduse ambele într-o relaţie în care ele sînt deosebite una de alta, stînd una în faţa celeilalte. în fapt, dimpotrivă, trebuie să facem afirmaţia că conţinutul, nevoia, interesul filozofiei sînt comune cu acelea ale teologiei. Obiectul religiei, ca şi acela al filozofiei, este adevărul etern în însăşi obiectivitatea lui, e Dumnezeu şi nimic altceva decît Dumnezeu şi explicarea lui Dumnezeu. Filozofia se explică

numai pe sine în timp ce explică religia. Ba este, asemenea religiei, preocupare faţă de acest obiect, ea este spiritul gînditor careţytrunde acest obiect, adevărul, este viaţă şi desfătare, adevăr şi purificare a conştiinţei de sine subiective în şi prin această preocupare. Astfel religia şi filozofia se confundă, filozofia este de fapt ea însăşi serviciu divin, dar ele sînt ambele serviciu divin la mod propriu; ele se deosebesc una de alta prin acest mod particular al preocupării de Dumnezeu. în aceasta rezidă dificultăţile care par atît de mari încît este considerat ca o imposibilitate faptul că filozofia ar fi una cu religia. De aci provine aprehensiunea, teologiei împotriva.—filozofiei, poziţia duşmănoasă a religiei şi filozofiei. Potrivit acestei poziţii duşmănoase (considerată astfel de teologie), filozofia pare a acţiona, nociv asupra conţinutului Efiligiei, dStoigîadu-l dlidL At t h Aceasta este vechea opoziţie, contradicţie pe care o avem în faţa ochilor ca pe ceva recunoscut şi are mai mare adeziune decît adineaori-afirmata unitate a religiei cu filozofia. Se pare totodată că a sosit timpul cînd filozofia se poate ocupa cu tratarea religiei, pe de o parte într-un mod lipsit de prevenţie, pe de altă parte într-un fel mai potrivit şi mai profitabil. Dar îmbinarea filozofiei şi religiei nu este ceva nou. Ba a fost înfăptuită la teologii pe care-i numim părinţi ai bisericii, la cei mai eminenţi dintre ei. Bi au studiat adînc pe neoplatonicieni, filozofia neoplatoniciană şi neoaristotelică şi au trecut la creştinism, pe de o parte, influenţaţi de filozofia însăşi, pe de altă parte, ei au aplicat la învăţăturile creştinismului profunzimea spiritului dobîndită de ei prin studiul filozofiei. Acestei culturi filozofice îi datorează biserica creştină primele începuturi ale conţinutului învăţăturii creştine, care nu poate fi încă numit dogmatică formală. Fără îndoială, se spune adesea că ar fi fost mai mult păgubitor faptul că creş1:4

INTRODUCERE INTROBUCERE 15

tinişmul a primit un conţinut determinat, o dogmatică. Mai tîrziu va trebui să vorbim despre raportul dintre un sistem doctrinar şi sentimentul religios, şi intensitatea simplei cucernicii. Această îmbinare a teologiei cu filozofia o întîlnim şi în evul mediu; filozofia scolastică este unul şi acelaşi lucru cu teologia ; filozofia este teologie şi teologia e filozofie. Se credea aşa de puţin că cunoaşterea înţelegătoare ar fi prejudicioasă teologiei, încît ea era considerată ca esenţială pentru îrssăşi teologie. Aceşti oameni mari, Anselm, Abelard, au dezvoltat mai departe teologia plecînd de la filozofie. însă, dat fiind apoi faptul că — după ce îndeosebi mai înainte această opoziţie între filozofie şi teologie deveni prejudecată generală — timpul prezent pare a fi mai favorabil tratării religiei de către filozofie, trebuie să atragem atenţia asupra a două împrejurări, dintre care una priveşte conţinutul, iar cealaltă forma. în ce priveşte conţinutul, i_s-a făcut odinioară filozofiei, în legătură cu religia, reproşul că ea ar deprecia conţinutul Învăţăturii religiei pozitive revelate şi explicit pe acela al religiei creştine. L s-a acordat filozofiei o aşa-numită religie naturală, un conţinut pe care-l poate da despre Dumnezeu lumina naturală a raţiunii. Beproşul ce i s-a făcut filozofiei în legătură cu învăţătu-rilejeligiei creştine, anume că ea ar strica şi ar distruge dogmele religiei creştine, această piedică a fost Înlăturată din cale, şTaceastă înlăturare s-a făcut de către însăşi teologia în timpul din urmă, în ultimii treizeci cincizeci de ani. Unor foarte puţine dogme ale sistemului anterior al confesiunilor creştine li s-a mai lăsat importanţa ce le fusese atribuită mai înainte, şi-n locul lor n-au fost puse alte dogme. Se poate ajunge uşor la reprezentarea — daca avem în vedere cazul ce s-a produs în legătură cu dogmele bisericeşti — că în religiozitatea generală a apărut o indiferenţă jntinsăyarfttQapeiUţiiysală faţă de unele dogme considerate odinioară ca eseîîţîăleT Oîteva exemple vor dovedi acest fapt.

Cînd Cristos este considerat ca punct central al credinţei, ca mîntuitor, ca mijlocitor, ceea ce odinioară se numea operă a mîntuirii a primit o semnificaţie exterioară, psihologică. S-a întîmplat că din aceste învăţături ale bisericii a fost şters tocmai esenţialul, deşi cuvintele au fost păstrate. „Mare energie a caracterului, fermitate în convingerea, pentru care el nu şi-a cruţat viaţa" — acestea sînt categoriile generale prin care Cristos a fost coborît pe terenul acţiunii umane şi al scopurilor morale; nu al celor comune, ci în sfera unui mod de activitate de care au fost capabili şi păgîni ca Socrate. Deşi Cristos este pentru mulţi punctul central al credinţei şi al evlaviei în sens mai adînc, totuşi trebuie să pară că importantele învăţături despre credinţa în trinitate şi în miracolele din Vechiul şi Noul testament, despre învierea trupului etc. sînt foarte neglijate şi au pierdut din importanţă. Dogmaticul, ca ceva ce e propriu religiei creştine, este dat la o parte sau este coborît la ceva ce este cu totul general. Acest lucru l-a făcut cu deosebire iluminismul. Ba, a fost făcut şi de teologi mai pioşi. Trinitatea a intrat în învăţătura creştină de la şcoala alexandrină, de la neoplatonici, spun aceştia din urmă alături de primii. Cu toate că trebuie să admitem că părinţii bisericii au studiat filozofia greacă, totuşi este în acelaşi timp indiferent de unde a venit sus-menţionata învăţătură; problema este numai aceea dacă învăţătura în sine şi pentru sine e adevărată; în afară de aceasta, ea este însă oricum o învăţătură a bisericii creştine, şi anume este determinaţia fundamentală a religiei creştine. Dacă o mare parte a acestor teologi ar fi provocată sa spună, punînd mîna pe inimă, dacă ei consideră credinţa în trinitate ca absolut necesară pentru mîntuire, dacă cred că absenţa acestei credinţe duce la osîndire veşnică, ne putem întreba care ar fi răspunsul. însăşi fericirea eternă şi condamnarea eternă sînt cuvinte care nu este îngăduit să fie folosite în societatea bună, astfel de expresii fiind privite ca Şpp7)Ta, ca unele pe care ne jenăm să le pronunţăm. Chiar dacă nu vrem să negăm [o astfel de învăţătură], ne-am simţi totuşi jenaţi cînd ar trebui să fim provocaţi să ne prormnăjn_afirmaţiy. în învăţăturile credinţei acestor teologi vom descoperi că dogmele au devenit la ei foarte firave şi sfrijite, deşi altfel se face vorbă multă. Examinînd un număr mare de cărţi de edificare [religioasă], de colecţii de predici în care trebuie să fie expuse învăţăturile fundamentale ale religiei, apreciind cu conştiinţă majoritatea acestor scrieri şi spunând ce [anume] conţine şi exprimă fără 16 INTRODUCERE

echivoc şi uşi dosnice majoritatea acestei literaturi, răspunsul este de asemenea neîndoielnic. Se pare că înşişi teologii, potrivit formaţiei generale a celor mai mulţi dintre ei, atribuie importanţa care era odinioară acordată învăţăturilor principale ale creştinismului pozitiv (cînd ele erau considerate ca atare) numai atunci cînd ele, prezentate jntr-o Jicărire neprecisă, sînt situate în ceaţă. Astfel, în orice caz, dispare o piedică din cauza căreia filozofia a fost privită ca duşmană a învăţăturilor bisericii. Cînd acestea au pierdut în felul acesta din interesul lor, chiar în ochii teologilor, filozofia poate să se comporte faţă de ele mai liber. Cel mai mare semn că importanţa acestor dogme a scăzut este faptul că ele sînt tratate cu deosebire istoric şi sînt puse în situaţia de a fi convingeri ce aparţin altora, de a îi istorisiri care nu se petrec în însuşi spiritul nostru, nu angajează nevoile spiritului nostru. Ceea ce interesează este ce se întîmplă la ceilalţi, cum stau lucrurile la alţii — această producere accidentală, acest fenomen. Modul de producere absolut din profunzimile spiritului şi deci necesitatea, adevărul acestor învăţături este înlăturat din io tratarea istorică a lor; el este foarte activ cu aceste învăţături, dar nu în ce priveşte conţinutul lor, ci referitor la exterioritatea controverselor legate de el, la pasiunile stîrnite de el. Aci teologia este aşezată prin ea însăşi la un nivel destul de jos. în felul acesta, filozofia! 'pare a fi prea puţin ameninţată de pericol, cu toate că ijse face reproşul de a trata de pe planul gândirii dogmele creştine ba că ar fi chiar potrivnică învăţăturilor bisericii. Dacă n-ar exista decît puţine dogme, sau dacă acestea nu mai sînt decît

istorisiri, filozofia n-ar mai putea fi împotriva lor, şi astfel ea nu mai poate întîlni reproşul că de-preciază dogmele. Filozofia suferă mai curînd reproşul de-a avea în cuprinsul ei prea mult din învăţăturile bisericii; cu siguranţă este şi just că filozofia conţine infinit mai mult decît superficiala teologie modernă. Aceasta clădeşte ea însăşi cu totul numai pe reflexie — care nu este considerată de filozofie ca valabilă — şi reduce la maximum învăţăturile pozitive. Eeconstituirea doctrinei autentice a bisericii trebuie să plece de la filozofie, deoarece ea este aceea care reconduce la temeiul ei acea fadă reflectare, adică la ceea ce o face pe aceasta să INTRODUCERE 17

piară. — Una din împrejurările care poate fi numită favorabilă tratării filozofice a religiei se referea la conţinut. în ce priveşte forma, convingerea epocii este că religia,. Dumnezeu, se revelează în conştiinţa omului, că religia ar consta tocmai în faptul că omul cunoaşte nemijlocit pe Dumnezeu ; aceasta se numeşte raţiune, precum şi credinţă, dar în. alt sens decît acela atribuit de biserică credinţei. Orice convingere că Dumnezeu este şi ce este el se bazează pe această nemijlocită revelaţie în om. Această afirmaţie în sens propriu, fără să-şi fi dat o direcţie polemică împotriva filozofiei — despre aceasta mai tîr-ziu —, nu are nevoie de nici o dovadă, de nici o întărire. Această reprezentare generală, devenită acum prejudecată, conţine [aserţiunea] că conţinutul suprem, conţinutul religios, se revelează în spiritul însuşi, că spiritul se manifestă în spirit, în a acest spirit al meu, că această credinţă îşi are izvorulj_rădă; cina, în cea mai adîncă singularitate a mea,~caTceeă ce am mai intim GsîeTlnseparabil de această credinţă. Prin faptul că această cunoaştere s-ar afla nemijlocit în mine însumi, este repudiată orice autoritate exterioară, orice atestare străină; ceea ce trebuie să fie pentru mine valabil trebuie să-şi aibă confirmarea în spiritul meu; ca să cred, e nevoie de atestarea spiritului meu ; aceasta, fără îndoială, poate veni din afară, dar începutul exterior este indiferent. Această prezentă manifestare a unui conţinut este principiul simplu al înseşi cunoaşterii filozofice : anume că conştiinţa noastră ştie nemijlocit de Dumnezeu, că cunoaşterea existenţei lui Dumnezeu este pentru om absolut certă. Acest principiu filozofic nu numai că nu-l respinge, ci el constituie, în ea însăşi, o determinaţie fundamentală. în chipul acesta, trebuie considerat în genere ca un cîştig, ca un fel de noroc faptul că se găsesc principii fundamentale ale filozofiei înseşi în reprezentarea generală şi că ele au devenit prejudecăţi generale, încît principiul filozofic poate cu atît mai uşor să se aştepte la consimţămînt din partea culturii generale. însă principiul cunoaşterii nemijlocite nu se opreşte la această determinaţie simplă, la acest conţinut naiv, nu se ex- 12 primă pe sine numai afirmativ, ci păşeşte polemic împotriva cunoaşterii, fiind îndreptat mai cu seamă contra cunoaşterii şi înţelegerii lui Dumnezeu : anume, nu numai că se crede şi se cunoaşte nemijlocit, nu numai că se afirmă că de conştiin2 - c. 379

18 13

INTRODUCERE

ţa-de-sine e conexată conştiinţa de Dumnezeu, dar [şi] că relaţia cu Dumnezeu este numai nemijlocită. Modul-nemijlocit al conexiunii este privit ca unul ce exclude cealaltă determinaţie, determinaţia mijlocirii. Mai precis, modul-nemijlocit al acestei cunoaşteri s-ar opri la aceea că ştim că Dumnezeu există şi nu [ştim] ce este el; conţinutul care umple reprezentarea despre Dumnezeu este negat. Noi numim cunoaştere cînd ştim nu numai că un obiect există, ci şi ce este el, şi ceea ce este el nu e cunoscut numai aşa, în general, avînd oarecare cunoştinţă şi certitudine despre ceea ce este acel obiect, ci cunoaştem determinaţiile lui, conţinutul lui, iar cunoaşterea aceasta este plină, confirmată, prin ceea ce este cunoscută necesitatea conexiunii acestor determinaţii. Se afirmă despre Dumnezeu că el n-ar putea fi cunoscut, ci se ştie numai că el este; e ceea ce

descoperim în conştiinţa noastră. Lăsînd mai întîi la o parte această direcţie polemică şi considerînd mai precis ce se cuprinde în afirmaţia cunoaşte1 rii nemijlocite, [constatăm] că e vorba de o auţolimiţare care, potrivit începutului ei, este acceptată şi de filozofie, dar care este apoi dizolvată de ea, demonstrîndu-i-se unilateralitatea şi neadevărul. Cealaltă latură constă în faptul că conştiinţa se raportează la acest conţinut, încît conştiinţa şi acest conţinut, Dumnezeu, sînt inseparabile. Această raportare în genere, cunoaşterea lui Dumnezeu şi această inseparabilitate a conştiinţei de acest conţinut este ceea ce numim în general religie. însă este implicată aci şi poziţia că noi trebuie să ne oprim la tratarea religiei ca atare, mai precis la con.siderarea raportării la Dumnezeu, şi că nu trebuie să înaintăm la cunoaşterea lui Dumnezeu, la conţinutul divin, aşa cum, în esenţa sa, ar fi acesta în sine însuşi. în acest sens, se spune mai departe : noi putem cunoaşte numai raportarea noastră la Dumnezeu, şi nu ceea ce este Dumnezeu însuşi; raportarea noastră la Dumnezeu constituie ceea ce se numeşte în general religie. Aşa se întîmplă că în zilele noastre auzim vorbindu-se numai de religie şi nu găsim cercetări despre ceea ce e natura lui Dumnezeu, despre ceea ce este el în el însuşi, despre cum trebuie determinată natura lui Dumnezeu. Dumnezeu ca atare nu constituie obiect [de cercetare], cunoaşterea nu se desfăşoară înăuntrul acestui obiect; INTRODUCERE

Dumnezeu nu e în faţa noastră ca obiect de cunoaştere ci numai raportarea noastră la Dumnezeu, religia ca atare. * Expunerile despre natura lui Dumnezeu au devenit tot mai puţine; se spune doar atît că omul ar trebui să aibă religie. A avea religie înseamnă : această raportare la stat, la activitatea omenească, la viaţă. Este vorba de religie ca atare, nu de Dumnezeu, sau cel puţin nu atît de mult despre Dumnezeu, însă, dacă degajăm ceea ce se cuprinde în principiul cunoaşterii nemijlocite, ceea ce se spune nemijlocit în el, este tocmai Dumnezeu exprimat în raportarea lui la conştiinţă, încît această raportare ar fi ceva neseparabil, adică trebuie să considerăm ambii termeni. Fără îndoială, noi putem deosebi — şi aceasta este o deosebire esenţială în întreaga doctrină a religiei —, pe de o parte, conştiinţa subiectivă, iar pe de altă parte pe Dumnezeu ca obiect [de tratare]. Totodată se spune că este o relaţie esenţială între ambele şi că această relaţie indisolubilă a religiei este ceea ce importă, şi nu ceea ce opinăm despre Dumnezeu prezintă interes. Dacă scoatem în evidenţă ceea ce conţine această afirmaţie, [vedem că] este ea însăşi idee filozofică. Potrivit conceptului filozofic, Dumnezeu este spirit, concret, iar dacă ne întrebăm mai precis ce este spiritul, conceptul fundamental despre spirit este acela a cărui dezvoltare constituie întreaga dezvoltare a învăţăturii religiei. Examinînd în prealabil ceea ce este spiritul, [răspundem] că el constă în a se manifesta, a fi pentru spirit. Spiritul este pentru spirit, şi anume nu numai în mod exterior, accidental, ei el este spirit numai întrucît este pentru spirit; aceasta constituie conceptul spiritului însuşi. Spiritul lui Dumnezeu este în comunitatea sa [religioasă]; pentru a exprima acest lucru mai mult teologic, Dumnezeu este spirit în chip esenţial întrucît el este în comunitatea sa. Aşadar, tratarea nu poate fi, unilateral, numai tratare a subiectului conform finităţii lui, conform vieţii lui accidentale, ci întrucît ea are drept conţinut obiectul infinit absolut. Cînd subiectul este considerat pentru sine, el este tratat în sfera cunoaşterii finite, în sfera cunoaşterii despre finit. De asemenea, se mai afirmă pe de altă parte că nu trebuie considerat Dumnezeu pentru sine însuşi; ştim despre Dumnezeu numai în raportarea lui la conştiinţă. Această unitate şi inse20 INTRODUCERE

parabilitate presupune şi conţine ea însăşi ceea ce este exprimat în identitate, tocmai în ea este conţinută această temută identitate. Cele spuse sînt determinaţiile principale pe care le putem «onsidera ca nemijlocite

reprezentări temporare, convingeri temporare referitoare la religie, la cunoaşterea despre Dumnezeu. Sîntem în introducere. Deci numai de aceste presupuneri pot fi legate ceea ce formează elementele, conceptele fundamentale ale filozofiei religiei. Semnalînd acest acord referitor la elemente, am cîştigat în primul rînd în chip exterior cît priveşte expunerea noastră, anume, nu mai avem nevoie să ne tăiem drum spre ştiinţa noastră polemizînd împotriva vederilor care, chipurile, se opun filozofiei. Aceste afirmaţii se opun ele însele cunoaşterii filozofice : inconştienţa despre ceea ce contrar filozofiei nu are margini. Tocmai afirmaţiile care se consideră pe sine ca unele ce spun contrarul, pretinzînd că combat filozofia şi că îi sînt aces-v teia opuse în modul cel mai ascuţit, dacă privim conţinutul lor, determinaţia exprimată în ele, se dovedesc a fi în ele însele de acord cu ceea ce combat. Rezultatul studiului filozofiei este, dimpotrivă, acela că aceşti pereţi despărţitori, care ar fi să separe în chip absolut, devin transparenţi, încît, privind temeinic lucrurile, găsim acord absolut acolo unde s-ar părea că există cea mai mare opoziţie. Trebuie numai să ştim care este aici esenţiala determi-naţie fundamentală. Credinţa este şi ea o cunoaştere, dar o cunoaştere nemijlocită. Astfel opoziţia se reduce la determinaţiile abstracte de mod-nemijlocit şi mijlocire, în legătură cu care nu avem decît să trimitem la Logică, unde aceste determinaţii ale gîndirii sînt tratate potrivit adevărului lor. Considerînd că e necesar să fac din filozofia religiei conţinut al unei expuneri aparte, trebuie să notez că „Theologia naturalis" a fost obiect al filozofiei lui Wolf, care a considerat natura lui Dumnezeu drept conţinut al filozofiei. Totuşi, tratarea se limitează la modul de atunci al metafizicii intelectului şi trebuie privită ca ştiinţă mai mult a intelectului decît a gîndirii raţionale. Făcînd abstracţie de acest fapt, această ştiinţă de odinioară pare a nu avea de aceea alt scop decît acela care e al nostru. Ea s-a numit pe sine teologie, conţinutul şi obiectul ei a fost Dumnezeu ca atare; la noi nu este acesta, ci aici INTRODUCERE 21

•conţinutul este religia. Menţionata ştiinţă fiind o ştiinţă a intelectului, conceptul ei despre Dumnezeu s-a mărginit la rezultatul eronat al unei fiinţe a intelectului. Astfel Dumnezeu nu este conceput ca spirit; cînd este conceput aşa, acest concept «uprinde în sine latura subiectivă care în determinaţia religiei se adaugă la acest conţinut. Mai departe, cînd e vorba de raportul dintre cele două ştiinţe trebuie să notăm în genere că ştiinţa noastră despre religie nu se deosebeşte de filozofie. Filozofia are ca obiect pe Dumnezeu şi, propriu-zis, ca unic obiect. Filozofia nu este înţelepciune profană a lumii, cum a fost ea numită prin opoziţie cu credinţa. Ea nu este înţelepciune lumească, ci este cunoaşterea nelumescului, nu e cunoaştere a maselor exteri- i« oare, a existenţei empirice şi a vieţii, ci ea este cunoaştere a ceea ce este etern, a ceea ce e Dumnezeu şi a ceea ce decurge din natura, lui; iar această natură trebuie să se manifeste şi să se dezvolte. Aşadar, avem şi aici acelaşi obiect în general pe care-l avem în genere în filozofie, există însă şi o deosebire. în filozofie, Cel-mai-înalt este numit Absolutul, Ideea; e lucru superfluu să mergem aici mai departe înapoi; acest Suprem este numit în filozofia wolfiană şi ,,ens", lucru, şi se prezintă îndată ca o abstracţie care nu corespunde reprezentării noastre despre Dumnezeu. Absolutul în filozofia mai nouă nu este abstracţie atît de completă, dar acest Absolut, Ideea, nu are pentru aceea încă o semnificaţie egală cu ceea ce numim Dumnezeu. Pentru a face însăşi deosebirea perceptibilă, trebuie mai întîi să examinăm ce înseamnă însăşi expresia ,,a semnifica". Cînd cercetăm ce înseamnă cutare sau cutare lucru, cercetăm două lucruri, şi anume : opuse. în primul rînd, exprimăm ceea ce credem, sensul, scopul, gîndul general al respectivei expresii, al operei de artă etc.; cercetăm interiorul, şi acesta este ceea ce vrem să sesizăm în reprezentare, este gîndul. Cînd ne întrebăm deci ce este Dumnezeu, ce înseamnă expresia Dumnezeu, dorim să ni se indice gîndul, reprezentarea avînd-o deja. După aceasta (eînd cercetăm ce înseamnă cutare sau cutare lucru), dorim să ni se indice conceptul, şi astfel

conceptul este semnificaţia căutată; noi vrem să avem Absolutul, natura lui Dumnezeu cuprinsă în gîndire, cunoaşterea logică a lui. Aceasta este una din semnificaţiile 22 INTRODUCERE

semnificaţiei şi este deci ceea ce numim Absolut, avînd semnificaţia identică cu expresia Dumnezeu. Dar noi cercetăm şi în al doilea sens, ce pretinde contrarul. Cînd plecăm de la determinaţii de gîndire pure şi nu de la 17 reprezentare, se poate întîmpla ca spiritul să nu-şi găsească în ele mulţumirea, să nu se simtă acasă în ele, şi atunci să se întrebe ce semnificaţie ar putea avea această determinaţie pură de gîndire ? Astfel este, de exemplu, determinaţia unităţii subiectivului şi obiectivului, a unităţii realului şi idealului, putem înţelege fiecare pentru sine dintre aceste determinaţii, putem şti ce este unitatea, obiectivul, subiectivul etc, şi totuşi putem foarte bine spune că nu înţelegem această determinaţie. Oercetînd, într-un astfel de caz, constatăm că „semnificaţie" înseamnă contrarul a ceea ce a fost mai înainte. Anume, aici pretindem o reprezentare a determinaţiei de gîndire, un exemplu despre conţinutul care mai înainte fusese dat numai în termeni de gîndire. Cînd constatăm că un conţinut de gîndire este greu de înţeles, aci greutatea constă în faptul că nu avem nici o reprezentare despre el; cu ajutorul exemplului, conţinutul devine clar, şi abia în felul acesta spiritul îşi este sieşi prezent în acest conţinut. Cînd plecăm de la reprezentarea lui Dumnezeu şi căutăm semnificaţia ei, pretindem, dimpotrivă, ideea, această viaţă cuprinsă în concept, şi conceptul este astfel comun cu ideea logică; dar Dumnezeu este aceasta nu numai pentru a fi în sine, el este tot atît de esenţial precum este pentru sine spiritul absolut, care nu e numai esenţa care se menţine pe sine în gînd, ci este şi fiinţa care apare conferindu-şi obiectivitate. Tratînd în felul acesta ideea de Dumnezeu în filozofia religiei, avem în faţa noastră totodată şi modul reprezentării lui, el se reprezintă lui numai pe sine însuşi. Aceasta este latura existenţei Absolutului. %su filozof ia religiei, avem deci ca obiect Absolutul, dar nu numai în forma gîndului, ci şi în forma manifestării sale. Ideea manifestă trebuie aşadar concepută în semnificaţia ei absolut concretă, semnificaţie în care rezidă îs determinaţia de a se manifesta, de a se revela. Această latură a existenţei trebuie, la rîndul ei, prinsă totuşi în gînd deoarece sîntem în filozofie. Prin urmare, filozofia este mai întîi ideea logică, ideea aşa cum este ea în gîndire, cum însuşi conţinutul ei îl constiINTRODUCERE 23

tuie determinaţiile de gîndire; mai departe ea arată absolutul în activitatea lui, în produsele lui, iar aceasta este calea Absolutului de a deveni pentru sine însuşi, de a deveni spirit, şi astfel Dumnezeu este rezultatul filozofiei, rezultat despre care se cunoaşte că nu e numai rezultat, ci se produce pe sine veşnic, fiind ceea ce precedă. Unilateralitatea rezultatului este suprimată în însuşi rezultatul. Natura, spiritul finit, voinţa sînt metafore ale ideii, formaţii determinate, moduri particulare ale manifestării ideii, formaţii în care ideea încă n-a pătruns la sine însăşi pentru a fiinţa ca spirit absolut. în filozofia religiei nu considerăm ideea logică fiinţînd în sine numai în felul cum este ea determinată ca idee a gîndului pur, şi nici în determinaţiile ei finite, ci o tratăm aşa cum ea apare, cum se manifestă, dar în apariţia ei infinită ca spirit; spiritul care nu apare nu există; el se reflectă şi pe sine însuşi în sine. Aceasta este poziţia filozofiei religiei faţă de celelalte părţi ale filozofiei. Dumnezeu este rezultatul celorlalte părţi, aici acest sfîrşit este transformat în început, în obiectul nostru particular ca idee absolut concretă cu manifestarea ei infinită. Exprimat abstract, acesta este conţinutul filozofiei religiei ; acest conţinut îl tratăm eu raţiune gînditoare, şi acum trebuie să vedem şi cum se înfăţişează acest conţinut ştiinţific în teologia timpului nostru.

1) Cînd numim cunoaşterea, ştiinţa despre Dumnezeu, teologie în genere, fie că aceasta se află de partea filozofiei, fie că se prezintă în sens mai restrîns ca teologie, se pare că ne găsim pe acelaşi drum cu teologia raţională; ea este modul general în care se vorbeşte şi se ştie despre Dumnezeu. Ştim că i» în biserica creştină, şi mai precis în cea protestantă, a fost stabilit un concept doctrinar, un conţinut care a trecut ca adevăr general - valabil; astfel, tot ceea ce constituie natura lui Dumnezeu a fost numit creăeu în general; în sens subiectiv : ceea ce se crede, în sens obiectiv : ceea ce ca şi conţinut trebuie ştiut în religia creştină, conţinut prin care s-a revelat Dumnezeu, în acest vechi simbol au fost introduse noi determinaţii, dar aceasta nu ne priveşte. El este un concept doctrinal despre natura lui Dumnezeu; în confesiunea noastră protestantă el este fundamentat esenţial cu deosebire pe biblie, încît el 24 INTRODUCERE

nu-şi află suportul numai în spiritul bisericii, ci posedă şi un sprijin exterior, în biblie. împotriva acestui conţinut s-a îndreptat mai tîrziu aşa-numita gîndire sub numele de iluminism, care a lăsat să subziste simbolul, i-a lăsat acestuia şi biblia ca bază, dar, elaborînd concepţii care se abăteau de la acesta, a încercat să interpreteze cuvîntul lui Dumnezeu în alt chip. Acest lucru s-a făcut sub forma exegezei. în fapt, intelectul şi-a stabilit pentru sine concepţiile mai înainte, şi ulterior s-a căutat să se vadă cum pot fi explicate prin ele cuvintele scripturii. Cuvinţelejnblieoînt o. expunere care nu este sistematică sînt creştinismul aşa cum a apărut el la început; spiritul este acela care prinde conţinutul şi-l explică. Prin faptul că această exegeză face apel la sfatul raţiunii, s-a întîmplat că a luat naştere aşa-numita teologie naturală care este opusă sus-menţio-natului concept doctrinal al bisericii, în parte de ea însăşi, în parte de către aceea căreia ea, [această teologie], i se opune. Astfel, exegeza preia cuvîntul scripturii, îl interpretează şi-şi propune să considere ca valabil numai ceea ce ţine de intelect* în el, în dorinţa de a-i rămîne fidelă. Dar, fie că biblia a fost luată ca bază mai mult din consideraţie faţă de ea, fie că, de fapt, a fost luată ca atare cu, depli-20 nă seriozitate, natura explicării interpretative atrage după sine faptul că gîndul îşi spune în această interpretare cuvîntul său; gîndul conţine pentru sine determinaţii, principii, presupuneri care se valorifică apoi în operaţia interpretării. Cînd interpretarea nu este simplă explicare de cuvinte, ci e explicare a sensului, ea trebuie să aducă gînduri proprii în cuvîntul care stă la bază. Simpla interpretare verbală poate consta numai în faptul că în locul unui cuvînt oarecare se pune altul de acelaşi cuprins, în timp ce explicarea leagă de el alte determinaţii de gîndire, o dezvoltare ce înseamnă înaintare la alte gînduri; în aparenţă rămînem la sens, însă în fapt dezvoltăm mai departe alte gînduri. Comentariile despre biblie nu ne fac cunoscut atît conţinutul scripturii, cît conţin, dimpotrivă, mai cu-rînd modul de reprezentare al epocii lor. Trebuie să se indice ce sens are cuvîntul, însă indicarea sensului înseamnă să scoţi sensul şi să-l integrezi în conştiinţă, în reprezentare, şi această reprezentare se afirmă ca valabilă în înfăţişarea a ceea ce trebuie să fie sensulJbe aceea, din scriptură sînt demonstrate exegetic de către teologie păreri conINTRODUCERE

25

trare, iar astfel această aşa-numită sfîntă scriptură a fost transformată în scamatorie, toate ereziile au făcut apel, împreună cu biserica, la scriptură. întrucît astfel a luat naştere teologia raţională, putem spune că ne găsim pe un teren comun, şi dacă interpretarea trebuie să fie potrivită raţiunii, putem reclama dreptul să dezvoltăm aici religia cu fidelitate şi deschis din raţiune, fără să luăm ca punct de plecare cuvîntul determinat şi să considerăm astfel natura lui Dumnezeu şi a religiei. Această teologie raţională a fost numită în ansamblul ei teologie a iluminismului. Dar aici nu aparţine numai aceasta, ci şi acea teologie care lasă la o parte raţiunea şi respinge filozofia punînd la baza doctrinei creştine, prin proprie plenipo-tenţă, raţionamentele sale desfăşurate

pe planul intelectului; şi cu toate că la baza acestora se găsesc, fără îndoială, cuvinte biblice, principala determinaţie a lor rămîne totuşi părerea particulară, sentimentul. Filozofia este aici dată la o parte din motivul că ea este imaginată ca fiind oarecum ceva fantomatic ce poate fi ignorat, ca ceva în ce nu poţi avea încredere. însă filozofia este tocmai cunoaşterea universalului, este raţiunea tuturor oamenilor care tinde spre ceea ce este comun şi, aşadar, dacă repudiem filozofia, respingem principiul comunităţii raţiunii şi a spiritului, pentru a deschide cîmp liber raţionării particulare. în teologia raţională a timpului recent, acest fel de a vedea joacă rolul principal care porneşte la luptă din raţiune împotriva raţiunii, afirmînd că filozofia nu poate cunoaşte nimic despre Dumnezeu, încît teologiei, ca şi filozofiei, nu-i rămîne despre Dumnezeu nimic altceva decît un ce abstract, fiinţa supremă, un „vacuum" al abstracţiei, al lui „dincolo". Eezultatul teologiei raţionale este în general această direcţie negativă faţă de un conţinut oarecare referitor la natura lui Dumnezeu. Menţionata raţiune n-a fost altceva decît intelectul abstract care, uzurpînd pe seama sa numele de raţiune, a mers atît de departe ca acea raţiune care s-a frustrat pe sine de posibilitatea cunoaşterii. Rezultatul este că ştim numai în general că Dumnezeu ar exista, iar suprema sa fiinţă ar fi goală şi moartă şi nu ar fi conceptibilă ca şi conţinut concret în sine, ca spirit. însă Dumnezeu trebuie conceput numai ca spirit, iar acesta nu este cu26 INTRODUCERE

vînt gol, nu e determinaţie superficială, şi astfel el trebuie conceput numai ca Dumnezeu-trinitate, aceasta fiind prin ceea ce se explică natura spiritului. Astfel Dumnezeu este sesizat în timp ce el face din sine propriul său obiect şi întrucît apoi 22 obiectul, în această deosebire a sa, rămîne identic cu Dumnezeu, se iubeşte în el pe sine; astfel este Dumnezeu ca spirit. în biserică, această determinaţie este prezentă în modul naiv că Dumnezeu este conceput ca tată şi fiu. însă acest mod este în primul rînd mod al reprezentării, şi nu al conceptului. Aşadar numai trinitatea este determinaţia lui Dumnezeu ca spirit; spiritul fără această determinaţie este un cuvînt gol. Dar cînd biserica modernă spune că noi nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu, ea ştie numai că el este, ca ceva abstract, lipsit de conţinut, şi astfel Dumnezeu este coborît la nivelul unei abstracţii goale. Este totuna dacă spunem că nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu sau spunem că el este numai o fiinţă supremă. Dacă o astfel de reprezentare ca aceea că Dumnezeu nu poate fi cunoscut ar fi întemeiată de exegeză, noi ar trebui* deja din acest motiv să ne îndreptăm spre alt izvor pentru a-l cunoaşte. Trebuie să lăsăm pe seama teologilor grija de a arăta dacă amintita reprezentare este întemeiată pe biblie. Dacă, potrivit acestui fel de a vedea şi mai ales potrivit raţiunii, noi ne aflăm pe acelaşi teren cu teologia raţională, totuşi, în continuare, s-a dovedit că tocmai ea este cea mai hotărîtă adversară a filozofiei. Sub acest raport, este acum o necesitate timpului de a cunoaşte pe Dumnezeu pe calea raţiunii gîndi-toare. Dumnezeu este adevărul. Dar întrucît omul mai are credinţa în demnitatea spiritului său şi curajul adevărului, el este mînat să caute adevărul, care nu e ceva vid, e ceva concret, este conţinut îmbelşugat; acest belşug teologia modernă îl desfiinţează, scopul nostru este însă acela de a-l redobîndi cu ajutorul conceptului. Interesul raţiunii gînditoare este apoi şi acela de a se dezvolta ca un imperiu intelectual atotcuprinzător; acest lucru va trebui să-l vedem în tratarea însăşi a filozofiei religiei. Lucrul principal în expunerea aceasta este ca ea să se facă raţional, potrivit lucrului însuşi, conţinutului, şi nu în mod arbitrar, accidental. Cu toate că teologia şi-a redus la minim ştiinţa sa reală des-

23 pre Dumnezeu, totuşi ea mai are nevoie să ştie despre diverse luINTRODUCERE 27

cruri, despre multe, despre etic, despre condiţia omului; ea posedă şi un material întins, dar acesta, cu conţinutul lui variat, nefiind tratat şi neputînd fi tratat conform conceptului, conform cunoaşterii, este elaborat în chip arbitrar, pe bază de raţionare, care este ceva opus cunoaşterii raţionale. Eaţionarea face- o oarecare presupunere şi înaintează conform raporturilor ce ţin de intelect ale reflexiei, raporturi pe care le-am dezvoltat în noi datorită culturii noastre, fără să facem critica acestor raporturi. Dezvoltarea înfăptuită prin concept nu admite nimic accidental; ea stîrneşte atîta patimă tocmai fiindcă pune aceste cătuşe de a înainta potrivit necesităţii lucrului şi nu după toane şi păreri. Amintita raţionare are presupoziţii care pot fi la rîndul lor ele însele atacate. * 2) Deja mai sus, cînd trebuia să arăt că teologia în diso-luţie deschide calea filozofiei, am făcut incidental observaţia că există şi o teologie care vrea să se comporte istoric la tratarea cunoaşterii lui

Dumnezeu, teologie care înseamnă o profunzime de cunoştinţe, dar care este numai de natură istorică. Acest fel de a cunoaşte pe Dumnezeu nu ne priveşte pe noi. Dacă cunoaşterea religiei ar fi numai istorică, astfel de teologi ar trebui să-i considerăm ca pe nişte contabili ai unei case de comerţ care ţin registre şi fac socoteli numai referitor la o Ibogăţie străină, care acţionează numai pentru alţii, fără să primească proprietate proprie; fără îndoială, ei primesc salariu, însă meritul lor este numai acela de a servi şi înregistra ceea ce este proprietatea altora. O astfel de teologie nici nu se mai află în cîmpul gîndirii, ea nu mai are de-a face cu gîndul infinit în sine şi pentru sine, ci cu acesta numai ca un fapt finit, ca o părere, ea o reprezentare ş.a.m.d. Istoria se ocupă cu adevăruri care erau adevăruri, anume, pentru alţii, şi nu cu adevăruri care ar fi proprietatea celor ce se "ocupă cu ele. însă, în filozofie şi în religie este esenţial vorba de faptul că propriul spirit primeşte conţinut, considerîndu-se pe sine demn de cunoaştere. Astfel de concepţii au devenit acum un fel de epidemie şi împotriva lor luptă filozofia. 3) în sfîrşit, teologia nu este totuşi numai teologie raţională care nu pătrunde decît pînă la un ,,abstractum" gol, sau numai istorică, ce nu posedă decît gînduri străine despre Dumnezeu, ci mai există o teologie avînd un conţinut sprijinit pe învăţătura bisericii, conţinut pe care-l numim în genere con28 INTRODUCERE

ţinut al unei religii pozitive. Dacă filozofia religiei pare a sta-pe un principiu egal cu acela al religiei raţionale, dar în fapt îi este opusă acesteia, ea pare a-i fi opusă religiei pozitive dar cum privitor la primul raport avem caz invers, se va vedea şi aici că filozofia religiei este infinit mai apropiată de doctrina pozitivă. Opoziţia dintre raţiune şi credinţă, cum era mai înainte numit acest raport, este o veche opoziţie, şi biserica se temea adesea de distrugerea învăţăturii sale de către filozofie şi o duşmănea pe aceasta. însă, amintita teologie raţională duşmăneşte filozofia fiindcă prin ea ar putea lua naştere un conţinut, şi de aceea proclamă că orice punere în lumină a unui conţinut este întunecare. în ce priveşte raportul dintre filozofia religiei şi învăţătura bisericii, întrucît filozofia religiei nu e goală, ajunge să notăm aici că nu pot exista două feluri de raţiuni şi nici două feluri de spirite, o raţiune divină şi una umană, un spirit divin şi unul omenesc, care ar fi absolut diferite. Raţiunea omenească, conştiinţa esenţei sale, este raţiune în general; divinul în om şi spiritul, întrucît este spirit al lui Dumnezeu, nu este un spirit fiinţînd dincolo de stele, dincolo de lume, ci Dumne-25 zeu este prezent, atotprezent şi, ca spirit, el este în toate spiritele. Dumnezeu este un Dumnezeu viu care acţionează, e activ. Eeligia este o creaţie a spiritului divin; nu este invenţie a omului, ci a acţiunii divine, a producerii divine în el. Ceea ce a luat naştere ca religie şi este produs al spiritului divin se înfăţişează în primul rînd ca credinţă. Expresia că Dumnezeu conduce lumea ca raţiune ar fi lipsită ăe raţiune dacă n-am admite că această expresie se referă şi la religie şi că spiritul divin a produs-o în mijlocul popoarelor. Diferitele religii sînt numai diferitele concepţii despre unul şi acelaşi lucru. B. Am putea trece acum la tratarea obiectului, a lucrului însuşi; totuşi apare din exterior că e necesar să ne oprim mai înainte încă la cîteva probleme prealabile, care, pare-ser trebuie dezlegate înainte de a putea trece la însăşi ştiinţa noastră. Ele trebuie să ne vină în minte cînd sîntem familiarizaţi cu cultura filozofică, cu interesele filozofiei. Există moduri de reprezentare care par a face necesar ca, înainte de a trece la filozofia religiei, să fie dovedit că o astfel de ştiinţă există; INTRODUCERE

există vederi care o resping, considerînd-o imposibilă. De aceea, trebuie să vorbim despre astfel de reprezentări, dar nu pentru a le lichida, ci pentru a arăta că trebuie să le lăsăm la o parte şi că ceea ce este esenţial în ele este cuprins în însăşi ştiinţa noastră şi este rezolvat înăuntrul ei. 1) în primul rînd, nu avem religie în general, ci religie pozitivă, care este recunoscută ca dată de Dumnezeu, fundamentată pe o autoritate mai înaltă decît cea omenească şi care din această cauză se înfăţişează ca fiind în afara domeniului raţiunii umane. Prima piedică în această

formă este, anume, faptul că noi ar trebui înainte de toate să întărim dreptul, facultatea raţiunii de a se ocupa cu un astfel de adevăr, cu o astfel de doctrină a unei religii care ar fi să fie sustrasă domeniului raţiunii umane. Cunoaşterea înţelegătoare intră fără îndoială şi trebuie să intre în legătură cu religia pozitivă. S-a spus şi se mai spune că religia pozitivă fiinţează pentru sine, 26 să lăsăm învăţăturile ei nediscutate, să le respectăm şi să le cinstim; de cealaltă parte se găsesc raţiunea şi gîndirea înţelegătoare şi cele două [părţi] nu trebuie să vie în contact una cu alta, raţiunea să nu se raporteze la menţionatele învăţături. Odinioară aşa s-a încercat să fie păstrată libertatea cercetării filozofice. S-a spus că aceasta ar fi un lucru pentru sine care n-ar trebui să cauzeze nici un prejudiciu religiei pozitive, însă rezultatul ei a fost subordonat doctrinei religiei pozitive. Noi nu vrem să acceptăm o astfel de poziţie pe seama cercetării noastre. Este fals că ambele, credinţa şi libera cercetare filozofică, pot subzista în linişte una alături de cealaltă. Este neîntemeiată concepţia că credinţa în conţinutul religiei pozitive poate subzista cînd raţiunea s-a convins pe sine de contrarul; consecvent şi liniştit, biserica n-a lăsat să se statornicească concepţia că raţiunea ar fi opusă credinţei şi că totuşi ea s-ar putea supune credinţei. Spiritul omenesc nu este în străfundurile lui ceva atît de divizat unde ar putea subzista două lucruri care se contrazic. Aşadar aceasta este prima problemă prealabilă, potrivit căreia trebuie demonstrat dreptul raţiunii să facă preocupare a sa dintr-o astfel de doctrină a religiei. 2) în sfera precedentă se afirmă numai că raţiunea n-ar putea cunoaşte adevărul naturii lui Dumnezeu; posibilitatea de a cunoaşte alte adevăruri nu-i este negată, numai adevărul suprem este pentru raţiune incognoscibil. Potrivit unei alte 30 INTRODUCERE

afirmaţii, i se neagă însă raţiunii cu totul putinţa de a cunoaşte în general adevărul. Se afirmă că cunoaşterea, cînd se referă la spiritul în sine şi pentru sine, la viaţă, la infinit, nu produce decît erori şi că raţiunea ar trebui să renunţe la orice pretenţie de a concepe în mod afirmativ ceva despre infinit; infini*» tatea ar fi, chipurile, suprimată prin gîndire, coborîtă la nivelul finitului. Acest rezultat cu privire la raţiune, această negare a raţiunii ar fi un rezultat al cunoaşterii raţionale înseşi. în felul acesta, ar trebui să fie examinată însăşi raţiunea spre a-i recunoaşte capacitatea de a cunoaşte pe Dumnezeu, şi cu aceasta posibilitatea unei filozofii a religiei. * 3) Cu aceasta este în legătură opinia că ştiinţa despre Dumnezeu nu trebuie aşezată în raţiunea înţelegătoare şi că conştiinţa despre Dumnezeu izvorăşte numai din sentiment, că nevoia omului de Dumnezeu rezidă numai în sfera sentimentului şi ea nu trebuie dusă dincoace, în gîndire. Cînd ştiinţa despre Dumnezeu este exclusă din domeniul subiectivităţii necesare, substanţiale, nu mai rămîne nimic decît terenul •subiectivităţii accidentale, acela al sentimentului. Dacă referitor la Dumnezeu n-am putea apela decît la sentiment, ar trebui să ne mirăm că în genere i se mai atribuie obiectivitate lui Dumnezeu. în această privinţă, concepţiile materialiste, sau oricum s-ar numi ele, cele empirice, istorice, au fost cel puţin mai consecvente cînd, considerînd spiritul şi gîndirea ca ceva material şi crezînd că le-a redus pe acestea la senzaţii, l-au considerat şi pe Dumnezeu ca pe un produs al sentimentului şi i-au negat obiectivitatea; rezultatul a fost apoi ateismul, în felul acesta, Dumnezeu este un produs al slăbiciunii, al speranţei, al fricii, al bucuriei etc. Ceea ce îşi are rădăcina numai în sentimentul meu este numai pentru mine, e al meu şi nu al său, nu este de sine stătător în sine şi pentru sine. Aşadar pare a fi necesar să fie arătat mai înainte că Dumnezeu nu are numai sentimentul drept rădăcină, că el nu este numai Dumnezeul meu. De aceea metafizica de odinioară totdeauna a demonstrat mai întîi că este un Dumnezeu şi nu numai un sentiment despre Dumnezeu. Se impune deci pentru filozofia religiei şi sarcina de a demonstra existenţa lui Dumnezeu. 4) Poate părea că celelalte ştiinţe ar avea faţă de filos zofie avantajul că conţinutul lor este recunoscut în prealabil ca existent. în aritmetică sînt

mai dinainte recunoscute nume- ■ INTRODUCERE 31

rele, în geometrie este recunoscut spaţiul, în medicină corpul omenesc, bolile. Dimpotrivă, filozofia în genere are în aparenţă dezavantajul de a nu asigura în prealabil, înainte de a începe, obiectelor sale o existenţă; dacă, oricum, i se îngăduie să afirme că există o lume, dimpotrivă, i se cere îndată socoteală cînd ar vrea să presupună şi realitatea necorporalului în genere, realitatea unei gîndiri şi a unui spirit independente de materie, şi încă şi mai mult realitatea lui Dumnezeu. Obiectul filozofiei nu este de felul sus-menţionat, şi nu trebuie să fie de acel fel. Filozofia, şi mai precis filozofia religiei, ar trebui deci să-şi demonstreze în primul rînd obiectul şi să se străduiască ca, înainte de a exista, să dovedească că ea este; ea ar trebui, înainte de existenţa sa, să-şi demonstreze existenţa. Acestea ar fi deci problemele prealabile care ar trebui pare-se, să fie mai înainte rezolvate şi a căror rezolvare ar face abia apoi posibilă filozofia religiei. însă, dacă sînt valabile astfel de puncte de vedere, filozofia religiei este nemijlocit imposibilă, deoarece, pentru a-i arăta posibilitatea, ar trebui să fie înlăturate mai întîi amintitele piedici. Aşa pare la prima vedere. Le lăsăm cu toate acestea la o parte. Vom menţiona pe scurt, în momentele lor principale, motivele pentru care facem acest lucru, spre a înlătura această dificultate. Prima exigenţă este aceea de a examina mai înainte raţiunea, facultatea de cunoaştere, înainte de a trece la cunoaştere; această pretenţie se referă la toate aceste concepţii. Dorim să cunoaştem eu ce vrem să prindem adevărul; ne reprezentăm acest lucru ca şi cum această operaţie s-ar face cu ajutorul unui instrument. Considerată mai de aproape, această exigenţă de a cunoaşte mai întîi acest instrument este lipsită de pricepere. Critica facultăţii de cunoaştere este o poziţie a filozofiei kantiene şi o poziţie a epocii şi a teologiei ei. S-a crezut că prin aceasta s-a făcut o mare descoperire, însă [cei ce 291 au crezut acest lucru] s-au înşelat, cum se întîmplă aceasta atît de des în lume. Eaţiunea trebuie examinată, cum ? Ea trebuie examinată în chip raţional, trebuie să fie cunoscută, lucru posibil numai prin gîndire raţională şi imposibil pe orice altă cale. Avem aici îndată o exigenţă care se suprimă pe ea însăşi. Dacă n-ar trebui să trecem la filozofare fără a fi cunoscut raţional raţiunea, nu este de început absolut nimic, deoarece în timp 32 INTRODUCERE

ce cunoaştem, înţelegem raţional, însă la acest lucru trebuie să renunţăm, fiindcă trebuie să cunoaştem tocmai raţiunea. Această pretenţie este identică cu aceea a gasconului care nu vrea să intre în apă pînă nu ştie să înnoate. Fu putem examina mai înainte o activitate raţională fără a fi raţionali. Aici, în filozofia religiei, mai precis, obiectul este Dumnezeu, raţiunea în genere, Dumnezeu este esenţialmente raţional, raţionalitate care este spirit în sine şi pentru sine. Filozofînd asupra raţiunii, examinăm cunoaşterea, numai că acest lucru îl facem astfel încît nu ne închipuim că vrem să terminăm această cercetare în afara obiectului, ci cunoaşterea raţiunii este tocmai obiectul despre care este vorba. Spiritul constă numai în faptul de a fi pentru spirit; acesta este spiritul finit, şi raportul spiritului finit, al raţiunii finite, cu cea infinită se produce înăuntrul filozofiei religiei înseşi şi trebuie tratat aci, şi anume la locul său necesar. Aceasta constituie deosebirea dintre o ştiinţă şi părerile despre o ştiinţă; acestea sînt accidentale, dar, întrucît ele sînt gînduri care se referă la obiect, ele trebuie să fie cuprinse în tratarea însăşi, ele nu sînt atunci accidentale băşici goale. Spiritul care face din sine obiect al său îşi dă în mod esenţial sieşi forma apariţiei ca unul ce vine într-un mod mai înalt la spiritul finit; de aci provine faptul că spiritul ajunge la o reli- gie pozitivă. Spiritul devine pentru sine în forma reprezentării, în forma lui altceva; pentru altceva, pentru care el este, e produs pozitivul religiei. Tot astfel rezidă înăuntrul religiei determinaţia raţiunii, potrivit căreia religia este cunoscătoare, p activitate a înţelegerii, a gîndirii; această poziţie a cunoaş-terii este cuprinsă înăuntrul religiei, tot aşa şi poziţia senti-

nm.entului. Sentimentul este subiectivul, e ceea ce-mi aparţine ca acest individ, în legătură cu sentimentul mă refer la mine, alţii pot simţi altfel; cînd e vorba de gîndire, dimpotrivă, sîn-tem pe teren comun; şi această poziţie, întrucît Dumnezeu îşi conferă sieşi această ultimă singularizare, singularizare a lui acesta, a celui ce simte, este tratată şi în religie. Cînd spunem şi că sentimentul, cucernicia sînt esenţiale, o spunem numai fiindcă în acest sentiment există un raport spiritual, [există] spiritualitate. Determinaţia : Dumnezeu este e şi ea o deter-minaţie care e cuprinsă esenţial înăuntrul tratării religiei. INTRODUCERE 33

în sfîrşit, religia în general este sfera cea mai înaltă a conştiinţei omeneşti, este concepţie, voinţă, reprezentare, ştiinţă, cunoaştere, rezultatul absolut, este acea regiune în care trece omul ca în regiunea adevărului absolut. Datorită acestei determinaţii generale a ei, trebuie să se fi produs deja faptul ca conştiinţa să se fi înălţat în această sferă de deasupra finitului în genere, deasupra existenţei finite, a condiţiilor, scopurilor intereselor finite, precum deasupra gîndurilor finite, a relaţiilor finite de orice fel: pentru a fi prezent în religie, trebuie să fi renunţat la toate acestea. împotriva acestei determinaţii fundamentale se întîm-plă de obicei, cînd se vorbeşte contra filozofiei în genere, şi cu deosebire contra filozofiei despre Dumnezeu, despre religie, că, în scopul acestei vorbiri, se recurge la gînduri finite, la raporturi de-ale mărginirii, la categorii şi forme ale finitului. De pe poziţia acestor forme ale finitului se face opoziţie filozofiei, 31 şi cu deosebire celei mai înalte filozofii, filozofiei despre religie. Vrem să atingem această [chestiune] numai puţin. O astfel de formă finită este, de pildă, modnemijlocit al cunoaşterii, fapt de conştiinţă; astfel de categorii sînt opoziţiile finit - infinit, subiect-obiect. Acestea sînt forme abstracte, mod-nemijlocit sau mijlocire, finit sau infinit, subiect sau obiect, forme abstracte care nu mai sînt la locul lor în acest conţinut absolut, bogat, concret, cum este religia. în spirit, în sufletul care are de-a face cu religia sînt prezente cu totul alte determinaţii decît finitatea etc, şi totuşi pe astfel de determinaţii este aşezat ceea ce trebuie să ţină de conţinutul religiei. Ele, fără îndoială, trebuie să se găsească aci, dar lucrul principal este că natura lor trebuie să fie mai înainte examinată îndelung şi cunoscută : această cunoaştere în primul rînd logică trebuie s-o avem înapoia noastră ; cînd avem de-a face în chip ştiinţific cu religia, trebuie să fi terminat de mult cu examinarea unor astfel de categorii. însă obiceiul este de a se ridica de pe planai lor împotriva conceptului, a ideii, a cunoaşterii raţionale. Menţionatele categorii sînt folosite fără nici o critică, într-un mod cu totul naiv, ca şi cum critica lui Kant a raţiunii pure n-ar exista, critică ce a atacat aceste forme şi-n felul ei a avut ca rezultat că prin aceste categorii noi n-am putea cunoaşte decît fenomene. în religie nu avem de-a face cu fenomene, ci cu conţinutul absolut. - C. 379

34 INTRODUCERE

Este cu totul nepotrivit să recurgem la aceste categorii : finitul nu este infinitul; ca şi cînd omul n-ar şti că subiectul se deosebeşte de obiect, finitul de infinit, modul-de-a-fi-ne-32 mijlocit de mijlocire. Totuşi, nu ne jenăm să recurgem la astfel de categorii, ca şi cînd am fi făcut triumfător o nouă descoperire. în primul rînd, aceste determinaţii sînt deosebite, în al doilea rînd, ele sînt totodată inseparabile. în domeniul fizicii avem exemplul polului nord şi al polului sud al magnetului. Se spune : ei se deosebesc ca cerul de pămînt. Aceasta este just : ei sînt absolut diferiţi, dar inseparabili: nu putem arăta pămîntul fără cer, şi invers. Este greu să intri în legături cu cei care combat filozofia religiei deoarece ei spun tocmai că modul-de-a-fi-nemij-locit este totuşi altceva decît mijlocirea. în chip cu totul lipsit de prevenţie, fără să fi meditat asupra acestor obiecte, sau să fi observat natura lor exterioară ori spiritul interior al lor, ei ne asigură că aceste determinaţii se află în ea, în religie. Spiritul

gîndiţor trebuie să fi depăşit astfel de forme ale reflexiei, el trebuie să cunoască natura lor, adevăratul raport ce are loc în ele, raportul infinit, adică raportul în care finitatea lor este suprimată. Cunoaşterea nemijlocită este, asemenea celei mijlocite, cu totul unilaterală, adevărul este unitatea ei, o cunoaştere nemijlocită care este mijlocită, o cunoaştere mijlocită, care este totodată simplă în sine, este raportare nemijlocită la ea însăşi, întrucît unilateralitatea este suprimată printr-o astfel de legătură, ea este un raport al infinităţii. Aci avem unire în care deosebirea lor este şi ea suprimată; această deosebire aparţine pulsului naturii lor vii, impulsului, mişcării, neliniştii vieţii spirituale, ca şi a celei naturale. 0. După aceste observaţii, să dăm conspectul, diviziunea generală a ştiinţei noastre. INU poate exista decît o unică metodă în orice ştiinţă, în orice cunoaştere : metoda este conceptul explicîndu-se pe sine, nimic altceva, iar conceptul este numai unul. Primul lucru este conceptul, al doilea după el este modul-determinat al conceptului, conceptul în formele lui determinate ; acestea aveau legătură necesară cu conceptul însuşi: în 83

INTRODUCERE

35

modul de tratare filozofic nu este cazul ca universalul, conceptul, să fie aşezat, oarecum în semn. de consideraţie, în frunte. Conceptul de drept, de natură sînt determinaţii generale care sînt aşezate în frunte, determinaţii care produc încurcătură şi care nici nu importă, ci ceea ce are importanţă e conţinutul propriu-zis, sînt diferitele capitole. Aşa-numitul concept nu mai are nici o influenţă asupra acestui conţinut mai îndepărtat, el indică aci aproximativ terenul pe care ne aflăm cu aceste materii, ca astfel să transpunem conţinut de pe alt teren — conţinutul, de exemplu, magnetismul, electricitatea trec de conţinut al lucrului, conceptul trece de ceea ce e formal. în tratarea filozofică, începutul este tot conceptul, dar el este lucrul, substanţa, asemenea sîmburelui din care se dezvoltă copacul întreg. în aceasta sînt conţinute toate determi-naţiile, întreaga natură a copacului, felul sucurilor lui, ramificarea lui, dar nu preformate, încît dacă am lua un microscop am vedea ramurile, frunzele în sîmbure, ci acestea sînt conţinute în mod spiritual. Astfel conţine conceptul întreaga natură a obiectului, iar cunoaşterea însăşi nu este altceva decît dezvoltarea conceptului a ceea ce este conţinut în sine în concept, nu a intrat încă în existenţă, nu s-a desfăşurat. Astfel, noi începem cu conceptul religiei. în al doilea rînd, avem religia în modul-ei-determinat, conceptul ei determinat. Acestea nu le luăm din exterior, ci este conceptul liber însuşi care înaintează la modul-determinat al său. Aceasta nu înseamnă că, de exemplu, tratăm dreptul empiric : aici determinăm dreptul în general; drepturile determinate, dreptul roman, cel german, ar trebui luate de altundeva, din experienţă, în timp ce aici modul-determinat trebuie să rezulte din conceptul însuşi. Conceptul determinat al religiei este religia ca ceva unila- 3* teral, făcută astfel faţă de altele, mai ales faţă de alte [religii] particulare : religia în finitatea sa. în al treilea rînd, avem conceptul care revine la sine însuşi din modul-său-determinat, din finitatea sa, care se restaurează pe sine din această finitate a sa, din această mărginire, iar acest concept restaurat este conceptul infinit, adevăratul concept, este ideea absolută, adevărata religie. Prima religie în concept nu este încă adevărata religie. Adevărat este, fără îndoială, conceptul în sine însuşi, ţine însă de adevăr ca conceptul să se şi realizeze, întocmai cum apar36 INTRODUCERE

ţine sufletului faptul ca el să se întrupeze. Această realizare este mai întîi determinaţie a conceptului; realizarea absolută este ca această determinaţie să fie adecvată conceptului; acest concept adecvat este ideea, adevăratul concept. în mod abstract, acestea sînt cele trei părţi în general. Această înaintare este dezvoltarea conceptului; această dezvoltare e mai întîi percepere,

cunoaştere şi ştiinţă a ceea ce este religia. Conceptul pe care-l avem aici înaintea noastră este fără îndoială spiritul însuşi, este spiritul care este aceasta, care e în felul acesta activ. Spiritul, cînd este nemijlocit simplu, în nemişcare, nu este spirit, ci spiritul este în chip esenţial activ în general, mai precis el este această activitate, aceea de a se manifesta. A se manifesta înseamnă a deveni pentru un altceva, intră în opoziţie, în diferenţă în genere : avem mod-de-a-de-veni-finit al spiritului. Ceva ce este pentru altceva este în această determinaţie abstractă tocmai un ce finit; el are în faţa sa un altceva, îşi are la acest altceva sfîrşitul său, bariera s. Spiritul care se manifestă, intră în existenţă determinat, îşi conferă finitate, este pe a doua, pe a treia poziţie, încît se manifestă conform conceptului său, încît reia înapoi în sine susmenţionata primă manifestare a sa, o suprimă, se întoarce la sine însuşi, devine pentru sine, este aşa cum este el în sine. 35 Această diviziune poate fi determinată şi astfel: trebuie să considerăm conceptul religiei mai întîi în general, apoi în particularitatea lui ca şi concept care se diferenţiază, ceea ce este latura diviziunii originare a judecăţii, a limitării, a fini-tăţii; şi, în al treilea rînd, conceptul care se împreună cu sine însuşi, raţionamentul silogistic sau reîntoarcerea la sine însuşi a conceptului din modul-determinat al lui, în care îşi este neegal sieşi, astfel încît el parvine la egalitatea cu forma sa. Acesta este ritmul, viaţa pură, eternă a spiritului însuşi, iar dacă el n-ar avea această mişcare, spiritul ar fi, ceea ce e, mort. Spiritul constă în a se avea pe sine ca obiect, aceasta este manifestarea sa, este raportarea la obiectualitate, a fi ceva finit. A treia poziţie este că conceptul îşi este sieşi obiect, conciliat în obiect el este la sine însuşi, a parvenit la libertatea sa : fiindcă libertate înseamnă a fi la sine însuşi. Astfel această diviziune este mişcarea, natura, acţiunea spiritului însuşi, la care, aş zice, numai asistăm. Datorită conceptului, ea este necesară, însă necesitatea înaintării trebuie INTRODUCERE 37

să se înfăţişeze pe sine abia în dezvoltarea însăşi, să se explice, să se demonstreze; aşadar diviziunea, ale cărei părţi distincte şi conţinut vrem să le indicăm acum mai precis, este numai istorică. Prima parte este religia în conceptul ei, conceptul simplu al ei. în cuprinsul ei, ceea ce apare ca şi conţinut modul-determinat al conţinutului, este numai generalul, modul-determinat, particularitatea ca atare nu sînt încă prezente; determi-naţia fundamentală, caracterul, este aici modul-determinat al generalităţii. -n Eeligia este raportarea subiectului, a conştiinţei subiective, la Dumnezeu, care este spirit, sau religia este spiritul care este conştient, e adevăratul, esenţialul spirit : aceasta este esenţa sa, nu este esenţa altuia. în consecinţă, religia este îndată pentru sine idee, şi conceptul religiei este conceptul acestei idei. _rji Ideea este adevărul, e realitatea conceptului, astfel încît această realitate este identică cu conceptul, e determinată absolut numai prin el. Dacă numim conceptul spirit, realitatea conceptului este conştiinţa; spiritul ca şi concept, spiritul universal, se realizează în conştiinţă, într-o conştiinţă care este ea însăşi spirituală, numai într-o conştiinţă pentru care poate fiinţa spiritul. jfc Astfel îşi fac apariţia aceste două poziţii: înălţarea omului la Dumnezeu, sau conştiinţa care este conştientă de Dumnezeu, de spirit; şi spiritul care se realizează în conştiinţă. Aceste două laturi sînt în relaţie una cu cealaltă. Primul lucru în idee este relaţia lor, e în ceea ce ele sînt identice, dar nu ceea* ce le este comun, generalitatea superficială obţinută prin aceea că comparăm mai multe lucruri unele cu altele, ci unitatea interioară a ambelor. Acest prim lucru este unitatea substanţială, generalul în sine şi pentru sine, spiritualul pur, fără altă determinaţie. vf Al doilea [lucru] în acest prim general este mai întîi des-faclrea acestei unităţi, ceea ce propriu-zis se cheamă raport: aici avem conştiinţă subiectivă pentru care este [acest universal] şi care se raportează la acest univesal în sine şi pentru sine, ceea ce poate fi numit înălţare a

omului la Dumnezeu, fiindcă omul şi Dumnezeu sînt în relaţie de distincţi. Abia acum apare ceea ce se numeşte, propriu-zis, religie. 38 INTRODUCERE 37

Această relaţie trebuie considerată apoi conform deter-minaţiilor particulare ale ei. Acestea sînt: sentimentul la care trebuie socotită în general certitudinea, credinţa; reprezentarea; gîndirea ca atare, forma gîndirii. In timp ce filozofăm în genere asupra religiei, noi gîndim religia. în această gîndire religioasă, trebuie în primul rînd să tratăm cu deosebire despre ceea ce este gîndirea la nivelul intelectului. Această gîndire proprie intelectului se manifestă în ceea ce altfel se numeau argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, sensul acestei argumentări trebuind tratat aici. Trebuie să considerăm forma raţională în opoziţie cu forma proprie intelectului, [să vedem] ce-i lipseşte acesteia pentru a exprima ceea ce se întîmplă în orice spirit omenesc cînd acesta se gîndeşte la Dumnezeu şi conţine spiritul lui. Aceste momente exprimate în această mişcare arată relaţia subiectului ca unul ce are sentimente, reprezentări, gînduri. Eeligia este pentru toţi oamenii, nu şi filozofia. în primul rînd avem deci spiritul în genere, în al doilea rînd avem raportul subiectului faţă de obiectul său, faţă de Dumnezeu, încă nu faţă de un Dumnezeu determinat, un Dumnezeu avînd un conţinut determinat şi îndeosebi sentimente, reprezentări, gîndire determinată şi sentiment, reprezentare, gîndire în general. în al treilea rînd avem suprimarea acestei opoziţii, a acestei separări, îndepărtări a subiectului de Dumnezeu, realizarea stării în care omul simte pe Dumnezeu în el şi-l cunoaşte în el, în care se înalţă ca acest subiect la Dumnezeu, îşi dă sieşi certitudinea, desfătarea, bucuria de a avea pe Dumnezeu în inima sa, de a fi unit cu Dumnezeu. Acesta este cultul. Cultul nu este numai relaţie, cunoaştere, ci este act, acţiunea de a-şi conferi asigurarea că omul a fost primit de Dumnezeu, că a fost acceptat în graţia lui. Forma simplă a cultului, cultul interior, este cucernicia, această unire mistică, „unio mystica". Luat în modul acesta speculativ, conceptul religiei este conceptul spiritului conştient de esenţa sa, de şinele său. Felul şi chipul în care el [spiritul] îşi este sieşi pentru sine, îşi este obiect, este în general reprezentare, şi astfel conştiinţa este religie. Ea este filozofie întrucît spiritul este conştient de sine nu la modul reprezentării, ci la acela al gîndirii. Spiritul conştient de sine însuşi trebuie prin urmare tratat în prima parte INTRODUCERE 39 ss

mai de aproape. Momentele arătate aci sînt : în primul rînd, considerăm modul-determinat, conţinutul metafizic, gîndul pur; în al doilea rînd, fiindcă spiritul este conştiinţă, gîndul pur nu rămîne atare, ci apare, tocmai, diferenţa conştiinţei. Sînt două laturi, obiectul şi subiectul, pentru care este el şi aceasta este poziţia spiritului finit în religie. După conceptul său, spiritul este infinit, dar, ca spirit care se diferenţiază prin sine în sine, care-şi dă sieşi conştiinţă, ca spirit în diferenţierea sa, în relaţie cu alceva, el este finit. Şi, pe această poziţie a spiritului finit trebuie considerată forma în care îi este obiect esenţa lui. Aşadar, prima poziţie este substanţială, a doua este poziţia conştiinţei, iar a treia poziţie este apoi suprimarea acestei poziţii finite, unirea ambelor laturi, cultul. Amintita poziţie a conştiinţei este poziţia subordonată a diferenţei, aici avem reîntoarcerea la poziţia substanţială. Conceptul este pentru noi, în realitate el este interiorul, pe treapta a doua el apare ca obiect, ca exterior, şi numai pe treapta a treia este el unire, devine cult. Aceste trei momente aparţin religiei întrucît este idee. Mai limpede astfel: conceptul suprem este ştiinţa (cunoaşterea) spiritului; spiritul absolut se cunoaşte pe sine; această cunoaştere este distinctă de el şi astfel şi cunoaşterea diversă, care este spiritul finit. Spiritul absolut se cunoaşte pe sine în cunoaştere finită şi invers : spiritul finit îşi cunoaşte esenţa sa ca spirit absolut; acesta este conceptul general al religiei în genere.

Trebuie să considerăm apoi formele în care este religia în general, ca sentiment, reprezentare, mai ales ca credinţă, care este forma în care este această cunoaştere a spiritului despre sine. în sfîrşit trebuie să tratăm despre cult sau despre comunitate. în cult se întîmplă că conştiinţa formală se eliberează de cealaltă conştiinţă a sa şi devine conştiinţă a esenţei sale; cultul constă în conştiinţa că Dumnezeu se ştie pe sine în om şi omul în Dumnezeu. Subiectul, ca unul ce se ştie pe sine în Dumnezeu, este în străfundul lăuntric al său subiectul în veridicitatea sa; aceasta este temeiul vieţii sale în general; viaţa sa îşi găseşte aplicare şi în afară, subiectul are o viaţă lumească; aceasta are ca temei substanţial al ei sus-menţionata conştiinţă veridică : felul şi chipul în care su- 39 biectul îşi determină scopurile sale în viaţa lumească depind de conştiinţa substanţială a adevărului său. Aceasta este la40 INTRODUCERE 40

tura potrivit căreia se reflectă religia asupra lumescului; dar ea este înainte de toate cunoaştere despre spiritul absolut. Aşa şi iese religia în lume. Cum este făcută religia popoarelor, aşa trebuie să fie făcute şi moralitatea şi constituţia statului lor. Moralitatea şi constituţia statului se orientează cu totul după cum un popor şi-a făcut numai o reprezentare mărginită despre libertatea spiritului ori a ajuns la adevărata conştiinţă a libertăţii. Despre această legătură a religiei cu constituţia statului trebuie să mai spunem, cu titlu de adaos, încă ceva în această primă parte. Partea a doua tratează despre religia determinată. De la concept trebuie să înaintăm la moduldeterminat. Conceptul ca atare este încă cel învăluit, în care sînt conţinute determina-ţiile şi momentele, dar care nu sînt încă puse la vedere, ele neprimind încă dreptul diferenţei lor. Aceasta este judecata [sau diviziunea originară] : Dumnezeu, conceptul, judecă [divide originar], aceasta este categoria determinaţiei. Aici abi# avem religie existentă, şi totodată religie determinat existentă. Mersul de la abstract la concret se întemeiază pe metoda noastră, pe concept, nu fiindcă există mult conţinut particular. De acest fel de a vedea concepţia noastră se deosebeşte total. Spiritul este, lui îi revine fiinţarea absolută, supremă; întrucît el se instituie pe sine însuşi, este pentru sine, se produce pe sine însuşi şi devine conştient, el este numai ca activitate. El nu este nemijlocit, nemijlocit există lucrurile naturale şi rămîn la nivelul acestei fiinţări; fiinţa spiritului nu este atît de nemijlocită, ci este numai ca una ce se produce pe sine însăşi, ca una ce se face pe sine pentru sine prin negaţie ca subiect, altfel spiritul este numai substanţă ; spiritul vine la sine, ceea ce e o mişcare, o activitate, o mijlocire a sa însuşi cu sine. Piatra este [există] nemijlocit, este gata. Deja ceea ce este viu e această activitate : sîmburele plantei nu este încă gata aşa cum e de faţă ; prima existenţă a ei este această existenţă slabă a sîmburelui, ea trebuie să se dezvolte, să se producă întîi. La urmă, planta se rezumă pe sine în dezvoltarea sa în sîmbure : acest început al plantei este şi punctul ei ultim. Tot astfel este omul mai întîi copil şi parcurge ca ce natural acest cerc de a procrea un altul. INTRODUCERE

La plantă sînt două feluri de indivizi: acest sîmbure care începe este altul decît acela care este împlinirea vieţii lui, în care se coace această desfăşurare. Spiritul este însă — deoarece el este viu în general — tocmai aceasta de a fi numai în sine mai întîi sau în conceptul său, apoi de a păşi în existenţă, de a se dezvolta, de a produce, de a deveni copt, de a produce conceptul său însuşi, ceea ce este el în sine, îneît ceea ce este el în sine să fie conceptul săli pentru sine însuşi. Copilul nu este încă om raţional, are numai predispoziţie, este mai întîi numai raţional, spirit în sine, abia prin formarea, dezvoltarea sa este el spirit. Aceasta înseamnă deci a se determina, a intra în existenţă, a fi pentru altceva, a institui diferenţa dintre momentele sale şi a se explicita. Aceste diferenţe nu sînt alte determinaţii decît acelea pe care le conţine în sine însuşi conceptul său [al spiritului]. Sînt în el deosebiri, direcţii şi acest curs al direcţiilor este calea spiritului de a veni la sine

însuşi, este însuşi scopul. Scopul absolut: de a se cunoaşte pe sine, de a se sesiza, de a-şi fi obiect aşa cum este el în sine, de a ajunge la cunoaşterea deplină a lui însuşi, abia acest scop este adevărata lui fiinţă. Aşadar, acest proces al spiritului care se produce pe sine, această cale a lui, conţine momente distincte, iar calea încă nu este scopul, el [spiritul] n-a ajuns la ţintă fără să fi parcurs drumul, el nu este de la început la ţintă, ceea ce este absolut perfect, trebuie să parcurgă drumul spre ţintă pentru a o atinge, în aceste staţii ale parcursului său spiritul încă nu este per-fect împlinit, cunoaşterea sa, conştiinţa sa despre sine nu este cea adevărată, el încă nu îşi este revelat sieşi. Spiritul fiind în chip esenţial această activitate a autoproducerii sale, acestea sînt trepte ale conştiinţei sale, însă el este conştient de sine numai conform acestor staţiimi. Aceste trepte ne dau religia determinată, deoarece religia este conştiinţă a spiritului universal care nu este încă absolut pentru sine; această conştiinţă a spiritului pe fiecare treaptă este conştiinţă determinată despre el, este calea educării spiritului. Noi trebuie, prin urmare, să tratăm despre religia determinată neperfectă, neperfectă ca treaptă pe calea spiritului. Diferitele forme, determinaţii ale religiei sînt, pe de o parte momente ale religiei în genere sau ale religiei perfecte; ele sînt deci stări, determinaţii de conţinut, momente în sen42 INTRODUCERE

timentul, în conştiinţa religiei perfecte. Dar ele au şi forma produsă de faptul că religia s-a dezvoltat în timp şi istoric. întrucît este determinată şi n-a parcurs încă cercul mo-dului-său-determinat, încă este religie finită, existînd ca fiinţă, religia este istorică, este o formă particulară a religiei. înfă-ţişînd în gradaţia dezvoltării religiei principalele momente, arătăm că aceste trepte au existat şi istoriceşte şi formează o serie de formaţii, o istorie a religiei. Ceea ce este determinat de concept a trebuit să existe, şi religiile, aşa cum au urmat una după alta, n-au luat naştere în chip accidental. Spiritul este acela care cîrmuieşte interiorul şi este absurd să vedem aici numai accidentalităţi, aşa cum fac işjtoricii. Eeligiile sînt în succesiunea lor determinate de concept, nu sînt determinate exterior, sînt determinate, dimpotrivă, prin natura spiritului care s-a înghesuit în lume spre a ajunge la conştiinţa de sine însuşi. Oonsiderînd aceste religii determinate conform conceptului, facem o tratare pur fi-2 lozofică a ceea ce este. în general, filozofia nu tratează despre ceea ce nu este; numai ceea ce este e raţional. Ea nu are nimic de-a face cu ceea ce este neputincios, care nu are nici măcar puterea de a se împinge înainte spre existenţă. Dacă vrem că concentrăm mai precis cele spuse pînă aici, putem spune : în prima parte religia a fost considerată numai în conceptul ei, ca ceea ce este ea în sine : dar ceea ce este în sine, prin aceasta nu există încă, şi întrucît ceva este în sine, nu ese încă cu adevărat real. Trebuie considerată şi realizarea conceptului : religia trebuie să fie şi conştiinţa a ceea ce este conceptul, aşa este ea abia~ea idee. Eealitatea conceptului are acum această semnificaţie mai precisă : modurile-determinate pe care le conţine conceptul sînt acum puse. Această punere mai are însă o semnificaţie precisă : anume, religia este conştiinţă, cunoaştere pentru cunoaştere, spirit pentru spirit. Conceptul se realizează pe sine, ceea ce este pus sau distins este conştiinţa finită ; conştiinţa omenească este materialul în care se realizează pe sine conceptul de Dumnezeu; conceptul este scopul, iar materialul care urmează să-l înfăptuiască este conştiinţa umană. ) Treptele succesive de dezvoltare nu sînt încă adecvate conceptului. Conceptul, prin dezvoltrea sa, trebuie să se reîntoarcă iarăşi la sine însuşi. în dezvoltarea însăşi apar momente ale conceptului. Aceste momente apar în religiile finite. Pentru INTRODUCERE

a le înţelege pe acestea în adevărul lor, ele trebuie considerate pe două laturi, pe de o parte, cum este cunoscut Dumnezeu, cum este el determinat; şi pe de altă parte, cum se cunoaşte prin aceasta subiectul pe sine însuşi. Latura obiectivă şi latura subiectivă sînt străbătute de acelaşi mod-determinat. Ambele laturi înaintează împreună în acelaşi mod-determinat. Bepre-

zentarea pe care o are omul despre Dumnezeu corespunde aceleia pe care o are el despre sine însuşi, despre libertatea sa. în timp ce el se cunoaşte pe sine în Dumnezeu, el cunoaşte totodată viaţa sa nepieritoare în Dumnezeu, el ştie despre ade-vărul fiinţei sale ; aşadar aici apare reprezentarea despre nemurirea sufletului. Beprezentările despre Dumnezeu şi despre nemurire au o raportare necesară una la alta; cînd omul ştie într-adevăr de Dumnezeu, ştie tot cu adevărat despre sine : cele două laturi îşi corespund una celeilalte — Dumnezeu este mai întîi ceva cu totul nedeterminat; în cursul dezvoltării se formează treptat mai departe conştiinţa a ceea ce este Dumnezeu şi îşi pierde tot mai mult caracterul nedeterminat de la început. Partea a treia a filozofiei religiei arată că spiritul care este în sine şi pentru sine nu mai are în faţa sa în dezvoltarea lui forme, determinaţii singulare ale sale, nu mai ştie despre sine ca spirit finit, ca spirit într-un mod-determinat limitat oarecare, învingînd aceste limitări, acea finitate; este pentru sine cum este el în sine. Această cunoaştere a spiritului pentru sine cum este el în sine este fiinţa-în sine-şi-pentru-sine a spiritului cunoscător, e religie împlinită, absolută, în care este revelat ce este spiritul, ce este Dumnezeu. Aceasta este religia creştină. Faptul că spiritul în religie, ca-n toate, trebuie să-şi parcurgă drumul său, acest fapt este necesar potrivit conceptului spiritului : el este spirit numai prin aceea că este pentru sine, că e negaţia tuturor formelor finite, că este această idealitate absolută. Am reprezentări, intuiţii, ceea ce este un anumit conţinut : această casă etc. Acestea sînt intuiţiile mele, ele mi se prezintă mie ; însă nu mi le-aş putea reprezenta dacă n-aş fi prins în mine acest conţinut; acest întreg conţinut trebuie să fie pus în mine în mod simplu, ideal. Idealitate înseamnă că această fiinţă (existenţă) exterioară, spaţialitatea, temporalitatea, ceea ce e de natură materială, exterioritatea reciprocă sînt suprimate ; 44 INTRODUCERE

întrucît am ştiinţă de acestea, ele nu sînt reprezentări fiinţînd una în afara celeilalte, ci sînt în mine într-un mod simplu. Spiritul este cunoaştere; ca el să fie cunoaştere, conţinutul 44 a ceea ce ştie trebuie să fi ajuns la această formă ideală, să fi fost negat în chipul acesta ; ceea ce este acest conţinut trebuie în modul acesta să fi devenit al său, trebuie să fi parcurs acest circuit; aceste forme, deosebiri, determinaţii, finităţi trebuie să fi fost ca spiritul să şi le facă ale sale. Aceasta este calea şi ţelul, anume ca spiritul să fi ajuns la propriul său concept, la conceptul despre el însuşi, la ceea ce este el în sine; şi el ajunge aci numai în chipul pe care l-am indicat în momentele sale abstracte. Eeligia revelată este atare fiindcă în ea Dumnezeu a devenit cu totul evident. Aci totul este adecvat conceptului, nu mai este numic ascuns cu privire la Dumnezeu. Aici este conştiinţa despre conceptul dezvoltat al spiritului, despre împăcare nu în frumuseţe şi seninătate, ! ci în spirit. Eeligia revelată, care cînd era încă voalată, nu era în adevărul său, a sosit la timpul său; acesta nu e un timp accidental, o fantezie, un capriciu, ci e timp determinat în mod esenţial în hotărîrea eternă a lui Dumnezeu, adică în raţiunea eternă, în înţelepciunea lui Dumnezeu; acesta este conceptul lucrului, concept divin, concept al lui Dumnezeu însuşi. Ceea ce era iniţial conceptul religiei este acum conţinutul ei, însă la modul religios însuşi, totuşi mai întîi în forma reprezentării. Eeprezentarea şi gîndirea înţelegătoare trebuie însă, fără îndoială deosebite. îfumai filozofia se mişcă în forma gîn-dului. Această mişcare a religiei este adevărata teodicee. Ea înfăţişează qa_necesare toate produsele spiritului, fiecare formă a cunoaşterii de sine aTui, fiindcă spiritul este viu, activ şi este impulsul de a străbate prin şirul apariţiilor sale la conştiinţa de sine însuşi ca întregul adevăr. PARTEA I

FILOZOFIEI RELIGIEI

Conceptul religiei Problema este cu ce trebuie să începem, cum trebuie să obţinem un început % Este o exigenţă, cel puţin formală, îndeosebi a filozofiei ca nimic să nu figureze în cuprinsul ei ce nu este demonstrat. Cînd începem, încă n-am demonstrat. în sens superficial, a demonstra înseamnă să se arate că un conţinut, o propoziţie, un concept rezultă din ceva precedent. Dar, cînd trebuie să începem, nu sîntem încă la ceva ce rezultă, la ceva mijlocit prin altceva, pus. La început sîntem la nemijlocit. Celelalte ştiinţe au în această privinţă şi în felul lor o situaţie comodă ; în geometrie începem cu : există spaţiu, punct. Aci nu este vorba de demonstrare, începutul este admis în chip nemijlocit. în filozofie nu este îngăduit să facem începutul cu „există", ,,avem". Aceasta poate constitui o dificultate cu privire la filozofie în genere. însă noi aici nu începem de la capăt în filozofie, ştiinţa religiei este o ştiinţă în cuprinsul filozofiei, ea presupune deci ca prealabile celelalte discipline filozofice, este aşadar rezultat. Pe latură filozofică, sîntem aici deja la un rezultat al unor propoziţii precedente ce se găsesc înapoia noastră. Pentru ajutor provizoriu ne putem adresa conştiinţei noastre obişnuite, .suplimentjiupusJn-riiQd subiectiv, şi astfel să începem de la pa, începutul religiei, maî precis conţinutul ei, este însuşi conceptul religiei ascuns în acest conţinut, anume, că Dumnezeu este adevărul absolut, adevărul a toate şi că singură religia este cunoaşterea absolută, adevărată. Avem aşadar să tratăm despre Dumnezeu şi să începem cu el. a

A. DESPRE DUMNEZEU

Ce este Dumnezeu este pentru noi, cei ce avem religie, ceva cunoscut, ejji_£onţiaul care_eşte_pxezent în conştiinţa subiectivă; ştiinţific, Dumnezeu este în primul rînd un nume 48 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

general, abstract care încă n-a primit_un cuprins veritabil, fiindcă abia filozofia religiei este dezvoltarea, cunoaşterea a ceea ce este Dumnezeu, abia datorită ei aflăm pe planul cunoaşterii ce este Dumnezeu. Dumnezeu este această foarte bine cunoscută reprezentare, dar reprezentare încă nedezvoltată ştiinţific. —_ Filozofia tratează în primul rînd despre logic) despregînj) direa pură, care apoi se decide ca natură să fîeTexterioară; a treia determinaţie este (pirituljcare în raportarea lui la natură este spiritul finit, iar mersul filozofiei duce la aceea că ultimul rezultat al tuturor acestora este Dumnezeu. Aceasta este atunci dovada că Dumnezeu este, că adică acest universal în sine şi pentru sine care cuprinde şi conţine totul, în care îşi are totul subzistarea, este adevărul; acest unic este rezultatul filozofiei. Putem avea reprezentarea greşită că, astfel, ni l-am reprezenta pe Dumnezeu ca rezultat; cînd avem cunoaştere mai precisă, ştim că rezultatul are semnificaţia de a fi adevăr absolut. De aci faptul că ceea ce apare ca rezultat, tocmai fiindcă este adevărul absolut, încetează de. a fi rezultant, faptul că această poziţie prin care rezultantul ar proveni de la altceva este de asemenea suprimată, nimicită. ,,Dumnezeu este adevărul absolut", înseamnă tot atît de mult ca adevărul absolut întmcît este ultimul, e tot atît de mult primul; dar eLjeşte adevărul 49 numai întrucît nu este numai începutul, ci şi sfîrşitul, rezultat, întrucît rezultă din sine însuşi. în genere acestea au fost indicate şi despre conceptul spiritului. în locul acesta avem asigurarea că acesta este rezultat 1 al filozofiei. Privitor la această asigurare ne jmtem referi la v conştiinţa religioasă, aceasta are convingerea că Dumnezeu este în genere adevărul absolut, de la care provine şi în care se reîntoarce totul, de care depinde totul, convingere că orice altceva nu are independenţă absolută, veritabilă. Acesta este deci conţinutul începutului. Acest început este încă abstract din punct de vedere ştiinţific : oricît ar putea fi de plină inima de reprezentare, în domeniul ştiinţific nu este vorba despre ceea ce e în inimă, ci despre ceea ce este expus ca obiect pentru conştiinţă, mai exact, pentru conştiinţa gînditoare, despre ceea

ce a dobîndit forma gîndului. A conferi acestei plenitudini forma gîndului, a conceptului, iată preocuparea ştiinţei noastre. A. DESPRE DUMNEZEU 49-

începutul ca abstract, ca prim conţinut, această generalitate, are astfel oarecum încă o poziţie subiectivă, are poziţia potrivit căreia generalul ar fi numai pentru început atît de general şi nar rămîne în această generalitate. începutul conţinutului trebuie el însuşi conceput astfel încît, cu toată dezvoltarea ulterioară a acestui conţinut — întrucît acest general se va înfăţişa ca ceva absolut concret, plin de conţinut, bogat —noi—-în acelaşi timp să nu ieşim din această generalitate, astfel că această generalitate — pe care, în ce priveşte forma ei, o părăsim, întrucît ea trece la o dezvoltare determinată — se menţine . ca bază absolută şi durabilă şi ea nu trebuie considerată ca început pur subiectiv. Fiind universalul, Dumnezeu este pentru noi, relativ la evoluţie, _ceea-ce-e-închis-în-sine, în unitate absolută cu isiruT însuşi. (Jind spunem că Dumnezeu este ceea-ce-e-închis-în-sine, exprimăm acest lucru relativ la o dezvoltare pe care o aşteptăm ; dar acest mcd-de-a-fi-închisîn-sine, numit de noi generalitate a lui Dumnezeu, nu trebuie, în această raportare la Dumnezeu 6(K însuşi, la însuşi conţinutul, conceput ca o generalitate abstractă în afara căreia, faţă de care, particularul ar fi încă independent. Aşadar, această generalitate trebuie concepută ca absolut plină, umplută. Dumnezeu ca acest universal concret în sine, plin, înseamnă că Dumnezeu este numai unul şi nu este în opoziţie faţă de alţi mulţi zei, ci el este numai unicul, e Dumnezeu. Lucrurile, dezvoltări ale lumii naturale şi spirituale, sînt ferme diverse, existenţă infinit de multiformă : ele au o fiinţă [existenţă] de diferite grade, forţă, tărie şi conţinut, dar fiinţa tuturor acestor lucruri este una care nu e de sine stătătoare, ci este absolut numai purtată, pusă, neavînd veritabilă independenţă. Dacă atribuim lucrurilor particulare fiinţa, aceasta. este numai fiinţa împrumutată, numai aparenţa unei fiinţe şi nu fiinţa absolutjde_şin,e_ stătătoare, care este Dumnezeu. Dumnezeu în universalitatea sa, acest universal în care nu este nici o limită, nici o finitate sau particularitate, este subzistarea absolută şi numai subzistarea şi ceea ce subzistă îşi au rădăcina, subzistarea numai în acest Unul. Cînd concepem astfel acest prunconpnut, putem să ne exprimam : Dumnezeu.. este substanţa absolută, singura realitate veritabilă. Orice altceva Tele'âeinTearnue subzistare pentru sine; unica realitate absolută este numai Dumnezeu,, astfel el este substanţa absolută. 4 - c. 879

50 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

Cînd reţinem acest gînd aşa abstract, el este fără îndoială spinozism. Substanţialitatea, substanţa ca atare nu este încă de loc deosebită de subiectivitate. Dar de presupunerea enunţată ţine şi aceasta : Dumnezeu este spiritul, spiritul absolut, spiritul etern simplu, fiinţînd esenţial la sine : e această idealitate, subiectivitate a spiritului, care este transparenţă, idealitate a 61 tot ce este particular, precum el este şi această universalitate, această raportare pură la sine însuşi, fiinţarea absolută şi ră-mînerea absolută la sine însuşi. Cînd spunem „substanţă", spunem implicit că acest universal nu este încă conceput ca fiind concret în sine : dacă este conceput ca în sine concret, el este spirit; acesta rămîne şi în determinaţia sa concretă în sine această unitate cu sine, rămîne această unică realitate pe care tocmai am numit-o substanţă. O altă determinaţie este aceea că substanţialitatea, unitatea realităţii absolute cu sine însăşi, este numai bază, un moment în determinarea lui Dumnezeu ca spirit. Defăimarea filozofiei pleacă cu deosebire de pe această latură : se spune că filozofia ar fi nevoită să fie spinozism dacă ar fi consecventă, şi astfel ea ar fi ateism, fatalism. însă, în început nu avem încă determinaţii distincte, ceva şi altceva : în cuprinsul începutului sîntem numai la una şi nu la altă (determinaţie). în cuprinsul unui astfel de început avem mai întîi conţinutul încă în forma substanţialităţii.

Chiar dacă spunem „Dumnezeu, spirit", acestea sînt cuvinte nedeterminate, reprezentări. Important este ce a ajuns în conştiinţă, mai întîi intră în conştiinţă ceea ce e simplu, abstract. în această primă simplitate îl avem pe Dumnezeu încă în determinaţia universalităţii sau a generalităţii, la care nu ne oprim însă. Dar acest conţinut rămîne totuşi ca bază : în cursul întregii dezvoltări ulterioare Dumnezeu nu iese din unitatea sa cu sine însuşi. Creînd Dumnezeu lumea, cum se spune de obicei, nu ia naştere răul, altceva care ar fi de sine stătător, independent. Acest început este obiect pentru noi sau conţinut în noi; noi avem acest obiect; astfel întrebarea nemijlocită este : cine sîntem noii Noi, eu, spiritul este însuşi ceva foarte concret, divers : eu am reprezentări, văd, aud etc. Toate acestea, sînt eu, această simţire, vedere. Sensul mai exact al acestei întrebări A. DESPRE DUMNEZEU 51

este deci: potrivit căreia dintre sus-menţionatele determinaţii 62 este acest conţinut pentru conştiinţa noastră? pentru reprezentare, voinţă, imaginaţie, sentiment? care este locul unde acest conţinut, [acest] obiect este la sine acasă ? care este terenul acestui sentiment ? Dacă ne amintim de preacunoscutele răspunsuri date în această privinţă, Dumnezeu este în noi întrucît credem, simţim, ne reprezentăm, ştim. Aceste forme, facultăţi, laturi ale noastre,, sentimentul, reprezentarea, credinţa trebuie să le considerăm apoi mai de aproape, mai cu seamă cu privire la însuşi acest punct. Noi nu căutăm un răspuns oarecare, de-un fel oarecare,, nu ne orientăm după experienţe şi observaţii că l-am sesiza pe Dumnezeu în sentiment etc.; în primul rînd ne ţinem de ceea ce avem în faţa noastră, de acest Unul, universal, de această plinătate care este acest eter transparent ce rămîne egal cu sine însuşi. Dacă îl luăm în faţa noastră pe acest Unul şi întrebăm: pentru care dintre facultăţile noastre, dintre activităţile spiritului este [există] acest Unul, absolut general, putem numi ca teren pe care acest conţinut poate fi la sine acasă numai activitatea corespunzătoare, mod al spiritului nostru, şi aceasta, este gîndirea. Gîndirea este singurul teren al acestui conţinut, e activitatea universalului, universalul în activitatea sa, în acţiunea sa ; sau dacă o numim concepere a universalului, acel ceva pentru care este universalul e tot gîndirea. Acest universal, care poate fi produs de gîndire şi este pentru gîndire, poate fi cu totul abstract: aşa este incomensurabilul, infinitul, suprimarea oricărei limite, particularitatea;, acest general negativ îşi are sediul numai în gîndire. Cînd ne gîndim la Dumnezeu, exprimăm şi această mişcare de înălţare deasupra sensibilului, exteriorului, singularului; această înălţare este ieşire deasupra sensibilului şi a simplului sentiment în regiunea pură, iar regiunea pură a universalului este gîndirea. Potrivit modului subiectiv, aceasta este terenul pentru s» acest conţinut. Conţinutul este acest absolut nedespărţit, neîntrerupt,' care rămîne la sine însuşi, universalul, iar gîndirea e modul pentru care este acest universal. Astfel, avem o deosebire între gîndire şi universal pe care mai întîi îl numeam Dumnezeu; aceasta este o deosebire care îi 52 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

revine în primul rînd reflexiei noastre şi care pentru sine încă nu este absolut de loc în conţinut. Este rezultat al filozofiei, precum e deja credinţă a religiei că Dumnezeu este unica realitate veritabilă ; sau atunci nu e nici una. Deci o astfel de realitate pe care o numim gîndire nu are, propriu-zis, pe această poziţie încă loc. Ceea ce avem înaintea noastră este acest Unul Absolut; acest conţinut, această determinaţie nu le putem încă numi religie ; pentru aceasta mai e nevoie de spirit subiectiv, de conştiinţă. Gîndirea este locul acestui universal, dar mai întîi acest loc este absorbit în acest Unul, în acest Etern fiinţînd în sine şi pentru sine.

în această determinaţie veritabilă, absolută, încă nedezvoltată, neîmplinită, Dumnezeu rămîne, în pofida oricărei dezvoltări, substanţă absolută. Acest universal este punctul de plecare şi de încheiere, dar este absolut această unitate persistentă şi nu simplu teren din care cresc diferenţe, ci toate diferenţele rămîn închise în acest universal. El nu este însă nici un universal inert, abstract, ci este sînul absolut, izvor infinit, din care provine totul şi în care se reîntoarce totul şi este veşnic păstrat în el. Acestei reprezentări i s-a dat numele de panteism; apoi se spune că filozofia identităţii este direct panteism. Identitate este totul, e unitate cu sine ; această identitate poate fi cu totul superficială şi, cînd se spune de filozofia speculativă că ar fi sistem al identităţii, se ia identitatea în sens abstract propriu intelectului. Acum-menţionata reprezentare ar fi mai just numită reprezentare a substanţialităţii în loc de panteism. Aci Dumnezeu este mai întîi determinat numai ca substanţă ; subiectul absolut, spiritul, rămîne şi substanţă, dar el nu este numai substanţă, ci este în sine determinat şi ca subiect. Despre această deosebire de obicei nu ştiu nimic cei ce spun că filozofia speculativă ar fi panteism ; ei pierd din vedere lucrul principal, ca totdeauna. în sens propriu, panteism înseamnă totul, universul, acest complex al tuturor celor ce există; aceste infinit de multe lucruri finite ar fi Dumnezeu; şi această învinuire i se face filozofiei care ar afirma, chipurile, că totul este Dumnezeu, adică această infinită diversitate a lucrurilor singulare, nu universalul A. DESPRE DUMNEZEU

53

fiinţînd în sine şi pentru sine, ci lucrurile singulare în existenţa lor empirică, aşa cum sînt ele nemijlocit. Dacă spunem: Dumnezeu este toate acestea, această hîrtie etc., avem panteism, totul, toate lucrurile singulare. Dacă spun : gen, este şi aceasta o generalitate, dar una cu totul alta decît totalitate, universalul ca cuprindere a tuturor existenţelor singulare, încît ceea-ce-fiinţează, ceea-ce-există la bază este conţinutul propriu-zis al tuturor lucrurilor singulare. Este complet fals a se afirma ca fiind un fapt că astfel de panteism a existat în vreo religie oarecare; niciodată nu i-a trecut prin minte unui om să spună : totul este Dumnezeu, adică lucrurile în singularitatea şi accidentalitatea lor; şi mai puţin a fost afirmat acest lucru în vreo filozofie. Panteismul oriental, sau, mai just, spinozismul, vom învăţa să-l cunoaştem mai tîrziu, la religia determinată. însuşi spinozismul ca atare, precum şi panteismul oriental, conţine că în univers divinul este numai universalul unui conţinut, esenţa 55 lucrurilor, încît aceasta şi este reprezentată ca esenţa determinată a lucrurilor. Cînd Brahma spune : eu sînt strălucirea, ceea ce luminează în metale, Gangele între fluvii, viaţa în ceea ce e viu etc, singularul este piin aceasta suprimat. Brahma nu spune : eu sînt metalul, fluviile, înseşi lucrurile singulare de tot felul ca atare, aşa cum există ele nemijlocit. Strălucirea nu este metalul însuşi, ci este generalul, substanţialul extras din singular, nu mai este Ttw, totul ea singular. Aci deja nu mai este spus ceea ce se numeşte panteism, ci se spune: esenţa în astfel de lucruri singulare. De ceea ce este viu ţine temporalitatea, spaţialitatea; se extrage numai ceea ce e nepieritor la această singularitate. Dar dacă se spune: totul este Dumnezeu, singularitatea este luată cu toate limitele ei, cu finitatea ei, cu natura pieritoare a ei. „Viaţa a ceea ce e viu" este în această sferă a vieţii nelimitatul, universalul. Această reprezentare despre panteism provine din faptul că se scoate în evidenţă unitatea abstractă şi nu cea spirituală, şi apoi în reprezentarea religioasă unde este valabilă numai substanţa, Unul, ca veritabilă realitate, cei ce împărtăşesc această concepţie, uitînd că tocmai în faţa acestui Unu au dispărut singularele lucruri finite, neatribuin-du-li-se acestora nici o realitate, le mai menţin ca subzistente. 54

PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

Astfel spuneau eleaţii; este [există] numai Unul, şi adăugau explicit la aceasta : şi nimicul nu este [există] de loc. Orice finit are limitare, negaţie a lui Unul, dar ei spuneau că nimicul, limitarea, finitatea, limita şi limitatul nu sînt [există] de loc. I s-a reproşat spinozismului ateismul său, însă lumea, acest tot, nu este de loc în spinozism : ea apare, fără îndoială, aci, se vorbeşte de existenţa ei, iar viaţa noastră constă în a fi în această existenţă. Dar în sens filozofic lumea nu are nici o realitate, ea nu este [există] de loc. Acestor singularităţi nu li se atribuie nici o realitate, ele sînt finităţi şi despre acestea se spune că ele n-ar fi [exista] de loc. învinovăţirea generală adusă spinozismului este că el ar fi această consecvenţă : dacă totul este Unul, o astfel de filozofie ar afirma că binele este totuna cu răul, că n-ar exista nici o deosebire între bine şi rău şi prin aceasta ar fi suprimată orice religie. Se spune că deosebirea dintre bine şi rău n-ar fi valabilă în sine, ar fi aşadar fapt indiferent dacă cineva este bun sau rău. Se poate admite că deosebirea dintre bine şi rău este în sine suprimată, adică în Dumnezeu, în unica realitate adevărată. în Dumnezeu nu există rău, deosebirea dintre bine şi rău ar exista numai dacă Dumnezeu ar fi răul; nu se admite însă că răul ar fi ceva afirmativ şi că acest afirmativ ar fi Dumnezeu. Dumnezeu este bun şi numai bun, deosebirea dintre rău şi bine nu există în acest Unul, în această substanţă; aceasta apare o dată cu deosebirea în genere. Dumnezeu este Unul, el rămînînd absolut la sine însuşi, în substanţă nu este [există] nici o diferenţă. La diferenţa dintre Dumnezeu şi lume, şi mai ales dintre Dumnezeu şi om, apare diferenţa dintre bine şi rău. în privinţa acestei diferenţe dintre Dumnezeu şi om, în spinozism determinaţia fundamentală este aceea că omul trebuie să aibă ca ţel al său exclusiv pe Dumnezeu. Aci, pentru diferenţă, pentru om, lege este iubirea de Dumnezeu, să tindem numai spre această iubire de Dumnezeu, Bă nu punem m evidenţă diferenţa noastră fim îndreptaţi numai spre Dumnezeu. Aceasta este cea mai sublimă morală; adică morala potrivit căreia răul este ceea ce e fără valoare, iar omul nu trebuie să lase să se afirme această diferenţă, această nimic-

i A. DESPRE DUMNEZEU 55

nicie. Omul poate persevera în această diferenţă, s-o intensifice ca opoziţie împotriva lui Dumnezeu, împotriva universalului în sine şi pentru sine, atunci el este rău. Dar el poate 67 considera diferenţa sa şi ca nulă, să-şi pună esenţialitatea sa numai în Dumnezeu şi direcţia sa spre Dumnezeu; atunci el este bun. în spinozism apare fără îndoială deosebirea între bine şi rău — Dumnezeu şi omul faţă în faţă — şi cu această determinaţie apare [gîndul] că răul trebuie considerat ca ceea ce este lipsit de valoare. în Dumnezeu, ca atare, în această determinaţie ca substanţă, nu este [există] deosebire, dar pentru om această diferenţă este şi aceea dintre bine şi rău. Această superficialitate cu care se polemizează împotriva filozofiei mai spune că filozofia ar fi sistem al identităţii. Este cu totul just că substanţa este această identitate unică cu sine, dar tot aşa este şi spiritul. Cei ce vorbesc de filozofie a identităţii se opresc la identitatea abstractă, la unitate în genere, şi fac abstracţie de ceea ce importă exclusiv, adică de determinarea acestei unităţi în sine, anume dacă ea este determinată ca substanţă ori [e determinată] ca spirit. întreaga filozofie este studiu al determinării unităţii; tot aşa este filozofia religiei o succesiune de unităţi; mereu unitatea, însă astfel încît aceasta este tot mai mult determinată. în domeniul fizical există multe unităţi. Apa şi pămîntul amestecate dau şi ele o unitate, dar un amestec. Cînd am o bază şi un acid şi sare şi ia naştere din ele un cristal, am aci şi apă, dar n-o pot vedea. Aici unitatea apei cu această materie este o unitate cu totul în alt fel determinată decît atunci cînd amestec apă cu pămînt. Lucrul principal este deosebirea sensului acestei

determinaţii [acestei unităţi]. Unitatea lui Dumnezeu rămîne unitate, însă ceea ce importă exclusiv sînt felurile determinării acestei unităţi; această determinare a unităţii este trecută cu vederea, şi tocmai prin aceasta este pierdut din vedere ceea ce are importanţă. Primul lucru este această universalitate divină, spiritul în universalitatea sa cu totul nedeterminată, pentru care nu este [există] absolut nici o diferenţă. Pe această bază absolută apare însă şi diferenţa în genere ss şi abia o dată cu diferenţa începe religia ca atare; aceasta este o diferenţă spirituală, este cdnştiinţa. Eaportul spiritual 56 PART. I. CONCEPTUL, RELIGIEI

general este în genere ştiinţa despre acest conţinut absolut, ca bază. Nu este locul aici să explicăm cunoaşterea acestei diviziuni originare [a judecăţii] absolute. Conceptul separă [judecă] generalul, conceptul se transformă în separare, în despărţire. Aceasta o putem exprima aici ca fapt — fiindcă este una din determinaţiile logice care sînt aici de presupus, anume că această universalitate absolută înaintează în sine la diferenţa sa, la diviziunea originară [la judecată], adică la instituirea sau punerea sa ca mod-determinat. Astfel, avem poziţia că Dumnezeu — Dumnezeu în acest mod-nedeterminat în genere — este obiect al conştiinţei. Abia aici avem doi [termeni], Dumnezeu şi conştiinţa pentru care el este. în reprezentare se poate pleca de îa unul, ca şi de la celălalt. Separarea originară [judecata] pleacă absolut de la Dumnezeu, spiritul este această diviziune originară [judecată], şi, exprimat în mod concret, el este creaţie a unei lumi, a spiritului subiectiv pentru care el este. Spiritul este manifestare absolută; aceasta este punere [instituire, afirmare], este fiinţare-pentru-altceva; manifestarea lui Dumnezeu înseamnă crearea unui altceva, a spiritului subiectiv pentru care el este. Crearea lumii este revelarea de sine a lui Dumnezeu. Mai tîrziu vom avea această manifestare în formă superioară, anume că ceea ce creează Dumnezeu este el însuşi şi în general nu are modul-determinat al unui altceva, că el este manifestarea lui însuşi, că el este pentru sine însuşi; altceva, care are aparenţa unui altceva, este însă nemijlocit conciliat, fiul lui Dumnezeu, omul după chipul lui Dumnezeu, Adam-Kadmon. Aici avem subiectul ca ştiutor, spirit ştiutor subiectiv. Ţine de natura lui Dumnezeu faptul de a fi manifest sau de a fi pentru spirit, iar autorevelarea este totodată creare a spiritului. De aci rezultă că Dumnezeu poate fi ştiut, cunoscut, deoarece ţine de natura lui de a se revela, de a fi manifest. Cei ce spun că Dumnezeu nu este manifest, că nu putem şti nimic despre Dumnezeu, nu vorbesc, fără îndoială, de pe poziţiile religiei creştine, această religie înseamnă însăşi religia revelată. Conţinutul ei este că Dumnezeu este revelat oamenilor, că ei ştiu că este Dumnezeu. Mai înainte nu ştiau, dar în religia creştină nu mai există secret; există fără îndoială un B. RELIGIA 57

mister, dar nu în sensul că acesta n-ar putea fi cunoscut. Misterul este ceva profund, în filozofia neoplatonică se numeşte aşa speculativul: pentru conştiinţa aflată la nivelul intelectului, pentru cunoaşterea senzorială, misterul este secret, pentru raţiune el este ceva manifest. Dacă luăm în serios numele de Dumnezeu, Dumnezeu, deja potrivit lui Platon şi lui Aristotel, nu este invidios, încît el să nu se comunice. Dumnezeu se revelează, se oferă spre a fi cunoscut. Aşadar, această cunoaştere este raport şi aceasta, de pe poziţia lui Dumnezeu, este diviziunea originară [judecata] absolută că el este [există] ca spirit pentru spirit. Să-l considerăm acum pe Dumnezeu şi ca inseparabil de cunoaşterea lui. B. RELIGIA

în doctrina despre Dumnezeu îl avem pe Dumnezeu înaintea noastră absolut numai pentru sine; evident, se adaugă apoi şi raportarea lui Dumnezeu la oameni, totuşi aceasta, conform reprezentării obişnuite, nu apare ca ceva ce-ar aparţine în mod esenţial aici; şi observăm,

dimpotrivă, ca teq logia modernă tratează mai mult despre religie decît despre" Dumnezeu: se pretinde numai că omul trebuie să aibă religie, acesta este lucrul principal, şi se afirmă chiar că este indiferent dacă ştim sau nu ştim ceva despre Dumnezeu : sau se susţine că acest lucru ar fi numai ceva cu totul subiectiv, căci, propriu-zis, nu ştim ce este Dumnezeu. Dimpotrivă, în evul medkra fost considerată mai mult esenţa lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că Dumnezeu nu este considerat ca separat de spiritul subiectiv, dar nu din motivul că Dumnezeu ar fi ceva necunoscut, ci pentru că, Dumnezeu fiind în chip esenţial spirit, este cognoscibil. Aşadar e vorba de o raportare de la spirit la spirit. Acest raport de la spirit la spirit stă la baza religiei. Noi am avea deci de dovedit ce este religia şi că ea este necesară: deoarece filozofia nu-şi are obiectul ca obiect dat. Există popoare despre care cu greu ne-am putea îngădui să spunem că au religie : fiinţa lor supremă, pe care o venerează oarecum, este soarele, luna, sau altceva ceea ce-i impre00

58 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

sionează în natura sensibilă. Există şi fenomenul unei poziţii extreme de cultură unde existenţa lui Dumnezeu a fost în general negată şi de asemenea a fost negat faptul că religia este veracitatea spiritului; ba, pe această poziţie extremă s-a afirmat cu seriozitate că preoţii nu sînt decît nişte escroci cînd inoculează oamenilor o religie oarecare, deoarece ei prin aceasta au avut numai scopul de a-şi supune pe oameni. Aşadar n-ar fi de loc superfluu să fie demonstrată necesitatea religiei, lucru ce poate fi pretins cu bună dreptate din punct de vedere ştiinţific. îfoi însă trebuie să ne dispensăm de această demonstrare, dacă considerăm unicul mod în care ea poate fi înfăptuită. Anume, filozofia religiei constituie o parte a întregii filozofii; părţile filozofiei sînt verigile unui lanţ, ale unui cerc, ele sînt desfăşurate în această conexiune şi prin aceasta este înfăţişată necesitatea lor. Aşadar necesitatea religiei trebuie să rezulte din această conexiune, încît religia §e prezintă ca rezultat şi este mijlocită astfel. Demonstraţia aceasta o avem deci înapoia noastră; ea se află în filozofie; relaţie care a fost deja semnalată. Cînd ceva este rezultat, el e 61 mijlocit prin altceva; cînd se aduce dovada că Dumnezeu există, faptul este prezentat ca rezultat; acest lucru pare absurd, fiindcă Dumnezeu constă tocmai în aceea de a nu fi rezultat. Aşa stau lucrurile şi cu religia, ea este cunoaşterea substanţială; tocmai în aceasta rezidă faptul că ea nu poate fi rezultat, ci dimpotrivă, baza. Dar aici trebuie să fie indicat sensul mai precis al acestei mijlociri. Mişcarea prin care sînt arătate veracitatea şi necesitatea religiei este pe scurt aceasta : noi plecăm de la fenomene naturale, cunoaştem mai întîi ceea ce este sensibil; aceasta este conştiinţa naturală. însă ca adevăr al naturii ni se înfăţişează spiritul: se arată că natura se reîntoarce în temeiul ei care este spiritul în general. Se recunoaşte despre natură că ea este un sistem raţional; ultima culme a raţionalităţii ei este că ea însăşi dovedeşte existenţa raţiunii. Legea caracterului viu al lucrurilor mişcă natura; însă această lege este numai în interiorul lucrurilor ; în spaţiu şi timp [ea acţionează] numai în chip exterior; natura nu ştie nimic despre această lege, încît adevărul, spiritul este astfel într-o existenţă neadecvată lui; adevărata existenţă a ceea ce este în sine este spiritul; astfel spiritul provine din natură şi arată că el este în natură B. RELIGIA 59

adevărul, adică baza, tot ceea ce e mai înalt. Spiritul este [există] mai întîi ca spirit finit, însă finitul nu posedă adevăr, el piere; spiritul finit se reîntoarce în temeiul său, deoarece ca atare el este prins în contradicţie cu sine însuşi: este liber; contrazice natura sa faptul de a fi exterior, el constă tocmai în aceea de a se libera de ceea ce e lipsit de realitate şi valoare şi de a se înălţa pe sine însuşi, la sine în veracitatea sa, iar această înălţare este naşterea religiei. Această mişcare, arătată în necesitatea ei, are ca ultim rezultat religia ca libertate 62 a spiritului în adevărata lui esenţă; adevărata conştiinţă este numai aceea a spiritului în

libertatea lui. în această mişcare necesară rezidă dovada că religia este ceva adevărat şi aceeaşi mişcare produce nemijlocit conceptul religiei. Eeligia este astfel dată prin ceea ce îi premerge în ştiinţă, ea este deci cunoscută ca necesară. Acum, dacă plecăm de la om, întrucît presupunem subiectul, dacă începem de la noi, fiindcă cunoaşterea nemijlocită, primă, a noastră este cunoaşterea despre noi, şi întrebăm : cum ajungem noi la această deosebire, la cunoaşterea unui obiect şi aici la cunoaşterea despre Dumnezeu? cum trebuie concepută plecînd de la noi această diviziune originară [această judecată] ? Eăspunsul este în general deja dat: fiindcă sîntem fiinţe gînditoare. Dumnezeu este universalul absolut în sine şi pentru sine, iar gîndirea are şi face obiect al său din universalul în sine şi pentru sine. Acesta este răspunsul simplu care conţine încă mult în el, ceea ce avem de considerat în continuare. Aşadar sîntem pe poziţia cunoaşterii despre Dumnezeu şi, cu aceasta, pe poziţia religiei în general. Această poziţie trebuie s-o reţinem acum şi-n primul rînd să începem prin a recepta determinaţiile cuprinse în această poziţie, conţinutul acestui raport, precum şi diversele forme ale sale. Acestea sînt, în parte, de natură psihologică care ţin de spiritul finit, dar pe care trebuie să le avem aici în vedere întrucît tratăm despre religie ca religie cu totul concretă. Universalul este mai întîi conştiinţa despre Dumnezeu; aceasta nu este numai conştiinţă, ci, mai precis, şi certitudine. Prima formă a acesteia este credinţa; această certitudine, întrucît în credinţă ea este cunoaştere despre Dumnezeu, este sentiment, şi este în sentiment, se referă la latura subiectivă. 60 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

A doua latură este cea obiectivă, felul conţinutului. ca Forma în care este mai întîi Dumnezeu pentru noi este modul reprezentării, şi e în sfîrşit forma gîndirii ca atare. în primul rînd este conştiinţa despre Dumnezeu în general, conştiinţa că în genere avem reprezentări despre el. Dar conştiinţa nu este numai aceea că avem un subiect şi o reprezentare, ci şi aceea că acest conţinut şi este [există] şi nu e numai o reprezentare. Aceasta este certitudinea despre Dumnezeu. Beprezentarea sau faptul că ceva este în conştiinţă obiect înseamnă că acest conţinut este în mine, este al meu. Eu pot avea reprezentări despre obiecte cu totul inventate, fantastice ; acest conţinut este aici numai al meu, numai în reprezentare, eu ştiu în acelaşi timp despre acest conţinut că nu există. Aceasta constituie în general caracterul reprezentării, în vis eu sînt de asemenea conştiinţă, am obiecte, însă ele nu sînt. Dar conştiinţa despre Dumnezeu o concepem astfel încît el totodată şi există, nu e numai al meu, numai în subiect, în mine, ci, independent de mine, de reprezentarea şi ştiinţa mea, el există în sine şi pentru sine. Aceasta rezidă în însuşi acest conţinut: Dumnezeu este această universalitate fiinţînd în sine şi pentru sine, fiinţînd nu numai pentru mine, ci în afara mea, independent de mine. Aşadar aici sînt conexate două feluri de determinaţii. Acest conţinut este tot atît de nedespărţit de mine pe 'cît este el de independent. Certitudinea este relaţie nemijlocită a conţinutului şi a mea; dacă vreau să exprim intensiv această certitudine, spun : ştiu acest lucru tot atît de sigur pe cît de sigur sînt că sînt eu însumi. Ambele, certitudinea referitoare la această fiinţă [existenţă] exterioară şi certitudinea referitoare la mine este o unică certitudine. Această unitate a certitudinii este modul-de-a fineseparat al acestui conţinut care este deosebit de mine, modul-de-a-fi-neseparat al ambelor deosebite una de cealaltă. Ne putem opri aici, şi se şi afirmă că ar trebui să ne oprim la această certitudine. Dar se face îndată această distincţie ; înainte de toate, ceva poate fi cert, dar întrebarea este dacă e şi adevărat; certitudinii i se pune faţă-n-faţă adevărul; faptul că ceva este cert nu înseamnă că este adevărat.

B. RELIGIA 61

Forma nemijlocită a acestei certitudini este aceea a credinţei. Credinţa are un contrar propriuzis în sine şi acest opus este mai mult sau mai puţin nedeterminat. Credinţa este opusă ştiinţei; dacă credinţa este în general opusă ştiinţei,, opoziţia aceasta este goală : ceea ce cred şi ştiu este conţinutul în conştiinţa mea, credinţa este o ştiinţă, dar în mod obişnuit se înţelege prin ştiinţăo. ştiinţă mijlocită, cunoscătoare. Mai precis este că numim credinţă o certitudine mtru-cît aceasta în parte nu este o certitudine nemijlocit sensibilă, în parte întrucît această ştiinţă nu este nici ştiinţă a necesităţii unui conţinut. într-o privinţă, spunem: este certitudine nemijlocită. Ceea ce văd nemijlocit înaintea mea, ştiu: nu cred că este un cer deasupra mea, pe acesta îl yăd. Pe de altă parte,, cînd am pătruns raţional în necesitatea unui lucru nu spunem nici atunci: credem, de'exemplu, în teorema lui Pitagora. Aici presupunem că cineva nu-i acceptă demonstrarea numai din autoritate, ci a înţeles-o. Credinţa a fost luată şi-n timpurile mai noi în sensul de certitudine, numai în opoziţie faţă de sesizarea necesităţii unui conţinut. Cu deosebirea aceasta este semnificaţia pe care Jacobi a conferit-o credinţei. Astfel, Jacobi spune că noi numai credem şi nu ştim că avem un corp. Aci ştiinţa are o semnificaţie mâi precisă : aceea de cunoaştere a necesităţii. Anume, eu văd acest lucru; ceea ce, spune Jacobi, este numai o credinţă, deoarece eu intuiesc, simt; o astfel de ştiinţă sensibilă este cu totul directă, nemijlocită, aci nu mai avem temei. Aici credinţa are în general semnificaţie de certitudine nemijlocită. Cu privire la certitudinea că există Dumnezeu se întrebuinţează mai ales expresia „credinţă", întrucît nu pătrundem în necesitatea acestui conţinut. în consecinţă, credinţa este ceva subiectiv întrucît necesitatea conţinutului, ceea-ee-este--demonstrat, este numit obiectiv, ştiinţă obiectivă, cunoaştere obiectivă. Credem în Dumnezeu deoarece nu sîntem convinşi de necesitatea acestui conţinut, convinşi că acesta este, că ce este. Crede în Dumnezeu, se spune în limbajul obişnuit şi fiindcă noi nu avem despre Dumnezeu nici o intuiţie nemijlocită, sensibilă. întrucît credem în Dumnezeu, avem certitudinea că Dumnezeu este acest conţinut. Se vorbeşte, desigur,. şi despre temeiul credinţei, dar aceasta este deja vorbire improprie : dacă am temeiuri, şi anume temeiuri obiective, adevă•62 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

Tate temeiuri, faptul [că Dumnezeu există] ni se demonstrează, însă temeiurile înseşi pot fi de natură subiectivă şi atunci fac ca ştiinţa mea să treacă drept ştiinţă demonstrată; întru-cît aceste temeiuri sînt subiective, spun că e vorba de credinţă. Principalul temei, unul dintre temeiurile credinţei în Dumnezeu, este autoritatea, [în sensul] că alţii ştiu acest lucru că Dumnezeu există], alţii care trec înaintea mea ca unii ce sînt în posesia ştiinţei, faţă de care am veneraţia şi încrederea că ei ştiu ce este adevărul. Credinţa se bazează pe mărturie, aşadar, ea are temei; dar temeiul absolut al credinţei, mărturia absolută despre conţinutul unei religii este mărturia spiritului şi nu miracolele, nu confirmarea exterioară, istorică; conţinutul adevărat al unei religii are, pentru confirmarea sa, mărturia în mine prin faptul că acest conţinut este adecvat naturii spiritului meu, că nevoile spiritului meu sînt satisfăcute în cuprinsul lui. Spiritul meu ştie despre sine însuşi, despre ştiinţa sa; aceasta este ştiinţa nemijlocită, este deteminaţte simplă, adevărată a acestei certitudini care se cheamă credinţă. Despre credinţă, luată în conceptul ei concret, va trebui să vorbim mai tîrziu, aici o cronsiderăm numai ca această certitudine, iar cele trei forme ale acestei certitudini sînt sentimentul, reprezentarea, gîndul. a) FORMA SENTIMENTULUI

în ce priveşte forma sentimentului, descoperim pe cale empirică în primul rînd determinaţiile următoare : 1. Noi ştim despre Dumnezeu, şi anume nemijlocit; Dumnezeu nu trebuie să fie înţeles; nu

trebuie să se speculeze discursiv asupra iui Dumnezeu, deoarece acest lucru nu are să poată merge cu cunoaşterea raţională. 2. Trebuie să căutăm un suport al acestei ştiinţe. Noi ştim numai ce e în noi, ceea ce este aşadar numai ceva subiectiv, de aceea se caută un temei, se caută locul fiinţei divine şi se spune că Dumnezeu este în sentiment; sentimentul primeşte astfel poziţia unui temei: aşadar fiinţa lui Dumnezeu ne este dată în sentiment. Aceste propoziţii sînt cu totul juste şi nu trebuie nici una negată, dar ele sînt atât de banale încît nu merită oboB. RELIGIA

seala să vorbim aici despre ele. Cînd ştiinţa religiei este limitată la aceste propoziţii, nu face so mai avem, şi nu este de înţeles de ce există oare teologie. 1. Ştim nemijlocit că Dumnezeu este [există]. Această propoziţie are mai întîi un sens cu totul naiv, dar apoi şi unul nenaiv,' anume sensul că această a şa-numită ştiinţă nemijlocită ar fi unica ştiinţă despre Dumnezeu, iar teologia modernă ar fi deci împotriva religiei revelate, ca şi contra cunoaşterii raţionale care neagă şi ea această propoziţie. Adevărul ei trebuie să-l considerăm mai de aproape. Ştim că Dumnezeu este [există] şi ştim aceasta nemijlocit. Ce înseamnă „ştiinţă" î Este deosebită de cunoaştere. Avem expresia : „cert" şi opunem adevărului ştiinţa. „A şti" exprimă modul subiectiv în care este ceva pentru mine în conştiinţa 67 mea, încît acest ceva are determinaţia a ceva-ce-este. Aşadar, „ştiinţă" înseamnă în general că obiectul, altceva, este [există] şi că fiinţa lui este conexată cu fiinţa mea. Eu pot şti şi ceea ce este [acest ceva] din intuiţie nemijlocită sau ca rezultat al reflexiei, dar cînd spun: „ştiu", ştiu numai fiinţa lui, restul sînt apoi determinaţii mai precise, calităţi, care apar ca unele ce sînt. Se întrebuinţează „a şti" şi ca „a avea reprezentare" dar e cuprinsă aci totdeauna aserţiunea că conţinutul există. Aşadar, „a şti" este comportare abstractă. Dimpotrivă, spunem că cunoaştem cînd ştim despre un ce universal, însă pe care-l sesizăm şi potrivit determinaţiei particulare a lui. Cunoaştem natura, spiritul, dar nu o casă; natura, spiritul sînt ceva universal, casa e ceva particular, iar conţinutul bogat al acestora [natură, spirit] îl cunoaştem potrivit raportării reciproce necesare a lor. Considerată mai de aproape, această ştiinţă este conştiinţă, dar cu totul abstractă, pentru noi activitate abstractă a eului. O cunoştinţă oarecare se referă deja la un conţinut particular, determinat. Această ştiinţă este prin urmare numai atît: există un conţinut oarecare, ea este raportarea abstractă a eului la obiect, indiferent care este conţinutul. Ştiinţă şi conştiinţă este unul şi acelaşi lucru, numai că conştiinţa este totodată o determinaţie mai precisă a obiectului. A avea cunoştinţă sau intuiţie, sau cunoaştere se referă deja la o determinaţie mai bogată, nu simplu la cea abstractă a lui „a şti"r «4 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

care este activitatea simplă, abstractă a eului. Sau, ştiinţa nemijlocită este altceva decît gîndirea luată în sens cu totul abstract. însă gîndirea este şi activitate identică cu sine a eului. Gîndirea în general este ştiinţa nemijlocită. Mai precis, gîndirea este ceva în care obiectul acestui ceva are şi determinaţia unui ce abstract, este activitatea universalului. Această gîndire este conţinută în totul oricît «8 de concret ne-am comporta, dar o numim numai gîndire fiindcă conţinutul are determinaţia unui abstract, a unui general. Aici ştiinţa nu este deci ştiinţă nemijlocită despre un obiect corporal, ci despre Dumnezeu, Dumnezeu este obiectul cu totul general, nu e o particularitate oarecare, este personalitatea cea mai generală. Ştiinţă nemijlocită despre Dumnezeu este ştiinţa nemijlocită despre un obiect care este cu totul general, încît numai produsul este nemijlocit, aceasta este gîndire. Ştiinţă nemijlocită despre Dumnezeu este gîndire despre Dumnezeu, deoarece gîndirea este

activitatea pentru ■care este [există] generalul. Dumnezeu încă nu are aici conţinut, nu are altă semnificaţie, el nu este doar ceva sensibil, este numai ceva general, astfel ştim despre el ca de ceva ce nu ţine de intuiţia nemijlocită. Această ştiinţă nemijlocită despre Dumnezeu este absolut numai gîndirea, aceasta este generalul sau universalul ca activ, iar gîndirea, fiind activă şi raportîndu-se nemijlocit, gîndeşte ceea ce gîndeşte ca general, străbate prin particular. Cînd conchidem, plecăm de la materiale şi determinaţii particulare distincte şi le transformăm în ceva general; aceasta este gîndirea mijlocitoare, însă generalul simplu, generalul nedeterminat este produsul ei nemijlocit; gîndire pură este conţinutul care este gîndirea însăşi, în felul acesta ea se raportează nemijlocit. Avem un mod-nemijlocit tocmai ca atunci cînd întrebăm : ce simte sentimentul, ce vede intuiţia ? — este ceva simţit şi ceva intuit, numai tautologii goale. Din cauza tautologiei, raportul este un raport nemijlocit. Prin urmare, ştiinţa despre Dumnezeu nu vrea să spună altceva decît că eu îl gîndesc pe Dumnezeu. Acum, restul este de adăugat : acest conţinut al gîndirii, acest produs este [există], el este un ce existent, Dumnezeu nu e numai gîndit, •ci el este, el nu e numai determinaţie a universalului. De-acum trebuie să dăm socoteală plecînd de la concept, să vedem cum B. RELIGIA

65

primeşte universalul determinaţia că el este. Că Dumnezeu «9 are o semnificaţie mai bogată, se va arăta mai încolo. Trebuie să ne raportăm la Logică şi să vedem ce înseamnă „fiinţă" (Sein). „Fiinţa" (8ein) este generalitatea luată în sensul ei gol, cel mai abstract, este pura raportare la sine, fără altă reacţie spre exterior sau spre interior. „Fiinţa" este generalitatea ca generalitate abstractă. Generalul este esen-ţialmente identitate cu sine; aceasta este şi „fiinţa", ea este simplă. Determinaţia generalului conţine îndată raportarea la singular; această particularitate mi-o pot reprezenta ca fiind în afara generalului, sau mai adevărat ca fiind înăuntrul acestuia. Generalul este şi această raportare la sine, această universalitate în ceea ce e particular. „Fiinţa" îndepărtează orice relaţie, orice determinaţie care este concretă, ea este fără altă reflectare, fără raportare la altceva. „Fiinţa" este astfel conţinută în general, şi cînd spun: generalul este [există], exprim şi raportarea ei uscată, pură, abstractă la sine, [exprim] acest mod-de-a-fi-nemijlocit care este „fiinţa". Generalul nu este ceva nemijlocit în acest sens, el trebuie să fie şi un ce particular, generalul trebuie să fie şi în el [în particular] însuşi, această activitate ca particular nu este ceea ce e abstract, nemijlocitul. Dimpotrivă, nemijlocitul abstract, această aspră raportare la sine, este exprimat cu „fiinţa". Aşadar cînd spun că acest obiect este [există], am exprimat culmea supremă a uscatei abstracţii; aceasta e determinaţia cea mai goală şi mai săracă. Ştiinţa este gîndire şi aceasta este generalul şi conţine determinaţia generalului abstract, modul-de-a-fi-nemijlocit al „fiinţei"; aceasta este sensul ştiinţei nemijlocite. Sîntem astfel în logica abstractă; aceasta se întîmplă totdeauna aşa cînd credem că sîntem pe teren concret, pe terenul conştiinţei nemijlocite, însă acesta este cel mai sărac în gînduri, iar cele pe care le conţine sînt cele mai plate, cele mai goale. Se dă dovadă de cea mai mare neştiinţă cînd se crede că ştiinţa nemijlocită ar fi în afara regiunii gîndirii; ne batem în jurul nostru cu astfel de distincţii şi, considerate mai de aproape, ele dispar împreună. în primul rînd, să întrebăm deci prin ce diferă ceea ce 70 ştiu la nivelul conştiinţei nemijlocite de altceva ce ştiu? Nu ştiu încă nimic decît doar că generalul este [există]; ce alt c. 379

66 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

conţinut are Dumnezeu vom arăta în cele următoare, poziţia conştiinţei nemijlocite nu ne oferă mai mult. Poziţia iluminismului este aceea că nu-l putem cunoaşte pe Dumnezeu, şi această poziţie coincide cu aceea a ştiinţei nemijlocite. Mai departe însă, Dumnezeu este un obiect al conştiinţei mele, îl deosebesc de mine, el este altceva decît mine, şi' eu altceva decît el. Cînd

comparăm alte obiecte între ele după ceea ce ştim despre ele, ştim despre ele şi că : sînt [există], şi că sînt altceva decît noi, sînt pentru ele însele, că sînt ceva general sau şi că nu [sînt ceva general], că sînt ceva general şi în acelaşi timp ceva particular, avînd un oarecare conţinut determinat. Peretele este [există], e un lucru, lucrul este ceva general, şi atît ştiu şi despre Dumnezeu. Despre alte lucruri ştim mult mai mult; dar dacă facem abstracţie de toate determinaţiile lor, să zicem, numai de determma-ţiile amintitului perete, [atunci avem] : el este [există], acă ştim despre el tot atît de mult ca despre Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu a fost numit în chip abstract ,,ens". Dar acest „ens" este tot ce e mai gol, în timp ce ceilalţi „ens" se dovedesc a fi cu mult mai plini. Am spus că Dumnezeu este [există] în ştiinţa nemijlocită ; aşa şi noi; îi revine acest modnemijlocit al fiinţei. Toate celelalte lucruri concrete, empirice sînt [există] şi ele, sînt identice cu sine, aceasta este în chip abstract fiinţa lor ca fiinţă. Această fiinţă le este comună cu mine, însă obiectul ştiinţei mele este astfel făcut încît eu pot să-i suprim şi fiinţa sa, numai să mi-l reprezint, să cred în el, dar acest obiect de credinţă este fiinţă numai în conştiinţa mea. Că această gene- ralitate şi această determinaţie a modului-nemijlocit se despart şi trebuie să se despartă una de alta. Această reflexie trebuie să se producă, fiindcă sîntem doi şi trebuie să fim deosebiţi, altfel am fi una, adică trebuie să i se adauge unuia o determinaţie care celuilalt nu-i revine. O astfel de determinaţie este fiinţa ; eu sînt; celălalt, obiectul, nu este deci; fiinţa o iau asupra mea, de partea mea : de existenţa mea nu mă îndoiesc, de aceea, la celălalt ea este suprimată. întrucît fiinţa este numai fiinţa obiectului, astfel încît obiectul este numai această fiinţă ştiută, îi lipseşte o fiinţă în sine, obţinmd-o abia în conştiinţă ; [această fiinţă] este ştiută numai ca fiinţă ştiută şi nu B. RELIGIA 67

ca una care fiinţează în sine şi pentru sine însăşi. Numai eul este [există], obiectul nu. Desigur, pot să mă îndoiesc de toate, dar nu de fiinţa mea proprie, fiindcă eul este cel ce se îndoieşte, îndoiala însăşi. Cjnd îndoiala devine obiectul rprloiftTTj, cînd cel ce se îndoieşte se îndoieşte de însăşi îndoiala sa, .indor iala dispare. Eul este nemijlocită raportare la sine însuşi; în eu este fiinţă. în eu fiinţa este absolut în mine însumi; eu pot face abstracţie de toate, de gîndire nu pot însă face abstracţie, fiindcă abstractizarea este însăşi gîndirea, este activitatea universalului, raportarea simplă la sine. în abstractizarea însăşi este fiinţa, eu pot să mă sinucid, dar aceasta este libertatea de a face abstracţie de existenţa mea. Eu sînt, în eu este deja conţinut „sînt". Arătînd cum obiectul, Dumnezeu, este fiinţa, luăm asupra noastră fiinţa; eul şi-a arogat sieşi fiinţa, care a dispărut din obiect; dacă e să fie proclamat şi acesta ca fiinţînd, trebuie să fie indicat un temei. Trebuie să se arate că Dumnezeu este în fiinţa mea şi astfel exigenţa este să fie arătată — dat fiind faptul că noi ne aflăm aici în domeniul empiriei şi al observaţiei — starea în care Dumnezeu este în mine, în care nu sîntem doi, ceva observabil, unde deosebirea dispare, 72 unde Dumnezeu este în această fiinţă care îmi rămîne mie în timp ce sînt: un mod în care ceea ce era pînă acum obiect este neseparat de mine ca unul ce fiinţez. Acest loc este numit sentiment. 2. Vorbim despre sentimentul religios şi spunem că în acesta ne este dată credinţa în Dumnezeu, că acesta este acel teren intim unde sîntem absolut siguri că este [există] Dumnezeu. Despre certitudine am vorbit deja. Această certitudine înseamnă că sînt afirmate două fiinţe în reflexie ca o unică fiinţă. Fiinţa este raportarea abstractă la sine, sînt acum două fiinţe, dar ele sînt numai o unică fiinţă şi această nedespărţită fiinţă este fiinţa mea; aceasta este certitudinea. Această certitudine este, cu un conţinut mai concret, sentimentul, şi acest sentiment este înfăţişat ca temei al credinţei în Dumnezeu şi al ştiinţei despre el. Ceea ce este în sentimentul nostru numim ştiinţă şi astfel este [există] Dumnezeu ; în felul acesta, sentimentul obţine poziţia temeiului. Forma ştiinţei este primul lucru, apoi deosebirile, şi prin aceasta apar diferenţele între cei doi [termeni] în reflexia că fiinţa este fiinţa mea,

68 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI B. RELIGIA 69

îmi revine mie. Şi aici rezidă deci nevoia ca în această fiinţă pe care mi-o confer să fie şi obiectul; acesta este aşadar sentimentul ; la sentiment sîntem trimişi în felul următor : Eu simt ceva dur; cînd vorbesc aşa, „eu" este unul [din termeni], al doilea este un ceva, sînt doi [termeni]. Expresia conştiinţei, ceea ce este comun, e duritatea. Este duritatea în sentimentul meu şi dur este şi obiectul. Acest ce comun există în sentiment, obiectul mă atinge, iar eu sînt plin de modulde-a-fi-determinat al lui. Cînd spun: eu şi obiectul, ambii sînt încă pentru sine; abia în sentiment dispare dubla lor fiinţă. Modul-determinat al obiectului devine al meu; întrucît celălalt rămîne independent, el nu este simţit, nu e gustat. 78 Acesta este modul formal al sentimentului. Care este mai departe conţinutul sentimentului pe poziţia empirică ? Sentimentul ca atare este încă modnedeterminat. Sentimentul ne trimite îndată la modul-determinat al său, ne aminteşte de ce fel este el. Acesta este ceea ce apare ca şi conţinut. Sentimentul poate avea cel mai divers conţinut, avem sentimente despre ceea ce este just, nejust, despre Dumnezeu, culoare, sentimente de ură, de duşmănie, de bucurie etc. Se afla în ele conţinutul cel mai contradictoriu; cel mai abject şi cel mai sublim, cel mai nobil conţinut îşi găseşte loc în sentiment. Este fapt de experienţă că sentimentul are cel mai întîmplător conţinut; acesta poate fi cel mai adevărat şi cel mai rău. Dacă este în sentiment, Dumnezeu nu e de loc avantajat faţă de ceea ce este cel mai rău, ci în sentiment creşte pe acelaşi sol cea mai împărătească floare alături de cea mai prolifică buruiană. Eaptul că un conţinut se află în sentiment nu constituie pentru el însuşi nimic excelent. Fiindcă în sentimentul nostru pătrunde nu numai ceea ce este real, existent, ci ceea ce este inventat, mincinos, tot ce e bun şi tot ce este rău; tot ce este real şi tot ce nu este real există în sentimentul nostru, contrarele sînt în el. Toate născocirile de obiecte le simt, pot să mă entuziasmez pentru ceea ce este nedemn. Am speranţă, speranţa este un sentiment, în ea este, ca în sentimentul fricii, ceea ce ţine de viitor, nemijlocit ceva ce nu este încă, eventual abia poate fi, eventual nu va fi niciodată. Tot astfel mă pot însufleţi pentru trecut, dar şi pentru ceva ce nici n-a fost şi nici nu va fi. Pot să-mi închipui că sînt un mare om destoinic şi capabil să sacrific totul pentru dreptate, pentru părerea mea, pot să-mi închipui că am fost de mult folos, că am creat mult, dar problema este dacă toate acestea şi sînt adevărate. Depinde de conţinutul său dacă sentimentul meu este de bună calitate, dacă este bun. Faptul că acest conţinut este în sentiment nu are importanţă, fiindcă în sentiment este şi ceea ce este cel mai rău. Existenţa unui conţinut nu depinde iarăşi de faptul că el este în sentiment, deoarece imaginarul, care n-a existat niciodată şi nu va exista 74 niciodată, există în el. Prin urmare sentimentul este o formă pentru orice conţinut posibil şi acest conţinut nu primeşte în sentiment nici o determinaţie, forma este capabilă de orice conţinut. Sentimentul este forma în care conţinutul este pus ca total accidental. Acest conţinut poate fi pus de bunul plac al meu, de liberul meu arbitru, sau de natură, în sentiment sînt eu cel mai dependent. Arbitrarul, bunul plac, este de asemenea accident; aaşdar conţinutul are în sentiment forma că el nu este determinat în sine şi pentru sine, nu este pus [afirmat] de general, de concept. De aceea, conţinutul este în esenţa sa particularul, limitatul; astfel este indiferent că el este acesta, poate fi şi un alt conţinut în sentimentul meu. Aşadar cînd se demonstrează fiinţarea lui Dumnezeu în sentimentul nostru, fiinţarea aceasta este în sentiment tot atît de accidentală ca oricare alta căreia i-ar putea servi ea. Aceasta o numim apoi subiectivitate, dar în sensul cel mai rău. Personalitatea, autodeterminarea, suprema intensitate a spiritului în sine este tot subiectivitate, însă într-un sens mai înalt, într-o formă mai liberă. Aici însă, subiectivitatea înseamnă numai accidentalitate. Adesea ne referim la sentimentul nostru cînd se termină y argumentele; un astfel de om trebuie lăsat în pace, fiindcă, odată cu apelarea la propriul sentiment, s-a rupt comunitatea dintre noi. Dimpotrivă, pe terenul gîndului, al conceptului sîntem pe acela al universalului, al raţionalităţii; aici avem înaintea noastră natura lucrului, asupra lui ne putem înţelege; lucrului ne supunem, el este ceea ce e comun; trecînd la sentiment, părăsim lucrul, ne retragem în sfera accidentalităţii noastre şi privim numai cum se înfăţişează lucrul înăuntrul ei. Sentimentul este apoi ceea ce omul are comun cu animalul, el este forma animală, senzorială. Deci cînd se arată 70

PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

ceea ce este dreptatea, moralitatea, Dumnezeu în sentiment, avem felul cel mai rău în care poate fi arătat un astfel de 75 conţinut. Dumnezeu este în chip esenţial în gîndire. Bănuiala că el este prin gîndire, numai în gîndire trebuie să ni se trezească deja prin faptul că numai omul are o religie, nu şi animalul. Totul în om, al cărui teren este gîndul, poate fi transpus în forma sentimentului. Dreptatea, libertatea, moralitatea îşi au rădăcina în determinaţia mai înaltă prin care omul nu este animal, ci spirit; toate acestea, aparţinînd unor determinaţii superioare, pot fi transpuse în forma sentimentului; totuşi sentimentul este numai formă pentru acest conţinut care aparţine unui cu totul alt teren. Astfel, noi avem sentimente ale dreptăţii, libertăţii, moralităţii, nu este meritul sentimentului că conţinutul său este acest conţinut veridic. Omul cultivat poate avea un sentiment adevărat despre dreptate, despre Dumnezeu, dar acest fapt nu-şi are originea în sentiment, ci omul îl datorează culturii gîndului, abia prin acesta există conţinutul reprezentării şi astfel sentimentul. Este o iluzie să pui în socoteala sentimentului adevărul, binele. Dar un conţinut adevărat nu numai că poate fi în sentimentul nostru, el şi trebuie să fie (în acest sentiment), cum, dealtfel, se spunea : trebuie să-l ai pe Dumnezeu în inimă. „Inimă" este deja mai mult decît sentiment; aceasta numai momentan, accidental, fugitiv; cînd spun însă că-l am pe Dumnezeu în inimă, sentimentul este declarat aici ca mod durabil, ferm al existenţei mele. Inima este ceea ce sînt eu; nu numai ceea ce sînt pentru moment, ci şi cea ce sînt eu în general pe această latură, ceea ce este caracterul meu. Forma sentimentului ca ceva general se chiamă apoi principii sau obişnuinţe ale fiinţei mele, mod ferm al felului meu de a acţiona. Dar, în biblie, se atribuie explicit inimii răul ca atare; astfel inima este şi sediul acestuia, al acestei particularităţi 76 naturale. Binele, eticul nu constă însă în aceea că omul îşi afirmă particularitatea sa, egoismul şi egotismul său; dacă face acest lucru, el este rău. Egotismul este răul, e ceea ce numim în genere inimă. Cînd deci cineva spune în felul acesta că Dumnezeu, dreptatea etc. trebuie să fie şi în sentimentul meu, în inima mea, prin aceasta exprimă numai că Dumnezeu, dreptatea etc. nu trebuie să fie numai reprezentate de mine, ci să fie inseparaB. RELIGIA 71

bil identice cu mine. Eu ca real trebuie să fiu astfel determinat, trebuie să fie propriu caracterului meu, modul general al realităţii mele trebuie să fie acesta, şi astfel este esenţial ca orice conţinut adevărat să fie în sentiment, în inimă. Aşadar religia trebuie să fie situată în inimă, şi acest mod este latura pe care individul este format în chip religios. Inima, sentimentul trebuie purificate, cultivate; această cultivare înseamnă ca altceva, superior, să fie şi să devie ceea ce este cu adevărat. Dar prin faptul că conţinutul este în sentiment, el nu este încă adevărat, nu este încă în sine şi pentru sine, nu este încă bun, excelent în sine. Sentimentul este punctul fiinţei subiective, accidentale. Este treaba individului să dea sentimentului său un astfel de conţinut adevărat. Dar o teologie care descrie numai sentimente se opreşte în empirie, în istorie şi-n accidentalităţile acestora, ea nu are încă de-a face cu gînduri care au un conţinut. Mai nou, nu se mai vorbeşte de inimă, ci de convingere; cu inima nu exprimăm încă decît caracterul nostru nemijlocit; însă cînd vorbim de acţiuni săvîrşite din convingere, spunem implicit că conţinutul este o putere care ne conduce, el este puterea mea şi eu a lui, ea este ceva lăuntric care se produce mai mult prin gîndire şi judecată. Cînd acţionez din convingere, acţionez intensiv din inimă. în ce mai priveşte cu deosebire concepţia că inima ar fi germenele acestui conţinut, ea poate fi cu totul admisă, dar cu aceasta n-am spus mult. Inima este izvorul, aceasta înseamnă eventual că este vorba de primul mod în care apare pentru subiect un astfel de conţinut, înseamnă locul, sediul lui. Omul 77 are, poate, mai întîi sentimentul religios, ori poate şi că nu-l are ; deci în

orice caz inima este germenele ; însă, ca la un bob de sămînţă vegetală care este primul mod de existenţă al plantei, tot astfel este şi sentimentul acest mod învelit. Acest bob de sămînţă cu care începe viaţa plantei este primul numai în fenomen, în mod empiric; dar bobul de sămînţă este de asemenea produs, rezultat, ceea ce e ultim, aşadar el este mod originar cu totul relativ; el este produs, este acest mod de a fi învelit al naturii arborelui, acest simplu bob de sămînţă este rezultat al vieţii în întregime dezvoltate a arborelui. în felul acesta este şi în sentiment acest întreg conţinut în acest mod învelit, în realitatea noastră, subiectivă; dar este cu totul atceva ca acest conţinut să aparţină ca atare sentimentului 72 PAKT. I. CONCEPTUL RELIGIEI

ca atare. Un conţinut ca : Dumnezeu, raport al omului faţă de Dumnezeu, dreptate, datorie este cel puţin determinat de sentiment, adus în faţa reprezentării. Dumnezeu este un conţinut în sine şi pentru sine general, tot aşa conţinutul dreptăţii, al datoriei este şi determinaţie a voinţei raţionale. Eu sînt voinţă, şi nu numai dorinţă, am nu numai înclinaţii: eul este universalul, ca voinţă sînt în libertatea mea, în însăşi generalitatea mea, în generalitatea autodeterminării mele; iar cînd voinţa mea este raţională, determinarea ei este în genere o determinare generală, o determinare conform conceptului pur. Voinţa raţională este foarte diferită de voinţa accidentală, de voinţa condusă de impulsuri şi înclinaţii accidentale; voinţa' raţională se determină pe sine potrivit conceptului său, iar conceptul, substanţa voinţei, este libertate pură, şi toate determinările voinţei, care sînt raţionale, sînt dezvoltări ale libertăţii, iar dezvoltările care provin din determinări sînt datorii v Un astfel de conţinut aparţine raţionalităţii, el este determinaţie prin conceptul pur, conform conceptului pur; acest conţinut aparţine aşadar şi gîndirii: voinţa este raţională numai întrucît este gînditoare. Ne închipuim că voinţa şi inte-78 ligenţa sînt două cutii şi că voinţa poate fi raţională şi deci morală fără gîndire. Tot astfel, am amintit deja privitor la Dumnezeu că acest conţinut aparţine şi gîndirii; terenul pe care acest conţinut este sesizat, precum şi produs, este gîndirea. Acum, cînd am numit sentimentul drept locul în care trebuie nemijlocit arătată fiinţarea lui Dumnezeu, n-am găsit aci fiinţa, obiectul Dumnezeu aşa cum l-am dorit, nu l-am găsit ca fiinţă liberă în sine şi pentru sine. Dumnezeu este [există], e de sine stătător în sine şi pentru sine, este liber ; această independenţă, această fiinţă liberă n-o găsim în sentiment, şi tot atît de puţin găsim conţinutul ca şi conţinut fiinţînd în sine şi pentru sine, ci în sentiment poate fi orice conţinut particular. Dacă sentimentul trebuie să fie adevărat, de natură autentică, el trebuie să fie aşa prin conţinutul său, dar sentimentul nu-l face pe acesta să fie astfel. Aceasta este natura acestui teren al sentimentului şi aceasta înseamnă determinaţiile ce-i aparţin. El este sentiment al unui conţinut oarecare şi este în acelaşi timp sentiment de sine. în sentiment ne gustăm totodată şi pe noi înşine, gustăm faptul de a fi plini de obiect. Sentimentul este ceva atît de agreat B. BELIGIA 73

deoarece omul îşi are în el înaintea sa particularitatea sa. Cine trăieşte în lucru, în ştiinţe, în domeniu practic se uită pe sine însuşi în obiect, nu are simultan şi sentiment; sentimentul este reminiscenţă a mea însămi, astfel cu particularitatea sa el este un minimum; dimpotrivă, vanitatea, complezenţa faţă de sine care nu iubeşte şi nu reţine nimic atît de mult ca pe sine însăşi şi vrea să rămînă numai la gustarea ei înseşi, face apel la propriul său sentiment şi, din această cauză, nu ajunge la gîndire şi acţiune obiectivă. Omul care n-are de-a face decît cu sentimente nu este încă împlinit, este un începător în cunoaştere şi-n acţiune etc. Trebuie aşadar să căutăm acum alt teren, în măsura în care, conform acestei poziţii, lucrul este posibil. în sentiment nu l-am găsit pe Dumnezeu nici potrivit fiinţei sale de sine stătătoare, şi nici conform conţinutului său. în ştiinţa nemijlocită obiectul nu era existent, ci fiinţarea lui

ţinea de subiectul ştiutor ; de aceea îşi găsea temeiul fiinţării sale în sentiment. Această insuficienţă ne sileşte să mergem mai departe spre a vedea în care conştiinţă găsim ceea ce corespunde religiei. Căutăm o regiune a conştiinţei unde fiinţa obiectului este existentă în sine şi pentru sine, unde obiectul are fiinţă proprie, unde apoi conţinutul să nu fie prezent numai ca un conţinut accidental, ci să fie în ferma unui mod-determinat absolut. Căutînd în care formă a conştiinţei găsim acest lucru, ni se oferă aceea a conştiinţei mai departe determinate; nu sîntem legaţi de formele ştiinţei nemijlocite şi de ale sentimentului religios, şi trecînd la conştiinţa mai determinată, nu depăşim încă poziţia empirică a simplei observaţii, poziţie pe care ne-am fixat-o. 79

b) FORMA REPREZENTĂRII

Această formă se referă Ia latura obiectivă; certitudinea este subiectivitate în general; certitudinea existenţei lui Dumnezeu, aci Dumnezeu este conţinut, obiect. Care este oare conţinutul certitudinii 1 Acesta este aci Dumnezeu; Dumnezeu este pentru om mai întîi în forma reprezentării, sau aceasta poate fi numită intuiţie. De intuiţie sensibilă nu este aici vorba ;. dacă o numim intuiţie interioară, ea este tot conştiinţă despre ceva, ceea ce înseamnă că avem în faţa noastră ceva obiectiv. 74 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

Faptul că conţinutul religios este mai întîi în formă de reprezentare are legătură cu cele mai dinainte în sensul că religia este conştiinţa adevărului absolut, aşa cum este acesta pentru toţi oamenii. Astfel religia este mai întîi în forma reprezentării. Aici este foarte important să cunoaştem deosebirea dintre reprezentare şi gînd şi concept şi să ştim ce-i este propriu reprezentării. Filozofia este transformare în forma conceptului a ceea ce este în formă de reprezentare; conţinutul este acelaşi, trebuie să fie acelaşi, adică adevărul. Pentru spiritul lumii în general, pentru spiritul omului, este adevărul; acest conţinut, acest substanţial nu poate fi altul pentru el cînd este în reprezentare sau cînd este cuprins în concept. Acelaşi conţinut care este mai întîi în forma reprezentării 80 este însă înălţat în forma gîndului, întrucît omul gîndeşte, întrucît nevoia gîndirii îi este esenţială. Aici apare dificultatea de a separa la un conţinut ceea ce este conţinut ca atare, gîadul, de ceea ce aparţine reprezentării ca atare. Reproşurile ce i se fac filozofiei se reduc la aceea că filozofia şterge formele care aparţin reprezentării. Gîndirea obişnuită nu are nici o conştiinţă despre această deosebire; adevărul fiind legat pentru ea de aceste determinaţii, gîndirea obişnuită crede că conţinutul este suprimat în general. Acesta este punctul general. Dar, se poate întîmpla ca şi o filozofie să aibă alt conţinut decît conţinutul religios al unei religii particulare, totuşi în mod obişnuit amintita transformare, transpunere este considerată ca schimbare totală, ca distrugere. Trebuie să considerăm mai de aproape aceste momente, să vedemj ce aparţine filozofiei şi ce ţine de modul reprezentării ca atare. Reprezentării îi aparţin forme sensibile, formaţii; pe acestea le putem distinge prin aceea că le numim imagini. Ele sînt forme sensibile luate din inuiţia sensibilă. Despre aceste imagini avem îndată conştiinţa că sînt numai imagini, că au o semnificaţie care este deosebită de ceea ce exprimă mai întîi 81 imaginea ca atare; avem conştiinţa că imaginea este ceva simbolic, alegoric, că avem în faţa noastră ceva dublu, o dată nemijlocitul şi apoi ceea ce este propriu-zis considerat ca interior faţă de primul, care este exteriorul. B. RELIGIA 75

Astfel, în religie sînt multe forme despre care ştim că sînt metafore. De exemplu, ,,fiu", „creaţie" sînt numai imagini, reprezentări despre un raport cunoscut, raport despre care ştim bine că nu trebuie luat cu sensul lui nemijlocit [propriu], că semnificaţia lui este un raport care e aproximativ aşa ceva şi că acest raport sensibil are în el ceva ce corespunde cel mai mult raportului pe care, propriu-zis, ni-l imaginăm cînd e vorba de Dumnezeu. însă omul exclusiv senzorial se opreşte pe această poziţie, îşi frămîntă prea puţin gîndul cu aşa ceva, iar contemporana teologie a sentimentului şi a intelectului nu ştie din parte-i nici ea ce să facă cu

toate acestea, ea aruncă, o dată cu imaginea, şi conţinutul de idei, sau reţine imaginea şi abandonează gîndul. Aşa se întâmplă cu multe reprezentări, luate din intuiţia sensibilă, nemijlocită sau din cea internă ; dacă, de exemplu, se vorbeşte despre mînia lui Dumnezeu, ştim curînd că aceasta nu este luată în sens propriu, [e vorba] numai de asemănare, de metaforă; tot aşa [cînd este vorba de] sentimentele de părere de rău, de răzbunare. Găsim apoi şi alegorii dezvoltate, Pro-meteu care formează oameni, cutia Pandorei — imagini care au o anume semnificaţie. Astfel, auzim despre un pom al cunoaşterii binelui şi răului. Cînd e vorba de mîncatul fructului începe deja să fie nesigur dacă acest pom trebuie să fie luat în sens propriu, istoric, ca ceva istoric, şi tot aşa mîncatul [fructului], sau atunci dacă acest pom trebuie considerat ca o imagine., Cînd se vorbeşte despre un pom al cunoaşterii binelui şi răului, lucrul este atît de contrastant, încît foarte curînd duce la cunoaşterea că nu e vorba de fruct sensibil, că pomul nu trebuie luat în sens propriu. Acesta este mod al reprezentării, este metaforicul. Dar, în ce priveşte sensibilul, aparţine modului reprezen- 82 tării şi ceea ce nu trebuie luat simplu ca imagine, ci drept ceva istoric ca atare. Poate fi ceva expus în chip istoric, dar noi nu-l prea luăm în serios, urmărim o astfel de istorisire în reprezentarea noastră, dar nu întrebăm dacă aşa ceva este lucru serios. Istoria lui Jupiter, ceea ce au făcut el şi ceilalţi zei, o ascultăm bucuros; ceea ce ne povesteşte Homer despre ei acceptăm fără să cercetăm mai departe, receptăm în acelaşi fel cum receptăm ceva istoric. însă există apoi şi elemente istorice care compun o istorie divină în aşa fel încît aceasta e să fie în sens propriu o istorie. 76 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

istoria lui lisus Cristos ; aceasta nu trece simplu ca mit în felul imaginativ, ci ca ceva absolut istoric. Aceasta este deci pentru reprezentare, este în modul reprezentării, dar aşa ceva are şi o altă latură : are drept conţinut al său ceva divin, faptă divină, întîmplare divină, activitate absolut divină, şi aceasta este interiorul, adevărul, substanţialul acestei istorii şi este tocmai ceea ce formează obiectul raţiunii. Acest dublu sens există în genere în orice istorie, încît un mit, oricare ar fi el, are în sine o semnificaţie, o alegorie. Fără îndoială, există mituri în care fenomenul exterior este preponderent, dar de obicei un astfel de mit conţine o alegorie, asemenea miturilor lui Platon. în general orice istorie conţine această serie exterioară de întîmplări şi acţiuni, acestea însă sînt îmtîmplări ale unui om, ale unui spirit. Istoria unui stat este acţiune, faptă, destin ale unui spirit general, ale spiritului unui popor. Aceasta are în sine şi pentru sine deja un general, dacă o considerăm în sens superficial putem spune : se poate scoate o morală din orice istorie. Morala care se scoate din aceasta conţine cel puţin puterile etice esenţiale care au acţionat în acea istorie, care au produs-o : acestea sînt ceea ce este interior, substanţialul. Istoria are astfel această latură singularizată, are ceea ce este singular, individualizat la extrem, dar pot fi cunoscute în ea şi legile generale, puteri ale eticului. Acestea nu sînt pentru reprezentare ca atare, pentru aceasta istoria se înfăţişează în chipul în care ea apare ca istorie, aşa cum este ea ca fenomen. într-o astfel de istorie este ceva chiar şi pentru omul ale cărui gînduri concepute încă n-au primit elaborare precisă; el simte aceste puteri înăuntrul ei, are o conştiinţă nebuloasă a amintitelor puteri. în felul acesta se înfăţişează în esenţă religia pentru conştiinţa obişnuită, pentru conştiinţă în formaţia ei obişnuită. Ba este un conţinut care se prezintă mai întîi în formă sensibilă, ca o succesiune de acţiuni, de determinaţii sensibile care se succedă una după alta în timp, apoi în spaţiu una lingă alta. Conţinutul este empiric, concret, variat, legăturile sînt în parte de coexistenţă în spaţiu, în parte de succesiune în timp. însă un astfel de conţinut istoric are şi un interior ; este spirit în el care acţionează asupra spiritului; spiritul subiectiv atestă spiritul care este în conţinut; aceasta, totodată B. RELIGIA 77

prin recunoaştere obscură, fără ca acest spirit să fie format pentru conştiinţă. Această formaţie sensibilă aparţine reprezentării, aceasta, pe de altă parte, nu este sensibilă : aşa este o acţiune, o activitate, un raport în mod simplu, conţinutul spiritual reprezentat în chip simplu, de exemplu, creaţia, crearea lumii, aceasta este o reprezentare. Dumnezeu însuşi este o astfel de reprezentare, acest universal în genere determinat în chip felurit. însă în forma reprezentării Dumnezeii este în acest mod simplu, aici îl avem pe Dumnezeu de o parte, iar lumea o avem de altă parte. Cînd facem uz şi de expresia „activitate" din care a luat 8* naştere lumea, aceasta este, fără îndoială, ceva abstract, dar încă nu este concept. Orice conţinut spiritual, raport în general, de orice fel ar fi ele, principe, judecătorie etc, sînt reprezentări, însuşi spiritul este o reprezentare. Deşi aceasta provine din gîndire şi îşi are sediul şi terenul în gîndire, totuşi toate [cele acum menţionate] sînt reprezentare prin forma lor, încît ele sînt determinaţii aşa cum se raportă ele simplu la sine în forma independenţei. Cînd spunem : Dumnezeu este atotînţelept, atotbun, atot-drept, avem un anumit conţinut, fiecare dintre aceste determinaţii de conţinut este singulară şi de sine stătătoare; ,,şi", „şi" este modul de legare a reprezentării. Atotînţelept, atotbun «te. sînt şi ele concepte, însă neanalizate încă în sine, sînt diferenţe neinstituite [neafirmate] încă aşa cum se raportează ele una la cealaltă. întrucît conţinutul reprezentării nu este ceva ce ţine de imagine, ceva sensibil, istoric, ci este ceva spiritual, gîndit, acest conţinut este luat în raportare abstractă, simplă la sine. întrucît conţinutul cuprinde în sine, fără îndoială, deja determinaţii diferite, iar raportarea este numai exterioară, este instituită [afirmată] o identitate exterioară. „Se întâmplă ceva, se schimbă, este aceasta, apoi aceasta, apoi este aşa", aceste determinări au astfel mai întîi forma accidentalităţii. Aceste determinaţii sînt considerate clar, explicit, întrucît trecem la o treaptă mai înaltă şi mai întîi cele două determinaţii considerate pînă acum le luăm împreună şi le comparăm. 78 B. RELIGIA 79 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

în timp ce aveam forma sentimentului şi-n faţa ei forma reprezentării, şi sentimentul se referă la forma credinţei subiective, iar reprezentarea la ceea ce este obiectiv, la conţinut, lua naştere deja un raport între reprezentare şi sentiment. Eeligia este obiect al sentimentului, dar şi obiect al repre-6 zentării; astfel se poate ivi îndată întrebarea : trebuie oare să se înceapă de la reprezentare, iar sentimentele religioase sînt determinate, trezite de reprezentare, sau, dimpotrivă, începutul rezidă în sentimentul religios şi iau din acesta naştere reprezentările religioase ? Dacă se începe de la sentiment, în sensul că acesta este ceea ce e prim, originar, se spune : reprezentările religioase provin din sentiment, şi acest fapt este pe de o parte cu totul just. Sentimentele conţin această subiectivitate învelită [nedefinită], dar sentimentul este pentru sine atît de nedeterminat, încît poate conţine în el orice; astfel sentimentul nu poate fi ceea ce justifică conţinutul. Dacă este adevărat ceea ce este în sentiment, ar trebui să fie totul adevărat : cultul lui Apis etc. Reprezentarea conţine deja mai mult din ceea ce constituie conţinutul, modul-deter-minat al sentimentului. Acest conţinut este ceea ce are importanţă, el trebuie să se justifice pe sine. Astfel ţine deja mai mult de latura reprezentării ca să se legitimeze pe sine conţinutul, să se facă cunoscut ca adevărat. Avînd în vedere necesitatea reprezentării şi calea [care duce] prin reprezentare la inimă, la suflet, cultivarea religioasă începe de la reprezentare. Prin învăţătură, prin instruire, sentimentele sînt trezite, purificate, formate în inimă. Această trezire în inimă are în chip esenţial cealaltă latură, anume că modul-determinat originar rezidă în însăşi natura spiritului. Altceva este însă dacă acest mod-determinat în sine rezidă în esenţa, spiritului, şi altceva dacă ştim ceea ce sîntem. va să se adauge şi la sentiment conştiinţă, ca acesta să apară în conştiinţă, să fie simţit, este

nevoie de reprezentare. Pentru instruire este nevoie de doctrină, de pe această latură începe pretutindeni cultivarea religioasă. Dar acolo unde trebuie să considerăm ceea ce este propriuzis obiectiv în privinţa, modului-nemijlocit al subiectului avem : c) TREAPTA GÎNDIRII

Certitudinea [existenţei] lui Dumnezeu are şi forma gîn- 89 dirii, a convingerii. întrucît în legătură cu aceasta aducem înainte argumente [temeiuri] — raport ce aparţine gîndirii ca atare —, aici este vorba mai precis de convingere : Trebuie să fie acum arătat cum se deosebeşte gîndirea de forma reprezentării. Eeprezentarea are tot conţinutul spiritual şi sensibil în felul că acest conţinut este luat în determi-naţia sa în mod izolat. Forma gîndirii în genere este generalitatea, aceasta pătrunde şi înăuntrul reprezentării, aceasta are şi ea forma generalităţii în ea. însă aici considerăm gîndirea întrucît este reflexivă şi încă şi mai mult : conceptuală, întrucît nu e numai gînd în general, ci întrucît acesta este mai întîi reflexie şi apoi concept. 1. Mai întîi, aici trebuie avut în vedere că gîndirea dizolvă această formă a simplului în care se înfăţişează conţinutul în reprezentare ; a dizolva acest simplu înseamnă a sesiza în acest simplu determinaţii diferite şi a le arăta, încît acest simplu devine cunoscut ca ceva ce e în sine [constituit din] diverşi. Acest lucru îl vedem îndată ce întrebăm: ce este aceasta ? Albastru este o reprezentare sensibilă. Ce este albastrul? îl arătăm, ca să avem intuiţia lui; în reprezentare este deja conţinută această intuiţie. însă cu întrebarea de mai sus vrem să cunoaştem şi conceptul, vrem să cunoaştem albastrul ca raport al său în sine însuşi, determinaţii distincte şi umanitatea lor. Potrivit teoriei lui Goethe, albastrul este o unitate de clar şi obscur, şi anume astfel încît obscurul este fondul, iar ceea ce tulbură acest obscur altceva, ceva luminos, un mediu prin care vedem acest obscur. Cerul este noapte, întunecos, atmosfera este clară : prin acest mediu luminos vedem albastrul [cerului]. Ce este Dumnezeu ? Dreptate % astfel el este încă în forma simplităţii. Acum să-l gîndim; aici trebuie să fie indicate determinaţii diferite, a căror unitate, aşa-zis suma, mai precis : 87 idealitatea acestor determinaţii, constituie obiectul. Orientalii spun că Dumnezeu are o mulţime infinită de nume, adică de determinaţii; nu putem spune exhaustiv ce este el. Oînd trebuie să cuprindem conceptul de Dumnezeu, trebuie să dăm determinaţii diferite, să le reducem la un cerc 80 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

îngust, ca prin ele şi prin unitatea determinaţiilor obiectul să fie complet epuizat. 2. O proximă categorie este : întrucît ceva e gîndit, este pus în raport cu altceva, obiectul este cunoscut în sine însuşi ca raportare de diverşi unii la alţii, sau ca raportare a sa la un altceva pe care-l ştim în afara lui. în reprezentare avem determinaţii diferite, fie că ele aparţin unui întreg, fie că sînt aşezate una în afara celeilalte. Astfel, în gîndire pătrunde în conştiinţă contradicţia acestor determinaţii, care trebuie în acelaşi timp să constituie o unitate. Cînd se contrazic, nu pare că ele ar putea fi atribuite aceluiaşi Unu; conştiinţa despre această contradicţie şi rezolvarea ei aparţin gîndirii. Dumnezeu este bun, precum şi drept: astfel bunătatea contrazice dreptatea. Tot astfel: Dumnezeu, este atotputernic şi înţelept, el este puterea în faţa căreia totul dispare, nu este. Această negaţie a oricărui determinat este contradicţie a înţelepciunii : aceasta vrea ceva determinat, are un scop, e limitare a nedeterminatului, care este puterea. în reprezentare toate au loc una lîngă alta : omul este liber, dar şi dependent, există bine, dar şi rău în lume. în gîndire acestea sînt raportate unele la altele şi astfel contradicţia iese în evidenţă. 3. Intervine, în sfîrşit şi categoria necesităţii. în reprezentare este, există un spaţiu; gîndirea pretinde să cunoască necesitatea. Această necesitate constă în faptul că în gîndire un con-88 ţinut nu numai că este receptat ca fiind existent în mod-deter-minat simplu, în această raportare simplă la sine, ci acest conţinut este receptat în mod esenţial în raportare la altceva, este esenţialmente relaţie de diverşi.

Numim necesar raportul prin care cînd ceva este, e pus [afirmat] altceva, modul-determinat al primului ceva este numai întrucît este al doilea ceva, şi invers. Pentru reprezentare este [există] finitul, acesta este. Pentru gîndire finitul e îndată numai ceva care nu este pentru sine, ci pretinde pentru fiinţarea sa un altceva, este printr-un altceva. Pentru gîndire în general, pentru gîndirea determinată, mai precis pentru gîndirea conceptuală, nu există nimic nemijlocit. Modul-nemijlocit este categoria principală areprezentării, unde conţinutul este cunoscut în raportarea simplă a sa la sine. Pentru gîndire există numai ceva în care esenţial este mijloB. RELIGIA 8î

cirea. Acestea sînt determinaţiile abstracte, generale, este această diferenţă abstractă a reprezentării şi gîndirii religioase. Dacă considerăm acest lucru mai de aproape în legătură cu întrebarea din cîmpul cercetării noastre, aparţin, în această privinţă laturii reprezentării toate formele ştiinţei nemijlocite, credinţa, sentimentul etc. Această întrebare aparţine aici: religia, ştiinţa despre Dumnezeu, este o ştiinţă nemijlocită, sau este mijlocită? Ştiinţa mijlocită apare apoi mai precis în forma argumentelor existenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu este [există]. Despre această propoziţie, pe care o luăm mai întîi ca fapt, vorbeam pînă acum numai ca despre o formă a ştiinţei despre Dumnezeu, formă pe care mai întîi numai am descris-o. Eeligia este ştiinţa despre Dumnezeu şi ştiinţa că el este [există]. Trecînd acum la determinaţia gîndirii, la determinaţia necesităţii, apare o ştiinţă a necesităţii, o ştiinţă care pretinde absolut mijlocire şi conţine în sine mij-locire; astfel de ştiinţă se opune ştiinţei nemijlocite, credinţei, sentimentului etc. Este o concepţie foarte generală, o asigurare că ştiinţa despre Dumnezeu ar fi posibilă numai în fel nemijlocit, ea este un fapt al conştiinţei noastre; ea este astfel; avem o reprezentare despre Dumnezeu şi acesta nu este numai subiectiv în noi ci şi este. Se spune că religia, ştiinţa despre Dumnezeu, este numai credinţă, ştiinţa mijlocită trebuie exclusă, ea distruge certitudinea credinţei şi conţinutul a ceea ce este credinţa. Aici avem această opoziţie a ştiinţei nemijlocite şi mijlocite, însă mod-nemijlocit al ştiinţei şi mijlocire a ei sînt abstracţii unilaterale, şi una şi cealaltă. Părerea, presupoziţia noastră nu este aceea că ar trebui atribuită justeţea, atribuit adevărul în chip izolat uneia din ele cu excluderea celeilalte, uneia pentru sine, sau celeilalte, uneia dintre ele. în continuare vom vedea că adevărata gîndire, gîndirea conceptuală, le uneşte pe amîn-două în sine, nu o exclude pe una dintre cele două. Ştiinţei mijlocite îi aparţine inferenţa de la o determinaţie la alta, dependenţa, condiţionarea unei determinaţii de alta, forma reflexiei. Ştiinţa nemijlocită îndepărtează toate diferenţele, aceste moduri ale conexiunii, şi ea nu are decît un ceva simplu, o unică conexiune, ştiinţă, forma subiectivă, apoi : ,,este". întrucît ştiu sigur că Dumnezeu este [există], ştiinţa este conexiune între mine şi acest conţinut, fiinţa mea — pe cît 6 - c. 879

I 82 PART. I. CONCEPTUL RELrGIEI

de sigur sînt [că exist] tot pe atît de sigur este [există] Dumnezeu ; fiinţa mea şi fiinţa lui Dumnezeu este o unică conexiune şi relaţia este fiinţa: această fiinţă este simplă şi totodată şi dublă. în ştiinţa nemijlocită această conexiune este cu totul simplă, toate modurile raportului sînt exterminate. Mai întîi vrem noi înşine să concepem lucrurile în chip empiric, adică »o să ne situăm pe aceeaşi poziţie pe care stă ştiinţa nemijlocită. Aceasta este în general ceea ce numim ştiinţă empirică : ştiu de asemenea — este fapt de conştiinţă — că găsesc în mine reprezentarea lui Dumnezeu şi că el este [există]. Poziţia este : trebuie să aibă valoare numai empiricul, nu trebuie să depăşim ceea ce

descoperim în conştiinţă; nu se formulează întrebarea, cum ar fi necesar, că de ce găsesc ceea ce găsesc. Aceasta ar duce la cunoaştere, şi tocmai acesta este răul care trebuie evitat. Iată întrebarea empirică : există oare ştiinţă nemijlocită ? Ştiinţei mijlocite îi aparţine ştiinţa necesităţii: ceea? ce este necesar are o cauză, trebuie să fie — este esenţial altceva prin ce acest necesar este [există] şi fiinţînd acest altceva, fiinţează şi el însuşi [acest necesar] —, aici avem conexiune de diferiţi. Mijlocirea poate fi cea numai finită, de exemplu, efectul este privit ca ceva de o parte, iar cauza ca ceva de altă parte. Finitul este ceva dependent de altceva, el nu este în sine şi pentru sine prin el însuşi, pentru existenţa lui e nevoie de altceva. Fizic, omul este dependent, pentru a exista el are nevoie de o natură exterioară, de lucruri exterioare. Acestea nu sînt instituite de el, apar ca fiinţînd prin sine faţă de el, şi el se poate bucura de viaţa sa numai întrucît ele sînt [există] şi sînt utilizabile. .Mijlocirejîijsaiperjojtră a conceptului, a raţiunii, este o mijlocire cu sine însuşi. Mijlocirii îi aparţin "această deosebire şi legătură a doi ceva, şi aceasta e o astfel de legătură îneît unul dintre ceva este [există] numai întrucît este [există] celălalt. Dar această mijlocire este exclusă din forma modului-nemijlocit. Chiar dacă ne comportăm numai în chip exterior, nu există absolut nimic nemijlocit, nu este nimic căruia i-ar reveni numai BI determinaţia moduluinemijlocit cu excluderea determinaţiei mijlocirii, ci ceea ce este nemijlocit, este tot mijlocit şi modul-nemijlocit este în esenţă el însuşi mijlocit. B. RELIGIA

Lucrurile finite sînt acestea : sînt mijlocite; lucrurile finite sînt create, produse, mijlocite, ca fiul. Dacă pornim de la tatăl, acesta este mai întîi nemijlocitul, iar fiul este procreatul, mijlocitul. Tot ce este viu, întrucît este determinat ca procreator, începător, ca nemijlocit, este ceva creat. Mod-nemijlocit înseamnă fiinţă [existenţă] în general,, înseamnă această raportare simplă la sine : este nemijlocit întrucît înlăturăm raportul. Cînd determinăm ca efect această, existenţă ca atare, care în raport este una dintre laturile raportului, ceea ce e lipsit de raport este cunoscut ca ceva ce este nemijlocit. Tot ce există, în primul rînd finitul — încă nu vorbim de mijlocire cu sine însuşi — avînd nevoie pentru fiinţarea sa de un altceva, este deci mijlocit. Logicul este dialecticul unde fiinţa luată ca nemijlocită, este considerată ca ceva ce este neadevărat. Adevărul fiinţei este devenirea; devenirea este o determinaţie raportîndu-se la sine însăşi, e ceva nemijlocit, este o reprezentare cu totul simplă, dar ea conţine ambele determinaţii, fiinţa şi nefiinţa. Nu există nemijlocit, acesta este mai curînd numai înţelepciune a şcolii; nemijlocit există numai în acest intelect rău. Tot aşa stau lucrurile cu ştiinţa nemijlocită, cu -o anumită formă, cu un anumit fel de modnemijlocit; nu există nici o ştiinţă nemijlocită. Ştiinţa nemijlocită este acolo unde nu avem conştiinţa mijlocirii, dar [în fapt] ea este mijlocită. Avem sentimente, ceea ce este nemijlocit; avem intuiţie, care apare sub forma modului-nemijlocit. Dar, cînd avem de-aface cu determinaţii de ale gîndirii, nu trebuie să ne oprim la ceea ce i ea se pare la prima vedere cuiva, ci trebuie să vedem dacă de fapt aşa şi este. Cînd consider o intuiţie, eu sînt ştiinţa, intuirea, şi apoi este un altceva, un obiect sau un moddeterminat, dacă acesta nu e luat ca ceva obiectiv ci ca ceva subiectiv; eu sînt în senzaţie mijlocit numai prin obiect, prin modul-determinat al simţirii mele. Este totdeauna un conţinut, pentru aceasta e nevoie de două determinaţii. A şti este cu totul simplu, dar eu trebuie să ştiu ceva : dacă aş fi numai ştiinţă, nu aş şti absolut nimic. Tot astfel: vedere pură înseamnă a nu vedea nimic. Ştiinţa pură o putem numi nemijlocită, lucru simplu; dar cînd ştiinţa este reală, ea este ştiutor şi ştiut, aci avem raport şi mijlocire. • 8 4 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

Mai precis, acesta este cazul în privinţa ştiinţei religioase, care este în chip esenţial o ştiinţă mijlocită; însă tot atît de puţin ne este îngăduit să considerăm unilateral numai ştiinţa mijlocită ca ştiinţă reală, veritabilă. De orice religie ar fi cineva, ştie fiecare că el a fost crescut în ea, că

a primit instrucţie cu privire la ea. Această instruire, această educare îmi procură ştiinţa, ştiinţa mea este mijlocită prin doctrină, cultură ş.a.m.d. De altfel, vorbind despre religia pozitivă, ea este revelată, şi anume, într-un chip exterior individului; aici credinţa religiei este în mod esenţial mijlocită prin revelaţie. Aceste împrejurări, doctrina, revelaţia nu sînt accidentale, ci esenţiale; fără îndoială, ele se referă la un raport exterior, dar faptul că acesta este exterior nu înseamnă că este neesenţial. Să examinăm acum cealaltă latură, cea interioară, şi să uităm că credinţa, convingerea sînt ceva atît de nemijlocit; astfel sîntem pe poziţia de a le considera pentru sine. Aici aparţine cu deosebire afirmaţia ştiinţei nemijlocite că noi ştim nemijlocit despre Dumnezeu, că această ştiinţă este o revelare în noi. Acesta este un mare principiu pe care trebuie să-l reţinem în chip esenţial: rezidă aici gîndul că revelaţia pozitivă nu poate produce religie în sensul că aceasta ar fi un produs mecanic, ceva produs din exterior şi transpus în om. Aici se potriveşte vechea concepţie enunţată de Platon : omul n-ar învăţa nimic, el numai şi-ar aminti ceva pe care el l-ar purta în sine ; înseamnă a spune în chip exterior şi nu filozofic că omul îşi aminteşte un conţinut pe care l-a ştiut într-o stare a lui anterioară. Acolo la Platon acest lucru este înfăţişat mitic, dar este conţinut aci gîndul că religia, justeţea, eticul, tot ce e spiritual este numai trezit în om; el este spirit în sine, şi acestea trebuie să fie aduse în el la conştiinţă. Spiritul depune mărturie spiritului, această atestare este propria natură interioară a spiritului. Este aici această deter-minaţie importantă că religia nu e transpusă din exterior în om, ci ea rezidă în el însuşi, în raţiunea sa, în libertatea sa în general. Dacă facem abstracţie de acest raport şi considerăm ce este această ştiinţă, cum se înfăţişează acest sentiment religios, această autorevelare în spirit, aceasta este fără îndoială mod-nemijlocit, ca orice ştiinţă, dar modnemijlocit care conţine în sine şi mijlocire. B. RELIGIA

85

Ceva poate avea cu totul forma nemijlocitului, cu toate *ă este rezultat al mijlocirii. Cînd considerăm mai de aproape ştiinţa religioasă, ea se dovedeşte a fi nu numai raportare simplă a mea la obiect, ci această ştiinţă este mult mai concretă : toată această simplitate, ştiinţa despre Dumnezeu, este în sine mişcare, mai precis, este înălţare la Dumnezeu. Esenţial, noi declarăm religia ca această trecere de la un conţinut la altul, de la conţinutul finit la cel absolut, infinit. Această trecere, prin care este exprimat ceea ce are propriu mijlocirea, este de natură dublă : de la lucruri finite, lucruri ale lumii, sau de la finitatea conştiinţei noastre şi de la fini- 9 tatea necesară în genere pe care o numim „noi" — eu, acest subiect particular — la infinit, acest infinit determinat mai precis ca Dumnezeu; celălalt fel de trecere are laturi mai abstracte, care se comportă potrivit unei opoziţii mai adinei, mai abstracte. Aici o latură este determinată ca Dumnezeu, infinitul în general ca ceva ştiut de noi, iar cealaltă latură, la care trecem, «ste modul-determinat ca ceva obiectiv în genere, sau ca existent, în prima trecere, ceea ce este comun e fiinţa, şi acest conţinut al ambelor laturi ale raportului este afirmat ca finit şi ca infinit; în a doua [trecere] ceea ce este comun este infinitul, şi acesta este afirmat în forma subiectivului şi obiectivului. Trebuie să fie considerat acum raportul ştiinţei despre Dumnezeu în sine însuşi. Ştiinţa este raport m sine însuşi, Taport mijlocit, este sau mijlocire prin altceva, sau mijlocire în sine, mijlocire în general, fiindcă aci are loc raportarea mea la un obiect, la Dumnezeu, care este un alt ceva. Eu şi Dumnezeu sîntem deosebiţi unul de altul; dacă am fi amîndoi una, aceasta ar fi raportare nemijlocită, lipsită de mijlocire, unitate lipsită de raportare, adică lipsită de diferenţă. Fiind ambii deosebiţi, unul nu este ceea ce este celălalt. însă, dacă totuşi sînt raportaţi unul la celălalt, dacă, cu toată deosebirea lor, au totodată şi identitate, această identitate este ea însăşi deosebită de deosebirea lor, este ceva deosebit de aceşti doi, deoarece altfel ei n-ar fi diferiţi. Ambii sînt deosebiţi, unitatea lor nu este ei înşişi; prin ceea ce ei sînt una, este ceea ce face ca ei să nu fie diferiţi; dar ei sînt diferiţi, prin urmare unitatea lor este deosebită de deosebirea

lor. Mijlocirea este deci mai precisă într-un al treilea 86 PAET. I. CONCEPTUL RELIGIEI

ceva faţă de ceea ce e diferit, avem astfel un silogism : doi diferiţi şi un al treilea ceva care îi îmbină, în care ei sînt mijlociţi, sînt identici. 95 Cu aceasta pare aşadar nu numai evident, ci rezidă în lucrul însuşi că atunci cînd se vorbeşte de ştiinţa despre Dumnezeu, este îndată vorba de forma unui silogism. Ambii termeni sînt diferiţi şi sînt o unitate în care ambii sînt instituiţi printr-un al treilea [termen] în unitate, aceasta înseamnă silogism. Trebuie deci să vorbim mai precis despre natura ştiinţei despre Dumnezeu, ştiinţă care în sine este, esenţial, mijlocită. Forma mai precisă a ştiinţei despre Dumnezeu se înfăţişează sub forma dovezilor despre existenţa lui Dumnezeu : aceasta este ştiinţa despre Dumnezeu prezentată ca ştiinţă mijlocită. Nemijlocit este numai ceea ce este unul, unul abstract. Argumentele despre existenţa lui Dumnezeu reprezintă ştiinţa despre Dumnezeu fiindcă ele conţin în sine mijlocire. Aceasta este însăşi religia, ştiinţa despre Dumnezeu. Explicarea acestei ştiinţe, care este mijlocită, este explicare a religiei înseşi. Dar această formă a argumentelor are, fără îndoială, ceva eronat în ea, dacă această ştiinţă este înfăţişată ca argumentare a existenţei lui Dumnezeu. împotriva acestei argumentări s-a îndreptat critica, însă momentul unilateral al formei, prezent în această ştiinţă mijlocită, nu anulează întregul lucru. Este necesar să acordăm din nou consideraţie argumentelor despre existenţa lui Dumnezeu înlăturînd ceea ce este nepotrivit în ele. Avem : Dumnezeu şi existenţa sa — existenţa este fiinţa determinată finită, fiinţa lui Dumnezeu nu este în vreun fel oarecare fiinţă limitată; existenţa este luată şi într-un sens determinat. Aşadar avem : Dumnezeu în fiinţa sa, în realitatea, în obiectivitatea sa, iar dovedirea are scopul să ne arate legătura dintre cele două determinaţii, deoarece ele sînt diferite, nu sînt nemijlocit una. Nemijlocit este orice în raportarea sa la sine, Dumnezeu ca Dumnezeu, fiinţa ca fiinţă. A dovedi înseamnă că aceşti mai întîi diverşi au şi o legătură, o identitate, nu identitate pură, aceasta ar fi modnemijlocit, ceva de-acelaşi-fel. A arăta» 66 legături înseamnă a demonstra în genere, aceste legături pot fi de diferite feluri şi cînd e vorba de dovedire este nedeterminat de ce fel de legături este vorba. B. RELIGIA 87

Există legătură cu totul exterioară, mecanică : vedem că un acoperiş este necesar pentru pereţi, casa are această deter-minaţie contra intemperiilor etc.; se poate spune : este dovedit că o casă trebuie să aibă acoperiş, scopul este ceea ce leagă pereţii cu acoperişul. Acestea merg, fără îndoială, împreună, este aici legătură, dar în acelaşi timp avem conştiinţa că această legătură nu se referă la fiinţa acestor obiecte : faptul că lemnul şi ţiglele constituie acoperişul nu priveşte fiinţa lemnului, acoperişul constituie pentru ele o legătură pur exterioară. Aici dovedirea constă în a arăta o legătură între determinaţii pentru care legătura însăşi este exterioară. Există apoi alte legături care rezidă în lucrul însuşi, în însuşi conţinutul lui. Acesta este, de pildă, cazul la teoremele geometrice. Cînd este vorba de un triunghi drept, avem prezent îndată un raport între pătratul ipotenuzei şi pătratele catetelor. Aceasta este necesitate a lucrului, aici nu este raportare a unor ceva pentru care legătura este exterioară, ci aici ceva nu poate fi fără alt ceva, aici o dată cu un ceva este pus şi celălalt ceva. Dar în această necesitate, felul nostru de a pătrunde în necesitate este deosebit de legătura determinaţiilor prezente în lucrul însuşi, este alta decît aceea care este în natura lucrului. Noi tragem linii ajutătoare : nimănui nu-i va trece prin minte să spună că, pentru a avea 3 unghiuri = 2 unghiuri drepte, un triunghi s-ar angaja în mişcarea de prelungire a unuia dintre unghiurile sale şi că abia astfel ar reuşi să dovedească această egalitate. Aici este judecata noastră; mijlocirea pe care o parcurgem şi mijlocirea în lucrul însuşi sînt distincte una de alta. Construcţia şi demonstraţia sînt numai pentru uzul cunoaşterii noastre subiective; acestea nu sînt mod obiectiv, 97 încît lucrul ar ajunge la acest raport prin această mijlocire, ci numai noi ajungem prin această mijlocire la înţelegere; avem aici numai necesitate subiectivă, şi nu legătură, mijlocirea în obiectul însuşi. Acest fel de demonstrare, aceste legături sînt nemulţumitoare îndată pentru ele însele cu privire la ştiinţa despre Dumnezeu, la legătura determinaţiilor lui Dumnezeu în sine şi la legătura dintre ştiinţa noastră despre Dumnezeu şi deter-minaţiile lui.

Mai precis, ceea ce este nesatisfăcător se înfăţişează astfel: in sus-menţionata mişcare a necesităţii subiective plecăm de 83 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

la anumite prime determinaţii, de la unele care ne sînt deja cunoscute. Aici avem presupoziţii, anumite condiţii că triunghiul este dreptunghiular. Premerg anumite legături, iar noi arătăm în astfel de demonstrări că dacă este [există] această determinaţie, este [există] şi aceea, adică facem rezultatul dependent de condiţii date, deja existente. Eaportul este acesta : acel ceva la care ajungem este prezentat ca ceva dependent de presupoziţii. Demonstrarea geometrică, ca una ce se mişcă numai pe planul intelectului, este, fără îndoială, cea mai perfectă, este demonstrarea ce ţine de intelect cea mai consecvent înfăptuită în sensul că ceva este arătat ca fiind dependent de un alt ceva. Aplicînd-o la fiinţa lui Dumnezeu, apare îndată nepotrivirea de a căuta să arăţi la Dumnezeu o astfel de legătură. Această nepotrivire apare anume mai ales în prima mişcare sws-menţionată pe care am numito înălţare la Dumnezeu, astfel încît dacă o concepem în forma demonstraţiei, avem raportul conform căruia finitul ar ii baza din care se demonstrează fiinţa lui Dumnezeu ; în această legătură fiinţa lui Dumnezeu apare ca o consecinţă, ca dependentă de fiinţa finitului. Aici se vădeşte nepotrivirea acestei înaintări pe care o numim demonstrare cu ceea ce ne reprezentăm despre Dumnezeu, 93 anume că el este tocmai ceea ce este nederivat, ceea ce fiinţează absolut în sine şi pentru sine. însă eroare ar fi dacă am crede că prin această obiecţie am fi arătat în genere că această mişcare este fără valoare; aceasta ar fi tot o unilateralitate care contrazice îndată conştiinţa generală a omului. Omul contemplă lumea şi, fiind gînditor, fiind raţional şi nedescoperind în natura accidentală a lucrurilor nici o mulţumire, se înalţă de la finit la ceea ce e absolut necesar şi spune : finitul fiind ceva accidental, trebuie să fie ceva necesar în sine şi pentru sine, care este temei al acestei accidentalităţi. Aceasta este mişcare a raţiunii omeneşti, a spiritului uman. Tot astfel oamenii vor merge totdeauna pe această cale mai concretă: fiindcă există viaţă în lume, care este pentru natura sa vie organizată în sine ca viaţă, care este o astfel de concordanţă a diferitelor ei părţi, şi fiindcă aceste fiinţe vii au de asemenea nevoie de obiecte exterioare, de aer etc. care sînt independente de primele; fiindcă acestea, nefiind instituite prin B. RELIGIA

ele însele, concordă astfel unele cu altele, trebuie să fie un temei interior al acestei concordanţe. Această concordanţă este în sine şi pentru sine: această concordanţă presupune o activitate care a produs-o, o activitate desfăşurîndu-se potrivit unor scopuri. Aceasta este ceea ce se numeşte a admira înţelepciunea lui Dumnezeu în natură, acest ce admirabil al organismului viu şi acordul obiectelor exterioare cu el: de aci se ridică omul la conştiinţa de Dumnezeu. Dacă ne închipuim, în cazul că contestăm forma dovezilor existenţei lui Dumnezeu, că acestea s-ar fi învechit şi-n ce priveşte conţinutul lor, ne înşelăm. însă conţinutul nu este, fără îndoială, prezentat în puritatea lui. Această insuficienţă poate fi făcută observabilă şi astfel. Se spune că argumentele te lasă rece, ai de-a face cu un " conţinut obiectiv, poţi înţelege că aceasta ori aceasta este aşa, dar cunoaşterea este exterioară, această înţelegere rămîne numai ceva exterior, acest mers e prea obiectiv, avem convingere rece, înţelegerea aceasta nu este în inimă, această convingere trebuie să se producă în suflet. în acest reproş al insuficienţei rezidă opinia că tocmai această mişcare trebuie să fie propria noastră înălţare şi nu să ne comportăm numai contemplativ faţă de o legătură între determinaţii exterioare, ci trebuie să se înalţe spiritul simţitor, credincios, spiritul în general. Trebuie să existe în această mişcare mişcarea spirituală, mişcarea noastră înşine, a ştiinţei noastre, şi ne scapă toate acestea dacă spunem că această mişcare este o legătură exterioară de determinaţii. Ajungem acum mai aproape de rezultatul cercetării noastre. Am sesizat gîndirea în care se va

găsi şi-n care vom ajunge la ceea ce căutăm, adică la gîndul determinat al religiei. Dar gîndirea însăşi, aşa cum este ea ca ştiinţă, ca demonstrare, aşa cum am descoperit-o în cele din urmă, are laturi diferite. Noi plecăm aici din nou mai întîi de la observarea conştiinţei, spre a vedea cum se formează în ea conţinutul Dumnezeu. în conştiinţă, întrucît ştiu de un obiect şi sînt reflectat în mine faţă de acesta, ştiu obiectul ca pe al meu altceva; de aceea mă ştiu ca fiind limitat prin el şi finit. Ne descoperim mărginiţi; aceasta este acea determinaţie; despre aceasta pare că nu mai e nimic altceva de spus : descoperim pretutindeni un sfîrşit, o limită, sfîrşitul unui ceva este acolo unde începe alt ceva. 90 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

Deja prin faptul că avem un obiect sîntem finiţi, unde începe acesta, eu nu sînt, deci sînt finit. Ne ştim finiţi pe multiple laturi. Pe latura fizică, viaţa este finită, ca viaţă sîntem dependenţi exterior de alţii, avem trebuinţe etc. şi avem conştiinţa acestei bariere. Sentimentul îl avem comun cu animalele. Planta,, 100 mineralul sînt şi ele finite, însă nu au sentimentul limitei lor; este un avantaj al celui viu să-şi ştie limita, şi-n măsură şi mai mare un avantaj al spiritualului; aceştia au teamă, îngrijorare foame, sete etc; în sentimentul de sine al lor există o întrerupere, o negaţie şi există un sentiment al acestora. Cînd se spune că religia s-ar baza pe acest sentiment al dependenţei, ar avea atunci şi animalul religie. Pentru om limita există numai în măsura în care el o depăşeşte; în sentimentul, în conştiinţa limitei rezidă conştiinţa depăşirii ei. Acest sentiment este o comparare a naturii noastre cu existenţa noastră în acest moment : existenţa noastră nu corespunde naturii noastre. Pentru noi, piatra este mărginită, pentru sine însăşi nu* e mărginită; noi depăşim modul-determinat-dea-fi al ei; ea este nemijlocit identică cu ceea ce este ea; ceea ce constituie fiinţa ei determinată nu este pentru ea ca ceva ce e nefiinţă. Simţirea limitei este la animal comparare a generalităţii sale cu existenţa sa în acest moment determinat. Animalul ca ceva viu îşi este sieşi ceva general; el simte mărginirea sa ca generalitate negată, ca trebuinţă. Omul este esenţial de asemenea unitate negativă,

identitate cu sine şi are certitudinea unităţii cu sine, sentimentul de sine însuşi, al raportării sale la sine; cu acesta este în contradicţie sentimentul unei negaţii în elr dar subiectul se simte pe sine şi ca putere faţă de negaţia sa şi suprimă acest accidental, adică îşi satisface trebuinţa. Toate impulsurile din viu ca şi din animal, sînt această afirmare a fiinţei sale şi animalul se reconstituie astfel pe sine împotriva, negaţiei care e în el. Viul constă numai în suprimarea limitei şi el prin aceasta se conciliază cu sine însuşi. Această nevoie în el se înfăţişează totodată şi ca obiect în afara lui, pe care animalul pune stăpînire şi astfel îşi reconstituie fiinţa. Prin urmare limita finitului este pentru noi întrucît o depăşim. Această reflexie atît de abstractă nu este făcută pe 101 această poziţie a conştiinţei, ci aceasta se opreşte la limită» Obiectul este nefiinţa ei. Ca acesta să fie astfel afirmat ca distinct de eu, este nevoie ca el să nu fie ceea ce este eul. Eu sînfe B. RELIGIA 91

finitul. Astfel infinitul este ceea ce depăşeşte limitele, el este un altceva decît ceea ce e limitat; este nelimitatul, infinitul. Astfel avem finit şi infinit. Este însă deja conţinut aici că cele două laturi sînt în relaţie una cu alta şi trebuie să vedem cum se determină aceasta; aceasta se face în mod cu totul simplu. Infinitul, acest obiect al meu, este nefinitul, neparticularul, nelimitatul, universalul; finitul în relaţie cu infinitul este afirmat ca negativul, ca dependent, ca ceea ce se topeşte în raport cu infinitul. Ambele reunite, ia naştere o unitate prin suprimarea unuia, şi anume a finitului, care nu poate rezista în faţa infinitului. Exprimat ca sentiment, acest raport este acela al fricii, al dependenţei. Aceasta este relaţia dintre ele, dar mai există şi altă determi-naţie aici. Pe de o parte, eu mă determin ca finit; pe de altă parte, eu nu pier în relaţie, mă raportez la mine însumi. Eu sînt, subzist, sînt şi afirmativul; pe de o parte, mă ştiu ca fiind pieritor, pe te altă parte, ca afirmativ, ca valoros, încît infinitul mă lasă să ma"âfirm liber. Aceasta poate fi numită bunătate a infinitului, după cum suprimarea finitului poate fi numită dreptatea lui,

potrivit căreia finitul trebuie să se manifeste ca finit. Aceasta este conştiinţa astfel determinată, dincolo de care nu trece observaţia. Cînd se merge aşa de departe, se spune că în acesta este cuprins tot ce e religie. IToi putem însă merge şi mai departe şi să recunoaştem că Dumnezeu poate fi cunoscut; dar se susţine în această legătură oarecum arbitrar — sau fiindcă 102 se preconizează un procedeu numai de observaţie — că trebuie .să ne oprim la această determinaţie a conştiinţei. Dumnezeu, se spune aici, se determină pe sine numai ca infinit, ca altceva al finitului, ca „dincolo" al lui; în măsura în care el este, eu nu sînt, în măsura în care mă atinge, dispare finitul [care sînt eu]. Dumnezeu este determinat astfel cu o opoziţie care se înfăţişază ca absolută. Se spune că finitul nu poate cuprinde infinitul, nu-l poate ajunge, sesiza, că această poziţie nu poate fi depăşită. Se spune că avem aici tot ce avem nevoie să ştim despre Dumnezeu, şi despre religie şi că ceea ce este mai mult, strică. Ba chiar dacă am putea observa că-l putem cunoaşte pe Dumnezeu, că ştim despre bogăţia vieţii şi spiritualităţii lui, ar fi lucru păgubitor. 92 PAKT. I. CONCEPTUL RELIGIEI

Cînd te-ai aşezat pe poziţia procedeelor empirice, pe poziţia observării, într-adevăr, nu poţi merge mai departe; căci a observa înseamnă să păstrezi în faţa ta un conţinut al observaţiei ca pe unul ce este dincolo; acum, dacă merg mai departe şi încep să consider lucrurile de pe o poziţie a conştiinţei superioară din punct de vedere spiritual, nu mai sînt cineva care observă, ci mă uit pe mine pătrunzînd în obiect; căutînd să-l cunosc, să-l sesizez pe Dumnezeu, mă scufund în el; mă abandonez în el, şi cînd fac aceasta nu mai sînt în raportul conştiinţei empirice, în relaţia observării. Cînd Dumnezeu nu mai este pentrumineun „dincolo", numai sîntunpur observator. Aşadar, întrucît vrem să observăm, trebuie să rămînem pe această poziţie. Şi aceasta este toată înţelepciunea timpului nostru. 'Ne oprim la finitatea subiectului; ea trece aici de ceea ce este suprem, ultim, de ceva ce e de neschimbat, de neclintit, ca bronzul, şi-n faţa acestui subiect este apoi altceva; unde începe acest altceva, sfîrşeşte subiectul. Acest altceva, numit Dumnezeu, este un „dincolo", pe care-l căutăm în sentimentul finităţii noastre; mai mult nimic, fiindcă sîntem prinşi ferm şi absolut în finitatea noastră. 103 Eeflexia depăşirii limitei este fără îndoială încă admisă, dar totuşi această ieşire este numai încercare, este simplă dorinţă (fierbinte) care nu ajunge la ceea ce caută; a ajunge la obiect, a-l cunoaşte, ar însemna să renunţ la finitatea mea; dar ea este, chipurile, ceea ce e suprem şi nu trebuie abandonată. Trebuie să privim acum şi mai de aproape toată această poziţie şi să vedem ce constituie moduldeterminat general al ei şi să judecăm ceea ce este esenţial în ea. în această poziţie este modul-determinat al finităţii mele, al relativităţii mele, infinitul îmi stă în faţă, dar ca un „dincolo". Cu negaţia — sînt determinat esenţial ca atare — alternează afirmarea mea, determinaţia că eu sînt [exist]. Vom vedea că ambele, negaţia şi afirmarea, coincid şi vom avea ca rezultat caracterul absolut al eului. 1. Pe de o parte, avem aici trecerea din finitatea mea la ceva superior, pe de altă parte, eu sînt determinat ca negativul acestui ce superior : acesta rămîne un altceva, nedeterminabil de mine, inaccesibil, întrucît determinaţia trebuie să aibă un sens obiectiv. Prezent este numai al meu „dincolo" ca direcţie spre depărtare, eu rămîn dincoace şi am dorinţa intensă spre un „dincolo". B. RELIGIA 93

2. De remarcat că această îndreptare spre un „dincolo" este absolut numai a mea, fapta mea, direcţia mea, emoţia mea, voinţa mea, aspiraţia mea. Cînd întrebuinţez predicatele atotbun, atotputernic ca determinaţii ale acestui „dincolo", ele au sens numai în mine, sens subiectiv şi nu obiectiv. Finitatea mea absolută, rigidă, mă împiedică să ajung la el; a renunţa la finitatea mea şi a ajunge la el ar fi unul şi acelaşi lucru. 3. Reiese de aici că dubla negativitate, aceea a mea ca finit şi aceea a unui infinit faţă de mine, în care îşi are sediul eul însuşi, este, pe de o parte, numai o sciziune în mine, e determinaţia că eu sînt negativul, pe de altă parte, însă, este determinat şi negativul ca altceva faţă de mine. Această a doua 104 determinaţie îmi aparţine tot mie, cele două determinaţii fiind direcţii diferite, una spre mine şi alta spre exterior care ţine tot de mine; îndreptarea mea spre „dincolo" şi finitatea mea sînt determinaţii în mine, în ele eu rămîn la mine însumi. Aşadar astfel a devenit eul afirmativ lui însuşi şi aceasta este

ceea ce constituie cealaltă latură a acestei poziţii. Afirmaţia mea se exprimă pe sine aşa : eu sînt. Această [afirmaţie] este ceva diferit de finitatea mea şi e suprimarea finităţii mele. Se spune, în ce priveşte dorinţa, năzuinţa, trebuinţa de a fi, în general că : eu sînt ceea ce trebuie să fiu, adică eu sînt bun de la natură, adică eu sînt, şi anume întrucît sînt nemijlocit bun. în această privinţă este vorba numai să mă menţin aşa; este, fără îndoială, în mine şi o posibilitate de raportare la altceva, posibilitate de a păcătui, de a greşi etc, însă aceasta este apoi îndată determinată ca ceva accidental ulterior, accidental în chip exterior. Eu sînt, aceasta este o raportare la mine, o afirmare că eu sînt ceea ce trebuie să fiu, ceea ce e defectuos este ceea ce eul nu este, nu este în rădăcina mea, ci e în general o complicaţie accidentală. în această poziţie a afirmării este deci, fără îndoială, conţinut şi faptul că eu pot să mă raportez şi la ceva exterior, că binele poate fi tulburat. Afirmarea mea în raport cu o astfel de nedreptate devine apoi şi afirmare mijlocită, afirmare ce se constituie dintr-o astfel de singularizare, afirmare mijlocită prin suprimarea înclinaţiei spre greşeală, care în sine este numai accidentală. Bunătatea naturii mele s-a reîntors la identitatea cu sine însăşi, această conciliere apoi nu nimiceşte nimic lăuntric, nu-l atinge, ci înlătură numai ceea ce este exterior. Lumea, •94 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

r finitul, se împacă în felul acesta cu sine însuşi. Aşadar, dacă se spunea odinioară că Dumnezeu a împăcat lumea cu sine, această împăcare se produce acum cu mine ca finit; eu ca individ sînt bun, căzînd în greşeală, nu trebuie decît să resping de la mine «5 un ce accidental şi sînt împăcat cu mine. Interiorul este afectat numai la suprafaţă, această tulburare nu ajunge pînă la temelie ; prin aceasta spiritul n-a intrat în relaţie, el rămîne în afara jocului; interiorul, spiritul, ceea ce e originar bun şi negativul nu sînt determinate înăuntrul naturii spiritului însuşi. Dimpotrivă, în vechea teologie exista reprezentarea condamnării veşnice, ea presupunea că voinţa este absolut liberă; ceea ce sînt nu depinde de natura mea, ci de voinţa mea conştientă de sine, sînt vinovat prin voinţă. Astfel, natura mea, ceea ce este originar, nu este ceea ce e bun, eu nu pot să-mi atribui nici o bunătate în afara aceleia pe care o atribui voinţei mele, aceasta aparţine numdi laturii spiritului meu conştient de sine. Dimpotrivă, aici este considerat numai ce este originar bun, al cărui contact cu altceva este suprimat prin reconstituirea originarului. Această mijlocire conciliatoare constă numai in conştiinţa, în ştiinţa că eu sînt bun de la natură. Aceasta este determinarea abstractă; dezvoltată mai departe, ar intra în ea toate concepţiile timpului, de exemplu, că binele rezidă numai în convingerea mea şi că pe această convingere s-ar baza moralitatea mea, iar ceea ce este bun s-ar baza iarăşi numai pe natura mea. Faptul că acţiunea o ştiu ca bună este suficient în ceea ce mă priveşte. 3STu e nevoie de :altă conştiinţă despre natura substanţială a acţiunii. însă dacă este vorba numai de această conştiinţă, eu nu pot comite, pro-priu-zis, nici o greşeală, căci eu sînt pentru mine numai afirmativ, sciziunea rămînînd formală, o aparenţă care nu afectează interiorul meu esenţial. Dorinţa mea fierbinte, emoţia mea sînt ceea ce este substanţial. Pe această poziţie stau toate concepţiile ultimului timp de la filozofia kantiană încoace, care a statornicit mai întîi această credinţă în bine. Aceasta este poziţia conştiinţei subiective care dezvoltă 06 opoziţiile ce privesc conştiinţa, dar opoziţii care rămîn prezente în ea şi pe care ea le păstrează în puterea ei, deoarece ea este afirmativul. Trebuie să examinăm acum ce este în genere finitatea şi care este veritabilul raport între finit şi infinit; sîntem zilnic asiguraţi că spiritul omenesc este finit. Vrem să vorbim în priB. RELIGIA

mul rînd despre finitate în sensul ei popular, sens la care ne gîndim cînd spunem că omul este finit; apoi [să vorbim] despre adevăratul ei sens şi despre intuirea ei. Există trei feluri de forme în care se înfăţişează finitatea, anume ea apare în existenţa sensibilă, în reflexie şi în modul în care ea este în spirit şi pentru spirit. a) Aserţiunea că omul este finit are mai întîi sensul că eu, omul, mă raportez la altceva, că

există un altceva, negativ faţă de mine, cu care sînt în legătură; ceea ce constituie finitatea mea, noi doi, eu şi altceva, ne excludem reciproc şi ne comportăm independent unul faţă de celălalt. Aşa sînt eu ca fiinţă ce simte cu simţurile; tot ce este viu este astfel exclu-dent. Cînd aud şi văd, am înaintea mea numai ceva singular, iar cînd mă comport practic, am de-a face totdeauna numai cu ceea ce e singular, obiectele satisfacţiei mele sînt de asemenea singulare. Aceasta este poziţia fiinţei naturale, a existenţei naturale; eu sînt aş dar în multiple raporturi cu multipla existenţă exterioară în senzaţii, trebuinţe, în relaţii practice şi teoretice ; toate acestea sînt în conţinutul lor limitate şi dependente, finite. înăuntrul acestei finităţi cade deja şi suprimarea finitului ; orice impuls ca subiectiv se raportă la altceva, este finit, dar el suprimă această raportare, acest finit în timp ce îşi satisface trebuinţa; această reîntoarcere în afirmarea sa este satisfacerea, însă pe de altă parte aceasta rămîne finită, căci instinctul satisfăcut se trezeşte din nou, satisfacerea, IOT-această infinitate, este numai după formă infinitate şi de aceea ea nu este infinitate într-adevăr concretă : conţinutul rămîne finit şi astfel rămîne finită şi satisfacerea ca nevoie ca atare, care simte lipsă şi este finită. Dar, pe latură formală, faptul că nevoia se satisface pe sine este suprimarea finităţii sale. Satisfacerea foamei este suprimare a separaţiei dintre mine şi obiectul meu, este suprimare a finităţii, dar numai suprimare formală. Naturalul nu este [există] în sine şi pentru sine, ci faptul că el nu este ceva pus prin sine însuşi constituie finitatea naturii lui. Conştiinţa noastră sensibilă, întrucît în ea avem de-a face cu ceea ce este singular, aparţine acestei finităţi naturale care trebuie să se manifeste. Finitul este determinat de ceea ce e negativ, el trebuie să se libereze pe sine de sine, acest prim finit natural, nepărtinitor este moartea, aceasta este renunţarea la finit, prin ea se afirmă în mod real, „actualiter" ceea•■■

■96

PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

ce este în sine viaţa naturală. Vieţuirea sensibilă a singularului îşi are sfîrşitul în moarte. Diferitele senzaţii sînt ca singulare trecătoare : una o alungă pe cealaltă, un impuls, o dorinţă o alungă pe cealaltă. Sensibilul acestase pune pe sine „realiter" ca ceea ce este el, în pieirea sa. în moarte, viaţa este afirmată ca suprimată. Dar moartea este numai negaţia abstractă a ceea ce e negativ în sine, moartea este ea însăşi nimicnicie, e nimicnicia manifestă. însă nimicnicia afirmată este în acelaşi timp nimicnicia suprimată şi reîntoarcerea la ceea ce e pozitiv. Aici apare încetarea finităţii, liberarea de ea. Această liberare de finitate nu este în conştiinţă ceea ce este moartea, ci această poziţie superioară se află în gîndire, deja în reprezentare. în măsura în care gîndirea este activă în ea. b) Eidicîndu-ne acum de la conştiinţa nemijlocită pe poziţia reflexiei, avem de-a face iarăşi cu o finitate care apare în opoziţie determinată cu infinitatea. » Această opoziţie are diferite forme şi întrebarea este cre sînt acestea. 1. Există pe această poziţie o liberare de finitate, dar adevărata infinitate este şi-n această sferă numai ca finitate suprimată. Se pune deci întrebarea dacă reflexia reuşeşte să afirme finitul ca pe ceva lipsit de valoare, sau dacă reflexia merge pînă unde merge natura; poate ea face să moară ceea ce este muritor sau nimicnicia este pentru ea nemuritoare ? Fiind lipsită de valoare, trebuie s-o facem să piară, căci ceea ce poate natura trebuie să poată şi mai mult spiritul infinit. Astfel, asemenea naturii, reflexia arată că finitul este fără valoare. Dar natura recade mereu înapoi în ceea ce este finit şi tot astfel ţine de poziţia reflexiei de a păstra permanent opoziţia finităţii faţă de infinitate ; tocmai relaţia acestor două este poziţia reflexiei, amîn-două aparţin opoziţiei. Anume, înaintarea la infinit se face numai ca negaţie abstractă a finitului, ca la non-finit; acest infinit însă, neavînd în sine finitul ca pe~sî5eTnsuşT7Tinîne faţă de acesta un altceva şi astfel rămîne el însuşi ceva finit, care înaintează din nou la un infinit, şi aşa mai departe la nesfîrşit. Considerînd prima opoziţie, dintre finit şi infinit în reflexie, finitatea apare ca exterioritate reciprocă multiplă şi diversă dintre care fiecare este particulară, limitată, faţă de ea

determinîndu-se pe sine diversul în generalitatea şi nemărginirea lui, generalul în această mulB. RELIGIA 97

ţime. Acest limitat însuşi are raportare la nelimitat, este universalitatea şi unitatea particularului şi multiplului. Această formă apare în chip concret astfel în conştiinţa noastră. Noi ştim despre multe lucruri, avem infinit de multe 10» cunoştinţe despre voinţă, scopuri, impulsuri, înclinaţii, şi opoziţia există şi aici, în sensul că această mulţime nu este suficientă, ci ea are o relaţie cu generalul. Mulţimea, masa cunoştinţelor, este comparată cu o unitate şi se cere ca ea să fie mărită, completată, epuizată şi transformată în ceva general. Mulţimea se suprimă pe sine prin ea însăşi, după natura sa, ea este una. Tot astfel, în domeniul practic ne putem planifica generalitatea satisfacerii trebuinţelor, totalitatea aptitudinilor, a plăcerilor, ceea ce se cheamă apoi fericire. Una dintre aceste totalităţi se numeşte generalitatea ştiinţei, cealaltă totalitate este aceea a posesiunii, a satisfacerii, a dorinţelor, a plăcerii. Se admite că cunoştinţele nu au limită; aşa, de pildă, ne putem desigur închipui că ştiinţa naturii cunoaşte toate animalele, dar nu în cele mai amănunţite determinaţii ale lor ; tot aşa stau lucrurile şi cu satisfacerea înclinaţiilor. Finitatea aceasta se menţine, tocmai fiindcă ea este ceva adevărat; ceea ce este neadevărat e unitatea, generalitatea; mulţimea trebuie să renunţe la caracterul ei de mulţime pentru a fi pusă sub unitate. Idealul este inaccesibil tocmai fiindcă este neadevărat în sine, el este o unitate de mulţi care trebuie să rămînă în acelaşi timp şi o variată exterioritate reciprocă. Finitatea aceasta se suprimă pe sine abia în concept. 2. Trebuie să considerăm acum forma opoziţiei dintre finit şi infinit aşa cum este ea în reflexia ca atare. Aceasta este finitatea în opoziţie cu infinitatea afirmate ambele pentru sine, nu numai ca predicat, ca opoziţie esenţială şi aşa că una este determinată ca cealaltă a celeilalte. Finitatea se menţine tocmai fiindcă infinitul ce-i stă în faţă este el însuşi un finit, şi anume un finit care este pus ca altceva al primului. Turnai veritabilul infinit care se pune pe sine însuşi ca finit se extinde totodată peste sine ca peste altul sau şi rămîne în acesta, fiindcă acesta este altul său, în unitate cu sine. Dar dacă Unul, infinitul, este no determinat numai ea non-mulţii, ca non-finitul, el rămîne dincolo de cei mulţi şi de finit şi astfel multiplul finitului însuşi rămîne de asemenea fiinţînd pentru sine fără să-l poată întîlni pe „dincolo" al său. 1 - e. ETJ

98 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

Trebuie acum să ne întrebăm dacă această opoziţie posedă, adevăr, adică dacă aceste două laturi [ale raportului de opoziţie] sînt separate una de alta şi subzistă una în afara celeilalte, în această privinţă am spus deja că, atunci cînd punem finitul ca finit, l-am depăşit. în limită avem o limită, dar numai întrucît o depăşim, ea nu mai este ceea ce e afirmativ, în timp ce sîntem la ea, nu mai sîntem la ea. Finitul se raportă la infinit, ambele se exclud unul pe altul, considerat mai de aproape, finitul trebuie să fie ceea ce este delimitat, iar limita lui trebuie să fie infinitul. La prima formă [considerată mai sus] ceva particular era mărginit de un alt particular, aici finitul are o margine cu însuşi infinitul. Dacă finitul este mărginit deci de infinit şi se află de o parte, infinitul însuşi este şi el ceva mărginit, el are o limită la finit, el este ceea ce nu este finitul, are un „dincolo", fiind astfel un finit, un ce mărginit. în felul acesta, avem, în loc de ceea ce este suprem, ceva finit. Nu avem ceea ce dorim, avem numai un finit la acest infinit. Sau, dacă se spune pe de altă parte că infinitul nu este mărginit, nici finitul nu este mărginit; dacă nu e mărginit, el nu diferă de infinit şi se contopeşte cu acesta, este identic cu el în infinitate, ca mai înainte în finitate. Aceasta este natura abstractă a. acestei opoziţii. Trebuie să păstrăm acest lucru în conştiinţă, a reţine acest fapt este de o importanţă generală cu privire la toate formele conştiinţei reflexive şi ale filozofiei. Astfel opoziţia, diferenţa, dispare. Acum, dacă considerăm această dis-iU pariţie în conştiinţa concretă, descoperim aici locul pe care lam avut deja mai înainte; trebuie să amintim aici acest lucru şi să indicăm pe scurt, în forma concretă a conştiinţei, cele arătate mai înainte.

Finitul conceput mai concret este eul, iar infinitul este acel „dincolo" al acestui finit, negativul lui, negativul negaţiei este afirmativul, de partea infinitului ţine afirmarea, ceea ce fiinţează, „dincolo" al eului, al conştiinţei de sine a mea, al conştiinţei mele ca putere, ca voinţă. însă am notat că eul însuşi este acela care l-a determinat aici mai întîi pe „dincolo" ca afirmativ, dar acestuia îi este opus acel eu pe care mai înainte noi l-am determinat ca afirmativ, eu sînt [exist] nemijlocit, eu sînt una cu mine însumi. B. RELIGIA 99

Cînd conştiinţa se determină pe sine ca finită şi cînd din-cojo este infinitul, acest eu face aceeaşi reflexie pe care am făcut-o noi, anume, că acel infinit este numai un infinit evanescent, e numai un gînd afirmat de mine. Eu sînt acela care-l produce pe acel „dincolo", amîndouă [finit şi infinit] sînt produsul meu, în mine sînt ele evanescente, eu sînt domnul şi stăpînul acestei determinări, şi astfel este afirmat şi al doilea lucru, anume că eu sînt afirmativul aşezat dincolo, eu sînt negaţia negaţiei, eu sînt acela în care dispare opoziţia, eu sînt reflexia care nimiceşte opoziţiile. Prin propria sa reflexie eul nimiceşte aşadar acele opoziţii care se rezolvă. ÎTe oprim acum la acest punct şi vrem să vedem ce se în-tîmplă cu finitul, anume dacă este realmente vorba să ne liberăm de el şi dacă el îşi primeşte dreptul de a fi într-adevăr suprimat, de a se transforma în infinit, sau atunci dacă rămîne în finitatea lui şi primeşte numai forma infinitului prin aceea că infinitul este faţă de el un finit. Aici pare a fi cazul că reflexia vrea să lase să rămînă în picioare ceea ce e lipsit de valoare şi că conştiinţa de sine ar voi să ia în serios finitatea lui şi să se descotorosească cu adevărat de ea. însă tocmai aceasta este u3 ceea ce nu are loc aici, ci este numai aparenţă. Dimpotrivă, aici finitul este păstrat, eu mă ţin de mine, nu renunţ la nimicnicia mea, ci mă transform în ea în infinit, într-un infinit eficient, activ. Aşadar, ceea ce avem este faptul că eul finit, fiind punere dincolo de sine a unui infinit, a pus infinitul însuşi ca pe un finit şi este în acesta identic cu sine ca unul care este de asemenea finit, devenind acum sieşi infinit ca unul ce este identic cu infinitul. Aceasta este suprema culme a subiectivităţii care ţine ferm la sine, este finitatea care se păstrează transformîndu-se pe sine în infinit, este subiectivitatea infinită care o isprăveşte cu orice conţinut, însă ea, această subiectivitate însăşi, această culme a f inităţii se menţine încă pe sine, în ea orice conţinut este volatilizat şi zădărnicit, şi numai ea, această vanitate este cea care nu dispare. Această culme are aparenţa de a renunţalafinit, însă ea este aceea prin care se mai afirmă pe sine finitatea ca atare. Mai precis, este conştiinţa de sine abstractă, gîndirea pură ca putere absolută a negativităţii de a da toate gata, însă putere care se mai menţine ca acest eu în timp ce expediază întreaga finitate şi proclamă acest finit ca infinitate, ca afirmativ universal. Aici lipsa este aceea a obiectivitătii. Cînd 100 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

r e vorba de adevărata renunţare, întrebarea este dacă menţionata culme mai are eare un obiect. 3. Poziţia examinată [mai sus] este reflexia în desăvn şirea ei, subiectivitatea abstractă, eul, în care orice conţinut, ca pus numai de mine, este de natură ideală. Acest eu—numai prin el este şi are valoare totul — este [există] ca acest singular, ca şinele nemijlocit; ca acest eu singular care sînt eu nemijlocit, sînt negaţia a toate şi prin această negativitate sînt absoluta afirmare în

mine însumi. în felul acesta despre orice conţinut obiectiv este valabil numai acela pus de mine; eu a sînt fiinţa absolutului ca „abstractum", iar conţinutul pus de mine, conţinutul valabil, este deci indiferent şi cel accidental al sentimentului al părerii, al liberului arbitru; el nu e valoros pentru sine, nu mai are afirmare în sine însuşi, ci este bun în-trucît sînt eu convins de aceasta, şi ca să fie bun este nevoie numai de această convingere a mea, de această recunoaştere a mea. în această identitate a tuturor determinaţiilor eu singur sînt pozitivul, realul. Această poziţie se înfăţişează pe sine mai întîi ca aceea a umilinţei care nu vrea să cunoască nimic despre Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu cu determinaţiile sale este în afara ei. Numai că această umilinţă se infirmă pe sine însăşi; ea înseamnă să excluzi adevărul de la tine şi să te vezi ca afirmativ „dincoace" [în lume], ca ceea ce este în sine şi pentru sine, în timp ce orice altceva dispare. Numai eu, acesta, sînt unicul ce esenţial, adică eu, acest finit, sînt infinitul. Infinitul exprimat ca ceea ce e, ,dincolo" este [există] numai afirmat de mine. în această determinare este conţinută unitatea finitului şi infinitului, dar o unitate în care finitul nu a pierit, ci a devenit ceea ce este ferm, absolut, peren. Prin faptul că această unitate este pusă de eul finit, devine ea însăşi unitate finită. Eul simulează umilinţa în timp ce nu se ştie lăsa de mîndria vanităţii şi a nimicniciei. Această convertire a poziţiei în vîrful extrem, lipsit de conţinut al subiectivităţii finite, care se afirmă pe sine ca absolută, constituie greutatea înţelegerii acestei poziţii. Prima greutate cauzată de această poziţie este că ea e un astfel de „abstractum", a doua este apropierea ei de conceptul filozofic. Ea se atinge cu poziţia filozofică, căci este cea mai înaltă poziţie a reflexiei. Ea conţine expresii care, privite superficial, par a fi aceleaşi pe care le are filozofia. Conţine ideaB. RELIGIA 101

litatea, negativitatea, subiectivitatea, şi toate acestea, considerate pentru sine, constituie un moment esenţial şi adevărat i» al libertăţii şi al ideii. Apoi, această poziţie conţine unitatea finitului şi infinitului; acest lucru trebuie să fie spus şi despre idee. Eără îndoială, subiectivitatea este aceea care dezvoltă din sine însăşi toată obiectivitatea şi astfel, ca formă, ea se converteşte în conţinut şi devine formă „adevărată" abia prin conţinutul adevărat al ei. însă, cu toate acestea, ceea ce apare ca fiind ceea ce e cel mai apropiat este cel mai îndepărtat. Această identitate, acest foc în care se mistuie toate determinaţiile, este pe această poziţie însă negativitate neîmplinită; eu ca nemijlocit, ca acesta, sînt unica realitate, toate celelalte determinaţii sînt puse ca fiind de natură ideală, sînt arse, numai eu mă menţin, şi toate determinaţiile sînt valabile dacă aşa le vrea eul. Numai determinaţia binelui meu şi faptul că totul este pus prin mine este [există], are valoare. Idealitatea nu este îndeplinită, această ultimă culme conţine încă ceea ce trebuie negat, anume, că eu ca acesta nu posed adevăr, realitate. Eu singur sînt însumi încă pozitiv, deoarece, totuşi, totul numai prin negaţie trebuie să devină afirmativ. Astfel, poziţia se contrazice pe sine însăşi. Ea pune ca principiu idealitatea, şi ceea ce execută idealitatea nu este el însuşi de natură ideală. Unitatea finitului şi infinitului este pusă şi în reflexie — fără îndoială, o definiţie a ideii, — dar ea este astfel pusă, încît infinitul este punere a sa ca punere a finitului, în timp ce finitul este propriul său finit şi prin această suprimare, negaţie a negaţiei sale, şi astfel el este infinitul; însă acest infinit este numai punerea sa în sine însuşi ca punere a finitului şi suprimare a acestui finit ca atare. Dimpotrivă, pe poziţia subiectivă această unitate este pusă încă în această unilateralitate, încît ea este pusă de către finitul însuşi, este încă sub determinaţia finitului; eu, acest finit, sînt infinitul. Astfel, 115 această infinitate însăşi este finitatea. De această afirmaţie, de acest infinit, mai trebuie încă să fie separată această singularitate a fiinţei mele finite, egoitatea mea nemijlocită. Reflexia este ea însăşi ceea ce separă, ea ajunge aici la unitate, dar care este numai unitate finită* Aceasta este insuficienţa 102 PAKT. I. CONCEPTUL RELIGIEI

acestei poziţii. Opoziţiile pot fi judecate numai cînd le reducem la ultimul gînd.

Aceasta este poziţia timpului nostru şi fiolozofia intră cu aceasta într-o relaţie aparte. Dacă comparăm această poziţie cu religiozitatea de mai înainte, observăm uşor că mai înainte această conştiinţă religioasă avea un conţinut existent în sine şi pentru sine, un conţinut în care se descria natura lui Dumnezeu. Aceasta era poziţia adevărului şi a demnităţii. Suprema datorie era să cunoşti pe Dumnezeu, să-l adori în spirit şi-n adevăr, şi de credinţa în adevărul acestui conţinut, de această ştiinţă erau legate fericirea sau pieirea, valoarea absolută sau nonvaloarea omului. Acum, ceea ce este suprem nu e să ştii despre adevăr, despre Dumnezeu, şi cu aceasta nu ştii nici ce este just şi ce este datoria. Orice conţinut obiectiv s-a volatilizat devenind subiectivitate pură, formală. Pe această poziţie este dezvoltată explicit părerea că eu sînt bun de la natură ; că eu nu sînt aşa prin mine sau prin voinţa mea. Dimpotrivă, concepţia opusă conţine : eu sînt bun numai prin activitatea mea spirituală, prin libertatea mea; sînt bun nu originar de la natură, ci bunătatea trebuie să se producă în conştiinţa mea, ea aparţine lumii mele spirituale; graţia divină lucrează aici, însă contribuţia mea ca şi conştiinţa aparţine cu necesitate şi ea aici. Acum a fi bun ţine de liberul meu arbitru, fiindcă totul este pus prin mine. Dat fiind acest remarcabil contrast în concepţia religioasă, trebuie să recunoaştem prezenţa unei revoluţii colosale în lumea creştină. Orice obligaţie, orice dreptate depinde de conştiinţa cea mai intimă, de poziţia conştiinţei de sine religioase, 116 de rădăcina spiritului, iar aceasta este fundamentul oricărei realităţi. Dar conştiinţa de sine religioasă are adevăr în ea numai cînd este formă pentru conţinutul obiectiv. Pe amintita poziţie lipsită de conţinut, dimpotrivă, nu este posibilă nici o religie, deoarece eu sînt afirmativul, în timp ce ideea care fiinţează în sine şi pentru sine în religie trebuie să fie pusă absolut prin sine şi nu prin mine : prin urmare, pe amintita poziţie nu poate fi [exista] religie. Fiilozofia este în această privinţă ceva particular. Cînd cultura generală este instituită în conştiinţă, filozofia este o preocupare, un mod de a vedea care e în afară de comun, o îndeletnicire care are loc particular, şi astfel, potrivit concepţiilor B. RELIGIA 103

timpului, şi fiolzofia religiei este ceva ce nu poate avea importanţă pentru toată lumea, dimpotrivă, ea trebuie să se aştepte la opoziţie şi adversitate din toate părţile. c) Poziţia superioară. Primul raport al finitului cu infinitul a fost cel natural, al doilea, cel în reflexie, al treilea este acum cel propriu raţiunii. Această poziţie trebtiie considerată mai întîi cu privire la relaţia ei cu forma reflexiei aşa cum se înfăţişează aceasta pe culmea ei cea mai înaltă. Trecerea de la această poziţie trebuie să fie, după natura ei, dialectică şi să fie astfel operată; dar acest lucru ţine de Logică; noi vrem să procedăm în aşa fel, încît s-o prezentăm în mod concret şi, în ce priveşte necesitatea trecerii, să apelăm numai la propria consecvenţă a acestei poziţii. Poziţia spune că eu ca finit sînt ceva lipsit de valoare, ceva' ce trebuie să fie suprimat; dar acest ceva nu trebuie totuşi suprimat astfel încît această singularitate nemijlocită să rămână în acelaşi timp şi să rămînă în felul că numai acest eu devine ceea ce este afirmativ, cum preconizează poziţia reflexiei. Trebuie să fie descoperită o poziţie unde eul, în această singularitate a sa, renunţă la sine. Eu trebuie să fiu subiectivitatea particulară în fapt suprimată; astfel trebiiie să fie recunoscut de mine ceva obiectiv, care trece în fapt ca ceva adevărat pentru mine, ceva ce este recunoscut ca fiind afirmativul, 117 pus pentru mine, afirmativ în care eu ca acest eu sînt negat, dar în care totodată este păstrată libertatea mea. Pentru aceasta este necesar ca eu să fiu determinat ca ceva general, să mă menţin ca general, să mă consider numai ca ceva general. Aceasta niî este însă altceva decît poziţia raţiunii gînditoare, şi religia însăşi este această acţiune, această activitate a raţiunii gînditoare şi a aceluia care gîndeşte raţional, adică, singular fiind, se pune pe sine ca general [sau universal] şi, suprimîn-du-se pe sine ca singular, descoperă adevăratul său eu ca fiind universalul. Filozofia este tocmai raţiune care gîndeşte astfel, numai că la ea această acţiune, care este religie, apare în forma gîndirii, în timp ce religia — să zicem : raţiune care gîndeşte naiv — se opreşte la modul reprezentării.

Trebuie să arătăm acum determinaţiile generale, deter-minaţiile de gîndire mai precise, ale acestei poziţii. Mai întîi se spune că subiectivitatea îşi abandonează singularul în obiect, recunoscînd în general un ce obiectiv. Acest 104 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI B. RELIGIA 105

obiect nu poate fi ceva sensibil, despre obiectul sensibil ştiu, aci lucrul este pentru mine ceea ce subzistă, dar libertatea mea nu este încă aci; caracterul neadevărat al conştiinţei sensibile trebuie să-l presupunem aici. Determinaţia necesară este că acest obiectiv este ca ceva adevărat, afirmativ, în determinaţia generalului; în această recunoaştere a unui obiect, a unui ce general, eu renunţ la finitatea mea, la mine ca acesta. Pentru mine are valoare generalul, un astfel de general n-ar fi dacă eu aş fi menţinut ca acesta. Acest lucru există şi în ştiinţa nemijlocită despre Dumnezeu, ştiu despre generalul [sau universalul] obiectiv care este în sine şi pentru sine, dar fiindcă aici avem numai raportare nemijlocită şi reflexia încă nu intervine, acest general, acest obiect al generalului este el însuşi numai ceva 8 subiectiv, căruia îi lipseşte obiectivitatea existentă în sine şi pentru sine. Căci ultima reflexie este numai că aceste determinaţii nu sînt aşezate decît în sentiment, sînt închise în conştiinţa subiectivă care încă nu a renunţat la sine ca particularitate nemijlocită, încît această determinaţie a generalului obiectiv ca atare încă nu este suficientă. Din contră, este necesar ca universalul [sau generalul] abstract să aibă şi un conţinut, determinaţii în el; abia astfel este el prezent pentru mine ; dacă e gol, modul-determinat este numai un pretins mod-determinat, el ţine de mine, mie îmi revine orice conţinut, orice activitate, orice viaţă; am numai un Dumnezeu mort, vid, o aşa-nu* mită fiinţă supremă, iar acest vid, această reprezentare, ră-mîne numai subiectivă, nu duce la obiectivitatea adevărată. Obiectul este plin de conţinut nu numai pentru filozofie, ci el este comun fiolzofiei şi religiei, în concepţia amîndurora nu există încă aici vreo deosebire. Aici intervine întrebarea : cum este determinat subiectul în filozofie ? Acesta este determinat pe calea gîndirii în relaţie cu obiectul recunoscut. Activitatea universalului este gîndirea, avînd ca obiect ceva general; aici generalul trebuie să fie generalul absolut; raportarea la un astfel de obiect este de aceea gîndirea subiectului, obiectul este pentru subiect, ceea ce fiinţează. Gîndul nu este numai subiectiv, ci obiectiv. Gîndind despre obiect, reflectînd, eu sînt subiectiv, am gîndurile mele despre el; gîndind lucrul [obiectul], gîndind gîndul lui, relaţia mea ca particular cu lucrul este înlăturată şi mă raportez obiectiv; aici eu am renunţat la mine ca acesta, un acesta cu particularitatea lui; acest fapt şi a gîndi că generalul este obiectul meu este acelaşi lucru; aiei eu renunţ „actualiter'ii „realiter" la mine. Poate fi notat că este determinaţie esenţială a gîndirii faptul că ea este activitate mijlocitoare, generalitate mijlocită; ea este însă totodată şi negativul afirmării; ea înseamnă a nega particularul, este negaţie a negaţiei, deci afirmare. Ea este mijlocire prin suprimarea mijlocirii. Generalitatea, substanţa sînt gînduri care sînt [există] numai prin negaţia negaţiei. Astfel în ea este conţinut modul-nemijlocit, dar nu e conţinut singur. Astfel întîlnim expresia; ştim nemijlocit de Dumnezeu, ,,a şti" este activitate pură şi ea neagă numai impurul, nemijlocitul, în chip empiric noi putem şti de Dumnezeu, acest obiect universal este astfel nemijlocit înaintea mea, fără argumente. Acest mod-nemijlocit în subiectul empiric este în parte el însuşi rezultat al multor mijlociri, iar în parte numai o latură a acestei activităţi. O bucată grea de pian poate fi cîntată uşor, după ce, repetată des, a fost parcursă în amănunt, ea este cîntată ca acţiune nemijlocită, ca rezultat al unor atît de multe acţiuni mijlocitoare. Acelaşi este cazul cu obişnuinţa care ne-a devenit a doua natură. Bezultatul simplu al descoperirii lui Columb este rezultat al multor activităţi şi reflectări

singulare premergătoare. Natura unei astfel de acţiuni diferă de fenomenul ei; astfel natura gîndirii este această egalitate cu sine însăşi, această transparenţă pură în raport cu sine însăşi care este în negaţia negativului. Prin urmare, eu sînt determinat în relaţie cu obiectul ca unul care gîndesc, şi anume, nu numai în filozofie, ci şi în religia afirmativă; în cucernicia care provine din gînăire şi din ceea ce e gîndit Dumnezeu este [există] pentru mine. Această gîndire a universalului este apoi un mod determinat al felului meu de a gîndi în sensul propriu, pur, al acestui cuvînt. Să 120 adăugăm apoi că în cucernicie, în această raportare la substanţa universală, sînt reflectat asupra mea, mă deosebesc pe mine de acest obiect şi-l deosebesc pe acesta de mine; fiindcă eu trebuie să renunţ la mine, în aceasta rezidă conştiinţa de mine şi întrucît sînt evlavios numai abandonîndu-mă lui Dumnezeu, sînt totodată numai ca reflectare din Dumnezeu în mine. Aşadar, cum sînt eu determinat sub acest raport, adică eul care 106 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

apare din nou ? Aici sînt determinat în chip veritabil ca finit, determinat în sfîrşit ca deosebit de acest obiect, ca fiind particularul faţă de general, ca ceea ce este accidental la această substanţă, ca un moment, ca o deferentă care nu este totodată şi pentru sine, ci a renunţat la sine şi se ştie pe sine finită. în felul acesta eu rămîn deci în conştiinţa de mine însumi şi aceasta provine din faptul că obiectul universal are acum în sine conţinutul, este substanţă ce se mişcă în sine, mi e goală, ci este plenitudine absolută; orice particularitate îi aparţine acestui obiect, şi astfel eu mă intuiesc pe mine ca finit, îmi dau seama că sînt un moment în această viaţă, că sînt ceva ce-şi are fiinţa sa particulară, subzistarea sa numai în această substanţă. Astfel eu sînt pus ca finit nu numai în sine, ci şi „actualiter". Tocmai de aceea nu mă comport ca ceva nemijlocit, ca ceva afirmativ. Dacă pînă aici am considerat în mod concret raportul eului cu substanţa universală, am mai avea de tratat în general raportul abstract dintre finit şi infinit. în reflexie, finitul se află în faţa infinitului numai în felul că finitul este dublat. Adevărul este unitatea indisolubilă a amîndurora. Aceasta este tocmai ceea ce am considerat într-o formă mai concretă ca relaţie a eului subiectiv cu universalul. Finitul este numai moment esenţial al infinitului, infinitul este absolută negativitate, adică afirmare, dar afirmare care este în 121 sine însăşi. Această unitate a infinitului nu este în sine adevăr, ci acesta vrea să se scindeze, mai întîi este în el afirmarea, apoi, în al doilea rînd, diferenţierea şi, în al treilea rînd, apare afirmarea ca negaţie a negaţiei, şi abia astfel apare el ca adevăr. Poziţia finitului este tot atît de puţin adevărul, ci el trebuie să se suprime pe sine şi abia această negare este adevărul. Aşadar finitul este moment esenţial al infinitului în natura lui Dumnezeu, şi astfel putem spune că Dumnezeu însuşi este acela care se limitează pe sine devenind finit, care pune în sine determinaţii. Acum, acest lucru ar putea mai întîi să ne pară nedivin, dar avem aşa ceva deja în reprezentările obişnuite despre Dumnezeu, căci sîntem obişnuiţi să credem în el ca creator al lumii. Dumnezeu creează o lume; Dumnezeu determină; în afară de el nu este aci nimic de determinat; el se determină pe sine, în timp ce se gîndeşte pe sine, îşi pune în faţa sa un altceva, el şi lumea sînt doi. Dumnezeu creează lumea din B. RELIGIA 107

nimic, adică în afara lumii nu există nimic exterior, deoarece ea este însăşi exterioritatea. Numai Dumnezeu este [există]; dar Dumnezeu numai prin mijlocire a sa cu sine; el vrea finitul; el şi-l pune ca pe un altceva şi devine prin aceasta el însuşi un altul său, un finit, deoarece el are un altceva în faţa sa. însă acest mod-de-a-fi-altceva [această alteritate] este contradicţia sa cu sine însuşi. Astfel el este finitul în faţa finitului ; însă adevărul este că această finitate este numai un fenomen, în acesta el [Dumnezeu] se are pe sine însuşi. Crearea este activitatea în care rezidă diferenţa, şi-n aceasta momentul finitului, dar această subzistare a finitului trebuie şi ea să se suprime pe sine, fiindcă finitul este finit al lui Dumnezeu. Fiindcă

el este alterul său şi este doar în determinaţia alterului lui Dumnezeu ; finitul este celălalt şi nu altul; el se dizolvă pe sine însuşi ; el nu este el însuşi, ci un altceva; el se nimiceşte pe sine. Dar astfel modul-de-a-fi-altceva [alteritatea] a dispărut cu totul în Dumnezeu şi Dumnezeu se recunoaşte în ea pe sine însuşi, prin ceea ce el se obţine ca rezultat al său prin sine însuşi.122 După această considerare, trebuie, fără îndoială, deosebite una de alta cele două infinităţi, cea adevărată de cea cu totul rea a intelectului. Aşadar, finitul este moment al vieţii divine. Aici nu mai sînt valabile formele simple ale unei propoziţii. Dumnezeu este infinit, eul este finit, acestea sînt expresii false, rele, sînt forme care nu sînt potrivite cu ceea ce este ideea, cu natura lucrului. Finitul nu este ceea-ce-fiinţează, tot astfel infinitul nu este fix; aceste determinaţii sînt numai momente ale procesului. Dumnezeu este [există] tot atît de mult ca finit, iar eul tot atît de mult ca infinit. Dumnezeu este această mişcare în sine, însuşi, şi exclusiv numai astfel este el Dumnezeu viu. Dar această subzistare a fini-tăţii nu trebuie să fie menţinută, ci suprimată: Dumnezeu este mişcarea spre finit şi prin aceasta e suprimare a acestuia la sine însuşi; în eu, ca ceva ce se suprimă pe sine ca finit,Dumnezeu se reîntoarce la sine, şi este Dumnezeu numai ca această reîntoarcere. Fără lume, Dumnezeu nu este Dumnezeu. Anticii au avut cu deosebire aceste abstracţii, ele sînt produse ale începutului gîndirii reflexive abstracte. Platon,. cu toate acestea, a considerat infinitul ca pe ceva rău, iar determinatul ca pe ceva superior; a considerat limita care se delimitează în sine ca superioară nelimitatului. Adevărul este unitatea infinitului, unitate în care este conţinut finitul. 108 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

Eezultatul este că noi trebuie să ne liberăm de sperietoarea opoziţiei dintre finit şi infinit. împotriva pretenţiei de a şti despre Dumnezeu este lansată sperietoarea că această năzuinţă ar fi aroganţă; această prezumţie îi revine, fără îndoială, filozofiei, precum şi religiei. Pe această poziţie este indiferent 123 faptul că cunosc conţinutul lui Dumnezeu prin gîndire sau că-l consider ca adevărat pe bază de autoritate, dat în revelaţie; împotriva ambelor puncte de vedere este lansată sperietoarea aroganţei de a voi să-l cunoşti pe Dumnezeu, de a voi să sesizezi ceea ce este infinit cu ajutorul a ceea ce e finit. De această opoziţie trebuie să ne descotorosim cu totul, şi anume dîndu-ne seama de ce natură este ea. Cine nu se debarasează de această fantomă se scufundă în deşertăciune, deoarece consideră divinul ca fiind cu neputinţă de a reveni la sine, în timp ce-şi păstrează ferm propria sa subiectivitate şi, plecînd de la aceasta, ne asigură de neputinţa cunoaşterii. Aceasta este apoi într-adevăr neadevărul subiectiv, care-şi păstrează finitul, mărturiseşte vanitatea finitului, dar păstrează cu toate acestea această deşertăciune care este finitul, deşertăciune recunoscută şi cunoscută, transformînd-o în ceva absolut. Noi ne-am descotorosit de această vanitate a subiectivităţii care se păstrează pe sine, de acest eu; scufundîndu-ne în v obiect, examinăm cu seriozitate această vanitate. Această liberare este o consecinţă care derivă din activitatea noastră în ştiinţă. Am încercat deci în primul rînd să ajungem la religie prin observaţie, şi astfel am ajuns la conştiinţa finitului şi infinitului şi la poziţia în care conştiinţa este ceea ce e ultim, încît finitul se păstrează şi face din sine unicul afirmativ. Observarea care descoperă această poziţie spune că ea găseşte numai un astfel de raport că, de aceea, este imposibil să ştim despre absolut, despre Dumnezeu. Acest „imposibil" este sprijinit pe faptul că aşa ceva nu poate fi perceput în conştiinţa numai observatoare. Dacă luăm termenii de posibilitate şi imposibilitate în sens determinat, ambii se referă la interior, la conceptul unui obiect, la ceea ce este obiectul în sine, prin urmare, sensurile lor trebuie să fie hotărîte de natura conceptului însuşi. Pe poziţia conştiinţei observatoare, pe această 121 poziţie a observării, nu se poate vorbi însă de interior, de concept, fiindcă această poziţie renunţă să cunoască ceea ce se referă B. RELIGIA 109

la interior, ea are înaintea sa numai ceea ce ţine de conştiinţa exterioară; această poziţie exclude ceea-ce-fiinţează-în-sine şi, după ea, măsura conceptului trebuie să fie acest fenomen exterior. Dar posibilitatea şi imposibilitatea nu aparţin acestei sfere. Conştiinţa observatoare, fără îndoială, trebuie, chipurile, să fie în cele din urmă chiar aceea din care să ia naştere conceptul, şi să fie posibil numai ceea ce provine din experienţă. Această poziţie a conştiinţei se limitează la finit; cu toate acestea, există şi alte sfere care pot fi observate, şi nu numai acestea al căror conţinut este numai finit faţă de finit, ci unele unde divinul este în conştiinţă ca fiinţînd în sine şi pentru sine, şi este lucru arbitrar să ne oprim numai la această primă sferă. Conştiinţa în forma religiozităţii naive, cucernicia, sau în forma cunoaşterii pioase poate fi observată, şi ea dă un rezultat cu totul altul decît poziţia proprie conştiinţei finite. Dacă conştiinţa se limitează la această poziţie, se poate foarte bine întîmpla ca sentimentul religios să fie mai afirmativ decît conştiinţa, în inimă poate fi mai mult decît în conştiinţă; întrucît acesta este conştiinţă determinată, cunoscătoare, observatoare, cele două (inima şi conştiinţa) pot fi deosebite una de alta. Este vorba numai să fie în conştiinţă pusă de acord cunoaşterea cu ceea ce sînt eu în mine însumi ca spirit. Dar convingerea că spiritul are numai o relaţie negativă cu Dumnezeu ruinează, nimiceşte sentimentul, evlavia, atitudinea religioasă, fiindcă gîndirea este izvorul, terenul în care este universalul în general, în care este Dumnezeu, universalul este în gîndire şi pentru gîndire. Spiritul în libertatea sa posedă conţinutul adevărului divin şi-l furnizează sentimentului; con-'ţinutul său este conţinutul sentimentului în ce priveşte orice cucernicie adevărată, orice pietate. Oînd reţinem în conştiinţa 125 noastră gînditoare [părerea] că nu există relaţie afirmativă a ei cu Dumnezeu, dispare orice conţinut al sentimentului; cînd menţionata sferă se goleşte pe sine însăşi [de conţinut], sentimentul este şi el gol, întocmai cum eu nu pot vedea fără lumină .exterioară. Cînd conţinutul este negat şi alungat de pe acest teren, nu mai există ceea ce poate da adevărata determinare a sentimentului. De aceea, dacă, pe de o parte, trebuie să admitem că în evlavie poate fi mai mult decît în conştiinţa religioasă, este, pe de altă parte, arbitrar şi greşit să nu observăm ceea ce există în noi sau la alţii. însă, propriu-zis, acest arbitrar şi această 110 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

greşeală nu se produce abia aici, ci chiar atunci cînd trebuie numai simplu să observăm, observaţia se limitează la cîmpul finităţii; căci a observa înseamnă să te raportezi la ceva exterior, ceva ce trebuie să rămînă exterior în observaţie. Acesta este pus numai întrucît el îşi este lui însuşi exterior; acesta este finitul. Aşadar, cînd stăm pe o astfel de poziţie, avem în faţa noastră numai ceea ce e pe măsura valorii acestei poziţii şi este adecvat ei. Dacă observaţia doreşte să observe infinitul potrivit adevăratei lui naturi, trebuie să fie ea însăşi infinită, adică să nu mai fie observare a obiectului, ci să fie obiectul însuşi. Putem observa şi gîndirea speculativă, dar ea există numai pentru cel ce gîndeşte însuşi; tot aşa pietatea există numai pentru cel pios, adică pentru cel ce este în acelaşi timp ceea ce el observă. Aici avem cazul că nu avem de-a face cu o simplă observare, ci observatorul este cu obiectul într-un astfel de raport, încît observarea nu este observare pur exterioară, el nu e observator pur. nu este numai într-o relaţie negativă cu ceea ce observă. Eezultă de aici că, pentru a descoperi terenul religiei, trebuie să renunţăm la relaţia observării; trebuie să părăsim această poziţie empirică tocmai fiindcă ea este numai aceasta. Desigur, reflexia posedă raportul dintre finit şi infinit, dar acesta este pus numai ca o negaţie. Ea merge, fără îndoială, pînă la exigenţa de a pune finitul ca infinit, dar am arătat că. această exigenţă trebuie să fie numai referitor la afirmativ, adică, , în observaţie, finitul a fost transformat în infinit şi totuşi a rămas şi a fost păstrat ca finit. Şi-n acelaşi timp există cu toate acestea exigenţa suprimării finitului. Ou aceasta trecem la poziţia conceptului speculativ al religiei. Numai raţiunea este terenul pe care religia se poate simţi la sine acasă. Determinaţia

fundamentală este atitudinea afirmată a conştiinţei care este numai ca negaţie a negaţiei, ca auto-suprimare a determinaţiilor opoziţiei considerate de reflexie ca persistente. Terenul reflexiei * este deci acest raţional, şi mai precis, speculativul. însă religia nu este numai ceva abstract, o raportare afirmativă faţă de universal ca aceea care tocmai * Judecind după context , s-ar părea că s-a tipărit greşit „reflexiei" în loc Je ,.religiei" (n.tr.). B. RELIGIA 111

a fost determinată; dacă ea ar fi numai atît, orice alt conţinut s-ar găsi în afara ei ar veni în ea din afară ; dacă acest conţinut ar fi apoi în cuprinsul realităţii, ar putea exista încă o altă realitate în afara religiei. Poziţia religiei este că adevărul la care se raportează conştiinţa are în sine tot conţinutul, şi această raportare este aşadar poziţia ei cea mai înaltă, poziţia absolută. Reflexia este activitatea prin care sînt constatate opusele şi se merge de la una la alta, dar fără a realiza legătura lor şi unitatea care le străbate. Dimpotrivă, terenul religiei este conştiinţa absolută că Dumnezeu este tot conţinutul,tot adevărul şi toată realitatea însăşi. Unui astfel de conţinut nu-i este adecvată simpla reflexie. Dar în filozofie este necesar să se arate necesitatea acestei 127 poziţii, producerea conceptului care aici este înfăţişată ca definiţie sau trebuie să se arate locul tinde rezidă necesitatea acestei poziţii. Am putea deci să stabilim ceva despre religie şi să dovedim că acest ceva se află în acest fel în reprezentarea noastră, există însă şi alte reprezentări, iar reprezentarea nu este criteriu al gîndului. Oînd s-a dat, în schimb, socoteală de necesitatea conţinutului, putem spune că aceasta este religia şi putem să n-avem grijă dacă alţii au pentru ea alt conţinut, alte determinaţii în reprezentările lor. Acest fapt nu cauzează niciun prejudiciu, căci pe noi ne interesează lucrul însuşi şi disputa ar putea fi numai aceea de a şti dacă este sau nu religie ceea ce aparţine reprezentării ■, conţinutul este valabil în sine şi pentru sine, cînd este stabilită necesitatea lui. Este arbitrar să spunem că aceasta este religia. Despre necesitate ştim că atunci cînd trebuie arătată despre ceva, e nevoie să plecăm de la altceva, plecînd de la acesta ajungem, datorită naturii lui, la un anumit conţinut, iar ceea ce rezultă în felul acesta este indicat ca ceva ce e necesar. Reiese încă de aici că, dacă vrem să plecăm de la religie, celălalt conţinut se află înapoia noastră; dacă concepem necesitatea astfel [adică în sensul indicat adineaori], este cuprinsă în ea determinaţia mijlocirii, iar conţinutul pe care-l numim religie apare în felul acesta ca mijlocit, ca rezultat derivat din altul, determinaţie care apare ca nepotrivită dacă religia trebuie să fie ceea ce este suprem, să fie în sine prima poziţie care 112 PAKT. I. CONCEPTUL RELIGIEI

trebuie să fie pusă prin sine însăşi. Astfel ne angajăm într-o defectuozitate, dar această defectuozitate a raportului conform căreia necesitatea se înfăţişează ca ceva mijlocit se suprimă pe sine cînd luăm în considerare adevărata necesitate sau necesitatea raţională în care este implicat că ea anulează această apa-l28 rentă şi se înalţă la afirmativ. Aici sînt de considerat trei momente. 1. Necesitatea ca relaţie în care religia primeşte poziţia de a proveni dintr-un alt conţinut, de a fi pusă. 2. Unilateralitatea relaţiei acestui fel de necesitate ca una ce se suprimă pe sine, de unde reiese că ceea ce am considerat ca fiind proces este conţinut în religia însăşi. 3. Eeligia, producîndu-se pe sine însăşi, trebuie să-şi pună ei înseşi conţinutul, să-şi dezvolte formula şi, prin această activitate a autoproducerii sale, să-şi sesizeze propriul său concept, în felul acesta, conceptul religiei înseşi, tocmai fiindcă relaţia necesităţii se suprimă pe sine, este cuprins înăuntrul ei înseşi şi, dat fiind faptul că religia se produce pe sine însăşi, încheierea ei este adevărata religie şi ea are ca obiect ceea ce este religia.

Am întrebuinţat pînă aici termenul de conştiinţă, acesta exprimînd numai latura fenomenală a spiritului, relaţia esenţială a ştiinţei şi a obiectului ei. Eu sînt astfel determinat ca relaţie, însă spiritul este în chip esenţial ceva ce nu este numai în relaţie; în conştiinţă este cuprins finitul, obiectul se păstrează în ea ca independent. Spiritul nu este numai o ştiinţă în care fiinţa obiectului este separată de ştiinţa însăşi, nu e numai o ştiinţă la modul relaţiei, numai formă a conştiinţei. Vorbim despre spirit făcînd abstracţie de această relaţie, iar conştiinţa este cuprinsă atunci ca moment în fiinţa spiritului; avem deci o relaţie afirmativă a spiritului cu spiritul absolut. Numai această identitate, identitatea în sensul că cunoaşterea se aşază pe sine pentru sine în obiectul său, este spiritul, raţiunea, care ca obiectivă este pentru sine însăşi. Aşadar religia este raportare a spiritului la spiritul absolut. Numai aşa este spiritul ca ştiutor 129 ceea ce este ştiut. Aceasta nu este numai o raportare a spiritului la spiritul absolut, ci însuşi spiritul absolut este cel ce se raportează pe sine la ceea ce noi am pus ca diferenţă de cealaltă parte, şi astfel în sens superior religia este ideea spiritului care se raportează pe sine la sine, este conştiinţa de sine a spiritului B. RELIGIA 11»

absolut. Aici aparţine conştiinţa ei, care mai înainte era determinată ca relaţie. Conştiinţa ca atare este conştiinţa finită, ştiinţa despre altceva decît eul. Eeligia este tot conştiinţă, şi ea are în ea deci conştiinţa finită, dar, ca finită, conştiinţa suprimată : căci celălalt ceva de care ştie spiritul absolut este el însuşi şi el este spiritul absolut numai fiindcă se ştie pe sine. Dar astfel el este numai ca mijlocit de conştiinţă sau de spiritul finit, încît el trebuie să se facă finit, ca prin această devenire ca finit să devină ştiinţă despre sine însuşi. Prin urmare, religia este ştiinţă a spiritului divin despre sine prin mijlocirea spiritului finit. Aşadar, în cuprinsul ideii supreme, religia nu este treabă a unui om, ci ea este esenţial suprema determinaţie a ideii absolute înseşi. Cu aceasta a fost expus în chip provizoriu şi prealabil conceptul religiei. în timp ce spiritul se diferenţiază în el însuşi, apare fini-tatea conştiinţei, dar această conştiinţă finită este moment al spiritului însuşi, care este el însuşi autodiferenţiere, autodeterminare, adică punere a sa ca şi conştiinţă finită. Aşadar, noi nu considerăm religia de pe poziţia conştiinţei finite, ci sus-men-ţionata idee se dezvoltă deja la o tratare superficială. Trecem acum la înseşi momentele indicate deja mai sus. 1. Necesitatea acestei poziţii. Spiritul absolut este în conştiinţa sa ştiinţă de sine ; ştiind altceva, el încetează de a fi spirit 130, absolut. Pe această determinaţie se pune aici accentul şi se susţine că conţinutul ştiinţei spiritului absolut despre sine este adevărul absolut, tot adevărul, încît această idee cuprinde în sine întreaga bogăţie a lumii naturale şi spirituale, că ea este unica substanţă şi adevărul acestei bogăţii şi că totul posedă adevăr în ea numai ca moment al esenţei ei. Trebuie să fie deci demonstrat că acest conţinut al religiei este adevărul absolut. însă această deducţie cade mai întîi în afara ştiinţei noastre. (Aserţiunea că conţinutul este adevărul absolut nu are alt sens decît acela că trebuie arătată necesitatea sa; dar aici plecăm de la un altceva.) Demonstrarea conţinutului are aşadar mişcarea prin care conţinutul este arătat ca fiind rezultatul unui alt conţinut. Celălalt ceva de la care se pleacă nu e altceva decît lumea finită şi conştiinţa lumii finite; aceasta constituie începutul şi de la ea se trece în chip necesar la acest rezultat. Despre necesitate se va observa mai tîrziu că ea este moment esenţial în spiri8 - c. S7»

114 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

tul absolut. Aşadar trebuie arătată trecerea de la un început finit la un conţinut absolut mai mult sau mai puţin abstract. Această trecere poate fi făcută mai abstract sau mai dezvoltat, încît dezvoltarea se produce prin concept. Ba este mai abstractă cînd determinăm conţinutul numai în chip general ca negaţie a negativului, el conţmînd esenţial în sine această mijlocire; trecerea poate fi apoi făcută de la finit la absolut. Vanini spune că ajunge orice fir de pai

pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu. Cînd dezvoltăm acest drum şi-l parcurgem pînă la capăt cu ajutorul conceptului, avem filozofie în general sau, mai special, filozofie a religiei, iar nemijlocitul este atunci natura în genere sau logicul aşa cum se decide el să treacă în natură, să se piardă pe sine în această exterioritate, transformînd complexul nemijlocit al purelor sale determinaţii de gîndire în exterioritatea reciprocă care constituite gradaţia proprie naturii. Aşa se procedează în filozofie : natura este cercetată şi considerarea ei cu ajutorul conceptului arată că conceptul lăuntric al naturii suprimă exterioritatea în care este el ca natură, că această exterioritate, contrazicînd conceptul, se dizolvă, iar conceptul îşi formează un mod superior, mai adecvat decît este exterioritatea naturală în care el are realitate ca natură, dobîn-dind în felul acesta în fiinţa sa determinată modul existenţei ce-i este adecvat. Considerarea naturii prezintă gradaţia naturii ca pe o serie de trepte, cum conceptul, care în natură este numai în sine, sparge această scoarţă a sa şi apare spre a fi [exista] 131 pentru sine, spre a se înfăţişa aşa cum este el. Natura se interiorizează, ia înapoi exterioritatea în identitatea centrului său, ori atunci centrul este împins afară în existenţa exterioară. Necesitatea naturii constă în punerea spiritului ca adevăr al naturii; în ea conceptul este pierdut în exterioritatea reciprocă, natura este eternă producere şi disoluţie a acestei exteriorităţi, ea are în sine determinaţia şi destinaţia de a deveni spirit. în modul-său-nemijlocit, spiritul este spirit finit, natural; el are aptitudini, adică el este mai întîi numai identitatea abstractă a conceptului său şi a fenomenului său. Natura este în sine idee, aceasta este ca şi pentru noi cînd o considerăm de pe planul gîndirii. Faptul că ea este idee pentru noi nu coincide în natură cu faptul că ea este idee în sine; în spirit există această identitate a acestui a-fi-pentru-el ceea ce este el în sine, identiB. RELIGIA 115-

tate potrivit căreia ceea ce este el în sine, îi şi apare, adică deea în fenomen. Considerarea spiritului finit are ca rezultat ideea spiritului absolut. Această mişcare a conceptului cunoscător este aceea prin care conţinutul despre care s-a vorbit, spiritul absolut conştient de sine, este prezentat ca necesar, ca adevăr a toate, ca fiind adevărul absolut. Filozofia este apoi demonstrarea metodică [a faptului] că acest conţinut este adevărul absolut. Această mişcare este aceea care stă în faţa ştiinţei noastre, noi trebuie «* deci să presupunem aici această ştiinţă, altfel am fi nevoiţi să parcurgem întreaga filozofie. Acesta este singurul mod în care poate fi desfăşurată demonstraţia. 2. Unilateralitatea acestei mişcări. Această unilateralitate constă în faptul că în această mişcare rezidă o determinare falsă, anume aceea că plecăm de la un altceva, sau de la abstractul logic, sau de la natura mai concretă, de la fiinţa finită, şi, astfel, plecînd de la altceva, conţinutul nu se înfăţişează ca absolut, ci ca rezultat. Acest aspect pare a-l avea mişcarea în sine, însă adevărul absolut nu trebuie să fie rezultat, el este absolut ceea ce e prim, plenitudinea absolută în care toate sînt numai moment. Dar o dată cu aceasta trebuie să observăm că, dacă mişcarea apare, desigur, mai întîi ca mijlocitoare, ţine totuşi de însăşi natura acestui rezultat că unilateralitatea se suprimă pe sine sau că -rezultatul refuză să fie rezultat; această contralovitură este împotriva acestei mişcări. Mai precis, acest fapt este determinat astfel că tocmai ceea ce e prim, fie abstracţia logică a fiinţei, fie lumea finită, acest ceva prim, nemijlocit, care nu se înfăţişează ca fiind pus, este pus în însuşi rezultatul ca un ce pus,. nu ca ceva nemijlocit, încît este degradat din ceva nemijlocit în ceva pus, iar spiritul absolut este, dimpotrivă, adevărul, punerea ideii, ca şi a naturii şi a spiritului finit. Spiritul absolut, conştient de sine însuşi, este astfel ceea ce e prim şi unicul adevăr. Lumea finită, care în felul acesta este ceva pus, este aşadar un moment în acest spirit, în acest conţinut, şi nu se datoreşte numai metodei, felului exterior al mişcării faptul că nemijlocitul se suprimă astfel pe sine, ci aceasta ţine esenţial de rezultatul însuşi, ţine de conţinutul lui.

Prin urmare, ceea ce am pus, menţionata mişcare, este primul moment; al doilea moment este şi el determinaţie în îs* 116 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

conţinutul absolut însuşi. Ambele sînt o mişcare, o mijlocire care se încheie, ambele împreună constituie activitatea lui Dumnezeu în el însuşi şi această poziţie este aceea pe care amintita mişcare şi acel al doilea moment ne apar înăuntrul ideii ca activitate, ca mişcare a ideii înseşi. Popular aceasta se cheamă : Dumnezeu creează lumea, Dumnezeu o pune pe aceasta ca pe al său divers altceva, încît este natural pus ca lumea să fie ceva ce trebuie să continue să-i aparţină lui şi ceva ce are mişcarea de a se reîntoarce înapoi în el. Astfel, lumea este tot atît de naturală pe cît este de creată. Creată, lumea rămîne aparţinătoare lui Dumnezeu, ea este pusă de el şi prin aceasta are menirea să se reîntoarcă la el. Prin urmare, despre sus-amintita mişcare trebuie să spunem în primul rînd că ea se înfăţişează ca o mişcare ce premerge religiei, mişcare unde se pleacă de la nemijlocit fără referire la Dumnezeu, încît Dumnezeu devine abia prin ea. însă trebuie să notăm mai departe că ea este moment înăuntrul religiei înseşi, dar în altă înfăţişare şi formă decît era în primul mod, în care mişcarea se desfăşoară oarecum numai naiv cu privire la Dumnezeu ; aici, dimpotrivă, Dumnezeu este absolut ceea ce e prim. Aşadar aceasta este ceea ce rezidă în ideea spiritului absolut. Spiritul este pentru sine, adică se face pe sine obiect al său, este faţă de concept subzistent pentru sine însuşi, este ceea ce numim lume, natură; această scindare est;primul moment. Al doilea moment este acela cînd acest obiect se pune pe sine însuşi în mişcare înapoi spre acest izvor al său; această mişcare constituie viaţa divină. Spiritul ca spirit absolut este mai întîi ceea ce îşi apare sieşi, prin aceasta el este deci conştiinţă a sa despre sine ca spirit. Astfel momentul considerat mai întîi ca necesitate este înăuntrul spiritului însuşi şi în esenţa ei avem acea necesitate şi înăuntrul religiei, dar o avem nu ca fiinţă determinată [existenţă] nemijlocită, ci ca apariţie a ideii, nu ca fiinţă, 134 ci ca apariţie a divinului. Acesta este deci raportul dintre necesitate şi conţinutul nostru. Conceptul obiectului nostru ar fi prin aceasta stabilit, pentru a trece acum, plecînd de la el, la însăşi tratarea obiectului. Această tratare nu este altceva decît că conceptul se dezvoltă devenind idee, iar noi privim această dezvoltare. 3. Conceptul religiei nu este însă prea abstract şi s-ar putea pretinde să fie prezentat într-o formă mai concretă, dar B. RELIGIA 117

modul mai concret al conceptului este în fapt producere a conceptului prin el însuşi; el este abstract ca şi concept, el însuşi •este acela care se face pe sine concret, el se împlineşte într-o totalitate a diferenţelor sale, încît conceptul, existînd numai prin aceste diferenţe, îşi devine lui însuşi obiect. Conceptul pe care l-am stabilit în felul acesta este conştiinţa de sine a spiritului absolut, această conştiinţă de sine că el este pentru sine; pentru sine el este spirit; ceea ce constituie deosebirea sa de el este moment al naturii. în limbaj popular vorbind, aceasta înseamnă că Dumnezeu este unitatea naturalului şi spiritualului, spiritul este însă domnul naturii, încît cele două [naturalul şi spiritualul] nu sînt în această unitate cu egală valoare, ci astfel încît unitatea este spiritul, nu un al treilea ceva, unitate în care ar fi, chipurile, neutralizate ambele, ci această indiferenţă a ambelor este însuşi spiritul. El este o dată una din laturi şi altă dată este ceea ce se extinde asupra celeilalte laturi, şi astfel este unitatea ambelor laturi. Tratarea în continuare nu este prin urmare altceva decît că noi trebuie să înfăţişăm celelalte determinaţii concrete ale spiritului şi [să arătăm] că conceptul lui Dumnezeu este numai conceptul ideii. Spiritualul este unitatea absolută a spiritualului şi naturalului, astfel încît acesta este numai ceva instituit şi păstrat de spirit. în această idee sînt următoarele momente : 1) unitatea substanţială, absolută, subiectivă a ambelor momente, ideea în afirmarea sa egală cu ea însăşi; 2) diferen-l3° ţiereâ însăşi, fiinţa pentru unul şi pentru un altceva; 3) diferenţiatul

se pune pe sine în afirmarea absolută. Primele două momente sînt acelea ale conceptului, sînt chipul şi felul în care este conţinută în concept relaţia spiritualului şi naturalului. Adăugăm apoi că ele nu sînt numai momente ale conceptului, ci sînt înseşi cele două laturi ale diferenţei. Acest al doilea moment este ceea ce în spirit este conştiinţa. El este punerea a două laturi care sînt diferite, dar aceasta nu este altceva decît această distingere a momentelor înseşi, ceea ce se determină pe sine într-un raport, iar amintitele momente formează astfel conţinutul laturilor raportului. în conştiinţă una din laturi este ferma unitate substanţială a ideii, Dumnezeu ca unul ce are fiinţă, ca unitate care se raportează pe sine la sine. Cealaltă latură a diferenţei este distingerea care e conştiinţa, pentru care este [există] unitatea fermă, aceasta se determină 118 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI C. CULTUL 119

pe sine ca latură finită. Aşadar Dumnezeu posedă fiinţă şi el apare pentru conştiinţă, el nu numai posedă fiinţă, ci întrucît , fiinţează pentru altceva, el apare. Un Dumnezeu care nu apare este un „abstractum". Această distingere sau latura conştiinţei trebuie «mcepută ca reîntorcîndu-se în afirmarea absolută, apariţie care se înalţă veşnic la adevărul apariţiei [sau fenomenului], în distingere sînt cuprinse, cum am spus, ambele momente ; unitatea substanţială este, prin urmare, o latură a raportului. Reîntoarcerea distinşilor în afirmarea absolută este al treilea moment. Aceste trei momente sînt acelea care trebuie să fie socotite ca aparţinînd realităţii conceptului. Dar fiindcă aici ne aflăm deja pe teren concret, dezvoltarea mai departe a conceptului religiei trece deja în cuprinsul secţiunii următoare, 130 secţiune care tratează despre cult. C. CULTUL * a) CONCEPTUL CULTULUI

Sus-numitele două laturi trebuie să fie determinate şi în felul că unitatea este prima [latură], cea teoretică, modul reprezentării a ceea-ce-este, a obiectivului, felul reprezentării fenomenului divin [apariţiei divine], al fiinţei divine. A doua [latură], cea practică, este activitatea suprimării sciziunii, latura formei, fosma libertăţii, subiectivitatea ca atare. Aici trebuie apoi să fie considerată conştiinţa de sine în mişcarea ei, în acţiunea ei determinată, în atitutindea ei. Prima latură este acea-a reprezentării lui Dumnezeu, a doua este aceea a cultului. însă ambele sînt în legătură una cu alta; determinaţia care-i revine lui Dumnezeu îi revine şi conştiinţei în raportarea ei la cult. în menţionata reprezentare nu este Dumnezeu în general., ci e Dumnezeu în reprezentare. 1. Dumnezeu apare, dar nu numai în general, ci el este în chip esenţial Dumnezeu care se manifestă, fiindcă este spirit în manifestarea sa şi-n acelaşi timp reflectare în sine. Deci Dumnezeu se pune însuşi pentru conştiinţă, ca formă a sa, şi este astfel conştient de sine; el este în felul acesta obiect, şi anume obiectul său însuşi. A doua determinaţie este ca el să se manifeste aşa cum este el în sine şi pentru sine. Aceste determinaţii sînt în această privinţă baza. Prima determinaţie, manifestarea abstractă, este naturalul, natura în genere. Manifestarea este fiinţare pentru altceva, exterioritate diferită pentru unii şi alţii, de aceea ea este mai întîi manifestare nemijlocită, încă nereflectată. Această fiinţare pentru altceva este mai întîi naturalitate. în această exterioritate este reprezentat mai întîi Dumnezeu. Ceea ce este pentru altceva este la modul sensibil, singularizat; gîndul însuşi care nu trebuie să rămînă pur subiectiv, ci să fie pentru un altul — ceea ce înseamnă independenţă de gînduri — are nevoie de un mediu sensibil, de un semn, care trebuie să se înfăţişeze pentru el [pentru gînd]. însă, în al doilea rînd, Dumnezeu, fiind esenţial o mani-festare divină pe care o avem înaintea noastră, se manifestă sieşi,- aşadar obiectul este determinat nu numai ca un obiect natural, ci ca obiect care se manifestă sieşi, determinat ca şi conştiinţă, ea spiritualitate. Naturalul nu se menţine în purul său element natural, ei conţine determinaţia divinului care locuieşte în el. Aceasta este o determinaţie mai mult sau mai puţin formală. Mai întîi ea este în genere

formală. De nici o religie nu se poate spune că în cadrul ei oamenii ar fi adorat soarele, marea, natura; adorîndu-le, acestea, tocmai, nu mai sînt pentru ei acest ceva prozaic ce sînt ele pentru noi; întrucît aceste obiecte sînt pentru ei divine, fără îndoială că ele sînt încă naturale, dar, prin faptul că sînt obiecte ale religiei, ele sînt în acelaşi timp reprezentate la modul spiritual. Considerarea soarelui, a stelelor etc. este în afara religiei. Aşa-numita concepţie prozaică a naturii, aşa cum îi este ea proprie conştiinţei situate la nivelul intelectului, este abia o separaţie tîrzie; ca ea să existe, este nevoie de o reflexie care merge cu mult mai profund înapoi. Abia cînd spiritul s-a pus pe sine independent pentru sine, liberat de natură, apare aceasta ca un altceva, ca ceva exterior. Cînd, potrivit formaţiei noastre obişnuite, vorbim despre unitatea naturii şi a spiritualului, gîndim ca şi cînd spiritul ar fi unit cu natura abia de imaginaţie; astfel se pleacă de la separarea lor şi aceasta presupune o libertate superioară a reflexiei, precum şi o unitate superioară a primei unităţi nemijlocite. Aşadar, primul mod al manifestării, naturalitatea, are în general ca centru subiectivitatea, spiritualitatea lui Dumne120 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

zeu. Acum, în al treilea rînd, este vorba de raportul dintre aceste două determinaţii una faţă de alta. în sine, Dumnezeu este spiritul, acesta este conceptul nostru despre el. Dar tocmai pentru aceasta trebuie el pus şi ca spirit, adică modul manifestării lui trebuie să fie el însuşi spiri138 tual şi deci negaţia naturalului, pentru aceasta e nevoie ca modul-determinat al lui, latura realităţii la idee, să fie egală conceptului. Ceea ce se numeşte astfel mod-determinat este ceea ce am văzut că este naturalitatea. Acest fel al manifestării constituie modul-determinat al conceptului despre Dumnezeu. Lucrul principal este să vedem raportul dintre realitate şi conceptul divin, să vedem dacă spiritul este pus ca spirit, adică dacă conceptul precum şi realitatea sînt puse ca acest spirit. 2. Naturalitatea, fiinţa [existenţa] naturală, natura nemijlocită, acest ce în primul rînd determinat, poate fi şi în alt fel, anume poate fi şi mod-determinat reflectat, dar care este încă aşa făcut, încît încă nu este modul-determinat concret determinat care constituie conceptul spiritului. Acel mod-determinat nu este ceva atît de divers cum este viaţa naturii, ci o dată cu reflexia apare gîndul că modul-determinat este egal cu conceptul, dar mai întîi e vorba numai de egalitate abstractă. Reflexia simplifică infinita exterioritate, o aduce pe terenul conceptului, dar chiar numai pe [acest] teren; această gîndire, care are fără îndoială ca principiu generalitatea, terenul conceptului, prin faptul că se opreşte numai la abstracţie, face ca numai acest general să fie modul-determinat. Astfel, de exemplu,. Brahma inzilor este ceea ce e suprem, este conceptul divin,, însă acesta fiind, fiinţează numai la sine, se gîndeşte numai pe sine, căci orice alt conţinut, orice altă formaţie se află în afara lui, acestea întruchipînd nenumărata armată a zeilor indici. Dumnezeul evreesc este, desigur, şi el aprigul Dumnezeu care nu tolerează alţi zei alături de el; această unitate este ea însăşi încă unitate abstractă, nu este încă acest mod-determinat, această realitate care corespunde conceptului spiritului care e absolut concret în sine. Fiindcă orice Dumnezeu este Dumnezeu în spirit, dar încă nu este ca spirit, nu este ceva sensibil, e numai un „abstractum" al gîndului, nu este încă plenitudinea în sine care face din el spirit. 139 Acestea sînt principalele moduri-determinate, deci acelea care trebuie să ni se manifeste mai întîi ca moduri ale realităţii C. CULTUL 121

spiritului. Ca moduri-determinate, ele nu sînt adecvate conceptului spiritului, sînt finităţi, chiar şi această infinitate că este un Dumnezeu e afirmaţie abstractă. Această a doua determi-naţie a manifestării lui Dumnezeu în conştiinţă ca identitate pură, ca nimicire a diversităţii fenomenelor exterioare, este ea însăşi iarăşi numai un mod-determinat faţă de totalitatea conceptului spiritului. Ambele determinaţii nu corespund conceptului, sau aceste religii nu sînt încă adevărata religie, nu cunosc încă pe Dumnezeu în veracitatea lui, căci le lipseşte conţinutul absolut al spiritului. 3. Adevărata religie corespunde conţinutului său, în ea avem ceea ce e ultim şi suprem, conţinutul se înalţă în ea la propriul său nivel, manifestarea este aşa cum e spiritul în sine şi -pentru sine, conţinutul este adecvat conceptului spiritului, manifestarea însăşi este cea infinită. Aici este deci Dumnezeu sieşi manifest; nu mai este nimic ascuns în el, întreaga sa natură a ieşit în manifestarea sa,Cînd manifestarea lui Dumnezeu «ste încă neegală conceptului său, el nu este nici pentru sine şi nici pentru alţii revelaţi Aşa este el abia în religia împlinită. Privitor la aceasta trebuie să fie notat că acest conţinut însuşi,

realitatea, modul acesta al manifestării care constituie conţinutul lui Dumnezeu, este conţinut absolut spiritual, care poate fi însă încă în felul naturalităţii exterioare şi al reprezentării interioare; în modtil reprezentării, bineînţeles, nu al naturale-ţii sensibile, ci al celei spirituale. Beferitor la deosebirea faţă de modurile precedente este de remarcat că în această religie conţinutul se înfăţişează adecvat conceptului spiritului, încît modul este numai formă care nu mai priveşte conţinutul. La această deosebire se referă apoi deosebirea dintre religie şi filozofie. Filozofia se poate înfăţişa ca fiind opusă religiei, sau se întîmplă că în ea moduri de manifestare, forme ale raporturilor prezente în religie sînt înlocuite cu altele. Filozofia este opusăit0 religiei numai atunci cînd în prima se face abstracţie de conţinutul existent în sine şi pentru sine. Tot astfel, cînd în religia pozitivă sînt considerate aceste forme ca esenţiale, filozofia pare a combate religia ş i atunci intelectul este acela care s-a încuibat aci, care, fiindcă credinţa nu mai este naivă, pune principala greutate pe aceste forme, căutînd esenţialul în ele. Astfel religia devine goală şi moartă, universalul, conţinutul, •este, fără îndoială, încă prezent, dar spiritul a dispărut, căci 122 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

ceea ce este numai formă apare ca esenţial, iar intelectul are atunci joc uşor ca, punînd stăpînire pe ea, să-i arate insuficienţa. îi este propriu filozofiei să transforme în conţinut al gîndului conţinutul care se află în reprezentările religiei; conţinutul absolut nu poate fi diferit. Religia este conştiinţă de sine a spiritului absolut; aici nu există două feluri de conştiinţă de sine, nu există conştiinţă de sine care înţelege şi alta care are reprezentări, deosebite de conştiinţa de sine care gîndeşte, aici poate exista numai deosebire în formă. Reprezentarea are : 1. Un mod exterior, sensibil; ea se situează între senzaţia nemijlocit sensibilă şi gîndul propriu-zis; conţinutul este de natură sensibilă, însă gîndirea a intrat deja în el, dar n-a pătruns încă conţinutul, nu a pus stăpînire pe el. Reprezentarea, ca acest mod de fasonare sensibilă, nu este concepere a sensibilului ca singular nemijlocit, ci ea l-a conceput pe acesta deja în generalitatea lui, în interioritatea lui de gînd, însă de acest interior, de acest general ea este conştientă încă sub forma M1 singularităţii şi a sensibilităţii. De aceea, ceea ce e reprezentat are încă în el spaţialitate, temporalitate; acesta nu este încă în stare să se libereze de natural, el este naturalul sesizat în generalitatea lui sau este însăşi această generalitate încă în forma naturalităţii. Iată de ce reprezentarea recurge cu uşurinţă la expresii metaforice, la analogii sau la modurinedeterminate. O astfel de reprezentare este, de pildă, procrearea, fiul etc, reprezentări care sînt luate din complexul vieţii naturale. Creaţia este o astfel de reprezentare nedeterminată exprimînd legătura naturală a lui Dumnezeu cu lumea în chip general. 2. Mai departe, legătura între elementele conţinutului se înfăţişează în reprezentare ca producîndu-se succesiv şi nu în necesitatea ei, care aparţine numai conceptului ca atare; legătura este povestită în religie şi cele întîmplate, moment esenţial în viaţa lui Dumnezeu, apar apoi metaforic, ca întîmplate în chip natural în timp, iar momentul următor al conţinutului determinat pare că vine după celălalt. Pentru concept este numai în-sinele conexiunii, interiorul, unitatea adevărată, eternă a legăturii, pătrunzîndu-se pe sine se revelează abia gîndirii înţelegătoare. Căci în reprezentările religiei nu este înfăţişată legătura dintre evenimentele generale şi cele particulare, în religie există credinţă în providenţă; dar se spune C. CULTUL 123

că drumurile providenţei nu sînt inteligibile, şi mersul destinului unui individ ca şi acela al lumii celei mari este inscrutabil. Aici este abandonată legătura potrivit căreia evenimentele sînt determinate în chip raţional; fără îndoială, se vorbeşte în general de hotărîrea lui Dumnezeu, dar nu se arată ideea că o astfel de hotărîre este prezentă în mod raţional. 3. De asemenea, în reprezentarea religiei nu se insistă apoi asupra necesităţii mai precise a

sus-menţionatei legături. Aceasta este aşa-numita confirmare a unui conţinut al religiei. Legătura dintre acest conţinut şi mine cu ştiinţa mea poate fi reprezentată astfel: sînt convins, cred în conţinut, iar această na convingere se bazează pe cutare sau cutare împrejurări exterioare, pe miracole etc. Acum, în ce priveşte legătura conştiinţei subiective cu con- L* u ţinutul obiectiv, trebuie s-o considerăm-martiei"aproape la cealaltă "lătura a realităţii conceptului. Aceasta este mai întîi cultul; acesta este raportarea conştiinţei subiective la obiectul care e Dumnezeu, mai precis raportarea practică la acest obiect. *-; Faţă de raportul ferm care, carşFconştiinţă ce are reprezentări •despre Dumnezeu care fiinţează în sine şi pentru sine, este teoretic, cultul constituie aşadar raportul practic cînd suprimă opoziţia subiectului faţă de obiect şi deci sciziunea lui de obiect «are poate apărea ca ţinînd de prima raportare. Aici trebuie să considerăm latura libertăţii, a subiectivităţii faţă de rrima latură care este aceea a fiinţei. Putem spune astfel că primul este Dumnezeu în fiinţarea sa, al doilea este subiectul în fiinţa sa subiectivă. Dumnezeu «ste, este aici, adică are raportare la conştiinţă.Astfel cultul însuşi este mai întîi teoretic, întrucît el lasă să rămînă reprezentarea chiar şi după suprimarea opoziţiei. Dumnezeu este determinat ; el încă nu este adevăratul Dumnezeu, întrucît el nu mai este determinat, mărginit în existenţa sa, în manifestarea sa; abia astfel este el spirit, se manifestă, îşi apare sieşi aşa cum este el în sine şi pentru sine. Fiinţei lui Dumnezeu îi aparţine deci raportarea la conştiinţă; numai ca Dumnezeu abstract ■este el pentru ea un „dincolo", un altceva. întrucît el este aşa cum e în manifestarea sa, el este pentru sine; de manifestarea lui ţine aşadar conştiinţa şi esenţial conştiinţa de sine, căci orice conştiinţă este conştiinţă de sine. Prin urmare, Dumnezeu •este în chip esenţial conştiinţă de sine. Determinaţia conştiinţei 124 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

aparţine deci şi primei determinaţii [adică fiinţei, existenţei], şi ceea ce am numit reprezentare despre Dumnezeu înseamnă şi fiinţă a lui Dumnezeu. li3 Aşadar ştiinţa îi revine cultului şi prima formă pe care o întîlnim aici este credinţa. 1. Credinţa aparţine acestui raport practic pe latura subiectivă a lui, aparţine celui ce ştie, întrucît conştiinţa de sine în acest raport ştie de obiectul său nu numai teoretic, ci este sigură de el, şi anume, ca despre ceea ce este absolut existent şi singur adevărat şi prin aceasta a renunţat la fiinţa-pen-tru-sine a sa ca la una care are adevărul în ştiinţa ei formală despre sine. întrucît credinţa trebuie determinată ca mărturie a spiritului despre spiritul absolut, sau ca certitudine despre adevăr, acest raport conţine referitor la diferenţa dintre obiect şi subiect o mijlocire — dar în sine însăşi —, fiindcă în credinţă, aşa cum se determină ea aici pe sine însăşi, au dispărut deja mijlocirea exterioară şi orice fel particular de mijlocire. Aşadar această mijlocire aparţine naturii spiritului în sine şi pentru sine şi este unitatea substanţială a spiritului cu sine, care este de asemenea şi forma infinită. Exprimate acestea în determinaţii mai concrete, certitudinea credinţei despre adevăr, sau această unire a conţinutului absolut cu ştiinţa, este însăşi legătura divină absolută, potrivit căreia cel ce ştie, conştiinţa de sine, ştiind de adevăratul conţinut, ca liberă, adică despoin-du-se de orice particularitate a conţinutului său specific, ştie despre sine, însă numai despre esenţa sa. în această certitudine liberă, absolută despre sine ea posedă însăşi certitudinea adevărului; — ca una care ştie, ea are un obiect şi acesta fiind esenţa este obiectul absolut, şi-n acelaşi timp el nu este obiect străin, nu e alt obiect, transcendent al conştiinţei, ci el este în-sinele ei, esenţa ei, deoarece ca absolut sigur el este tocmai identic cu această certitudine. Acest conţinut este în-sinele conştiinţei de sine şi această determinaţie este pentru noi, şi întrucît ea este numai fiinţa-în-sine, ea are pentru conştiinţa de sine obiectivitate, sau ea constituie latura conştiinţei sale. Acesta este punctul abstract cel mai intim al personalităţii, care nu poate fi sesizată decît speculativ ca această unitate a conştiinţei de sine şi a conştiinţei,, sau a ştiinţei şi a esenţei sale, a formei infinite şi a conţinutului absolut, unitate care este [există] absolut numai ca ştiinţă 144

c. CULTUL 125

a acestei unităţi în mod obiectiv, ca ştiinţă a esenţei care este esenţa mea. în această expunere are atît de mare importanţă fiecare moment singular şi-n acelaşi timp

unificarea esenţială a momentelor, încît fie că e reţinut numai unul dintre ele, făcîndu-se abstracţie de celălalt, fie că ele sînt reţinute şi complet, însă fără identitatea lor, acest concept poate părea uşor că se reduce numai la unilateralele forme ale reflexiei considerate mai înainte, putînd fi confundat cu ele. Această aparenţă se produce cu atît mai uşor cu cît tocmai acele forme de reflexie nu sînt altceva decît momentele reţinute izolat şi unilateral ale conceptului expus; explicarea acestei deosebiri va servi la lămurirea mai precisă a veritabilului concept, precum şi a acelor forme ale reflexiei. Prin urmare, dacă a fost arătat că în certitudinea conştiinţei de sine spirituale, piire este conţinut adevărul însuşi şi acesta este inseparabil identic cu certitudinea, această determinaţie poate uşor părea aceeaşi cu reprezentarea ştiinţei nemijlocite despre Dumnezeu, ştiinţă în care, ca ştiinţă nemijlocită, fiinţa [existenţa] lui Dumnezeu îmi este tot atît de certă ca şi eul, ca şi certitudinea despre mine. Sumai că este implicat în mod esenţial în această afirmaţie că persistăm pe lîngă caracterul nemijlocit al ştiinţei ca atare fără să ne dăm seama că ştiinţa ca atare este în ea însăşi mijlocire; o afirmaţie nemijlocită care este atare absolut numai ca negaţie a negaţiei. Cu aceasta are apoi legătură faptul că modul-nemijlocit al subiectului ştiutor nu dispare, ci acesta persistă în fiinţa-peniru-sine-finită i a lui, aşadar rămîne lipsit de spirit atît acesta, cît şi obiectul său, încît natura numai speculativă a celor două momente şi a substanţei spirituale nu este sesizată şi nu ajunge la cuvînt. în cucernicia plină de credinţă, individul uită de sine şi este plin de obiectul său, îşi abandonează inima şi nu se menţine pe sine ca nemijlocit, cu toate că despre sine în general ştie. Dezvoltarea ulterioară a acestui nesuprimat mod-nemij-locit-de-a-fi dă apoi infinitatea subiectului vanitos ca atare; această culme a vanităţii se păstrează; cînd aceasta este totodată şi unitatea certitudinii subiectului însuşi cu conţinutul, această unitate este una în care ceea ce e vanitos ca atare este determinat ca adevăr, ca absolut. Subiectivitatea menţionată este, dimpotrivă, determinată ea a fi numai cea veritabilă 126 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

întrucît ea este ştiinţa liberată de modul-nemijlocit, cît şi de fiinţa în sine care se reflectă în sine şi se păstrează ferm faţă de substanţă, e ştiinţă liberă, este numai această unitate negativă a formei infinite cu substanţa faţă de specificul ei particular. în legătură cu conceptul susmenţionat poate fi amintită şi o altă reprezentare sau plata acuzaţie de panteism făcută chiar de teologi acelui concept. Fiindcă există şi teologi care — deşi ei cred de altfel că s-ar fi îndepărtat mult de o astfel de acuzaţie — adesea sînt atît de tare angajaţi numai pe drumul de ţară al obişnuitei culturi a reflexiei proprii timpului nostru, îneît, cînd nu văd vorbindu-se de Dumnezeu de pe poziţia pe care el este determinat ca ceva absolut transcendent, gîndul lor nu merge mai departe decît să conceapă o astfel de raportare afirmativă numai ca identitate obişnuită abstractă. Ei nu ştiu să-l cunoscă pe Dumnezeu ca spirit; pentru ei, spiritul este o reprezentare goală, avînd numai o semnificaţie egală cu substan,-ţa rigidă, abstractă. Panteismul îl vede şi-l cunoaşte pe Dumne-l*6 zeu în soare, în piatră, în copac, în animal numai întrucît soarele, copacul, animalul sînt ca atare în această existenţă nemijlocită, naturală şi se păstrează ca atare. Soarele, aerul ş.a.m.d. sînt în fapt şi materie universală, planta, animalul şi mai mult sînt viaţă, şi cînd nu cunoşti o determinaţie mai înaltă a lui Dumnezeu decît pe aceea a fiinţei universale, a vieţii universale, a substanţei universale etc, atunci astfel de existenţe conţin această aşa-numită fiinţă divină, şi anume, o conţin ca pe un universal lipsit de spirit. Tot astfel, cînd conştiinţa de sine individuală este determinată ca simplu lucru natural, determinaţie prin care se înţelege de obicei sufletul, ţine de asemenea de concepţia panteistă să fie considerat acesta ca existenţă divină; şi tot aşa, cînd conştiinţa de sine nu este, fără îndoială, luată ca lucru natural, însă' totuşi ca ceva real la modul nemijlocit, încît ea ar fi adevărată ca ceva ce ştie nemijlocit, precum ea ar fi ceva gînditor numai conform modului său determinat originar, şi e considerată în acest sens ca o realitate divină. De o astfel de determinare a conştiinţei individuale această reprezentare nu se poate libera. Eu sînt, eu sînt

gînditor, această formă a fiinţei nemijlocite menţionatul fel de reprezentare o concepe ca ceea ce ar constitui ultima definiţie şi figura persistentă a celui ce gîndeşte; cu toate că acesta' este numit spirit, acesta rămîne un cuvînt lipsit de sens, întrucît C. CULTUL 127

acel eu care numai fiinţează, acea ştiinţă numai nemijlocită, care ştie nemijlocit, fie despre orice ar fi, chiar despre Dumnezeu este numai spiritul lipsit de spirit. Din această concepere a spiritului ca spirit lipsit de spirit decurg cele două determinări, , anume, aceea că omul ar putea şti despre Dumnezeu numai nemijlocit, şi că el, ca fiinţă originară, ar fi bun de la natură. Sau invers, eînd se fac aceste două afirmaţii, rezultă din ele că spiritul este considerat numai ca eu care-este [care fiinţează] şi acest eu care-este e luat ca ultimă determinaţie adevărată a i conştiinţei de sine şi chiar ca fiinţa absolută şi eternă. Spiritul este spirit numai ca libertate concretă, numai ca unul care face să se topească naturalitatea sa ori modulnemijlocit-de-a-fi al său în universalitatea sa în general, sau, mai precis, în esenţa sa ca obiect al său; ca unul care cufundă în obiect singularitatea sa naturală ce se determină pe sine ca finită, adică, aici, cufundă conţinutul absolut care se determină pe sine ca obiect. Dacă, atunci cînd e vorba de modul-nemijlocit care trebuie părăsit, ne gîndim numai la cel trupesc, abandonarea acestuia se înfăţişează în parte ca moarte naturală, prin care omul ar putea să se unească cu Dumnezeu; în parte se înfăţişează însă ca gîn-dire, care face abstracţie de viaţa sensibilă şi de reprezentările sensibile şi este retragere în libera regiune a suprasensibiluhu: dar cînd ea se opreşte la sine ca gîndire abstractă, păstrează vanitatea reflectată a fiinţeipentru-sine nemijlocite aunuluisec al eului existent care se raportează excludent faţă de esenţa sa negînd-o în sine însuşi. Cu bună dreptate se spune despre acest eu că el n-ar fi Dumnezeu şi nici el în Dumnezeu şi că el n-ar avea de-a face cu Dumnezeu decît în chip exterior; după cum ar fi o concepţie panteistă şi nedemnă de Dumnezeu dacă eul ar fi luat ca existenţa actuală a lui Dumnezeu, întrucît Dumnezeu trebuie determinat cel puţin abstract ca fiinţă absolută universală. Dar de acest fel de panteism este cu totul diferit raportul conştiinţei de sine cu Dumnezeu ca spirit, întrucît într-o astfel de raportare eul însuşi este spirit şi, prin abandonarea determinaţiei lui excludente pe care el o are ca unul nemijlocit, el se pune pe sine în relaţie afirmativă, în raport spi-ritual-viu cu Dumnezeu. Dacă teologii văd panteism în acest raport, deci cuprind în [noţiunea de] „tot" toate lucrurile, prin care ei înşişi numără si sufletul şi eul reflectat în fiinţa-în-sine a lui, ei sînt îndreptă128 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

ţiţi să excludă din Dumnezeu toate acestea cînd sînt luate conform realităţii lor individuale; sau dacă ei înglobează aci şi spiritul, cunoscîndu-l numai ca pe negaţia lui Dumnezeu, aceşti teologi uită nu numai învăţăturile că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci mai cu seamă învăţăturile despre graţia lui Dumnezeu, despre mîntuirea prin Cristos şi mai precis învăţătura despre spiritul sfînt care conduce comunitatea spre tot adevărul şi trăieşte veşnic în comunitatea sa. Dimpotrivă, cuvîntul de ordine actual este : panteism. Dar dacă eul este ştiinţă a conţinutului infinit, astfel încît însăşi această formă aparţine conţinutului infinit, conţinutul este absolut adecvat formei; el nu este în existenţa finită, ci este aici în manifestarea absolută a lui însuşi, iar aceasta nu este panteism care are în faţa sa existenţa lui Dumnezeu într-o formă particulară. Dacă, dimpotrivă, omul este nemijlocit Dumnezeu, adică dacă el ca acesta ştie despre Dumnezeu, avem panteism. ♦ în schimb, biserica spune că numai prin suprimarea acestei natura-lităţi (suprimare care, reprezentată ca naturală, este moartea naturală) se uneşte omul cu Dumnezeu. Cînd cuprindem în concept, în gînd, ceea ce învaţă biserica, în acel concept rezidă determinaţiile speculative indicate şi, daca există teologi care nu pot satisface cu ajutorul conceptului astfel de învăţături ce privesc, fără îndoială, adîncurile cele mai intime ale fiinţei divine, aceşti teologi ar trebui să le lase în pace. Teologia este înţelegerea conţinutului religios; de aceea acum-menţionaţii teologi ar trebui să recunoască că ei nu pot înţelege acest conţinut şi nu să pretindă să judece înţelegerea, cel mai puţin însă nu cu astfel

de expresii cum este panteismul etc. Teologi mai vechi au sesizat această profunzime în modul cel mai adînc; la protestanţii de azi, care n-au decît critică şi istorie, filozofia şi ştiinţa au fost puse cu totul la o parte. Maes-l49 trul Bckardt, un călugăr dominican, într-una dintre predicile sale despre această profunzime spune între altele : „Ochiul cu care mă vede Dumnezeu este ochiul cu care îl văd eu pe el, ochiul meu şi ochiul lui sînt una. Iubind dreptatea sînt legănat în Dumnezeu şi el în mine. Dacă n-ar fi Dumnezeu, eu n-aş fi; dacă n-aş fi eu, n-ar fi el. Dar acestea nu este nevoie să le ştim, fiindcă sînt lucruri care uşor pot fi înţelese greşit şi care numai în concept pot fi sesizate". 2. Conţinutului credinţei trebuie în chip esenţial să-i fie conferită forma mijlocirii; el este această formă, el este ştiinţă C. CULTUL 129

despre Dumnezeu şi determinaţia lui; această ştiinţă este în sine însăşi şi proces, mişcare, viaţă, este mijlocire în ea. Eezidă tocmai în libertate faptul că ea nu este ceea ce am numit mai întîi unitate fermă, substanţială, nu este reprezentare, ci în libertate sînt ca această activitate în afirmare, care e negaţie în sine infinită. însă dacă vrem să dăm mijlocirii forma unei mijlociri exterioare ca temei al credinţei, aceasta este o formă greşită. Această mijlocire al cărei temei este ceva exterior este falsă, ea îmi poate parveni prin instruire, miracol, autoritate etc. Dar falsă este tocmai o astfel de poziţie a conţinutului care ar face din el temei, şi dacă e vorba de credinţă, acest element exterior trebuie să cadă, eu îmi însuşesc în credinţă ceea ce ajunge astfel la mine şi încetează de a fi pentru mine ceva exterior. Credinţa nemijlocită o putem determina în sensul că ea este mărturia spiritului pentru spirit, în ea rezidă faptul că în credinţă nu este loc pentru conţinut finit, spiritul mărturiseşte numai despre spirit, lucrurile finite îşi au mijlocirea numai prin temeiuri exterioare. Adevăratul temei al credinţei este spiritul şi mărturia spiritului este în sine vie. Confirmarea poate apărea în chipul acesta exterior formal, dar ea trebuie să fie înlăturată. * Se poate întîmpla ca credinţa să înceapă într-o religie de la astfel de mărturii, de la miracol, de la un conţinut finit. Cristos însuşi a vorbit împotriva miracolelor şi i-a certat pe evrei că pretindeau de la el minuni, spunîndu-le învăţăceilor săi că spiritul îi va conduce pe ei spre întregul adevăr. Există astfel de moduri exterioare de la care începe ceea ce devine credinţă; credinţa în astfel de moduri se numeşte şi ea credinţă; dar ea este încă formală; ea poate fi punctul de la care începe credinţa, dar în locul acesteia trebue să apară adevărata credinţă. Aici trebuie să fie făcută o distincţie care, dacă nu este făcută, se pretinde omului să creadă în lucruri în care el nu mai poate crede ajuns pe o anumită poziţie a culturii. în felul acesta ar trebui să credem în miracole care să fie un mijloc de a crede în Cristos; miracolul poate fi un mijloc, dar el este totuşi mereu cerut şi pentru el însuşi. Această credinţă astfel pretinsă este credinţă într-un conţinut care e accidental, care adică nu este cel adevărat, fiindcă credinţa adevărată nu are conţinut accidental. Faptul acesta trebuie remarcat cu deosebire în ce priveşte iluminismul, care a combătut cu măiestrie acest fel de credinţă, şi dacă ortodoxia pretinde o astfel de credinţă, ea n-o poate obţine cînd sînt date anumite reprezentări C. E79

130 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI C. CULTUL. 131

ale oamenilor, fiindcă aceasta este o credinţă într-un conţinut care nu e divin, nu este mărturie a lui Dumnezeu despre sine ca spirit în spirit. Fapt ce trebuie reţinut cu deosebire în ce priveşte miracolele. Faptul că la nunta din Cana oaspeţii au primit vin mai mult sau mai puţin este cu totul indiferent şi este tot atît de accidental faptul că unuia i-a fost vindecată mîna uscată; deoarece milioane de oameni circulă cu membre uscate sau schiloade pe care nimenea nu le vindecă. Astfel, în vechiul 161 testament se povesteşte că la ieşirea din Egipt au fost făcute semne roşii pe uşile evreieşti ca să poată fi cunoscute de îngerul Domnului; oare fără

acest semn îngerul acesta n-ar fi recunoscut casele evreilor 1 Acest fel de credinţă nu prezintă interes pentru spirit. Cele mai amare ieşiri ale lui Voltaire sînt îndreptate împotriva exigenţei unei astfel de credinţe. între altele, el spune că ar fi fost mai bine dacă Dumnezeu i-ar fi învăţat pe evrei despre nemurirea sufletului, decît să-i înveţe să meargă la closet („allerâla selle"). Latrinele devin astfel conţinut al credinţei. Nespiritualul nu este prin natura sa conţinut al credinţei. Cînd vorbeşte Dumnezeu, lucrul are loc pe plan spiritual, fiindcă spiritul se revelează numai spiritului. Mai nou, teologia a pus greutate în exegeză asupra chestiunii de a şti în cît de multe codice se găseşte cutare ori cutare loc îndoielnic. Astfel, există în noul testament un loc care după textul grec înseamnă : „Dumnezeu (S8) foarte lăudat în veşnicie" ; o veche bucată a unui pergament găsit la Oxford spune dimpotrivă : „care (Cristos) foarte lăudat în veşnicie" ; deosebire produsă de linioara din O ; însă acum, iarăşi, a fost dovedit că linioara străbate de pe cealaltă pagină etc. Cînd critica a ceea ce ştim despre natura lui Dumnezeu coboară la astfel de lucruri, avem mărturii care nu sînt mărturii. Conţinutul religiei este natura eternă a lui Dumnezeu şi nu astfel de lucruri exterioare, accidentale. Cînd Mendelssohn a fost invitat să treacă la religia creştină, a replicat că religia sa nu-i ordonă să creadă în adevăruri veşnice, ci numai anumite legi, moduri de a acţiona, legi de ceremonial ; că el vede un avantaj al religiei iudaice în faptul că în ea nu sînt impuse adevăruri veşnice, că raţiunea este în această privinţă mult mai bogată; celelalte sînt stabilite de Dumnezeu, iar aceste adevăruri eterne sînt legile naturii, adevărurile mate-j matice etc. Noi trebuie, bineînţeles, să admitem că acestea sînt eterne, dar ele au un conţinut foarte limitat, nu sînt conţinut al spiritului etern în sine şi pentru sine. însă religia nu trebuie să aibă ca religie nimic altceva şi ca atare ea conţine numai adevăruri veşnice ale spiritului; aceasta este determinaţia ei, căci celelalte [sus-menţionate] se referă la moduri exterioare ale cultului" divin, iar întrucît aceste porunci ale lui Dumnezeu privesc acţiuni morale, lucrul principal este şi aici iarăşi spiritualul, ceea ce ţine de suflet; dar această poruncire în forma şi duritatea ei cea mai extremă poate deveni ireligioasă; ceea ce trebuie să fie crezut trebuie să aibă un conţinut religios spiritual. 3. Credinţa şi confirmarea ei ca mijlocire le-am determinat deci prin conceptul cultului ca interior al acestuia sau ca primele momente în el. în cult, Dumnezeu este de o parte, eul de cealaltă şi determinarea este să mă împreun în mine însumi cu Dumnezeu, să mă ştiu în Dumnezeu ca în adevărul meu şi pe Dumnezeu în mine; să mă ştiu această unitate concretă. Pentru considerarea noastră, conştiinţa teoretică este şi ea concretă, însă numai în sine; cînd devine concretă şi pentru subiect, ea este conştiinţă practică. Cultul înseamnă să-ţi oferi această supremă, absolută desfătare căci este sentiment în ea, aci asist cu personalitatea mea particulară. Astfel, cultul este certitudinea prezenţei spiritului absolut în comunitatea sa, ştiinţa acesteia despre esenţa ei, este unitatea substanţială a spiritului cu sine, care este în chip esenţial formă infinită, ştiinţă în sine. Aşadar, mai precis, în el este conţinută mai întîi conştiinţa de sine subiectivă, dar care mai este subiectivă numai în mod formal; conştiinţa de sine care ştie deja despre conţinutul absolut este liberă, adică ea se debarasează de uscăciunea fiin-ţei-pentru-sine care ca singulară se exclude pe sine de la obiectul (său. Ea ştie deci despre esenţa sa şi ştie că aceasta este esenţa 153 sa; despre aceasta ea dă mărturie obiectului, mărturie care în felul acesta este creaţia spiritului absolut care de asemenea se creează pe sine ca spirit absolut. Ca ştiinţă, conştiinţa de sine are un obiect, ca fiinţă, acesta este obiect absolut, şi acesta nu este altul pentru conştiinţa de sine întrucît este liberă decît mărturia spiritului. Spiritul este cunoscut numai de conştiinţa de sine în libertatea ei; aşadar, întrucît această ştiinţă este cea liberă, există unitatea conştiinţei de sine şi conţinutul absolut este unitatea substanţială încît singularitatea este absolut 132 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

suprimată, mai curînd e determinată ca general faţă de singular, în aşa fel că acesta din urmă este numai aparenţă. Avem aici tot ceea ce e mai speculativ, ceea ce trebuie să fie în această privinţă discutat, un punct care poate fi înţeles numai speculativ. Forma prin care acest conţinut divin este obiect al conştiinţei şi forma prin care el este spirit subiectiv nu trebuie să fie despărţită una de alta. însă se modifică după ele credinţa. Vorbim, cu bună dreptate, despre Dumnezeu cu copilul, ca despre creatorul lui şi astfel copilul îşi formează o reprezentare despre Dumnezeu, despre ceva mai înalt: acest lucru este sesizat devreme de către conştiinţă, dar numai într-un chip limitat, iar această baza se dezvoltă apoi mai departe. Unicul spirit este în general baza substanţială; acesta este spiritul poporului, spiritul naţional: aceasta constituie în individ baza substanţială ; fiecare s-a născut în mijlocul poporului său şi aparţine spiritului acestuia. Acest spirit este substanţialul în genere şi identicul oarecum de la natură, el este temeiul absolut al credinţei. Conform lui este determinat ceea ce e considerat ca adevăr. Aşadar spiritul este putere asupra individului şi e autoritatea absolută; aceasta este veritabila autoritate; fiecare individ aparţine spiritului poporului său, el se naşte în credinţa părinţilor săi fără vina,sa şi fără meritul său, şi credinţa părin-l54 ţilor este pentru individ autoritate. Aceasta constituie adevăratul temei al credinţei. Se naşte aici întrebarea cum este întemeiată o religie, adică în ce fel devine spiritul substanţial conştiinţă a popoarelor? Aceasta este o problemă istorică; începuturile sînt puţin aparente; aceia care ştiu exprima acest spirit sînt profeţii, poeţii; Herodot spunea că Homer şi Hesiod au făcut pentru greci zeii lor. Homer şi Hesiod au aici autoritate, dar numai fiindcă expresiile lor erau adecvate spiritului elen. Acestor poeţi le-au premers începuturi şi mai vechi: prima licărire despre ceea ce este divin, care, fără îndoială, s-a exprimat pe sine într-un chip şi mai nedezvoltat. Frica este începutul, pentru a o înlătura se recurge la magie; aşa se dezvoltă treptat conştiinţa; şi puţinii care ştiu acum ce este divinul sînt patriarhii, preoţii, sau poate fi instituită şi o castă pentru a rîndui divinul. Fiecare individ trăieşte în aceste reprezentări şi sentimente şi-n felul acesta se produce C. CULTUL 133

o contaminare spirituală răspîndită pretutindeni în popor, educarea spiritului. Aceasta este o autoritate naturală şi astfel copiii şi urmaşii au crezut, putem spune, ceea ce au crezut părinţii lor. Ceea ce este substanţial e faptul că această credinţă trebuie să fie adecvată spiritului poporului. Individul nu poate ieşi din acest spirit. însă există credinţe diferite, religii diferite, care pot veni în conflict una cu alta. în ceea ce priveşte această întîlnire, vedem din istorie că popoarele le constrîng pe celelalte să accepte credinţa lor; astfel credinţa devine putere de stat constrîngă-toare, parte în interiorul statului însuşi, parte şi în afara lui. Aceste conflicte au cauzat nenumărate războaie (frecvente au fost acestea mai ales la mohamedani); sute de mii de inzi s-au omorît pentru gloria zeului lor; venerarea lui Dumnezeu155 constă tocmai în recunoaşterea lui în conştiinţă. Acestei intoleranţe îi este opusă libertatea interioară, libertatea credinţei; ea se află formal deasupra acestui conţinut diferit care afirmă despre sine că e adevăr. Libertatea credinţei este o exigenţă formală, căci ea nu se sprijină pe adevărul credinţei: conţinutul poate fi de nu importă ce fel. Aici apare diferenţa dintre interiorul, locul conştiinţei în care eu sînt la mine însumi şi conţinutul esenţial. Interiorul este ceea ce e sfînt, locul libertăţii mele, care trebuie respectat; aceasta este o exigenţă esenţială pe care o face omul pe măsură ce se trezeşte în el conştiinţa libertăţii. Temeiul este aici libertatea formală a credinţei. Libertatea credinţei pare a fi o contradicţie în ea însăşi, fiindcă tocmai cînd credem în ceva, acceptăm ceva dat, existent; libertatea pretinde însă ca acest ceva să fie pus, produs de mine. Aici este punctul unde apare ruptura dintre gîndire şi credinţă, acea ruptură pe care o constatăm deja în Grecia pe timpul lui Socrate. Gîndirea este o nouă relaţie faţă de credinţă. Eeligia creştină începe pe de o parte de la o istorie exterioară care este crezută, dar, în acelaşi timp, această istorie are o semnificaţie,

ea este o explicaţie a naturii lui Dumnezeu. Prin urmare, Cristos nu este numai un om care a avut acest destin, ci el este şi fiul lui Dumnezeu. Această explicare a istoriei este apoi ceea ce e mai profund; ea este în gînd şi pe acesta l-a produs dogmatica, învăţătura bisericii. Astfel este prezentă exigenţa interiorităţii, a gîndirii. Euptura dintre gîndire şi credinţă se dezvoltă apoi mai departe. Gîndirea se ştie pe sine liberă nu numai după for134 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI C. CULTUL

135

mă, ci şi-n ce priveşte conţinutul. Dar în gîndire libertatea nu iB6 este fără autoritate, gîndirea are şi o dezvoltare, ea are anumite principii care sînt propriile ei principii şi la care este redus totul ; aceste principii aparţin însă ele însele unei dezvoltări; o epocă are anumite principii şi deci există în ele şi autoritate; ultima analiză, unde nu mai sînt principii pre-supuse, este abia înaintarea la filozofie. Mai precis deci, cultul este activitatea producerii unităţii determinate mai sus şi a satisfacerii rezultînd din aceasta, pentru ca ceea ce este în sine în credinţă să fie şi înfăptuit, simţit, gustat. Pe această latură a voinţei spunem că cultul este practic şi aceasta este mai întîi ceva individual. Spunem adesea că omul este infinit în ce priveşte voinţa sa, iar cît priveşte înţelegerea, cunoaşterea sa el este finit. Acest lucru e spus copilăreşte ; contrarul este mult mai just. în voinţă omul este în faţă cu altceva, se singularizează ca individ, are un scop? un plan faţă de altceva, se comportă ca separat de altul; aici apare aşadar finitatea. în acţiune omul are un scop şi acţiunea constă în faptul că conţinutul, care este scop, îşi pierde forma reprezentării şi devine existenţă obiectivă. Cultul este şi el o acţiune şi deci este scop în el şi acesta, credinţa, este realitatea concretă în sine a divinului şi a conştiinţei. Ceea ce are de îndeplinit cultul este faptul că el nu separă ceva de ceea ce e obiectiv, nu schimbă afirmîndu-se pe socoteala acestuia, ci scopul său este în sine şi pentru sine realitate absolută şi nu abia acest scop trebuie înfăptuit, ci el trebuie să aibă realitate numai în mine, de aceea el este împotriva mea, împotriva subiectivităţii mele particulare; aceasta este învelişul care trebuie să fie înlăturat; eu trebuie să fiu în spirit şi obiectul să fie în mine ca spirit. Aceasta este o acţiune bilaterală, graţie divină şi sacrificiu al omului. La acţiunea graţiei lui Dumnezeu reprezentarea 157 ajunge în dificultate din cauza libertăţii omului. Dar libertatea omului constă tocmai în ştiinţa şi voinţa lui Dumnezeu, ea există numai prin suprimarea ştiinţei şi voinţei omeneşti. Astfel omul nu e aici piatra inertă, încît graţia nu acţionează simplu numai practic, omul fiind materialul pasiv, fără să se alăture la acea acţiune. Trebuie ca scopul să devină ceea ce este divin prin mine în mine, iar acel ceva spre care se îndreaptă acţiunea, care e acţiunea mea, este renunţarea la mine în general, la mine cel care nu se mai păstrează pe sine pentru sine; aceasta este realizarea, practicul. Această dublă activitate este cultul, iar scopul lui este aşadar fiinţarea lui Dumnezeu în om. Eu trebuie să vieţuiesc astfel încît să sălăşluiască spiritul în mine, încît să fiu spiritual. Aceasta este sarcina mea, lucrarea omenească, cealaltă e a lui Dumnezeu, din partea sa. El se mişcă spre om şi este în acesta prin suprimarea omului. Ceea ce se înfăţişează ca acţiune a mea este acum acţiunea lui Dumnezeu şi tot astfel invers. Această concepţie este deci, fireşte, opusă poziţiei pur morale a lui Kant şi Fichte. La aceştia, binele trebuie totdeauna abia produs, realizat, cu determinaţia ca el să şi rămînă la „trebuie-sâ jie", ca şi cînd binele n-ar fi deja prezent în sine şi pentru sine. Aci există apoi o lume în afara mea care, părăsită de Dumnezeu, aşteaptă ca abia eu să încorporez în ea scopul, binele. Cercul acţiunii morale este limi-tâtr." Dimpotrivă, în religie, binele este [există] în sine şi pentru sine însuşi, Dumnezeu este [există] şi este vorba numai ca eu să mă dezbrac de subiectivitatea mea şi să particip la lucrarea care se înfăptuieşte veşnic şi să am partea mea în ea. Binele nu este aşadar ceva ce trebuie să fie, ci

e putere divină, adevăr etern. Deci cultul conţine un moment negativ, însă astfel încît acesta este activitatea practică a subiectului asupra sa însuşi pentru a se despuia de subiectivitatea sa. Acest moment al renunţării apare în religia pozitivă concret, în forma sacrificiu-lui. Fără îndoială, aici această negaţie priveşte mai mult exteriorul, dar ea se referă în mod esenţial la interior, jertfa este voinţa naturală, voinţa cărnii, ceea ce iese în evidenţă şi mai mult la pocăinţă, la purificare etc. Aşadar acesta este conceptul cultului în general, la temeiul căruia se află determinaţia a ceea ce se numeşte credinţă. b) MODUL-DETERMINAT AL CULTULUI

în credinţă rezidă însuşi conceptul spiritului absolut. Acest conţinut este ca şi concept mai întîi pentru noi, aşa l-am sesizat noi, dar cu aceasta el nu este încă pus în existenţă ca atare. Conceptul este interiorul, substanţialul; astfel prezente prin noi, în noi, în cunoaşterea înţelegătoare, această 136 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

formă şi acest conţinut ideea nu le are în general încă în conştiinţa de-sine-existentă. Astfel, ideea este mai întîi ca şi concept, încît conştiinţa de sine subiectivă îşi are esenţa sa, adevărul său în obiect; în idee, subiectul este pus esenţial ca liber, dar posedă mai întîi libertate numai relativă, libertate a subiectului faţă de esenţa sa generală în felul că el nu se separă de aceasta, libertatea lui constînd numai în neîntrerupta continuitate cu obiectul său. Sau libertatea este numai această libertate formală a subiectului în sensul că conştiinţa subiectului este adecvată conceptului său. Pentru ca aceasta să constituie realitatea conştiinţei subiectului este nevoie să fie prezent conţinutul, spiritul absolut însuşi sau libertatea absolută, completă a lui, conştiinţa infinităţii lui în sine, personalitatea liberă, împlinită, însă cînd această conştiinţă de sine este încă nemijlocită, ea este mai întîi numai formal liberă şi e încurcată într-un mod-de-terminat al naturii, ea nu este conştiinţă a libertăţii sale infinite. Dumnezeu însuşi nu este în chip nemijlocit spirit şi fot astfel nu este nici conştiinţa despre el. Spiritul este libertatea însăşi şi concilierea în cult este mai întîi conciliere şi libertate 159 formală; ca subiectul să fie adecvat conceptului său, este necesar ca pentru subiect conceptul său, spiritul absolut să fie obiect ca spirit, adică să fie obiect libertatea lui absolută, împlinită, conştiinţa infinităţii lui în sine, conştiinţa personalităţii libere, desăvîrşite. Adevărata poziţie este aceea că subiectul rămîne pentru sine absolut, subiectivitate infinită, că subiectul pentru sine are valoare infinită, are conştiinţa că el este obiectul iubirii nemărginite a lui Dumnezeu; că este sufletul în sine şi pentru sine şi că Dumnezeu este acela care a intrat în legătură cu subiectul. Potrivit reprezentării despre Dumnezeu mai sus explicate se rezolvă şi cultul. O dată Dumnezeu este unitatea naturalului şi spiritualului, altă dată el este unitatea absolută, care e ea însăşi spirituală. Acestei deosebiri îi corespund laturile cultului. 1. Dumnezeu este determinat nemijlocit ca ceva abstract şi i se conferă o determinaţie naturală ca spirit absolut, infinit, întrucît această determinaţie naturală este afirmată în el, în-trucît el o are în sine în chip afirmativ, Dumnezeu este fără îndoială unitatea acesteia şi a spiritualului, dar, întrucît această determinaţie naturală continuă să subziste, unitatea ambelor [determinaţii] este şi ea nemijlocită, e o unitate chiar numai c. CULTUL 137

naturală şi nu eu adevărat spirituală. La om, corpul este o ingre-dienţă tot atît de afirmativă ca şi snfletul şi astfel înţelese unitatea ambelor este tot numai o unitate naturală. Astfel şi în cult omul este determinat printr-o naturali-tate nemijlocită sau printr-o nelibertate a libertăţii. Prin faptul că omul este numai ceva natural-liber, determinaţie care pro-priu-zis se contrazice pe sine, raportarea lui la obiectul său, la esenţa sa, la, adevărul său este şi ea o astfel de unitate naturală, iar credinţa lui, cultul Ini are de aceea determinaţia fundamentală că ea este în felul acesta o relaţie nemijlocită sau o stare de împăcare originară cu obiectul său. Acesta este un mod-deter-minat al cultului în toate religiile în care fiinţa sau esenţa absolută a

lui Dumnezeu nu este încă manifestă, încît în libertatea sa omul mi este încă liber, el nu s-a despuiat încă de subiectivitatea sa absolută. Acesta este atunci cultul păgîn care nu i6o are nevoie de conciliere; aici cultul este deja ceea ce omul îşi reprezintă ca mod obişnuit de vieţuire, el trăieşte în această unitate substanţială, cultul si viaţa nu se deosebesc între ele; încă nu s-a opus o lume a absolutei finităţi infinităţii. Avem astfel la păgîni conştiinţa fericirii lor, conştiinţa că Dumnezeu le este aproape, Dumnezeul poporului, al cetăţii, sentimentul că zeii le sînt binevoitori. Sau, pe de altă parte, cultul este aici o stare particulară, o desfătare mai plină de conţinut decît viaţa obişnuită, iar sacrificiul rămîne numai formal; nu e vorba să fie pătrunsă inima, ci naturaleţea omului este cum trebuie ea să fie, conţinînd în ea unitatea şi' obiectul lui absolut. Sacrificiul este astfel numai sacrificiul unei posesiuni exterioare, iar cultul este atunci numai instituire a serbărilor prin care este gustată conştiinţa unităţii celor ce participă la ele. Aici apare deci arta în cult, întrucît unitatea naturalului şi spiritualului este deja situată mai sus; spiritualul avînd în artă preponderenţă încît latura naturală este reprezentată ca subordonată, idealizată de unitatea spirituală, conştiinţa de sine consideră ca neadecvată cerinţa ca latura naturală să nu fie expresia spiritualului, ci să fie privită numai ca obiect nemijlocit, aşa cum se găseşte el în existenţa exterioară. Reprezentarea unităţii nu se mai află deci în existenţa exterioară, în soare, lună, stele, în munţi şi-n fluvii, ci unitatea poate fi înfăptuită numai în măsura în care ea a străbătut spiritul şi a rezultat din munca acestuia. Această muncă a omului 138 PABT. I. CONCEPTUL RELIGIEI C. CULTUL

139

este arta prin care e reprezentat zeul; ea este totodată sacrificiul mai profund, este acea încordare a particularităţii care, ca negaţie a propriei conştiinţe de sine particulare, o păstrează pe cea creată în ea de idee şi o produce în exterior spre intuire, iei în linie generală, cultul pleacă de la această unitate a conştiinţei de sine şi a obiectului. Totuşi, aici se produce adesea o deviere de la această unitate originară, de la această stare de conciliere, sau de la absenţa nevoii de conciliere. Abaterile ţin în parte de liberul arbitru al subiectului, de satisfacţiile pe care le are individul în mijlocul lumii sale, fiindcă el nu este individ conştient de sine spiritual, mai este deci înclinaţie, dorinţă; sau abaterile provin, pe de altă parte, de la puterile naturii, din nenorocirea omului, a individului, a popoarelor, a statelor. După astfel de tulburări prin care unitatea este întreruptă, e nevoie de o negaţie serioasă pentru a o restabili. Atunci se produce separarea divinului de omenesc şi semnificaţia cultului nu este aceea de a se bucura de această unitate, ci de a suprima sciziunea. Şi aici este prezentă presupoziţia concilierii existentă în sine şi pentru sine. Această separare este de două feluri, sau separare pe planul naturalului, sau separare pe planul spiritualului. Prima este cea mai mare nenorocire care poate lovi un popor : aici Dumnezeu, este puterea substanţială, puterea spiritualului, ca şi a naturalului; cînd o recoltă rea, o nenorocire în război, ciuma şi alte calamităţi apasă ţara, direcţia cultului este aceea de a redobîndi bunăvoinţa zeilor, care, originar, există. Aici, nenorocirea este care produce separarea, ea priveşte numai sfera naturală, starea exterioară referitoare la existenţa corporală etc. Avem aici presupoziţia că această stare naturală nu este întîmplătoare, ci depinde de o putere superioară care se determină pe sine ca Dumnezeu; Dumnezeu a instituit, a produs această stare. O altă determinaţie este aceea potrivit căreia voinţa are legătură morală cu faptul că unui om sau unui popor îi merge bine ori îi merge rău. Poporul a meritat nenorocirea [care l-a lovit] din vina sa. Din această cauză este tul-l62 burat mersul naturii faţa de scopurile oamenilor. Se cere să fie restabilită armonia voinţei divine cu scopurile oamenilor. în felul acesta, cultul ia forma ispăşirii. Aceasta se îndeplineşte prin anumite acţiuni, prin jertfe şi ceremonii, prin pocăinţă, prin care omul arată că ia lucrul în serios. Aici este implicat gîndul că Dumnezeu este putere asupra naturii, că aceasta depinde de o voinţă superioară ei. întrebarea care se iveşte aici este numai de a şti în ce măsură se înfăţişează pe sine voinţa divină în evenimente şi cum trebuie să fie ea recunoscută în acestea? în această legătură trebuie să remarcăm că puterea naturii conţine în sine scopuri ce-i sînt străine ei ca atare, anume scopuri ale binelui, care privesc binele oamenilor, scopuri de care depinde acest bine. Acest lucru îl recunoaştem şi noi ca adevărat ; însă

binele este abstractul, generalul; cînd oamenii vorbesc de binele lor, se gîndesc la scopuri cu totul particulare pentru sine, încît aici apare dreptul finităţii şi al accidentali-tăţii. Pietatea se ridică de la singular la Dumnezeu, la universal; prin aceasta se recunoaşte măreţia universalului faţă de particular; rămîne însă mai departe aplicarea acestui universal la particular; aici apare ceea ce este defectuos în reprezentare. Acest raport ajunge aici la cuvânt. Popoare încercate de calamităţi caută greşeli care ar fi cauzat aceste calamităţi; se caută apoi mai departe refugiu la o putere ce se determină pe sine după scopuri; deşi acest general este admis, aplicarea lui la particular conţine, dimpotrivă, o contradicţie. O altă separare a divinului de omenesc este aceea care se produce în domeniul spiritualului, separare care se răsfrînge însă totuşi şi în interiorul sferei precedente. Pura separare pentru sine este aceea a voinţei subiectului de voinţa divină, sau separarea binelui şi răului; terenul acestui cult este cu totul terenul spiritual, răul ca atare este în voinţă, de asemenea şi binele; aici cultul primeşte o altă semnificaţie, şi anume aceea că n» omul este absolut rupt de Dumnezeu, că este înstrăinat de el şi aceasta este nenorocirea spiritului; această ruptură trebuie înlăturată prin spirit în spirit; omul trebuie să ajungă la certitudinea că a fost reprimit în graţia divină, că este agreat de Dumnezeu, că a parvenit să se unească cu Dumnezeu. Aşadar aici cultul se desfăşoară pe teren spiritual. Uniunea cu Dumnezeu este restabilită numai prin faptul că omul renunţă la voinţa rea a lui, repudiază răul şi-l regretă. Pe de o parte, sînt şi păcate reale pe care omul trebuie să le regrete (este întîmplător de ce fel de păcate e vorba), pe de altă parte însă, potrivit abstracţiei finităţii şi infinităţii menţinute strict separate una de alta, finitul este considerat ca absolut rău. Separaţia care ar exista originar în om trebuie suprimată. Fără îndoială, voinţa naturală 140 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI C. CULTUL

141

1l nu este voinţa aşa cum trebuie ea să fie, căci ea trebuie să fie liberă, iar voinţa dorinţei nu este liberă. De la natură, spiritul nu este cum trebuie să fie, numai prin libertate este el aşa ceva : faptul acesta este reprezentat aici prin aserţiunea că voinţa este rea de la natură. Dar ea este rea numai întrucît se opreşte la naturalitatea sa. Dreptatea, moralitatea nu ţin de voinţa naturală, căci în aceasta omul este egoist, el voieşte numai singularitatea sa ca atare. Prin cult, răul trebuie deci suprimat. Omul nu este inocent în sensul că el n-ar fi nici bun, nici rău; o astfel de nevinovăţie naturală nu vine din libertatea omului; ci omul este educat pentru libertate, care numai atunci este esenţială cînd voieşte voinţa esenţială şi aceasta şi este binele, justul, eticul. Omul trebuie să devină liber, adică om drept, moral, şi anume pe calea educaţiei; această educaţie este exprimată în menţionata reprezentare ca învingere a răului şi prin aceasta ea este pusă pe terenul conştiinţei, în timp ce educarea se înfăp-i«4 tuieşte în chip inconştient. — în această formă a cultului există suprimarea opoziţiei dintre bine şi rău; omul natural este prezentat ca rău; acest fapt trebuie suprimat; răul este latura separării şi înstrăinării, ceea ce trebuie să fie negat; aci este prezentă presupoziţia că concilierea în sine ar fi înfăptuită; în cult omul îşi produce această asigurare ; concilierea este realizată de Durnnezeu, omul trebuie să şi-o însuşească. 1. întrebarea este acum : ce este acel ceva la care trebuie să renunţe omul pentru a-şi putea însuşi concilierea1? Se va insista mai de aproape asupra acestei chestiuni în religia revelată. Trebuie să renunţăm la voinţa noastră particulară, la dorinţele şi impulsurile noastre naturale. Acest lucru poate fi înţeles în sensul că impulsurile naturale ar trebui stîrpite şi nu numai purificate, în sensul că ar trebui omorîtă natura vie a voinţei. Aceasta este cu totul nejust; adevărul este că numai conţinutul impur trebuie purificat; dimpotrivă, cînd renunţarea este concepută abstract, se pretinde în chip fals că ar trebui să fie suprimat instinctul în sine al vieţii. De cele ce sînt proprii omului ţine şi posesiunea, proprietatea lui, care este a sa cu voinţa lui; astfel s-ar putea pretinde ca omul să renunţe şi la averea sa; celibatul este o exigenţă similară. Omului îi aparţine şi libertatea, conştiinţa morală; s-ar putea în acelaşi sens

pretinde ca omul să renunţe la libertatea sa, la voinţa sa, încît să coboare la nivelul unei creaturi apatice, lipsită de voinţă. Aceasta este extrema amintitei exigenţe. Aici aparţine apoi şi exigenţa să-mi consider acţiunile ca nesăvîrşite şi să-mi reprim şi mişcările acţiunii rele [veleităţile]. Toate aceste particularităţi pot fi considerate în sferă largă ca rele; renunţarea înseamnă atunci că anumite acţiuni săvîr-şite de mine nu vreau să le consider ca pe ale mele, că vreau să le consider ca neîntîmplate, adică vreau să le regret: fără îndoială că în timp acţiunea a trecut, dar în spirit, în interior ea este 185 încă păstrată, iar anularea ei înseamnă să fie privită ca neîn-tîmplată, căci spiritul are energia să se schimbe în sine, să facă să fie totul ca neîntîmplat şi să anuleze în sine maximele voinţei sale; eu pot renunţa la o acţiune întrucît ea aparţine principiului meu. Eenunţarea înseamnă atunci: a anula maxima, intenţia. Există aici certitudinea că, dacă omul renunţă la ruptura sa cu Dumnezeu, este conciliat; prin renunţare omul se face părtaş de împăcare. Eeligia, în realizarea sa în subiect, produce această împăcare, subiectul ajunge în sine la pace şi devine conştient de aceasta. în cult, subiectul este afirmat ca fiind identic cu divinul. 2. Dar în tulburări ca cele pe care le întîlnim pe această primă treaptă, unitatea apare ca ceva limitat; ea poate fi ruptă, nu este absolută, deoarece este unitate originară, nereflectată. Astfel, deasupra acestei armonii presupuse, nemijlocite şi deci destructibile, planează încă ceva superior, ceva suprem, căci unitatea originară este numai uniune naturală şi deci, pentru spirit, limitată; împovărat cu un element natural, spiritul nu are o realitate cum trebuie să aibă conform conceptului său. Această neunire trebuie să fie prezentă pentru conştiinţă, căci ea este în sine spiritul gînditor, în ea trebuie să apară nevoia unei unităţi absolute care planează deasupra satisfacerii plăcerilor, dar care rămîne numai abstractă, fiindcă baza vie, împlinită, este amintita armonie originară. Deasupra acestei sfere planează o separare care nu este rezolvată; astfel în bucuria acelei unităţi vii răsună un ton nerezolvat al tristeţii şi durerii, un destin, o putere necunoscută, o necesitate constrîngătoare, nerecunoscută-recunoscută, fără conciliere, putere căreia conştiinţa i se supune, dar numai cu negaţia ei înseşi, putere ce planează deasupra capetelor zeilor şi oamenilor. Acesta este un moment legat de această determinaţie a conştiinţei de sine. 166

142 PAHT. I. CONCEPTUL RELIGIEI

Acum apare o latură particulară a cultului. Anume, în menţionata primă unitate, negaţia subiectului este superficială şi accidentală şi deasupra lui planează numai sentimentul tristeţii, gîndul necesităţii care e ceva negativ faţă de amintita unitate vie. Dar această negativitate trebuie să devină ea însăşi reală şi să se dovedească a fi ceva superior acelei unităţi. Această necesitate nu rămîne simplă reprezentare, i se pune omului o problemă serioasă, omul natural piere, moartea e o chestiune gravă pentru el, destinul îl devorează nemilos căci tocmai împăcarea, unitatea nu este aceea a adîncurilor sale cele mai adinei, ci viaţa lui naturală este pentru el încă moment esenţial care nu e încă abandonat, ruptura încă n-a mers atît de departe, ci a rămas o unitate a naturalului şi spiritualului, unitate în care primul păstrează o determinaţie afirmativă. Aceasta este acum ceremonia morţilor, latură esenţială a cultului. 3. Treapta superioară a acestei poziţii a cultului este aceea cînd subiectivitatea a ajuns la conştiinţa infinităţii ei în sine; aici religia şi cultul păşesc apoi cu totul în regiunea libertăţii. Subiectul se ştie pe sine ca infinit, şi anume ca subiect. De această poziţie ţine faptul că acel ceva nerevelat are în el însuşi momentul de af i singularitate şi prin aceasta primeşte valoare absolută . Dar singularitatea are valoare numai ca această singularitate absolută şi deci absolut universală. Aci singularul este [există] numai prin suprimarea singularităţii sale nemijlocite, suprimare prin care el creează în sine singularitatea absolută şi e deci liber în sine însuşi. Această libertate este în el mişcarea spiritului absolut 167 prin suprimarea naturalului, a finitului. Ajuns la conştiinţa infinităţii spiritului său, omul a instituit sciziunea sa supremă,

faţă de natură în genere şi faţă de sine, aceasta este aceea care produce regiunea adevăratei libertăţi. Prin această cunoaştere a spiritului absolut a apărut cea mai înaltă opoziţie faţă de fini-tate şi această ruptură este purtătoarea concilierii. Aici nu mai este vorba că omul este bun originar, adică conform modului nemijlocit al său de a fi, şi că el este împăcat cu spiritul absolut, ci tocmai dimpotrivă, conceptul său fiind unitatea absolut liberă, existenţa sa naturală se dovedeşte a fi nemijlocit opusă şi deci de suprimat. Naturalitatea, inima nemijlocită este aceea ]a care trebuie să se renunţe, căci acest moment nu lasă liber spiritul, iar acesta ca spirit natural nu este instituit prin sine. Dacă este păstrată naturalitatea, spiritul nu este liber ; ceea ce C. CULTUL 143

este el, nu e atunci prin sine, pentru sine, ci el se găseşte pe sine ca fiind aşa : de aceea tot ce trebuie să fie omul este situat în. regiunea libertăţii. Aici cultul trece aşadar în chip esenţial în domeniul interiorului, aici trebuie abandonată inima, adică voinţa naturală, conştiinţa naturală trebuie părăsită, şi astfel se întîmplă că aici poate şi trebuie să apară în subiect spiritul aşa cum este el într-adevăr în sine şi pentru sine şi adecvat conţinutului său; şi că, mai departe, acest conţinut nu este trama cendent, ci în el îşi are subiectivitatea liberă esenţa sa ca obiect, iar cultul este aici cunoaşterea, ştiinţa conţinutului care constituie spiritul absolut; fapt datorită căruia istoria conţinutului lui Dumnezeu este esenţial şi istorie a umanităţii, e mişcarea lui Dumnezeu spre om şi a omului spre Dumnezeu. c) FORMELE SINGULARE ALE CULTULUI

Ceea ce este înfăptuit prin cult e ceea ce se chema ,,unio mystica", este sentimentul, starea plăcută că sînt în graţia lui Dumnezeu, că spiritul lui Dumnezeu este viu în mine, e conştiinţa «a unirii, a împăcării mele cu Dumnezeu. 1. Forma esenţială, ceea ce e mai profund în cult, este ceea ce în genere se cheamă cucernicie. Cucernicia nu e numai pură credinţă că Dumnezeu este [există], ci ea se produce cînd credinţa este vie sau cînd se roagă subiectul, cînd acesta nu este numai obiectiv ocupat de conţinutul acesta cufundîndu-se în el, cucernicia este mai curînd focul, căldura cucerniciei; în ea subiectul este prezent, el este acela care se posedă în ea pe sine, se roagă, vorbeşte, parcurge reprezentări; îşi percepe propria-i înălţare. Cucernicia este spiritul care se mişcă pe sine spre a se păstra în această mişcare, în acest obiect. Această interioritate este cucernicia în general. întrucît de această formă a cultului este legată conştiinţa adevărului care este Dumnezeu, noi am numit deja filozofia serviciu divin permanent. Ea are ca obiect al său adevărul, şi anume, adevărul în forma lui cea mai înaltă, ca spirit absolut sau Dumnezeu, iar aceasta înseamnă să cunoşti adevărul nu numai în forma simplă ca Dumnezeu, ci să-l cunoşti în bogăţia operelor şi gîndurilor sale, dotat de raţiune, să cunoşti raţionalul. Pentru a şti [a cunoaşte] acest adevăr în sine şi pentru sine, este nevoie să te despoi de subiectivitatea ta şi de toate toanele şi de orice 144 PART. I. CONCEPTUL, RELIGIEI C. CULTUL 145

vanitate, să te mişti pur în gîndire numai după mersul obiectiv al ei şi să te menţii astfel. Această negaţie a subiectivităţii particulare este un moment esenţial, necesar al oricărei gîndiri filozofice veritabile. 2. De cult ţin mai departe acele forme exterioare pria care sentimentul împăcării este produs şi în chip sensibil, ca la taine; concilierea este convertită astfel în sentiment, în conştiinţă sensibilă actuală — aci aparţin toate acele multiple acţiuni care se cheamă sacrificii. i69 Cînd a fost vorba de poziţia teoretică am văzut că subiectul se înalţă deasupra finitului şi deasupra conştiinţei finitului; această negaţie este acum înfăptuită în cult în chip conştient. Deja în zelul, în focul viu al cucerniciei există o înlăturare a reprezentărilor, energia, sforţarea violentă de a se menţine ferm în chip activ împotriva conştiinţei de altfel împrăştiate. Această negaţie există în cucernicie şi ea primeşte şi o formaţie exterioară pentru a-şi dovedi că subiectul ia lucrul în serios; el înfăptuieşte această negaţie parte într-un fel mai intensiv, în sensul că ceva este jertfit, ars — chiar şi sacrificii umane —, parte că desfătarea sensibilă, mîncarea şi băutura sînt însăşi

această negaţie a lucrurilor sensibile. însăşi negaţia .constă în faptul că omul se desparte de subiectivitatea sa nu numai în ce priveşte lucrurile exterioare, proprietatea sa, ci în faptul că el îşi sacrifică inima lui Dumnezeu, îşi jertfeşte interiorul cel mai profund, simţind în acest interior regrete, pocăinţă, şi devenind conştient de naturalitatea sa nemijlocită. Aceasta constă în pasiuni, scopuri ale particularităţii. El se liberează de acestea, îşi purifică inima şi, prin această purificare a inimii sale, el se statorniceşte pe terenul pur al spiritului. 3. Un astfel de sentiment al nimicniciei poate deveni o stare eventual numai a unor sentimente, sau poate fi realizat _ şi pe toată linia. Cînd inima, voinţa sînt convertite serios şi profund în religie spre perceperea universalului, a adevărului, avem ceea ce se numeşte moralitate, ori, mai sus, moralitatea obiectivă [eticul]. Pe calea aceasta religia trece dincolo în moravuri, în stat. Despre această legătură, care se cheamă raport între biserică şi stat, trebuie să vorbim ceva mai amănunţit. Statul este adevăratul mod al realităţii spirituale ; în el parvine să se realizeze adevărata voinţă etică; în el trăieşte spiritul în veracitatea sa. Eeligia este înţelepciune divină; 17) ştiinţa omului despre Dumnezeu şi ştiinţa despre sine în Dumnezeu :' aceasta este înţelepciunea divină şi cîmpul adevărului absolut. în general, religia şi baza statului sînt unul şi acelaşi lucru; ele sînt în sine şi pentru sine identice. în relaţiile patriarhale, în teocraţia iudaică, acestea două nu sînt încă diferenţiate ; în dezvoltarea ulterioară ele sînt strict separate una de alta, dar apoi sînt din nou puse ca identice în adevărul lor. Unitatea existentă în sine şi pentru sine reiese deja din cele spuse; religia este ştiinţă a adevărului, iar adevărul mai de aproape determinat este spiritul liber ; în religie omul este liber înaintea lui Dumnezeu ; întrucît face ca voinţa sa să fie adecvată voinţei divine, omul nu este împotria voinţei supreme, ci el se posedă pe sine însuşi în ea ; el este liber întrucît în cult a reuşit să suprime sciziunea. Statul este însă libertatea în lume, în realitate ; aici, ceea ce are absolută importanţă este conştiinţa pe care o are un popor, despre spiritul său; în stat este realizat conceptul de libertate,şi de această realizare ţine în chip esenţial conştiinţa libertăţii existente în sine. Popoarele care nu ştiu că omul este liber în sine şi pentru sine trăiesc în întunecime letargică atît în ce priveşte'constituţia lor, cît şi religia lor. Un unic concept este religia şi statul; acest unic concept este ceea ce omul ar mai înalt; el este realizat de om. Poporul care are un prost concept despre Dumnezeu are şi un stat prost, guvern rău, legi rele. — Această legătură există şi-n reprezentarea obişnuită a oamenilor şi este exprimată în gîndul că legile, autoritatea, constituţia statului vin de la Dumnezeu : prin aceasta posedă ele autoritate, şi anume, autoritate primită de la autoritatea supremă ce le poate fi dată. Legile sînt dezvoltarea conceptului de libertate, iar acesta, reflectîndu-se astfel pe sine în existenţă, îşi 17k are fundamentul în religie. Prin aceasta se exprimă că aceste legi ale eticului, ale dreptului sînt pentru conduita omului ceva etern, imuabil; că ele nu sînt arbitrare, ci subzistă atîta timp cît .subzistă religia. Această legătură o găsim pretutideni. Faptul acesta poate fi exprimat şi în forma că ascultăm de Dumnezeu ascultînd de legi şi de autorităţi, de puterile care menţin statul coerent. Pe de o parte, acest lucru este foarte just, dar el poate fi reprezentat şi astfel : Dumnezeu a impus oamenilor alte obligaţii şi legi decît acelea care sînt valabile în stat. Totuşi, mai întîi există amintita unitate. Tratarea legăturii dintre stat şi 10 - c. 37»

146 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

' -""•*

) religie ţine mai curînd de filozofia istoriei universale, unde spiritul este cunoscut în realitatea sa; aici această legătură trebuie considerată numai într-o anumită formă, anume : cum se ajunge la opoziţia dintre cele două. Proximul principiu formal este cel deja indicat, anume că ascultăm de Dumnezeu supunîndune autorităţii, deoarece aceasta aplică legile : acest principiu poate fi luat mai întîi în sens cu totul formal şi abstract, întrucît nu se determină cum sînt explicate legile şi care legi sînt adecvate constituţiei fundamentale. Exprimat formal amintitul principiu, înseamnă că trebuie să ascultăm de legi fie ele cum vor fi. Guvernarea şi legiferarea sînt în felul acesta abandonate arbitrarului guvernului. Această relaţie a apărut în statele protestante, şi ea nici nu poate apărea decît în astfel de state, căci există unitate între religie şi stat. Legile statului sînt raţionale şi ceva divin datorită acestei prealabile armonii originare ; religia nu-şi are propriile sale principii care ar contrazice pe cele valabile în stat. Dar, păstrîndu-se interpretarea formală, se deschide cîmp liber arbitrarului, tira-l72 niei şi oprimării. Acest fenomen a ieşit la

iveală cu deosebire în Anglia (sub ultimii regi ai casei Stuart), eînd s-a cerut supunere pasivă, regentul fiind obligat să dea numai lui Dumnezeu socoteală de acţiunile sale. însă aici avem presupoziţia că regentul şi indică .precis ce este esenţial şi necesar statului, căci în el, în voinţa lui ar rezida determinaţia aceasta exactă că el exprimă, chipurile, o revelare nemijlocită a lui Dumnezeu. Prin aceeaşi afirmare a unei revelaţii divine apare însă tocmai contradicţia. Anume, la protestanţi nu există deosebire între preoţi şi laici, preoţii nu au privilegiul de a poseda revelaţia divină şi încă şi mai puţin există aşa ceva cînd e vorba de aşa-numiţii laici. Prin urmare, în Anglia s-a ridicat o sectă protestantă care afirma că ei i s-a comunicat prin revelaţie cum trebuie să fie guvernarea ; după o astfel de comunicare a Domnului, ei au făcut o răscoală şi şi-au decapitat regele. —Aşadar, dacă în general este cert că legile există prin voinţa divină, este în această privinţă latura tot atît de importantă să fie cunoscută voinţa divină, iar această cunoaştere nu este ceva particular, ci ea aparţine tuturor. Acum, cunoaşterea a ceea ce este raţional e sarcină a cultivării gîndului, şi cu deosebire sarcină a filozofiei, care, în acest sens, poate fi numită, fără îndoială, înţelepciune. Este cu C. CULTUL 147

totul indiferent aici în ce fel de fenomen exterior s-au impus ca valabile adevăratele legi (faptul că ele au fost sau n-au fost extorcate de la regent), dezvoltarea mai departe a conceptului libertăţii, al dreptului, al umanităţii la oameni este pentru sine necesară. Cînd e vorba de adevărul că legile sînt voinţă divină, ceea ce importă cu deosebire este care sînt aceste legi. Principiile ca atare sînt numai gînduri abstracte ce-şi au adevărul abia în dezvoltarea lor ; menţinute ferm in forma lor abstractă, ele sînt i?a ceea ce e cu totul neadevăr. Pe de altă parte, şi statul, şi religia pot fi rupte una de alta : religia îşi are propriul ei teren, iar terenul lumescului poate fi, dimpotrivă, un teren propriu; eticul şi dreptul sînt substanţialul în realitatea lumească; se poate îmtîmpla că se produce o diferenţă în ceea ce priveşte conţinutul. Beligia nu rămîne numai pe terenul său propriu, ci ea se adresează şi subiectului, făcîndu-i prescripţii cu privire la religiozitatea lui, şi cu acesta cu privire la activitatea lui. Aceste prescripţii pe care le formulează religia individului pot să se deosebească de principiile dreptului şi ale eticului valabile în stat. Această opoziţie se exprimă pe sine în forma că exigenţele religiei se referă la sfinţenie, în timp ce cele ale statului privesc dreptul şi eticul [obiectiv] ; de o parte determinarea este pentru eternitate, de altă parte ea este pentru temporalitate şi pentru binele temporal, care trebuie sacrificat mîntuirii veşnice. Se instituie astfel un ideal religios, un cer pe pămînt faţă de substanţialul realităţii; renunţarea la realitate este determinaţia fundamentală care apare :,, luptă şi fugă. Bazei substanţiale, veritabilului îi este opus un altceva, care trebuie să-i fie superior. Primul etic [obiectiv] în realitatea substanţială este căsătoria, iubirea, care este Dumnezeu, care are o latură naturală, dar care este şi o obligaţie etică; acestei obligaţii îi este opusă renunţarea, celibatul, ca ceva sfînt. în al doilea rînd. Omul ca individ trebuie să lupte cu necesitatea naturală, este lege etică să devii independent prin activitatea şi intelectul tău, căci omul este în chip natural de-l74 pendent pe multiple laturi; el este nevoit să-şi agonisească subzistenţa prin spiritul său, prin echitatea sa şi astfel să devină liber în mijlocul acestei necesităţi; aceasta este loialitatea şi onestitatea omului; o obligaţie religioasă, care a fost opusă acestei obligaţii lumeşti, pretinde ca omul să nu fie activ în felul 148 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

acesta, ca el să nu se preocupe de astfel de griji. în felul acesta este repudiată întreaga sferă a acţiunii, orice activitate, omul nu trebuie să se ocupe cu aşa ceva ; dar nevoia este aici mai raţională decît sînt astfel de vederi religioase. Activitatea omului este, pe de o parte, reprezentată ca ceva nesfînt, iar, pe de altă parte, i se cere omului care are avere nu numai să n-o mărească prin activitatea lui, ci chiar s-o dăruiască săracilor, şi mai ales bisericii, adică unora care nu fac nimic, care nu lucrează. Aşadar, ceea ce este foarte preţuit în viaţă ca

loialitate şi onestitate ■este repudiat ca nesfînt. în al trilea rînd. Eticul [obiectiv] cel mai înalt este acela care există în stat; această moralitate obiectivă se sprijină pe faptul că în stat acţionează voinţa raţională, generală; în stat îşi are subiectul libertatea sa, aceasta este realizată în stat. Împotriva acestui fapt este statornicită o obligaţie religioasă potrivit căreia nu e voie ca scopul suprem al omului să fie libertatea, ci acesta trebuie să se supună unei ascultări severe, să*se menţină în stare de lipsă de voinţă; ba şi mai mult, omul trebuie să fie lipsit de şinele său şi-n conştiinţa sa morală, în credinţa sa; în cea mai adîncă interioritate a sa el trebuie să renunţe la sine. în felul acesta se poate întîmpla ca religia să formuleze pentru subiect prescripţii care sînt opuse raţionalităţii realităţii. Dimpotrivă, înţelepciunea recunoaşte verdictul în realitate şi-l înfăptuieşte. Sus-menţionatele principii religioase au ajuns în luptă cu libertatea, căreia s-a căutat să-i fie impuse amintitele renunţări. în statele catolice religia şi statul se opun între ele 5 cînd se revelează în om libertatea subiectivă. în această opoziţie, religia se exprimă pe sine numai într-un fel negativ şi-i pretinde omului să renunţe la orice libertate. Mai precis, această opoziţie constă în faptul că se susţine că tot ce-i revine omului ca atare este lipsit de drept; drepturile omului, libertatea sa, voinţa sa nu sînt recunoscute. Dreptul, eticul, în general, nu au valoare pentru sine. Potrivit acestordeterminări, omul nu are drepturi. Enorma diferenţă în lumea modernă Tezidă în faptul dacă libertatea omului este recunoscută ca ceva adevărat în sine şi pentru sine, sau dacă ea este repudiată de religie. Am spus deja că acordul între religie şi stat poate să existe ; •conform principiului, acesta este în general cazul în statele C. CULTUL

149

protestante; căci protestantismul pretinde ca omul să creadă numai ceea ce ştie; pretinde ca conştiinţa omului să fie intangibilă ca ceva sfînt; în graţia divină omul nu este ceva pasiv, el este aci prezent în chip esenţial cu libertatea sa subiectivă; ştiinţa, voinţa, credinţa sa este determinaţie esenţială ; momentul libertăţii subiective este aici cerinţă exprimată. în statele de altă religie se poate întîmpla, dimpotrivă, ca cele două laturi să nu concorde, ca religia să difere de principiul statului; acest fapt îl constatăm într-o sferă foarte întinsă, pe de o parte o religie care nu recunoaşte principiul libertăţii, pe de altă parte o constituţie statală care face fundament din acest principiu. Cînd spunem că omul este după natura sa liber, enunţăm un principiu de valoare infinită ; dar dacă rămînem pe lîngă această abstracţie, ea nu lasă să se nască nici un organism al constituţiei de stat, căci acesta cere o organizare în care sînt delimitate obligaţiile şi drepturile; amintita abstracţie nu îngăduie nici o inegalitate, care trebuie să apară cînd ia naştere un organism na şi o dată cu el adevărata viaţă. Astfel de principii sînt adevărate, nu este însă îngăduit să fie luate în forma lor abstractă ; ştiinţa că omul este liber după natura sa, adică conform conceptului său, aparţine epocii mai noi; însă, fie că ne oprim sau nu ne oprim la amintita abstracţie, se poate întîmpla ca religia să se opună acestor principii, pe care nu le recunoaşte, ci le consideră ca lipsite de drept, considerînd numai arbitrarul ca pe ceva care e conform dreptului. Prin urmare, începe cu necesitate o luptă care nu se lasă împăcată în chip adevărat. Eeligia pretinde supunerea voinţei, în timp ce principiul lumesc pune voinţa la bază; cînd susmenţionatele principii religioase se afirmă ca valabile, conducerea statului trebuie să aplice violenţa împotriva celor ce aparţin acelei religii, tratînd-o ca partid şi înlăturînd-o de la conducere. Eeligia ca biserică este atunci nevoită să cedeze în exterior. Dar cu aceasta apare o inconsecvenţă; lumea ţine ferm la o religie determinată şi ţine în acelaşi timp la principii opuse : întrucît sînt practicate aceste principii şi totuşi mai e dorită apartenenţa la acea religie, avem de-a face cu o mare inconsecvenţă ; francezii au încetat în fapt să aparţină religiei catolice, căci aceasta nu poate renunţa la nimic, ci pretinde în toate supunere necondiţionată bisericii. în felul acesta, religia

şi statul sînt în contradicţie : religia este lăsată la o parte, să vie150 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

ţuiască cum poate; ea este problemă a indivizilor şi se spune că, religia nu trebuie amestecată în constituţia statului. Dacă raţiunea este aceea care descoperă aceste principii, raţiunea — întrucît ele sînt adevărate şi nu rămîn formale — are sarcina confirmării lor numai în faptul că ea le reduce la cunoaşterea adevărului absolut, iar acesta este numai obiectul filozofiei -r 177 aceasta trebuie să fi înaintat însă complet pînă la ultima analiză, căci atunci cînd cunoaşterea nu se împlineşte în sine, este expusă unilateralităţii formalismului, dar cînd merge pînă la ultimul temei, ea ajunge la ceea ce este recunoscut ca suprem, ca Dumnezeu. Prin urmare, se poate, desigur, spune că constituţia statului ar trebui să stea de o parte, iar religia de cealaltă, dar aci există pericolul ca amintitele principii şi constituţia statului să rămînă afectate de unilateralitate. Astfel noi vedem că în prezent lumea este plină de principiul libertăţii, acesta raportat cu deosebire la constituţia statului; aceste principii sînt juste, dar, împovărate cu formalism, ele sînt prejudecăţi, întrucît cunoaşterea n-a mers pînă la ultimul temei; numai aici există conciliere cu absolut substanţialul. Dar cînd sînt puse la bază principiile libertăţii reale şi cînd acestea se dezvoltă într-un sistem al dreptului, de aici iau naştere legi date1, pozitive; acestea sînt legi ale statului şi primesc forma unor legi juridice în genere cu privire la indivizi; păstrarea legislaţiei este încredinţată judecătorilor, cine calcă legea este dus în faţa instanţei judecătoreşti. Existenţa întregului este deci instituită în general într-o astfel de formă juridică, în faţa ei stă apoi felul de a simţi şi vedea, interiorul care este tocmai terenul religiei. Avem astfel iarăşi două laturi opuse una alteia care aparţin realităţii: legislaţia pozitivă şi felul de a răspunde afectiv faţă de aceasta. Există din nou două sisteme : sistemul modern în care sînt menţionate în chip formal determinaţiile libertăţii şi întreaga lor construcţie, fără să se ţină seama de felul de a simţi. Celălalt sistem este acela al felului de a simţi [al afectivităţii], principiul grec în general, pe care-l găsim dezvoltat cu deosebire în Republica lui Platon. Baza o formează i's aici stări puţine, de altfel întregul se sprijină pe educaţie, pe cultivare, care trebuie să înainteze pînă la ştiinţă şi filozofie. Filozofia trebuie să fie ceea ce domină şi prin ea trebuie să fie format omul etic ; toate stările trebuie să participe la c. CULTUL 151

Sus-menţionata primă unilateralitate a ieşit în evidenţă mai ales în epoca modernă : pe de o parte constituţia trebuie să se susţină ea însăşi, iar fel de a simţi, religie, conştiinţă morală trebuie să fie lăsate la o parte ca indiferenţe, întrucît nu interesează conducerea statului ce fel de a simţi şi ce religie mărturisesc indivizii; pe de altă parte însă, legile să fie mînuite de judecători ; ceea ce importă este simţul lor de dreptate, precum şi judecata lor, legea nu domneşte, ci oamenii trebuie s-o facă să domnească ; această acţiune este ceva concret, voinţa omului, precum şi judecata lui trebuie să-şi aducă aici contribuţia lor. Dar tot ceva unilateral este şi felul de a simţi [de a vedea] pentru sine, lipsă de care suferă republica platonică. în zilele noastre nu vrem de loc să ne mai încredem în judecată, ci vrem să ştim totul condus după legi pozitive. Un mare exemplu al acestei unilateralităţi am trăit în cea mai nouă istorie a zilelor noastre; în fruntea guvernului francez s-a manifestat o vedere religioasă după care statul trecea în genere ca ceva lipsit de drept, concepţie care s-a arătat a fi potrivnică realităţii, dreptului şi eticului. Ultima revoluţie a fost numai urmarea imei conştiinţe religioase care a contrazis principiile constituţiei statului şi totuşi, potrivit aceleiaşi constituţii a statului, nu trebuie să aibă importanţă cărei religii aparţine individul; acest conflict este încă departe de a fi rezolvat. Starea afectivă nu îmbracă cu necesitate forma religiei, ea se poate opri şi la ceva nedeterminat. Altceva este însă ceea ce se numeşte popor, în mijlocul lui trebuie să rezide apoi su-l premul adevăr, şi nu în principii care încetează de a fi unilaterale numai atunci cînd ele au

fost reduse la ultimul lor temei; însă conţinutul religios în forma reprezentării este forma în care există pentru popor adevărul: libertatea, eticul [sau moralitatea obiectivă ] au pentru popor manifestarea lor supremă numai în forma unei religii prezente, iar cînd aceasta nu are legătură cu m principiile libertăţii, există totdeauna ruptură şi o sciziune nerezolvată, un raport duşmănos care tocmai în stat nu trebuie să aibă loc. Sub Eobespierre a domnit în Franţa teroarea, şi anume, împotriva acelora al căror fel de a simţi şi vedea era îndreptat contra libertăţii, împotriva lor din cauza felului lor - de a simţi. Astfel a fost suspect şi ministerul lui Carol X. Potrivit elementului formal al constituţiei, monarhul nu era expus nici unei responsabilităţi; dar acest element formal n-a rezistat; 152 PART. I. CONCEPTUL RELIGIEI

dinastia a fost răsturnată de pe tron. Aşadar, se dovedeşte totuşi şi aici că felul de a simţi este ultima ancoră de salvare; dar luat singur, acest fel de a simţi este şi el tot atît de unilateral. Acest punct de vedere ajunge însă puţin la cuvînt; toată greutatea se pune numai pe determinaţia formală. De această contradicţie suferă timpul nostru. Aceasta este neştiinţa epocii care se mîndreşte cu ceea ce este formal.

TRECERE LA SECŢIUNEA URMĂTOARE

Am deosebit cultul determinat, limitat şi cultul în elementul libertăţii, tot astfel am făcut această distincţie la reprezentarea lui Dumnezeu, Dumnezeu în modul-determinat al său, Dumnezeu neliber şi Dumnezeul liber, adecvat conceptului ca spirit. Aceste două laturi constituie în general realitatea religiei, spiritul în obiectivitatea sa prin excelenţă Dumnezeu, şt apoi spiritul în subiectivitatea sa; aceste două laturi constituie jso realitatea spiritului. Aceste două moduri-determinate indicate îşi corespund unul altuia, latura obiectivitătii corespunde laturii existente, este modul-determinat general, şi această legătură constituie totalitatea conştiinţei de sine spirituale. Eealitatea aceasta trebuie să fie considerată de acum mai de aproape. Astfel avem două feluri ale realităţii religiei, unul ne-corespunzînd conceptului, celălalt corespunzîndu-i. Potrivit acestei diferenţe, expunerea următoare este partea a doua, care conţine religia determinată. PARTEA A II-A

FILOZOFIE! RELIGIEI Religia determinată SECŢIUNEA I RELIGIA NATURII

SBitfjefm

Soclefungen liber tic

w btt 3îebft einec ©*tift iiftct tic

SBeweifc fcom ©afcţ)n ©ottel D. faretncfe» 53anb. SDîit Sonijt. 2Gilrtciiib«rgif4cm, ©rcgţjcrjcgt. cffn"*cm ui* îcc freien StaDt grattffurt riuilcgium gegen beii 3îad)8nitt unt» 9îad;bnicf3*2Serfauf.

fctrlin, 1832. son £uncfer «nb 4Jum6Iot.

Primul sens al religiei determinate este acela că religia în m genere e luată ca gen, iar religiile determinate sînt luate ca specii; acest raport de gen la specii este, pe de o parte, cu totul exact cînd în alte ştiinţe se trece de la general la particular; însă aci particularul este receptat numai empiric : se constata că există cutare şi cutare animale, cutare şi cutare drept. In ştiinţele filozofice nu este îngăduit să se procedeze astfel, particularul nu are voie să se adauge la general, ci însuşi generalul se decide pe sine să se determine, să devină particular ; conceptul se divide, el face din sine o determinaţie originara. Modul-de-terminat are aici absolut existenţă şi legătură cu altceva, ne-determinatul nu este de loc aici. Acel ceva pentru care este Texistă] religia, existenţa acesteia este conştiinţa. Religia are realitatea sa ca şi conştiinţă. Aceasta trebuie să se înţeleagă prin realizarea conceptului: conţinutul este determinat cind apare în conştiinţă. Mersul nostru este următorul: am început 8ă considerăm conceptul religiei, religia în sine ; aceasta este ea pentru noi, e aşa cum am văzut-o, altceva este felul m care ea aiunge în conştiinţă. Abia în adevărata religie se_§ţie ce este ea în sine şi pentru sine, ce este conceptul ei; religia reala este adecvată conceptului ei. Noi trebuie să considerăm acum mişcarea prin care ia naştere adevărata religie; religia luata m conceptul său de asemenea nu este încă religie, căci ea exista esenţial numai în conştiinţă. Acest sens are ceea ce consideram l84 noi aici, adică realizarea de sine a conceptului. Procesul realizării a fost indicat în linie generală : conceptul este m spirit ca dispoziţie, el constituie adevărul cel mai lăuntric al spiritului, însă spiritul trebuie să ajungă să ştie acest adevăr ; abia atunci este reală adevărata religie. Putem spune despre toate religiile că sînt religii, însă cînd sînt încă limitate, ele nu corespund conceptului, dar totuşi ele trebuie să-l conţină, altfel n-ar fi religii; 156 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

conceptul există însă în ele în diferite feluri, ele îl conţin mai întîi numai (ca şi concept) în sine. Aceste religii sînt numai momente particulare ale conceptului şi tocmai de aceea ele nu corespund conceptului, acesta nu este în ele real. Astfel, fără îndoială, omul este în sine liber, dar africanii, asiaticii nu sînt liberi, fiindcă ei nu au conştiinţa a ceea ce constituie conceptul de om. Keligia trebuie deci să fie considerată în modul-deter-minat al ei; nivelul suprem care este atins şi poate fi atins este ca modul-determinat să fie însuşi conceptul; aşadar, acolo unde limita este suprimată şi conştiinţa religioasă nu se deosebeşte de concept, avem ideea, conceptul complet realizat; dar despre aceasta poate fi vorba numai în partea ultimă a prezentei expuneri. ' Realizarea conceptului religiei a însemnat muncă de milenii a spiritului; se pleacă de la modul-nemijlocit şi naturalitate care trebuie să fie învinse. Modul-de-a-fi-nemijlocit este naturalul ; dar conştiinţa este înălţare deasupra naturii; conştiinţa; naturală este cea sensibilă, e modul în care voinţa naturală este dorinţă, e individul care se vrea conform naturalităţii sale, particularităţii sale — este ştiinţă sensibilă şi voinţă sensibilă. Keligia-este însă raportul de la spirit la spirit, ştiinţa spiritului despre adevărul lui, ştiinţă nu la modul-nemijlocit, natural. l85 Determinarea religiei este înaintare de la naturalitate la concept ; acesta este mai întîi numai interiorul, în-sinele, nu e ieşirea conştiinţei. Despre această ambiguitate, despre faptul că conceptul este originar, dar că prima lui existenţă nu este adevărata sa originaritate, trebuie să spunem mai tîrziu încă un cuvînt. în legătură cu aceste religii determinate trebuie să fie indicată în primul rînd o diviziune, să fie arătate diferitele forme ce sînt de tratat; totuşi, acest lucru trebuie făcut mai întîi în chip general. 1. Prima este religia nemijlocită, religia naturii; ea este unitate a spiritualului şi naturalului; Dumnezeu este pretutin-denea, însă aici Dumnezeu este în unitate naturală a spiritualului şi naturalului, modul natural este ceea ce determină în general această formă a religiei; ea are apoi la rîndul ei variate forme ce se reduc în esenţă la trei, pe care le vom cunoaşte curînd. Este numită religie a naturii în genere, se spune că spiritul este în ea identic cu natura şi ea este aşadar religia neliber-tăţii.

SECŢ. I. RELIGIA NATURII 157

2. A doua treaptă o formează religia individualităţii spirituale-, aici începe fiinţa-pentru-sine spirituală a subiectului; gîndul este aici dominant, determinant, şi naturalitatea, ca moment numai păstrat, este coborîtă numai la nivelul aparenţei ca ceva accidental faţă de substanţial; în raport cu acesta, naturalitatea devine numai viaţă a naturii, corporalitate pentru subiect, sau ceea ce este totuşi absolut determinat de subiect. Seîntîlnesc şi aici iarăşi trei forme. a) Pe măsură ce iese la lumină fiinţa-pentru-sine spirituală, ceea ce este reţinut e reflexia în sine ca negaţie a unităţii naturale; astfel avem deci numai un Dumnezeu care este în gândire, iar viaţa naturală este numai o viaţă pusă, care ca atare stă în faţa lui, ea nu e ceva substanţial faţă de el şi este [există] numai prin esenţa gîndului. Acesta este Unul spiritual, i Dumnezeu în sine veşnic egal, faţă de care naturalul, lumescul, finitul în general este pus ca ceva neesenţial, ceva lipsit de substanţă. Dar prin aceasta, acest Dumnezeu, fiind ceea ce este esenţial numai prin punerea neesenţialului, se dovedeşte a fi [a exista] el însuşi numai prin acel neesenţial, iar acest neesenţial, această aparenţă, se înfăţişează nu ca o manifestare a lui Dumnezeu. Aceasta este religia sublimului. b) Naturalul şi spiritualul sînt unite ; dar nu ca în unirea nemijlocită, ci într-o unitate în care spiritualul este determinant şi în unitate cu corporalul care nu este opus, acesta e numai organ, este expresia spiritualului, în care acesta se înfăţişează pe sine. Aceasta este religia apariţiei divine, a corporalităţii divine, a materialităţii, naturalităţii divine, încît aceasta este apariţia subiectivităţii, sau aici este prezentă automanifestarea subiectivităţii, manifestîndu-se nu numai pentru alţii, ci mani-festîndu-se sieşi. Această individualitate spirituală nu este deci cea nelimitată a gîndului pur, ea are numai un caracter spiritual. Pe de o parte, în felul acesta naturalul este corp al spiritualului, pe de altă parte, şi prin faptul că acesta are nevoie de corp, subiectul este determinat ca finit. Aceasta este religia frumuseţii. c) Religia în care începe [să apară] conceptul, conţinutul concret determinat pentru sine însuşi, care este scopul căruia îi servesc puterile universale ale naturii sau şi zeii religiei frumoase, este religia finalităţii exterioare. Un cpnţinut concret care cuprinde în sine astfel de determinaţii încît puterile pînă aici 158 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

singulare sînt subordonate unui scop. Subiectul singular este aici încă altceva decît aceste puteri divine; acestea constituie în general conţinutul divin, şi subiectul singular este conştiinţa 187 omenească, scopul finit. Conţinutul divin serveşte acum acelei culmi a subiectivităţii care îi lipsea în religia frumuseţii ca mijloc de realizare. Acest fel în care apare religia este scopul finit exte--rior, finalitatea. însăşi ideea spiritului se determină pe sine în sine şi pentru sine, ea îşi este sieşi scop, şi ea este numai conceptul spiritului, conceptul care se realizează pe sine. Aici spiritualul este şi el scop, are în el determinaţiile concrete în sine, însă acestea aici sînt încă finite, scop limitat, şi care prin aceasta nu este încă raportare a spiritului la sine însuşi. Spiritul singular vrea în zei numai propriul său scop subiectiv; el se vrea pe sine, şi nu conţinutul absolut. Această diviziune nu trebuie să fie luată numai în sens subiectiv, ci ea este diviziunea necesară în sens obiectiv a naturii spiritului. Spiritul, la modul existenţei pe care el o are în religie, este mai întîi religie naturală, urmează apoi intervenţia reflexiei, spiritul devine liber în sine, devine subiectivul în general, ceea ce provine totuşi din unitatea naturii şi este încă raportat la ea ; aceasta este libertatea condiţionată ; a treia poziţie este apoi voinţa spiritului de a se determina pe sine în sine, ceea ce, ca scop, ca finalitate pentru sine, este în primul rînd tot finită şi limitată. Acestea sînt determinaţiile fundamentale care sînt momentele dezvoltării conceptului şi totodată ale dezvoltării concrete. Putem compara aceste trepte cu acelea ale vîrstelor omului. Copilul este încă în prima

nemijlocită unitate a voinţei şi a naturii, atît a propriei naturi, cît şi a celei înconjurătoare. A doua treaptă, vîrsta tinereţii, individualitatea devenind pentru sine, spiritualitate vie, nefixîndu-şi încă scop pentru sine, spiritualitate care se zbate, năzuieşte şi arată interes pentru tot ce-i iese în cale. A treia treaptă, vîrsta bărbăţiei, este munca în vederea unui scop particular căruia i se supune bărbatul, căruia 188 îi consacră forţele sale. O ultimă treaptă ar fi vîrsta bătrîneţii, care, avînd înaintea sa generalul ca scop, cunoscînd acest scop, s-a reîntors de la vioiciunea particulară a muncii la scopul general, la scopul final absolut; care din vasta diversitate a existenţei s-a concentrat în adîncurile infinite ale fiinţării-în-sine. Aceste determinaţii sînt acelea care sînt în chip logic determinate SECŢ. I. RELIGIA NATURII

159

de natura conceptului. La sfîrşit se va recunoaşte apoi aici că primul mod-de-a-fi-nemijlocit nu este mod-nemijlocit, ci este ceva pus, copilul este el însuşi ceva procreat. 189

SECŢIUNEA I

RELIGIA NEMIJLOCITĂ SAU RELIGIA NATURII

Ea este ceea ce în timpul mai nou a fost numit religie naturală, aceasta coincide cu religia naturii, întrucît în aceasta este scos în lumină gîndul. în epoca modernă s-a înţeles prin religie a naturii ceea ce poate omul descoperi şi cunoaşte prin el însuşi despre Dumnezeu, prin lumina naturală a raţiunii sale. Ea a fost astfel opusă celei revelate. Eaţiunea naturală este o expresie falsă. Natura raţiunii este conceptul raţiunii; spiritul înseamnă tocmai a te ridica deasupra naturii. Eaţiunea naturală în sens adevărat este spirit, e raţiune conform conceptului şi ea nu constituie opoziţie faţă de religia revelată. Dumnezeu, spiritul, se poate revela numai spiritului, raţiunii. Eeligie naturală a fost numită în epoca modernă şi religia pur metafizică, întrucît metafizica trebuia să însemne gînduri ce ţin de intelect, reprezentări ale intelectului; aceasta este acea religie modernă a intelectului care se cheamă deism, rezultat al iluminismului, ştiinţă despre Dumnezeu ca ceva abstract. Aceasta, propriu-zis nu poate fi numită religie naturală ; ea este ultima poziţie, extrema intelectului abstract, ca rezultat al criticii kantiene. înainte de toate, trebuie să vorbim aici mai întîi despre o 190 reprezentare pe care o întîlnim îndată. Despre religia nemijlocită există reprezentarea că ea ar trebui să fie aceea care este adevărata, cea mai excelentă şi divină religie şi că, în plus, ea a trebuit să fie prima şi din punct de vedere istoric. Potrivit diviziunii noastre, ea este cea mai imperfectă şi ca atare prima ; conform acestei ultime reprezentări, ea este tot prima, dar şi cea mai adevărată. Cum am remarcat, religia naturii este determinată în felul că în ea spiritualul este cu naturalul în această primă unitate netulburată. însă, aici, această determinaţie este considerată ca adevărată determinaţie absolută, iar această 160 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

religie e privită sub acest raport ca cea divină. Se spune că în această unitate cu natura spiritul încă nu este reflectat în sine, el încă n-a întreprins în sine această separare de natură; pe latura practică a voinţei, el se află încă pe poziţia credinţei frumoase, e încă în stare de nevinovăţie. Vina ia naştere abia o dată cu liberul arbitru şi acesta constă în faptul că pasiunea se afirmă în propria sa libertate, iar subiectul îşi ia determinările numai din sine, determinări pe care el le-a deosebit de natural. Planta este în această unitate ; sufletul ei este în această unitate a naturii; individul plantei nu devine infidel naturii sale, el devine cum trebuie să fie, [la el] fiinţa şi determinaţia nu diferă una de alta. Această separare a lui ,',trebuie-să-fie" şi a naturii proprii apare numai o dată cu liberul arbitru, iar acesta are loc abia în reflexie. De asemenea, unii îşi reprezintă cum este omul în stare de nevinovăţie şi că, potrivit unităţii proprii acestei stări, el %r fi perfect în ce priveşte conştiinţa lui teoretică. El pare că s-ar determina aici ca identic cu natura lucrurilor, încă nu s-a diferenţiat fiinţa-pentru-sine a lui de aceea a lucrurilor; el vede pînă în inima lor; abia în separare se aşază în jurul lucrurilor coaja

senzorială care îl separă pe om de ele, natura punîndu-i i astfel în faţă un perete separator. Se spune deci că, într-un astfel de raport, spiritul cunoaşte nemijlocit natura generală adevărată a lucrurilor, înţelegîndu-le prin intuiţie, tocmai fiindcă intuiţia este o cunoaştere, o clarviziune asemănătoare cu starea de som-nambulism, o reîntoarcere a sufletului la această unitate a intimităţii cu lumea sa, încît aceasta îi stă deschisă înainte ; deoarece sufletul este liberat în această viziune de condiţiile exterioare ale spaţiului şi timpului, de determinarea conformă intelectului a lucrurilor, încît, în această unitate, spiritul vede în imaginaţia sa — care nu este liber arbitru — lucrurile potrivit conceptului lor, veracităţii lor ; vede că ceea ce este intuit e determinat de concept, apare în veşnică frumuseţe şi stă deasupra condiţiei de pipernicire a fenomenelor. Cu această reprezentare are legătură ideea că spiritul a fost astfel în posesia a toată arta şi ştiinţa, şi încă şi mai miilt are legătură reprezentarea că, aflîndu-se în această armonie generală, omul vede nemijlocit substanţa armonioasă, îl vede nemijlocit pe Dumnezeu însuşi nu ca pe o abstracţie a gîndului, ci ca pe o fiinţă determinată. Aceasta este reprezentarea care ni se dă despre religia primitivă, religie care ar fi cea nemijlocită şi prima religie. Este SECŢ. I. RELIGIA NATURII 161

posibil eă se caute o confirmare a acestei reprezentări printr-o latură a religiei creştine. în biblie se povesteşte despre un paradis, multe popoare au deci un paradis situat în spatele lor, pe care-l deplîng ca pe un paradis pierdut şi pe care ele şi-l reprezintă ca pe ţinta spre care omul năzuieşte fierbinte şi la care el va ajunge. Un astfel de paradis este deci, atît ca ceva trecut, cît şi ca ceva viitor, umplut cu un conţinut moral sau imoral, potrivit gradului de cultură al acestor popoare. Eeferitor la critica unei astfel de reprezentări, trebuie să spunem că, în ce priveşte conţinutul ei esenţial, ea este necesară. Universalul, interiorul, este unitatea divină în reflectarea omenească, a omului care se află în această unitate. Altceva este faptul că această unitate este reprezentată ca stare în timp, ca stare care nu trebuia să fie pierdută şi care s-a pierdut numai accidental. Aceasta înseamnă a confunda prima poziţie, conceptul cu realitatea conştiinţei, aşa cum această realitate este adecvată conceptului. Prin urmare, trebuie să-i acordăm dreptul ei acestei reprezentări, este conţinută în ea ideea necesară a conştiinţei de sine divine, a conştiinţei netulburate despre fiinţa divină absolută. Cît priveşte această determinaţie fundamentală, ea trebuie nu numai recunoscută ca justă în acummenţionata reprezentare, ci trebuie pusă la bază şi ca reprezentare adevărată. Această reprezentare este că omul ca atare nu este fiinţă a naturii, nu este animal, ci spirit. întrucît este spirit, el are în general în sine această universalitate, universalitatea raţionalităţii, a gîndirii, care este activitate a gîndirii concrete, şi el are instinctul de a cunoaşte universalul, de a şti că natura este raţională, că nu e raţiune conştientă dar că posedă raţiune în ea. Astfel, spiritul ştie şi că Dumnezeu este raţional, este raţiunea absolută, activitatea raţională absolută. Aşadar omul are instinctiv credinţa că el trebuie să cunoască pe Dumnezeu ca şi natura, că trebuie să-şi găsească esenţa în Dumnezeu cînd se raportează la el cer cetind raţional. Această uniune a omului cu Dumnezeu, cu natura în sens general ca în-sine, este fără îndoială determinaţia substanţială, esenţială. Omul este raţiune, este spirit; prin această dispoziţie a sa el este în sine ceea ce e adevărat; aceasta este însă conceptul, în-sinele, şi în timp ce oamenii ajung să aibă reprezentarea a ceea ce este conceptul, în-sinele, ajung de obicei şi să şi-l reprezinte pe acesta ca pe ceva trecut sau viitor şi nu ca pe ceva inii -c. I7d 162 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

terior care este în sine şi pentru sine, ci, în felul unei existenţe exterioare nemijlocite, ca stare. Conceptul trebuie să se realizeze pe sine, iar realizarea conceptului, activităţile prin care el se realizează şi formele, manifestări ale acestei realizări, care există, au o altă aparenţă decît ceea ce este 193

în sine conceptul simplu. Conceptul, în-sinele, nu este stare, existenţă, ci abia realizarea conceptului creează stări, existenţă, iar această realizare trebuie să fie cu totul de alt fel decît ceea ce conţine susamintita descriere a paradisului. Omul este în mod esenţial spirit; dar spiritul constă, în esenţă, în a fi pentru sine, a fi liber, a-şi opune sieşi naturalul, a se scoate pe sine din confundarea sa în natură, a se rupe de natură şi numai prin această scindare, şi pe baza ei, a se împăca cu natura, şi nu numai cu natura, ci şi cu propria sa esenţă, cu adevărul său. Abia această unire produsă prin sciziune este adevăraja unire conştientă de sine; nu este uniune a naturii aceea care nu e unitate demnă de spirit, nu este uniune a spiritului. Dacă sus-menţionata stare este numită stare de nevinovăţie, poate părea reprobabil să spui că omul trebuie să iasă din starea de nevinovăţie şi să devină vinovat. Starea de nevinovăţie este aceea în care nu există pentru om nimic bun şi nimic rău; este starea animalului, a inconştienţei în care omul nu ştţe de bine şi nici de rău, în care ceea ce vrea el nu este determinat ca acesta sau acela, căci dacă el nu ştie despre rău, nu ştie nici despre bine. Starea omului este starea imputării, a imputabilităţii; vină înseamnă în general imputare. Prin vină se înţelege de obicei că omul a făcut un rău, faptul este luat pe latura lui 194 rea. Dar vina în sens general înseamnă că se poate să-i fie imputat omului că ceea ce a făcut este cu ştiinţa şi voinţa sa. Acea primă uniune naturală ca existenţă în adevăr nu este o stare de nevinovăţie, ci de brutalitate, de dorinţe, de sălbăticie în genere. Animalul nu este bun şi nici rău; însă omul în stare animală este sălbatic, e rău, este cum nu trebuie să fie. Aşa cum este de la natură, el este cum nu trebuie să fie, ci ceea ce este el, omul trebuie să fie prin spirit, prin ştiinţa şi voirea a ceea ce este just. Faptul că omul cînd e numai după natură nu este cum trebuie să fie a fost exprimat prin aserţiunea că omul este rău de la natură. SECŢ. I. RELIGIA NATURII 163

Este conţinut aici gîndul că omul trebuie să se examineze pe sine însuşi [şi să vadă] cum este el în măsura în care trăieşte numai după natură şi ascultă de inima sa, adică de ceea ce apare numai de la sine. Găsim, cum se ştie, o cunoscută reprezentare în biblie, numită abstract căderea în păcat; o reprezentare care este foarte profundă şi nu numai o istorisire accidentală, ci e istoria eternă, necesară a omului, exprimată în chip exterior, mitic. Cînd ideea, adică ceea ce este în sine şi pentru sine, este reprezentată mitic, la modul unei întîmplări, inconsecvenţa este inevitabilă şi astfel nu poate fi evitat ca şi această înfăţişare să nu arate în ea inconsecvenţe. Viaţa ideii poate fi sesizată ,şi înfăţişată numai de gînd. Fără inconsecvenţă nu este nici acum-menţionata expunere, dar trăsăturile esenţiale şi fundamentale ale ideii sînt conţinute în ea, anume, că omul, în sine această uniune, fiind spirit, iese din natural, din acest în-sine, angjîndu-se în diferenţiere, şi că trebuie să vie judecata să-l judece pe el şi naturalul. Astfel ştie el mai întîi despre Dumnezeu şi despre bine; cunoscîndu-l, omul îl are ca obiect al conştiinţei sale; avîndu-ll9s ca obiect al conştiinţei âale, individul se deosebeşte de el. Conştiinţa conţine în sine acest dublu, această sciziune, în sensul că reflexia conţine în sine conştiinţa, libertatea, răul, adică ceea ce nu trebuie să fie, dar tot astfel sînt conţinute ambele în amintita istorisire: principiul, izvorul vindecării, libertatea. Una din laturi — anume că nu trebuie să rămînă poziţia scindării — exprimă că a fost comisă o crimă, ceva ce nu trebuie să existe, să rămînă. Orgoliul libertăţii este aici poziţia care nu trebuie să existe. Cealaltă latură, anume că această poziţie trebuie să existe, întrucîb ea conţine izvorul vindecării ei, este exprimată în cuvintele lui Dumnezeu : Iată, Adam a devenit ca unul dintre noi. Prin urmare, aceasta nu este numai o minciună de-a şarpelui, ci este confirmată de însuşi Dumnezeu. însă acest lucru este de obicei trecut cu vederea, nu se vorbeşte despre el. Aşadar, putem spune că este istoria eternă a libertăţii omului aceea să iasă din toropeala în care este el în primii ani ai săi, să ajungă în genere la lumina • conştiinţei, mai precis, să existe pentru el binele şi răul. 164 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Dacă degajăm ceea ce există realmente în această expunere, [constatăm] că ea conţine acelaşi lucru ca şi ideea; anume : omul, spiritul să ajungă la împăcare, sau, exprimat superficial, să

devină bun, să-şi împlinească menirea; pentru acest scop poziţia aceasta a conştiinţei, a reflexiei, a scindării este şi ea necesară. Că omul ar fi avut în această stare suprema cunoaştere a naturii şi a lui Dumnezeu, că s-ar fi aflat pe cea mai înaltă poziţie a ştiinţei, iată o reprezentare neghioabă care s-a dovedit şi istoriceşte ca fiind cu totul neîntemeiată. Unii îşi închipuie că această unitate naturală ar fi ade-l96 vărata relaţie a omului în religie. Totuşi, trebuie să ne surprindă împrejurarea că acest paradis, acest ev saturnian, este reprezentat ca pierdut; deja în acest fapt este cuprinsă indicaţia că o astfel de reprezentare nu conţine în ea adevărul, căci în istoria divină nu există trecut, nici aecidentalitate. Faptul că paradisul existent s-a pierdut, nu importă cum, este o aecidentalitate,* e ceva arbitrar care s-ar fi introdus din afară în viaţa divină. Această pierdere a paradisului trebuie considerată mai curînd ca necesitate divină, iar, conţinut în necesitatea încetării, acel paradis reprezentat coboară la nivelul unui moment al totalităţii divine, moment care nu este ceea ce e absolut adevărat. Unitatea omului cu natura este o expresie agreată care sună bine, înţeleasă just ea înseamnă unitate a omului cu natura sa.- Adevărata lui natură este însă libertatea, spiritualitatea liberă, cunoaşterea gînditoare a universalului în sine şi pentru sine; astfel determinată, această unitate nu mai este o unitate naturală nemijlocită. Planta este în această unitate nespartă. Spiritualul, dimpotrivă, nu este în unitate nemijlocită cu natura sa; pentru a ajunge să se reîntoarcă la sine, el trebuie să parcurgă calea ce duce prin sciziunea sa infinită şi să dobîndească mai întîi concilierea care a luat naştere, conciliere care nu este stare de împăcare iniţială; iar această unitate adevărată, el [spiritualul] trebuie s-o cucerească prin separarea sa de modul-nemijlocit al său. Vorbim despre copii nevinovaţi şi regretăm că se pierde această nevinovăţie, această dragoste, această încredere, sau vorbim despre nevinovăţia unor popoare simple, care sînt însă mai rare decît ne închipuim; dar această nevinovăţie nu este adevărata poziţie a omului; moralitatea SECŢ. I. RELIGIA NATURII 165

liberă nu este aceea a copilului, ea se situează mai sus decît numita nevinovăţie, ea este voinţă conştientă de sine, numai acesta este adevăratul raport. în ceea ce mai priveşte cu deosebire aserţiunile că omul s-ar fi aflat în centrul naturii, că el pătrundea cu privirea sa 19 pînă în inima lucrurilor etc, să spunem că acestea sînt reprezentări greşite. Trebuie să distingem două laturi la lucruri, odată modul-determinat al lor, calitatea lor, particularitatea lor în raport cu altele. Aceasta este latura naturală, finită. Pe latura acestei particularităţi, lucrurile în starea naturală a omului îi pot fi acestuia mai cunoscute, el poate avea despre calitatea lor particulară o cunoaştere mai precisă decît în starea lui de cultură. Aceasta este o latură despre care s-a vorbit şi în filozofia evului mediu, anume, în signatura rerum, în calitatea exterioară — prin care este indicată natura particulară specifică a lucrurilor —, în această calitate extericară ar fi dată totodată şi pentru simţuri particularitatea specifică a naturii lucrurilor. Aceasta poate să existe la omul natural; de asemenea şi la animal această legătură a lui cu calitatea exterioară este mult mai accentuată decît la omul cultivat. Animalul este mînat prin instinct spre ceea ce el are nevoie pentru hrana sa, el consumă numai anumite lucruri şi lasă orice altceva neatins, intră în legătură numai cu al său altceva opus şi nu cu altceva în general, suprimînd opoziţia. Astfel, animalul are instinct pentru ierburile prin care se vindecă atunci cînd e bolnav. Tot aşa aspectul îngrozitor, mirosul plantelor sînt pentru omul natural semne ale nocivităţii lor, ale naturii lor veninoase; el simte repulsie faţă de ele mai mult decît omul cultivat, iar instinctul animalului este mai sigur decît conştiinţa naturală a omului; animalului îi lipseşte conştiinţa. Se poate deci spune că omul natural vede în inima lucrurilor, el sesizează mai exact calitatea lor specifică. Dar acest lucru are loc numai cu privire la astfel de calităţi specifice, care sînt cu totul numai determinaţii finite; acest instinct vede în inima lucrurilor singulare, însă în izvorul de viaţă al lucrurilor în general, în 19

această inimă divină, nu pătrunde privirea lui. Aceeaşi relaţie există în somn, în somnambulism; se întîmplă ca unii oameni să aibă o astfel de conştiinţă naturală. Conştiinţa raţională aici a amuţit şi-n schimb s-a trezit simţul intern, despre care se poate spune că în el cunoaşterea este în măsură mai mare în identitate cu lumea, cu lucrurile înconjură166 £ART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

toare, decît este ea în stare de veghe. De aici faptul că această stare este considerată ca ceva superior stării sănătoase. Se poate întîmpla ca cineva să aibă conştiinţă despre lucruri care se petrec la o depărtare de mii de ore. Găsim la popoare sălbatice astfel de ştiinţă, de presimţire în grad mult mai mare decît la popoare culte. Dar o astfel de cunoaştere se mărgineşte la întîmplări singulare, la destine singulare; este trezită legătura individului cu anumite lucruri care există în conştiinţa lui, dar acestea sînt lucruri, întîmplări singulare. însă aşa ceva încă nu este adevărata inimă a lucrurilor, aceasta este numai conceptul, legea, ideea generală; inima adevărată a lumii nu ne-o poate revela starea de aţipeală a spiritului. Inima planetei este raportul depărtării ei de la soare, al orbitei sale etc.; acest fapt este ceea ce e cu adevărat raţional şi el este accesibil numai omului cultivat ştiinţific, care, liberat de relaţiile nemijlocite ale senzaţiei văzului, auzului etc, şi-a retractat simţurile în sine şi se apropie cu gîndire liberă de obiecte. Această raţionalitate şi această cunoaştere sînt numai rezultat al mijlocirii înfăptuite de gîndire şi apar numai în ultima existenţă spirituală a omului. Sus-amintita cunoaştere a naturii este declarată intuire : aceasta nu este altceva decît conştiinţa nemijlocită. Dacă întrebăm : ce a fost intuit ? [se răspunde]: nu natura sensibilă considerată superficial [ceea ce poate fi atribuit şi animalelor], ci esenţa naturii; esenţa 199 naturii ca sistem de legi ale ei nu este altceva decît universalul; natura potrivit universalităţii ei, sistemul vieţii care se dezvoltă şi această dezvoltare în adevărata ei formă: aceasta este natura, pătrunsă de gînd. Gîndirea nu este însă ceva nemijlocit; ea începe de la ceva dat, dar se ridică deasupra acestuia, neagă forma singularităţii, uită sensibilul şi produce generalul, veridicul ; aceasta nu este o acţiune nemijlocită, ci este muncă a mijlocirii, ieşire din finitate. Prin urmare, sus-menţionata afirmare a unei vederi, a unei conştiinţe nemijlocite se arată în nulitatea ei cînd întrebăm : ce trebuie să fie văzut ? Cunoaşterea naturii veritabile este o cunoaştere mijlocită şi nu e ceva nemijlocit; tot aşa stau lucrurile în ce priveşte voinţa : voinţa este bună întrucît voieşte binele, ceea ce e just, moral [etic]; dar aceasta este cu totul altceva decît voinţa nemijlocită; aceasta este voinţa care se opreşte în singularitate şi finitate, care vrea singularul ca atare. Dimpotrivă, binele este generalul; ca voinţa să ajungă să vrea binele, este necesară mijlocirea, este SECŢ. I. RELIGIA NATURII 167

necesar ca ea să se fi purificat de o astfel de voinţă finită. Această purificare este educarea şi munca mijlocirii care nu poate fi ceva nemijlocit şi prim. Această lucrare aparţine şi cunoaşterii lui Dumnezeu, Dumnezeu este centrul oricărui adevăr, e adevărul pur fără nici o limită; pentru a ajunge la el, omul trebuie să se fi străduit şi mai mult să se despoaie de particularitatea naturală a cunoaşterii şi voinţei sale. Aşadar, în ce priveşte cu totul reprezentarea că adevărata conştiinţă despre Dumnezeu ar rezida în această unitate naturală a omului, în această unitate nespartă încă de reflexie, au valoare îndeosebi cele spuse pînă aici. Spiritul este [există] numai pentru spirit, spiritul în adevărul său este [există] numai pentru spiritul liber, iar acesta este acela care a învăţat să facă abstrac- 20° ţie de percepţia nemijlocită, care face abstracţie de intelect, de această reflexie etc. Exprimat acest fapt teologic, acesta este spiritul care a ajuns la cunoaşterea păcatului, adică la conştiinţa separării infinite a fiinţării-pentru-sine împotriva unităţii şi care din această separare a ajuns iarăşi la unitate şi împăcare. Aşadar modul-nemijlocit natural nu este existenţa veritabilă a religiei, mai curînd este el cea mai joasă, mai neveritabilă treaptă a ei.

Eeprezentarea ridică un ideal şi acest lucru este necesar; prin aceasta ea exprimă ceea ce este veridicul în sine este şi pentru sine; dar neajunsul este că ea îi conferă acestui ideal determinaţia viitorului sau trecutului; ea face astfel din el ce nu este prezent, dîndu-i în felul acesta în chip nemijlocit determinaţia unui finit. Ceea ce este în sine şi pentru sine este infinitul, reflectat astfel, el e înaintea noastră în starea finită-ţii. Reflexia face distincţie între cele două, şi cu bună dreptate, dar neajunsul este că ea se comportă abstract şi totuşi pretinde ca ceea ce este în sine şi pentru sine să apară, să fie prezent şi-n lumea accidentalităţii exterioare. Eaţiunea acordă întîm-plării, arbitrarului, sfera lor, însă ea ştie că în aceasta, potrivit aparenţei exterioare, la suprafaţa lumii extrem de confuze există totuşi veridicul. Idealul unui stat este cu totul just, numai că nu este realizat; dacă prin realizare înţelegem că raporturile, relaţiile complicate ale dreptului, ale politicii, ale trebuinţelor, că toate acestea trebuie să fie adecvate ideii, acesta este un teren care nu e pe măsura idealului dar care există totuşi, iar înăuntrul lui ideea substanţială este cu toate acestea reală şi prezentă. Dezordinea existenţei nu constituie singură ceea ce este prezentul. Ceea ce determină idealul poate 168 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

fi prezent, dar nu este încă cunoscut că ideea este de fapt prezentă, fiindcă ea este considerată numai cu conştiinţa finită. Trebuie cunoscut sîmburele substanţial al realităţii 201 deja prin această coajă, însă pentru aceasta este nevoie şi de o muncă dură; pentru a culege trandafirul de pe crucea prezentului, trebuie să luăm asupra noastră crucea însăşi. în sfîrşit, s-a căutat să fie demonstrată şi istoriceşte îdeea despre un astfel de început al genului uman. Au fost găsite la multe popoare astfel de ruine ale reprezentării sau cunoştinţe ştiinţifice care nu par a concorda cu starea prezentă. Din resturile unei astfel de existenţe mai bune s-a tras concluzie asupra existenţei unei stări anterioare a perfecţiunii, stare de moralitate desăvîrşită. La inzi au fost găsite astfel cunoştinţe şi o mare înţelepciune care nu sînt pe măsura culturii lor actuale, acestea şi multe alte împrejurări similare au fost privite ca urme ale unui trecut mai bun. Cu ocazia primelor descoperiri referitoare la literatura indică s-a vorbit de numere cronologice colosale: acestea ar indica o durată foarte lungă şi par a aduce informaţii cu totul noi. în timpul din urmă ne-am văzut însă nevoiţi să renunţăm cu totul la aceste numere ale inzilor: ici şi colo se dau deci relaţii numerice, însă acestea nu au de altfel nici o importanţă. Mai departe, inzii ar poseda, chipurile, mari cunoştinţe astronomice, ar avea formule pentru a calcula eclipsele de soare şi de lună, însă pe care ei le folosesc numai cu totul mecanic, fără să cunoască presupoziţiile sau procedeul de a găsi formula. în zilele noastre au fost însă examinate mai precis şi cunoştinţele astronomice şi matematice ale inzilor. Fără îndoială că se recunoaşte în ele o elaborare originală, dar în domeniul acestor cunoştinţe ei nici pe departe n-au ajuns atît de departe ca grecii; formulele astronomice sînt atît de inutil de complicate, încît ele sînt mult inferioare metodei grecilor şi încă şi mai mult metodelor noastre, căci tocmai adevărata ştiinţă este cea care caută să reducă problemele la cele mai simple elemente ale lor. Acele formule complicate indică, fără îndoială, o îndeletnicire merituoasă, un 202 efort cheltuit cu aceste probleme, dar nici nu este de găsit mai mult aici: observaţii continuate îndelung duc la aceste cunoştinţe. Astfel, această înţelepciune a inzilor, a egiptenilor, a diminuat tot mai mult, s-a redus cu cît mai bine a fost cunoscută, şi ea se mai reduce cu fiecare zi, iar ceea ce este cunoscut, SECŢ. I. RELIGIA NATURII

169

fie că trebuie arătat ca provenind din alte izvoare, fie că e în sine de foarte mică importanţă. Trecem acum la considerarea mai de aproape a religiei naturii. Modul-determinat al ei este în general unitatea naturalului şi spiritualului, încît latura obiectivă, Dumnezeu, este pusă, iar conştiinţa este prinsă în mod-determinat natural. Acest natural este existenţă singulară, nu e natura în genere ca întreg, ca totalitate organică; acestea sînt deja reprezentări generale care încă nu sînt puse aici pe această primă treaptă; întregul este pus ca singularităţi; clasele, genurile aparţin unei alte trepte a reflexiei, mijlocirii gîndirii. Acest natural singular, acest cer, acest soare, acest animal, acest om etc, o astfel de existenţă naturală nemijlocită este cunoscută ca Dumnezeu; conţinutul ce-l are această reprezentare despre Dumnezeu îl putem lăsa mai întîi nedeterminat aici, pe această treaptă acesta este ceva nedeterminat, o putere

nedeterminată, conţinut care mai poate fi umplut; însă fiindcă conţinutul încă nu este spiritul în veracitatea lui, determina-ţiile sînt în acest spirit accidentale, ele sînt adevărate abia cînd conţinutul este adevăratul spirit, conştiinţa. în primul rînd, să considerăm deci în această sferă conceptul metafizic, apoi figura, reprezentarea lui Dumnezeu, şi, în sfîrşit, cultul; totuşi, acesta nu va apărea aici încă atît de separat, ci este mai interesant să fie arătate diferitele moduri ale £03 religiei naturii înseşi şi să zăbovim mai îndelung la ele. A. Conceptul metafizic. Aici aparţin acele forme ale gîndului care sînt cunoscute ca argumente ale existenţei lui Dumnezeu. Mai întîi trebuie să vorbim despre conceptul metafizic şi să lămurim ce trebuie să se înţeleagă prin el. Aici avem un conţinut cu totul concret, şi conceptul metafizic-logic pare aşadar a fi înapoia noastră tocmai fiindcă ne aflăm în cîmpul a ceea ce e absolut concret. Conţinutul este spiritul, şi o dezvoltare a ceea ce este spiritul constituie conţinutul întregii filozofii a religiei. Treapta pe care găsim spiritul dă diferitele religii; această deosebire a modului-determinat [al lor] — întrucît ea constituie diferitele trepte — se înfăţişează ca formă exterioară care are ca bază a ei spiritul ale cărui diferenţe sînt puse [afirmate] în ea într-o formă delimitată, iar această formă este, fără îndoială, în general formă logică. Deci forma este ceea ce e abstract. Dar în acelaşi 170 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

timp acest mod-determinat nu este numai acest ce exterior, ci, fiind logicul, el este ceea ce are mai lăuntric spiritul determinat. Acest mod-determinat uneşte în sine ambele [poziţii]: pe aceea de a fi ceea ce este mai lăuntric şi pe aceea de a fi totodată şi forma exterioară. Poate părea că atunci cînd este considerat un alt obiect, obiect natural, acesta are ca interior al său logicul; acesta este cazul şi cînd e vorba de o astfel de formă concretă cum este spiritul finit; în filozofia naturii şi-n 204 filozofia spiritului nu e nevoie ca această formă logică să fie scoasă în mod deosebit în lumină; întrun astfel de conţinut cum e natura şi spiritul, ea există la modul finit, iar expunerea logicului într-un astfel de domeniu poate fi înfăţişată ca un sistem de silogisme, de mijlociri. Fără această amplă expunere, singura adecvată scopului, indicarea şi consolidarea simplului mod-determinat conceptual ar rămîne neîndestulătoare. Astfel, fiindcă determinaţiile logice, ca bază substanţială, sînt ascunse în aceste sfere şi nu există în forma lor simplă, conformă gîndu-lui, această bază nu e necesar să fie pusă în lumină pentru sine, în timp ce în religie spiritul lasă logicul să apară mai de aproape. Aici, tocmai acest logic este acela care s-a reluat pe sine în forma sa simplă şi care deci poate fi considerat aici mai uşor; aceasta scuză, dacă surprinde, faptul că acest logic trebuie să devină cu deosebire obiect al tratării. Prin urmare, într-o privinţă l-am putea presupune, în - altă privinţă l-am putea însă studia din cauza simplităţii sale, deoarece el prezintă interes, după ce mai înainte a fost tratat în teologia naturală şi este în general întîlnit în teologie ca ştiinţă despre Dumnezeu. De la filozofia kantiană încoace el a fost repudiat ca ceva inferior, rău, de neconsiderat, şi de aceea are nevoie de o justificare. Determinarea conceptuală, conceptul în genere, nu este pentru sine ceva static,, ci este automişcare, e esenţial activitate, tocmai de aceea este mijlocire, după cum gîndirea este activitate, mijlocire în sine, şi astfel şi gîndul determinat este în sine mijlocire. Argumentele existenţei lui Dumnezeu sînt de asemenea mijlocire, conceptul trebuie să fie înfăţişat printr-o mijlocire. în ambele există deci acelaşi lucru. Dar la argumentele existenţei lui Dumnezeu mijlocirea are înfăţişarea ca şi cînd ea ar fi instituită în scopul cunoaşterii, cu scopul ca pentru aceasta să se producă o pricepere fermă; trebuie să mi se facă 205 dovada; ceea ce este, deci, interesul cunoaşterii mele. După cele SECŢ. I. RELIGIA NATURII 171

spuse despre natura conceptului reiese că noi nu trebuie să înţelegem astfel mijlocirea, subiectiv, ci că veridicul este o raportare obiectivă a lui Dumnezeu în sine însuşi, a logicului său în sine însuşi, şi numai întrucît este astfel înţeleasă mijlocirea este ea moment necesar. Argumentele existenţei lui Dumnezeu trebuie să se înfăţişeze ca moment necesar al conceptului însuşi, ca o înaintare, o activitate a conceptului însuşi. Proxima formă a lor este determinată prin faptul că aici ne aflăm cu totul încă pe prima treaptă, pe care noi am determinat-o ca fiind cea nemijlocită, treaptă a unităţii nemijlocite. Din această determinaţie a modului-nemijlocit rezultă că aici avem de-a face cu determinaţii cu totul abstracte, căci nemijlocit şi

abstract sînt egale. Nemijlocitul este fiinţa, în gîndire de asemenea nemijlocitul este abstractul care încă nu s-a adîncit în sine şi care prin aceasta încă nu s-a umplut printr-o reflectare în continuare, nu sa făcut pe sine concret. Dacă despoiem spiritul ca obiect în general şi naturalitatea, modul realităţii lui — aceste două laturi — de concretul conţinutului şi reţinem numai simplul mod-determinat al gîndirii, avem o determinare abstractă a lui Dumnezeu şi a finitului. Aceste două laturi se opun acum una alteia ca infinit şi finit, una ca fiinţă, cealaltă ca fiinţă determinată, ca substanţial şi accidental, ca universal şi singular. Fără îndoială, aceste determinaţii diferă întrucîtva una de alta, astfel universalul este desigur în sine mult mai concret decît substanţa, însă aici noi o putem lua ca nedezvoltată şi atunci este indiferent ce formă adoptăm pentru a o considera mai de aproape, esenţialul este raportul ei faţă de ceea ce-i stă în faţă. Acest raport în care sînt ele [aceste determinaţii] puse una faţă de cealaltă există în natura lor tot atît de mult ca şi-n religie şi ele trebuie mai întîi luate potrivit acestei laturi. Omul se raportează de la finit la infinit, el depăşeşte singularul 20« şi se înalţă la universal, iar religia constă deci în aceea că el caută temeiul dependenţei sale; omul îşi găseşte liniştirea numai avînd în faţa sa infinitul. Cînd vorbim astfel abstract de religie, avem deja aici trecerea de la finit la infinit. Această trecere este o trecere care rezidă în natura acestor determinaţii, adică în concept, şi putem nota că noi putem să ne oprim la această determinaţie a trecerii. înţeleasă mai precis, trecerea poate fi sesizată în două feluri: în primul rînd, de la finit la infinit ca transcendent — raport mai curînd modern —, în al doilea 172 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

rînd, astfel încît este reţinută unitatea ambelor determinaţii, finitul păstrîndu-se în infinit. în religia naturii, acest raport este determinat în felul că, în ea, o existenţă nemijlocită, singulară, oarecare, existenţă naturală sau spirituală, un finit, este infinit de mărită peste acest cuprins al ei, şi în intuirea limitată a unui astfel de obiect este în acelaşi timp intuită o fiinţă infinită, o substanţialitate liberă. Ceea ce în genere avem prezent aici este faptul că este intuită în lucrul finit — în soare ori în animal etc. — totodată şi infinitatea; în diversitatea exterioară a acestora este intuită în acelaşi timp unitatea interioară infinită, substanţialitatea divină. Aici, pentru conştiinţă, devine prezent în existenţa finită însuşi infinitul, în această existenţă singulară Dumnezeu este pentru ea atît de prezent, încît ea nu se deosebeşte de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, e modul în care este Dumnezeu, astfel că existenţa naturală este păstrată în unitate nemijlocită eu substanţa. Această înaintare de la finit la infinit nu este numai un fapt, o istorie în religie, ci ea este necesară potrivit conceptului, ea rezidă în natura însăşi a unei astfel de determinaţii. Această 207 trecere este însăşi gîndirea; ceea ce nu înseamnă altceva decît a cunoaşte în finit infinitul, în singular universalul. Conştiinţa universalului, a infinitului este gîndire, care e mijlocire în sine însăşi, ieşire este în general suprimare a ceea ce este exterior, singular. Aceasta este în genere natura gîndirii. Gîndim un obiect, prin aceasta obţinem legea lui, esenţa lui, avem în faţa noastră universalul lui. Absolut numai omul care gîndeşte este acela care are religie; animalul nu are, fiindcă nu gîndeşte. Âr fi să arătăm deci ca o astfel de determinaţie a finitului, a singularului, a accidentalului este finitul etc, care se converteşte în infinit etc, care nu poate rămînea ca finit, se transformă în infinit, trebuie, potrivit substanţei sale, să se reîntoarcă în infinit. Această determinaţie aparţine cu totul tratării logice. Trecerea de la finit la infinit, de la accidental la substanţial ş.a.m.d. ţine de acţiunea gîndirii în conştiinţă şi ea este propria natură a înseşi acestor determinaţii, e ceea ce sînt ele într-adevăr. Finitul nu este absolutul, ci este aceasta : să dispară şi să devină infinit; singularul este numai aceasta : să se reîntoarcă în universal, iar accidentalul în substanţă. Această trecere este mijlocire întrucît ea este mişcarea de la modul determinat iniţial, nemijlocit, în al său altceva, în infinit, în universal; substanţa nu este absolut un nemijlocit, ci e ceva SECT. I. RELIGIA NATURII 173

ce devine, se autoinstituie prin această trecere. Faptul că aceasta este însăşi veritabila natură a acestor determinaţii se demonstrează în Logică; şi este esenţial să se reţină ferm, în adevăratul său sens, faptul că, anume, nu noi —- în cursul numai unei reflexii exterioare — sîntem cei ce

trecem de la o astfel de determinaţie la alta, ci, dimpotrivă, ţine de însăşi natura lor să facă o astfel de trecere. Această natură dialectică a 2w determinaţiei despre care este vorba, a finitului, vreau s-o mai înfăţişez în cîteva cuvinte. Spunem: este [există]; această fiinţă [existenţă] este totodată finită, ceea ce este ea, este prin sfîrşitul ei, prin negaţia ei, prin limita ei, prin începutul unui altceva în ea, alt fel care nu este ea însăşi. „Finit" este o determinaţie calitativă, o calitate în general; finitul este astfel încît calitatea este numai absolut modle-a-fi-determinat, care e nemijlocit identic cu fiinţa, încît, cînd piere calitatea, piere şi acest ceva. Spunem că ceva este roşu; aici „roşu" este calitatea, dacă dispare aceasta, ceva nu mai este acesta, şi dacă ceva n-ar fi o substanţă care poate servi de suport, ceva ar fi pierit. Tot aşa se întâmplă în domeniul spiritului: există oameni cu un caracter cu totul determinat; cînd se pierde acesta, aceşti oameni încetează de a mai exista. Calitatea fundamentală a lui Caton era republica romană; îndată ce aceasta pieri, Caton muri; această calitate era atît de legată de el, încît el n-a putut subzista fără ea. Această calitate este finită, este în chip esenţial o limită, o negaţie. Limita lui Caton este republicanul roman, spiritul lui, ideea lui nu are un cuprins mai mare decît acesta. Calitatea constituind limita lui ceva, numim finit un astfel de ceva, el este în mod esenţial în limita sa, în negaţia sa, iar particularitatea negaţiei şi a lui ceva este deci esenţialmente în raportarea lor la altceva al lor. Acest altceva nu este un alt finit, ci infinitul. Prin esenţialitatea sa finitul constă în aceea că el o are în negaţia sa; dezvoltată, această esenţialitate este un altceva şi aici e infinitul. - Gîndul principal este că finitul este ceva ce e determinat să nu-şi aibă fiinţarea în sine însuşi, ci ceea ce este el, îl are în altceva, iar acest altceva este infinitul. Finitul constă tocmai în faptul de a avea ca adevăr al său infinitul; ceea ce este el nu e el însuşi, ci este opusul său, infinitul. Această înaintare este necesară, ea este în concept, finitul 209 este finit în sine, aceasta e natura sa. înălţarea la Dumnezeu este tocmai ceea ce am văzut; această conştiinţă de sine finită 174 PART. A II-A. EELIGIA DETERMINATA

nu se opreşte la finit, îl părăseşte, îl abandonează şi îşi reprezintă infinitul; aceasta se întîmplă în înălţarea lui la Dumnezeu şi este ceea ce e raţional în el. Această înaintare este ceea ce e mai lăuntric, logicul pur. Dumnezeu nu este epuizat prin determinaţia infinităţii, conţinutul său este concret. Această înaintare exprimă totuşi numai o latură a întregului, finitul dispare în infinit, e în natura lui de a-l pune pe acesta ca adevăr al său; însă infinitul care a devenit infinit în felul acesta este însuşi numai infinitul abstract, determinat numai negativ ca non-finitul. Infinitul este din parte-i în chip esenţial, ca acest infinit determinat numai negativ, ceva ce se suprimă pe sine şi se determină în general să-şi suprime negaţia şi să se pună pe sine ca afirmaţie; aceasta pe de o parte, pe de altă parte, se determină de asemenea să-şi suprime caracterul său abstract şi să se particularizeze, punînd în sine momentul finităţii. Finitul dispare în infinit mai întîi, avem atunci numai infinitul, dar acesta nu este [există], fiinţa [existenţa] lui este numai aparenţă, noi avem atunci infinitul numai ca infinit abstract înaintea noastră, înăuntrul sferei sale, şi determinaţia lui constă în suprimarea acestei abstracţii. Aceasta rezultă din conceptul infinitului. Este negaţia negaţiei, negaţia care se raportează la sine, iar aceasta este afirmaţie absolută şi totodată fiinţă, raportare simplă la sine, aceasta este fiinţă. Prin aceasta nici al doilea, infinitul, nu este ceva pus în general, ci şi afirmaţie, şi astfel el este aceasta: se determină pe sine în sine, păstrează în sine momentul finităţii, dar în formă ideală, este negaţie a negaţiei, conţine astfel diferenţa unei negaţii de cealaltă negaţie, deci în el este limita şi prin urmare finitul. Dacă determinăm mai de aproape negaţia, una din negaţii este infinitul, iar 210 cealaltă finitul şi adevărata infinitate este unitatea ambelor. Numai aceste două momente împreună constituie natura infinitului şi adevărata identitate a lui. Acest infinit trebuie să fie deosebit de cel numit mai înainte, de infinitul cunoaşterii nemijlocite sau de lucrul în sine, care e infinitul negativ, nedeterminat, non-finitul numai în filozofia kantiană. El nu mai este acum infinit transcendent, posedă în sine mod-de-a-fi-determinat.

Deja religia naturii, oricît de neperfectă ar fi potrivit determinaţiei ei unitatea finitului şi infinitului, conţine această conştiinţă a divinului ca substanţial care e în acelaşi timp determinat, avînd astfel forma unei existenţe naturale. Ceea ce SECT. I. RELIGIA NATURII 175

este intuit în ea [în religia naturii] ca Dumnezeu este această substanţă divină în formă naturală. Aşadar aici conţinutul este mai concret, deci mai bun, conţine mai mult adevăr decît conţinutul ştiinţei nemijlocite, care nu vrea să-l cunoască pe Dumnezeu fiindcă ar fi, chipurile, nedeterminat. Eeligia naturală se află deja la un nivel mai înalt decît această concepţie a modernilor care pe lîngă aceasta mai vor să creadă într-o religie revelată. Se mai poate observa că naturalul trebuie luat nemijlocit ca acest sau acel singular — soarele, acest fluviu etc. — în chip întîmplător, aşa cum este el luat mai întîi în religia naturii. Dar cînd este luat singularul în genere, tot singularul şi deci în el, aşa cum este, totodată şi universalul în general, iar Dumnezeu este cunoscut în toate aceste existenţe prezente, am avea ceea ce se numeşte panteism. Cînd omul îşi reprezintă că infinitul, conţinut în tot ce este finit, este existenţă nemijlocită, şi e aceasta nu în mod accidental, nu ca existenţă singulară, ci că finitate universală, cînd finitatea în genere este astfel exprimată încît divinul e în ea nemijlocit, avem panteism. Acest panteism2U este conţinut în expresia lui Jacobi':. Dumnezeu este fiinţa în toată existenţa; şi, fără îndoială, întîlnim aci la el determinări pline de spirit ale lui Dumnezeu. Această existenţă păstrează fiinţa în sine, este mod nemijlocit al fiinţei, şi această fiinţă în existenţă este Dumnezeu, care este astfel universalul în existenţă. Fiinţa este determinaţia cea mai săracă a lui Dumnezeu, şi dacă el trebuie să fie spirit, ea este cea mai puţin suficientă; folosită astfel ca fiinţă a existenţei în realul finit, ea înseamnă panteism. Jacobi era foarte departe de panteism, dar acesta se află în expresia lui Jacobi, şi deci în ştiinţă nu este vorba despre ce crede cineva în capul său, ci valabil este ceea ce este exprimat. Parmenide spune: fiinţa este totul. Aceasta pare a fi acelaşi lucru şi deci tot panteism; însă acest gînd este mai pur decît acela al lui Jacobi şi nu este panteism; căci Parmenide spune explicit că este numai fiinţa şi că aparţine netiinţei orice limită, orice realitate, orice mod al existenţei, căci aceasta nu este de loc, ci este numai fiinţa. Astfel, la Parmenide nici nu mai există de loc ceea ce se numeşte existenţă. în timp ce la ,,fiinţă în existenţă" fiinţa este privită ca afirmativă şi astfel ea este afirmaţie în existenţa finită. Bpinoza spune: ceea ce este e substanţa absolută, restul sînt ,,modi", cărora el nu le 176 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

conferă nici o afirmaţie, nici o realitate. Aşadar nu se poate spune eventual nici chiar despre substanţa lui Spinoza că ar fi atît de precis panteistă cum este sus-amintita expresie, căci lucrurile singulare rămîn la el tot atît de puţin ceva afirmativ cum este existenţa la Parmenide, existenţă care la acesta, deosebită de fiinţă, e numai nefiinţă, şi astfel această nefiinţă nu este [există] de loc. Cînd luăm finitul ca gînd, înţelegem prin finit orice finit şi astfel avem panteism; dar trebuie să se facă deosebire dacă, 212 vorbind despre finit, vorbim despre cutare sau cutare finit singular ori vorbim despre toate finiturile; aceasta este deja, un progres al reflexiei care nu se mai opreşte la singular; tot ce este finit aparţine reflexiei. Acest panteism este un panteism modern şi cînd se spune că Dumnezeu este fiinţă în orice existenţă, avem un panteism al unor mahomedani moderni, îndeosebi panteismul lui Dşelaăăin-Eumi. Aici, acest tot aşa cum este e un întreg şi e Dumnezeu, iar finitul este în această existenţă finitate universală. Acest panteism este produsul reflexiei gînditoare, care amplifică lucrurile naturale pînă le transformă în totalitate absolută şi prin aceasta existenţa lui Dumnezeu nu mai apare ca adevărată universalitate a gîndului, ci ca totalitate absolută, adică este înfăţişată în toate existenţele naturale singulare. Ceea ce am spus vorbind despre finit în gînd, acesta trebuie luat ca universal cît priveşte religia naturii, nu trebuie considerat la modul reflexiei, ci numai

potrivit unei existenţe singulare nemijlocite, iar religia naturii, ca religie a începutului, nu este aşadar de loc panteism. Dacă considerăm acum felul în care se înfăţişează trecerea la argumentele existenţei lui Dumnezeu, vedem că această trecere este exprimată în forma unui silogism. între argumente, primul este cel cosmologic, însă el este în altă formă decît aceea. pe care o avem aici. în metafizică, argumentul cosmologic are un conţinut unde se pleacă de la fiinţa accidentală, de la accidentalitatea lucrurilor lumeşti, iar cealaltă determinaţie nu e atunci aceea a infinităţii, ci aceea a ceva necesar în sine şi pentru sine. Aceasta este d determinaţie mult mai concretă decît aceea a infinitului; potrivit conţinutului argumentului, potrivit modului-determi-nat al lui, aici încă nu este aşadar vorba de el [de infinit], deşi forma logică a trecerii este aceeaşi. SECŢ. I. RELIGIA NATURII

177

Cînd aducem trecerea la forma unui silogism, spunem: finitul presupune infinitul, deci este finit, este ca urmare infinit. Acum, în ceea ce priveşte aprecierea unui astfel de silogism, el ne lasă 2i» reci, pretindem altceva, şi mai mult, în religie. Pe de o parte acesta este adevărat, pe de altă parte însă, repudierea [acestui silogism] înseamnă depreciere a gîndului, ca şi cînd am avea nevoie de sentiment şi-ar trebui să implorăm reprezentarea să producă convingere. Nervul adevărat este gîndul adevărat; numai cînd e adevărat el, este şi sentimentul de natură veridică. Ceea ce surprinde este faptul că e luată o fiinţă finită şi ea apare ca ceva prin care este întemeiată fiinţa infinită. Astfel, o fiinţă finită se înfăţişează ca temei. Mijlocirea este astfel înfăptuită încît din finit ia naştere conştiinţa infinitului. Mai precis, aceasta înseamnă că finitul este exprimat numai cu relaţie pozitivă între ambele. Astfel propoziţia sună : fiinţa finitului este fiinţa infinitului, ceea ce apare îndată ca neadecvat una cu alta, finitul este ceea ce pune, rămîne ceea ce este afirmativ, relaţia este o relaţie pozitivă, şi fiinţa finitului este ceea ce e prim, este temeiul de la care se pleacă şi ceea ce rămîne. Mai departe, trebuie să remarcăm că, atunci cînd spunem că fiinţa finitului este fiinţa infinitului, fiinţa finitului este aceea care e ea însăşi fiinţa infinitului, premisa majoră a silogismului,, iar mijlocirea între fiinţa finitului şi aceea a infinitului nu este arătată, este o propoziţie fără mijlocire şi aceasta este tocmai contrarul a ceea ce se pretinde. Această mijlocire conţine şi o altă determinaţie, fiinţa finitului nu este a sa proprie, ci e aceea a celuilalt, a infinitului, nu prin fiinţa finitului ia naştere infinitul, ci din nefiinţa finitului, aceasta este fiinţa infinitului. Mijlocirea este astfel înfăptuită, că finitul se află în faţa noastră ca afirmaţie. Privit mai i%i de aproape, finitul e ceea ce este ca negaţie, astfel el nu este fiinţa, ci e nefiinţa finitului; mijlocirea între finit şi infinit este mai curînd natura negativă în finit, încît adevăratul moment al mijlocirii nu este exprimat în această propoziţie. Ţine de insuficienţa formei silogismului faptul că acest conţinut adevărat, că ceea ce aparţine conceptului, nu poate fi exprimat în forma unui silogism. JFiinţa infinitului este negaţia finitului, finitul este numai trecere în infinit; astfel celelalte propoziţii [judecăţi] care aparţin unui silogism nu se lasă să fie adăugate. Insuficienţa constă în aceea că finitul este exprimat ca afirmativ şi raportarea lui la infinit ca pozitivă, deşi esenţial ea este 12 - c. 373

178 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

negativă, iar această poziţie dialectică scapă formei silogismului propriu intelectului. în aserţiunea că finitul presupune infinitul se mai conţin, deşi nu sînt exprimate, următoarele : finitul este ceea ce pune, l0 dar presupune, încît infinitul este primul şi esenţialul; presupoziţia dezvoltată mai de aproape conţine în ea momentul negativ al finitului şi raportarea lui la infinit. în religie nu se crede aşa, anume, că natura afirmativă a finitului, modul-de-a-finemijlocit al lui este acela din cauza căruia este [există] infinitul ; infinitul este, dimpotrivă,

autosuprimarea finitului. Argumentul, forma raportării finitului la infinit, gîndul, se falsifică prin forma silogismului. Eeligia conţine însă această gîndire, această trecere de la finit la infinit, trecere care nu este acci- dentală, ci necesară, şi pe care o aduce cu sine conceptul naturii înseşi a infinitului. Această gîndire care ţine de substanţa religiei nu este corectă concepută în forma unui silogism. La conceptul abstract al religiei naturii am văzut că distingerea încă nu are în ea o determinare mai profundă, ea este unitate a infinitului cu finitul, încît ea însăşi este infinitul, finitul se suprimă pe sine devenind infinit, iar acesta finit. Cele două laturi, infinit şi finit, sînt moduri determinate calitativ şi nu au încă în ele altă determinaţie ulterioară. B. Trecînd acum la reprezentarea lui Dumnezeu, proprie acestei trepte, luăm această determinaţie în sens concret, încît acest concept este spirit în general şi deci unitate a spiritualului şi naturalului, dar totodată o unitate în care spiritualul şi naturalul sînt mai concrete, şi mai precis, sînt spiritul universal şi ' spiritul singular ; conţinutul de gînduri al acestei reprezentări a lui Dumnezeu, şi îndeosebi acela al spiritului, încă nu este altul decît determinaţia abstractă a infinitului în genere, se numeşte spirit, pare spirit, dar e încă spirit lipsit de spirit; oricît de bogat ar fi el înzestrat, totuşi nu are încă în sine conţinut spiritual ca spirit; adevăratul său conţinut este aici încă infinitatea abstractă, unitatea nemijlocită a spiritualului şi naturalului. Vorbind despre Dumnezeu ca Dumnezeu obiectiv, despre Dumnezeu fiinţînd în conştiinţă, trebuie să considerăm la el două lucruri: modul determinat al lui şi figura lui. Beferitor la modul-determinat am spus că acesta încă nu este decît cel abstract şi astfel cu acesta am terminat. SECŢ. I. RELIGIA NATURII 17»

în al doilea rînd, trebuie considerată figura lui; aici ea este figură naturală, aparţinătoare naturii, modului-de-a-fi-ne-mijlocit. Fără îndoială, ea poate fi o figură spirituală, sau obiectul natural, obiectul nemijlocit, care este modul fiinţei pentru altceva, poate fi înălţat, desigur, de imaginaţie la nivelul unei acţiuni spirituale, al unui fel de a fi spiritual, numai că conţinutul nu corespunde modului de a fi spiritual. Astfel, cînd marea 211. este un zeu, fără îndoială că se înţelege prin ea ceva spiritual, i se atribuie acţiuni, dar acestea sînt accidentale, deoarece zeul nu este încă suficient de determinat ca spirit, acţiunile nu sînt încă un conţinut demn de spirit, unul care ar fi ca conţinut al spiritului. Astfel de acţiuni sînt în parte acţionări naturale sau, fiind reprezentate ca acţiuni ale spiritului, ele sînt scopuri care aparţin spiritului accidental. Trebuie să observăm însă că noi avem de considerat figura numai ca figură şi să nu privim obiectul natural (marea, cerul), considerat ca Dumnezeu, ca simplă putere de temut a naturii. Aceasta este fără îndoială ceea ce e puternic faţă de om, în existenţa sa el are cu ea numai un raport faţă de o forţă, fie că se foloseşte de ea, fie că se teme, însă teama de puterile natum_nu_____ aparţine religiei. Aceasta îşi are esenţial sediul său în libertateT; teama de Dumnezeu este altfel de teamă decît teama în faţa forţei. Se spune: frica este începutul înţelepciunii; această frică nu poate fi întîlnită în religia naturii. în cursul acestei frici omxil a tremurat în singularitatea sa şi oarecum s-a cutremurat în sinea sa, a făcut această abstracţie de sine pentru a fi spirit liber; acum tremură viaţa naturii, dar spiritul care se înalţă deasupra ei renunţă la ea şi a cucerit un teren mai înalt decît acela al unităţii naturale, pe aceasta el a părăsit-o. Frică în acest sens superior nu există încă în religia naturii, şi tot atît de puţin frica în faţa puterii naturii care ar constitui, chipurile, începutul religiei naturii; acest început este făcut, dimpotrivă, prin contrarul a ceea ce poate apărea ca frică. Prima determinaţie, începutul religiei naturii, constă aşadar în faptul că spiritul este în modul singular nemijlocit al existenţei. Eeligia naturii conţine de la început momentul spiritual, deci, în esenţă, aserţiunea că spiritualul este pentru om ceea ce e 2lT suprem. Prin urmare, este exclus că această religie ar consta în adorarea unor obiecte naturale [considerate] ca Dumnezeu; 180 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

■se furişează şi aşa ceva în ea, dar în chip subordonat. Totuşi, în cea mai rea religie, pentru om ca om spiritualul este îndată superior naturalului; pentru el soarele nu-i este superior spiritualului. Nu avem aici ideea omului, Adam-Kadmon, omul originar, fiul lui Dumnezeu — acestea sînt reprezentări formate ulterior, existente numai prin şi pentru gînd —, nu avem deci reprezentarea omului în esenţialitatea lui universală, ci avem acest om natural; este religia spiritualului, dar în exterioritatea, în naturalitatea lui, în modul-nemijlocit al lui. A învăţa să cunoaştem religia naturii prezintă interes şi pentru faptul de a aduce, şi prin ea, în faţa conştiinţei adevărul că în general pentru om Dumnezeu este de totdeauna ceva prezent, şi pentru a părăsi transcendenţa abstractă a lui Dumnezeu. Drumul care înaintează de la această primă determinaţie ne arată că spiritul este purificat de această exterioritate, natu-ralitate, de acest mod-nemijlocit sensibil, omul ajungînd la reprezentarea spiritului ca spirit în reprezentare, în gînd. Interesul înaintării este deci obiectivarea spiritului, adică spiritul devine pur obiectiv, prin faptul că îmi stă în faţă el devine un obiect şi obţine semnificaţia generalăi a unui spirit universal. Universalitatea aparţine mai întîi sensibilităţii nemijlocite, reprezentării, şi nu gîndului, şi de aceea ea este încă plată. Spirit nemijlocit este acest spirit singular; ceea ce este interesant e faptul că spiritul primeşte determinaţia obiectivă. A doua determinaţie a obiectivării este apoi aceasta : ca sa existe adevărată obiectivitate, ca spiritul, care e aici obiect, să aibă adevăr în sine, trebuie ca el să se autodetermine în sine, să se autodiferenţieze în sine, să se autodesfăşoare în sine. Această dezvoltare şi negativitatea cuprinderii laolaltă a diferenţelor sale ar fi spiritul în subiectivitatea lui înaintea mea, el ar apărea nu numai mie, ci lui, şi i-ar da această subiectivitate a spiritului un conţinut care ar fi demn de el şi care ar fi însuşi de natură spirituală. Dar această a doua determinare merge aici numai pînă la diferenţiere şi desfăşurare, iar determinaţia naturalităţii este aceea că, potrivit ei, aceste momente sînt izolate unul lîngă celălalt. Desfăşurarea necesară în conceptul spiritului ca spiritul să existe ca spirit, separarea unul de altul a momentelor, este aşadar aici ea însăşi lipsită de spirit. De aceea, în religia naturii, sîntem uneori nedumeriţi să găsim SECŢ. I. RELIGIA NATURII 181

spiritul dezvoltat, să găsim momente care aparţin spiritului, dar care în acelaşi timp astfel separate nu-i aparţin lui. Devenirea ca om a lui Dumnezeu în religia creştină o întîlnim ca incarnare în religia indică; dar oricît ar aduce cu conceptul spiritului, aceasta este totuşi cu totul altceva, tocmai fiindcă aceste determinaţii sînt numai izolate şi apar separate una de alta. Astfel, în religiile naturii găsim şi treime, dar nu trinitatea; numai spiritul absolut are putere asupra momentelor sale. A treia poziţie mai este încercarea de a uni laolaltă aceste singularizări; aceasta este propriuzis trecerea la religia subiectivităţii, a spiritului. Eeprezentarea religiei naturii are în această privinţă mari dificultăţi, ea este pretutindeni inconsecventă; ea este această contradicţie în sine : pe de o parte, pune spiritualul, care e în chip esenţial liber, iar pe de altă parte, şi-l reprezintă pe acesta în mod-determinat natural, într-o singularitate oarecare, cu un conţinut care are particularitate fixă, care este aşadar cu totul neadecvat spiritului, fiindcă acesta este numai ca liber. De aci provine enorma inconsecvenţă a religiei naturii. Panteismul care se produce aici este numai panteismul reflexiei care uneşte laolaltă acest finit; dar această totalitate, în loc să fie aceea a universalităţii, este o proastă reflexie; în religia naturii rămîne prezentă totdeauna neadecvarea figurii faţă de ceea ce trebuie să fie baza faţă de spirit. De aceea, pentru noi este greu să sesizăm spiritualul religiei naturii; în acest raport noi avem în minte prezente deter-minaţiile de : cauză şi efect, temei, dominaţie etc, însă astfel de determinaţii nu sînt valabile aici, spiritualul este pus aici la modul singular şi este pusă unitatea nemijlocită. Fără îndoială, noi putem înţelege religia naturii, dar nu ne putem transpune în ea cu simţirea, cu sentimentul, întocmai cum putem desigur înţelege clinele fără

să ne transpunem în el cu simţirea. El are numai un anumit fel de reprezentări, noi sîntem însă spirituali în simţirea şi sentimentele noastre, de aceea gîndim altfel decît cîinele, chiar şi foamea, setea etc. noi le simţim altfel de-cît cîinele. Spiritul sesizează cu totul numai spiritul, de aceea noi, fără îndoială, putem înţelege religia naturii, dar nu putem să ne însuşim cu totul conţinutul acestei religii. 182 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

C. RELIGIA NATURil ÎN DIFERITELE FORME ALE EXISTENŢEI SALE RELIGIA MAGIEI

Aceasta trebuie să fie considerată pe două laturi ale ei: odată ca religie a puterii magice şi o dată ca religie a fiinţei-în sine. 1. RELIGIA PUTERII MAGICE

în ce priveşte această treaptă a religiei naturii, pe care o putem privi ca nedemnă de numele de religie, pentru a putea înţelege această poziţie a religiei trebuie să dăm uitării reprezentările, gîndurile care eventual ne-ar fi cu totul familiare şi care aparţin chiar celui mai superficial mod al culturii noastre. Trebuie să-l considerăm nemijlocit pe om, pentru sine numai pe pămînt şi astfel în primul rînd lipsit de orice reflectare şi înălţare spre gândire; abia o dată cu aceasta apar concepte mai demne despre Dumnezeu. Aici omul este în forţa, dorinţa, acţiunea lui nemijlocită, 220 în comportarea determinată de voinţa sa nemijlocită. El nu-şi pune încă nici o întrebare teoretică, ca : cine a făcut aceasta ? etc. Această separare în sine a obiectivelor pe latura lor accidentală şi esenţială, pe latura lor cauzală şi pe latura a ceva numai pus a efectului, nu există încă pentru om. Tot astfel voinţa : în el nu există încă sciziune, frânare în el însuşi împotriva sa. Teoreticul în voinţă este ceea ce numim general [universal], just, legi, determinaţii ferme, margini pentru voinţa subiectivă; acestea sînt gînduri, forme generale care aparţin gîndului, libertăţii. Acestea se deosebesc de liberul arbitru subiectiv, de dorinţe, înclinaţii; toate acestea sînt frînate, dominate de acest general, adaptate la acest general; voinţa naturală este modificată pejitrua_y(nj5i_ acţiona conform unor astfel de puncte de vedere gener SECŢ. I. I. RELIGIA MAGIEI 183

Aşadar omul este încă nedivizat în ce priveşte voinţa sa: aici dorirrţaneste areeea care domneşte. De asemenea, şi în reprezentarea sa, în reprezentările acestui om, el se comportă potrivit acestei nedivizări a lui, acestei obtuzităţi. Avem aici numai prima sprijinire a spiritului pe sine; fără îndoială, există aici o frică, conştiinţă a negaţiei, dar nu există încă teama de Domnul, ci frica accidentalului, teama de forţele naturii care se manifestă ca ceva puternic împotriva lui. Trebuie să tratăm aici: a) despre magie în genere; b) despre deterrninaţiile religiei magiei; şi c) despre cult. (a) MAGIA _

Absolut prima formă a religiei, pentru care avem numele de magie, este aceea potrivit căreia spiritualul este putere asupra naturii, dar acest spiritual încă nu este [există] ca spirit, încă nu este [există] în universalitatea lui, ci este numai conştiinţa de sine singulară, accidentală, empirică a omului care se ştie pe sine, în conştiinţa de sine a sa, superior naturii, deşi 221 aceasta este numai simplă dorinţă; care ştie că el este o putere asupra naturii. în această legătură avem de observat două lucruri: 1. întrucît conştiinţa de sine nemijlocită ştie că această putere rezidă în ea, că ea este locul acestei puteri, ea se diferenţiază îndată, desigur, în starea în care ea este o astfel de putere, de conştiinţa obişnuită a omului. Omul care face lucruri obişnuite, cînd se duce la treburile sale simple, are înaintea sa obiectele particulare şi ştie că are de-a face numai cu acestea,, de exemplu, la pescuit, la vînătoare. Alta decît conştiinţa despre această existenţă, îndeletnicire, activitate obişnuită este conştiinţa

despre sine ca putere asupra schimbărilor generale ale naturii. Aici individul ştie că trebuie să se transpună într-o stare superioară. Aceasta este un dar al unor anumiţi oameni care trebuie tradiţional să înveţe toate mijloacele şi căile prin care poate fi exercitată această putere. Este o selecţie de indivizi care merg să înveţe de la cei mai bătrîni şi care simt în ei această interioritate tulbure. 2. Această putere este o putere directă asupra naturii în genere şi ea nu trebuie să fie comparată cu puterea indirectă 184 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

pe care noi o practicăm prin unelte asupra obiectivelor naturale luate ca singulare. Puterea pe care o exercită omul cultivat asupra lucrurilor naturale singulare presupune că el s-a distanţat în faţa lumii, că lumea a obţinut exterioritate în raport cu el, lume căreia îi atribuie independenţă, determinaţii calitative proprii, legi în raport cu el, că aceste lucruri în modul lor determinat calitativ sînt relative unul faţă de celălalt şi sînt în variate legături unele cu altele. Această putere care lasă lumea liberă în calitatea ei, omul cultivat o exercită prin faptul că el cunoaşte calităţile lucrurilor, 222 adică lucrurile aşa cum sînt ele, raportate la altele, căci aşa se impune ca valabil altceva în ele, aşa se manifestă slăbiciunea lor. El învaţă să le cunoască pe latura aceasta slabă a lor, acţionează asupra lor înarmîndu-se în aşa fel, încît ele sînt atacate şi constrînse în slăbiciunea lor. Pentru aceasta e nevoie ca omul să fie în sine liber; numai cînd este el însuşi liber, lasă el lumea exterioară să-i stea liber în faţă, alţi oameni şi lucrurile naturale. Pentru cel ce nu este liber, nici* ceilalţi nu sînt liberi. Dimpotrivă, acţiunea directă a omului prin reprezentarea sa, prin voinţa sa, presupune această nelibertate reciprocă, fiindcă puterea asupra lucrurilor exterioare este, fără îndoială, situată în om ca ceea ce e spiritualdar nu ca o putere care .se raportă în chip liber şi care îoemai de aceea nici nu se raporta faţă de elemente libere şi în fel mijlocitor, ci această "putere asupra naturii se raportă aci direct. Deci ea este magie. în ce priveşte existenţa exterioară a acestei reprezentări, ea există într-o astfel de formă încît magia aceasta este ceea ce are suprem conştiinţa de sine a popoarelor, dar în chip secundar magia se furişează şi pe poziţii mai înalte, înăuntrul religiilor, cu toate că este cunoscută ca fiind ceva neputincios, în parte ca ceva necuviincios, nelegiuit. De exemplu, în filozofia kantiană s-a căutat să fie considerată şi rugăciunea ca magie, fiindcă aci omul vrea să acţioneze nu prin sus-menţionata mijlocire, ci plecînd de la spirit. Dar deosebirea constă în faptul că omul se adresează unei voinţe absolute pentru care şi individul este obiect de grijă, voinţă care poate sau nu poate acorda acest lucru şi care este determinată în actele sale de scopuri ale binelui în general. Magia constă însă în genere tocmai în faptul că omul o are în puterea sa conform naturalităţii, dorinţelor lui. SECT. I. I. RELIGIA MAGIEI 185

Aceasta este determinaţia generală a acestei prime şi cu totul nemijlocite poziţii, anume că conştiinţa omenească, acest om cu voinţa lui este ştiut [cunoscut] ca putere asupra natura- 223 lului. însă naturalul nu are aici nicidecum această sferă largă. Acesta este cel mai vechi fel de religie, forma cea mai sălbatică, cea mai frustă. Din cele spuse rezultă că Dumnezeu este cu necesitate ceva spiritual. Aceasta este determinaţia fundamentală a lui. întrucît este obiect al conştiinţei de sine, spiritualitatea este deja o înaintare mai departe, e deosebire a spiritualităţii ca atare care este generală, iar această conştiinţă de sine empirică, singulară este deja o separare a conştiinţei de sine generale de spiritualitatea empirică a conştiinţei de sine. Acest lucru încă nu este [există] la început. Religia naturii ca religie a magiei începe de la libertatea neliberă, încît conştiinţa de sine individuală se ştie pe sine superioară faţă de lucrurile naturale, iar această ştiinţă [cunoaştere] este mai întîi nemijlocită. Această religie a fost descoperită de călători moderni, de căpitanul Parry şi mai înainte de

căpitanul Eoss, fără nici o mijlocire, ca fiind conştiinţa frustă a eschimoşilor; la alte popoare are deja loc o mijlocire. Căpitanul Parry povesteşte : Ei nu ştiu de loc că există o altă lume; trăiesc printre stînci, gheţuri şi-n zăpadă hrănin-du-se eu secară, păsări, peşti, nu ştiu că există şi altă lume. Englezii au avut la ei un eschimos care trăise mai mult timp în Anglia şi le-a servit de tălmaci. Prin mijlocirea acestuia au aflat despre acest popor că el nu are nici cea mai mică reprezentare despre spirit, despre fiinţe superioare, despre o substanţă esenţială în raport cu existenţa lor empirică, despre nemurirea sufletului, despre eternitatea spiritului, despre fiinţa în sine-şipentru-sine a spiritului individual; ei nu cunosc nici un spirit rău, şi faţă de soare şi de lună ei arată, fără îndoială, o mare stimă, dar nu le venerează, ei nu venerează nici o imagine, nici o creatură vie. în schimb, au printre ei diferiţi magicieni şi *** vrăjitori pe care îi numesc anghecocM. Aceştia afirmă despre sine că ar fi în puterea lor să facă să se ridice furtuna, să înceteze vîntul, să vină balenele etc. şi că ei au învăţat această artă de la anghecochi bătrîni. Eschimoşii se tem de ei, dar în fiecare familie există cel puţin unul. Un anghecoc tînăr a voit să facă să se ridice vîntul, prin cuvinte şi mimică. Cuvintele nu aveau sens şi nu erau adresate pentru mijlocire nici unei fiinţe, ci erau 186 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATĂ

adresate nemijlocit obiectului naturii, asupra căruia el yoia să-şi exercite puterea; tînărul anghecoc nu cerea ajutor nimănui. I s-a vorbit de o fiinţă atotprezentă, atotbună, invizibilă care a făcut toate, el întrebă unde trăieşte aceasta şi, cînd i s-a spus că ea este pretutindeni, l-a apucat frica şi a voit să fugă de acolo. Cînd a fost întrebat unde merg eschimoşii cînd mor, el a replicat că sînt înmormîntaţi şi că, mult timp în urmă, un bărbat bătrîn a spus odată că ei merg în lună, dar acest lucru nu-l crede deja de mult nici un eschimos. Aşadar ei se află pe cea mai de jos treaptă a conştiinţei spirituale, dar există în ei credinţa că conştiinţa de sine este putere asupra naturii, fără mijlocire, fără o opoziţie a sa faţă de ceva divin. Englezii au înduplecat un angheeoc să facă o vrăjitorie, ceea ce a fost înfăptuit prin dans, încît omul s-a extenuat făcînd mişcări monstruoase, a căzut în stare de supremă epuizare şi, cu ochii ieşiţi din orbite, scotea diverse cuvinte şi tonuri. Această religie a magiei o găsim mai cu seamă în Asia*, la mongoli şi la chinezi, dar aici nu mai există prima formă cu totul rudimentară a magiei, ci apar deja mijlociri care iau naştere prin faptul că spiritualul începe să îmbrace o formă obiectivă pentru conştiinţa, de sine. în prima ei formă, această religie este mai mult magie decît religie; cel mai mult este ea răspîndită în Africa printre 225 negri; deja Herodot vorbeşte despre ea şi în timpurile moderne ea de asemenea a fost întîlnită. Cu toate acestea, există numai puţine cazuri în care astfel de popoare fac apel la puterea lor asupra naturii, căci ele consumă puţin, au puţine trebuinţe şi, cînd e vorba de aprecierea relaţiilor lor, trebuie să uităm variatele nevoi pe care le avem noi, felurile foarte complicate în care ajungem noi la scopurile noastre. Informaţiile asupra stării acestor popoare provin îndeosebi de la misionari mai vechi; în schimb, informaţiile mai noi sînt economicoase; de aceea trebuie să ne îndoim de unele informaţii mai vechi, mai cu seamă fiindcă misionarii sînt duşmani naturali ai magiei; cu toate acestea, o mulţime de informaţii nu infirmă ceea ce este general. Acuzaţia de cupiditate adusă preoţilor trebuie înlăturată, aici ca şi la alte religii. Jertfele, darurile făcute zeilor * în original, din greşeală: Africa. SECT. I- l- RELIGIA MAGIEI 187

le revin cel mai adesea preoţilor, dar cupiditate există numai atunci şi un popor e numai atunci de compătimit cînd face mare caz de avere. însă pentru aceste popoare acest lucru nu prezintă importanţă, ele nu ştiu face o mai bună întrebuinţare a acelor bunuri decît să le dăruiască în felul acesta.

Procedeele arată mai de aproape caracterul acestei magii. Vrăjitorul se duce pe o colină, face cercuri, figuri în nisip şi pronunţă cuvinte de descîntec, face semne către cer, suflă contra vîntului, îşi reţine respiraţia. Un misionar care se afla în fruntea unei armate portugheze povesteşte că negrii, aliaţii acestei armate, ar fi adus cu ei un astfel de vrăjitor. TJn uragan a făcut să fie necesară liniştirea lui; oricît s-a opus misionarul, s-a luat această hotărîre. Vrăjitorul a apărut îmbrăcat într-o haină fantastică, a contemplat cerul, norii, a ros apoi nişte rădăcini, a mormăit nişte cuvinte; cînd s-au apropiat norii, a proferat nişte urlaturi, făcînd semne norilor, şi a scuipat către cer; cînd totuşi a pornit furtuna, s-a înfuriat, a aruncat săgeţi împotriva cerului, ameninţîndu-l că-l va mal- 2 trata, şi a dat lovituri de cuţit împotriva norilor. Această acţiune magică este la negri cu totul generală. Cu totul asemănător acestor vrăjitori sînt şamanii la mongoli, care, îmbrăcaţi în haine fantastice, cu figuri de metal şi de lemn, ameţiţi de băutură, enunţă, în această stare, ce trebuie să se întâmple şi profeţesc viitorul. Principala determinaţie în această sferă a magiei este dominarea directă a naturii prin voinţă, conştiinţa de sine că spiritul este ceva superior naturii. Pe de o parte, oricît de prost se înfăţişează acest lucru, totuşi, pe de altă parte, poziţia aceasta este superioară aceleia în care omul se ştie dependent de natură şi se teme de ea. Este de observat aici că există popoare negre care au credinţa că nici un om nu moare de moarte naturală, că natura nu are putere asupra lui, ci el are putere asupra ei. Acestea sînt giachi, şlagga sau agag, cum se numesc ei înşişi, care, începînd cu anul 1542, năvălind din interior ca cei mai sălbatici şi brutali cuceritori, inundînd totul, au invadat de mai multe ori coastele Africii. Pentru ei, omul în tăria conştiinţei sale este prea înalt pentru ca să-l poată omorî aşa ceva necunoscut ca puterea naturii. De aceea, se întâmplă ca bolnavi la care vrăjitoria a fost folosită fără succes să fie executaţi 188 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

de prietenii lor. Sălbaticii din America de Nord omorau şi ei pe părinţii lor slăbiţi de bătrîneţe; nu trebuie scăpat din vedere că în această comportare este implicat gîndul că omul nu trebuie să fie suprimat de natură, ci onoarea aceasta i se cuvine din partea unui om. La un alt popor, preotul suprem este acela de la care omul a primit credinţa că totul ar pieri dacă el ar muri de moarte naturală, de aceea el este ucis de îndată ce se îmbolnăveşte şi slăbeşte; şi dacă totuşi moare vreunul ? din ei de boală, ei cred că un altul l-a omorît vrăjindu-l, iar vrăjitorii trebuie să comunice cine este ucigaşul, care e apoi executat. Cu deosebire la moartea unui rege sînt ucişi mulţi oameni: diavolul regelui este ucis, cum povesteşte un misionar. Aceasta este deci prima formă, care, propriu-zis, încă nu poate1Î numită religie; religiei îi aparţine în chip esenţial momentul obiectivitătii, în sensul că puterea spirituală se înfăţişează pentru individ, pentru conştiinţa individuală empirică drept mod al generalului în faţa conştiinţei de sine; această obiectivare este o determinaţie esenţială, determinaţie care importă. Abia cu ea începe religia, este [există] un Dumnezeu şi pînă şi la relaţia cea mai de jos ea este cel puţin un început de religie. Muntele, fluviul sînt divinul nu ca această grămadă de pămînt, ca această apă, ci ca existenţă a zeului, a ceva esenţial şi universal. însă acest lucru nu-l aflăm la magie ca atare. Conştiinţa singulară ca această conştiinţă şi deci tocmai negaţia universalului este aici ceea ce e puternic; nu un zeu în vrăjitor, ci vrăjitorul însuşi este vrăjitorul şi învingătorul naturii. Aceasta este religia dorinţei pentru ea însăşi încă infinit, deci ca singularităţi sigure de ea însăşi. Dar; în religia magiei există deja şi distingere între conştiinţa smgulară empirică şi conştiinţa celui ce vrăjeşte, iar acesta este determinat ca şi conştiinţă generală. Aşa se explică faptul că din magie se dezvoltă religia magiei. b) DETERMINAŢII ALE RELIGIEI MAGIEI

O dată cu deosebirea dintre singular şi general apare în genere un raport al conştiinţei de sine faţă de obiecte, iar aici trebuie să fie distinsă obiectivitatea pur formală de cea adevărată. Prima constă în aceea că puterea spirituală, Dum-

128

nezeu, este ştiut [cunoscut] de conştiinţă ca obiectivă; obiec-

SECŢ. I. 1. RELIGIA MAGIEI

189'

tivarea absolută este că Dumnezeu este [există], că el este cunoscut ca fiinţînd în sine şi pentru sine conform determina-ţiilor care revin spiritului în sine şi pentru sine. Ceea ce avem de considerat aici este numai obiectivarea formală. Raportul este de trei feluri. 1. Conştiinţa de sine subiectivă, spiritualitatea subiectivă, este"şî rămîne încă stăpînă şi doamnă; această putere vie, această putere conştientă de sine, idealitate a conştiinţei de sine, este ca putere, faţă de slaba obiectivitate, încă activă [eficientă] şi îşi păstrează puterea supremă. 2. Conştiinţa de sine subiectivă a omului este reprezentată ca dependentă de obiect. Ca şi conştiinţa nemijlocită, omul se poate reprezenta pe sine ca dependent numai întîm-plător; numai datorită unei abateri de la existenţa sa obişnuită ajunge omul să fie dependent. La popoare simple ale naturii, la sălbatici, această dependenţă este de puţină importanţă, ele au cele trebuincioase, ceea ce le trebuie există pentru ele, creşte pentru ele, de aceea ele nu se simt în nici un raport de dependenţă; nevoia la ele este numai accidentală. Numai cînd e vorba de conştiinţa dezvoltată mai departe, cînd om şi natură, pierzîndu-şi valabilitatea nemijlocită şi pozitivitatea lor, sînt reprezentate ca ceva rău, negativ, apare dependenţa conştiinţei, întrucît aceasta se comportă negativ faţă de altceva al său. Astfel, numai cînd omul este reprezentat ca fiinţă, celălalt, natura este în chip esenţial numai ceva negativ. 3. Dar această negativitate se dovedeşte a fi numai un punct de trecere. Atît spiritualitatea, cît şi voinţa naturală, spiritul empiric nemijlocit, omul, se cunoaşte pe şine în religie în mod esenţial, cunoaşte că nu este determinaţie fundamentală aceea de a fi dependent de natură, ci aceea de a se şti pe sine liber ca spirit. Cu toate că pe treapta cea mai de jos aceasta e numai o libertate formală, totuşi omul dispreţuieşte dependenţa, rămîne la sine, abandonează conexiunea naturală [a fenomenelor] şi supune natura puterii sale. JDste o _ altă treaptă aceea pe care are valoare ceea ce spune o altă' religie : „Dumnezeu tună cu tunetul său şi totuşi nu este cunoscut". Dumnezeu poate face ceva mai bun decît să tune, el se poate revela; spiritul nu se lasă determinat de fenomenele naturii. Relaţia superioară este veneraţia liberă, anume: omul venerează puterea ea putere liberă, o cunoaşte ca fiinţă, dar nu ca fiinţă străină. 190 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Aşadar, cînd considerăm mai de aproape obiectivarea, avem în parte faptul că conştiinţa de sine încă se menţine ca putere asupra lucrurilor naturale, în parte faptul însă că în această obiectivitate nu sînt pentru conştiinţa de sine numai lucruri naturale, ci începe să apară în ea un universal faţă de care ea are apoi un raport de liberă venerare. Prin urmare, dacă considerăm obiectivizarea universalului aşa cum se găseşte ea deja în cercul magiei, apare în aceasta începutul conştiinţei obiectivitătii cu adevărat esenţiale, dar care e încă voalată, apare începutul conştiinţei unei puteri esenţiale universale. Magia este păstrată, însă alături de ea apare intuiţia unei obiectivităţi de sine stătătoare, esenţiale; conştiinţa magică nu se ştie pe sine ca ceea ce e ultim, ci puterea universală în lucruri. Cele două poziţii sînt amestecate între ele şi numai acolo unde apare veneraţia liberă sau conştiinţa unei puteri libere ieşim din sfera magiei cu toate că ne aflăm încă în sfera religiei naturii. Magie a existat la toate popoarele şi-n toate timpurile; o dată cu obiectivarea apare totuşi pe treptele superioare o mijlocire, încît spiritul este conceptul superior, puterea deasupra magiei sau elementul mijlocitor cu actul magic. Conştiinţa de sine este raportul cu obiectul, în care conştiinţa de sine nu mai este cea nemijlocită, nu mai e ceea ce este i satisfăcut înăuntrul său, ci ceea ce-şi află satisfacerea în altceva, prin mijlocirea a altceva, în trecerea prin altceva, o Infinitatea dorinţei se dovedeşte a fi o infinitate finită, întru-cît este suspendată de reflexie într-o putere superioară. Omul se deschide şi numai prin suprimarea particularităţii sale se .conciliază pe sine în esenţă şi se

împlineşte pe sine prin modul negativ al său. în mijlocire, aşa cum ne apare ea mai întîi în chip exterior, satisfacerea se produce prin un altceva care rămîne exterior. în magie ca atare omul exercită putere directă asupra naturii. Aici, el exercită o putere indirectă prin intermediul unui altceva al unui obiect de vrajă. Considerate mai de aproape, momentele mijlocirii sînt acestea : 1. Aici raportul nemijlocit constă în faptul că conştiinţa de sine, ca şi conştiinţa spirituală, se ştie [se cunoaşte] pe sine ca putere asupra naturii lucrurilor. Acestea, la rîndul lor, sînt şi ele însele o putere, luate împreună. Totuşi, aceasta ■este o reflexie ulterioară, noi nu ne putem opri la primul raport SECŢ. I. I. RELIGIA MAGIEI 191

nemiljocit. Prima poziţie, generală, a reflexiei este că lucrurile naturale se reflectă unul în celălalt, sau în legătură unul cu altul, unul trebuie cunoscut prin altul, îşi are semnificaţia ca şi cauză şi efect, că lucrurile sînt în chip esenţial în raport unele cu altele. Această legătură este deja o formă a obiectivizării universalului, căci astfel lucrul nu mai este singular, se depăşeşte pe sine, se valorifică în altceva, lucrul devine mai larg în felul acesta. în primul raport eu sînt idealitatea lucrului, puterea asupra lui, acum însă sînt puse obiectiv lucrurile unele faţă de altele, puterea, Unul este ceea ce pune în chip ideal celălalt. Aceasta este sfera magiei indirecte prin mijloace, în timp ce prima era cea directă. Aceasta este o obiectivare care este numai o conexiune a unor lucruri exterioare, în felul că subiectul nu-şi arogă o putere directă asupra naturii, ci numai asupra mijloacelor. Această magie mijlocită există în toate timpurile, la toate popoarele. Aparţin aici şi mijloacele simpatetice, ele sînt o rîn-duire care trebuie să producă un efect asupra a ceva ce e cu totul altceva; subiectul are în mîna sa mijloacele şi are numai intenţia, scopul de a produce acel efect. Eul este cel ce vrăjeşte, dar el învinge obiectul cu însuşi obiectul. în magie lucrurile se înfăţişează ca fiind de natură ideală. Prin urmare, idealitatea este o determinaţie care le revine ca lucruri; ea este o calitate obiectivă care ajunge la conştiinţă tocmai prin acţiunea magică şi este pusă, folosită numai ea însăşi. Dorinţa atacă lucrurile nemijlocit. Acum conştiinţa se reflectă însă pe sine în sine însăşi şi împinge între ea şi lucruri lucrul însuşi ca pe un distrugător, întrucît prin aceasta ea se înfăţişează ca viclenia care nu se amestecă ea însăşi printre lucruri şi-n lupta lor. Schimbarea care trebuie produsă poate ţine, pe de o parte, de natura mijloacelor, lucrul principal este însă voinţa subiectului. Această magie mijlocită este infinit de răspîndită şi e greu să fie determinate frontierele ei şi ceea ce nu-i mai aparţine. Principiul magiei este că nu e cunoscută legătura dintre rezultat şi mijloc. Magie avem pretutindeni unde această legătură este numai aci fără să fie înţeleasă. Acesta este cazul de sute de ori şi la „doftorii", cînd nu poţi face altceva decît să te referi la experienţă. Altceva ar fi poziţia raţională, cînd ai cunoaşte natura mijloacelor şi ai trage astfel concluzii cu privire la schimbarea pe care ele o produc. Dar arta „doftoritului" renunţă să calculeze rezultatul din, 192 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

natura mijloacelor. Se spune: există această legătură, iar aceasta este simplă experienţă, care e însă ea însăşi infinit de contradictorie. Aşa vindeca Brown cu opiu, cu ţiţei, cu alcool etc. ceea ce mai înainte era tratat cu mijloace de natură cu totul contrară. De aceea graniţa dintre legăturile cunoscute şi cele necunoscute este greu de indicat. întrucît aici are loc o acţiune de la viu la viu şi, mai mult, de la spiritual la cor-32 poral, sînt aici conexiuni ce nu pot fi negate şi care pot apărea ca impenetrabile, ca vrăji sau ca miracole atîta timp cît nu se cunoaşte conceptul mai profund al acestor raporturi. Astfel, la magnetism încetează tot ce numim legătură raţională; conform modului obişnuit de a vedea lucrurile, magnetismul este o conexiune neinteligibilă. Cînd în magie este deschisă sfera mijlocirii, se deschide poarta uriaşă a superstiţiei, atunci

toate mărunţişurile existenţei sînt semnificative, fiindcă toate circumstanţele au rezultate, scopuri, orice este ceva mijlocit şi mijlocitor, totul dirijează şi este dirijat, ceea ce face omul depinde, în ce priveşte rezultatele sale, de împrejurări, ceea ce este el, scopurile lui depind de anumite raporturi. El există într-o lume exterioară, într-o diversitate de legături şi individul este numai o putere, în măsura în care el este o putere asupra puterilor singulare ale conexiunii. întrucît aceasta este încă nedeterminată şi încă nu e cunoscută natura determinată a lucrurilor, omul pluteşte în accidentalitatea absolută. Intrînd în acest cîmp al raporturilor, reflexia are credinţa că lucrurile sînt în legături de acţiune reciprocă; ceea ce este cu totul exact; neajunsul este însă că credinţa e încă abstractă şi-n consecinţă nu este încă prezentă în ea particularitatea determinată, nu e prezent în ea modul determinat al acţionării, felul legăturii lucrurilor unele cu altele. Există o astfel de legătură, dar modul determinat al ei nu este încă cunoscut, de aceea prezente sînt accidentalitatea şi arbitrarul mijloacelor. într-o privinţă, cei mai mulţi oameni se află încă într-un astfel de raport; popoare stau atît de mult pe această poziţie, încît acest fel de a vedea este felul fundamental de a vedea al lor, e puterea asupra dorinţelor lor, asupra stării lor, asupra existenţei lor. Cînd se lucrează conform unui principiu abstract, ceea ce este determinat e lăsat la o parte. Aici aparţine mulţimea 383 infinită a mijloacelor de vrăjit. Multe popoare recurg la vrăji în legătură cu tot ce întreprind. Unii aplică o vrajă la punerea SECŢ. I. I. RELIGIA MAGIEI 193

fundamentului casei, ca să fie locuită cu noroc, să nu fie expusă nici unui pericol, punctul cardinal, direcţia ei sînt importante; la semănat vraja trebuie să asigure un rezultat norocos; relaţiile cu alţi oameni, dragostea, ura, pacea, războiul sînt produse prin mijloace magice şi, cum legătura acestora cu efectul este necunoscută, poate fi folosit ca mijloc cutare ori cutare lucru. în această sferă nu e de întîlnit nici o înţelegere, de aceea nu se poate vorbi mai departe de ea. Li se atribuie tuturor popoarelor o mare cunoaştere a felurilor cum acţionează buruienile, plantele etc. asupra bolilor ş.a.m.d. Aici poate avea loc o legătură adevărată, însă tot atît de uşor poate fi ea simplu arbitrar. Intelectul ajunge la conştiinţa că există o legătură, dar determinarea mai precisă a ei îi este necunoscută, el se înşală în ce priveşte mijloacele, imaginaţia, din instinct just sau însetîndu-se, suplineşte lipsurile proprii principiului abstract, introduce determinaţii care nu rezidă, propriu-zis, în lucrurile ca atare. 2. Conţinutul primei magii, nemijlocite, se referea la obiecte care au putere asupra altor lucruri singulare, lucruri asupra cărora omul poate exercita puterea nemijlocit; această a doua poziţie este un raport deci, faţă de obiecte, care pot fi însă privite ca de sine stătătoare şi astfel ca putere, încît ele apar omului ca altceva, ca ceva ce nu mai este în puterea lui. Astfel de lucruri naturale de sine stătătoare sînt, de exemplu, soarele, luna, cerul, marea, puteri elementare ale unor obiecte mari care par omului a se înfăţişa ca independente de el. Cînd conştiinţa naturală stă în această sferă pe poziţia dorinţei singulare, ea, propriu-zis, nu are încă nici un raport cu aceste 234 obiecte ca naturi generale, nu are încă intuiţia generalităţii lor, ci are de-a face numai cu obiecte singulare. Mişcarea lor, ceea ce produc ele, este uniform, modul lor de a acţiona este constant, însă conştiinţa, care stă încă pe poziţia unităţii naturale şi pentru care ceea ce este constant nu prezintă interes, se raportează la ele numai potrivit dorinţelor, nevoilor, intereselor ei accidentale sau întrucît acţiunea lor se înfăţişează ca accidentală. Pe această poziţie, pe om îl interesează soarele şi luna numai întrucît acestea se întunecă, pămîntul îl interesează numai cînd este cutremur, generalul nu este [există] pentru el, nu-i trezeşte dorinţa, nu prezintă interes pentru el. Fluviul prezintă interes pentru el numai cînd vrea să călătoarească pe el. ♦ 194 PART. , A , JI-A. RELIGIA DETERMINATA

Interesul teoretic nu există aici, ci numai conduita practică a nevoii accidentale. Omul care

gîndeşte şi are o cultură mai înaltă nu venerează aceste obiecte ca generalităţi spirituale care ar fi pentru el ceea ce este esenţial; nici în mai sus-menţionata primă sferă nu le venerează, fiindcă el încă n-a ajuns de loc la conştiinţa generalului care rezidă în aceste obiecte. Pe această poziţie el încă n-a parvenit la universalitatea existenţei; iar pe cealaltă poziţie existenţa naturală nu mai are în genere valoare pentru el. Dar pe poziţia care se află la. mijloc între cele acum-amintite, puterile naturii se înfăţişează ca ceva universal şi deci faţă de conştiinţa empirică singulară ca ceva ce are putere. Cu ocazia cutremurelor de pămînt, a inundaţiilor, a eclipselor, omul poate avea teamă de ele şi să le adreseze rugăciuni, abia atunci apar ele ca putere; restul este acţiunea lor obişnuită, acum omul nu are nevoie să se roage. însă rugăciunea are şi sensul de vrăjire — se spune : a vrăji cu rugăciuni —, prin rugăciune omul recunoaşte că se află în puterea altuia. A te ruga este adesea de aceea greu, fiindcă tocmai prin aceasta recunoşti puterea liberului arbitru al altuia asupra ta. Este solicitat efectul, i rugăciunea trebuie să fie puterea exercitată asupra altuia, cele două poziţii se amestecă una cu alta : recunoaşterea superiorităţii puterii obiectului şi, pe de altă parte, conştiinţa puterii mele, prin care vreau să-mi exercit puterea asupra acestui obiect. Astfel, vedem că asemenea popoare aduc jertfe unui fluviu cînd vor să treacă peste el, aduc jertfă soarelui cînd acesta se întunecă, în felul acesta ele fac uz de puterea de a vrăji, mijloacele trebuie să producă vrăjirea puterii naturii, ele trebuie să producă ceea ce doreşte subiectul. Venerarea unor astfel de obiecte ale naturii este deci cu totul echivocă, ea nu e venerare pură, ci aceasta este amestecată cu vrăji. De această venerare a obiectelor naturii poate fi conexat faptul că acestea sînt reprezentate într-un chip mai plin de esenţă ca genii, de pildă soarele ca geniu, geniul fluviului etc. Aceasta este o venerare în care omul nu se opreşte la singularitatea obiectului, ci îşi reprezintă generalul acestuia, vene-rîndu-l pe acesta. Dar, întrucît acesta, reprezentat şi aşa în chip general, apare ca putere, omul poate totuşi să păstreze conştiinţa că este puterea asupra acestor genii; conţinutul lor este mai sărac, e numai acela al unei fiinţe a naturii, acest SECŢ. I. I. RELIGIA MAGIEI 195

conţinut este totdeauna numai unul natural, iar conştiinţa de sine se poate astfel şti pe sine ca putere asupra lui. 3. Proxima obiectivare este aceea unde omul recunoaşte în afara sa o putere de sine stătătoare şi o găseşte în viaţă. Viaţa, natura vie deja în arbore, încă şi mai mult în animal, este un principiu mai înalt decît natura soarelui sau a fluviului. Din această cauză s-a întîmplat ca la o mulţime infinită de popoare sînt venerate unele animale ca zei. Acest fapt ne apare nouă ca tot ce este mai nedemn, dar în adevăr principiul vieţii este superior prinicpiului soarelui. Animalul este o existenţă mai nobilă, mai veridică decît astfelde existenţe ale naturii, şi prin urmare este mai puţin nedemn să venerezi 23« animale ca zei, decît să venerezi fluvii, stele etc. Viaţa animalului anunţa o independenţă vie a subiectivităţii despre care este vorba aici. Conştiinţa sa de sine este aceea pe care omul şi-o face obiectivă, iar viaţa este forma, modul existenţei, care, fără îndoială, este cel mai de aproape înrudit cu modul existenţei spirituale. Animalele sînt încă venerate de multe popoare, mai cu seamă în India şi în Africa. Animalul are acea calmă independenţă, viaţa care nu se dă pe sine pradă, care întreprinde cutare şi cutare lucru, are mişcări accidentale, arbitrare; animalul nu poate fi înţeles, are ceva misterios în oiodul de a acţiona în manifestările sale, el este viu, dar nu e inteligibil cum este omul pentru om. Acest ceva plin de mister constituie pentru om ceea ce este admirabil, încît el poate considera viaţa animală ca superioară propriei sale vieţi, încă şi la greci au fost veneraţi şerpii; din timpuri străvechi, ei s-au bucurat de prejudecata de a fi consideraţi ca semne prevestitoare de bine. Pe coasta de vest a Africii se află în fiecare casă un şarpe, a cărui ucidere trece ca cea mai mare crimă. Pe de o parte, animalele sînt astfel venerate, pe de altă parte ele sînt totuşi supuse şi celui mai mare arbitrar în ce priveşte venerarea. Negrii fac din primul şi cel mai bun animal mijloc de vrajă. îl aruncă dacă este fără efect şi iau alt animal. Aceasta este esenţa cultului animalelor; el există în măsura în care omul şi spiritualul încă nu

s-a sesizat pe sine în adevărata sa esenţialitate; natura vie a omului este deci numai liberă independenţă. în această sferă a dorinţei, în care avem recunoaşterea viului, nu i se conferă totuşi acestuia semnificaţia pe care o primeşte el mai tîrziu în reprezentarea metempsihozei. Acea196 PART. A II-A. HELJGIA DETERMINATA

stă reprezentare se bazează pe gîndul că spiritul omului este în general ceva ce durează, dar că pentru existenţa lui în timp 28v el are nevoie de corporalitate, iar întrucît aceasta nu este om, el are nevoie de altă existenţă, şi aceasta, înrudită de aproape cu el, este atunci animalul. în cultul animalelor, care e legat de metempsihoză, este un moment important şi esenţial faptul că de această natură vie este legată ideea spiritualului imanent, încît, propriu-zis, acesta este venerat. Aici, în această sferă, unde determinaţia fundamentală este conştiinţa de sine nemijlocită, este viaţa în general aceea care e venerată, de aceea este această venerare accidentală, referindu-se cînd la acest animal, cînd la altul; aproape fiecare dorinţă neîmplinită produce o schimbare. Dar pentru venerare este bun şi orice alt lucru, un idol făcut de omul însuşi, un munte* un arbore etc. După cum copiii au instinctul jocului şi oamenii îl au pe acela al podoabei, tot astfel şi aici există instinctul de a avea ceva obiectiv ca pe un ce de sine stătător şi puternic, şi conştiinţa unei legături arbitrare — care este tot atît de uşor iarăşi suprimată — ca determinaţie mai precisă a obiectului se înfă-ţişază mai întîi ca fiind indiferentă. Astfel ia naştere fetişismul. „Fetiş" este un cuvînt portughez scîlciat şi e sinonim cu „idol". în general, fetiş este orice: un obiect sculptat, o bucată de lemn, un animal, un fluviu, un arbore etc. şi astfel există fetişuri pentru popoare întregi şi fetişuri pentru un individ oarecare. Negrii au o mulţime de idoli, de obiecte naturale pe care le transformă în fetişuri. Prima piatră, lăcustă, iată larii lor, de la care aşteaptă să le aducă noroc. Puterea pe care ei le-o atribuie astfel este o putere necunoscută, nedeterminată, putere pe care au creat-o nemijlocit ei înşişi; de aceea, cînd li se întîmplă pe neaşteptate ceva neplăcut, ei suprimă fetişul. Un arbore, un rîu, un leu, un tigru sînt fetişuri generale ale ţării. Cînd se iveşte o nenorocire, inundaţie sau război, ei îşi schimbă zeul. Fetişul este înlocuibil şi se degradează la nivelul 238 de mijloc care procură ceva individului. Dimpotrivă, Nilul egiptenilor este cu totul altceva : el este pentru ei ceva uni-versal-divin, e puterea substanţială neschimbătoare a lor în care rezidă întreaga lor existenţă. Ultimul în care este intuită esenţial o spiritualitate de sine stătătoare este omul însuşi, ceva viu, independent, care e spiritual. Venerarea îl are ca obiect al ei în chip esenţial pe el, şi în ceea ce priveşte obiecSECŢ. I. I. RELIGIA MAGIEI 197

tivitatea apare determinaţia că nu orice conştiinţă singulară independentă are putere asupra naturii, ci există cîţiva indivizi puternici consideraţi şi veneraţi ca spiritualitate. în conştiinţa de sine existentă, care are încă putere, ceea ce comandă este în chip esenţial voinţa, ştiinţa în tranzacţiile şi relaţiile cu alţii, ceea ce apare ca esenţialmente necesar faţă de ceilalţi şi constituie un centru între mulţi. Prin urmare, aici apare o putere spirituală care trebuie considerată ca obiectivă şi astfel iese în lumină determinaţia potrivit căreia trebuie să existe unul sau cîţiva care se diferenţiază de ceilalţi. Astfel, un om ori cîţiva oameni sînt vrăjitorii, ei sînt consideraţi ca putere supremă existentă. De obicei aceştia sînt principii; astfel împăratul Chinei este individul care are putere absolută asupra oamenilor şi-n acelaşi timp asupra naturii şi asupra lucrurilor naturale. întrucît în felul acesta ceea ce este venerat e o conştiinţă de sine, apare îndată o diferenţă între ceea ce un astfel de individ este în sine şi pentru sine şi ceea ce este el conform existenţei sale exterioare. Potrivit acesteia, el este om ca toţi alţii, însă momentul esenţial este spiritualitatea în general, acest mod de a fi pentru sine însuşi faţă de modul exterior accidental al existenţei. Aici începe să apară o diferenţă superioară, cum va trebui să vedem mai tîrziu, diferenţă care apare la preoţii lama; prima diferenţă este aceea care se face între indivizi ca atare şi indivizi

ca puteri universale sau generale. Această putere spirituală generală, reprezentată pentru sine, dă reprezentarea de „genius", zeu care, la rîndul lui, are în reprezentare 239 un mod sensibil de a fi, iar individul efectiv viu este atunci preotul unui astfel de zeu; pe această poziţie însă, adesea preotul şi zeul se contopesc. Interioritatea lui poate fi ipos-taziată, dar aici puterea spiritualului asupra existenţei încă nu este separată [de existenţă] şi astfel puterea spirituală este pentru sine numai o reprezentare superficială. Preotul, vrăjitorul este persoana principală, încît, fără îndoială, cei doi [adică zeul şi preotul] sînt odată reprezentaţi ca separaţi, dar cînd zeul ajunge să se manifeste, devine puternic, decide etc, el face acest lucru numai ca acest om real, realitatea împrumută zeului puterea. Aceşti preoţi îl au uneori deasupra lor pe domnitorul real cînd preotul şi principele sînt persoane diferite; pe de o parte, în felul acesta omul este venerat ca zeu, iar pe de altă parte este constrîns să facă ceea ce pretind cei198 PART. A n-A. RELIGIA DETERMINATA

lalţi. Negrii care au vărjitori ce nu sînt în acelaşi timp şi regenţi, cînd aceştia nu vor să vrăjească, cînd nu sînt dispuşi să facă ceva, îi leagă şi-i bat pînă ce ascultă. Determinaţia potrivit căreia spiritualul este prezent în om şi conştiinţa de sine umană este în chip esenţial prezenţă a spiritului în el o vom vedea în diferite religii; ea aparţine în mod necesar celor mai vechi determinaţii. Ea există şi-n religia creştină, dar la un mod superior şi transfigurată. Ea lămureşte şi transfigurează conştiinţa de sine. La om există două moduri de a ajunge la obiectivitate. Primul mod constă în faptul că omul este exclusiv faţă de altceva, al doilea mod este modul natural, în sensul că omul este despoiat de temporal, acest mod natural este moartea. Moartea îi ia omului ceea ce are în el temporal, ceea ce este pieritor în el, dar ea nu are putere asupra a ceea ce este el în sine şi pentru sine; faptul că omul are în sine o astfel de regiune, că el este în sine şi pentru sine, nu poate încă pătrunde, pe această poziţie, în conştiinţă, conştiinţa de sine nu posedă 240 încă aici semnificaţia eternă a spiritului ei. Despuierea priveşte numai existenţa sensibilă; dimpotrivă, aici îi este păstrat individului întregul fel accidental al particularităţii sale, al prezenţei sale sensibile, acesta fiind împins în reprezentare şi păstrat în ea. însă individul nu are forma adevărului, ci ceea ce i ,se păstrează în felul acesta are încă forma existenţei sale cu totul sensibile. De aceea, venerarea morţilor e încă cu totul slabă, cu conţinut întîmplător, morţii sînt o putere, dar putere slabă. Ceea ce este durabil la ei, ceea ce mai e sesizabil cu simţurile, sensibilul nemuritor, sînt oasele. De aceea, multe popoare venerează oasele celor morţi şi fac vrăji cu ele. Patern aminti în această legătură relicvele; şi lucrurile stau aşa : pe de o parte, misionarii tună şi fulgeră împotriva venerării acestora, iar pe de altă parte ei atribuie [relicvelor] religiei lor o putere mai mare. Astfel, un capuţin povesteşte că negrii au farmece care, fiind pregătite cu sînge omenesc, au putere magică şi li se atribuie asigurarea omului împotriva animalelor sălbatice; acel capuţin spune că a văzut că oamenii cu astfel de farmece ar fi fost sfîşiaţi de fiare, în timp ce aceia cărora el le dăduse relicve ar fi rămas totdeauna cruţaţi de aşa ceva. Aşadar morţii cer să fie veneraţi, iar venerarea nu constă atunci în altceva decît că li se dă o oarecare grijă, li se oferă SECT. I. J. RELIGIA MAGIEI 199

mîncare şi băutură. Cele mai multe dintre popoarele vechi le dădeau morţilor mîncare în mormînt. Deci reprezentarea a ceea ce e adevărat, a durabilului, a ceea ce rezidă, este mult inferioară. Oamenii îşi mai închipuie că morţii se întorc în viaţa prezentă sau că ei pot fi gîndiţi în parte ca putere care vrea să răzbune neglijarea grijii [ce le revine], în parte ca unii care sînt făcuţi să apară prin puterea farmecelor, a con- 2*1 ştiinţei de sine reale şi astfel fiind subordonaţi acesteia. Cîteva exemple pot lămuri acest lucru. Capuţinul Cavazzi („Descrierea istorică a celor trei regate Congo" etc, Miinchen, 1694), care a stat mai mult timp în Congo, povesteşte multe despre aceşti vrăjitori numiţi sin-ghilli. Ei se bucură de mare vază în popor, şi-l cheamă pe acesta în adunări ori de cîte ori le place. Ei fac

mereu acest lucru din timp în timp şi spun că sînt minaţi să facă aceasta de cutare ori de cutare mort. Poporul trebuie să apară, fiecare om este aprovizionat cu un cuţit, vrăjitorul însuşi apare purtat într-o plasă, împodobit cu pietre preţioase, pene etc, mulţimea îl primeşte cu cîntări, dansuri, strigăte de bucurie, totul însoţit de o muzică barbară, ameţitoare, monstruoasă, al cărei efect trebuie să fie acela de a introduce spiritul răposat în singhilli; acesta roagă el însuşi spiritul să intre în el; după aceasta, vrăjitorul se ridică comportîndu-se absolut ca un posedat, îşi sfîşie hainele, îşi întoarce ochii, se muşcă şi se zgîrie, apoi enunţă ce pretinde mortul şi răspunde la întrebările celor ce-l întreabă despre necazurile lor. Mortul vorbitor ameninţă cu prăpăd şi mizerii, le doreşte neplăceri, blamează nerecunoştinţa rudeniilor de sînge, deoarece acestea nu i-au oferit sînge omenesc. Cavazzi spune: se vede pe el efectul unei furii infernale, el urlă îngrozitor, pretinde să i se dea sîngele care nu i s-a oferit, prinde un cuţit, îl înfige în pieptul unuia, taie capete, spintecă burţi şi bea sîngele care ţîşneşte abundent; îmbucătâţeşte corpurile şi împarte carnea între ceilalţi, care o devorează aşa cum e, cu toate că ea poate fi de la ruda cea mai apropiată; ei cunosc dinainte acest siîr-şit, dar merg totuşi cu cea mai mare însufleţire la adunare. Giachi, şlagga îşi închipuie că morţii au foame şi sete. Deci cînd cineva se îmbolnăveşte sau mai ales cînd acesta are vedenii, vise, cheamă un singhilli şi-l întreabă. Acesta se infor- 24s mează de toate împrejurările, iar rezultatul este că e vorba de apariţia unei rudenii moarte a lui, prezentă aici, şi că el tre200 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

buie să se adreseze unui alt singhilli pentru a alunga rudenia moartă, fiindcă fiecare singhilli îşi are specialitatea sa. Acest singhilli îl conduce [pe cel ce a avut vise] la mormîntul aceluia care i-a apărut sau care este cauza bolii, aici marţul este implorat, înjurat, ameninţat să intre în singhilli şi să dezvăluie ce pretinde pentru a fi conciliat. Aşa se întîmplă cînd cel morb a decedat deja de mult; cînd a fost îngropat abia de curînd, este exhumat cadavrul, i se taie şi desface capul, şi lichidele ce se scurg din el bolnavul trebuie să le consume parte în mîn-care, parte se confecţionează cu ele plasturi care se aplică pe corpul bolnavului. Mai greu este cînd mortul n-a avut înmormîntare, ci a fost devorat de prieteni, de. duşmani sau de animale. Singhilli întreprinde atunci incantaţii şi exclamă că spiritul a intrat în corpul unei maimuţe, al unei păsări etc. şi face ca aceasta să fie prinsă; animalul este ucis, iar bolnavul îl consumă şi cu aceasta spiritul şi-a pierdut orice drept de a mai fi ceva. Reiese de aici că, întrucît este vorba de durată, nu i se atribuie spiritului putere absolută, liberă, de sine stătătoare. Ca mort, omul este înfăţişat prin aceea că el a fost despuiat de existenţa sa empirică exterioară, dar în această sferă îi rămîne încă întreaga sa natură accidentală, obiectivarea se referă încă cu totul la modul exterior, e încă cu totul formală, nu este încă esenţialul care să fie privit ca existent, iar ceea ce rămîne este încă natura accidentală. însăşi durata conferită morţilor este o determinaţie superficială, mortul rămîne ca 243 existenţă accidentală în puterea, în mîna conştiinţei de sine vii a vrăjitorului, încît acesta îl poate face să moară încă o dată, deci de două ori. Reprezentarea nemuririi are legătură cu reprezentarea lui Dumnezeu, depinde totdeauna de treapta pe care se află conceptul metafizic despre Dumnezeu. Cu cît puterea spiritualităţii este, cît priveşte conţinutul ei, concepută mai mult la modul eternului, cu atît mai demnă este reprezentarea lui Dumnezeu şi aceea a spiritului individului uman, şi a nemuririi spiritului. Oricît de slabi, de neputincioşi ne-ar apărea oamenii aici, tot aşa se înfăţişează ei şi la greci şi la Homer. în scena lui Odiseu la Stix, el cheamă morţii, ucide un ied negru, şi abia datorită sîngelui sînt umbrele în stare să-şi aducă aminte şi să vorbească; ele sînt dornice de sînge, ca astfel să se introducă în SECT. I. I. RELIGIA MAGIEI 201

ele viaţa; Odiseu lasă pe unele dintre ele să bea şi pe celelalte le ţine departe cu sabia. Pe cît de sensibilă este reprezentarea spiritului omului, tot pe atît de sensibilă este aceea

despre ceea ce este puterea în sine şi pentru sine. Exemplul citat ne arată totdeauna şi ce puţină valoare are pe această poziţie omul ca individ; acest dispreţ, această lipsă de preţuire a omului de către alţii este cunoscută şi între negri ca stare de sclavie, stare cu totul generală la ei. Prizonierii sau sînt sclavi, sau sînt ucişi. O dată cu reprezentarea nemuririi creşte valoarea vieţii; ar fi să credem că lucrurile stau invers, că atunci ar avea viaţa valoare mai puţină. Pe de o parte, este şi acesta cazul, dar pe de altă parte, dreptul individului la viaţă devine cu atît mai mare şi dreptul devine abia atunci mare cînd omul este recunoscut ca liber în sine. Cele două determinaţii, aceea a fiinţei-pentru-sine subiective finite şi aceea a puterii absolute — care mai tîrziu trebuie să apară ca spirit 244 absolut — au cea mai strînsă legătură una cu alta. c) CULTUL ÎN RELIGIA MAGIEI

în sfera magiei, unde spiritualitatea este cunoscută fiin-ţînd numai în conştiinţa de sine individuală, nu poate fi vorba de cult ca venerare liberă a ceva spiritual şi obiectiv în sine şi pentru sine. Acest raport este aici mai curînd exercitarea dominaţiei asupra naturii, a dominaţiei cîtorva conştienţi de sine asupra celorlalţi, a vrăjitorilor asupra neştiutorilor. Starea acestei dominări este ameţeală senzorială, în care voinţa particulară este uitată, stinsă, şi este urcată la gradul cel mai înalt conştiinţa abstract senzorială. Mijloacele care produc această beţie sînt dansul, muzica, strigătele, mîncarea, chiar amestecul sexelor; iar acestea sînt ceea ce, pe o poziţie superioară, devine cult. Această sferă a magiei este prezentă în existenţă ca o monarhie organizată foarte răspîndită şi concepţia acesteia! are în ea ceva grandios, maiestuos. Există în ea toate momentele precedente, dar mai cu seamă apare în ea modificarea că morţii nu mai sînt oameni, în împărăţia activităţii conştiente, ci sînt conducători ai domeniului natural şi ai ramurilor particulare ale acestuia. S-ar putea spune că morţii sînt înălţaţi la rang de 202 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

stăpîni ai forţelor naturii, de fapt însă ei sînt coborîţi la nivelul unor genii ale naturalului, iar pe aceste genii le determină voinţa conştientă de sine. în proporţia ei grandioasă, această reprezentare a existat în China. Aici pare că intrăm într-o cu totul altă sferă, mai înaltă. De exemplu, la noi, cerul este Dumnezeu fără amestec cu ceva fizic, dar totuşi cînd e vorba de thien, care e mai întîi o putere 2*5 fizică, pare că nu ne mai aflăm în această sferă a religiei sau a magiei, întrucît această putere se determină pe sine şi în chip moral; însă dacă o considerăm mai de aproape, vedem că ceea ce este suprem e omul singular, voinţa, conştiinţa empirică a omului singular. , Thien este ceea ce e suprem, dar nu numai în sens spiritual, moral. El semnifică mai curîiid generalitatea cu totul nedeterminată, abstractă; este totalitatea cu totul nedeterminată a conexiunii fizice şi morale. în plus, împăratul este domnitor pe pămînt şi nu cerul, nu acesta a dat sau dă legi pe care le respectă oamenii, legi divine, legi ale religiei, ale moralităţii obiective. Nu thien cîrmuieşte natura, ci împăratul guvernează totul şi numai el are legătură cu thien. Numai el aduce jertfe lui thien cu ocazia celor patru sărbători principale ale anului; numai împăratul este acela care se întreţine cu thien, îi adresează rugăciunile sale, el singur stă în legătură cu thien şi cîrmuieşte totul pe pămînt. împăratul are în mîinile sale şi stăpînirea peste lucrurile naturale şi transformările lor, şi cîrmuieşte puterile acestora. Noi distingem lumea, fenomen profan, şi una în afara lumii acesteia, unde tot Dumnezeu stăpîneşte : aici este un cer care probabil este populat de sufletele celor decedaţi. Cerul chinezilor, thien, este ceva cu totul gol; sufletele celor decedaţi există desigur şi ele, supravieţuiesc despărţirii lor de corp, însă şi ele aparţin lumii, iar împăratul domneşte şi peste ele, le instalează în funcţiile lor şi demite din ele. Aceasta înseamnă conştiinţă de sine singulară care îndeplineşte în mod conştient această guvernare completă.

în plus, este demn de remarcat faptul cum ceea-ce-este în-sine-şi-pentru-sine este cunoscut ca ordine şi existenţă determinată, în această formă substanţa este cunoscută ca măsură Ceea ce urmează este puterea acestei măsuri, a acestei substan. ţe — puterea aceasta este împăratul. Măsura însăşi este o deter* SECŢ. I. I. RELIGIA MAGIEI 203

minaţie fixă; ea se numeşte Tao, raţiunea. Legile lui Tao sau249 măsurile sînt determinaţii, figuraţii, nu ale fiinţei abstracte sau ale substanţei abstracte, ci determinaţii ferme, generale. Aceste figuraţii, iarăşi, pot fi concepute în chip mai abstract, astfel ele sînt determinaţii pentru natura şi pentru spiritul omului, sînt legi ale voinţei lui şi ale raţiunii lui. Indicarea amănunţită şi dezvoltarea acestor măsuri cuprind întreaga filozofie şi ştiinţă a chinezilor. Aici trebuie relevate numai punctele principale. Măsurile în generalitatea lor abstractă sînt categorii cu totul abstracte : fiinţă şi nefiinţă, unul şi doi, care este multiplul în genere. Aceste categorii generale au fost însemnate de chinezi prin liniuţe : liniuţa fundamentală este linia (—); o li-niuţă simplă (-) înseamnă unitatea şi afirmaţia : da !; o lini-uţă'frîntă (- -) înseamnă doi, sciziunea şi negaţia : nu ! Aceste semne se numesc cua (chinezii povestesc că ele li s-au înfăţişat pe ţeasta broaştei ţestoase). Există legături multiple ale acestor semne, care au apoi semnificaţii mai concrete de-ale determinaţiilor originare sus-menţionate. Printre aceste determinaţii mai concrete se află îndeosebi cele patru puncte [regiuni] cardinale şi mijlocul [centrul], patru munţi care corespund acestor puncte cardinale şi un munte la mijloc, cinci elemente : pămînt, foc, apă, lemn şi metal. Tot astfel, există cinci culori fundamentale, fiecare aparţinînd unui punct cardinal. Fiecare dinastie chineză domnitoare are o culoare particulară, un element particular etc.; astfel, există şi în muzică cinci tonuri fundamentale, cinci determinaţii fundamentale pentru acţiunea omului în relaţiile lui cu ceilalţi. Prima şi suprema determinaţie este purtarea copiilor faţă de părinţi; a doua este cinstirea strămoşilor decedaţi şi a morţilor; a treia, ascultarea faţă de împărat ; a patra, comportarea fraţilor unii faţă de alţii; a cincea comportarea faţă de alţi oameni. Aceste determinaţii de măsură constituie baza : ele con-247 stituie raţiunea. Oamenii trebuie să se comporte conform lor; în ce priveşte elementele naturii, oamenii trebuie să venereze geniile acestora. Există oameni care se dedică exclusiv studiului acestei raţiuni, se ţin departe de orice viaţă practică şi trăiesc în singurătate ; totuşi lucrul principal este totdeauna ca aceste legi să fie aplicate în viaţa practică. Dacă ele sînt respectate, dacă oamenii îşi îndeplinesc obligaţiile, totul este în ordine, în natură 204 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

ca şi în împărăţie; imperiului şi indivizilor le merge bine. Aceasta este o legătură morală între actele omului şi ceea ce se petrece în natură. Cînd imperiul este lovit de nenorocire, fie în urma unor inundaţii, fie datorită unui cutremur de pămînt, unui incendiu, secetei ş.a.m.d., aceste calamităţi provin numai de acolo că omul nu a ascultat de legile raţiunii, că determinaţiile de măsură n-au 'fost respectate în imperiu. Prin aceasta este tulburată măsura generală şi se ivesc astfel de nenorociri. Aşadar, aici măsura este cunoscută ca ceea-ce-este-în-sine-şipentru-sine. Aceasta este baza generală. Eestul îl îndeplineşte activitatea măsurii. Păstrarea legilor îi revine împăratului, împăratului ca fiu al cerului, thien-dzo, care e întregul. Totalitatea măsurilor. Cerul este o dată bolta vizibilă [a cerului], apoi însă el e puterea măsurilor. împăratul este nemijlocit fiul cerului, el trebuie să respecte legea şi să facă să fie recunoscută. Printr-o educaţie îngrijită, moştenitorul tronului este familiarizat cu toate ştiinţele şi legile. Singur împăratul cinsteşte legea, supuşii lui trebuie să-l cinstească pe el, ca pe unul care aplică legile. împăratul aduce jertfe, aceasta nu înseamnă altceva decît că împăratul « se umileşte şi cinsteşte legea. O serbare principală printre puţinele serbări chineze este aceea a agriculturii, împăratul stă în fruntea ei; în ziua sărbătorii el însuşi ară ogorul; grăunţele care cresc pe acest ogor sînt folosite pentru jertfă. împărăteasa prezidează cultura

mătăsii, care dă stofa pentru îmbrăcăminte şi, asemenea agriculturii, este izvorul întregii subzistente. Oînd este bîntuită şi pustiită de inundaţii, de molime etc, cala- ■ mitatea îl priveşte pe împărat: dacă el şi dregătorii săi ar fi respectat regulat legea, calamitatea nu s-ar fi produs. împăratul recomandă, în consecinţă, funcţionarilor săi să mediteze şi să vadă cu ce au greşit, după cum el însuşi îşi petrece timpul în meditare şi pocăinţă, fiindcă n-a acţionat just. Prin urmare, bunăstarea imperiului şi a indivizilor depinde de împlinirea datoriilor. în felul acesta, întregul cult se reduce pentru supuşi la o viaţă morală; deci religia chineză trebuie să fie numită religie morală (în acest sens a putut să li se atribuie chinezilor ateism). Aceste determinaţii de măsură şi indicaţii de obligaţii provin în partea cea mai mare a lor de la Confucius : scrierile lui au cu precădere un astfel de conţinut moral. SECT. I. I. RELIGIA MAGIEI 205

Această putere a legilor şi a determinaţiilor de măsură constituie un agregat format din multe determinaţii şi legi particulare. Aceste determinaţii particulare trebuie apoi să fie cunoscute şi ca activităţi. Ca ceva particular, ele sînt subordonate activităţii generale, anume, împăratului, care este puterea tuturor activităţilor. Aceste puteri particulare sînt reprezentate şi ca oameni; ele sînt mai cu seamă strămoşii răposaţi ai oamenilor existenţi; fiindcă omul este cunoscut ca putere îndeosebi după moarte. Dar omul este de asemenea o astfel de putere şi cînd se desparte el însuşi de această lume, anume, cînd 24» se adînceşte în sine, îndepărtîndu-şi activitatea numai spre general, spre cunoaşterea acestor puteri, cînd renunţă la legătura sa cu viaţa de toate zilele şi se ţine departe de orice plăcere; astfel omul se desparte de viaţa umană concretă şi este cunoscut în consecinţă şi ca putere particulară. în afară de aceasta, mai există şi creaturi ale fanteziei cărora le este imanentă această putere; acesta este şi el un domeniu foarte amplu dezvoltat de astfel de poveşti particulare. Ele sînt toate subordonate puterii împăratului, care le instituie şi le comunică porunci. Acest vast domeniu al reprezentării poate fi cunoscut dintr-o secţiune a istoriei chineze care se află în informaţiile iezuiţilor, în savanta lucrare „Memoires sur Ies Chinois" („Memorii despre chinezi"). De instalarea unei noi dinastii se leagă, între altele, descrierea celor ce urmează. în jurul anului 1122 î.e.n., epocă a istoriei chineze destul de determinată, a ajuns la conducere dinastia Dsheu. Primul împărat din această dinastie a fost Wu-wang. Ultimul împărat al dinastiei precedente, Dsheu-sin, domnise, ca şi antecesorii săi, rău, încît chinezii şi-au închipuit că a domnit geniul cel rău,care se întrupase în el. Odată cu o nouă dinastie trebuie să se înnoiască totul pe pămînt şi în cer, trebuie să existe legi noi, altă muzică, alte dansuri, alţi funcţionari etc.; şi sînt înlocuiţi nu numai funcţionarii existenţi în realitate, ci şi cei morţi. împăratul domneşte peste natură şi instituie toate acestea. Lucrul principal este să fie distruse mormintele dinastiei precedente şi să fie revocată cinstea de care se bucurau funcţionarii ei. însă cum în noul imperiu există familii care erau ataşate fostei dinastii, familii ale căror rude au avut funcţii superioare, şi mai cu seamă funcţii legate de război, familii care ar fi totuşi nepolitic să fie lezate, trebuie găsit un mijloc de a men206 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

ţine onoarea rudelor răposate ale acestor familii. Wu-wang s-a, 250 achitat de această sarcină în chipul următor. După ce a fost stins focul în capitală — Peking încă nu era capitală —, foe pus la ordinul ultimului împărat pentru a nimici palatul imperial cu toate comorile, femeile sale etc, imperiul a fost supus domniei lui Wu-wang şi a sosit momentul cînd el trebuia Pă-şi facă intrarea în oraşul de reşedinţă imperială ca împărat, să se-arate poporului şi să facă legi. Dar el a făcut cunoscut că toate acestea nu le poate'face înainte ca între el şi cer să fie totul pus în ordine în mod cuvenit. Despre această constituţie a imperiului între el şi cer i s-a spus că ar fi conţinută în două cărţi care ar fi depuse la un învăţat bătrîn pe un munte. Una din cărţi conţine noile legi, iar a doua numele şi funcţiile geniilor numite şin, care sînt noii conducători ai imperiului în lumea naturală, întocmai ca mandarinii în lumea conştientă. Pentru a aduce aceste cărţi, fu trimis generalul lui Wu-wang. Acesta era el însuşi deja un şin, un geniu

prezent, stare la care el a* ajuns deja în viaţă fiind, datorită unor studii şi exerciţii ce-au durat mai bine de patruzeci de ani. Cărţile au fost aduse. împăratul se spălă, posti trei zile; ziua a patra, o dată cu răsăritul soarelui, apăru în veşminte împărăteşti, cu cartea noilor legi, aceasta fu aşezată pe altar, se aduseră sacrificii şi mulţumiri cerului. După aceasta au fost comunicate spre ştiinţă legile, care, cu puţine modificări, sînt totdeauna cele vechi. A doua carte n-a fost deschisă, ci fu trimis cu ea generalul pe un munte pentru a aduce sinilor la cunoştinţă şi a le revela instalarea şi abdicarea împăratului. Se povesteşte apoi mai departe că generalul a convocat sini pe munte, acest munte era în regiunea de unde îşi trăgea originea casa noii dinastii. Cei decedaţi s-ar 261 fi adunat pe munte, aşezîndu-se după rang mai sus ori mai josr generalul a stat în mijloc pe un tron ridicat în acest scop şi splen-dit împodobit; era împodobit cu opt cua, înaintea acestuia, pe un altar, erau aşezate drapelele imperiului şi sceptrul, bastonul de comandant peste sini, de asemenea diploma bătrînului învăţat, care împuternicea prin ea generalul să facă cunoscute sinilor noile porunci. Generalul a citit diploma, apoi a venit în mijlocul sinilor, cei ce au comandat pînă atunci fură blamaţi din cauza neglijenţei lor, declaraţi nedemni să domnească mai departe şi demişi din funcţia lor. Li s-a spus că pot pleca unde doresc, şi chiar gă se reîntoarcă în viaţa omenească, pentru ca. SECT. I. I. RELIGIA MAGIEI 207 I

în felul acesta să-şi cîştige din nou recompense. Apoi generalul chemă pe noii sini care urmau să fie promovaţi, dîndu-le instrucţiuni în legătură cu sarcinile lor. în primul rînd au fost numiţi conducători peste cei patru munţi care reprezintă cele patru părţi ale lumii şi cele patru anotimpuri: pentru chinezi China este lumea. Apoi a fost chemat un prinţ care avusese un rol principal sub precedenta dinastie, el a fost în război un destoinic şi mare general, iar în timp de pace un ministru credincios şi conştiincios şi pusese în calea noii dinastii cele mai multe piedici, pînă ce în cele din urmă pieri în război. Numele lui a fost al cincilea, iar funcţia lui — inspecţia peste toţi sinii cari aveau în grija lor ploaia, vînturile, tunetul şi norii; el trebuia să fie instalat de generalul noii dinastii, general care purtase război cu el. Numele lui trebui să fie strigat de două ori şi să-i fie arătat bastonul de comandant înainte ca el să se apropie; el veni cu o expresie dispreţuitoare şi se opri mîndru. Generalul i se adresă: tu nu mai eşti ceea ce erai printre oameni, nu eşti decît un şin oarecare, şin care nu are încă nici o funcţie, eu trebuie să-ţi transmit din partea învăţatului prim să cinsteşti această poruncă. La aceste cuvinte, sinul căzu la pămînt, i se 252 ţinu un lung discurs şi fu numit comandant al menţionaţilor sini. El primi puterea de a face să plouă, de a distribui norii cînd aceştia ar putea cauza inundaţii, de a nu lăsa vîntul să •devină furtună, iar tunetul să-î lase să se producă numai pentru a îngrozi pe cei răi şi a-i determina să se îndrepte. El obţinu douăzeci şi patru de aghiotanţi, fiecare cu inspecţia sa particulară, care se schimba tot la patrusprezece zile; alţii primiră, printre aceştia, alte departamente. Chinezii au cinci elemente, acestea primiră conducători. Un şin primi supravegherea peste foc, în privinţa incendiilor; şase sini fură puşi peste epidemii, primind însărcinarea de a uşura situaţia societăţii omeneşti prin curăţirea ei uneori de prisosul de oameni. După ce fură distribuite toate slujbele, cartea fu dată înapoi împăratului şi ca constituie încă partea astrologică a calendarului. în China apar anual două calendare de adrese, unul cu adresele mandarinilor, celălalt despre funcţiile invizibile, despre sini. Cu prilejul secetei, incendiilor, inundaţiilor :etc. sinii respectivi sînt destituiţi, imaginile lor sînt distruse şi sînt numiţi noi sini. Aşadar, aici domnia împăratului asupra* naturii este o monarhie perfect organizată. : . 208 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. I. RELIGIA MAGIEI 209 2. RELIGIA FIINŢĂR1I-ÎN-SINE a) CONCEPTUL El

Am văzut mai sus că obiectivitatea consta numai în generalitate formală, conţinutul este încă

lumea sensibilă a conştiinţei cu totul fruste, scopul este dorinţa şi lucrul natural potrivit relaţiei lui cu satisfacerea dorinţei; încă nu avem obiectivitate existentă în sine şi pentru sine, încă nu există conţinut pe care să-l putem recunoaşte ca adevărat, este numai puterea 253 omului asupra naturalului. Keligia este unitatea finitului cu infinitul, a conceptului cu realitatea. Aceste două momente sînt acelea pe care esenţial trebuie să le considerăm pentru a vedea cum se determină pe sine Dumnezeu. Finitul este conştiinţa de sine nemijlocită, acest om, aceşti oameni, este latura modului-determinat al conţinutului, cealaltă latură, infinitul, este puterea spiritualului asupra accidentalului, asupra exteriorului sensibil; puterea este aici aşadar determinaţia fundamentală, ea este ceea ce e latura infinitului, a esenţialului în general, putere asupra neesenţialului, dar conţinutul puterii nu este încă obiectiv în sine şi pentru sine, esenţial. Puterea ca atare este negativitate, esenţialitate, însă numai în relaţie cu altceva pe care ea îl conduce, ea este negativitatea lui altceva, nu e putere liberă, ci este esenţial putere asupra a ceva, încît este totdeauna prezentă raportarea la altceva. Acum, proxima înaintare constă în faptul că latura infinitului, a esenţialităţii, este concepută într-un chip mai profund, mai veridic decît pe poziţia antecedenţă, sau că conştiinţa spiritului obiectiv devine un alt fel de obiectivitate decît aceea care a fost văzută pînă acum. Această determinare nu poate fi alta decît că conştiinţa se sesizează pe sine şi ia esenţa ca esenţialitate ce fiinţează în sine însăşi, esenţialitate care se raportează la sine pe sine, reflexie a negativităţii în sine, şi aici începe apoi adevărata universalitate obiectivă, universalitatea obiectivă potrivit conţinutului ei. Adevărata universalitate obiectivă începe în general în fiinţarea-în-sine, ţine de aceasta cu gîndul să vină la sine; gîndul ca putere este numai în raportare la altceva, gîndul trebuie să sesizeze esenţialitatea, esenţialitatea* trebuie să fie constituită ca ceea ce este veridicul. Aici se diferenţiază conştiinţa de sine naturală, accidental determinată, sălbăticia dorinţei care nu ajunge decît la putere, de ceea ce subzistă în sine, de ceea ce este persistent, de spirit, şi aici, în această fiinţare-în-sine se deschide locul în care e prezent ceea ce este divin. Prima sferă a magiei este, propriu-zis, încă fărăs acesta, abia aici începe divinul, căci abia aici primeşte conştiinţa, în fiinţarea-în-sine, în ceea ce este calm, etern ferm în sine, determinaţii cu adevărat divine. Infinitul, care e mai întîi încă abstract şi conceptul de Dumnezeu nu este încă nici pe departe epuizat prin el, deoarece este nevoie de mai mult pentru ca spiritul să fie determinat, cunoscut, ştiut în adevărul său; însă oricît ar fi de rele amintitele determinaţii, există totuşi aici teren solid, adevărată determinare a lui Dumnezeu care constituie baza. Căci adevărul este concret, modul-determinat nu e voie să lipsească. Dacă comparăm această reprezentare cu prejudecata că nu ştim nimic despre Dumnezeu, această religie, oricît s-ar înfăţişa ea de proastă şi de inferioară, se află. totuşi la un nivel mai înalt decît aceea care spune că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, deoarece aici nu poate avea loc nici o venerare, întrucît nu poţi venera decît ceea ce cunoşti. „îs colit Deum, qui eum novit" („Acela l-a venerat pe Dumnezeu care l-a cunoscut") obişnuieşte să spună un exemplu în gramatica latină. Conştiinţa de sine are aici totuşi cel puţin un raport afirmativ faţă de acest obiect, căci tocmai esenţialitatea fiin-ţării-în-sine este gîndirea însăşi şi aceasta este, propriu-zis,. esenţialul conştiinţei-de-sine, aşadar nu este nimic necunoscut, transcendent în el. Ea îşi are propria sa esenţă afirmativ în faţa sa, întrucît această esenţialitate ea o cunoaşte ca fiind totodată esenţialitatea sa, dar ea şi-o reprezintă şi ca obiect, încît ea, această fiinţare-în-sine, această libertate pură o deosebeşte de sine, de această conştiinţă-de-sine, căci aceasta este fiinţare-pentru-sine accidentală, empirică, diferit determinată. Aceasta este determinaţia fundamentală. întrebarea este acum cum poate fi modul-determinat, deoarece sîntem încă în genere pe poziţia religiei naturii şi-n cuprinsul ei pe poziţia pe care forma, modul-determinat al spiritualului este încă forma nemijlocită a spiritualului; are forma unui acesta, a ceva conştient de sine. Aceasta este încă pro- ut~ xima formă pentru acest ceva în sine obiectiv. Acest infinit se raportează pe sine la sine, nu mai este putere care activează numai în afară. Aceasta este

una din determinaţii, cealaltă este aceea conform căreia este înălţat şi al doilea moment, realitatea la nivelul formei infinite, dar acest moment este ulterior şi se r 14 - c. 379

210 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

deosebeşte de primul. înălţarea existenţei la infinitul formei este ştiinţă spirituală, liberă, inteligentă ca atare; aceasta intervine ceva mai tîrziu, aici forma este încă cea nemijlocită şi mai întîi aceea că ea este numai această conştiinţă de sine. Cele două, determinaţia infinitului şi realitatea, fiind, cum am spus, diferite, este necesar şi aici ca şi această formă să constituie o latură specifică a religiei şi ca spiritul să se statornicească pe această treaptă. Această latură este b) Istoriceşte, această religie există ca aceea a lui Foe; ea este religia mongolilor, tibetanilor în nordul şi-n vestul Chinei, apoi a birmanilor şi ceylonezilor, dar unde ceea ce numim aici Foe se numeşte Buăa; ambele sînt echivalente; este religia pe care noi o cunoaştem sub forma religiei lamaice. Deosebirea dintre religia lui Foe şi lamaism este numai superficială. în religia lui Lama această conştiinţă de sine este figura, latura realităţii, un om real viu, dar există mai mulţi astfel de Lama supremi, îndeosebi trei : Dalailama, Lama din sudul Tibetului şi cel din Mongolia rusească, care sînt veneraţi ca zei; Foe şi Buda sînt şii ei astfel de indivizi, numai că ei sînt reprezentaţi ca decedaţi. Dar cum ei sînt indivizi umani, persistă faptul accidental că ei pot fi mai mulţi; astfel, se spune despre Buda că acum este venerat ca Gautama (Godama, mîntuitor al sufletelor) în Birmania şi deci există mai mulţi Lama. Gautama ar fi trăit cam patruzeci de ani înainte de naşterea lui Cristos ; fiind numit 256 mîntuitor al sufletelor, accentul cade deja pe suflet, pe spiritual. Gautama este reprezentat ca venind după Buda, urmînd după avcesta ca o incarnaţie a acestuia şi aşa este el venerat acum. A existat şi printre chinezi deja; o clasă de oameni care aveau preocupări spirituale, care nu aparţineau numai religiei generale a statului lui Tien, ci erau o sectă care se dedica gîn-dirii şi căuta în sine să facă conştiinţa să sesizeze ce este adevărul. Proxima treaptă a acestei prime formaţii a religiei naturii — care constă tocmai în faptul că conştiinţa de sine nemijlocită se ştie pe sine ca ceea ce este suprem, ca ceea ee conduce conform acestui mod nemijlocit — este reîntoarcerea conştiinţei la sine însăşi, este exigenţa că această conştiinţă este în sine însăşi meditativă; este ceea ce pretinde secta lui Tao. Cu aceasta are legătură faptul că aceşti oameni, care se retrag în gînd, în interior, se sprijină pe abstracţia gîndului, aveau, în acelaşi timp, intenţia să devină fiinţe pentru sine pure, nemuritoare, în parte fiindcă în primul rînd erau iniţiaţi, îri SECT. I. I. RELIGIA MAGIEI 211

parte fiindcă, atingîndu-şi ţinta, adică măiestria, se considerau pe ei înşişi ca fiinţe superioare şi pe planul existenţei, al realităţii. Această îndreptare spre interior, care constituia trecerea la a doua formă, la Tao, la gîndirea abstractizatoare pură, o găsim aşadar deja în antichitate la chinezi. înnoirea, ameliorarea doctrinei Tao se produce într-o epocă ulterioară, înnoire atribuită cu deosebire lui Lao-ţe, un înţelept ceva mai bătrîn, dar contemporan cu Confucius şi cu Pitagora. Confucius nu este un filozof speculativ, el a elaborat o învăţătură exclusiv etică. Thien această putere universală a naturii, care este realitate prin puterea împăratului, are legătură cu relaţii de natură morală, şi această latură morală a fost cu precădere dezvoltată de Confucius. La secta lui Tao, începutul este trecerea la gînd, în elementul pur; dar astfel nu s-a întemeiat nici o religie superioară, spirituală: determinaţiile lui Tao rămîn abstracţii 257 complete, iar viaţa, conştiinţa, spiritualul nu aparţin aşa-zis lui Tao însuşi, ci' ţin încă de omul nemijlocit Lao-ţe, apoi a apărut şi el ca un sin sau ca Buăa. Cei ce aparţin sectei lui Tao spun despre

Lao-ţe că el a apărut ca Buda. Pentru noi,' Dumnezeu este universalul, dar determinat în sine, Dumnezeu este spirit, existenţa sa este spiritualitatea. Aici, realitatea, viaţa lui Tao, este încă conştiinţa reală, nemijlocită că fără îndoială el este un mort ca Lao-ţe, dar există viu şi real transformat în alte forme, în preoţii săi. ' întocmai cum thien, acest Unul care domneşte, este numai această bază abstractă, iar împăratul, realitatea acestei baze,, este cel ce propriu-zis domneşte, tot aşa este cazul cu reprezentarea raţiunii, aceasta fiind de asemenea baza abstractă care îşi are realitatea numai în omul real. Universalul fiind numai baza abstractă, omul rămîne în el fără interior propriu-zis imanent şi plin, el nu are în sine punct de sprijin. El are acest punct de sprijin în sine cînd apare libertatea, raţionalitatea, cînd el este conştiinţă de a fi liber şi cînd această libertate se dezvoltă ca raţiune. Această conştiinţă dezvoltată dă principii absolute, prescrie obligaţii, iar omul care este conştient în conştiinţa sa morală, în libertatea sa, de aceste determinaţii absolute, cînd acestea sînt în el determinaţii imanente, abia acest om are în sine,. în conştiinţa sa morală, sprijin şi consistenţă. Numai 212 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECT. I. I. RELIGIA MAGIEI 213

întru cit omul ştie despre Dumnezeu ca spirit şi despre deter-minaţiile spiritului, aceste determinaţii divine sînt în genere determinaţii esenţiale, absolute ale raţionalităţii a ceea ce este în el obligaţie şi îi este, în ce-l priveşte, imanent. S58 Acolo unde universalul este în general numai această bază abstractă, omul nu are în sine interioritate imanentă, determinată: de aceea, tot ce este exterior e pentru el ceva interior; orice exterior are pentru el semnificaţie, raportare la el, şi anume, raportare practică. Sub raport general, acest exterior este organizaţia statală, faptul de a fi guvernat din afară. De această religie nu este legată nici o moralitate, nici o raţionalitate imanentă datorită căreia omul ar avea valoare, demnitate. Tot ce are vreo raportare la el este pentru el o putere, fiindcă în raţionalitatea sa, în moralitatea sa el nu are putere. De aci provine acea nedeterminabilă dependenţă de orice exte* xior, această supremă şi cea mai accidentală superstiţie. Chinezii sînt cel mai superstiţios popor, în veşnică teamă şi îngrijorare în faţa a orice, deoarece tot ce este exterior are o semnificaţie, este o putere pentru ei, care poate face uz de forţă împotriva lor, îi poate afecta. Mai ales profeţia este la ea acasă în China; în fiecare localitate există mulţime de oameni care se îndeletnicesc cu profeţia. A găsi locul potrivit pentru mormîntul lor, localitatea, poziţia în spaţiu, iată probleme cu care ei au de-a face toată viaţa. Cînd, clădind o casă, «e găseşte alături o altă casă şi frontul ei face un unghi cu frontul acesteia din urmă, sînt instituite în prealabil tot felul de ceremonii etc. Forma care are legătură cu această formă a interiorizării, interiorizare încă cu totul abstractă şi nedespărţită de personalitatea nemijlocită, este fiinţarea-în-sine mai determinată, mai intensivă, în sensul că puterea supremă, absolutul, puterea absolută, nu este concepută în acest mod-nemijlocit-dea-fi al conştiinţei de sine, ci ca o fiinţă, ca substanţă, dar care în acelaşi timp îşi mai păstrează acest mod-nemijloeit, încît există în unul dintre aceşti indivizi sau în mai mulţi, substanţă care cu existenţa ei în aceşti indivizi este puterea, domnia, 259 creaţia şi susţinerea lumii, a naturii şi a tuturor lucrurilor, e puterea absolută. Buda este şi la inzi una din incarnările divine; este şi el o persoană istorică, cum e şi Foe. Aceştia sînt persoane istorice care au murit, dar [credincioşii] îşi închipuie în acelaşi timp că ei sînt prezenţi şi eficienţi în imaginile lor, precum şi în preoţii lor. Religia Lama susţine că unii dintre aceşti oameni sînt însuşi Dumnezeu, că ei sînt substanţe vii fiind şi prezenţi aici. In sine, nu este de loc contradictoriu că un individ, aici Dalai-lama, este ştiut ca putere absolută a substanţei; desigur, el este muritor, ca alţii, dar totuşi spiritul este în el prezent; în afară de

aceasta, el nu are nici o putere extraordinară în sine, dar în el este puterea substanţei, acest ceva nemijlocit şi inconştient, atotpătrunzător şi nemijlocit prezent. Acestea au legătură foarte strînsă cu cele precedente. Aici întîlnim substanţialitatea aceasta potrivit căreia absolutul este ceea-ce-fiinţeazăîn-sine, e această unică substanţă, dar care nu este concepută, ca la Spinoza, numai ca o substanţă pentru gînd şi în gînd, ci are totodată şi existenţa în prezent. Această prezenţă concepută ca sensibilă într-un om este o trăsătură principală. Există trei Lama supremi : primul, Dalailama, se află în Lassa, la nord de Himalaia, localitate în care încă n-au pătruns europenii, căci acest oraş aparţine deja teritoriului chinez. Apoi, mai este un al doilea Lama, în Micul-Tibet, în Tişu-Lombu, în regiunea Napul. Avem o descriere a trimisului englez Turner despre acest Lama. Acesta era un copil de doi pînă la trei ani, al cărui predecesor murise într-o călătorie la Peking, unde fusese chemat de împăratul chinez : anume, cînd moare Dalailama, Dumnezeu îşi retrage pentru o clipă prezenţa sa în mijlocul oamenilor, dar el reapare îndată într-o altă figură omenească şi trebuie doar numai găsit din nou, întrucît el 260 poate fi cunoscut după anume semne. în chestiuni de guvernare, locul acestui copil îl deţine un regent, ministru al precedentului Dalailama, numit paharnic al acestuia. în sfîrşit, în Mongolia trăieşte un al treilea Lama. Aceşti Lama sînt veneraţi şi de inzi. în general, religia lamaică este răspîndită în toată Asia Centrală. c) CULTUL

în ce priveşte caracterul popoarelor care aparţin acestei religii, substanţialitatea aceasta conţine înălţarea deasupra conştiinţei nemijlocite, singulare aşa cum aceasta se înfăţi214 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

şează încă pe sine în magie, unde conştiinţa singulară este încă puterea, unde dorinţa, brutalitatea slut încă neînfrînte. 1. Pe această treaptă, Unicul, ceea ce este suprem, este sesizat ca acest substanţial : în această rapidă nemijlocit înălţare deasupra dorinţei, deasupra voinţei singulare, deasupra* sălbăticiei, aceasta este cufundarea în această inter ioritate,. unitate. Imaginea lui Buda este în această poziţie gînditoare,. picioarele şi braţele sînt aşezate unele peste altele astfel încît unul din degetele cele mari ale picioarelor intră în gură — această reîntoarcere în sine, această absorbire în sine însuşi l Caracterul popoarelor acestei religii este acela al calmului, al blîndeţii, al ascultării, care este deasupra sălbăticiei, a dorinţei. La aceste popoare iau naştere mari asociaţii religioase, ele trăiesc în comunitate, în liniştea spiritului, în preocupări calme, liniştite. Ca scop suprem al omului este explicit indicat ca acesta să ajungă în sine la această linişte pură. întrucît* această linişte este preconizată şi ca principiu — astfel îndeosebi în religia lui Foe —, ultima, suprema poziţie este neantul, nefiinţa. Din neant a luat naştere totul, în neant se reîntoarce totul. Aceasta este baza absolută, nedeterminatul, nimicirea a. tot ce este particular; toate existenţele particulare, toate realităţile sînt numai forme, şi numai neantul are independenţă 2M veritabilă, orice altă realitate nu are independenţă : ea este numai ceva accidental, numai formă indiferentă. Pentru om, această stare de nimicire este aşadar de asemenea cea mai înaltă: să te scufunzi în acest neant, care este pacea eternă, nimicul în genere, substanţialul în care încetează, toate determinaţiile; nu există aci virtute, voinţă, inteligenţă, toate determinaţiile naturalităţii şi ale spiritului au dispărut. Prin neîncetată scufundare în sine şi meditaţie, omul trebuie să devină egal acestui principiu, trebuie să fie fără pasiuni, fără înclinaţii, fără acţiuni şi să ajungă în starea de a nu voi nimic şi de a nu face nimic. Aici nu se vorbeşte nimic de virtute, de viciu, de conciliere, de nemurire; sfinţenia omului constă în faptul că în această, nimicire, în această tăcere el se uneşte cu Dumnezeu, cu neantul, cu absolutul. încetarea oricărei agitaţii a corpului, a oricărei mişcări a sufletului sînt ceea ce este suprem. Cînd a fost atinsă această treaptă, omul n-are să se mai teamă de migraţii după moarte, căci este identic acum cu Dumnezeu. Aici este SECŢ. I. 1. RELIGIA MAGIEI 215

exprimat momentul teoretic că omul este ceva substanţial, este pentru sine. Practicul constă în

faptul că el vrea : cînd vrea, ceea ce există este obiect pentru el, obiect pe care el îl transformă, căruia el îi imprimă forma sa. Valoarea practică a sentimentului religios se determină după conţinutul a ceea ce este considerat ca adevăr. în această religie există cel puţin această valoare în sensul că neantul, această unitate, puritate, este absolut independent de conştiinţă, că determinarea lui nu este aceea de a lucra împotriva a ceea ce este obiectiv, de a-l forma, ci de a-i oferi şi produce în el această linişte. Absolutul este acesta : omul trebuie să facă din sine neant. Valoarea „62 omului constă în faptul că conştiinţa sa de sine se află în relaţie afirmativă cu sus-menţionata substanţialitate teoretică — contrarul relaţiei care, fiindcă obiectul nu are determinare pentru ea, este numai de natură negativă, şi tocmai de aceea e numai afirmativă ca raportare a subiectului la propria sa interioritate, care este puterea de a converti orice obiectivitate în ceva negativ—, adică afirmativ numai în vanitatea sa. Susamintita dispoziţie sufletească liniştită, blîndă are în cult pentru moment în primul rînd conştiinţa unei astfel de linişti eterne ca conştiinţă a fiinţei esenţiale divine, iar restului vieţii acest mod-determinat-de-a-fi îi dă tonul şi caracterul; dar conştiinţa de sine are şi libertate să facă din întreaga sa viaţă o stare permanentă de linişte şi de contemplare îndreptate de existenţă; iar această retragere reală din exterioritatea nevoilor şi acţiunilor vieţii în interiorul liniştit şi astfel unirea cu această substanţialitate teoretică trebuie să fie considerată ca suprema împlinire sau perfecţiune. O reprezentare mai adecvată a acestor determinaţii generale ne pune la îndemînă ceea ce se relatează despre determinaţiile indicate ca esenţă a unui astfel de Dumnezeu al lor de către adoratorii lui Foe sau Buda, ori şi Foe şi Buda, precum şi de adoratorii cutărui şi cutărui şef lamaic. Mai trebuie să fie reţinute două determinaţii care decurg din ceea ce a fost arătat, determinaţii dintre care una se referă la figura zeului, iar cealaltă la natura exterioară a conştiinţei de sine subiective. Totuşi, în ce le priveşte pe amîndouă trebuie să rămînem la determinantele fundamentale generale, căci mai departe ele decurg ca atare din arătata determinaţie a naturii divine; fiindcă însăşi aceasta se opreşte încă cu totul la abstracţia nedezvoltată a calmei, lipsitei,de determinare fiinţări-înSECŢ. I. I- RELIGIA MAGIEI 217 216 PART. A II-A. RKLIGIA DETERMINATA

sine-însuşi. Din această cauza orice formare mai departe şi reprezentare sînt date pradă acciăentalităţii, parte empiric-263 istorice, parte închipuite. Amănuntele mai neelaborate în privinţa aceasta aparţin unei descrieri de nenumărate şi încurcate închipuiri despre întîmplări şi destine ale acelor divinităţi şi despre prietenii şi elevii lor, precum şi amplelor ceremonii şi obiceiuri ale cultului exterior, un material care, cît priveşte conţinutul lui, nu prezintă mare interes şi nici vreo altă valoare şi care, pentru motivul arătat, nu prezintă interes pentru concept. Ceea ce este esenţial e că omul trebuie să se comporte în sufletul său în felul acesta negativ, să se apere numai, nu împotriva exteriorului, ci împotriva sa însuşi. Budiştii numesc stareaaceasta niban ; aici omul nu este greu, nu mai e supus gravitaţiei, bolii, bătrîneţii, morţii; el trebuie considerat ca Dumnezeu însuşi, a devenit Buda. Cultul principal al omului constă în a se uni cu acest neant, în a se libera de orice conştiinţă, de orice pasiune. La prima vedere trebuie să uimească faptul că omul îl gîndeşte pe Dumnezeu ca neant; aceasta trebuie să apară ca. cea mai mare curiozitate. Dar, considerată mai de aproape,, această determinare înseamnă că Dumnezeu nu este absolut nimic determinat, este nedeterminatul; nu există nici un fel de mod determinat care să-i revie lui Dumnezeu, el este infinitul ; aceasta este echivalent cu: Dumnezeu este negaţia a. tot ce e particular. Dacă considerăm formele, curente în zilele noastre potrivit cărora : Dumnezeu este infinitul,

esenţa, esenţa pură, simplă,, esenţa esenţelor şi numai esenţa, vedem că acestea sînt, fie total, fie aproape echivalente cu [aserţiunea] că Dumnezeu este neantul. însă aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu este [există], ci că el este vidul, că acest vid este Dumnezeu. Aşadar, menţionatul mod modern [de exprimare] este numai o expresie mai atenuată pentru : Dumnezeu este neantul. Aceasta este o treaptă determinată, necesară: Dumnezeu este M nedeterminatul, modul-nedeterminat în care este suprimat, în care a dispărut acest prim fel al modului-nemijlocit. 2. Cu neantul, cu această reprezentare are legătură faptul că cultul constă în a te transpune în această abstracţie, în această singurătate deplină, în acest vid, în această renunţare, în neant. Cînd omul a realizat acest lucru, el nu poate fi deosebit de Dumnezeu, este etern, e identic cu Dumnezeu. Apare aici esenţial reprezentarea metempsihozei în doctrina lui Foe-Buda. Această poziţie este, propriu-zis, superioară aceleia pe , care aderenţii lui Tao trebuie să se facă sini nemuritori. Indicînd aceasta ca menire supremă a omului, realizată prin meditaţie, prin retragere în sine, nu se spune că sufletul în sine, persistînd ca atare, este esenţial, că spiritul e nemuritor, ci numai că omul abia prin această abstracţie, prin această înălţare se face pe sine nemuritor, şi trebuie să se facă. Gîndul nemuririi rezidă în faptul că omul este gînditor, că în libertatea sa el este la sine însuşi, astfel el este absolut independent, un altul nu poate invada în libertatea sa, el se raportează numai la sine însuşi, altul nu se poate impune în el. Această egalitate ■cu mine însumi, eul, acest ceva este la sine însuşi, acest ceva cu adevărat infinit este nemuritor, nu e supus nici unei schimbări, este însuşi neschimbătorul, e ceea ce fiinţează numai în sine, ceea ce se mişcă numai în sine. Bul nu este repaus mort, ci mişcare, dar mişcare ce nu înseamnă schimbare, ci e liniştea eternă, •claritatea veşnică în sine însuşi. Dumnezeu ştiut ca ceea ce este esenţialul, gîndit în esen-ţialitatea sa, fiinţarea-în-sine, fiinţarea la sine fiind adevărata •determinaţie, această fiinţare-în-sine, această esenţialitate, raportată la subiect, este ştiută ca natura subiectului, care e spiritul în sine. Această esenţialitate îi revine şi subiectului, sufletului, acesta este cunoscut ca nemuritor, ca unul ce există pur zts în sine, avînd în sine acest fel de a fi pur în sine, dar în sens propriu neexistînd încă în această puritate, adică încă neexis-tînd ca spiritualitate, ci de această esenţialitate este încă legat faptul că modul existenţei este încă mod-nemijlocit sensibil, care e însă numai accidental. Aşadar nemurire înseamnă că sufletul care fiinţează la sine ea esenţial este totodată şi existent. Esenţa fără existenţă este o simplă abstracţie; esenţialitatea, conceptul trebuie să fie gîndite ca existente; prin urmare, realizarea ţine şi ea de esenţialitate, însă forma acestei realizări este încă existenţa sensibilă, modul-nemijlocit sensibil. Metempsihoză înseamnă tocmai că sufletul mai durează după moarte, dar într-un alt mod sensibil. Sufletul fiind conceput abstract ca fiinţare-în-vsine, cum e conceput Dumnezeu, această creaţie este indiferentă, spiritul nu e ştiut cunoscut ca ceva concret, el este numai «senţialitats abstractă, iar existenţa fenomenului este numai 218 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. I. RELIGIA MAGIEI 219

forma nemijlocită, sensibilă. Faptul că omul trece în această figură este apoi adus şi în legătură cu moralitatea, cu meritul. Dar cînd omul a ajuns la această nimicire a lui însuşi, la această abstracţie, el este scutit de metempsihoză de adoptare a acestei existenţe, a acestei înlănţuiri de această formă exterioară, sensibilă. 3. Dumnezeu, deşi conceput ca neant, ca esenţă în general, este totuşi ştiut ca acest om nemijlocit, ca Foe, Buda, Balailama. Faptul că un om cu toate nevoile lui sensibile este privit ca Dumnezeu, ca acela care creează etern lumea şi o menţine, această identificare ne poate apărea nouă ca cea mai respingătoare, mai revoltătoare, mai de necrezut. Un Dalailama

trăieşte cu această reprezentare despre sine şi este de alţii venerat ca atare. Această reprezentare trebuie înţeleasă, iar înţelegînd-o 266 o justificăm, arătînd temeiul ei, raţionalul ei, locul ei în raţiune, însă este nevoie să-i recunoaştem şi insuficienţa. Trebuie să recunoaştem cînd e vorba de religii că în ele există nu numai lucruri lipsite de sens, iraţionale; mai important este să cunoşti adevărul, să cunoşti legătura lui cu raţiunea, şi acest lucru e mai greu decît să declari că ceva este lipsit de sens. Această fiinţare-în-sine este treapta esenţială, în sensul că de la singularitatea nemijlocită, empirică se face înaintarea la determinarea esenţei, a esenţialităţii, la conştiinţa despre substanţă, despre o putere substanţială care guvernează lumea,, face să ia naştere şi să devină totul potrivit unor legături raţionale, întrucît această putere este substanţială, fiinţează în sine, ea este ceva ce acţionează fără conştiinţă; tocmai prin aceasta ea este eficacitate nedivizată, are determinaţia universalităţii în ea, e puterea universală. Pentru a ne lămuri asupra acestui lucru, trebuie să ne referim la activitatea naturii, la spiritul naturii, la sufletul naturii: în acest caz nu credem că. spiritul naturii e spirit conştient, prin spiritul naturii nu înţelegem nimic conştient. Legile naturii proprii plantelor,, animalelor, organismului lor şi activităţii lor sînt ceva inconştient ; aceste legi sînt substanţialul lor, natura lor, conceptul lor; aceasta sînt ele în sine, aceasta este raţiunea ce le este imanentă dar inconştient. Omul este spirit şi spiritul său se determină pe sine ca suflet, ca această unitate a ceea ce e viu. Această viaţă a sa,. care în desfăşurarea organismului său este numai una pătrunzînd totul, susţinîndu-l, această activitate există în om atîta timp cît trăieşte, fără ca el să ştie de ea sau s-o vrea; şi totuşi sufletul său viu este cauza, lucrul originar, substanţa care dă naştere acestui fapt. Omul, tocmai acest suflet viu, nu ştie nimic despre aceasta, nu doreşte această circulaţie a sîngelui, nu-i prescrie nimic; cu toate acestea el face acest lucru, care e acţiunea sa, omul este putere activă, eficientă a ceea ce se întîmplă în organismul său . Această raţionalitate care acţio- 267 nează fără conştiinţă sau această activitate inconştient raţională este, la antici, aceea a lui vou? care guvernează lumea, al lui Anaxagora. Nou? nu este raţiunea conştientă. în filozofia mai nouă această activitate raţională a fost numită şi intuire, mai ales Schelling [a numit-o aşa]; Dumnezeu este inteligenţă intuitivă. Dumnezeu, inteligenţa, raţiunea ca intuitivă este crearea eternă a naturii, este ceea ce se cheamă conservare a naturii, căci crearea şi conservarea nu sînt separabile. în intuirea finită, noi sîntem cufundaţi în obiecte, acestea ne umplu... Aceasta este treapta cea mai de jos a conştiinţei, această conştiinţă în obiecte; a reflecta asupra lor, a ajunge la reprezentări, a dezvolta din sine puncte de vedere, a observa aceste determinaţii la aceste obiecte, a judeca — toate acestea nu mai înseamnă intuire ca atare. Prin urmare, această poziţie este aceea a substanţialităţii sau a intuirii. Această poziţie este ceea ce trebuie să se înţeleagă prin poziţia panteismului în sensul just al acestuia, această ştiinţă orientală, conştiinţă, gîndire despre această unitate absolută, despre substanţa absolută şi despre activitatea acestei substanţe în sine — activitate în care tot ce este particular, singular e numai ceva trecător, evanescent, nu posedă adevărată independenţă. Acest mod de reprezentare oriental este opus celui occidental, unde omul descinde ca soarele în sine, în subiectivitatea sa: aici singularitatea este determinaţie principală, singularul «ste ceea ce e de sine stătător. După cum în modul de reprezentare oriental universalul este ceea ce e cu adevărat de sine stătător, în această conştiinţă [occidentală], dimpotrivă, se află deasupra singularitatea lucrurilor şi a oamenilor; ba, reprezentarea occidentală poate merge aşa de departe, încît să afirme că lucrurile finite sînt de sine stătătoare, adică absolute. Termenul „panteism" are ambiguitatea pe care o are în general universalitatea. "Ev xocl nxv înseamnă unicul Tot, tota- 2 220 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECT. I. I. RELIGIA MAGIEI 221

litatea care rămîne absolut Una, dar II av înseamnă şi toate, şi astfel se întîmplă că acest

termen se transformă în reprezentare necugetată, proastă, nefilozofică. Astfel, prin panteism se înţelege că toate sînt Dumnezeu şi nu că Totalitatea este Dumnezeu : căci atunci cînd Dumnezeu este Totalitatea, este [există] numai Un Dumnezeu; în Totalitate sînt absorbite lucrurile singulare, sînt numai umbre, scheme : ele vin şi se duc, fiinţa lor e tocmai aceea de a dispărea. însă, în sus-menţionatul prim înţeles i se pretinde filozofiei să fie panteism. Aşa vorbesc mai cu seamă teologii. Tocmai aceasta este ambiguitatea universalităţii: dacă o luăm pe aceasta în sensul universalităţii proprii reflexiei, ea este totalitatea care este mai întîi reprezentată în felul că singularitatea rămîne de sine stătătoare. Dar universalitatea gîn-dirii, universalitatea substanţială este unitate cu sine în care orice singular particular este numai ceva de natură ideală, nu are fiinţă veritabilă. Această substanţialitate începe, pe de o parte, aici. Substanţialitatea aceasta este determinaţia fundamentală, dar şi numai determinaţia fundamentală a ştiinţei noastre despre Dumnezeu — temeiul nu este încă cel adevărat. Dumnezeu este puterea absolută, trebuie să spunem numai: puterea; tot ceea ce-şi îngăduie să spună despre sine că este [există], că posedă realitate este numai un moment al Dumnezeului absolut, al puterii absolute ; numai Dumnezeu [există], numai Dumnezeu este unica realitate veritabilă. Această concepţie stă şi-n religia noastră la baza reprezentării lui Dumnezeu. Atotprezenţa lui Dumnezeu, cînd nu e cuvînt gol, exprimă substanţialitatea, aceasta stă la bază aici. însă aceste expresii profunde ale religiei sînt trăncănite mai departe de către obtuzitate numai în memorie; astfel, lucrul 269 nu e luat în serios. Cum li se atribuie lucrurilor finite fiinţare adevărată, cum lucrurile sînt de sine stătătoare şi Dumnezeu este exclus din ele, Dumnezeu nu este atotprezent, căci atunci cînd Dumnezeu este atotprezent, spunea totodată că el este real. Aşadar el nu este real lîngă lucruri, în pori, asemenea Dumnezeului lui Epicur, ci în lucruri: însă în lucrurile unde Dumnezeu este real lucrurile nu sînt reale. Aceasta este idealitatea lucrurilor, dar lucrurile sînt conservate în chip de neînvins, realitate de neînvins în această gîndire slabă. Universalitatea trebuie să aibă adevăr pentru spirit, pentru suflet, pentru gînd,. acesta trebuie să manifeste interes faţă de ea. Dumnezeu este subzistarea tuturor lucrurilor. Panteismul este un termen prost, fiindcă el face posibilă neînţelegerea care constă în faptul că uav este luat în sensul de „toate" şi nu cu sensul de universalitate. Filozofie a, substanţialităţii şi nu a panteismului a fost cea spinozistă. în toate religiile superioare, şi cu deosebire în cea creştină, Dumnezeu este substanţa una şi absolută, însă în acelaşi timp el este şi subiect; şi aceasta este plusul. Cum omul are personalitate, apare în Dumnezeu determinaţia subiectivităţii, a personalităţii, a spiritului, a spiritului absolut. Aceasta este o determinaţie superioară, dar spiritul rămîne totuşi substanţă, care este, cu toate acestea, una. Această substanţă abstractă, care e ceea ce este ultim în filozofia lui Spinoza, această substanţă gîndită, care este numai pentru gîndire, nu poate fi conţinut al unei religii populare, nu poate fi credinţă a unui spirit concret. Spiritul este concret; numai gîndirea abstractă este aceea care rămîne înăuntrul unui astfel de mod-determinat unilateral, cum e substanţa. Spiritul concret suplineşte lipsa şi această lipsă este că lipseşte subiectivitatea, adică spiritualitatea; dar aici, pe treapta religiei naturii, această spiritualitate încă nu există ca atare, încă nu e spiritualitate gîndită, universală, ci este spiritualitate sensibilă, nemijlocită; aici ea este un om, ca spiritualitate sen-27 sibilă, exterioară, nemijlocită; aşadar ea există în spiritualitatea unui acest om. Acum, dacă acest om ni se înfăţişează con-trastînd cu această substanţă, substanţă universală în sine, trebuie să ne amintim că omul ca substanţialitate vie este în general această realitate substanţială în sine, realitate determinată de corporalitatea lui; trebuie să ne putem da seama că această natură vie este în chip substanţial viaţă în el. Această poziţie conţine substanţialitatea universală în formă reală.

Aici avem reprezentarea că un om în meditaţiile sale, în ocuparea cu sine însuşi, în adîncirea sa în sine însuşi este substanţă universală, este atare nu numai în natura vie a lui, ci în cufundarea sa în sine, în centrul lui vouţ instituit ca centru, însă astfel încît vouţ nu devine conştient de sine în ce priveşte menirea, dezvoltarea sa. Această substanţialitate a lui vouţ, această cufundare reprezentată într-un individ, nu este meditaţia unui rege care are în faţa conştiinţei sale administrarea ţării sale, ei este gîn222 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

dul că această adîncire în sine ca gîndire abstractă este în sine substanţialitatea activă [eficientă], e crearea şi conservarea lumii. Aceasta este poziţia religiei budiste şi lamaice. Nu aduce lucrului nici un prejudiciu faptul că şi [sus-menţionaţii] Lama sînt conducători de astfel de asociaţii care se dedică unei vieţi retrase, faptul că aceşti Lama se bucură de o cinstire asemănătoare aceleia care i se arată lui Dalailama, faptul că există mai mulţi Dalailama. Figura subiectivă aici nu este încă exclusivă; abia în întrepătrunderea spiritualităţii substanţialităţii, a subiectivităţii cu substanţa este Dumnezeu în chip esenţial Unul: în felul acesta substanţa este, fără îndoială, Una, dar subiectivitatea, aceste formaţii, sînţ mai multe, şi rezidă nemijlocit în ele faptul că sînt mai multe, căci această formare este ea însă-271 şi, în raport cu substanţialitatea, reprezentată, desigur, ca ceva esenţial şi totuşi în acelaşi timp şi ca ceva accidental. Căci opoziţia, contradicţia apare numai în conştiinţă, în voinţă, în felul de a vedea particular — de aceea nu pot exista mai mulţi regenţi într-o ţară —f însă această activitate, deşi pentru existenţa sa posedă formă, formă spirituală, totuşi este numai activitate a substanţei, nu ca activitate conştientă, ca voinţă conştientă. Există o deosebire între budism şi lamaism. Ele au comun «eea ce a fost indicat [mai sus], şi cei ce-i venerează pe Poe şi pe Buda îl venerează şi pe Dalailama. Totuşi primul este venerat mai mult sub forma unuia care a decedat, dar care e prezent şi printre aderenţii săi. Se povesteşte astfel şi despre Foe că s-ar fi reincarnat de opt mii de ori, că ar fi fost prezent în existenţa reală a unui om. Magia ca relaţie de putere este esenţial practică, căci puterea este [exista] numai ca manifestare a nulităţii sale ca ceva pus în chip neesenţial. Trecînd la ceea ce este teoretic, omul ştie despre ceea ce este esenţial ca atare; ajuns la această intuire, el se ştie pe sine ca fiinţă care gîndeşte, se ştie pe sine ca un astfel de ce teoretic, ferm, durabil, substanţial, iar nemurirea sufletului începe aici într-o următoare determinare ; ca fiinţă gînditoare, el are conştiinţa eternităţii sale, a interiorului său neschimbător, invariabil. Tonul fundamental al caracterului este blîndeţea, calmul, şi astfel iau deci naştere mari corpuri preoţeşti şi mănăstiri care trăiesc în eontemplaSECŢ. I. I. RELIGIA MAGIEI 223

rea liniştită a eternului, fără să participe la interesele şi treburile lumeşti. Dar, întrucît forma acestui etern, această subiectivitate veşnică este încă figură nemijlocită, întrucît gîndirea încă nu s-a determinat pe sine ca spirit şi ca reprezentare a spiritului — spiritul este ceea ce dezvoltă —, eternul nu are încă 272 aici determinaţie în sine, el încă nu este spiritual, e încă nemijlocit, este deci corporal, e formă sensibilă. Aceasta este şi ea accidentală, e figură umană ori animală. Om, animal, întreaga lume a celor vii devine haina pestriţă a interiorităţii incolore. Căci este o determinare superioară aceea prin care figura este adecvată modului determinat al conţinutului; fiinţarea-în-sine, veşnicul nu are încă conţinut, deci nu are criteriu pentru figură şi, prin urmare, încă nu poate fi vorba ca figura să corespundă moduluideterminat interior. Spiritul poate avea numai o figură şi aceasta este omul, apariţia sensibilă a spiritului; dar îndată ce interiorul nu este determinat ca spirit, figura este accidentală, indiferentă. Viaţa veşnică a creştinului este însuşi spiritul lui Dumnezeu, iar spiritul lui Dumnezeu este tocmai aceasta: a avea conştiinţa de sine ca şi conştiinţă de sine a spiritului

divin. Pe această treaptă, dimpotrivă, fiinţarea-în-sine este încă lipsită de determinaţii, nu e încă spirit. Fiinţarea-în-sine este fiinţare-în-sine nemijlocită. Aici indiferenţa figurii se extinde şi asupra eternului obiectiv. Buda există în mai multe forme, tot aşa şi Lama; îndată ce moare un Lama, se naşte altul, încît esenţa este aceeaşi în ambii; moartea nu înseamnă întrerupere în privinţa esenţei substanţiale. Această trecere este accidentală şi de o varietate infinită, e în parte primitivă şi aventuroasă. Această religie este cea mai răspîndită şi cea care are cei mai mulţi adepţi; aderenţii ei sînt mai numeroşi decît aceia ai mahomedanismului, care la rîndul lui numără mai mulţi aderenţi decît religia creştină. întocmai ca în religia mahomedană, în budism un veşnic simplu constituie intuiţia fundamentală şi determinaţia interiorului, iar acest mod-determinat este cu deosebire acela al figurii umane reprezentată în parte trăind în prezent, în parte ca una care a trăit mai demult. Este fapt istoric că această religie apare ceva mai tîrziu decît forma în care puterea este elementul dominant. Misionarii 37a francezi au tradus o decizie a împăratului Hia-king prin care acesta desfiinţează multe mănăstiri, fiindcă cei ce trăiau acolo •224 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

nu lucrau pămîntul şi nu plăteau nici o dare : aici, spune împăratul la începutul deciziei, sub cele trei vestite dinastii ale noastre, nu s-a auzit vorbindu-se de secta lui Foe, abia înce-pînd cu dinastia lui Hong a apărut această sectă. Este nevoie acum să fie date indicaţii mai apropiate pentru a recunoaşte în ele trăsăturile conceptului. Dogma deja menţionată a migraţiunii sufletului [a metempsihozei] este cauza, originea mulţimii nemărginite de idoli, de imagini venerate pretutindeni unde domneşte Foe. Animale cu patru picioare, păsări, animale tîrîtoare, cu un cuvînt cele mai inferioare formaţii animale au temple şi sînt venerate, fiindcă zeul în renaşterile sale locuieşte în fiecare, şi orice corp animalic poate fi locuit de sufletul omului. Principiul religiei lui Foe este, cum am spus, că neantul este principiul, începutul şi sfîrşitul a toate; primii noştri părinţi au luat naştere din el şi s-au reîntors în el, şi numai forna constituie calitatea, deosebirea. Tot astfel putem spune că din metal pot lua naştere animale şi oameni, determinaţia fundamentală este acelaşi mod, e nevoie să se adauge la acesta numai calităţi diverse. Oricît de diferiţi ar fi oamenii şi de diferite lucrurile, există numai un singur principiu din care iau naştere şi-n care se reîntorc, acest principiu este neantul. Cînd e vorba de raportul omului faţă de acest principiu, ceea ce importă este faptul că, pentru a fi fericit, omul trebuie să se străduiască să devină egal acestui principiu prin speculaţie continuă, prin meditaţie, reflectare asupra sa, iar sfinţenia omului 74 este unirea sa, în această tăcere, cu Dumnezeu. Vocile sonore ale vieţii lumeşti trebuie să amuţească; tăcerea mormîntului este elementul eternităţii şi al sfinţeniei. în încetarea oricărei mişcări, a oricărei vibraţii a corpului, a oricărei mişcări a sufletului, iată în ce constă fericirea !, iar cînd omul a ajuns la acest grad de perfecţionare, nu mai există schimbare, sufletul său nu mai are să se teamă de nici o migraţiune, căci el este identic cu zeul Foe. Aici este exprimat şi ajuns să fie intuit momentul pur teoretic. întrucît în viaţa sa omul nu a ajuns la această fericire prin renunţare, prin cufundare în sine, această fericire este, fără îndoială, în el, deoarece spiritul său este această fiinţă în sine, însă el are încă nevoie de durată, el nu e supus schimbării, are însă nevoie de ceea ce e corporal, şi astfel ia naşte-ie reprezentarea metempsihozei. Acum, aici reapare magia, mijSECT. I. I. RELIGIA MAGIEI

225

locirea preoţilor care sînt în acelaşi timp ceea ce este superior şi putere asupra formaţiilor pe care le adoptă omul; astfel, se asociază cu această reprezentare iarăşi latura puterii şi a magiei. Adepţii religiei lui Foe sînt în această privinţă foarte superstiţioşi. Ei cred că omul trece în

toate formele posibile şi că preoţii sînt stăpînii care trăiesc în ceea ce e suprasensibil, ai formei pe care trebuie s-o ia sufletul, şi care de aceea sînt în stare să-i scape pe credincioşi de [a se încorpora în] figuri nefaste. Un misionar povesteşte o istorie despre un chinez muribund care a trimis să-l cheme şi i-a spus că un bonz (aceştia sînt preoţii, cei-ce-ştiu, lor le este cunoscut ceea ce se petrece în lumea cealaltă) i-a spus că, întocmai cum el se află acum în serviciul împăratului, aşa va rămînea şi după moartea sa, sufletul său va trece într-un cal al poştei imperiale, iar el să lucreze cu credinţă în această slujbă a sa, să nu lovească, să nu muşte, să nu se împiedice şi să se mulţumească cu nutreţ puţin. Migraţiunea sufletelor se întemeiază pe reprezentarea fiinţării-în-sine a spiritului care este înălţat deasupra schim- 275 bării şi de aceasta se leagă apoi magia. Buda este încă universalul, binele, Gautama, el este potrivit figurii sale actuale, prezente, figură în care domneşte. Cam tot aşa este reprezentarea celor numiţi Lama. Fiecare conducător al unei mănăstiri se cheamă Lama; totuşi cei mai eminenţi sînt numai trei. Englezi care au făcut cunoştinţă cu Dalailama au cea mai mare stimă pentru el; principala trăsătură de caracter a lui este calmul, blîndeţea, la care se adaugă puterea de judecată şi o fire cu totul nobilă. Popoarele îl venerează privindu-l în frumoasa lumină a faptului că el trăieşte în contemplaţie pură, iar aceasta este substanţialul, e ceea ce ele venerează ca etern, eternul absolut. Cînd trebuie să-şi îndrepte atenţia asupra unor lucrări exterioare, Lama este ocupat numai de slujba binefăcătoare de a distribui mîngîiere şi ajutor, primul lui atribut este uitarea şi mila. Acesta este conţinutul necesar al primului mod al religiei naturii; apar în ea cele două momente pe care le-am văzut, punînd în lumină determinaţiile ei abstracte. Primul este momentul puterii, al doilea e acela al reflectării în sine, este fiin-ţarea-în-sine. Această fiinţare-în-sine este în genere baza oricărei idei divine; identitatea cu sine este determinaţia fundamentală, abia aici există teren veritabil pentru religie, şi astfel 15 - c. 379

226 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

se întîmplă că, cuprinzînd laolaltă ambele determinaţii, trecem la a doua formă a religiei naturii. RELIGIA FANTEZIEI a) CONCEPTUL ACESTEIA

Momentul adevărului în tot ceea ce se numeşte Dumnezeu, determinaţia fundamentală, fiinţarea-la-sine-însuşi, acest calm etern în sine, reflectare absolută în sine, unde tot ce deo276 sebeşte, orice negaţie e rezolvată în sine, este aici atitudine pur teoretică; diferenţele, raportul faţă de altceva, puterea, toate deosebirile practicului se determină pe sine ca rezolvate în teoretic. Această fiinţare-în-sine este mai întîi nedeterminatul, întocmai cum zeul Foe este neantul; trebuie să se întîmple ca aici să apară determinarea, să se dezvolte ca formă, şi aceasta, ca formă divină, să nu se mai determine pe sine ca putere, constanţă de sine nemijlocită, ci pe teren teoretic, pe terenul fiinţării-în-sine, al dezvoltării esenţei, al apariţiei unei lumi divine. Esenţa aici nu este cu adevărat Dumnezeu, principiul esenţei e, fără îndoială, fiinţare-în-sine, dar încă nedeterminată, încă neveritabilă; abia unitatea infinitului şi finitului este ceea ce e veridic. Fiinţarea-în-sine trebuie să se dezvolte potrivit conceptului, viaţa trebuie să apară şi să se împlinească întru viaţă concretă, divină. Fiinţarea-în-sine este prima determinaţie, a doua este apoi dezvoltarea divinului ca divin concret; aceasta a doua determinaţie aparţine mai întîi încă religiei naturii, căci primul mod nemijlocit al dezvoltării constă în faptul că momentul este negat lăuntric de concept; faptul că aceste momente sînt separate unul de altul, că sînt ţinute ca independente unul în afara celuilalt este blestemul naturii. Astfel, noi vom întîlni pretutindeni rezonanţe prefigurative ale conceptului, ale veridicului, dar care în genere devin cu atît mai respingătoare, cu cît ele rămîn împotmolite în determinaţiile naturii, ale exteriorităţii reciproce. Am văzut obiectivitatea accidentală ca formă

goală, la determinaţia fiinţării-în-sine a identităţii absolute cu sine se adaugă acum determinaţia concretului, în al doilea rînd, menţinerea acestor momente în afară SECŢ. I. II. RELIGIA FANTEZIEI 227

unul de altul rămîne; în al treilea rînd, concretul se rezumă în sine, este afirmat şi ştiut [cunoscut] în chip ideal potrivit conceptului. Acesta este, fără îndoială, prezent aici, dar, despărţite unul de altul în determinarea necesităţii, momentele sînt privite independent, teoretic sînt luate de la dorinţă ca 277 de sine stătătoare, obiective în particularitatea lor. întrebarea este acum: care sînt formele, figurile acestei independenţe ! Sîntem şi noi într-o astfel de lume, conştiinţa se găseşte într-o astfel de lume, dispersată, într-o lume sensibilă, şi ea are deci de-a face cu o lume de-o pestriţă diversitate. în genere, aşa sînt acestea, aceasta este determinaţia lor fundamentală, le numim lucruri şi aceasta este prima determinaţie a ceea ce e obiectiv, prima determinaţie pe care o dăm acestuia. Tot astfel, lăuntric avem de-a face cu multiple puteri, cu diferenţe spirituale, cu senzaţii, pe care intelectul de asemenea le izolează : aici avem această înclinaţie, cutare pasiune, această putere de memorie, cutare putere de judecată etc. Cînd e vorba şi de gîndire avem determinaţii care sînt, fiecare, pentru sine pozitivă, negativă, fiinţînd, nefiinţînd; aceasta este independenţă pentru conştiinţa noastră sensibilă, pentru intelectul nostru. în felul acesta avem o concepţie despre lume care e o concepţie prozaică, deoarece independenţa are forma modului propriu lucrurilor, a forţelor, a forţelor sufleteşti etc, şi deci are formă abstractă. Gîndul nu este aici raţiune, ci e intelect şi este prezent în această formă. Lumea, multiplul are aşadar aici independenţă; care este acum forma sa ? Forma noastră nu poate fi încă formă aici; intelectul nostru prozaic implică mai mult un progres al cultivării prin care au devenit rigide astfel de abstracţii. Faptul că noi privim lumea astfel ţine de reflexia intelectului şi e mult ulterior; ceea ce nu poate avea loc aici. Noi, în primul rînd spunem că lucrurile sînt [există], în al doilea rînd că ele sînt în raporturi variate unele cu altele, că au legături cauzale, depind unele de altele; acest al doilea moment al înţelegerii nu poate exista aici. întrucît filozofia este aceea care determină elaborarea formei, este necesar ca orice diferenţiere determinată ce ţine de intelect a momentelor să fie în acelaşi timp ştearsă. Abia intelectul ca pură identitate " cu sine însuşi sesizează obiectele în aceste categorii. Fiindcă este cutare, este şi cutare, spune el şi duce acest lanţ al conexiunii fără întoarcere pînă afară în infinitatea rea. Aşadar, 228 PART. A H-A. REUGIA DETERMINATA

această formă nu are această independenţă. Forma independentă care există aici nu este alta decît forma a ceea ce este forma însăşi a conştiinţei de sine concrete, iar acest prim mod este prin urmare mod uman sau mod animal. Pe această poziţie există împlinire, concretul apare ca existent, intuit, numai apare ca putere, în aceasta conceptul este afirmat numai ca ceva negativ, subordonat puterii, practicul este în putere numai obiectiv, nu este ceea ce este teoretic, aici, dimpotrivă, teoreticul este eliberat. Cînd este teoretic, spiritul e bilateral, el se raportează luat în sine pe sine la sine însuşi şi se raportează pe sine la lucruri care sînt pentru el independenţa universală; şi astfel pentru el lucrurile înseşi se rup în două, în modul lor nemijlocit, exterior, variat şi-n esenţa lor liberă, existenţa pentru sine. întru-cît aceasta nu este încă un lucru şi-n genere nu sînt încă aici categoriile intelectului, nu e aici independenţa gîndită, abstractă, încît este independenţa reprezentată, liberă, iar aceasta e reprezentarea omului, sau cel puţin a ceea ce e viu, care deci poate fi numită în general obiectivitate a fanteziei. Pentru a ne reprezenta soarele, cerul, arborele ca fiinţînd, ca independente, avem nevoie numai ca această reprezentare s fie intuiţia sensibilă sau imaginea acestora, la ceea ce nu e necesar să se adauge nimic ce apare ca eterogen pentru a ni le reprezenta ca de sine stătătoare. însă această aparenţă este o iluzie : cînd imaginea este reprezentată ca de sine stătătoare, ca existentă, cînd e considerată de noi ca atare, ea are pentru noi tocmai 279 determinaţia fiinţei, a unei forţe, a unei cauzalităţi, a

unei acţiuni a unui suflet • ea [imaginea] îşi are independenţa în aceste categorii. Dar, întrucît independenţa încă nu a înaintat la proza intelectului, sesizarea şi exprimarea acestei independenţe este acea poezie care face din reprezentarea naturii şi figurii umane şi întrucîtva şi din aceea a naturii şi figurii animale purtătoare şi esenţă a lumii exterioare. Această poezie e în fapt raţionalul fanteziei, căci acesta trebuie reţinut; cînd conştiinţa, cum am spus, nu a înaintat încă la categorii, de sine stătătorul trebuie luat din lumea prezentă, şi anume, tocmai în opoziţie cu ceea ce nu este de sine stătător, cu ceea ce e reprezentat ca exterior, iar acest de sine stătător este numai forma mod şi natură, a ceea ce e liber printre lucruri. Proxima consecinţă este aceea că, obiectele în genere şi determinaţiile generale de gîndire avînd o astfel de indepenSECŢ. I. II. RELIGIA FANTEZIEI

229

denţă liberă, conexiunea sesizabilă prin intelect a lumii este dizolvată ; această conexiune o formează categoriile relaţiilor, acestea nu sînt însă prezente, şi astfel natura se clatină fără frînă înaintea reprezentării. O închipuire oarecare, un interes oarecare pentru ceea ce se întîmplă şi se succedă, mişcarea unui raport nu sînt prin nimic frînate şi limitate; întreaga splendoare a naturii şi a imaginaţiei stă la dispoziţie spre a împodobi cu ea conţinutul, iar arbitrarul imaginaţiei are drum complet deschis să se lase dus aici ori acolo, prin locul acesta şi prin locul acela. Datorită însăşi acestei independenţe imaginate se întîmplă, anume, tocmai că, invers, dispare consistenţa conţinutului şi a formaţiilor; căci, avînd un conţinut determinat, finit, ele ar avea consistenţa lor obiectivă, reîntoarcerea lor şi reînnoire permanentă numai în conexiune sesizabilă prin intelect, conexiune care a dispărut, fapt în urma căruia independenţa lor, în loc să fie o realitate, devine mai curînd accidentalitate completă. De aceea, lumea fenomenală este pusă în serviciul imaginaţiei. Lumea divină este o împărăţie a imaginaţiei, care devine 2so cu atît mai mult infinită şi variată, cu cît aparţine spaţiului unei naturi luxuriante, iar acest principiu al imaginării lipsite de dorinţe, al fanteziei aşezate pe teren teoretic a creat o bogăţie a afectivităţii şi a sentimentelor ce-i sînt proprii — sentimente care, în această căldură ce arde în spuză liniştit, sînt pătrunse mai ales de tonul unei suavităţi voluptuoase şi încîn-tătoare. Consistenţa generală o aduce în acest arbitrar, confuzie şi lipsă de fermitate, în această splendoare lipsită de măsură şi-n această moliciune numai sistemul determinat în sine şi pentru sine al determinaţiilor fundamentale generale, ca sistem al puterilor absolute la care se reduce totul şi care pătrund totul, şi acest sistem este acela care prezintă interes esenţial să fie considerat pentru a recunoaşte pe de o parte aceste puteri în dosul modului senzorial straniu al plăsmuirilor determinate în chip exterior şi spre a face dreptate esenţialităţii care se află la baza lor; pe de altă parte, pentru a observa degradarea pe care ele o suferă, parte prin felul de indiferenţă al lor una faţă de cealaltă, parte prin sensibilitatea arbitrară umană şi exterioară locală, prin ceea ce ele sînt transpuse în sfera cotidianului ; toate pasiunile, trăsăturile locale, trăsături provenite din amintire individuală sînt grefate pe ele [pe puterile absolute]; 230 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. 11. RELIGIA FANTEZIEI 231

nu există nici o judecată, nici o pudoare, nimic dintr-o potrivire superioară a formei cu conţinutul; existenţa de toate zilele ca atare n-a dispărut, n-a fost transfigurată în frumuseţe. Va reieşi deja din cele premergătoare că aceste determinaţii ale fiinţei divine îşi au existenţa în religia indică. De vasta întindere şi, după natura ei infinită, de mitologie şi de formele mitologice trebuie să facem aici abstracţie, pentru a avea în vedere numai determinaţiile fundamentale principale, care sînt, pe de o parte, baroca, sălbatice şi îngrozitoare, respingătoare şi ' 28i dezgustătoare contorsiuni, dar care se dovedesc în acelaşi timp ca unele ce au drept izvor interior conceptul şi, din cauza dezvoltării pe care acesta o dobîndeşte înăuntrul acestui teren teoretic, amintesc de ceea ce are suprem în ea ideea, care exprimă însă

totodată şi pipernicirea determinată pe care ea o suferă cînd nu este iarăşi readusă la natura ei spirituală. Dezvoltarea, desfăşurarea formei constituie principalul interes faţă de o religie abstract monoteistă, şi tot astfel faţă de .religia greacă, anume, faţă de o religie care are ca principiu individualitatea spirituală, dar prin principiul concret al principiului individualităţii. Primul mod concret al libertăţii este fiinţa omenească sau viaţa animală. Fiinţa are aici forma unei plăsmuiri umane şi ţine de împărăţia fanteziei faptul că obiectele sînt reprezentate ca figuri în întregime umane sau animale, că se procedează în această plăsmuire cu foarte mare risipă. ISTe găsim pe treapta elementului teoretic, toate determinaţiile care sînt momente absolut necesare ale conceptului şi care sînt şi obiecte sensibile au aici independenţă; întrucît teoreticul este determinarea fundamentală, orice conţinut este reprezentat ca independent. Independenţa, obiectivitatea încă nu este aici categorie permanentă, nu e determinare de forţe, cauze, nu e determinaţie a obiectivitătii cu care, gîndind, noi sîntem obişnuiţi prin formaţia noastră gînditoare, ci independenţa primeşte aici forma a ceea ce e de sine stătătorul în reprezentare şi pentru reprezentare, iar acesta este fiinţa umană şi cea animală. Animalul este viaţă, are suflet, şi mai mult, omenescul, care e de sine stătătorul faţă de ceea ce nu este de sine stătător. Cînd avem o reprezentare despre ceea ce e de sine stătător, ne mulţumim numai cu o imagine pe care ne-o reprezentăm astfel şi nu este nevoie să se adauge la ea nimic eterogen. Avem o imagine despre un obiect sensibil oarecare sau ne facem una; nu avem nevoie, dacă ea urmează să fie considerată282 ca obiect, decîtsă ne reprezentăm că ea este aşa ceva, şi nu e nevoie de nici o altă determinaţie care să-i confere determinaţia de sine stătătorului. Apoi, fiindcă ea este în noi o astfel de imagine, spunem despre ea că-i conferim independenţă, forţa ei o avem în noi ca liber arbitru. Conţinutul fie el oricare ar fi, independenţa are aici totdeauna formă de categorie a intelectului, însă ceea ce importă apoi e faptul că aici nu sînt categorii, ci ceea ce este independent unul de altul pentru reprezentare trebuie să ţină locul categoriilor. Arborele sau imaginea arborelui, intuiţia sensibilă a lui, dacă e să fie considerată ca independentă, trebuie să primească modul formei sub care acest mod este reprezentarea, independentul faţă de altă existenţă. Soarele, marea, copacul etc. nu sînt în fapt independente faţă de ceea ce e viu, liber; aşadar aceste forme sînt acelea care în acest element al independenţei constituie purtătoarele categoriilor pentru un conţinut oarecare. Conştiinţa umană liberă şi viaţa sînt în fapt ceea ce e de sine stătător, şi am numit raţională această poezie întrucît trebuie să fie reprezentat ca independent un conţinut al gîndului şi apoi independentul îl înfăţişează figura omenească sau cea animală. Lucrurile concrete ale naturii în general primesc în felul acesta o astfel de figură a independenţei libere şi e legat de aceasta faptul că orice conexiune ce ţine de intelect este dizolvată şi anulată în acest conţinut; căci necesarul este ceea ce ţine de intelect, relaţiile universale ale necesarului constituie ceea ce ţine de intelect; întrucît este pus unul, este pus şi celălalt, această conexiune este dependenţa lucrurilor unul de celălalt potrivit calităţii lor, potrivit determinaţiei lor esenţiale. Aici, aşadar, totul este liber, de sine stătător, dominantă este imaginaţia, e ceea ce prezintă interes pentru imaginaţie, iată gîndul fundamental. Istoria, evenimentele nu sînt legate prin nimic, reprezentarea 283 îmbătată a pus stăpînire pe intelectul lucid, orice conţinut îi stă imaginaţiei la dispoziţie, ea poate pune orice în legătură cu orice, îngrămădi orice podoabă şi pompă pe figura ce o interesează, şi tot atît de lipsită de frînă este ea în înaintarea sa, pe care o poate îndrepta încoace ori încolo. Conexiunea proprie intelectului nefiind prezentă, sus-amin-tita independenţă nu este o realitate, o realitate abstractă, ci 232 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. II. RELIGIA FANTEZIEI 233

independenţa primeşte determinaţia unei complete accidenta-lităţi, iar lumea cu conţinutul ei

este în serviciul imaginaţiei, lumea divină se găseşte în împărăţia închipuirii, lume care este o infinită diversitate şi devine cu atît mai mare, cu cît omul şi-a dezvoltat mai mult afectivitatea sa, sentimentele sale. în această dezvoltare rezidă faptul că sînt relevate şi reţinute în chip deosebit toate diferenţele şi că această latură a dezvoltării se află aici în domeniu teoretic. Dorinţa are puţine interese şi neagă ceea ce prezintă interes pentru ea; faţă de orice nu prezintă pentru ea interes, ea nu arată atenţie şi de aceea rămîne nedezvoltată [necultivată]. Prin forma independenţei, figura primeşte determinaţia accidentalităţii şi este, astfel, mai curînd invers pusă nu ca de sine stătătoare. Conţinutul ei este determinat, particularizat, acesta primeşte în chip fals, unilateral forma independenţei, dar, fiindcă nu este pus în obiectivitate particulară, adevărată, el primeşte determinaţia accidentalităţii, pierzîndu-şi prin aceasta independenţa; consistenţa lui a fost dată pradă imaginaţiei. Aceasta este abstracta determinaţie fundamentală a acestei sfere. Avem astfel în faţa noastră o infinit de împestriţată lume a imaginaţiei, lume lipsită de conexiuni, un vîrtej ameţitor al tuturor conţinuturilor; ceea ce mai introduce o oarecare consistenţă în acest delir al accidentalităţii sînt determinaţiile fundamentale ale conceptului, ele sînt puterile absolute în care se reîntoarce totul. Considerarea acestor determinaţii fundamentale este ceea ce prezintă interes. Pe de o parte, ele trebuie să fie recunoscute pătrunzînd prin absurdul mod sensibil, prin arbitrarul imaginaţiei şi, făcînd acest lucru, i se acordă imaginaţiei dreptul său; pe de altă parte însă, trebuie să fie sesizat felul în care sînt depreciate aceste determinaţii fundamentale prin faptul că ele au primit aparenţa de a fi egale cu exterioritatea reciprocă, prin forma lor fiind alterată figura exterioară sensibilă. Forma este aceea prin care ele se înfăţişează într-un mod complet lipsit de spirit. Aceste determinaţii ale fiinţei divine, ale lumii divine îşi au existenţa, cum am spus, în religia indică. Considerarea de-terminaţiilor fundamentale prezintă interes fiindcă ele aparţin conceptului. Prima este substanţialul, această reflectare în sine; a doua este forma determinării absolutului; aceste momente sînt acelea care ies în evidenţă şi care trimit la ceea ce are suprem în ea ideea. Ceea ce e prim în concept, veridicul, substanţialul universal, este, cum am văzut, calmul etern al fiinţării-în-sine, această fiinţă fiinţînd-în-sine însăşi, ceea ce este substanţa universală. Aceasta ca universal este puterea fiinţînd-în-sine care nu e îndreptată spre altceva, cum este dorinţa, ci care este calmă, discretă, reflectată în sine, dar care prin aceasta este determinată ca putere. Această putere care rămîne închisă în sine în forma universalităţii trebuie distinsă de acţionarea ei, instituită de ea şi deosebindu-se pe sine de propriile sale momente. Puterea este ceea ce e de natură ideală, e negativul, pentru care este negat orice altceva numai ca depăşit; dar puterea ca putere universală fiinţînd-în-sine se deosebeşte pe sine de înseşi momentele sale, iar acestea apar din această cauză ca esenţia-lităţi, pe de o parte; şi pe de altă parte ca unele care şi dispar în Unul. Ele aparţin acestuia, sînt numai momente ale lui, dar o ca momente distincte apar în independenţă şi se înfăţişează ca" persoane de sine stătătoare, persoane ale divinităţii, care sînt Dumnezeu, sînt însuşi întregul, încît acel Prim dispare în această figură particulară, însă, pe de altă parte, aceste figuri dispar din nou în puterea care e una. Alternările, o dată Unul, altă dată diferenţa ca totalitate întreagă, sînt inconsecvenţa acestei sfere, inconsecvenţă care tulbură intelectul consecvent; dar aceste alternări sînt totodată şi consecvenţa conformă conceptului a raţiunii faţă de aceea a intelectului identic cu sine în chip abstract. Subiectivitatea este în sine putere ca raportare a negati-vităţii infinite la sine; dar ea nu este putere numai în sine, ci abia' cu subiectivitatea este pus Dumnezeu ca putere. Aceste determinaţii trebuie să fie, fără îndoială, distinse una de alta şi sînt deosebit de importante în raport atît cu conceptele următoare despre Dumnezeu, cît şi cu cele premergătoare, şi de aceea ele trebuie considerate mai de aproape.

Anume, puterea în genere este îndată, în religie în general, şi-n cea cu totul nemijlocită, în cea mai primitivă religie a naturii, determinaţia fundamentală, ca infinitate care pune în sine finitul ca suprimat, iar întrucît acesta este reprezentat ca fiind în afara infinitului, ca existând în general, el este totuşi pus numai ca unul ce provine din infinit ca din temeiul său. Determinaţia care importă deci aici înseamnă că această putere este 234 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. 17. RELIGIA FANTEZIEI

235

pusă mai întîi tocmai numai ca temei al plăsmuirilor sau existenţelor particulare, iar raportul esenţei care fiinţează-în-sine faţă de acestea este raportul substanţialităţii. Astfel puterea este numai putere în sine, putere ca interior al existenţelor şi, ca esenţă fiinţînd-în-sine sau ca substanţă, ea este pusă numai ca ceea ce e simplu şi abstract; încît determinaţiile sau diferenţele sînt reprezentate, propriu-zis, ca formaţii existente în afara ei [în afara puterii sau substanţei]. Această fiinţă sau esenţă care e fiinţează în sine poate fi, desigur, reprezentată ca fiinţînd pentru sine, aşa cum Brahm este gîndirea de sine; Brahm este sufletul universal, ca creator el ia naştere din sine însuşi ca un suflu, el se contemplă pe sine şi este deci pentru sine însuşi. Dar prin aceasta nu dispare şi simplitatea sa abstractă, căci cele două momente, universalitatea lui Brahm ca atare şi Eul pentru care ea este [există], nu sînt determinate unul faţă de celălalt şi de aceea însăşi relaţia lor este simplă. Aşadar Brahm ca abstract fiinţează pentru sine însuşi, anume, puterea şi temeiul existenţei şi toate au ieşit din el, precum — [se spune] în vorbirea către sine însuşi: Eu sînt Brahm — toate s-au reîntors în el, au dispărut în el. Avem numai raportul acestor două extreme : sau în afara lui, ca existent independent, sau dispărut în el. Dar, puse ca determinaţii distincte, ele se înfăţişează ca independente în afara lui, fiindcă el este mai întîi abstract şi nu concret în el însuşi. Puterea, pusă în felul acesta numai în sine, acţionează lăuntric, fără să apară ca activitate eficientă. Eu apar ca putere întrucît sînt cauză şi, mai precis, întrucît sînt subiect — întrucît arunc o piatră etc. însă puterea care fiinţează-tn-sme acţionează într-un mod universal, fără ca această universalitate să fie pentru sine însăşi subiect. Conceput în adevărata sa deter-minaţie, acest mod de acţionare îl dau, de exemplu, legile naturii. A fost indicat deja felul în care există această poziţie, în care apare ea în existenţa sa. Aici avem de asemenea această unică substanţialitate, şi anume ca gîndire pură, ca pură fiin-ţareîn-sine, şi aceasta este deosebită, este în afara particularizării, încît ea nu-şi are existenţa, realitatea în puterile particulare ca atare. Această fiinţare-în-sine nu-şi are existenţa, fiinţa determinată ca Dumnezeu în fiul său, ci ea rămîne abstractă în sine, 287 pură pentru sine ca putere abstractă, dar ca putere peste toate, iar particulizarea, diferenţa, cade în afara acestei fiinţări-în-sine. Fiind atît de abstractă, această fiinţare-în-sine trebuie iarăşi să aibă o existenţă, iar aceasta, întrucît ea însăşi este încă nemijlocită, în afara diferenţei, nu este adevărată existenţă divină, ea este iarăşi existenţa nemijlocită în spiritul omenesc existent nemijlocit. A doua trăsătură este apoi diferenţa ca multe puteri, şi aceste multe puteri ca mulţi zei — un panteism nestăpînit care încă nu a înaintat pînă la frumuseţea formei; încă nu sînt prezenţi zeii frumoşi ai religiei elene, dar nu avem încă nici proza intelectului nostru. Aceste puteri sînt în parte obiecte ca : soare, munţi, fluvii sau obiecte mai abstracte : producere, pieire, schimbare, plăsmuire. Acestea sînt puterile particulare, ele sînt în afara amintitei fiinţări-în-sine şi deci nu sînt încă receptate în spirit, nu sînt încă cu adevărat puse ca ideale, dar nici deosebite încă de spirit; substanţa nu este încă spirituală, aceste puteri nu sînt puse încă nici în afara spiritului : ele nu sînt considerate cu intelectul şi nici nu sînt imagini ale unei frumoase fantezii, ci sînt fantastice. Ele sînt puteri particulare, particularitate sălbatică în care nu este nici un sistem şi numai trimiteri la ceea ce ţine de intelect, la momente ce ţin de intelect, însă nu sînt totalitate,

sistematizare ce ar ţine de intelect şi încă şi mai puţin de raţiune, ci simt o pluralitate, mulţime împestriţată. Nu este încă prezentă determinarea potrivit căreia particularul este sesizat cu intelectul. Despre o existenţă generală naturală, astfel despre puteri generale ale naturii, spunem că sînt, de exemplu, soarele este. Acestea sînt ceea-ce-fiinţează în exterior, lucruri — lucrurile sînt predicatul fiinţei reflectate. Aici fiinţa pură este însă concentrată încă în menţionata fiinţareîn-sine; gîndirea încă n-a pătruns, aşa-zis, tot omul, tot spiritul. Intelectul spune : ele sînt, noi le gîndim şi le gîndim ca 288 distincte de noi; aceasta este predicatul lor, categoria lor, prin aceasta ele sînt concepute prozaic. Abia cînd proza, gîndirea, a pătruns toate raporturile, încît omul se comportă pretutindeni gîndind abstract, abia atunci vorbeşte el de lucruri exterioare. Dimpotrivă aici gîndirea este numai această substanţă, această fiinţare-la-sine, ea încă nu este aplicată, obiectele nu sînt considerate încă în forma acestei categorii ca exterioare, ca legate laolaltă, ca efecte şi cauze. 936 PART. A H-A. RELIGIA DETEEMINATA

Mai departe, conţinutul obiectual nu este conceput nici la modul frumuseţii; aceste puteri, obiecte generale ale naturii, sau puterile sufleteşti, de exemplu iubirea, încă nu sînt concepute ca forme frumoase. Pentru frumuseţea formei este nevoie de subiectivitate liberă care este în acelaşi timp liberă în domeniul sensibilului, al existenţei şi se ştie pe sine liberă. Căci frumosul este în chip esenţial spiritualul care se exteriorizează în mod sensibil, se arată în existenţa sensibilă, însă în aşa fel, că existenţa sensibilă este cu totul străbătută de spirit, încît sensibilul nu există pentru sine, ci are semnificaţie exclusiv în spiritual, prin spiritual, este sensul spiritualului; astfel că sensibilul nu se înfăţişează pe el însuşi, ci înfăţişează îndată altceva decît ceea ce este el însuşi. Aceasta este adevărata frumuseţe. La omul viu sînt multe influenţe exterioare care împiedică idealizarea pură, această subsumare a corporalului, a sensibilului sub ceea ce e spiritual. Acest raport încă nu există aici, şi nu există fiindcă spiritualul este prezent abia numai în această determinaţie abstractă a substanţialităţii, aşadar, deşi dezvoltată în aceste particularizări ca puteri particulare, substanţialitatea este încă pentru sine, ea încă nu a pătruns, n-a învins această particularizare, aceste particularităţi ale ei şi existenţa sensibilă, naturală. 289 Substanţa este, aşa-zis, un spaţiu universal care încă n-a organizat, n-a idealizat, nu şi-a supus ceea ce-l umple, particularizarea care provenea din el. Dar, întrucît aceste puteri nu sînt totodată reprezentate la modul universal, nu sînt gîndite ca de sine stătătoare decît pentru reprezentare, li se atribuie independenţa pe care o are omul. Determinaţia supremă la care se recurge este cea spirituală : ele sînt personificate, însă în chip fantastic, încă nu frumos. Substanţa este baza, încît diferenţele ies din Unul, se înfăţişează ca zei de sine stătători, ca puteri universale, dar aceşti zei, întocmai cum sînt de sine stătători, tot aşa se dizolvă iarăşi în unitate. 4 Această enormă inconsecvenţă este prezentă aici, ea afectează independenţa zeilor în sensul că ei sînt Unitatea în care L dispare iarăşi figura lor particulară, natura lor, particularitatea lor. Totodată acest Unul, această substanţă nu este ştiută [cunoscută] numai ca obiectivă, ea nu posedă încă această obiectivitate pentru gîndire, ci Unul are în chip esenţial exis-__ SECŢ. I. XI. RELIGIA FANTEZIEI 237

tentă în conştiinţa omenească ca om care se înalţă la nivelul acestei abstracţii, are în chip esenţial existenţă ca şi conştiinţă omenească. Independenţa puterilor naturii este personalitate spirituală, însă categoriile „independenţă", „lucru" nu posedă încă această putere, spiritul n-a înaintat încă la intelect, ci aceste puteri sînt de sine stătătoare întrucît sînt personificate. b) REPREZENTAREA CONŢINUTULUI OBIECTIV AL ACESTEI TREPTE

C: Conţinutul fundamental este unica, simpla, absoluta substanţă ; aceasta este ceea ce inzii numesc Brahm. Brahm este neutrul, divinitatea, cum spunem noi; Brahma exprimă această esenţă universală mai mult ca persoană, ca subiect. Dar există o diferenţă care nu este aplicată constant, şi deja în diversele cazuri această diferenţă se şterge de la sine, căci masculinul 290 şi neutrul au multe cazuri

egale şi nici în această privinţă nu trebuie să punem mare accent pe această diferenţă, fiindcă conţinutul lui Brahma rămîne cel spus; Brahm este personificat numai superficial, încît conţinutul rămîne totuşi această substanţă simplă. La această substanţă simplă apar, cum s-a spus, şi diferenţele şi e demn de observat că aceste diferenţe apar şi în felul că sînt determinate potrivit instinctului conceptului. în primul rînd este totalitatea în general ca Unul luat în sens cu totul abstract; în al doilea rînd este modul-determinat, diferenţa în genere, şi-n al treilea rînd este, conform veritabilei determinări, faptul că diferenţele sînt reconduse în unitate, în unitatea concretă. Această treime a absolutului, conceput potrivit formei lui abstracte, cînd este lipsit de formă, e numai Brahm, esenţa [fiinţa] goală; conform modului-determinat al lui el este un trei, dar numai într-o unitate, încît acest trias e numai o unitate. Dacă determinăm toate aceste lucruri mai de aproape şi vorbim despre aceasta în altă formă, a doua poziţie este aceea că există diferenţe, puteri diferite : însă diferenţa nu are nici un drept faţă de substanţa care e una, faţă de unitatea absolută ; şi întrucît diferenţa nu are drept, poate fi numit bună238 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECT- I- "■ RELIGIA FANTEZIEI 239

tale eternă faptul că există şi determinatul — această manifestare a divinului care constă în aceea că şi diferitul ajunge să fie [să existe]. Aceasta este bunătatea prin care ceea ce este pus de putere ca aparenţă primeşte fiinţare momentană. Acesta este absolvit în putere; totuşi bunătatea îl lasă să subziste. La această a doua poziţie se adaugă a treia : dreptatea, care înseamnă că determinatul existent nu există, că finitul ajunge la sfîrşitul său, îşi atinge destinul şi dreptul; că e necesar să fie schimbare, în genere este necesară devenirea ca alt mod-determinat; aceasta este dreptatea în general. De ea ţine în i chip abstract devenirea, naşterea, pieirea : căci nici neantul nu are drept, este determinaţie abstractă faţă de fiinţă şi e el însuşi trecere în Unitate. Această totalitate care este unitate, un întreg, este ceea ce se cheamă la inzi Trimurti — murii înseamnă corp — (cum sînt numite toate emanaţiile lui murti absolut), acest ce suprem, diferenţiat în sine, astfel încît are în el aceste trei determinaţii. Ceea ce este mai surprinzător şi mai măreţ în mitologia indică este incontestabil această trinitate. Noi nu o putem numi persoane, căci le lipseşte subiectivitatea spirituală ca determinaţie fundamentală. Dar a trebuit să-i uimească în chip suprem pe europeni faptul de a găsi aici acest înalt principiu al religiei creştine ; îl vom cunoaşte pe acesta mai tîrziu în adevărul lui şi vom vedea că spiritul ca spirit concret trebuie să fie cu necesitate sesizat ca unul-în-trei. Ceea ce e prim deci, Unul, substanţa unică este ceea ce se cheamă BraJim. Se întîlneşte şi ParabraJima, ceea ce e deasupra lui BraJim; întrucît este subiect, se povestesc tot felul de istorii despre el. Cînd e vorba de o determinaţie ca Brahma, întrucît în felul acesta e conceput ceva determinat, gîndul,. reflexia trece iarăşi îndată dincolo de ceea ce tocmai fusese determinat ca unul dintre aceştia trei şi îşi plăsmuieşte ceva mai înalt care e determinat ca diferit faţă de altceva. întrucît acesta este pur şi simplu substanţa şi apare iarăşi numai ca unul alături de altceva, gîndirea simte nevoia să aibă un ceva mai înalt, Parabralima, şi nu se poate spune în ce relaţie determinată se găsesc asemenea forme. Brahm este ceea ce e conceput ca această substanţă, din care a ieşit totul, a luat naştere totul, ca acea putere care a creat totul. Dar, întrucît în felul acesta substanţa unică, Unul, este puterea abstractă, se înfăţişează îndată şi ca inerţie, ca materie inertă lipsită de formă ; aici avem activitatea forma- 292 toaxe, cum am exprima-o noi îndeosebi. Substanţa unică, fiind numai una, este ceea ce e lipsit de formă : astfel şi acesta este un mod care pune în lumină faptul că substanţialitatea nu satisface, anume, fiindcă forma nu este prezentă. Astfel, Brahm, esenţa [fiinţa] unică, egală ei însăşi, apare ca inerţie, desigur ca ceea ce e

creator, dar în acelaşi timp ca ceea ce se comportă pasiv, oarecum ca femeie. De aceea, Crişna spune despre Brahm : Brahm este uterul meu, e ceea ce numai primeşte, în care îmi pun sămînţa şi din care creez totul. Nici în determinarea: Dumnezeu este esenţa [fiinţa] nu există principiul mişcării, al producerii, nu există nici o activitate. Din Brahm ia naştere totul, zei, lume, oameni, dar apare la lumină totodată că acest Unul este neactiv. în diferitele cosmogonii, expuneri despre crearea lumii, apar şi aceste deosebiri, dar nu aşa se prezintă lucrurile la inzi, ei nu au ca noi, în religia creştină şi iudaică, o singură reprezentare despre crearea lumii, ci un poet, un vizionar, un profet expune crearea lumii în felul său propriu. în cartea legilor lui Mânu este descrisă această creare a lumii într-un fel, în Vede şi-n alte lucrări religioase în alt fel; aceasta este ceva particular. în general nu putem spune că inzii susţin cutare lucru despre crearea lumii, căci ceea ce se spune este totdeauna numai reprezentarea unui înţelept; însă trăsăturile fundamentale reţinute mai sus constituie ceea ce e comun [în aceste reprezentări]. în Vede apare o descriere a creării lumii unde Brahm este reprezentat fiinţînd singur în singurătate cu totul pentru sine şi unde apoi o fiinţă, reprezentată ca o fiinţă superioară, îi spune că trebuie să se întindă şi să se creeze pe sine însuşi. Se spune însă că Brahm n-a fost în stare timp de o mie de ani 29S să-şi conceapă extinderea, şi-atunci s-a reîntors iarăşi în sine. Aici Brahm este reprezentat creînd lumea, dar fiindcă el este Unul, e reprezentat ca neactiv, ca unul care este chemat de un altul, superior lui Brahm, care este ceea ce e lipsit de formă. Aşadar aici este prezentă de asemenea nevoia de un altul. în genere Brahm este această substanţă una şi absolută. Puterea ca această activitate simplă este gîndirea. în xeligia indică, această determinaţie se află în frunte, ea este 240 PAET. A n-A. RELIGIA DETERMINATA

baza absolută şi Unul BraJim. Potrivit dezvoltării logice, această formă este : prima a fost mulţimea determinaţiilor, înaintarea constă în reluarea determinării în unitate. Aceasta este baza. Ceea ce mai rămîne de semnalat este în parte pur istoric, în parte e însă dezvoltarea necesară din amintitul principiu. Puterea simplă, ca ceea ce e activ, a creat lumea; această creare este în chip esenţial o raportare la sine însăşi, o activitate ce se raportează pe sine la sine şi nu activitate finită. Acest lucru este exprimat şi-n reprezentările indice. Inzii au o mulţime de cosmogonii, toate mai mult ori mai puţin sălbatice şi din care nu se poate scoate nimic ferm, asemănător cu ceea ce ne este dat în miturile iudaice. în Cartea legilor lui Mânu, în Vede şi Purane cosmogoniile sînt concepute totdeauna în chip diferit; cu toate acestea, o trăsătură este totdeauna esenţială în ele, aceea că această gîndire care fiinţează la sine însăşi este creaţie a sa însăşi. Această infinit de profundă şi adevărată trăsătură apare mereu în diferitele expuneri despre crearea lumii. Cartea legilor lui Mânu începe aşa : Eternul a creat cu un unic gînd apa etc. Se întîmplă şi că această activitate pură este numită Guvîntul, ca Dumnezeu în noul testament. La evreii de mai tîrziu, la Filon, 0091a este ceea ce e creat mai întîi, ceea ce ia naştere din Unul. Cuvîntul se bucură la inzi de foarte înaltă consideraţie, el este imagine a activităţii pure, e ceva existent în chip exte-294 rior, fizic, care nu rămîne însă, ci e numai de natură ideală, care a dispărut nemijlocit în exterioritatea sa. Veşnicul a creat apa, se spune deci, şi a pus în ea sămînţă producătoare de rod, care deveni un ou strălucitor şi în acesta s-a renăscut el însuşi ca Brahma. Brahma este străbunul tuturor spiritelor, al celor existente şi neexistente. în acest ou, se spune, şezu puterea cea mare neactivă un an; la sfîrşitul acestuia ea a împărţit oul cu gîndul şi a creat o parte a lui ca masculină, iar pe cealaltă ca feminină; forţa masculină însăşi este activă numai cînd s-a exersat în evlavie severă, adică atunci cînd a ajuns la abstracţie. — Aşadar, ceea ce este produs e însuşi producătorul, anume unitatea gîndirii cu sine. Această reîntoarcere a gîndirii la sine însăşi se găseşte şi-n alte expuneri. în una din Vede (din care au

fost pentru prima dată traduse fragmente de Colebrooke) se găseşte o descriere similară a primului act al creatorului; n-a fost nici fiinţă, nici nefiinţă, nici sus, nici jos, ci numai Unul învelit în întuneric; în afară de acest Unul exista nimicul şi SECŢ. I. 11. RELIGIA FANTEZIEI 241

acesta medita singuratic în sine însuşi, prin puterea contemplaţiei a dat din sine naştere unei lumi; în gîndire s-a format mai întîi dorinţa, impulsul, şi aceasta a fost sămînţa originară a tuturor lucrurilor. Aici este de asemenea înfăţişată gîndirea în activitatea sa închisă în ea. — Dar, mai departe, gîndirea este ştiută [cunoscută] şi ca gîndire în fiinţa conştientă de sine, în om. S-ar putea face obiecţia că inzii ar fi atribuit lui Unu o existenţă accidentală, căci ar fi rămas pe seama întîmplării faptul dacă individul se înălţa pînă la universalul abstract. Numai casta brahmanilor este nemijlocit prezenţă a lui Brahm; obligaţia 295. lor este de aceea a citi Vedele, de a se retrage în sine. Lectura Vedelor este divinul, ba Dumnezeu însuşi, tot astfel rugăciunea. Vedele pot fi citite şi fără înţelegere, în obtuzitate completă; această obtuzitate însăşi este unitate abstractă a gîndirii; eul, contemplarea pură a lui este vidul complet. Prin urmare brahmanii sînt aceia în care există Brahma, prin lectura Vedelor este Brahma. Determinaţiile indicate ale lui Brahm par a avea atît de multe concordanţe cu Dumnezeul altor religii, cu adevăratul Dumnezeu însuşi, încît nu pare lipsit de importanţă faptul, pe de o parte, de a face vizibilă deosebirea ce are loc, iar pe de altă parte de a arăta de ce determinarea, consecventă pentru fiinţa pură indică, a existenţei obiective în conştiinţa de sine nu se înfăptuieşte la aceste alte reprezentări. Anume, Dumnezeul iudaic este aceeaşi una, nesensibilă substanţialitate şi putere care este [există] numai pentru gîndire; el este însăşi gîndirea obiectivă; de asemenea el încă nu este Unul în sine concret cum este el ca spirit. Zeul indic suprem este însă mai curînd numai Unul, ca Unul; el este Brahm, ceea ce e neutru, sau determinaţia universală ; Brahma ca subiect este, dimpotrivă, îndată unul dintre acele trei persoane, dacă le-am putea numi astfel, sau figuri ale lui Trimurti. îfu e suficient faptul că din acel prim Unul ia naştere Trimurti şi că acesta se şi reîntoarce în el; prin aceasta el este reprezentat totuşi numai ca substanţă, nu ca subiect. Dimpotrivă, Dumnezeul iudeilor este Unul exclusiv, care nu are alţi Dumnezei alături de el; astfel se face că el este determinat nu numai ca în-şinele, ci şi ca ceea ce fiinţează pentru-sine şi absoarbe totul, ca subiect înzestrat în sine cu infinitate, fără îndoială, încă abstractă, nedezvoltată, dar totuşi veridică. Bunătatea lui şi dreptatea lui rămîn deci numai λSM16 - o. 379

242 PART. A n-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. II. RELIGIA FANTEZIEI 243

şiri, sau cum se exprimă mai des evreii, nume ale lui care nu devin plăsmuiri particulare, deşi ele încă nici nu se convertesc 296 în conţinutul datorită căruia unitatea creştină a lui Dumnezeu este singura unitate spirituală. Din această cauză Dumnezeul iudaic nu poate obţine determinaţia unei existenţe subiective în conştiinţa de sine; fiind mai curînd subiect în el însuşi, el nu are pentru subiectivitate nevoie de un altul în care abia ar obţine această determinaţie; dar prin faptul că aceasta ar fi în altul, el ar avea tot numai o existenţă subiectivă. Dimpotrivă, ceea ce indid spune în sine şi către sine, adică : eu sînt Brahm, trebuie recunoscut, potrivit determinaţiei sale fundamentale, ca fiind identic cu vanitatea modernă, subiectivă şi obiectivă, ca identic cu ceea ce devine eul prin adesea amintita afirmaţie că noi nu ştim nimic despre Dumnezeu. Căci prin faptul că eul nu are raportare afirmativă la Dumnezeu, acesta este pentru eu ceva transcendent, un neant lipsit de conţinut; astfel pentru eu, afirmativul este numai eul pentru sine. îfu ajută la nimic să spui că eu recunosc pe Dumnezeu deasupra mea în afara mea, Dumnezeu este o reprezentare lipsită de conţinut, a cărei unică determinaţie, tot ce e cunoscut, ştiut despre ea, tot ce trebuie să fie ea pentru mine este cu totul limitat la aceea că Dumnezeu este ceea ce e absolut nedeterminat şi că el este negativul meu. în limba hindusă, aserţiunea : eu sînt Brahm nu este pusă, se

înţelege, ca negativ al meu, dimpotrivă. Dar acea aparent afirmativă determinaţie a lui Dumnezeu că el este, e, pe de o parte, pentru sine numai abstracţia complet goală a fiinţei, şi deci o determinaţie numai subiectivă — una care posedă existenţă numai în conştiinţa de sine a mea, care, de aceea, îi revine şi lui Brahm; pe de altă parte, întrucît ea ar fi să aibă şi o semnificaţie obiectivă, ea ar fi deja ceva ce ar fi ştiut despre Dumnezeu nu numai în determinaţii mai concrete ca aceea că Dumnezeu este un subiect în sine şi pentru sine însuşi, ar fi o categorie a lui, ba deja chiar prea mult; fiinţa se reduce aşadar de la sine la purul „în afara mea" şi ea trebuie să însemne şi explicit numai negativul meu, 297 negaţie în care de fapt mie nu-mi rămîne nimic decît eul însuşi, înseamnă să îmblătim paie goale dacă vrem să prezentăm acel negativ al meu, ceea ce e în afara mea ori deasupra mea, ca obiectivitate afirmată, sau cel puţin crezută, recunoscută, căci cu aceasta este exprimat numai un negativ, şi anume exprimat explicit prin mine ; dar nici această negaţie abstractă şi nici calitatea de a fi pusă de mine şi faptul că eu ştiu această negaţie şi o ştiu numai ca negaţie nu este o obiectivitate; şi poate ea nu este nici după formă, deşi nici după conţinut, o obiectivitate ; căci, dimpotrivă, este tocmai forma lipsită de conţinut a obiectivitătii, e fără conţinut, o formă goală, este ceva ce e crezut ca fiind pur subiectiv. — Odinioară, în lumea creştină, ceea ce avea numai determinaţia negativului a fost numit diavol. Aşadar afirmativ nu rămîne nimic decît acest eu care are păreri subiective. El şi-a volatilizat sceptic, cu o dialectică unilaterală, orice conţinut al lumii sensibile şi suprasensibile, conferindu-i determinaţia unui ce negativ pentru el; întrucît pentru el orice obiectivitate a devenit vană, ceea ce există este însăşi această vanitate pozitivă — eul obiectiv, care singur este puterea şi fiinţa în care totul a dispărut. Indicul „eu sînt Brahm?'' şi aşa-numita religie, eul modernei credinţe-a-reflexiei, se deosebesc numai sub raportul exterior. Indicul ,,eu sînt Brahm''' exprimă prima concepere naivă în care pentru conştiinţa de sine apare substanţialitatea pură a gîndirii sale, încît ea recunoaşte pe Ungă aceasta în general încă orice alt conţinut ca valabil şi ca adevăr obiectiv. în timp ce credinţa-reflexiei, care neagă orice obiectivitate a adevărului, reţine numai singurătatea subiectivităţii şi n-o recunoaşte decît pe aceasta. Această primă relaţie a indului cu Brahm este afirmată numai în rugăciunea individuală şi întrucît însăşi aceasta este existenţa lui Brahm, caracterul vremelnic al acestei existenţe 29a apare îndată ca fiind neadecvat conţinutului, neadecvat cerinţei de a face ca însăşi această existenţă să devină existenţa universală — cum este conţinutul ei —, să dureze, căci numai caracterul trecător al timpului este ceea ce se înfăţişează ca primă lipsă a acelei existenţe, deoarece ea este numai ceea ce se află în relaţie cu acea universalitate abstractă, se compară cu ea şi apare ca neadecvată lui Brahm, căci altfel existenţa subiectivă a acestuia, eul abstract, este egal cu el [cu Brahm]. însă * a înălţa acea privire încă singulară la nivelul unei vederi ce-ar continua să dureze nu înseamnă altceva decît să tai trecerea de la momentul unei astfel de singurătăţi liniştite la prezentul plin al vieţii, la nevoile, interesele, ocupaţiile ei şi să te menţii constant în acea conştiinţă de sine lipsită de mişcare, abstractă. Aceasta şi este ceea ce numeroşi inzixare nu sînt brahmani — despre aceştia, mai tîrziu — îndeplinesc cu privire la ei înşişi. 244 PART. A n-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. II. RELIGIA FANTEZIEI 245 299

Ei se dedică cu cea mai perseverentă asprime monotoniei unei neactivităţi ce ţine ani de-a lungul, îndeosebi zece ani, în cursul căreia ei renunţă la orice interes şi preocupare legate de viaţa obişnuită, asociind la aceasta constrîngerea unei ţinute sau poziţii nenaturale a corpului: stau sau merg fără întrerupere cu noimile împreunate deasupra capului, niciodată, nici pentru somn, nu se culcă. Al doilea este apoi Crişna sau Vişnu, adică incarnarea lui Brăhm în general. Astfel de diferite incarnări inzii numără multe : în genere este vorba de apariţia lui Brahm ca om. Aici se poate spune, dar şi nu spune, că Brahm este acela care apare ca om, căci această devenire ca om nu este afirmată drept simplă formă a lui Brahm. Acestui domeniu îi aparţin aceste plăsmuiri colosale : Crişna este şi Brahma, Vişnu. Aceste reprezentări despre incarnaţii par a conţine în parte aluzii la evenimente istorice, încît mari cuceritori care au dat o nouă înfăţişare stărilor existenteţ care sînt zei, sînt descrişi ca zei. Faptele lui Crişna sînt cuceriri în care lucrurile se întîmplă destul de nedivin : cucerire şi

iubiri sînt în genere cele două laturi, principalele fapte ale incarnărilor. Al treilea este Siva, Mahadev. Marele zeu sau Siva, Euăra ar trebui să fie reîntoarcerea la sine; primul, anume Brahm, este unitatea independentă, închisă în sine; al doilea, Vişnu, este manifestarea (nu sînt deci de trecut cu vederea momentele spiritului), viaţa în formă umană. Al treilea ar trebui să fie reîntoarcerea la primul, ca unitatea să fie pusă ca una care se reîntoarce în sine : dar tocmai acesta este ceea ce e lipsit de spirit; el este determinaţia devenirii în general sau a naşterii şi pieirii. Se spune : schimbarea în genere este ceea ce e al treilea : astfel determinaţia fundamentală a lui Siva e, pe de o parte, uriaşa forţă a vieţii, pe de altă parte, ceea ce nimiceşte, pustieşte, în genere sălbatica forţă vitală a naturii. De aceea simbolul lui principal este boul, din cauza tăriei sale, însă conform reprezentării celei mai generale este „lingam"-ul, care la greci a fost venerat ca cpâAAoţ, acest semn pe care-l au cele mai înalte temple. Sanctuarul cel mai lăuntric al lor conţine această reprezentare. Veritabilul trei într-un concept mai profund este spiritul, reîntoarcerea Unicului la sine însuşi, revenirea sa la sine şi nu numai schimbarea, ci schimbarea în care diferenţa este conciliată cu Primul, iar dualitatea este suprimată. Acsstea sînt cele trei determinaţii fundamentale. întregul «ste înfăţişat printr-o figură cu trei capete, iarăşi simbolic, şi nu frumos. în această religie care aparţine încă religiei naturii, devenirea aceasta este concepută ca pură devenire, ca pură schimbare şi nu ca transformare a diferenţei prin care se produce pe sine 30° unitatea ca suprimare şi totodată şi conservare a diferenţei spre a deveni unitate, conştiinţa, spiritul sînt şi ele transformare a Primului, a unităţii nemijlocite. A doua poziţie este diviziunea originară, este a avea un alt ceva în faţa sa — eu sînt ştiutor — astfel încît, în timp ce alt ceva este pentru mine, eu în acest alt ceva m-am reîntors la mine, în mine. A treia poziţie, în loc să fie ceea ce conciliază, este aici numai această sălbăticie a producerii şi distrugerii. Această deosebire este esenţială şi e întemeiată pe întreaga poziţie generală, tocmai pe poziţia religiei naturii. Aceste diferenţe sînt deci concepute ca unitate, ca Tri-murti, iar acesta iarăşi ca ceea ce este suprem, nu ca însuşi Brahm. Dar cum acesta este conceput ca Trimurti, fiecare persoană, luată singură pentru sine, este la rîndul ei iarăşi concepută ea însăşi ca totalitate, ca întregul Dumnezeu. în partea mai veche a Vedelor nu este vorba de Vişnu şi încă şi mai puţin de Siva; aci este singur Brahm, Unul, Dumnezeu în general. în afară de această bază principală şi determinaţie fundamentală, în mitologia indică este personificat superficial de fantezie tot restul. Mari obiecte ale naturii, ca Gancesul, soarele, Himalaia (mai cu seamă sediu al lui Siva), sînt identificate cu Brahm însuşi; dragostea, înşelăciunea, furtul, viclenia, precum şi forţele naturii din plante şi animale etc, toate acestea sînt sesizate de fantezie şi în felul acesta ia naştere o lume infinită ■de zei, care este ştiută totuşi ca subordonată : în fruntea ei stă Indra, zeul cerului vizibil. Aceşti zei sînt schimbători şi pieri-tori şi sînt supuşi Unului suprem, abstracţia îi absoarbe : puterea pe care o obţine omul prin aceasta îi îngrozeşte, ba Vis-vamitra creează chiar un alt Indra şi alţi zei. De numărul şi aprecierea acestor divinităţi nu poate nicidecum fi vorba : aici nu există nimic ce-ar fi plăsmuit ca ceva ferm, întrucît acestei fantezii îi lipseşte în genere orice moddeterminat. Amintitele plăsmuiri dispar iarăşi în acelaşi fel în care au fost create ; fantezia trece de la o existenţă exte301

246 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

rioară obişnuită la divinitate, iar aceasta se reîntoarce apoi din nou la ceea ce i-a servit de bază. Despre miracole nu se poate vorbi de loc, căci totul este un miracol, totul este extravagant şi nimic nu e determinat printr-o legătură raţională a categoriilor gîndirii. Fără îndoială, foarte multe lucruri sînt simbolice.

Inzii sînt apoi divizaţi în multe secte, între multe alte deosebiri, este îndeosebi aceasta : unii îl venerează pe Vişnu, iar alţii pe Siva. Din cauza aceasta se duc războaie sîngeroase, mai ales cu ocazia serbărilor, şi în iarmaroace se nasc conflicte care costă viaţa a mii de oameni. Acum, aceste diferenţe trebuie să fie înţelese în sensul că ceea ce se cheamă Vişnu spune însuşi despre sine că este totul, că Brahm este sînul matern în care el creează totul, e activitatea formatoare absolută, da, el este Brahm; aici această diferenţă este suprimată. Cînd este introdus Siva, acesta spune că el este totalitatea absolută, focul pietrelor preţioase, forţa bărbatului, raţiunea* sufletului, el este iarăşi tot Brahm. Aici se dizolvă într-o unică persoană, în una dintre aceste diferenţe, toate, şi celelalte două, precum şi celelalte puteri, zei ai naturii, genii. în afară de aceste diferenţe sînt apoi reprezentate tot atît de libere şi pentru sine ca fiinţînd, dar personificate, fenomenele, puterile particulare. Inzii venerează şi animale, maimuţe, vaci — există spitale pentru vaci bolnave; [concepţia] că substanţa are şi forma animalelor le este foarte familiară. Zeul cerului, Inăra, 302 este mult sub Brahma, Siva, Vişnu, la rîndul lui, el are sub el stelele. Toate puterile particulare în particularitatea lor parvin la această independenţă, care e şi independenţă ce dispare. Determinaţia fundamentală a conştiinţei teoretice este, cum am spus, determinaţia unităţii, determinaţia a ceea ce se cheamă Brahm, Brahma etc. Am observat cu privire la această unitate că ea decade în ambiguitatea de a indica o dată că Brahma este universalul, este totul şi altă dată că el este o particularitate faţă de particularitate; astfel Brahma apare ca creator şi apoi este iarăşi subordonat, vorbeşte el însuşi despre ceva ce-i este superior lui, despre un suflet universal. Această dezordine proprie acestei sfere îşi are temeiul în dialectica necesară a ei, spiritul care pune ordine în toate nu este prezent, de aceea apar determinaţiile o dată în această formă, apoi ele trebuie să fie suprimate ea unilaterale, şi apoi este introdusă o altă formă. Apare numai necesitatea conceptului ca abatere, SECŢ. I. ti. RELIGIA FANTEZIEI 247

confuzie ca ceva ce nu are consistenţă în sine, şi natura conceptului este aceea care aduce un temei în această confuzie. Unul se înfăţişează fixat pentru sine, ca ceea ce este etern unit cu sine, dar fiindcă a.cest Unul trebuie să înainteze la particularizare, care aici este însă lipsită de sprit, toate diferenţele se numesc şi sînt iarăşi Brahm, sînt acest Unul în sine şi îşi iau deci asupra lor epitetul lui Unu, în felul acesta zeii particulari sînt toţi şi Brahm. Un englez, care a cercetat cu cea mai mare grijă diferitele expuneri spre a vedea ce se înţelege prin Brahm, crede că Brahm ar fi un epitet al preamăririi, fiindcă el nu este păstrat însuşi pentru sine ca acest Unul, ci totul spune despre sine că e Brahm. Mill susţine aceasta în a sa 303 7,Istorie a Indiei". El dovedeşte din multe scrieri indice că Brahm este un epitet al preamăririi care este folosit referitor la diferiţi zei şi care nu reprezintă conceptul de perfecţiune, de unitate pe care îl asociem noi divinităţii. Aceasta este o eroare, căci Brahm e, pe de o parte, Unul, neschimbătorul, dar ceea ce se spune despre Brahm avînd în el însuşi schimbarea, este enunţat şi despre mulţimea de figuri, care e apoi a lui Vişnu şi este şi el numit supremul Brahm. Apa şi soarele sînt Brahm. în Vede este pus în evidenţă îndeosebi soarele, iar dacă luăm una cîte una rugăciunile ce-i sînt adresate, am putea crede că pentru vechii inzi Brahm a fost numai în soare şi că astfel ei ar fi avut o altă religie decît urmaşii lor. Şi aerul, mişcarea atmosferei, respiraţia, intelectul, fericirea sînt numite Brahm. Mahaăev se numeşte pe sine Brahm, iar Siva vorbeşte despre sine : eu sînt ceea ce este şi ceea ce nu este, eu am fost totul, sînt totdeauna şi voi fi totdeauna, eu sînt Brahma, precum şi Brahm, eu sînt cauza care cauzează, eu sînt adevărul, boul şi toate lucrurile vii, eu sînt mai bătrîn decît totul, eu sînt ceea ce a trecut, ceea ce este prezent şi ceea ce e viitor, eu sînt Eudra, sînt toate lumile etc. Aşadar Brahm este Unul, precum şi orice independent care e reprezentat ea Dumnezeu. Printre altele, întîlnim o rugăciune către limbă în care aceasta spune despre sine : eu sînt Brahm, sufletul universal suprem. Deci Brahm este acest Unul, dar care nu este menţinut

exclusiv ca acest Unul, el nu este ceea ce spunem noi despre Dumnezeu cînd zicem că acest Unul este Unitatea universală; aici tot ce este de sine stătător, identic cu sine spune : eu sînt Brahm. Brahm este reprezentat mai cu seamă ca Creatorul. 248 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Despre crearea lumii îşi are la inzi fiecare propria sa reprezentare, cufundîndu-se speculativ în sine, de aceea nu există 304 nimic stabil, ci fiecare are o altă concepţie. Colonelul Know a tradus din persană o istorie a Indiei, într-o disertaţie care se găseşte aci el ne dă o traducere din Vede şi-n cuprinsul acesteia o expunere a creării lumii. Brima exista din veşnicie în forma unei întinderi imense. Cînd i-a plăcut să creeze lumea, a spus : Eidică-te, oh ! Brima l Astfel, dorinţa, apetitul, a fost ceea ce e prim; Brima îşi spune aceasta lui însuşi. Nemijlocit după aceasta a ieşit din buricul lui un spirit în formă de flacără, care avea patru capete şi patru mîini. Brima a privit în jurul său şi n-a văzut nimic decît chipul său nemăsurat, a călătorit o mie de ani pentru a-şi cunoaşte întinderea, pentru a o înţelege. Acest foc este iarăşi el [Brima] însuşi şi se are numai pe sine ca obiect imens. Această raportare la sine însuşi şi această creare este o determinaţie fundamentală; în alte locuri se spune că lumea a fost creată* prin meditaţia lui [Brima] despre el însuşi. După călătoria» de o mie de ani Brima şi-a cunoscut întinderea tot atît de puţin ca înainte de călătorie ; plin de uimire, el şi-a întrerupt călătoria şi a considerat ceea ce a văzut. Atotputernicul, ceva ce e deosebit de Brima, a spus atunci: Du-te, Brima, şi creează lumea, tu nu te poţi înţelege pe tine, fă ceva ce poate fi înţeles. Brima a întrebat: Cum trebuie să fac eu o lume ? Atotputernicul a răspuns : întreabă-mă şi are să ţi se dea ţie putere. Atunci a ieşit foc din Brima şi el a văzut ideea tuturor lucrurilor care pluteau în faţa ochilor săi şi a spus : Fă ca tot ce văd să devină real, dar cum să conserv lucrurile ca să nu piară ? Atunci a ieşit din gura lui un spirit de culoare albastră; acesta era iarăşi el însuşi, Vişnu, Crişna, principiul conservator; acestuia Brima i-a poruncit să creeze tot ce e viu, iar pentru subzistenţa aces-805 tuia să creeze vegetalele. Ar mai fi lipsit oamenii. Brima i-a ordonat atunci lui Vişnu să facă oameni; acesta făcu oameni, dar oamenii pe care-i făcea Vişnu erau idioţi, cu burţi mari, fără ştiinţă [cunoaştere], ca animalele de pe cîmp, fără pasiuni şi voinţă, aveau numai dorinţe senzoriale; din cauza aceasta Brima s-a înfuriat şi i-a nimicit. El a creat atunci patru persoane din propriul lui suflu şi le-a dat poruncă să domnească peste creaţie; dar ei au refuzat să facă altceva decît să laude pe Dumnezeu, fiindcă ei nu aveau nimic în ei din calitatea schimbătoare, destructibilă, nimic ce ţine de esenţa sau fiinţa temporală. SECŢ. I. II. RELIGIA FANTEZIEI 249

Atunci Brima se supără, acesta era un spirit brun care ieşea dintre ochi; acesta se aşeză jos în faţa lui Brima cu picioarele încrucişate sub el şi cu braţele încrucişate şi plînse; întrebă : cine sînt eu şi ce trebuie să fie locul meu de şedere? Brima răspunse : Tu trebuie să fii Budra şi toată natura să fie locul tău de şedere, du-te şi fă oameni! Ceea ce acesta făcu. Aceşti oameni erau mai sălbatici decît tigrii, căci nu aveau în ei nimic decît calitatea de a distruge, ei se nimiciră unii pe alţii, căci numai furia era pasiunea lor. Aşadar, vedem pe cei trei zei acţionînd separaţi unul de altul, produsul lor este numai unilateral, nu e adevărul. în sfîrşit, Brima, Vişnu şi Rudra şi-au unit forţele şi astfel au creat oameni, şi anume, zece. în această expunere sînt deci exprimate în chip necesar toate momentele şi manifestarea lor. Eeprezentarea creării lumii în Legile lui Mânu se deosebeşte de cea înfăţişată adi-neori, şi-n felul acesta fiecare are o reprezentare particulară. c) CULTUL

Eaportul subiectului cu absolutul, şi mai ales cu Brahm, raport care este cultul, va arăta mai de aproape ce este, propriu-zis, acest Brahm. Cultul suprem, absolut este acea golire completă care renunţă la conştiinţă, la voinţă, la toate pasiunile şi trebuinţele, acea unire cu Dumnezeu, concentrarea, în chipul sos acesta, de sine în sine. Unul care trăieşte numai pentru contemplaţie, care a renunţat la toate dorinţele, la lume, se

numeşte un ioglii. Pentru ind, cînd se concentrează în sine, cucernicia este, pe de o parte, şi ceva de moment; în al doilea rînd însă, din această abstracţie, la care el ajunge mai întîi numai într-un moment, indul face caracter al său, caracter al întregii lui conştiinţe, al întregii sale existenţe; îneît el nu se înalţă numai pentru moment, ci se menţine pe această treaptă, manifestînd o completă indiferenţă j faţă de interesele etice, faţă de legăturile reciproce dintre oameni, faţă de societate, faţă de ceea ce ar fi demn de atenţia şi preo- cuparea sa. Cînd se menţine în general în această abstracţie, -y cînd renunţă la tot, la lume în genere, indul este un ioghi. I Omul în această lipsă de gînduriy în acest vid, concentrat în sine însuşi, această egoitate pură, această fiinţare la sine 250 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

pură, este Brahm. Modul suprem al cultului constă deci în faptul că indul face complet obişnuinţă a sa din această abstracţie. Privilegiul de a citi Vedele îl au numai brahmanii, şi anume din naştere; întreaga lor viaţă exprimă existenţa lui Brahm ; fără îndoială că ei se îndeletnicesc cu tot felul de treburi lumeşti, însă sînt consideraţi că în sine ei posedă deja puterea absolută. Toate celelalte caste sînt mult inferioare castei brahmanilor. Supremul lucru ce poate fi atins în cult este năucirea, anularea conştiinţei de sine; aceasta nu este liberarea afirmativă şi concilierea, ci mai curînd numai abstracţia cu totul negativă şi completă. Potrivit reprezentării indice, omul, atîta timp cît rămîne în propria sa conştiinţă, este ceea ce e nedivin. Dar, libertatea omului constă tocmai în faptul de a fi liber în 307 voinţă, ştiinţă [cunoaştere] şi acţiune. Dimpotrivă, pentru ind suprema poziţie este completa înăbuşire şi năucire a conştiinţei. Brahmanii sînt existenţa lui Brahm; conform mitului, ei s-au născut din gura lui Brahm. Pot şi cei ce nu sînt brahmani să se ridice la această înălţime, dar numai printr-o nemărginită rigoare, constrîngîndu-se să trăiască ani îndelungaţi în vederea automortificării şi să ajungă prin aceasta la ceea ce brahmanul are nemijlocit de ]a naştere : cel mai ignorant brahman citeşte Vedele şi Brahm sălăşluieşte în el. Ceilalţi inzi se pot ridica pînă aici străduindu-se să vieţuiască oarecum morţi cu conştiinţa buimăcită. Aceasta este o trăsătură fundamentală în viaţa indică. Marile poeme epice ale inzilor exprimă îndeosebi măreţia brahmanilor şi tratează despre isprăvile şi penitenţele colosale săvîrşite de cei din casta cşatria pentru a dobîndi această plenitudine de putere. Renunţarea indică este calea perfecţionării fără presupoziţia păcatului. în Eamaiana există un episod care ne transpune cu totul pe această poziţie : se povesteşte istoria vieţii lui Visvamitra, însoţitorul lui Eama, o incarnare a lui Vişnu. A fost odată un rege puternic care ca atare i-a cerut brahmanului Vasiştha o vacă venerată în India ca forţă creatoare a pămîntului, după ce cunoscuse forţa ei miraculoasă; Vasiştha refuză, atunci regele ia vaca cu forţa, însă vaca fuge înapoi la Vasiştha, îi face reproşuri că s-a lăsat să-i fie luată şii promite, ca brahman, toată puterea, putere mai mare decît aceea a unui cşatria cum era regele. Vasiştha îi cere atunci vacii să-i organizeze o putere împotriva regelui, iar acesta, la rîndul său, pune pe picior întreaga sa armată ; armatele ambelor părţi sînt bătute în repeE.CŞ. I. 11. RELIGIA FANTEZIEI 251

tate rînduri; Visvamitra este însă totuşi învins în cele din urmă, după ce se prăpădiră şi cei o sută de fii ai săi din cauza unui vînt pe care Vasiştha l-a făcut să sufle din buricul său; plin de deznădejde, el lasă guvernarea fiului unic care i-a mai rămas şi pleacă împreună cu soţia sa în munţii Himalaia pentru a dobîndi favoarea lui Mahadeva [Siva]. Mişcat de exerciţiile lui severe, Mahadeva se arată dispus să-i împlinească dorinţele. Visvamitra solicită ştiinţa de a întinde arcul în întregimea lui, ceea ce i se şi acordă. înarmat astfel, vrea Visvamitra să-l supună pe Vasiştha; acesta apucă însă toiagul său, arma lui Brahma, şi-l ridică; atunci toţi zeii se umplu de îngrijorare, căci această putere ameninţă cu pieire întreaga lume ; ei îl roagă pe brahmin să renunţe, Visvamitra îi recunoaşte puterea şi se decide acum el însuşi să se supună

celor mai dure exerciţii pentru a ajunge la această putere. Se retrage în singurătate şi trăieşte acolo o mie de ani în abstracţie, numai cu soţia sa. Brahma vine la el şi-i spune : Te recunosc acum ca pe primul înţelept regal. Nemulţumit cu aceasta, Visvamitra îşi începe din nou penitenţele, între timp, un rege indic i s-a adresat lui Vasiştha cu dorinţa ca acesta să-l ridice în forma sa corporală la cer, lucru ce i s-a refuzat ca unui cşatria ce era ; însă, cum regele stăruia cu încă-păţînare, el fu coborît de Vasiştha la gradul celor din clasa ciandala. Atunci regele se duce la Visvamitra cu aceeaşi dorinţă. Acesta pregăteşte un sacrificu la care îi invită pe zei, dar aceştia refuză totuşi să vie la un sacrificu care ar fi adus pentru ciandala. însă, recurgînd la forţa sa, Visvamitra îl ridică pe rege în cer, dar, la porunca zeilor, acesta cade jos, însă Visvamitra îl menţine între cer şi pămînt şi creează atunci un alt cer, alte 3o» Pleiade, alt Indra şi un alt cerc de zei. Zeii fură copleşiţi de mirare, se îndreptară umili spre Visvamitra şi se înţeleseră cu el privitor la un loc pe care ei îl destinau acelui rege în cer. După scurgerea unui mileniu, Visvamitra se chema căpetenia înţelepţilor; zeii din cer se neliniştiră, Indra încearcă să-i aţîţe pasiunile (ţine de calitatea de înţelept perfect şi de brahmin să-şi fi supus pasiunile); Indra îi trimite o fată foarte frumoasă cu care Visvamitra trăieşte 25 de ani: dar după aceasta Visvamitra se îndepărtează de ea, fiindcă îşi învinge iubirea; în 252 PART. A II-A. HELIGIA DETERMINATA

zadar mai încearcă zeii să-i atîţe şi mînia. în cele din urmă trebuie să i se recunoască puterea de Brahma. Mai există şi acum unii inzi care îşi impun astfel de exerciţii şi chinuri pentru a parveni la puterea brahmanilor, la o putere care este chiar şi deasupra zeilor; ei stau, de exemplu, zece ani cu braţele ridicate, se lasă îngropaţi de vii, plimbaţi prin foc etc. Cînd unul a dus-o pînă la treapta cea mai înaltă a ierarhiei ispăşirilor, el este perfect, e Brahma cel real care are putere peste toţi zeii; Indra şi toţi zeii naturii îi sînt supuşi, deoarece el e considerat ca ceea ce am văzut mai înainte la magie, adică acest subiect singular are orice putere asupra forţelor naturii. Brahminul se găseşte din naştere înzestrat cu această demnitate de ioghi, el este unul de două ori născut, şi astfel are putere universală asupra naturii. Acest raport are aceleaşi determinaţii fundamentale pe care le-am văzut în această lume divină a lui, anume : separarea momentelor. Cum în această religie a fanteziei ideea s-a dezvoltat pînă 310 la apariţia determinaţiilor ei fundamentale, dar cum acestea îşi rămîn exterioare una celeilalte şi tot astfel lumea exterioară rămîne faţă de ele şi faţă de sine exterioară şi neînţeleasă şi de aceea lăsată bunului plac al imaginaţiei, nici conştiinţa dezvoltată în toate direcţiile nu parvine să se sesizeze pe sine ca adevărata subiectivitate. Sus de tot, se află în această sferă identitatea pură a gîndirii, care este în acelaşi timp determinată ca putere fiinţînd în sine, putere creatoare. Dar această bază este pur teoretică; ea este încă substanţialitatea, din care ia, fără îndoială, în sine naştere totul şi-n care e păstrat totul, dar în afara căreia orice conţinut a apărut de sine stătător şi nu este de acea unitate făcut ca şi conţinut obiectiv şi universal conform existenţei lui determinate şi raportării lui. Gîndirea numai teoretică, formală, receptează conţinutul cum apare el ca determinat accidental, ea poate, desigur, face abstracţie de el, dar nu-l poate înălţa la coeziunea unui sistem şi deci la o conexitate legică. De aceea, aici gîndirea nu primeşte în genere semnificaţie practică, adică activitatea şi voinţa nu conferă determinaţiilor lor determinarea generală, iar forma se dezvoltă, fără îndoială în sine, potrivit naturii conceptului, dar nu apare pusă de el, cu determinaţia de a fi menţinută în unitatea lui. Activitatea voinţei nu ajunge deci la libertatea voinţei; nu SECŢ. I. ÎI. RELIGIA FANTEZIEI 253

ajunge la un conţinut care ar fi determinat prin unitatea conceptului şi care tocmai de aceea ar fi mai raţional, mai obiectiv, mai just; ci această unitate rămîne aceea a puterii izolate de existenţă, fiinţînd numai în sine, substanţială — Brahma —, care a dat drumul realităţii ca accidentalitate pe care acum o lasă să se desfăşoare sălbatic şi arbitrar pentru sine.

Cultul este în primul rînd un raport al conştiinţei de sine cu Brahma, dar apoi şi cu cealaltă lume divină care fiinţează în afara lui. în ce priveşte primul raport, acela faţă de Brahma, el este pentru sine tot atît de excelent şi aparte, pe cît de izolat se păstrează de cealaltă viaţă concretă, religioasă şi profană.3» Brahm este gîndire, omul gîndeşte, aşadar Brahm are în chip esenţial existenţă în conştiinţa de sine a omului. însă aici omul este în general determinat ca gînditor, sau gîndirea are aici ca atare şi mai întîi ca teorie pură existenţă universală, fiindcă gîndirea însăşi, ca atare, este determinată ca putere în sine; prin aceasta, ea are în ea forma în genere, şi anume abstractă, sau determinaţia existenţei în general. Omul în general nu este numai gînditor, ci aici el este pentru sine gîndire, el devine conştient de sine ca gîndire pură; căci am spus adineaori că aici gîndirea ajunge ca atare la existenţă, că aici omul are în sine reprezentarea acesteia. Sau el este pentru sine gîndire, căci gîndirea este în sine puterea, dar tocmai puterea este această negativitate infinită care se raportează pe sine la sine şi care este fiinţare-pentru-sine. însă fiin-ţarea-pentru-sine învelită în universalitatea gîndirii în general, înălţată în aceasta la egalitatea liberă cu sine, este suflet numai al unui ce viu, nu e puternica conştiinţă de sine prizonieră a singularităţii dorinţelor, ci este în-sinele conştiinţei care se cunoaşte pe sine în universalitatea sa şi care astfel, gîndindu-se pe sine, reprezentîndu-se în sine, se ştie pe sine ca Brahm. Acest raport nu trebuie numit cult, căci el nu este raportare la substanţialitatea gînditoare ca la ceva obiectual, ci este ştiut [cunoscut] nemijlocit cu determinaţia subiectivităţii mele ca eul însuşi. în fapt, eu sînt această gîndire pură şi chiar eul însuşi este expresia ei, căci eul ca atare este această abstractă, lipsită de determinare identitate a mea în mine, — eul ca eu sînt numai gîndirea ca ceva pus cu determinaţia existenţei subiective reflectată în sine — cel ce gîndeşte. De aceea, trebuie 312 de asemenea admis, invers, că gîndirea ca această gîndire abstrac254 PAET. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

tă are ca existenţă a sa tocmai această subiectivitate pe care o exprimă şi eul, căci adevărata gîndire, care e Dumnezeu, nu este această gîndire abstractă sau această substanţialitate simplă şi universalitate, ci e gîndirea numai ca Idee concretă, absolut împlinită. Gîndirea, care este numai în-sinele Ideii, este tocmai gîndirea abstractă care posedă numai această existenţă finită, anume : în subiectiva conştiinţă de sine şi în faţa acesteia nu posedă obiectivitatea concretă a fiinţei-în-sine-şi pentru-sine şi care, pentru aceea, nu este cu bună dreptate venerată de aceasta. Conştiinţa de sine are ca determinaţie fundamentală un raport faţă de însuşi Brahma. Cu privire la acest raport apar trei forme. Fiecare ind este momentan Brahm însuşi; Brahm este acest Unul, abstracţia gîndirii; întrucît omul se transpune în situaţia de a se concentra în sine, el este Brahm. Aceasta este o determinaţie deosebit de remarcabilă, Brahm însuşi nu este venerat, Dumnezeul unul nu are temple, nu i se aduce serviciu divin, rugăciuni. Un englez, autor al unui studiu despre idolatria inzilor, face despre aceasta multe reflexii şi spune : Cînd întrebi pe un ind dacă venerează idoli, îţi răspunde fără cea mai mică ezitare : da, venerez idoli! în schimb, întreabă-l pe un ind, învăţat sau neînvăţat, nu importă : veneraţi fiinţa supremă, Paramesvara % vă rugaţi lui, îi aduceţi jertfe ? El va răspunde : niciodată! Dacă întrebăm mai departe : ce este această cucernicie liniştită, această meditare tăcută care vă este impusă şi este aşa de practicată? va replica : Cînd îmi fac rugăciunea, mă aşez, îmi încrucişez picioarele unul peste altul, îmi deschid mîinile şi privesc spre cer, şi îmi adun spiritul şi gîndurile fără să vorbesc, îmi spun în mine însumi că sînt Brahm, fiinţa supremă. Dacă aruncăm o privire înapoi asupra comparaţiei de mai sus a acestei determinaţii cu alte plăsmuiri, de exemplu, cu Dumnezeul iudaic, vedem că şi acesta este acest Unul, e ceea ce e universal, substanţial, ceea ce este [există] tot numai pentru gîndire, pentru reprezentare întrucît este gînditoare. Aici obiectivitatea este determinată şi pentru gîndirea obiectivă, dar ea nu e încă concretul în sine, ceea ce este spiritul. Astfel, Brahm şi Dumnezeul iudaic sînt

identici pe latura pe care sînt substanţialitate; însă tot atît de esenţială este diferenţa dintre ei, diferenţă care rezidă numai în libera şi pura distingere a gîndului. Brahm fiinţează numai în sine, nu pentru SECŢ. I. II. RELIGIA FANTEZIEI 255

sine. Am văzut că bunătatea, dreptatea, aceste determinaţii cu un concept valabil, sînt în Unul numai calităţi-nume, ele nu devin forme independente pentru sine faţă de subiectivitatea Unului. Dimpotrivă, acest Brahm este acest abstract, nu e subiectivitate, această subiectivitate abstractă se păstrează deci în conştiinţa de sine umană; în schimb, Unul, care este subiectivitate în sine şi pentru sine, nu are nevoie de nimic altceva pentru existenţa sa subiectivă, el este [există] pentru sine şi e exclusiv faţă de altceva şi, prin aceasta, şi faţă de conştiinţa de sine. Aceste determinaţii, pe de altă parte, noi le-am comparat cu ceea ce conţine moderna credinţă a reflexiei, înrudit de aproape cu Brahm este acest Dumnezeu al iluminismului, l'etre supreme. Dumnezeu este Unul necunoscut, vid, abstracţia în sine a nemişcatei negativităţi, a disoluţiei oricărui mod-determinat. Această reflexie modernă se menţine la ştiinţa [cunoaşterea] nemijlocită, iar aceasta are determinaţia potrivit căreia Dumnezeu este pentru mine ceva necunoscut, neştiut; se recunoaşte fără îndoială că el este [există] în afara mea, deasupra mea, dar nu e cunoscut; el are pentru mine determinaţia a ceva transcendent, a unui negativ, el are un raport negativ cu mine. Fiinţa abstractă este ea însăşi negativă, ca, de pildă, abstractul care este Brahm, dar el îşi are conştiinţa sa de sine numai în intelectul meu. Acest „caput mortuum", acest „abstractum" al intelectului este pus numai prin mine, eu sînt afirmativul, şi astfel această determinaţie coincide cu reprezentarea modernă, potrivit căreia eu sînt universalul, sînt stăpîn pe toate determinaţiile, numai eu le pun şi le fac să fie valabile. Această treaptă a reflexiei moderne este'mai elaborată, mai liberă decît aceea a indului care în gîndirea lui liniştită spune : eu sînt Brahm. Acesta este încă modul naiv al abstracţiei, lîngă care restul lumii divine este Obiectiv, din contra, aceasta, în amintita reflexie, este, împreună cu totul, numai ceva pus de mine. Această poziţie, această punere, a volatilizat prin reflexie orice conţinut al lumii sensibile şi suprasensibile. în timp ce pe sus-menţionata primă poziţie momentul acesta din urmă este [există] pentru sine, şi în afara lui există alt conţinut, în cealaltă reflexie orice conţinut este cufundat ca finit în Unul, încît acesta este punctul afirmativ care exclude. Latura cultului mai are alte două forme. Anume, fiindcă cu primul raport este pus numai un moment al rugăciunii singu314

256 PART. A H-A. RELIGIA DETERMINATA

lare, al evlaviei, încît Brahm în existenţa sa este numai trecător, iar întrucît astfel această existenţă e neadecvată unei astfel de universalităţi, apare exigenţa ca această existenţă să fie transformată într-o existenţă universală cum este conţinutul. Eul, luat abstract ca atare, este universalul, numai că însuşi acesta e numai un moment în existenţa abstracţiei, prima cerinţă este deci ca acest „abstractum", acest eu să fie făcut adecvat conţinutului. Această înălţare nu înseamnă altceva decît să suprimi trecerea din momentul singurătăţii liniştite la viaţă, în prezentul concret, în conştiinţa de sine concretă. Prin aceasta trebuie să se renunţe la orice viaţă, la toate relaţiile vieţii concrete, reale cu Unul. Tot prezentul viu, fie acela al vieţii naturii, ş fie acela al vieţii spirituale, al familiei, al statului, al artei, al religiei este dizolvat în pura negativitate a unei abnegaţii abstracte. Iată ce există la inzi, întrucît mulţi inzi care nu sînt brah-mini întreprind şi ajung să facă din sine eu care se comportă în chip complet abstract. Ei renunţă la orice mişcare, la orice interes, la orice înclinaţie, dedicîndu-se unei abstracţii liniştite ; ei sînt cinstiţi de alţii şi hrăniţi, persistă fără să vorbească în această toropeală cu ochii privind la soare sau cu ochii închişi. Unii rămîn aşa toată viaţa, alţii douăzeci-treizeci de ani. Se povesteşte despre unul dintre

aceşti inzi că ar fi călătorit zece ani fără să se culce vreodată, întrucît dormea stînd în picioare, următorii zece ani şi-a ţinut mîinile deasupra capului, şi apoi că ar mai fi plănuit să se lase balansat trei ore şi trei sferturi spînzurat de un picior deasupra unui foc, şi-n sfîrşit să fie îngropat trei ore şi trei sferturi. în felul acesta el a atins culmea supremă şi prin aceasta cel ce a îndeplinit o astfel de nemişcare, o astfel de lipsă de viaţă, este cufundat în intimitatea opiniei inzilor şi continuă să existe ca Brahm. De remarcat că aceasta nu este ispăşire pentru crime, prin aceasta nu se repară nimic, aici nu acesta este cazul, ci sînt severităţi pentru a ajunge la starea lui Brahm. Aceasta nu este penitenţă pregătită cu scopul ca prin ea să fie ispăşită o crimă oarecare sau păcate, ori conciliată ofensa adusă zeilor; aceasta presupune un raport între fapta omului, fiinţa lui concretă, acţiunile lui Unul Dumnezeu — idee plină de conţinut în care omul îşi are criteriul şi legea caracterului său şi comportării sale şi căreia el trebuie să i se facă adecvat în voinţa şin viaţa sa. Numai că raportul faţă de Brahm nu conţine încă nimic SECT. I. II. RELIGIA FANTEZIEI

25?

concret, fiindcă el însuşi este numai abstracţia sufletului sub- 3i6 stanţial; orice altă determinaţie şi orice alt conţinut sînt în afara lui; de aceea, nu are loc în relaţia cu Brahm un cult ca raport plin care să-l dirijeze şi să-l facă activ pe omul concret, ci, dacă în genere ar exista un astfel de raport, el ar fi de căutat în venerarea celorlalţi zei. Dar, cum Brahm este reprezentat ca fiinţa singuratică închisă în sine, înălţarea conştiinţei de sine singulare, care se străduieşte prin sus-menţionatele severităţi să facă din propria sa abstracţie ceva peren, este şi ea mai curînd o evadare din realitatea concretă a sufletului şi a activităţii vii; dispar în conştiinţa că „eu sînt Brahm" toate virtuţile şi viciile, toţi zeii, şi-n cele din urmă însuşi Trimurti. Conştiinţa concretă de sine însuşi şi a conţinutului obiectiv care este prezentă în reprezentarea creştină a pocăinţei şi a îndreptării vieţii sensibile generale nu este determinată ca ceva păcătos, negativ ca în viaţa de penitenţă a unor creştini şi călugări creştini şi în ideea convertirii, ci ea cuprinde pe de o parte, cum tocmai am indicat, însuşi conţinutul, altfel considerat ca sfînt, pe de altă parte, caracterul poziţiei religioase pe care o examinăm constă tocmai în faptul că toate momentele se separă unul de altul, iar acea unitate supremă nu aruncă nici un reflex în satisfacerea sufletului şi a vieţii. Cealaltă determinaţie este aceea potrivit căreia omul care a făcut astfel din sine Brahm durabil a dobîndit putere absolută asupra naturii şi este o atare putere. Indul îşi închipuie, că Indra, zeul cerului şi al pămîntului, este îngrijorat şi se tenie în faţa unui astfel de om. în „Crestomaţia" lui Bopp este menţionată într-un episod astfel istoria a doi uriaşi care îl roagă pe atotputernicul să le acorde nemurirea, dar, cum aceştia numai şi-au propus să facă amintitele exerciţii spre a ajunge la o astfel de putere, atotputernicul le acordă nemurirea numai 317 întrucît ei ar fi să se prăpădească prin ei. Ei se folosesc deci de toată puterea asupra naturii, lui Indra începe să-i fie teamă de ei şi face uz de obişnuitul procedeu pentru a abate pe cineva de la o astfel de exercitare a puterii, adică face să se ivească o femeie frumoasă, fiecare dintre uriaşi vrea s-o aibă de soţie, în conflictul ce se iscă din această cauză ei se ucid unul pe altul, şi prin aceasta este atunci ajutată natura. O determinaţie cu totul aparte mai este aceea potrivit căreia oricare brahmin, oricare membru al acestei caste este considerat drept Brahma, el este zeu şi pentru oricare alt ind. 17 - C. 3»3

258 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Acest mod particular are însă legătură cu determinaţiile de pînă acum. Anume, cele două forme pe care le-am văzut sînt oarecum numai un raport abstract, izolat al conştiinţei de sine faţă de Brahm, primul, numai un raport momentan, al doilea, numai evadarea din lume, viaţa durabilă în Brahm, moartea durabilă a oricărei individualităţi. A treia exigenţă este, de aceea, ca acest raport să nu fie simplă evadare, renunţare la viaţă, ci să fie pus şi la modul afirmativ. întrebarea este : cum trebuie să se înfăţişeze modul afirmativ al acestui raport? El nu poate fi

altul decît forma existenţei nemijlocite. Aceasta este o trecere grea. Ceea ce e numai interior, numai abstract este acum exterior, acest ceva numai abstract este deci acum nemijlocit ceea ce e sensibil, exterioritatea sensibilă; întrucît aici raportul este cel cu totul abstract faţă de cu totul abstracta substanţă, raportul afirmativ este de asemenea un raport cu totul abstract, deci nemijlocit. Prin aceasta este pus fenomenul concret, în sensul că raportul faţă de Brahm al conştiinţei-de-sine faţă de el este unul natural, nemijlocit, aşadar un raport înnăscut, pus prin naştere. Omul este gînditor,-şi el este aşa de la natură, acesta este o calitate naturală a omului, însă faptul că el este în genere gînditor diferă de determinaţia despre care e vorba aici, de conştiinţa despre gîndire în genere ca ceea-ce-fiinţează absolut. 318 Noi avem în general în această formă conştiinţa despre gîndire şi aceasta este deci pusă ca fiind absolutul. Această conştiinţă a fiinţei absolute este aceea care e aici pusă existînd în chip natural sau afirmată şi crezută ca înnăscută; iar faptul că ea este degradată în această formă se bazează pe întregul raport. întrucît omul e deci gînditor şi este distinsă de acest fapt conştiinţa gîndirii drept conştiinţă a universalului, a ceea-ce-fiinţează-în-sine, şi întrucît ambele sînt ceva înnăscut, rezultă de aci că există două clase de oameni. Unii sînt oameni gînditori, oameni în general, ceilalţi sînt conştiinţa despre om ca fiinţă absolută. Aceştia sînt brahmanii, renăscuţii, cei prin naştere de două ori născuţi, o dată natural, a doua oară născuţi gîndind. Iată ceva profund ! Gîndirea omului este considerată aici ca izvor al celei de a doua existenţe a sa, ca rădăcină a adevăratei sale existenţe, pe care el şi-o conferă prin libertate. Brahmanii sînt din născare de două ori născuţi şi sînt copleşiţi de o imensă adorare, în timp ce toţi ceilalţi oameni SECŢ. I. 11. RELIGIA FANTEZIEI 259

nu aii nici o valoare. Cînd cineva dintr-o castă inferioară se atinge de un brahman, riscă moartea. în Legile lui Mânu se găsesc multe pedepse referitoare la ,,crime" comise contra brahmanilor. De exemplu, cînd un suăra rosteşte cuvinte injurioase împotriva unui brahman, i se vîră în gură o bară de fier incandescentă lungă de zece ţoii, şi dacă îndrăzneşte să vrea să-l înveţe pe un brahman, i se varsă ulei fierbinte în gură şi-n urechi. Brahmanilor li se atribuie o putere plină de mister, se spune în Manii,: nici un rege să nu supere pe un brahman, căci, mîniat, el îi poate distruge toate fortăreţele, armatele, elefanţii etc. Culmea supremă rămîne cu totul pentru sine gîndirea izolată ca Brahm, gîndire care ajunge la existenţă în această cu- 319 fundare în neant, în această conştiinţă cu totul goală, în această contemplare. Celălalt conţinut al spiritului şi al naturii este lăsat în chip sălbatic dispersat. Acea unitate care stă în frunte este, fără îndoială, puterea din care ia naştere totul şi-n care se reîntoarce totul, dar ea nu devine concretă, nu devine legătură a variatelor puteri ale naturii, şi tot aşa nu devine concretă în spirit ca legătură a multiplelor activităţi ale spiritului, a senzaţiilor. în primul caz, cînd unitatea devine legătură a lucrurilor naturale, o numim necesitate; aceasta este legătura forţelor şi fenomenelor naturale. Astfel, noi considerăm că însuşirile şi lucrurile naturale sînt, în independenţa lor, conexate esenţial unele cu altele, că în natură sînt legi, intelect, încît fenomenele sînt astfel legate unele de altele. însă amintita unitate rămîne singură, pentru sine; de aceea sus-menţionata realizare este sălbatică, nebunatică. De asemenea, în domeniul spiritual nu este concretul: în spirit, universalul, gîndirea nu devine o gîndire concretă, determi-nîndu-se pe sine în sine. Faptul că gîndirea se determină pe sine în sine şi că determinatul este suprimat în acest universal, gîndirea pură ca gîndire concretă este raţiune, e gîndirea ca gîndire concretă. Obligaţia, dreptul, sînt numai în gîndire: aceste determinaţii puse în forma universalităţii sînt raţionale cu privire la adevărul conştient, la unitate, şi tot astfel cu privire la voinţă. Acel Unul, amintita unitate singuratică nu devine nici ea o astfel de unitate concretă, nu e raţiune,

raţionalitate. 260 PART. A n-A. BELIGIA DETERMINATA

Din acest motiv, aici nici nu există drept, obligaţie, căci libertatea voinţei, a spiritului este tocmai să fie la sine în modul-determinat al său, însă această fiinţare-la-sine, această unitate este aici abstractă, lipsită de determinare. Pe de o parte, acesta este izvorul acestei fantastice mulţimi de zei la inzi. Am remarcat că aici nu există categoria fiinţei; pentru ceea ce noi numim independenţă la lucruri, sau „ele sînt", 320 „există", ei nu au nici o categorie, ci independent se ştie pe sine mai întîi numai omul; ce independent al naturii, el se reprezintă deci pe sine ca avînd independenţa sa, la modul independenţei pe care o are în el, în fiinţa sa, în forma şi conştiinţa sa omenească. Fantezia face aici din toate Dumnezeu; aceasta este ceea ce în felul său vedem şi la greci, unde toţi arborii şi toate izvoarele sînt transformate în driade şi-n nimfe. Noi spunem că fantezia frumoasă a omului însufleţeşte, înzestrează cu viaţă totul, îşi reprezintă totul ca spiritualizat, ca omul să se mişte printre egalii săi, să antropomorfizeze totul, să confere acestuia prin frumoasa lui simpatie modul frumos pe care îl posedă el însuşi. La inzi avem această manieră nestăpînită, sălbatică. Faptul că sînt atît de generoşi transpunînd asupra fiinţei felul lor de -a fi, această generozitate îşi are temeiul într-o proastă reprezentare despre sine, în împrejurarea că omul încă nu are în sine conţinutul libertăţii veşnicului, a ceeace-fiinţează cu adevărat în sine şi pentru sine ; în faptul că el încă nu ştie că conţinutul său, menirea sa sînt superioare conţinutului unui izvor, al unui copac. La greci, aceasta este mai mult un joc al fanteziei, la inzi nu există sentiment de sine mai înalt despre ei înşişi; reprezentarea pe care ei o au despre fiinţă este numai aceea pe care o au despre sine, ei se aşază pe sine pe aceeaşi treaptă cu toate formaţiile naturii. Aceasta se produce fiindcă gîndirea alunecă astfel cu totul în această abstracţie. Acum, aceste puteri ale naturii, a căror fiinţă este astfel reprezentată ca antropomorfă, în chip conştient, sînt deasupra omului concret care ca ceva fizic este dependent de ele şi încă nu deosebeşte libertatea sa de această latură naturală a lui. Cu aceasta are legătură faptul că viaţa omului nu are valoare mai înaltă decît are fiinţa obiectelor naturii, viaţa unui SECŢ. I. II. RELIGIA FANTEZIEI

261

ce natural. Viaţa omului are valoare numai dacă este ea însăşi superioară în sine însăşi; dar la inzi viaţa umană e ceva dispreţuit, puţin apreciat: aici omul nu-şi poate conferi valoare în mod afirmativ, ci în chip negativ. Viaţa dobîndeşte valoare numai prin negarea sa însăşi. Orice concret este numai negativ faţă de acest abstract. De aci decurge acea latură a cultului indic pe baza căreia oamenii se sacrifică pe sine şi părinţii îşi jertfesc copiii; tot aici aparţine arderea femeilor după moartea bărbatului. Aceste sacrificări au o valoare mai înaltă, cînd se fac explicit raportate la Brahm sau la un alt zeu oarecare, căci acesta este şi el Brahm. Trece de înalt sacrificu faptul de a urca pe stîncile înzăpezite ale Himalaiei, unde sînt izvoarele Gangelui, şi de a se arunca în aceste izvoare. Acestea nu sînt ispăşiri ale vreunor crime, nu sînt sacrificări pentru a repara vreun rău, ci sînt jertfe numai pentru a-şi conferi valoare, iar această valoare poate fi dobîndită numai în chip negativ. în felul acesta, omul fiind fără libertate, neavînd valoare în sine, urmarea legată de acest fapt este extensiunea concretă a acelor inexprimabile şi infinit de multe superstiţii, acele enorme cătuşe şi restricţii. Eaportul cu lucrurile exterioare, naturale, care pentru european nu prezintă importanţă, dependenţa aceasta, este transformată în ceva rigid şi persistent; căci superstiţia îşi are temeiul tocmai în faptul că omul nu este indiferent faţă de lucrurile exterioare, şi el nu este indiferent cînd nu are libertate în sine, cînd nu are în sine adevărata independenţă a spiritului. Aici aparţin prescripţiile pe care trebuie' să le observe brahminii; de comparat este povestirea

lui Nalas în „Mahab-harata". întocmai cum din cauza acestei lipse de libertate superstiţia se întinde pe o arie de necuprins cuvederea, tot astfel, drept consecinţă, nu există aici o moralitate, nici o determinare a libertăţii, nu există drepturi, nu există obligaţii, încît poporul indic a căzut în cea mai mare imoralitate. Esenţa este unitate abstractă, cufundarea subiectului în sine; cufundarea în sine îşi are existenţa în subiectul finit, în spiritul particular. De ideea adevărului ţine universalul, unitatea substanţială şi egalitatea cir sine, dar în aşa fel încît aceasta nu e numai nedeterminatul, numai unitate substanţială, 321 322

262 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

ci este determinată în sine. Ceea ce se cheamă BraJim are modul determinat în afara sa. Supremul mod determinat al lui Brahm este şi poate fi numai conştiinţa, cunoaşterea existenţei sale reale, iar acest mod determinat, această subiectivitate a unităţii e aici conştiinţa de sine subiectivă ca atare. în altă formă modul determinat este particularitatea universalului, puterile spirituale şi naturale particulare. Acest particular apare şi el în afara unităţii şi avem aici numai ezitare, încît aceste puteri particulare, considerate ca zei, o dată sînt independente, altă dată sînt evanescente, în sensul că ele dispar în unitatea absolută şi iau din nou naştere din ea. Astfel inzii spun că au existat deja multe mii de Indra şi vor mai exista; de asemenea incarnările sînt puse ca ceva trecător. Puterile particulare reîntorcîndu-se în unitatea substanţială, această unitate substanţială nu devine concretă, ci ră-mîne unitate substanţială abstractă şi, ieşind din ea aceste moduri determinate, unitatea totuşi nu devine concretă prin aceasta, ci modurile determinate sînt fenomene puse în afara ei şi avînd determinaţia independenţei. Acest Brahm, această conştiinţă supremă a gîndirii este [există] pentru sine; izolat, şi nu ca spirit concret activ, de aceea nici nu există în subiect o legătură vie cu această unitate, ci concretul conştiinţei de sine este despărţit de această regiune; 323 legătura este întreruptă, acesta este principalul punct al acestei sfere care, fără îndoială, are dezvoltarea momentelor, dar o are în felul că ele rămîn unul în afara celuilalt. întrucît conştiinţa de sine este astfel izolată, regiunea menţionată este lipsită de spirit, adică ea este în chip natural ceva înnăscut, iar întrucît această conştiinţă de sine înnăscută diferă de cea universală, ea este privilegiul unora. Acest ins singular este nemijlocit universalul, divinul; astfel spiritul există, dar cel ce numai fiinţează este lipsit de spirit. Prin aceasta şi viaţa acestuia ca acesta şi viaţa lui în universalitate sînt despărţite fără mijlocire una de alta. în religiile unde nu acesta este cazul, anume, unde conştiinţa universalului, a esenţialităţii prin universal apare în particular şi e activă în el, ia naştere libertatea spiritului, şi cu aceasta are legătură faptul că particularul este determinat de universal, dreptatea cu moralitatea împreună. în dreptul SECŢ. I. H. RELIGIA FANTEZIEI 263

privat, de pildă, există libertate a individului aplicată la posesiunea lucrului, eu în această particularitate a existenţei sînt liber, lucrul e considerat ca al meu, ca al unui subiect liber, şi astfel existenţa particulară este determinată prin universal, existenţa mea particulară are legătură cu această universalitate. Tot aşa este cînd e vorba de raporturile de familie. Moralitatea obiectivă există numai întrucît unitatea este ceea ce determină particularul, orice particularitate este determinată prin unitatea substanţială. întrucît aceasta nu are loc, conştiinţa universalului este în chip esenţial o conştiinţă izolată, neactivă, lipsită de spirit. Ceea ce e suprem este aşadar transformat prin această izolare în ceva neliber, născut numai în chip natural. Cultul propriu-zis este raportul conştiinţei de sine cu esenţialul, cu ceea ce este în sine şi pentru sine, este conştiinţa Unului în această fiinţă, conştiinţa unităţii sale cu el; în al doilea

rînd, este apoi raportul conştiinţei faţă de obiectele ele însele diverse, 324 care sînt apoi multele divinităţi. Brahm nu are nici un serviciu divin, nu are temple şi altare; unitatea lui Brahm nu este raportată la real, la conştiinţa de sine activă. Din cele spuse, adică din faptul că conştiinţa Unului este izolată, rezultă că aici, în raportul cu divinul, nu este nimic determinat prin raţiune, căci aceasta înseamnă că acţiunile particulare, simbolurile etc. sînt determinate de unitate, aici regiunea particularului nu este însă determinată de această unitate şi ea are astfel caracterul neraţionalităţii, al nelibertăţii. Există numai o comportare faţă de divinităţile particulare, care sînt naturalitate dezlănţuită; cele mai abstracte momente sînt, fără îndoială, determinate prin conceptul în sine, dar nu sînt reluate înapoi în unitate, încît Trimurti să devină spiritul, semnificaţia lor este din acest motiv numai un mod al unei materii particulare. Determinaţia principală este forţa vitală, ceea ce creează şi ceea ce piere, începutul vieţii şi schimbarea, de aceasta se leagă apoi ca obiecte ale naturii, animale etc. Aşadar, cultul este aici un raport faţă de aceste particulare care sînt izolate unilateral, este deci un raport faţă de lucruri neesenţiale în formă naturală. Activitatea religioasă, adică o activitate esenţială, un mod general de viaţă, este deci reprezentată, îndeplinită, ştiută şi realizată aici astfel; aici activitatea religioasă e un conţinut care este neesenţial, lipsit de raţiune. 264 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

în genere, aceste materii fiind pe de o parte, obiectiv, intuire a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, subiectiv, fiind ceea ce este esenţial de făcut, lucrul principal devenind neesenţial, cultul are o sferă infinită, totul intră în el, nici nu e de loc vorba de conţinut, acesta nu are în sine limită, acţiunile religioase sînt în sine atît de neraţionale, sînt determinate în chip 825 cu totul exterior. Ceea ce trebuie să fie, chipurile, esenţialul este stabilit în forma sa luată din opinia subiectivă, din bunul plac. Aici conţinutul este această accidentalitate sensibilă, iar acţiunea e o acţiune care numai că este : obişnuinţe ce nu pot fi înţelese fiindcă nu există în ele intelect, dimpotrivă, în ele este pusă o dezlănţuire pe toate laturile. în măsura în care se depăşeşte acest nivel şi se caută în acţiunile religioase şi o mulţumire, aceasta este căutată numai prin năucire senzorială. Una dintre extreme este evadarea în abstracţie, mijlocia este sclavia, cealaltă extremă este dezmăţul dezlănţuit, cea mai tristă religie, întrucît acest cult este considerat ca evadare, activitatea prezentă este simplă acţiune exterioară care e făcută, simplă formă de a face ceva, şi la aceasta se adaugă cea mai sălbatică buimăcire, orgii de felul celor mai înfiorătoare. Acesta este caracterul necesar al acestui cult, pe care-l primeşte prin faptul că conştiinţa Unului este astfel izolată, încît legătura cu restul concretului e întreruptă şi totul se dispersează. în imaginaţie este situată sălbăticia şi libertatea, în ea îşi găseşte fantezia cîmpul său. în felul acesta întîlnim cea mai frumoasă poezie la inzi, însă totdeauna aşezată pe cea mai absurdă bază, sîntem atraşi de graţie şi respinşi de confuzie şi de nonsens. Trecerea la care ne aflăm acum va arăta că acest subiect, această conştiinţă de sine subiectivă este pusă ca identică cu acea unitate substanţială care se numeşte Brahm, ne va arăta că acest Unul este acum conceput ca unitate determinată în el însuşi, ca unitate subiectivă în el însuşi, şi astfel această unitate ca totalitate în ea însăşi. Potrivit acestui prim element, întrucît această unitate este determinată în ea însăşi, e concepută ca subiectivă, se va arăta în ea ceea ce face din ea unitate spirituală; fiind în ea însăşi determinată subiectiv, ea are în sine principiul spiritualităţii. Mai departe, fiind totalitate concretă, ea nu mai are nevoie 3î« de subiectul conştient de sine. La inzi ea este neseparată şi SECŢ. I. UI. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA

265

neseparabilă de el, şi întrucît ea este încă ceva necomplet, e unitatea subiectivă care nu este în ea însăşi, ea are subiectul încă în afara ei. Ca totalitate completă ea nu mai are nevoie de subiect. însă aici începe adevărata independenţă, şi cu aceasta separarea conştiinţei de obiect,

de conţinut, obiectivitatea absolutului, conştiinţa independenţei sale pentru sine. Pînă acum am avut această unitate nemijlocită; în această formă a religiei ceea ce e suprem nu este pînă acum nedespărţit de conştiinţa de sine subiectivă, empirică, această unitate nedivizată. Acum apare separarea, şi anume, întrucît acest conţinut este ştiut [cunoscut] în el însuşi ca totalitate concretă. RELIGIA NATURII ÎN TRECERE LA o TREAPTĂ SUPERIOARĂ în această trecere rezidă două determinaţii în genere deja indicate, determinaţii care trebuie să fie lăsate în dezvoltarea lor filozofiei logice, dar care apar mai mult ca propoziţii de împrumut la care aici numai ne vom referi. Potrivit uneia dintre aceste determinaţii, această unitate, care e, cum am văzut, Brahm, şi apoi acest mod-determinat nu sînt separate : aceste numeroase puteri, subiectul empiric, această apariţie, producere a diferenţelor care sînt considerate o dată ca de sine stătătoare, iar altă dată au dispărut pierind; această unitate cu această mulţime de diferenţe se întoarce înapoi la unitatea concretă. Adevărul ei este totalitatea concretă în sine, unitatea în sensul că nu mai avem alternare a suprimării puterilor particulare în unitate şi ieşire din ea, alternare a naşterii şi pieirii ca la inzi, ci în sensul că ideea, adevărul este acesta : diferenţele suprimate în unitate sînt puse în chip ideal, negativ ca nu de sine stătătoare, dar sînt tot astfel păstrate. Cealaltă determinaţie, tot atît de esenţială, este aceea po- 327 trivit căreia abia acum se înfăptuieşte separarea conştiinţei de sine empirice de absolut, de conţinutul a ceea-ce-esuprem, abia aici dobîndind Dumnezeu obiectivitate propriu-zisă. Pe treapta precedentă conştiinţa de sine empirică cufundată în sine este aceea care e Brahm, această abstracţie în sine; sau ceea-ce-e-suprem există ca om. 266 PART. A II-A. KELIGIA DETERMINATA

îfumai aici există această ruptură între subiectivitate şi obiectivitate, iar obiectivitatea merită, propriuzis, abia aici numele de Dumnezeu; şi avem această obiectivitate a lui Dumnezeu aici fiindcă acest conţinut s-a determinat pe sine în el însuşi să fie totalitate concretă în sine. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este spirit, că în toate religiile Dumnezeu este spiritul. Cînd se vorbeşte azi despre religie şi se spune mai ales că conştiinţa subiectiva face parte din ea, aceasta este o reprezentare justă. Aici, instinctul ne spune că subiectivitatea ţine de religie; dar este prezentă reprezentarea că spiritualul ar putea exista ca subiect empiric, că Dumnezeu ar fi un lucru al naturii, încît spiritualitatea ar putea aparţine numai conştiinţei, Dumnezeu ar putea fi şi el ca fiinţă a naturii obiect al acestei conştiinţe. Aşadar, pe de o parte, Dumnezeu există ca fiinţă a naturii, dar, esenţial, Dumnezeu este spiritul, şi aceasta este deter-minaţia absolută a religiei, şi de aceea determinaţie fundamentală, bază substanţială în orice formă de religie. Lucrul naturii este reprezentat la modul omenesc şi ca personalitate, ca spirit, conştiinţă; însă zeii inzilor sînt încă personificări superficiale ; personificarea încă nu înseamnă că obiectul, Dumnezeu, este ştiut [cunoscut] ca spirit. Ceea ce e personificat sînt obiecte particulare, ca soare, arbore, tot aşa şi cînd e vorba de incarnare ; însă obiectele particulare nu posedă independenţă fiindcă sînt particulare, independenţa este numai una uşor indicată. 328 Dar ceea-ce-e-suprem este spiritul, iar această determinaţie spirituală provine de la spiritul empiric, subiectiv, îi revine fie întrucît îi este formată, fie că Brahm îşi are existenţa în şi prin cufundarea subiectului în sine. Acum însă nu mai este cazul ca omul să fie Dumnezeu sau Dumnezeu să fie om, ca Dumnezeu să fie [să existe] numai la modul empiricuman, ci Dumnezeu este cu adevărat obiectiv în sine însuşi, e esenţial-mente obiect şi se află în genere faţă în faţă cu omul. Eeîntoarcerea la poziţia potrivit căreia şi Dumnezeu se înfăţişază ca om, Dumnezeu-om, o vom vedea mai tîrziu. Această obiectivitate a lui Dumnezeu începe de aici. Văzînd acum cît de departe am ajuns în ceea ce priveşte natura lui Dumnezeu, constatăm că Dumnezeu este fiinţarea în sine gînditoare, calmă, substanţa faţă de diversitate, aceasSECT...I. III. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA

267

tă bază a universalităţii; pe de o parte îi aparţine puterea, pe de altă parte, gîndirea este numai în sine putere. A doua poziţie este ieşirea din această unitate abstractă, desfăşurarea momentelor ideii, căci

esenţa [fiinţa] trebuie să se desfăşoare, gîndirea substanţei absolute trebuie să se diferenţieze, dar forma rămîne împotmolită aici. numai evadarea este ceea ce ajunge la unitate, sau diferenţele sînt scufundate în unitate, dar numai în felul că ele au dispărut în ea. A treia poziţie este, în sfîrşit, reflectarea diversităţii în sine, încît gîndirea însăşi primeşte în sine determinaţii devenind autodeterminare, iar determinarea are valoare şi conţinut numai întrucît este reflectată în această unitate. Cu aceasta este pus conceptul libertăţii, al obiectivitătii. Tocmai această fiinţare-în-sine, această autodeterminare poate să-şi libereze determinaţiile sale spre plăsmuiri particulare, dar rămîne determinată în sine, iar reluarea acestora în sine este principiul libertăţii, al binelui. Prin aceasta Dumnezeu este determinat ca binele, aici „bun" nu este pus ca predicat, ci el este binele. în felul acesta conceptul divin este iarăşi unitate a finitului şi infinitului. Gîndirea329 care fiinţează în sine, substanţa pură, este infinitul, iar finitul, conform determinaţiilor gîndirii, îl constituie numeroşii zei, unitatea este unitatea negativă, abstracţia care face ca mulţi să se cufunde în acest Unu, însă acesta n-a cîştigat astfel nimic, este nedeterminat ca mai înainte, finitul e numai afirmativ, e în afara infinitului, nu este în acesta ; cum e afirmativ, finitul este finita te lipsită de raţiune. Aici, finitul, determinatul în general, este receptat în infinitate, forma este adecvată substanţei, forma infinită este identică cu substanţa care se determină pe sine în sine, şi nu e numai putere abstractă. 1. RELIGIA BINELUI SAU RELIGIA LUMINII

Binele este în ceea ce şi viaţa concretă îşi intuieşte rădăcina sa afirmativă, în ceea ce viaţa poate deveni conştientă de sine în mod veritabil, căci această unitate care e numită binele este autodeterminarea. în însuşi acest mode-determinat există legătura cu viaţa concretă, însă aceasta este o legătură afirmativă şi nu o evadare. Modul său determinat este receptat în universalitate. Această legătură mai apropiată poate fi concepută în sensul că lucrurile ar fi bune de la natură. Binele 268 PART. A n-A. RELIGIA DETERMINATA

este luat aici în înţelesul său propriu (nu potrivit unui scop exterior, unei comparaţii exterioare); este conform scopului ceea ce e bun pentru ceva, încît scopul se află în afara obiectului; dimpotrivă, aici ceea ce înţelegem prin bine este universalul, e ceea ce este determinat în sine. Binele este astfel determinat în sine, lucrurile particulare sînt bune, sînt conforme propriului lor scop, adecvate lor înşile, nu numai unui altceva. Binele este în ele substanţă prezentă, nu este ceva transcendent cum este Brahm, ea, substanţa, nu este numai în faţa lor, nu e negativă cum este existenţa particulară. Acestea sînt determina-ţiile generale, baze ale religiei binelui. Trebuie remarcat însă că însuşi binele este în primul rînd 330 şi-n genere încă abstract. Binele este încă binele în general, sau că unitatea substanţială este cu sine, se determină pe sine în sine, dar această determinare este încă nedezvoltată, e ea însăşi încă formă generală. Aceasta este forma în care e ştiut [cunoscut] Dumnezeu* ca ceea-ce-fiinţează în sine şi pentru sine şi ca ceea-ce-fiinţează cu adevărat în sine şi pentru sine, încît el este într-adevăr de sine stătătorul, în sine determinatul, şi-n felul acesta el este binele, dar binele care e încă însuşi existenţa la modul natural; în general, aceasta este ceea ce se numeşte religie a luminii. a) CONCEPTUL ACESTEI RELIGII

Trebuie să fie arătate aici determinaţiile şi necesitatea acestei religii, necesitate care există prin concept, prin gînd, dar astfel încît logicul în parte îl presupunem, iar în parte numai trimitem la felul acestei necesităţi. 1. Eestabilirea este aici ceea ce e veridic, unitatea substanţială, care e subiectivă în sine însăşi, şi deci în genere autodeterminată, această unitate se determină pe sine în sine, însă nu în felul că determinaţiile dobîndesc iarăşi exterioritate, accidentalitate — din Brahma iese acea lume de zei sălbatică, lipsită de concept; această dezvoltare nu este adecvată unităţii, ci cade afară din ea, se dispersează —, ci unitatea este autodeterminată în ea însăşi. Aici modul-de-a-fi-determinat nu este un mod empiric, divers, ci este însuşi ceea ce e pur, universal, egal cu sine însuşi, o determinare a substanţei, prin ceea ce aceasta înceSECr. I. UI. RELIGIA NATURII SPRB TREAPTA SUPERIOARA 269

tează de a fi substanţă, e unitatea determinîndu-se pe sine ca subiect. Ea are un conţinut, şi faptul că acest conţinut este cel determinat de ea şi-i este adecvat, e conţinutul universal, « ceea ce se cheamă bine sau adevăr; căci acestea sînt numai forme care aparţin diferenţierii mai

departe a ştiinţei [cunoaşterii] şi voinţei care în subiectivitatea cea mai înaltă sînt numai un unic adevăr, particularizări ale acestui unic adevăr. Faptul că acest universal este [există] prin autodeter- 331 minarea spiritului, că e determinat de spirit şi pentru spirit, constituie latura potrivit căreia acest universal este adevăr, întrucît el este pus prin spirit, e o autodeterminare conform unităţii lui, este autodeterminarea sa, prin ceea ce spiritul îşi rămîne fidel în universalitatea sa şi nu apar alte determinaţii decît însăşi acea unitate ; astfel universalul este binele. Aşadar conţinutul veridic care posedă obiectivitate este binele, care este identic cu adevărul. Acest bine este totdeauna autodeterminare a Unului, a substanţei absolute, rămîne astfel nemijlocit puterea absolută : binele ca putere absolută. Aceasta este determinaţia conţinutului. 2. Tocmai în această determinare a absolutului rezidă legătura cu concretul, cu lumea, în general cu viaţa concret empirică ; din această putere iau naştere toate lucrurile, şi aceasta este ceea ce aveam mai înainte numai ca moment subordonat, în sensul că acest fel al autodeterminării ca mod de determinare primeşte determinarea abstractă şi nu este autodeterminare, ceva reîntors în sine, ceva ce rămîne identic, adevărat şi bun în general, ci este determinare în genere. Acest moment este şi el prezent, dar ca moment subordonat. El este lumea în existenţa ei variată, dar ceea ce importă este faptul că în bine ca autodeterminare rezidă această determinaţie absolută, legătura binelui cu lumea concretă. Subiectivitatea, particularitatea în genere, este în această substanţă, în însuşi Unul care e subiect absolut. Acest element care revine vieţii particulare, acest mod-determinat, este pus totodată în însuşi absolutul, prin aceasta este pusă o legătură afirmativă a absolutului, binelui şi adevărului, a infinitului cu ceea ce se numeşte finit. Legătura afirmativă în formele anterioare ale religiei este în parte numai în acea cufundare pură în care subiectul spune : 332 eu sînt Brahm, însă legătură absolut abstractă care ia naştere numai prin acea năucire, acea renunţare la orice realitate con270 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

cretă a spiritului, prin negaţie; această legătură afirmativă e oarecum numai un simplu fir, de altfel ea este cea abstract negativă, acele sacrificări, automortificări. Prin această legătură afirmativă se afirmă însă că în genere lucrurile sînt bune; astfel, pietrele, animalele, oamenii sînt în general buni, binele este substanţă prezentă în ele, şi ceea ce este bun e viaţa lor, fiinţa lor afirmativă. Atîta timp cît rămîn bune, ele aparţin acestei împărăţii a binelui, ele sînt acceptate la graţie din naştere, nu sînt numai o parte din ele acei de două ori născuţi, cum e cazul în India, ci finitul este creat de bine şi este bun. 3. Acest bine, deşi în sine subiectiv, este determinat în sine însuşi, ca bine, conform unităţii substanţiale, conform universalului însuşi, această determinaţie este totuşi încă abstractă. Binele în sine concret, şi totuşi acest mod determinat al fiinţării concrete însăşi, este încă abstract. Binele poate fi aplicat în cutare sau cutare fel, sau omul' are întenţii bune — întrebarea e aici: ce este bun 1 aici se mai cere o determinare în continuare, o dezvoltare a binelui. Aici avem binele încă în formă abstractă, ca ceva unilateral, deci ca opoziţie absolută faţă de un altceva, şi acest altceva este răul. în această simplitate negativul nu este încă conţinut cu dreptul său. Avem astfel două principii, acest dualism oriental; împărăţia binelui şi a răului, această mare opoziţie este aceea care a ajuns aici la această abstracţie universală. în diversitatea zeilor precedenţi există fără îndoială diversitate, diferen-333 ţă, însă altceva este cînd această dualitate a devenit principiu universal, cînd diferenţa îşi stă în faţă ca acest dualism. Fără îndoială, binele este veridicul, puternicul, dar în luptă cu răul, încît răul se află şi rămîne faţă în faţă ca principiu absolut: binele trebuie, desigur, să învingă răul, să-i pună capăt, dar ceea ce trebuie să fie nu este; „trebuie să fie" este o forţă care nu se poate realiza pe sine, e acel ceva slab, neputincios, în jurul acestui dualism se concentrează religia, filozofia în

general. Acest dualism constituie interesul religiei şi al filozofiei, el este diferenţa concepută în întreaga ei generalitate; tocmai în modul gîndului îşi primeşte această opoziţie universalitatea ; şi-n zilele noastre este dualismul o formă, dar cînd vorbim azi de dualism vorbim de forme slabe, anemice. Opoziţia finitului SECŢ. I. III. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 271

şi infinitului este aceeaşi ca a lui Ahriman şi Ormuzd, e acelaşi manicheism. Cînd considerăm finitul ca fiind de sine stătător, încît finitul şi infinitul îşi stau faţă în faţă unul altuia, încît infinitul nu participă de loc la finit, iar finitul nu poate ajunge dincolo la infinit, avem acelaşi lucru [ca mai sus]: numai că nu avem gîndul şi nu ne lasă inima să ne reprezentăm aceste opoziţii efectiv şi potrivit întregului lor conţinut. Finitul, în determinarea dusă mai departe a lui, af irmîn-du-se pe sine ca finit în faţa infinitului, universalului, şi prin aceasta împotriva acestuia, este răul. Acum gîndul se opreşte la această necugetare prin care se lasă să fie valabile finitul şi infinitul. Dumnezeu este numai unul dintre principii, una dintre puteri, iar finitul, deci tocmai răul, nu posedă astfel adevărata independenţă. Dar, mai departe, binele, în universalitatea sa, posedă în acelaşi timp un mod natural al existenţei, al fiinţării pentru altceva, o manifestare pură. După cum binele este egalul cu sine însuşi, subiectivitatea în pura sa egalitate cu sine însăşi, S tot astfel manifestarea este ceea-cee-pur, e simplu, e lumina. Lumina este această subiectivitate abstractă în domer niul sensibilului, cum e binele în domeniul spiritual, ea este pură intuiţie fizicală. Spaţiul şi timpul sînt aceste prime abstracţii ale exteriorităţii reciproce; fizicalul concret în universalitatea sa este lumina, ca şi binele. Dacă Brăhm ar fi să fie reprezentat în chip sensibil, el ar putea fi reprezentat numai ca spaţiu abstract, însă Brahm încă nu are în sine forţa să fie reprezentat ca de sine stătător, ci el are pentru realitatea sa conştiinţa de sine empirică a omului. Este eventual dificil ca binele, la care am ajuns, să mai trebuiască să aibă în el esenţial latura naturalităţii, cu toate că aceasta este naturalitatea pură a luminii. Dar natura nu poate fi în genere lăsată la o parte de spirit, ea aparţine spiritului. Dumnezeu este şi el, ca ceva în sine concret, ca spirit pur§ totodată esenţial şi creator şi stăpîn al naturii. Prin urmare, ideea în conceptul ei, Dumnezeu în esenţialitatea sa în sine, trebuie să pună această realitate, această exterioritate pe care o numim natură. Aşadar, momentul naturalităpii nu poate lipsi, aici el este pus încă în mod abstract, în această unitate ne272 PART. A H-A. RELIGIA DETERMINATA

mijlocită ca spiritualul, cu binele, tocmai fiindcă binele este încă acest ce abstract. Binele conţine în sine modul determinat, şi-n mqdul-de-terminat se află rădăcina naturalităţii. Noi spunem : Dumnezeu creează lumea — crearea este această subiectivitate căreia îi aparţine în genere modul determinat; în această activitate, subiectivitate rezidă determinaţia naturii şi, evident, în raport mai precis astfel îneît ea este ceva creat. Insă aici încă nu există aşa ceva, ci e prezent modul determinat abstract. Aceasta are în chip esenţial forma naturii în general, a 336 luminii şi a nemijlocitei unităţi cu binele, căci nemijlocitul este tocmai însuşi abstractul, fiindcă modul-determinat e numai N acest mod-determinat general, nedezvoltat. Lumina are apoi în faţa sa întunericul; în natură, aceste determinaţii sînt separate una de alta : este neputinţa naturii faptul că lumina şi negaţia ei sînt una lîngă aHa, cu toate că lumina este puterea de a anga întunericul. Această determi-t naţie în Dumnezeu, din cauza caracterului ei abstract, este încă ea însăşi această neputinţă de a nu fi încă în stare să continue în sine şi să suporte opoziţia, contradicţia, ci să aibă binele alături de sine. Lumina este binele şi binele este lumina — această unitate neseparabilă.

Dar lumina este în luptă cu întunericul, cu răul, pe care ea trebuie să-l învingă, dar numai trebuie, căci nu parvine să-l învingă. Astfel binele în universalitatea sa are o înfăţişare naturală, această manifestare a naturii, lumina. Binele este modul determinat universal al lucrurilor. întrucît astfel el este subiectivitatea abstractă, momentul singularităţii este momentul, felul în care este el pentru altceva, încă în însăşi intuiţia sensibilă, prezenţă exterioară, însă care poate fi adecvată conţinutului j căci în genere particularitatea este receptată în universal, particularitatea ca acea particularitate mai precisă, potrivit căreia ea este modul intuirii, felul modului nemijlocit, astfel ea poate apărea adecvată conţinutului. Brăhm, de pildă, este numai gîndirea abstractă ; privit în chip sensibil, i-ar corespunde, cum am spus, numai intuiţia spaţiului, universalitate sensibilă a intuiţiei care este ea însăşi numai abstractă. Dimpotrivă, aici substanţialul este corespunzător formei, iar aceasta este deci universalitatea fizicală, lumina care îşi are în faţă în tunericul. Aerul, suflul etc. sînt şi ele determinaţii care sînt SECŢ. I. 111. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARĂ 273

fizicale, dar astfel ele nu sînt însuşi ceea ce e de natură ideală, nu sînt individualitatea universală, subiectivitatea, lumina 33 care se manifestă pe sine însăşi, în aceasta rezidă momentul autodeterminării individualităţii, subiectivităţii. Lumina apare ca în genere, ca lumină universală, şi apoi ca natură particulară specifică, natură reflectată în sine a obiectelor particulare, ca esenţialitatea lucrurilor particulare. Lumina nu trebuie să fie înţeleasă aici ca soare ; se poate spune că soarele este lumina cea mai bună, dar el se află dincolo ca un corp particular, ca individ particular. Binele, lumina, are, dimpotrivă, în sine rădăcina subiectivităţii, dar numai rădăcina, binele, lumina, nu este prin urmare pusă ca încheiată individual, şi deci lumina trebuie luată ca subiectivitate, ca suflet al lucrurilor. Cultul soarelui este, fără îndoială, foarte vechi, şi mulţi reduc mulţimea de zei indici la soare. însă soarele nu trebuie confundat cu BraJim, el aparţine lumii naturale, lui Indra, lume care în religia indică are forma independenţei. Bralim era în religia indică ceea-ce-e-suprem, era acel Unul ca lipsă de conştiinţă şi de determinare : aici substanţa încă nu este determinată în ea însăşi. Ceea ce urmează este Unul care se determină pe sine însuşi, iar determinarea Unului în sine însuşi în formă supremă este binele. Adevărul şi binele sînt identice, primul în ştiinţă [cunoaştere], al doilea în voinţă. La acestea se adaugă puterea; aceasta nu e nici înţeleaptă,. nici bună, ea nu are nici un scop, ci este numai determinata ca fiinţă şi nefiinţă; în ea este în general sălbăticia, ieşirea din sine a acţiunii; de aceea, puterea în ea însăşi este acel ceva lipsit de determinare. Acum avem un progres logic prin faptul că nedeterminatul trece la determinare, aici acest progres îl luăm Iernatic; totuşi, acest progres trebuie să fie acceptabil pentru noi deja şi pentru reprezentare : ceea ce e lipsit de determinare trece în scopul care este în acelaşi timp adecvat universalităţii, la scopul final absolut, care este în genere binele : 337 acesta trebuie să fie realizat. Brahm, putem spune, este binele în sine, acesta este el însuşi mai întîi abstract; dar, din cauza acestei abstracţii, acest bine în sine însuşi este pus în forma modului-nemijlocit, însă în forma unui mod nemijlocit pur; dar modul nemijlocit este naturalul, pur fizicalul care e lumina, această manifestare determinată numai în chip cu totul simplu şi general; ea nu este binele care s-a purificat pe sine, ci e abia 18 c. — 379

274 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. III. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 275

binele nemijlocit. Aceasta este o legătură potrivit unor determinaţii de-ale conceptului şi deci nu trebuie luat ca accidental faptul că lumina a fost considerată ca fiind binele. Dar apoi acest bine trece îndată în opusul său, în rău şi-n întuneric. Lumina este o expansiune infinită, ea e tot atît de iute ca şi gîndul; însă ca manifestarea luminii să fie reală, ea trebuie să cadă pe un obiect întunecat, pe un corp : prin lumina pură ca atare nu este nimic manifestat, abia la acest altceva apare o manifestare determinată; binele intră şi el îndată în opoziţie cu

răul; el este o determinare, dar nu e încă dezvoltare a determinării, concretul determinării este în afara lui; din cauza naturii sale abstracte el are o raportare la un altceva. Această opoziţie aparţine conceptului spiritului, ceea ce importă este felul cum se raportează această opoziţie la unitate. b) EXISTENŢA ACESTEI RELIGII

Aceasta este religia vechilor parşi întemeiată de Zoro-astru. încă şi azi mai există unele comunităţi care aparţin acestei religii, în Bombay şi pe malul Mării Caspics în regiunea oraşului Baku, unde se găsesc deosebit de multe izvoare de petrol, în a căror localizare accidentală a fost căutată explicaţia faptului că parşii au făcut din foc obiect al venerării lor. De la 338 Eerodot şi de la alţi autori greci avem informaţii despre această religie, totuşi am ajuns la cunoaşterea mai precisă a ei abia în epoca modernă prin descoperirea cărţilor principale şi fundamentale (Zend-Avesta) ale acestui popor de către Anquetil du Perron; aceste cărţi sînt scrise în vechea limbă zenă, soră a limbii sanscrite. Lumina care est© venerată în această religie nu este oarecum simbol al binelui, imagine prin care ar fi reprezentat binele, ci tot atît de bine s-ar putea spune că binele este simbolul luminii; nici unul nu e semnificaţie sau simbol al celuilalt, ci ele sînt nemijlocit identice. Substanţialul se înfăţişează aici în particularitatea lui în faţa subiectului; omul ca bine particular se află în faţa binelui universal, şi tot aşa în faţa luminii în manifestarea pură, încă netulburată a ei. Parşii au fost numiţi şi adoratori_ai focului. Acest lucru este neexacî7IStrucît parşii nu-şi îndreaptă veneraţia lor către foc că foc mistuitor, material, ci numai către foc ca lumină. Acest foc este apoi şi personificat, dar numai în chip superficial, căci substanţa nu este încă ştiută [cunoscută] ca subiect. Binele ca obiect, ca formă sensibilă care corespunde conţinutului, încă abstract, este lumina. Ea posedă în chip esenţial semnificaţia binelui, a dreptăţii, ea se cheamă în figură omenească Ormuză, dar această figură este aici încă o personificare superficială. Ormuzd este universalul, e ceea ce primeşte subiectivitate în forma exterioară, el este lumina, iar împărăţia lui este împărăţia luminii în general. S-a căutat să se facă o apropiere între silaba iniţială Or şi ebraicul -n». Stelele sînt lumini singulare ce apar, cu aceasta ia naştere diferenţa între ceea ce apare şi ceea ce este 3 în sine. Stelele sînt personificate ca genii, o dată ele sînt apariţie [fenomen] şi apoi şi personificate; însă ele nu sînt distinse ca lumină şi ca bine, ci întreaga unitate este personificată : stelele sînt spirite ale lui Ormuzd, ale luminii universale şi ale binelui în sine şi pentru sine. Aceste stele se numesc amşadspan-i, şi Ormuză care este lumina universală e şi el un amşadspan, împărăţia lui Ormuză este împărăţia luminii, în ea există şapte amşaăspan-i; neam putea gîndi în această legătură eventual la planete, dar acestea nu. sînt caracterizate mai de aproape în Zend-Avesta şi nici în rugăciunile adresate chiar şi fiecăreia dintre ele luată individual. Luminile sînt tovarăşii lui Ormuzd şi guvernează împreună cu el. Statul persan este şi el reprezentat ca imperiu al dreptăţii şi al binelui; regele era înconjurat şi el de şapte demnitari care formau consiliul său şi care erau consideraţi ca reprezentanţi ai amşaăspanTlor, iar regele ca locţiitor al lui Ormuză. Amşadspan-ii guvernează alternativ fiecare o zi în împărăţia luminii cu Ormuză : aici este deci afirmată o diferenţă de timp numai superficială. Binelui, sau împărăţiei luminii, îi aparţine tot ce are viaţă ; ceea ce e bine în toate fiinţele este Ormuză : el este ceea ce dă viaţă prin gînd, cuvînt şi faptă. Avem aici încă şi panteism în măsura în care binele, lumina, este substanţa în toate; orice fericire, binecuvîntare şi beatitudine se contopesc în Ormuzd ; ceea ce există ca iubitor, fericit, puternic etc. este Or276 PABT. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

muză, el dă tuturor planetelor lumină, arborelui, ca şi omului nobil, animalului, ca şi amşaăspan-uhn. Soarele şi planetele sînt primele spirite principale, zei, un popor ceresc, pur şi mare, apărînd pe fiecare, făcînd bine, binecuvîntînd şi fiind alternativ conducători ai lumii luminii. Lumea

întreagă este Ormuzd, în toate treptele şi speciile ei, 340 iar în această împărăţie a luminii totul este bun. Luminii îi aparţin toate, tot ce e viu, toată esenţa, toată spiritualitatea, fapta, creşterea lucrurilor finite, totul este lumină, este Ormuzd. în el nu este numai viaţa universală sensibilă, ci în el e forţă, spirit, suflet, beatitudine. Omul, arborele, animalul, trăind, bucurîndu-se de existenţă, avînd o natură afirmativă, fiind ceva nobil, îşi manifestă strălucirea lor, lumina lor şi aceasta este totalitatea naturii substanţiale a fiecăruia. Fenomenul luminii este venerat, şi-n legătură cu acest fapt persoana profită de natura locului. Sînt întrebuinţate în general şesurile pe care se găsesc izvoare de petrol. Pe altare se ard lumini, care nu sînt atît simbol, cît înseamnă prezenţa excelentului, a binelui. Tot ce e bine în lume este astfel venerat, iubit, adorat, căci e considerat ca fiu, ca creaţie a lui Ormuzd, creaţie în care el se iubeşte pe sine, se place pe sine. De asemenea, sînt adresate cîntece de laudă tuturor spiritelor pure ale oamenilor, acestea se numesc ferver-i şi sînt fie fiinţe corporale încă existente, fie fiinţe decedate; astfel sînt adresate rugăciuni ferver-ulxd lui Zoroastru ca să-i păzească. Tot astfel sînt venerate animale, fiindcă este viaţă, lumină în ele, sînt apoi adorate geniile, spiritele, este pus în lumină caracterul afirmativ al naturii vii şi e venerat; toate acestea sînt venerate ca idealuri ale genurilor particulare ale lucrurilor, ca subiectivităţi universale care înfăţişează divinitatea la modul finit. Animalele sînt, cum am spus, venerate, însă idealul este taurul ceresc, ca la inzi simbol al procreării şi stînd lîngă Siva; dintre focuri este venerat îndeosebi soarele; există şi între ape un astfel de ideal, Albordi, fluviul fluviilor din care vin toate rîuri-le. în felul acesta există, conform concepţiei parşilor, o lume a binelui, idealuri care nu sînt transcendente, ci sînt prezente în existenţă, în lucrurile naturale. TEot ce este viu, soare, stea, arbore, e venerat ca bine, dar numai binele, lumina din el, nu forma lui particulară, modul lui finit, trecător; există o separaţie între substanţial şi 341

SECŢ. I. IU. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 277

«eea ce aparţine naturii pieritoare. Aceasta este însă o deosebire uşoară, deosebirea absolută este aceea dintre bine şi rău. Astfel este înfăţişat şi statul; principele parşilor — şi aşa trebuie să fi fost şi la perşi — ca reprezentant al luminii supreme, nu al lui Ormuzd cel pur însuşi, funcţionarii săi ca reprezentanţi ai planetelor şi stelelor, ca miniştri, ajutoare ai lui Ormuzd. Unul dintre aceştia este Mithra, (xecC-njc, mijlocitor. Este curios că deja Herodot îl relevă pe acest Mithra, totuşi se pare că în religia parşilor determinaţia mijlocirii, a recon- C,— cilierii n-a ocupat loc preponderent. Abia mai tîrziu a fost dezvoltat în formă mai generală cultul lui Mithra, cînd nevoia de împăcare a devenit mai puternic conştientă, mai vie şi mai determinată în spiritul omenesc. Cultul lui Mithra a primit la romani în epoca creştină o ■dezvoltare particulară, şi chiar şi-n evul mediu a existat un cult secret al lui Mithra în legături zice-se, cu ordinul templierilor. Este o imagine esenţială aceea unde Mithra înfige cuţitul în gîtul boului, imagine care ţine de cultul lui Mithra şi care a fost găsită adesea în Europa. Este afirmată şi în om o diferenţă, se face deosebire între ceva superior şi corporalitatea nemijlocită, naturalitatea, tem-poralitatea, neînsemnătatea fiinţei sale exterioare, a existenţei lui concrete ; acel ceva superior sînt geniile, ferver-ii. Dintre arbori este distins unul: din copacul horn izvorăşte apa nemuririi; acesta trebuie comparat cu pomul cunoaşterii binelui şi răului. Acestea sînt consonanţe ce trebuie remarcate, dar pe care de altfel nu trebuie să se pună mare pondere. c) CULTUL :

Cultul acestei religii decurge nemijlocit din determinaţia acestei religii. întreaga viaţă a parsului trebuie să fie acest cult, ea nu este ceva izolat, ca la inzi. Ei trebuie să promoveze viaţa pretutindeni, s-o facă rodnică, s-o menţină veselă, să facă binele cu cuvîntul şi cu fapta în toate locurile, să promoveze tot ce e bine printre oameni, ca şi pe înşişi oamenii şi orice viaţă, să sape canale, să planteze pomi, să găzduiască călătorii, să 278

PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. III. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 279

cultive locurile deşerte, să dea de mîncare celor flămînzi,, să. ude pămîntul, care, pe de altă parte, este el însuşi subiect şi genius. Aceasta este acea unilateralitate a abstracţiei. 2. RELIGIA ENIGMEI

Această a doua formă a trecerii la religia spirituală, 1 această unitate concretă, conţinînd în sine subiectivitatea concretă, este explicitarea acestei subiectivităţi simple, dezvoltarea ei, dar dezvoltare care este în acelaşi timp încă sălbatică, n-a ajuns încă să se liniştească, n-a ajuns la spiritualitatea liberă în sine. întocmai cum în India această dezvoltare era dispersare, tot astfel aici modul determinat este dezlănţuire, dar în felul că aceste puteri elementare ale spiritualului şi naturalului sînt raportate esenţial la subiectivitate, încă este un singur subiect care parcurge aceste momente. în India am avut şi naştere, şi pieire, dar nu ca subiectivitate, reîntoarcerea în Unul, nu era Unul, care parcurge însăşi aceste forme, diferenţe şi se reîntoarce în ele şi din ele înapoi în sine. Această putere superioară a subiectivităţii este aceea care, dezvoltată, lasă să iasă din sine diferenţa, dar o păstrează închisă în sine sau mai curînd o învinge. Unilateralitatea acestei forme constă în faptul că-i lipseşte acea unitate pură a binelui, reîntoarcerea, fiinţarea-la-sine; 3*3 această libertate numai ia naştere, numai se zbate să apără, dar aşa-zis, încă nu e gata împlinită, ea încă nu este un început din care ar ţîşni sfîrşitul, rezultatul. Prin urmare, avem subiectivitatea în realitatea ei, dar încă nu în libertate cu adevărat reală, ci fermentînd în şi din această realitate. Dualismul pe care l-am avut mai întîi, dualismul luminii şi al întunericului, aici începe să se unifice, încît acest întuneric, acest negativ cade în subiectivitatea însăşi, negativ care în potenţarea lui devine şi răul. Subiectivitate înseamnă a unifica în sine principiile opuse, a fi puterea care suportă această contradicţie şi o rezolvă în sine. Ormuză îl are pe Ahriman totdeauna în faţa sa, există,, fără îndoială, şi reprezentarea că în cele din urmă Ahriman este învins şi domneşte Ormuzd singur, dar acest fapt este exprimat numai ca ceva viitor, nu ca ceva prezent. Dumnezeu, fiinţa, spiritul, adevărul trebuie să fie prezente şi nu transpuse în reprezentare în trecut ori în viitor. Această unitate a subiectivităţii şi faptul că prin aceste momente diferite afirmaţia trece prin negaţia însăşi şi o conciliază cu sine, cu reîntoarcerea în sine, produc concilierea — iată poziţia aceasta ! Dar ea este o poziţie unde acţiunea acestei subiectivităţi e mai mult numai această fermentare a ei decît subiectivitatea care s-a împlinit efectiv şi complet, s-a desă-vîrşit deja. Un subiect este această diferenţă, un concret în sine, o dezvoltare. Mai departe această subiectivitate se introduce în puterile dezvoltate şi le uneşte astfel încît sînt liberate, acest subiect are o istorie, care este istoria vieţii, a spiritului, mişcare în sine, unde se trece la deosebirea acestor puteri una de alta, unde acest subiect se converteşte în ceva străin faţă de sine însuşi. Lumina nu dispare, dar aici ea este un subiect care se s alienează pe sine însuşi, este menţinut în negativitatea sa, dar în şi din această alienare el se reconstituie iarăşi pe sine însuşi. Eezultatul este reprezentarea spiritului liber, dar încă nu ca adevărată idealitate, mai întîi numai ca năzuinţă de a promova apariţia acesteia. Aceasta este ultima determinaţie a religiei naturii în această sferă, şi anume, este treapta care face trecerea la religia subiectivităţii libere. Dacă considerăm treapta precedentă, vedem că binele este în sine concret, prima poziţie a fiinţării-în-sine, aceasta se divizează în sine, urmează apoi reluarea finitului în unitatea care fiinţează în sine, unitate în care se determină pe sine binele. însă acest bine este concret numai în sine, mo-dul-determinat este în sine simplu, încît nu e determinatul manifestat, sau binele este încă subiectivitatea abstractă, încă nu e subiectivitatea reală. De aceea, proximul moment este că răul a fost determinat în afara împărăţiei binelui. Acest mod-determinat este pus ca simplu, nu ca dezvoltat, acest mod-de-

terminat nu are valoare de mod-determinat, ci numai de universalitate, şi de aceea dezvoltarea, diferenţa, nu există în el ca diferenţiată, unul dintre aceştia [răul] cade mai curînd în afara binelui, răul încă nu este pe deplin concret, nu este încă subiectivitate reală. Lucrurile sînt bune numai luminate, numai pe latura lor pozitivă, dar nu şi pe latura particularităţii lor. Ne apropiem acum, conform conceptului, de imperiul obiectului ca imperiu al subiectivităţii reale, efective. 280 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. II. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 281 a) DETERMINAREA CONCEPTULUI ACESTEI TREPTE

Determinaţiilor nule lipseşte materialul, ci acesta se găseşte cu certitudine şi-n acest domeniu concret. Deosebirea este numai dacă momentele totalităţii există în mod superficial, exterior, sau dacă ele subzistă în interior, în ceea ce e esenţial; 345 aceasta constituie enorma diferenţă. întîlnim în toate religiile mai mult sau mai puţin modul conştiinţei de sine, apoi predicate ale lui Dumnezeu : ca atotputernic, atotştiinţă etc. La inzi şi la chinezi avem moduri de înfăţişare sublime ale lui Dumnezeu, încît religii superioare nu prezintă în această privinţă nici o superioritate; sînt aşa-numite reprezentări pure despre Dumnezeu care sînt considerate ca rămăşiţe (ci, de ex., la Frie-drich von Schlegel, „înţelepciunea inzilor"). Vedem că şi în religia luminii răul singular este deja pretutindeni suprimat. Subiectivitate am găsit pretutindeni şi totodată în determinarea concretă a conştiinţei de sine. Deja magia era puterea, conştiinţei de sine asupra naturii. în tratarea religiei, o dificultate particulară o cauzează, fireşte, faptul că aici nu avem de-a face cu determinaţii pure de-ale gîndirii, ca în Logică, şi nici cu determinaţii existente, ca natură, ci cu determinaţii cărora nu le lipseşte momentul conştiinţei de sine si-n general acela al spiritului finit, deoarece ele au parcurs deja spiritul subiectiv şi obiectiv; căci religia este ea însăşi conştiinţa de sine a spiritului despre sine însuşi şi el îşi face din diferitele trepte ale însăşi conştiinţei de sine, care dezvoltă spiritul, obiect al conştiinţei. Conţinutul obiectului este Dumnezeu, totalitatea absolută; prin urmare, nu lipseşte niciodată întreaga diversitate a materialului. însă în primul rînd trebuie să căutăm categorii deteiminate care formează diferenţele dintre religii. Diferenţa este căutată mai ales în crearea fiinţei; această diferenţă este pretutindenea şi nici nu este; apoi este căutată în faptul dacă este [există] un Dumnezeu, sau nu este; această diferenţă e tot atît de îndoielnică, căci găsim un Dumnezeu chiar şi-n religia indică, iar atunci diferenţa este numai în felul în care numeroasele forme se leagă în unitate. Mai mulţi englezi afirmă că vechea religie indică ar conţine unitatea lui Dumnezeu ca soare sau suflet universal. Cu astfel de predicate ale intelectului nu trebuie să nemulţumim. Cînd sînt atribuite lui Dumnezeu astfel de predicate, el 3«e nu este cunoscut în natura sa prin aceste determinaţii. Ele sînt chiar predicate de natură finită, natura este şi ea puternică, înţeleaptă; luate drept cunoştinţe despre Dumnezeu, ele ar fi lărgite peste materialul finit prin determinaţia ,,atot", însă în felul acesta predicatele îşi pierd semnificaţia lor determinată şi devin, ca Trimurti în Brahm, evanescente. Ceea ce este esenţial e conţinut în unul substanţial, imanent, este de-terminaţie esenţială sesizată şi ştiută [cunoscută] ca atare; acestea nu sînt predicatele reflexiei, nu e forma exterioară, ci idee. Astfel am avut deja determinaţia subiectivităţii, a autodeterminării, dar numai în formă superficială, încă neconstru-ind natura lui Dumnezeu. în religia luminii [am avut] personificare abstractă generală, cînd în persoană momentele absolute sînt conţinute nedezvoltate. Subiectivitatea în genere este identitate abstractă cu sine, fiinţare-în-sine care se diferenţiază, dar care e tot aşa şi negativitate a acestei diferenţe, fiinţare-în-sine care se menţine pe sine în diferenţă, nu o liberează din sine pe aceasta, rămîne puterea ei, este în ea, dar este pentru sine în ea, are momentan diferenţa în sine. Dacă considerăm toate acestea în legătură cu această proximă formă, subiectivitatea, această negativitate care se raportează la sine, negativul nu mai este în afara binelui, ea trebuie să fie

pusă ca fiind conţinută în raportarea afirmativă la sine însăşi, şi astfel, evident, ea nu mai este răul. Prin urmare, negativul, răul nu mai are voie acum să cadă în afara binelui, ci e în natura binelui să fie răul, prin ceea ce, fireşte, răul nu rămîne răul, ci, ca rău ce se raportează la sine însuşi ca rău, îşi suprimă fiinţa de rău şi se constituie ca bine. Binele este raportarea negativă la sine, este punerea răului ca al său altul, după cum acesta este mişcarea de a pune fiinţa sa negativă ca fiind negativul, adică de a suprima. Această dublă mişcare este subiectivitatea. Ea nu mai este ceea ce e Brahm; în 347 Brahm, dispar numai aceste diferenţe, sau, întrucît este pusă diferenţa, ea cade în afara lui ca zeu de sine stătător. Această primă şi esenţial generală subiectivitate nu este cea complet liberă, subiectivitate pur spirituală, ci ea este încă afectată de natură, aceasta este, fără îndoială, putere universală, dar nu e puterea care fiinţează numai în sine, cum am avut-o 282 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. III. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 283

pînă acum; ca subiectivitate ea este, dimpotrivă, puterea pusă şi este astfel concepută cînd este luată ca subiectivitate care exclude. Aceasta este diferenţa, puterea în sine şi întrucît ea este subiectivitate. Aceasta este putere pusă, este afirmată ca putere ce fiinţează pentru sine. Putere am avut deja şi mai înainte, în toate formele. Ca primă determinaţie fundamentală, ea este o putere brută asupra a ceea ce numai fiinţează, căci dacă ea ar fi numai interiorul, iar diferenţele ar apărea ca existenţe de sine stătătoare în afara ei, ieşite, desigur, din ea, dar independente în afara ei, şi întrucît ele ar fi cuprinse în ea, ele ar fi dispărut. Cum diferenţele dispar în Brahm, în această abstracţie, cînd conştiinţa de sine spune : eu sînt Brahm — prin ceea ce tot ce e divin, orice bine a dispărut în ea —, abstracţia nu are nici un conţinut, iar întrucît el este în afara ei, este de sine stătător, dezlănţuit. în raportul ei cu existenţele particulare puterea este ceea ce acţionează, e temeiul, dar ea rămîne numai interiorul şi produce numai în chip general ceea ce produce puterea universală; întrucît ea este în sine, este şi universalul, legile naturii, acestea aparţin puterii care fiinţează în sine. Această putere acţionează, este putere în sine, acţionarea ei este de asemenea în sine, ea acţionează inconştient, iar existenţele, soare, stele, mare, fluvii, oameni, animale etc, apar ca existenţa de sine stătătoare, numai interiorul lor este deter-348 minat de menţionata putere. întrucît puterea apare în această sferă, ea poate apărea numai împotriva legilor naturii şi aici deci locul miracolelor. La inzi nu există miracole, căci ei nu au natură raţională inteligibilă, natura nu posedă nici o legătură inteligibilă, totul este miraculos, de'aceea la ei nu există minuni. Acestea pot exista abia acolo unde Dumnezeu este determinat ca subiect şi unde el acţionează în felul subiectivităţii ca putere şi fiinţează pentru sine. întrucît puterea este reprezentată ca subiect, este indiferent în ce formă e reprezentată, de aceea este ea reprezentată în oameni, animale etc. Faptul că ceea ce e viu acţionează ca putere nemijlocită propriu-zis nu poate fi contestat, căci ea, ca putere fiinţînd-în-sine, acţionează în chip invizibil, neaparent. De această putere trebuie să fie deosebită puterea reală, aceasta este subiectivitatea. Aici sînt de relevat două determinaţii principale. Prima este aceea că subiectul este identic cu sine şi pune în sine totodată şi anumite determinaţii distincte, adică el pune înăuntrul său însuşi determinaţii particulare; Un subiect al acestor diferenţe — momente ale unui subiect. Binele este astfel autodeterminarea generală, care este atît de complet generală, încît posedă un cuprins egal cu cuprinsul lipsit de diferenţă al esenţei [fiinţei], determinarea nu este, în fapt, pusă ca determinare. De subiectivitate ţine autodeterminarea, încît determinaţiile apar ca o mulţime de determinaţii, avînd această realitate faţă de concept, faţă de fiinţarea-în-sine simplă a subiectivităţii în sine. însă aceste determinaţii sînt mai întîi încă închise în subiectivitate, sînt determinaţii lăuntrice. Al doilea moment este că subiectul e excludent, este raportare negativă a sa la sine însuşi, ca putere, dar faţă de altceva ; acest altceva poate apărea şi el independent, dar este pus că independenţa lui e numai o aparenţă, sau existenţa lui, plăsmuirea lui, este numai ceva negativ

faţă de puterea subiec- 349 tivităţii, încît aceasta este ceea ce domină. Puterea absolută nu domină, în dominare celălalt piere, este nimicită substanţa, aici ea rămîne, dar ascultă, serveşte ca mijloc. Trebuie să considerăm mai departe dezvoltarea acestor momente. Aceasta este de aşa natură, încît ea trebuie să se •oprească înăuntrul unor anumite limite şi cu deosebire fiindcă ne aflăm abia la trecerea la subiectivitate, aceasta încă nu apare liberă, veritabilă, aici este încă amestec al unităţii substanţiale şi al subiectivităţii. Subiectivitatea unifică, pe de o parte, ■desigur, totul, însă, pe de altă parte, pe celălalt îl lasă încă să rămînă, fiindcă ea este încă nematură şi amestecul mai are, din acest motiv, insuficienţa acelui ceva cu care ea este încă amestecată, insuficienţa religiei naturii. Aşadar, în ce priveşte felul formei în care spiritul are ca obiect al conştiinţei sale conştiinţa de sine a sa despre sine, această treaptă se înfăţişează ca fiind trecere a celorlalte forme pe treapta superioară a religiei. Subiectivitatea încă nu este una care fiinţează pentru sine şi deci liberă, ci e la- mijloc între substanţă şi subiectivitatea liberă. Prin urmare, această treaptă este plină de inconsecvenţe şi e sarcina subiectivităţii să se purifice; aceasta este religia enigmei, în existenţă ea este religia egiptenilor. 284 PART. A II-A. RELIGIA DETEBM1NATA b) REPREZENTAREA CONCRETĂ A ACESTEI TREPTE

în această fermentare întîlnim toate momentele. Considerarea acestei poziţii prezintă un interes deosebit, fiindcă aici apar ambele moduri în momentele lor principale, ambele încă neseparate, astfel avem numai enigme şi confuzie, şi numai prin concept trebuie să fie indicat firul care să arate pe care latură se îmbină aşa ceva eterogen şi căruia din cele două momente îi aparţin momentele principale. 1. Dumnezeu este aici încă tot natură, puterea în sine, şi de aceea figura pentru această putere este o figură accidental na-850 turală. Acestei puteri ce fiinţează numai în sine i se poate da cutare ori cutare figură a unui om, a unui animal. Puterea este inteligenţă inconştientă activă, care nu este spirituală, e numai idee, dar nu idee subiectivă, este viaţă inconştientă, viaţa în genere. Aceasta nu e subiectivitate, nu este în general un „sine"? însă cînd trebuie înfăţişată viaţa în general ca figură, cel mai la îndemînă este să fie luat ceva viu. înăuntrul vieţii în genere se află tocmai viul; este indiferent care e acest viu, care animal, care om. Astfel există în Egipt cultul animalelor, şi anume, în cea mai mare diversitate, aici sînt venerate animale diferite în localităţi diferite. Mai important este faptul că subiectul este determinat imanent în sine însuşi, e în reflectarea sa în sine şi că această determinaţie nu mai este binele universal, propriu-zis este acelaşi, dar nu rămîne aşa, ci are răul în faţa sa, ca Typhon. Dar se adaugă aici faptul că subiectivitatea reală pune diferenţa în determinaţia sa, că aici sînt puşi diferiţi bine, un conţinut interior, iar acesta are determinaţii precise şi nu numai determinare generală. Aceste diverse determinaţii ale binelui totuşi nu sînt încă totalitatea figurii sau formei. Subiectul este aşadar subiect real, sau libertatea începe numai cînd poate exista pentru mine diferiţi, cînd există posibilitatea de a alege, subiectul se află abia atunci deasupra scopului particular ; e liberat de particularitate cînd aceasta nu are cuprinsul subiectivităţii însăşi, cînd nu mai este binele universal. Altceva este cînd binele este în acelaşi timp determinat şi înălţat la nivelul înţelepciunii infinite; aici este determinată o mulţime de bine şi astfel subiectivitatea se află deasupra lor şi voinţa de a alege pe unul sau pe altul dintre ele apare ca opţiune a lui, a subiectului, subiectul este pus ca unul care decide şi apare menirea, scopul acţiunii. SECŢ. I. UI. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA

285

Dumnezeu ca unitate substanţială nu acţionează, el nimiceşte, creează, dar nu acţionează; Brahm, de pildă, nu ac- 35* ţionează. Totuşi, aici nu poate apărea decît un scop limitat, este numai prima subiectivitate, al cărei conţinut nu poate fi încă adevăr infinit. Acum, aici avem şi faptul că figura este determinată ca figură umană şi astfel ea constituie trecerea zeului de la figura animală la cea umană. în subiectivitatea liberă figura

corespunzătoare unui astfel de concept este nemijlocit numai cea omenească; nu mai avem numai viaţă, ci determinare liberă conform unor scopuri, apare deci pentru figură determinaţia umană, vreo subiectivitate deosebită, un erou, un rege bătrînetc. Aici figura umană nu este determinată ca figura umană nedeterminată a lui Ormuzd, unde scopurile particulare apar ca în prima subiectivitate; apare şi particularitatea figurii care are scopuri particulare şi determinaţii ce ţin de localitate. Momentele principale coincid deci. Anume, mai precis, la subiect trebuie să apară modul-determinat dezvoltat, scopurile determinate ale acţiunii sînt limitate, precise, nu sînt mod-determinat în totalitatea lui. Modul determinat trebuie să apară la subiect şi-n totalitatea lui, subiectivitatea dezvoltată trebuie să fie intuită la el, dar momentele se înfăţişează mai întii ca o succesiune, ca curs al vieţii, ca diferite stări ale subiectului. Abia mai tîrziu ajunge subiectul, ca spirit absolut, să-şi aibă momentele în el ca totalitate. Aici subiectul este încă formal, e încă limitat conform modului-determinat al său, cu toate că îi revine forma întreagă ; astfel mai există totuşi limitarea de a avea momentele numai ca stări şi nu dezvoltat fiecare pentru sine ca totalitate; nu este intuită la subiect istoria veşnică, încît aceasta să constituie natura lui, ci este intuită numai istoria stărilor. Prima stare este momentul afirmării că ea este aceasta, a doua stare e negarea primei stări, a treia este reîn-35a toarcerea negaţiei în sine. Momentul al doilea este acela care prezintă aici importanţă deosebită. Negaţia se înfăţişează ca stare a subiectului, ea este alienarea lui, e în genere moartea; al treilea moment este restauraţia ; reîntoarcerea la o dominaţie particulară. Moartea este primul fel în care apare negaţia la subiect, întrucît el are o figură numai naturală în genere sau şi omenească. Această negaţie are apoi în plus determinaţia potrivit căreia, nefiind vorba de istoria eternă, subiectul nefiind în totalitatea sa, 286 PAKT. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. IM. REUGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 287

această moarte vine împotriva existenţei singulare adusă de altceva din afară, de principiul rău, de Typhon. Aici îl avem pe Dumnezeu ca subiectivitate în general; moment principal în aceasta este acela că negaţia nu cade în afară, ci deja în subiect, iar subiectul este în chip esenţial reîntoarcere în sine, fiinţare-la-sine. Această fiinţare-la-sine conţine diferenţa de a pune, de a avea un altul al său însuşi — negaţie—, dar tot aşa, de a se reîntoarce în sine, la sine, de a fi identic cu sine în această reîntoarcere. Există un subiect; momentul negativului, întrucît, afirmat ca natural, el este în determinaţia naturalităţii, este moartea. Prin urmare, determinaţia care apare aici este moartea lui Dumnezeu. Negativul, acest termen abstract, are foarte multe moduri-determinate, este transformare în genere şi transformarea conţine moartea parţială. La natural, această negaţie se înfăţişează ca moarte ; aşa este ea încă în naturalitate, nu e încă pură în ce priveşte spiritul, subiectul spiritual ca atare. Cînd este vorba de spirit, această negaţie apare în însuşi omul, în spiritul însuşi ca acea determinaţie potrivit căreia voinţa lui naturală este pentru el alta, conform esenţei lui, conform spiritului, el se deosebeşte de voinţa sa naturală. Această yo-353 inţă naturală este aici negaţia, şi omul vine la sine, este spirit liber, învingînd această naturalitate, avînd conciliată inima sa, singularitatea naturală, acest altceva al raţionalităţii cu raţionalul, şi este astfel la sine. Această fiinţare-la-sine, această conciliere, există nţimai prin această mişcare, prin această înaintare. Despre negaţie în formă şi mai înaltă va fi vorba mai tîrziu. Voinţa naturală se înfăţişează ca rău, negaţia ca voinţă naturală apare astfel ca ceva pre-găsit; înălţîndu-se la adevărul său, omul găseşte în prealabil această determinaţie naturală ca potrivnică raţionalului. însă, în altă privinţă, negaţia este ceea ce e pus de spirit; astfel Dumnezeu este spiritul în timp

ce îl creează pe fiul său, pe altul său, îl pune pe altul său, dar în aceasta el este la sine însuşi; aici negaţia este de asemenea ceea ce dispare. Această negaţie în Dumnezeu este deci acest moment esenţial determinat ; aici avem numai reprezentarea subiectivităţii, subiectivitatea în general. Dimpotrivă, acolo se întîmplă că însuşi subiectul trece prin aceste stări deosebite ca stări ale sale, încît această negaţie îi este imanentă. întrucît această negaţie se înfăţişează ca stare naturală, se introduce această determinaţie ca determinaţie a morţii, iar zeul cu determinaţia subiectivităţii apare aici în istoria sa eternă şi se arată a fi afirmativul absolut, care moare el însuşi — momentul negaţiei — sealie-nează,se pierde, dar prin această pierdere a lui însuşi se regăseşte pe sine, revine la sine. Căci şi-n această religie e unul şi acelaşi subiect care parcurge aceste determinaţii distincte. Negativul pe cart l-am avut în forma răului, ca Ahriman, în felul că negaţia nu aparţinea sinelui lui Ormuzd, aparţine aici sinelui lui Dumnezeu. Negaţia în forma morţii am şi avut-o deja : în mitologia â5* indică sînt multe incarnări, anume, Vişnu este istoria lumii şi acum este la a unsprezecea sau a douăsprezecea incarnare; tot astfel faptul că Dalailama moare, de asemenea Indra; zeul naturalului şi alţii mor şi revin. Dar această decedare diferă de negativitatea despre care e vorba aici, de moarte, întrucît aceasta aparţine subiectului. Tot ce are importanţă cu privire la această diferenţă sînt determinaţiile logice. Putem găsi în toate religiile analogii; devenirea ca om al lui Dumnezeu şi incarnările au fost apropiate una de alta, chiar şi numele Crişna şi Cristos; dar astfel de alăturări, deşi ele au ceva comun, au în sine o determinaţie identică, sînt extrem de superficiale. Ceea ce importă în chip esenţial este o determinare mai departe, asupra căreia va fi aruncată o privire. Astfel, decedarea de o mie de ori a lui Indra este de altă categorie : substanţa rămîne una şi aceeaşi, ea părăseşte numai acest corp individual al unui Lama, dar şi-a ales nemijlocit un altul. Aici acest deces, această negaţie n-o priveşte pe substanţă, negaţia nu e pusă în şinele lui Lama, în subiect ca atare, negaţia nu este moment propriu, interior, determinaţie imanentă â substanţei, ea nu e lovită de durerea morţii. Aşadar, abia aici avem moartea lui Dumnezeu ca imanenţa lui însuşi, încît negaţia este imanentă fiinţei sale, este în el însuşi, şi prin aceasta este acest Dumnezeu tocmai caracterizat ca substanţă. Subiect este el prin faptul că el îşi dă în el pe acest altul al său şi prin negarea sa se reîntoarce la sine, se produce pe sine. A treia determinaţie a acestei dureri, a morţii, este aceea de a reînvia din această moarte, de a fi restabilit. 288 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Imaginea celor acum spuse este ceea ce se numeşte Osiris, care are duşmani împotriva sa, negaţia ca exterior, ca altul, 355 ca Typhon, dar negaţia nu rămîne aşa exterioară lui Osiris încît să fie numai o luptă, ca la Ormuzd, ci ea descinde în însuşi subiectul. Subiectul este ucis, Osiris moare, dar el este veşnic restabilit şi astfel e pus — ca o reprezentare —, născut a doua oară, ceea ce nu este ceva natural, ci este ceva ce s-a separat de natural, de sensibil; este pus aşadar, determinat ca aparţi-nînd imperiului reprezentării, cîmpului spiritualului şi nu naturalului ca atare, spiritual care durează dincolo de ceea ce e finit. Osiris este zeul reprezentării, zeul reprezentat potrivit de terminaţiei sale lăuntrice. Prin faptul că moare, dar este şi restabilit, este explicit exprimat că el există în împărăţia reprezentării faţă de fiinţarea numai Daturală. Dar el nu este numai astfel reprezentat, ci e şi ştitit [cunoscut] ca atare. Aceasta nu este totuna. Ca reprezentat, Osiris este determinat ca domnitorul împărăţiei lui Amenthes; după cum este stăpînul celor vii, tot astfel este elstăpînul celor care nu mai continuă să existe senzorial, al sufletului care continuă să existe, care s-a despărţit de corp, de sensibil, de trecător. Este inclusă aici menirea superioară a omului. Typhon, răul, este învins, tot aşa durerea, şi Osiris este judecătorul după drept şi echitate : răul e

învins, condamnat; cu aceasta apare mai întîi judecarea şi gîndul că ea este ceea ce decide, adică gîndul că binele are puterea să se impună ca valabil şi să nimicească ceea ce e fără valoare, răul. Cînd spunem că Osiris este domn al morţilor, morţii sînt tocmai ceea ce nu este aşezat în sensibil, în natural, ci durează pentru sine dincolo de sensibil, de natural. Cu aceasta are legă356 tură faptul că subiectul singular este ştiut [cunoscut] ca ceea ce durează, ca ceea ce nu piere, există ferm pentru sine şi diferă de sensibil. Este un cuvînt extrem de important acela pe care-l spune Herodot despre nemurire relevînd că egiptenii au susţinut pentru prima oară că sufletul omului ar fi nemuritor. în India, în China, această continuare a vieţii, această metamorfozare este însă ca dăinuirea individului; nemurirea inzilor este ea însăşi numai ceva secundar, neesenţial; ceea ce e suprem nu este o dăruire afirmativă, ci nieban, nirvana, o stare de anuSECŢ. I. UI. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 289

lare a afirmativului, este ceva ce pare afirmativ cînd se preconizează a fi identic cu Brahm. Această identitate, unire cu Brahm, este totodată dizolvare în această unitate care, desigur, pare afirmativă, dar e în sine absolut lipsită de determinaţii, nediferenţiată. Dar aici avem în chip consecvent poziţia : ceea ce e suprem în conştiinţa este subiectivitatea ca atare; aceasta e totalitatea, e capabilă să fie în sine de sine stătătoare, este reprezentarea adevăratei independenţe. De sine stătător este ceea ce nu e în opoziţie, învinge această opoziţie, nu păstrează ceva finit în faţa sa, ci are aceste opoziţii în el însuşi, dar totodată învinse în sine însuşi. Această determinaţie a subiectivităţii care e obiectivă îi revine obiectivului, zeului, este şi determinaţia conştiinţei subiective ; aceasta se ştie pe sine ca subiect, ca totalitate, adevărată independenţă, şi astfel ca nemuritoare. Prin urmare, este o determinaţie extrem de importantă această negaţie a negaţiei, faptul că moartea este ucisă, că principiul rău est'e învins. La parşi acesta nu e învins, ci binele Ormuzd se află în faţa răului, în faţa lui Ahriman, şi încă n-a ajuns la această reflectare, abia aici [în Egipt] este pusă învingerea principiului rău. Forma infinită este abia numai aici pusă ca figură exterioară ; adevărata formă infinită este pusă numai în spiritul 357 infinit, ea este atunci egală eu substanţa; aici ea este încă la modul natural al existenţei; astfel la această figură exterioară apare momentul negaţiei; fiind conţinut în conceptul spiritului, el se arată de acum şi în existenţa lui. Figura omenească este însă aici figura principală a zeului. Şi în religia cea mai înaltă avem acest lucru, dar chiar numai ca un moment al formei. Moartea zeului apare în multe religii, în religia siriană, moartea Ini Adonis, în cea egipteană, moartea lui Osiris. Această moarte pare mai întîi a fi ceva nedemn; reprezentarea noastră ne spune că este destinul finitului să piară şi moartea, întrucît e referită la Dumnezeu, este transpusă asupra lui numai ca determinaţie luată din sfera finitului neadecvat lui Dumnezeu; în felul acesta Dumnezeu nu e ştiut [cunoscut] cu adevărat, ci mai curînd depreciat prin determinaţia negaţiei. Acestei afirmări a morţii în sfera divinului i se opune afirmaţia că Dumnezeu trebuie conceput ca fiinţă supremă identică numai cu sine, iar această reprezentare este considerată ca fiind cea mai 19 - c. ;J9 290 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. IU. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 291

înaltă şi distinsă, încît spiritul ajunge la această reprezentare abia la urmă. Cînd Dumnezeu este astfel conceput ca fiinţă supremă, el este fără conţinut, iar reprezentarea aceasta este cea mai săracă şi cu totul veche reprezentare. Primul pas al raportării obiective este cel faţă de această abstracţie, faţă de Brahm, în care nu e conţinută nici o negativitate. Binele, lumina este de asemenea acest „abstractum" care are negativul numai în afara sa, ca întuneric. De la această abstracţie aici s-a mers deja mai departe la reprezentarea concretă a lui Dumnezeu, şi astfel se introduce momentul negaţiei, mai întîi în felul acesta aparte ca moarte, întrucît Dumnezeu este intuit în figura umană, şi-n felul acesta momentul morţii trebuie totuşi considerat ca moment uman al lui Dumnezeu însuşi, el este imanent 68 esenţei [divine]. Autodeterminării îi aparţine momentul ne-gativităţii interioare şi nu exterioare, cum acest lucru este deja cuprins în euvîntul autodeterminare. Moartea care apare aici nu este ca moartea lui Lama, a lui Buda, a lui Jndra şi aceea 'a altor zei indici, cărora negativitatea le este exterioară şi vine la el numai ca putere exterioară. Este semn că s-a înaintat la I

spiritualitate conştientă, la cunoaşterea libertăţii, la cunoaşterea lui Dumnezeu. Acest moment al negaţiei este moment absolut adevărat al lui Dumnezeu. Moartea este atunci formă aparte, specială, în care apare negaţia la figură. Totalitatea divină şi religiile superioare ne obligă să recunoaştem acest moment şi la ideea divină, căci ei nu-i e îngăduit să-i lipsească nimic. ~ Momentul negaţiei îi este imanent, imanent conceptului divin aşa cum esenţial este el în apariţia sa. în celelalte religii am văzut că fiinţa lui Dumnezeu este determinată numai ca abstractă fiinţare-în-sine, ca absolută substanţialitate a sa însăşi; aici moartea nu-i revine substanţei, ci are valoare numai ca forma exterioară în care se arată Dumnezeu; cu totul altceva este dacă moartea e o întîmplare care se petrece cu zeul însuşi, şi nu numai cu individul în care el se înfăţişează. Prin urmare, ceea ce apare aici în această determinaţie este esenţa lui Dumnezeu. Cu aceasta are apoi legătură cealaltă determinaţie deja indicată, anume, că Dumnezeu se restabileşte pe sine, învie. Dumnezeul nemijlocit nu este Dumnezeu. Spirit este numai ceea ce se pune pe sine însuşi, ceea ce e liber în sine prin sine însuşi. Acesta conţine momentul negaţiei, este reîntoarcerea în sine şi spiritul este veşnica revenire în sine. Aici, pe această treaptă este apoi concilierea; răul, moartea, ca ceva exterior, ca Typhon, este reprezentată ca învinsă, Dumnezeu e prin 35» aceasta iarăşi restabilit şi, reîntorcîndu-se astfel veşnic în sine, el este spiritul. Determinaţia următoare, pe care noi am cunoscut-o deja, este aceea conform căreia acest renăscut este apoi reprezentat totodată ca decedat, el e domnitor în imperiul lui Amenthe.s, precum este domnitor asupra celor vii, judecător al morţilor conform dreptului şi echităţii. Aici apar mai întîi dreptatea şi moralitatea cu determinaţia libertăţii subiective, în timp ce lipsesc substanţialităţii ambele în Dumnezeu; astfel există aici pedeapsa şi iese în evidenţă valoarea omului, care se determină pe sine conform moralităţii obiective, conform dreptului. în jurul acestui universal îşi duce jocul o mulţime infinită de reprezentări, de zei. Osiris este numai una din reprezentări şi, după erodot, una dintre cele de mai tîrziu, cu deosebire în imperiul lui Amenthes ca domnitor al morţilor, ca 8erapis, el s-a ridicat deasupra tuturor zeilor ca ceea ce reprezintă supremul interes. Figura principală este însă Osiris. Herodot dă după declaraţiile preoţilor o succesiune a zeilor egipteni, şi printre ei Osiris se află printre cei de mai tîrziu; propăşirea conştiinţei religioase se produce chiar şi înăuntrul unei religii; astfe], am văzut în religia indică deja că cultul lui Vişnu şi Siva apare mai tîrziu. în cărţile sfinte ale parşilor, Mithra este introdus printre ceilalţi amşadspan-i şi se află cu aceştia pe aceeaşi treaptă; dar deja la Herodot este scos Mithra în evidenţă, iar pe timpul romanilor, cînd fură aduse la Borna toate religiile, cultul lui Mithra constituie una dintre religiile principale, şi nu cultul lui Osiris. Astfel, şi la egipteni Osiris ar fi o divinitate mai tîrzie; cum se ştie, pe vremea romanilor Serapis este o plăsmuire particulară a lui Osiris, divinitatea principală a egiptenilor, cu toate acestea el este mereu divinitatea în care s-a revelat conştiinţa mai înaltă. După cum parşii au opoziţia luminii şi întunericului, tot aşa egiptenii o au pe aceea a lui Osiris — care înfăţişează lumina, soarele — şi a lui Typhon, răul în general. Această opoziţie iese apoi din adîncimea ei afară şi devine superficială. Typhon este răul bestia1, iar Osiris e principiul care dă viaţă; primului îi revine deşertul neproductiv şi e re292 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

prezentat ca vînt fierbinte, ca pîrjolitoare căldură a soarelui. O altă opoziţie este cea naturală dintre Osiris şi Isis, a soarelui şi pămîntului considerat în general ca principiu al procreării ; astfel, moare şi Osiris învins de Typhon, iar Isis îi caută pretutindeni oasele; zeul moare, aceasta este iarăşi acea negaţie. Oasele lui Osiris sînt apoi îngropate, el însuşi a devenit acum stâpîn al împărăţiei morţilor. Acesta este cursul naturii vii, un circuit necesar înapoi în sine; acelaşi circuit îi revine şi naturii spiritului; expresia acestuia o înfăţişează soarta lui Osiris. Unul îl semnifică aici iarăşi pe celălalt.

Lui Osiris i se ataşează celelalte divinităţi; acestea sînt oarecum numai momente singulare ale lui, care reuneşte în sine întregul. O divinitate principală este Ammon (Jupiter-Ammon), care înfăţişează mai cu seamă soarele, determinaţii ce-i aparţin şi lui Osiris. în afară de acestea mai există o mulţime de divinităţi, care au fost numite calendarice fiindcă se referă la revoluţiile naturale ale anului; secţiuni singulare ale omului; ca echinocţiul de primăvară, vara cea tînără etc, sînt scoase în evidenţă printre divinităţile calendarice şi personificate. însă Osiris înseamnă ceva spiritual, şi nu numai ceva natural ; el este dătător de legi, el a introdus căsătoria, a învăţat agricultura şi artele; în aceste reprezentări se găsesc aluzii istorice la regi vechi; Osiris conţine deci şi trăsături istorice. Astfel şi incarnările lui Visnu, cucerirea Ceylonului par a trimite la istoria Indiei. După cum Mithra, determinaţia ce rezistă în el, a fost re- levată ca fiind cea mai interesantă, iar religia parşilor a devenit cultul lui Mithra, tot aşa aici Osiris a devenit punctul central, dar nu în lumea nemijlocită, ci în cea spirituală, intelectuală. Este cuprins în cele spuse că subiectivitatea este aici mai întîi în forma reprezentării, că avem de -a face cu un subiect, cu ceva spiritual care este reprezentat la modul uman, dar acesta nu este un om nemijlocit, existenţa lui nu este pusă în modul-nemijlocit, în imperiul existenţei concrete nemijlocite, ci în împărăţia reprezentării. Este un conţinut care are subiectivitate în mişcarea sa, care are momente, mişcare în sine, prin ceea ce el este subiectivitate, însă şi în forma, în terenul spiritualităţii e înălţat deasupra naturalului. Astfel este pusă ideea în acest cîmp al reprezentării şi această punere suferă de insuficienţa de a fi numai reprezentarea subiectivităţii, de a fi subiectivitatea prezentă SECŢ. I. III. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 293

numai în chip abstract în baza ei, de a fi încă în acest fundament. încă nu există în ea profunzimea universalităţii, a opoziţiei, încă nu este subiectivitatea în universalitatea şi spiritualitatea absolute ale ei. în felul acesta avem universalitate superficială, exterioară. Conţinutul care este în reprezentare nu este legat de timp, este universalitatea; ceva în acest timp, în acest loc, această singularitate sensibilă este înlăturată. Prin reprezentare totul are, întrucît este în domeniu spiritual, universalitate, deşi este îndepărtat numai puţin sensibil, ca la reprezentarea unei case. Astfel, universalitatea este numai universalitatea exterioară, ceea ce e comun. Aceasta are legătură cu faptul că baza, această reprezentare a universalităţii, nu este încă absolut adîncită în sine, nu e încă bază împlinită în sine care absoarbe totul, prin ceea ce 362 lucrurile naturale sînt puse în chip ideal. întrucît această subiectivitate este esenţa, ea este baza universală, şi istoria care e subiectul este totodată ştiută [cunoscută] ca mişcare, viaţă, istorie a tuturor lucrurilor, a lumii nemijlocite. Astfel avem această deosebire în sensul că această subiectivitate universală este bază şi pentru natural, e universalul interior, e ceea ce este substanţa naturalului. Prin urmare, avem aici două determinaţii, naturalul şi substanţa interioară, în aceasta avem determinaţia simbolicului. Fiinţei naturale i se conferă o altă bază, sensibilul nemijlocit primeşte o altă substanţă : el nu mai este el însuşi nemijlocit, ci reprezintă altceva, ceea ce este substanţa sa — semnificaţia sa. Istoria lui Osiris este şi istoria interioară, esenţială a naturalului, a naturii Egiptului. Acesteia îi aparţine soarele, mersul soarelui, Nilul, ceea ce fecundează, ceea ce i-e schimbă. Istoria lui Osiris este aşadar istoria soarelui; acesta urcă pînă la punctul său culminant, apoi coboară, razele lui, forţa lui slăbesc, dar după aceea el începe să se înalţe din nou, este renăscut. Astfel, Osiris semnifică soarele, iar soarele pe Osiris; soarele este conceput ca circuit, în sensul că anul e considerat ca un unic subiect care parcurge în el însuşi aceste stări diverse, în Osiris este sesizat naturalul, este simbol al acestuia. 294 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

_ Astfel Osiris este Nilul care creşte, fecundează totul, inundă şi, din cauza caniculei, devine mic, neputincios — aici intervine principiul său —, şi apoi devine din nou puternic. Anul, soarele, Nilul sînt concepute ca acest circuit care se reîntoarce în sine. Laturile particulare ale unui astfel de proces sînt mo-363 mentan reprezentate ca independente indicînd momente, aspecte singulare ale acestui circuit. Cînd spunem că Nilul este interiorul, că semnificaţia lui Osiris este soarele, ori Nilul, că alţi zei sînt divinităţi calendarice, spunem ceva exact. Unul este interiorul, celălalt este ceea-ce-înfăţişează, semnul, semnifica-torul prin care acest interior se comunică pe sine în exterior : aici cazul este invers. însă procesul natural al plantei, al seminţei, al Nilului, decurge în acelaşi fel, viaţa lor este aceeaşi istorie universală. Poate fi considerat reciproc unul ca interior, iar celălalt ca formăf a înfăţişării, a concepţiei. Ceea ce este în fapt interiorul este Osiris, subiectul, acel circuit care se reîntoarce în sine. Simbolul este, la modul acesta, ceea ce domină : este un interior pentru sine care posedă modul exterior al existenţei concrete, ambele [interiorul şi exteriorul] diferă unul de altul. Interiorul, subiectul, este acela care a devenit aici liber, de sine stătător, încît interiorul este substanţa exteriorului şi nu e în contradicţie cu exteriorul — nu este dualism —, interiorul este semnificaţia, reprezentarea pentru sine faţă de modul sensibil al existenţei concrete, în care această semnificaţie constituie punctul central. Subiectivitatea în acest mod-determinat, ca reprezentată, are legătură cu impulsul de a face intuibilă reprezentarea. Reprezentarea ca atare trebuie să se exprime pe sine, şi omul este acela care trebuie să facă să fie intuibilă această semnificaţie. Nemijlocitul dispare cînd trebuie să fie făcut intuibil, să fie transpus în chipul modului-de-a-fi-nemijlocit, şi reprezentarea are nevoie să se desăvîrşească în felul acesta ; cînd reprezentarea se întregeşte pe sine, acest mod-nemijlocit trebuie să fie ceva mijlocit, să fie produs al omului. Mai înainte am avut intuibilitatea, modul nemijlocit în chip natural, nemijlocit, încît Brahma îşi avea existenţa în gîn8W dire, în acea cufundare a omului în sine : îşi avea felul moduluinemijlocit al său; sau lumina era această formă a modului-nemij.locit care exista în chip nemijlocit. SECŢ. I. III. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 295

întrucît aici se pleacă de la reprezentare, aceasta trebuie să se traducă pe sine în situaţie, în mod-nemijlocit, dar acesta este acum mijlocit, pus. Interiorul este acela care trebuie să devină mod-nemijlocit: Nilul, cursul anului sînt existenţe nemijlocite, dar sînt numai simboluri ale interiorului. Istoria lor naturală este unificată în reprezentare, cuprindere laolaltă, proces ca un unic subiect; şi subiectul însuşi este în sine această mişcare care se întoarce înapoi, acest circuit este subiectul; ceea ce e reprezentare şi ceea ce ca subiect trebuie să fie făcut intuibil. c) CULTUL

Impulsul descris mai sus poate fi în genere considerat cult al egiptenilor, acel impuls infinit de a lucra, de a plăsmui ceea ce este conţinut încă numai în interior, în reprezentare şi ceea ce din această cauză nu şi-a devenit sieşi clar. Egiptenii au continuat să muncească timp de milenii, şi-au cultivat în primul rînd pămîntul, dar munca lor în direcţia religioasă este cea mai demnă de mirare din tot ce a fost creator odată, atît pe pămînt, cît şi sub pămînt — opere de artă care mai există numai în formă de necompletă ruină, dar care toate au stîrnit admiraţie pentru frumuseţea lor şi pentru munca desfăşurată la elaborarea lor. A fost preocuparea, fapta acestui popor de a produce mereu astfel de opere, această creaţie n-a cunoscut pauze ale spiritului lucrînd să-şi facă intuibile reprezentările sale, să limpezească în faţa conştiinţei ceea ce este lăuntric. Aceste opere sînt întemeiate nemijlocit în moduldeterminat pe care zeul îl are în această religie. în Osiris vedem astfel că sînt venerate şi momente spirituale, ca dreptul, moralitatea obiectivă,

instituirea căsătoriei,S8i arta ş.a.m.d. Dar mai cu seamă Osiris este stăpînul împărăţiei morţilor, judecător al morţilor. Există o mulţime nenumărată de imagini în care Osiris este înfăţişat ca judecător, iar înaintea lui un scrib care îi înşiră acţiunile sufletelor, conduse în faţa sa. Această împărăţie a morţilor, imperiu al lui Amenthes, constituie un punct principal în reprezentările religioase ale egiptenilor. După cum Osiris, principiul dătător de viaţă, era opus lui Typnon, principiului care distruge, şi după cum soarele era opus 296 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. I. III. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA

297 300

pămîntului, tot aşa îşi face aici apariţia opoziţia dintre viu şi mort. împărăţia morţilor este o reprezentare tot atît de fermă ca şi împărăţia viului. împărăţia morţilor se deschide cînd fiinţa naturală a fost învinsă, în această împărăţie continuă să dăinuiască ceea ce nu mai are existenţă naturală. Operele colosale ale egiptenilor, ce ne-au mai rămas, sînt aproape numai opere ce erau destinate morţilor. Vestitul labirint avea tot atîtea încăperi deasupra pămîntului ca sub pămînt. Palatele regilor şi ale preoţilor sînt transformate în ruine; mormintele lor au înfruntat timpul. Grote adînci care se întind pe lungimi de mai multe ore sînt săpate în stîncă pentru mumii, şi toţi pereţii lor sînt acoperiţi cu hieroglife. încă cea mai mare admiraţie o stîraesc piramidele, temple pentru morţi, ridicate nu atît spre amintirea lor, cît spre a le servi de mormînt şi locuinţă. Herodot spune că egiptenii au fost primii care au învăţat că sufletele sînt nemuritoare. Ise putem mira de faptul că egiptenii, deşi au crezut în nemurirea sufletului, totuşi au arătat aşa de mare grijă pentru morţii lor; am putea crede că atunci cînd omul consideră sufletul ca nemuritor, nu mai preţuieşte în chip deosebit corporalitatea sa ; dar tocmai popoarele care nu cred în nemurire sînt acelea care preţuiesc puţin corpul djUpă moartea lui. Cinstirea arătată morţilor depinde cu totul de reprezentarea nemuririi. Omul nu vrea ca natura să-şi exercite nemijlocit puterea asupra corpului neînsufleţit, acest vas nobil al sufletului; de aceea, ei caută să-l apere împotriva ei sau îl redau pe el însuşi, oarecum prin liberă voinţă, pămîntului, ori îl nimicesc în foc. în felul egiptean de a cinsti morţii trebuie să recunoaştem că ei au ştiut să-l ridice pe om deasupra puterii naturii, căutînd de aceea să-i prezerve corpul în faţa acestei puteri, precum să-l şi înalţe deasupra ei. Felul de a proceda al popoarelor faţă de morţi are absolut legătură cu principiul religios, iar diferitele obiceiuri, obişnuite la înmormântări, nu sînt lipsite de relaţii pline de semnificaţie. Pot fi relevate acum încă unele trăsături care explică acest amestec şi această conexare a prezentului şi viului cu ideea divinului, astfel încît fie că divinul e transformat în ceva prezent, fie că, pe de altă parte, sînt ridicate la nivelul unui moment divin şi spiritual figuri umane, ba chiar animale. Herodot relatează mitul egiptean după care egiptenii au fost guvernaţi de un şir de regi care erau zei. Aici avem deja amestec în sensul că zeul este ştiut [cunoscut] ca rege, iar regele ea zeu. Vedem apoi în nenumărate reprezentări artistice înfăţişînd instalări de regi, că zeul apare ca acela care consfinţeşte, iar regele ca fiu al zeului; regele însuşi este reprezentat apoi şi ea Ammon. Se povesteşte despre Alexandru cel Mare că oracolul lui Jupiter-Ammon l-ar fi declarat drept fiu al acestui zeu; acest fapt este întru totul adecvat concepţiei egiptenilor despre regii lor. Preoţii sînt consideraţi şi ei o dată ca preoţi ai zeului, dar apoi şi ca însuşi zeul. Din epoca mai tîrzie 367 a Ptolemeilor încă avem multe monumente şi inscripţii în care regele Ptolemeu este numit totdeauna numai fiu al zeului sau chiar zeu; tot astfel erau numiţi împăraţii romani. Deosebit de semnificativ este la egipteni cultul animalelor, practicat cu cea mai mare severitate. Diferitele districte ale Egiptului au venerat animale diferite, ca : pisici, cîini, maimuţe etc, şi din acest motiv au purtat unele cu altele chiar şi războaie. Viaţa acestor

animale era considerată absolut sfîntă, iar uciderea lor era pedepsită aspru. Li se atribuiau apoi acestor animale locuinţe şi locuri şi li se colectau provizii; ba s-a întîmplat cu ocazia unei foamete că au fost lăsaţi să moară mai curînd oamenii decît să fie atinse amintitele provizii. Cel mai mult a fost venerat Apis, căci se credea că acest taur reprezenta sufletul lui Osiris. în sarcofagele unor piramide s-au găsit păstrate vase de ale lui Apis. S-a spus că în Egipt s-ar găsi toate formele de religie, astfel şi cultul animalelor; fără îndoială că acesta ţine de ceea ce e mai respingător şi mai urît. Dar, mai sus, în legătură cu religia inzilor, am arătat cum poate ajunge omul să venereze un animal: cînd Dumnezeu este ştiut [cunoscut] ca putere în general, această putere este acţionare lipsită de conştiinţă, e oarecum viaţa universală ; o astfel de putere inconştientă se manifestă apoi într-o plăsmuire, şi-n primul rînd într-o formă animală; animalul este el însuşi ceva inconştient, duce în sine o viaţă obtuză liniştită faţă de arbitrarul omenesc, încît s-ar putea să pară că el posedă în sine această putere lipsită de conştiinţă. Deosebit de aparte este plăsmuirea în care preoţii sau scribii apar în reprezentările plastice şin picturi adesea cu măşti de animale, şi tot aşa cei ce îmbălsămează mumiile. Acest dublu caracter al unei măşti exterioare care ascunde sub ea o altă figură face să se înţe- SC8 leagă că conştiinţa nu mai e cufundată numai în vieţuirea animală, obtuză, ci se ştie pe sine şi despărţită de aceasta, recu-noscînd în ea o semnificaţie mai înaltă. 298 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

în ce priveşte starea politică a Egiptului, istoria vorbeşte adesea de lupte ale regilor cu casta preoţească, iar Herodot aminteşte de astfel de lupte duse în cele mai vechi timpuri; regele Cheops a ordonat închiderea templelor preoţilor, alţi regi şi-au supus total casta preoţească şi au exclus-o. Aici vedem cum voinţa esenţial liberă se revoltă împotriva religiei. Această ieşire din dependenţă este o trăsătură de care trebuie să se ţină seamă în chip esenţial. Despre lupta spiritului pentru a ieşi din naturalitate există reprezentări plastice naive şi foarte intuitive. Această luptă şi ieşire este exprimată încă în multe plăsmuiri. La operele de artă egiptene în genere totul este simbolic, semnificaţiile merg aci pînă la cel mai mic amănunt; chiar şi numărul coloanelor şi al treptelor nu este socotit conform unei finalităţi exterioare, ci el înseamnă sau lunile, ori picioarele la nivelul cărora trebuie să urce Nilul pentru a inunda ţara etc% Spiritul poporului egiptean este în genere o enigmă. în operele de artă greceşti totul este limpede, totul scos în lumină ; în cele egiptene se pune pretutindeni o problemă, ele sînt ceva exterior prin care se trimite la ceva ce nu este încă exprimat. O relaţie nouă, aparte, este poziţia artei, a artei frumoase ; Egiptul este locul specific unde arta trebuie să apară în religie şi unde ea este necesară. Desigur, arta este şi imitaţie, dar nu numai imitaţie, totuşi ea nu se poate opri aici; însă atunci ea nu este nici artă frumoasă şi nici o nevoie a religiei. Numai ca artă frumoasă aparţine ea conceptului lui Dumnezeu. Arta veritabilă este artă religioasă, dar aceasta nu e o necesitate cînd zeul are încă o formă naturală, de exemplu forma 8«9 soarelui, a fluviului; ea nu este o necesitate nici cînd realitatea zeului are figura unui om sau a unui animal; nici atunci cînd modul manifestării este lumina; adevărata artă începe cînd figura omenească, prezentă, fără îndoială, a dispărut, ca la Buda, dar ea mai există în imaginaţie, adică la plăsmuirea figurii divine, de pildă, în imagini de ale lui Buda, aşa şi în învăţăturile urmaşilor lui. Figura umană — prin faptul că ea este manifestare a subiectivităţii —■ e necesară abia atunci cînd Dumnezeu este determinat ca subiect. Cînd a fost depăşit momentul naturalităţii, al modului-nemijlocit, nevoia [artei] rezidă în conceptul autodeterminării subiective sau în conceptul libertăţii, adică pe poziţia pe care ne aflăm acum. întrucît modul existenţei concrete este destinat interiorului, figura naSECŢ. I. III. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA

299

turală nu mai este suficientă, şi nici imitarea ei. Exceptînd pe iudei şi pe mahomedani, toate popoarele au idoli, însă aceştia-nu aparţin artei frumoase, ci sînt numai personificare a

reprezentării, semne ale subiectivităţii numai reprezentate, numai închipuite, semne în care subiectivitatea încă nu există ca de-terminaţie imanentă a esenţei [a fiinţei] însăşi. Reprezentarea are în religie o formă exterioară şi trebuie să fie deosebită în chip esenţial de ceea ce este ştiut [cunoscut] ca aparţinând fiinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu a devenit om în religia indică; totalitatea este aceea în care spiritul este totdeauna prezent; dar este deosebire între a considera momentele ca aparţinînd fiinţei [esenţei] şi a nu le considera astfel. Prin urmare, este nevoie ca Dumnezeu să fie reprezentat de arta frumoasă, cînd momentul naturalităţii a fost învins, cînd Dumnezeu este subiectivitate liberă, iar manifestarea lui, apariţia lui în existenţa lui concretă este determinată din interior de către spirit şi vădeşte caracterul producţiei spirituale. Abia atunci cînd Dumnezeu însuşi are determinaţia de a pune din propria sa interioritate diferenţele prin care el se manifestă, 370 abia atunci apare arta necesară pentru plăsmuirea figurii zeului. Ou privire la apariţia artei sînt de relevat îndeosebi două momente : 1) faptul că Dumnezeu este reprezentat de artă ca ceva intuibil în chip sensibil; 2) că Dumnezeu ca operă de artă este ceva produs de mîini omeneşti. Potrivit reprezentării noastre, ambele moduri sînt moduri ce nu corespund ideii de Dumnezeu, anume, întrucît acest mod [propriu artei] ar fi să fie unicul mod; căci ne este bine cunoscut faptul că Dumnezeu a avut şi intuibilitate, dar numai ca moment care dispare. Arta nici nu este ultimul mod al cultului nostru. Dar pentru treapta subiectivităţii încă nespiritualizată, spiritualitate care este încă ea însăşi nemijlocită, existenţa nemijlocit intuibilă este adevărată şi necesară. Aceasta este aici totalul modului de manifestare aşa cum Dumnezeu este pentru conştiinţa de sine. Aşadar aici apare arta şi cu aceasta are legătură faptul că Dumnezeu este conceput ca subiectivitate spirituală; natura spiritului este să se producă pe sine însuşi, încît modul existenţei este [în artă] un mod produs de subiect, o alienare care este pusă de el însuşi. Faptul că se pune pe sine, se manifestă, se determină, că modul existenţei lui este pus de spirit, iată ce există în artă ! 300 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATĂ

Existenţa sensibilă în -care este intuit zeul este adecvată conceptului lui, nu e semn, ci exprimă în fiecare punct faptul de a fi produsă din interior, de a corespunde gîndului, conceptului interior; insuficienţa esenţială este însă aceea de a fi un mod încă intuibil în chip sensibil, modul în care se pune pe sine subiectul, fiind un mod sensibil. Această lipsă provine de acolo că subiectul e încă prima subiectivitate, primul spirit liber, determinarea lui este prima sa determinare, şi astfel mai există i în libertate determinaţia naturală, nemijlocită, primă, adică momentul naturalităţii, al sensibilităţii. Al doilea moment îl constituie faptul că opera de artă este produsă de oameni. Nici acest fapt nu este adecvat ideii noastre de Dumnezeu. Anume, subiectivitatea infinită cu adevărat spirituală, fiinţînd pentru sine ca atare, se produce pe sine însăşi, se pune pe sine ca altceva, ca figură a sa; dar ceea ce este produs de ea este determinaţia sa, e totodată diferită, produsul abstract este deci eu egal cu eu. Pusul trebuie să aibă determinaţia deosebirii, încît aceasta este determinată numai prin subiectivitate sau aceasta apare numai în acest ceva mai întîi ca exterior. La această primă libertate se adaugă faptul că plăsmuirea produsă de subiect este reluată în subiectivitate. Astfel, prima poziţie este crearea lumii, a doua concilierea, în sensul că lumea se conciliază pe sine în el [în subiectul] însuşi cu adevărata primă poziţie. Dimpotrivă, la subiectivitatea pe care o avem pe această treaptă nu există încă această reîntoarcere, cum ea este încă subiectivitatea care fiinţează în sine, fiinţarea ei ca subiect cade în afara ei, în fiinţarea-pentru-altul. Ideea încă nu este aici, deoarece de ea ţine ca altul să se reflecteze în el însuşi la prima unitate. Această a doua parte a procesului care aparţine ideii divine nu este încă pusă aici. Dacă considerăm determinarea ca scop, prima activitate a subiectivităţii este ca scop încă un

scop limitat, e acest popor, acest scop particular; şi ca să devină universal, scop cu adevărat absolut, e nevoie de reîntoarcere, precum şi de suprimarea naturalităţii în ce priveşte figura. Numai aşa avem ideea dacă se adaugă această a doua parte a procesului care suprimă naturalitatea, caracterul limitat al scopului, abia astfel devine acesta scop universal. Aici, conform manifestării sale, spiritul este abia jumătate de cale a spiritului, el e încă unilateral spirit finit, adică spirit subiectiv, conştiinţă de sine subiectivă; adică figura zeului, modul fiinţării lui pentru altul, opera de SECŢ. I. UI. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 301

artă, este numai ceva produs, ceva instituit de către spiritul unilateral, de spiritul subiectiv; de aceea, opera de artă trebuie să fie făcută de oameni, aceasta este necesitatea pentru care manifestarea zeilor prin artă este o manifestare produsă de oameni. în religia spiritului absolut figura lui Dumnezeu nu este făcută de spiritul omenesc. Conform adevăratei idei, Dumnezeu însuşi, ca şi conştiinţă de sine fiinţînd în sine şi pentru sine, ca spirit, se produce pe sine însuşi, se înfăţişează ca fiinţă pentru altceva, el este prin sine însuşi fiul, în întruchiparea ca fiu este prezentă apoi cealaltă parte a proceslui, anume : Dumnezeu îl iubeşte pe fiul său, se afirmă pe sine identic cu el, sau şi diferit, întruchiparea apare pe latura existenţei concrete ca totalitate pentru sine, dar ca o totalitate care este păstrată în iubire; abia acesta este spiritul în sine şi pentru sine. Conştiinţa de sine a fiului despre sine este în acelaşi timp ştiinţa [cunoaşterea] sa despre total; în total, are fiul ştiinţa [cunoaşterea] sa despre sine. Dimpotrivă, pe treapta noastră existenţa zeului ca zeu nu este o existenţă prin el, ci prin altul. Aici spiritul s-a oprit la jumătatea drumului. Această insuficienţă a artei, constînd în faptul că zeul este făcut de oameni, este cunoscută şi în religiile în care aceasta este suprema manifestare şi i se caută remediu, dar nu obiectiv, ci în chip subiectiv: imaginile zeilor trebuie să fie sfinţite; ele sînt sfinţite de la negri pînă la eleni, adică e conjurat spiritul divin să intre în ele. Aceasta provine din conştiinţa, din sentimentul lipsei; remediul este însă un mod care nu e conţinut în obiectele înseşi, ci vine la ele din afară. Chiar şi la catolici întîlnim astfel de sfinţiri, de pildă ale icoanelor, ale relicvelor etc. Aceasta este necesitatea : aici apare arta, iar momentele relevate sînt acelea din care rezultă că zeul este operă de artă. 373 Dar aici arta încă nu este liberă şi pură, ea este însă abia în trecere spre arta frumoasă; ea apare în această comunicaţie în aşa fel, încît sînt tot atît de valabile pentru conştiinţa de sine plăsmuirile care aparţin naturii nemijlocite, care nu sînt create de spirit, ca soarele, animalele etc. Este mai mare figură artistică ceea ce iese în relief din animal, figura sfinxului, amestec de figură artistică şi de figură animală. O faţă omenească ne priveşte aici dintr-un corp de animal, subiectivitatea încă nu-şi este clară ei însăşi. Figura artistică de aceea nu este încă pură, frumoasă, ci e mai mult ori mai puţin imitaţie şi desfigurare. 302 PART. A H-A. RELIGIA DETERMINATA

în această sferă, universalul este amestecarea subiectivităţii cu substanţialitatea. Hărnicia acestui popor întreg nu a fost încă în sine şi pentru sine artă pură, frumoasă, dar a fost năzuinţă puternică spre arta frumoasă. Arta frumoasă conţine această determinare : spiritul trebuie să fi devenit în sine liber, liber de dorinţe, de naturalitate în genere, de subjugare de către natura lăuntrică şi exterioară, trebuie să simtă nevoia de a se şti pe sine liber şi de a deveni astfel obiect al conştiinţei sale. întrucît spiritul nu a ajuns încă pe treapta de a se gîndi pe sine liber, el trebuie să se intuiască pe sine ca liber, să se aibă pe sine în faţa sa ca spirit liber în intuiţie. Ca spiritul să devină astfel obiect pentru intuiţie la modul nemijlocit, care este produs, e nevoie ca această existenţă a sa, modul nemijlocit al său, să fie determinat cu totul de spirit, să aibă absolut caracterul că aici este înfăţişat un spirit liber. Dar tocmai acest lucru este frumosul, unde orice exterio-* ritate este cu totul caracteristic semnificativă, determinată de interior ca interior liber. Frumosul este un material natural în felul că trăsăturile lui sînt numai semne ale spiritului în sine liber. Momentul natural trebuie în genere să fie învins, ca el să servească numai la exteriorizarea, la revelarea spiritului. «74 Conţinutul în determinarea egipteană fiind această subiectivitate, există aici năzuinţa impetuoasă spre arta frumoasă, năzuinţă care a lucrat îndeosebi

arhitectonic şi în acelaşi timp a încercat să treacă la frumuseţea formei. Dar, întrucît a fost numai năzinţă, frumuseţea însăşi încă nu a apărut ca atare aici. De aci deci această luptă a semnificaţiei, cu materialul formei exterioare în general: această luptă este numai încercarea, năzuinţa de a imprima plăsmuirii exterioare spiritul interior. Piramida este pentru sine un cristal în care locuieşte un mort; în opera de artă care tinde spre frumos este inoculat plăsmuirii sufletul interior al exteriorităţii. Avem aici numai năzuinţa fierbinte fiindcă semnificaţia şi plăsmuirea, reprezentarea şi existenţa concretă arată în genere această deosebire una de alta, iar această deosebire există fiindcă subiectivitatea este numai abia cea generală, abstractă, nu e încă subiectivitatea concretă, împlinită. Astfel, religia egipteană este pentru noi prezentă în operele de artă ale egiptenilor, în ceea ce ne spun acestea conexat cu ceea ce ţine de istorie, cu ceea ce ne-au păstrat vechii istoSECŢ. I. IU. RELIGIA NATURII SPRE TREAPTA SUPERIOARA 303

riografi. — în epoca modernă, mai ales, ruinele Egiptului au fost mult cercetate şi studiată limba mută a formaţiilor de piatră, precum şi aceea a enigmaticelor hieroglife. De aceea trebuie să dăm cel mai mult preferinţă unui popor care şi-a depus spiritul în opere ale limbii faţă de unul care a lăsat posterităţii numai opere de artă mute. Fără îndoială că după îndelungate studii s-a făcut progres în sfîrşit în descifrarea limbii hieroglifelor, dar, pe de o parte, ţinta încă nu a fost întru totul atinsă, pe de altă parte hieroglifele rămîn tot hieroglife. Au fost găsite la mumii multe suluri de papirus şi s-a crezut că astfel s-a dat peste o adevărată comoară de informaţii importante, însă ele nu sînt altceva decît un fel de arhivă 375 şi conţin cel mai des contracte referitoare la cumpărarea unor parcele de teren sau a unor obiecte achiziţionate de cel decedat. Prin urmare, operele de artă existente sînt acelea a căror limbă trebuie în primul rînd să o descifrăm; în afară de ele nu putem să ne orientăm decît după informaţiile pe care ni le-au lăsat grecii. Considerînd aceste opere de artă, descoperim că totul este la ele prodigios şi fantastic, avînd însă totdeauna o semnificaţie determinată, cum nu era cazul la inzi. Astfel, noi avem aici modul-nemijlocit al exteriorităţii şi semnificaţia, gîndul. Acestea le avem împreună în imensul conflict dintre interior şi exterior; există o năzuinţă fierbinte a interiorului să se întrupeze în exterior, iar exteriorul ne înfăţişează această luptă a spiritului. Exprimînd ideea că spiritul este ceea-ce-se-încheie-pe-sine eu sine prin negaţia lui altceva şi separînd acest moment al negaţiei lui altceva, izolîndu-l pentru sine, plecăm de la acest altceva al spiritului şi de la spirit încît el este ceea-ce-se-opune-sieşi; însă acest altceva este ca atare natura în genere, şi aici se înfăţişează deci trecerea ca momentul care a fost separat. Proxima poziţie este acum aceea că trecerea încă nu e concepută ca reconciliere în iubire, ci ca luptă, luptă aspră : în această luptă însăşi este intuit Dumnezeu; ceea ce trebuie să fie dobîn-dit prin aceasta este înălţarea şi scoaterea spiritului din naturalitate. Această luptă aspră o găsim mai ales în religia egipteană ; ea este religia fermentaţiei, în care totul este amestecat de-a valma. Figura încă nu este înălţată la nivelul formei libere, frumoase, încă nu e spiritualizată şi transfigurată ca figură limpede, sensibilul, naturalul, nu este încă complet transfigurat 304 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

în spiritual, încît naturalul să fie numai expresie a spiritualului, acest organism şi trăsăturile acestui organism să fie numai semn, «76 numai semnificaţie a spiritualului. Principiului egiptean îi lipseşte această transparenţă a naturalului, a exteriorului plăsmuirii ; el rămîne numai sarcină de a-şi deveni sieşi limpede. De aceea, noi considerăm spiritul egiptean numai cum este el prins încă în proces de fermentare; această neclaritate se epuizează aşa-zis în munca ce desfăşoară în cîmpul exteriorizării; în aceste opere de artă găsim momentele amestecate între ele ţi mai c,u seamă momentele luptei. Am considerat deja în religia parsică opoziţia dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric; aceste contrare le regăsim şi aici. Inscripţia templului zeiţei din Sais în Egiptul inferior ne este complet comunicată astfel: ceea ce a fost este şi va fi, vălul meu încă nu l-a ridicat nici un muritor. Eodul trupului meu este Helios etc. Această fiinţă încă ascunsă exprimă claritatea, soarele, autoclarificarea, soarele spiritual, este fiul care se va naşte din eaJ Această claritate este aceea care e dobîndită în formele religiei despre care avem să tratăm acum. Enigma este dezlegată; sfinxul egiptean, potrivit unui mit plin de semnificaţie şi demn de admiraţie, este ucis de un grec, iar enigma a fost dezlegată astfel: conţinutul este omul, spiritul care se ştie pe sine liber.

PARTEA A -a

FILOZOFIEI RELIGIEI Religia determinată SECŢIUNEA A II-a RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE

•i : H O S C l '

.

Eeligia naturii este cea mai greu de înţeles, căci ea este s cea mai îndepărtată de reprezentarea noastră, şi e cea mai primitivă şi mai imperfectă. Naturalul are în sine atît de felurite formaţii, încît conţinutul universal, absolut, se dispersează în forma naturalităţii, a modului-nemijlocit. A. TRECEREA

Ceea ce e superior este ceea ce e mai profund, unde momentele distincte sînt cuprinse laolaltă în idealitatea unităţii subiective, dispersarea modului-nemijlocit este suprimată şi readusă în unitatea subiectivă. De aceea este necesar ca ceea ce este în determinaţia naturalităţii să prezinte o astfel de mulţime de plăsmuiri care să se înfăţişeze ca indiferente una faţă de alta, ca independenţi propriu-zişi. Determinaţia generală este subiectivitatea liberă care şi-a satisfăcut dorinţa şi impulsul său impetuos. Subiectivitatea liberă este aceea care a dobîndit dominaţia deasupra finitului în genere, deasupra naturalului şi finitului conştiinţei, fie că acel natural este fizic, fie că e spiritual, încît acum subiectul, spiritul este ştiut [cunoscut] ca subiect spiritual în raportul său faţă de natural ţi finit, aşa că acesta e, în parte, numai ceva ce serveşte, în parte veşmînt al spiritului prezent concret în el; reprezentând spiritul, el are numai menirea de a manifesta şi preamări spiritul, care a păşit liber pentru sine în această libertate, putere, împăcare, cu sine însuşi în ceea ce e natural, exterior, finit, ca spirit, deosebit de acel natural finit şi spiritual, ieşit din locaşul conştiinţei empirice schimbătoare, precum şi din acela al modului-de-a-fi-exterior. 308 PART. A n-A. RELIGIA DETERMINATA

Aceasta este determinaţia fundamentală generală a acestei trepte. întrucît spiritul este liber, iar finitul este numai moment ideal la el, spiritul este pus concret în sine şi, întrucît îl considerăm concret şi considerăm concretă şi libertatea lui, acest spirit este spiritul raţional; conţinutul constituie raţionalul spiritului. Sub raportul conţinutului, acest mod-determinat pe care tocmai l-am văzut este formal acesta : naturalul, finitul este numai semn al spiritului, numai slujitor al manifestării lui. Aici avem

religia înăuntrul căreia conţinutul este spiritul raţional. Aşadar înaintarea mai departe constă în faptul că forma liberă a subiectivităţii, conştiinţa divinului, apare în determinaţia subiectivităţii libere, neamestecate, pentru sine, în care acest lucru este posibil în prima spiritualitate devenită liberă. Dar faptul că această spiritualitate este ştiinţă [cunoscută] pentru sine singură sau că divinul este determinat pentru sine ca subiectivitate, această purificare este exprimată deja în ceea ce am spus. Subiectul este excludent, e principiul negaţi-* vităţii infinite, el nu lasă să subziste alături de el nimic din ce e lipsit de spirit, ce e numai natural, şi tot astfel nimic din ceea ce este numai substanţial, lipsit în sine de formă. Principial subiectivităţii nu tolerează lîngă sine substanţialitatea goală, solidă, nedeterminată, şi nici forma care nu este liberă, adică na-turalitatea exterioară. Determinaţia fundamentală este că Dumnezeu e ştiut [cunoscut] ca determînîndu-se pe sine în sine în genere, fără îndoială, acum încă formal, dar totuşi deja liber în sine. Putem cunoaşte această apariţie în religiile şi la popoarele cărora le aparţin aceste religii, mai ales cînd, ia popoare, legi generale, legi ale libertăţii, dreptul şi moralitatea constituie determinaţiile fundamentale şi sînt dominante. Dumnezeu 6 ştiut [cunoscut] ca adevăr înseamnă că el se determină prin sine însuşi, că adică autodeterminările lui sînt legile libertăţii, ele sînt determinaţiile autodeterminării, că adică conţinutul aparţine numai formei autodeterminării, fapt datorită căruia legile au drept conţinut al lor libertatea. Cînd vedem acest lucru, naturalitatea, modul-nemijlocit se retrage şi apar scopuri în sine generale ca generale în sine, cu toate că din punct de vedere exterior ele pot fi încă atît de neînsemnate. Soarele mai luminos al spiritului face să pălească lumina naturală. Cu aceasta ieşim din sfera religiilor naturii. Păşim spre zei, care sînt în chip esenţial întemeietorii de state, ai căsătoriei, întemeietori ai vieţii paşnice, creatori ai artei care iese din capul lor, zei care guvernează SECŢ. A n-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE

309

state, instituie oracole, creează dreptul şi moralitatea şi le apără. Pînă acum înaintarea a fost aceasta : am început de la dorinţă în religia magiei, de la dominaţia dorinţei de putere asupra naturii potrivit voinţei pur singulare, nedeterminată de gînd. Treapta a doua a fost determinarea teoretică a independenţei obiectivitătii , unde toate momentele au fost lăsate libere, par-venind la independenţă. Treapta a treia a fost autodetermi-nantul teoretic care a reprimit în sine aceste momente disjuncte, încît practicul este transformat în teoretic. Dacă ne întrebăm deci cum s-a determinat pe sine pînă acum ideea de Dumnezeu, aceasta este conţinută tocmai în cele pînă aici arătate, şi problema pe care o pune întrebarea : ce este Dumnezeu, ce ştim despre el îşi găseşte rezolvarea în ceea ce urmează. Potrivit formei abstracte a conceptului metafizic, am început cu aceea (că) Domin£zejij3sJjimh tului, şi interesul a fost numai să vedem cum este încorporată particularitatea finitului în infinit. Ce am obţinut deci pînă acum 6 in această privinţă? Dumnezeu este infinitul în general, este ceea ce e identic cu sine, e puterea substanţială; spunînd mai intîi acest lucru, nu este încă pusă finitatea ca una ce ar fi conţinută în el şi ea este în primul rînd în chip cu totul nemijlocit existenţă a infinitului, e conştiinţa de sine; că natura lui Dumnezeu este aceea de a fi infinitatea, puterea substanţială, rezultă din conştiinţa că numai puterea substanţială este adevărul lucrurilor finite, din_conştiifiţa că adevărul lor e numai acela de a se reîntoarce în unitatea_şubgtanţială. Aşadar Dumnezeu este în primul rînd această putere, determinaţie care, fiind cu totul abstractă, este extrem de necompletă. A doua poziţie este că Dumnezeu, puterea substanţială în sine, este absolut fiinţare-în-sine, deosebită de diversitatea finitului; această determinaţie este substanţialitatea reflectată în sine şi este esenţial ca ea să fie concepută privitor la Dumnezeu. Cu substanţialitatea care fiinţează în sine şi se deosebeşte de finit avem un teren mai înalt, însă determinaţia finitului nu are încă totuşi în felul acesta adevăratul ei raport faţă de puterea substanţială, determinaţie prin care însăşi

aceasta ar fi infinitul. Această substanţialitate ce fiinţează în sine este atunci Brdhm, iar finitul subzistent sînt mulţii zei. A treia poziţie : finitul este pus ca identic cu substanţialitatea, încît el are acelaşi cuprins, forma xmiver-

T 310 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

sală pură este pusă ca însăşi substanţialitatea; aceasta este deci Dumnezeu ca binele. Subiectivitatea spirituală este puterea cu totul liberă a. autodeterminării, încît aceasta nu e altceva, nu are alt conţinut decît conceptul; în însăşi această autodeterminare nu este nici un alt conţinut decît ea însăşi. Această autodeterminare, acest conţinut poate fi tot atît de universal, de infinit ca şi puterea ca atare. Această putere universală, activă acum ca autodeterminare, o putem numi înţelepciune. întrucît sîntem la subiectivitatea spirituală, sîntem la autodeterminare, la scop, şi acestea sînt atît de universale ca şi puterea, ele sînt astfel sco-7puri înţelepte. Determinaţia de scop rezidă nemijlocit în conceptul subiectivităţii libere. Acţiunea conform unui scop este autodeterminare interioară, adică e o determinare prin libertate, prin subiect, căci în interior nu este altceva decît subiectul însuşi. Această autodeterminare se păstrează în existenţa exterioară, fiinţa naturală nu mai e luată în modul-nemijlocit al ef, ea aparţine puterr, e transparentă pentru aceasta, nu mai e valabilă pentru sine. întrucît se manifestă, şi trebuie să se manifeste, subiectivitatea trebuie să-şi confere realitate, încît libera autodeterminare e singură aceea care se păstrează pe sine în realizare, în existenţa exterioară, în naturalitate. Prin urmare, în activitatea condusă de scop nici nu se exteriorizează nimic decît ceea ce e deja în ea. Dimpotrivă, existenţa nemijlocită este ca o existenţă neputincioasă, e numai formă, numai modul în care e prezent în ea scopul şi acesta este interiorul. Aşadar, aici ne aflăm în sfera scopului, iar acţiunea condusă de scop este acţiune înţeleaptă, întrucît înţelepciunea înseamnă a acţiona conform unor scopuri universal valabile, căci subiectivitatea liberă este aceea care se determină pe sine. Conceptul universal este aici acela al subiectivităţii,al puterii care acţionează, e activă, condusă fiind de scopuri. Subiectivitatea înseamnă a fi activ în genere, iar scopul trebuie să iie înţelept, scopul trebuie să fie identic cu determinantul, cu puterea nelimitată. 1. Este prezent raportul subiectului faţă de natură, de lucrurile naturale, mai precis faţă de ceea ce am numit substanţialitate, puterea fiinţînd numai în sine; aceasta rămîne ceva interior, însă subiectivitatea este puterea fiinţînd pentru sine şi e deosebită de prima, de felul realităţii puterii care fiinţează SECŢ. A H-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE 311

in sine. Această putere care fiinţează în sine este natura, aceasta e acum degradată la nivelul a ceva neputincios, la ceva nu de sine stătător pentru puterea care fiinţează pentru sine, mai 8 precis, eoborîtă la rangul unui mijloc, adevărata subzistare-pentru-sine le este luată lucrurilor naturale; ele aveau nemijlocită participare la substanţă, acum, în puterea subiectivă, ele sînt despărţite de substanţialitate, sînt deosebite de ea şi puse numai negativ. Unitatea puterii subiective este în afara lor, e deosebită de ele, ele sînt numai mijloace sau moduri, care nu sînt mai mult decît că servesc la manifestare, ele sînt domeniul manifestării şi sînt subordonate a ceea ce se manifestă în ele şi nu trebuie să se mai arate nemijlocit, ci să arate in ele ceva mai înalt, subiectivitatea liberă. 2. Care este însă determinaţia mai precisă cu privire la Înţelepciune ? Ea este mai întîi nedeterminată conform scopului ei, încă nu ştim în ce constă ea, care sînt scopurile acestei puteri şi ne aflăm pe terenul unor cuvinte cu înţeles nedeterminat despre înţelepciunea lui Dumnezeu. Dumnezeu este înţelept, dar care sînt căile sale, scopurile sale? Dacă s-ar putea spune care sînt ele, scopurile ar trebui deja să existe în modul-de-terminat al lor, adică să

existe în dezvoltarea lor ca o diferenţă de momente. Dar aici avem abia numai determinarea în genere conform unor scopuri. 3. Dumnezeu fiind absolut real, nu putem rămîne cu privire la el la acest nod-nedeterminat al înţelepciunii, scopurile trebuie să fie determinate, Dumnezeu se manifestă, acţionează ca subiect, aceasta este apariţia în existenţă, în activitate. Mai înainte, realitatea era mimai ca realitate nemijlocită, ca .soare, munte, fluviu etc. Este şi aici necesar ca Dumnezeu să fie prezent, adică scopul lui să fie un scop natural, determinat. Cu privire la realitatea scopului sînt de relevat două lucruri, în primul rînd este întrebarea : care este terenul unde acest scop poate exista? Scopul e interior, este numai gînd, reprezentare; însă Dumnezeu ca putere subiectivă nu este numai voinţă, intenţie etc, ri * noţiune nemijlocită. Acest teren al realizării, al realităţii scopului este conştiinţa de sine sauTspîfîtul9 îînit. Scopul este determinare în genere, aici avem numai determinaţii abstracte, nedezvoltate. Aşadar terenul pentru scopul divin este spiritul finit. în al doilea rînd, deoarece ne aflăm abia numai la determinaţia înţelepciunii în. general, nu avem pentru ceea ce e înţelept nici un conţinut, nimic precis, în con1 312 PAKT. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

ceptul de Dumnezeu scopul este încă nedeterminat, iar, în plus,, scopul trebuie să devină real, să fie realizat. Fiind scop real, el trebuie să conţină determinare, însă determinarea nu este încă dezvoltată, determinarea ca atare, dezvoltarea, încă nu este pusă în fiinţa divină, de aceea determinarea este finită, exterioară, e un scop accidental, particular. Acesta întrucît exista nu e determinat în conceptul divin, dar, întrucît ar fi şi determinat, este scop accidental cu totul mărginit, sau conţinutul este exterior conceptului divin, e scop diferit de acesta, nu e scopul divin în sine şi pentru sine, adică scop care ar fi dezvoltat pentru sine şi ar exprima în particularitatea lui pe aceea a conceptului divin. Considerarea religiei naturii ne-a arătat în aceasta bunătatea tot atît de generală ca şi puterea, dar ea are încă semnificaţia identităţii substanţiale nemijlocite cu esenţa [fiinţa] şi de aceea toate lucrurile sînt bune şi pline de lumină. Aici, la determinaţia subiectivităţii, a puterii fiinţînd pentru sine, sco-* pul diferă de concept şi această deosebire a scopului e tocmai de aceea numai accidentală, fiindcă diversitatea încă nu este reluată în conceptul divin, încă nu e pusă ca egală cu acesta. Aici avem deci numai scopuri care după conţinutul lor sînt finite, Astfel terenul este în chip esenţial spiritul finit. Scopul - este-naai întîi accidental, încă neadecvat conceptului divin; deci terenul realizării scopului este mai întîi conştiinţa de sine finită. Aceasta este determinaţia fundamentală a poziţiei pe care ne aflăm. 10

B. CONCEPTUL METAFIZIC AL ACESTEI SFERE

Aceasta este determinaţia de gîndire pură, abstractă; totuşi, trebuie să facem aici abstracţie de reprezentarea despre spirit, de spiritul universal şi tot astfel de necesitatea realizării conceptului, realizare care nu aparţine reprezentării şi pe care o face necesară conceptul. Avem__aici concerul_metafizic cu privire la forma argumentării existenţei lui Dumnezeu. Conceptul nîetătîzîc~se~determină aici pe sine faţă de cel precedent în felul că la acesta s-a plecat de la unitatea infinitului şi finitului ; infinitul a fost negativitatea absolută, puterea în sine şi gîndul; esenţa [fiinţa] primei sfere s-a mărginit la această SECŢ. A II-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE 313

determinaţie a infinităţii. Pentru noi, în acea sferă conceptul a fost, fără îndoială, unitate a finitului şi infinitului, dar fiinţa a fost determinată numai ca infinit; acesta este baza, şi finitul numai se adaugă la acest infinit, tocmai de aceea latura determinării a fost o latură naturală; a fost religie a naturii fiindcă, pentru a exista, forma a avut nevoie de existenţă naturală. Dimpotrivă, acum fiinţa este determinată ca unitate a infinitului şi finitului, ca putere adevărată, ca infinitate concretă în sine, anume ca unitate a finitului şi infinitului. Iată deci ceea ce avem în determinaţia înţelepciunii, ea este puterea care se determină pe sine în sine, şi

această determinare este latura infinitului; astfel este ştiut [cunoscujjjjiviTini oare e în ..stne concret, Jnşîne' formă infinită; această-iormă este latura fi-mfului în sine, pus însă aici în latura infinitului. Fiindcă astfel determinaţia gîndului pur aparţine determinării esenţei [fiinţei] însăşi, rezultă că înaintarea în determinare nu mai cade numai pe latura naturală, ci cade în esenţa [fiinţa] însăşi. Prin urmare, dacă vom găsi aici trei trepte, ele sînt o înaintare în conceptul metafizic însuşi, ele sînt momente în esenţă [fiinţă], forme deosebite ale conceptului pentru conştiinţa de sine a u acestei poziţii. Mai înainte înaintarea a fost numai privitor la forma exterioară, aici ea este înaintare referitoare la conceptul însuşi. Acum esenţa [fiinţa] divină este fiinţă pentru sine însăşi, iar diferenţele sînt propriile ei reflectări în sine. Obţinem astfel trei concepte. Primul este unitatea, al doilea necesitatea, al treilea finalitatea, dar finalitate finită, exterioară. a) Unitatea, putere absolută, negatîvitate, care este pusă 7 reflectată în sine, fiinţînd absolut pentru sine, subiectivitatea absolută, încît aici, în această fiinţă, sensibilul este nemijlocit anulat, ea este putere care este [există] pentru sine, ea nu suportă nimic sensibil, căci acesta este finitul, încă nereceptat ca suprimat (aufgehoben) în infinit. însă aici acesta este suprimat. Această subiectivitate care fiinţează pentru sine este apoi Unul [Unicul]. b) Necesitatea. Unul este această putere absolută, totul este pus în el numai ca negativ, acesta este conceptul Unului. însă, spunînd astfel, nu este pusă dezvoltarea. Unul este numai forma simplităţii, iar necesitatea este procesul unităţii însăşi, ea este unitatea mişcîndu-se în sine, nu mai este Unul, ci unitatea. Mişcarea care constituie conceptul este unitatea, necesitatea absolută. 314 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

c) Finalitatea. în necesitatea absolută este pusă mişcarea, procesul, şi acesta este acela al lucrurilor accidentale, căci ceea ce e pus, ceea ce e negat sînt lucrurile accidentale, dar trebuie să fie pus că ele fiinţează şi se înfăţişează ca deosebite de această unitate a lor, de acest proces al necesităţii, ele trebuie să apară ca fiinţînd şi totodată ca aparţinând puterii din care nu ies. Astfel ele sînt mijloace în genere şi unitatea este aceea care se păstrează în acest proces al lor, care se produce în aceste mijloace. Unitatea este însăşi necesitatea, dar care e pusă ca deose12 bită de ceea ce se mişcă în ea, care, în plus, se menţine în acesta, avînd acest existent numai ca pe ceva negativ, şi astfel unitatea este scop în general. Aceste trei puncte se înfăţişează aşadar astfel: întrucît fiinţa este negativitate absolută, ea este identitatea pură, cu sine, e TJnul; ea este de asemenea negativitatea unităţii, dar care e în relaţie cu unitatea şi prin acest amestec al ambelor se înfăţişează ca necesitate; în al treilea rînd, Unul se îmbină cu sine însuşi, din raportarea sa la modul său de a fi deosebit, totuşi unitate care, ca această confundare a formei cu sine, posedă un conţinut finit şi deci, dezvoltînd această formă ca totalitate a diferenţelor de formă, dă conceptul finalităţii, dar al unei finalităţi finite. Spunînd că acestea sînt cele trei concepte metafizice a trei religii, nu trebuie să ne reprezentăm că fiecare dintre aceste concepte aparţine numai unei religii, dimpotrivă, fiecare dintre aceste determinaţii ţine de toate trei, deosebirea o produce numai considerarea ca esenţă [fiinţă] a uneia dintre aceste determinaţii ale obiectului, adică a Unului, sau a necesităţii, ori a puterii cu scopurile ei. Deosebirea dintre aceste religii este produsă numai de considerarea uneia dintre aceste determinaţii ca determinaţie fundamentală a fiinţei. Ceea ce e de examinat acum este forma în care aceste determinaţii au primit înfăţişarea de argumente ale existenţei lui Dumnezeu. a) Conceptul Unului. Aici nu avem de-a face cu propoziţia: Dumnezeu este numai Unul; asf el Unul e numai un predicat al lui Dumnezeu; avem subiectul Dumnezu şi predicatul, el mai poate avea şi alte predicate. Dacă Dumnezeu trebuie să fie numai Unul. nu e greu de dovedit; e o problemă logică, care se învîrteşte numai în jurul conceptului de unu şi mulţi. Este o veche propoziţie

13 aceasta, pe care o găsim deja la greci, şi dacă trebuie să se SECŢ. A H-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE 315

spună că dacă unul este, este şi multiplul, totuşi unul este ceea ce e puternic peste mulţi, el fiind ceea-ce-se-păstrează. Nu aparţine aici dovada că este numai Un Dumnezeu, căci un astfel de procedeu nu este adecvat formei filozofice. A dovedi predicate de ale lui Dumnezeu nu e treabă a conceptului, în felul acesta Dumnezeu nu este cunoscut filozofic. De altfel acesta nici nu este sensul conceptului, sensul adevărat al lui nu este că Dumnezeu este Unul, ci că Unul este Dumnezeu, încît Unul epuizează această fiinţă şi nu e un predicat. Astfel acesta e o determinaţie care umple fiinţa în sensul puterii absolute ca subiectivitate, ca reflectat în sine. Dumnezeu este deci însăşi această mişcare a subiectului de la sine înapoi la sine, e autodeterminarea sa ca autodeterminare a Unului, astfel încît subiectul şi predicatul sînt identice, e această mişcare unul în altul în care nu rămîne nimic între ei. A înfăţişa forma acestui concept ca mijlocire în care conceptul ar apărea ca o dovadă a existenţei lui Dumnezeu, pentru aşa ceva conceptul nu este potrivit, căci de la ceea ce plecăm ca să ajungem la determinarea Unului este infinitul, puterea absolută, Unul e numai determinatia conform căreia acesta este subiectivitatea reflectată în sine, care se adaugă. Mişcarea înaintează aşa-zicînd numai înăuntrul fiinţării-în-sine la infinit, aşadar nu mijlocirea este forma pe care avem s-o considerăm aici. Desigur, putem spune că avem o înaintare de la infinit la subiectivitatea determinată în sine, însă începutul este infinitul, dar acest infinit este un gînd, e negativitatea absolută. Dacă am vrea să considerăm mai de aproape mijlocirea, am pleca de la un gînd şi ar fi conceput ca gînd conceptul în sine şi pentru sine de la care am plecat la celălalt. Dar aici încă nu putem începe de la concept, căci această formă a începutului dă o altă dovadă a existenţei lui Dumnezeu, dovadă care aparţine religiei creştine şi nu acestei religii. Unul încă nu e pus ca şi concept, încă nu e 1* pus ca şi concept pentru noi; veridicul, ceea-ce-e-pus concret în sine, ca în religia creştină, încă nu există aici. b) Necesitatea este ceea ce e pus ca însăşi mijlocirea, de aceea avem aici o mijlocire pentru conştiinţa de sine. Necesitatea este mişcare, proces în sine în sensul că accidentalul lucrurilor, al lumii este determinat ca accidental şi acesta se înalţă pe sine în el însuşi la necesitate. întrucît într-o religie fiinţa absolută este intuită, ştiută [cunoscută], venerată ca necesitate, există pentru această religie principiul necesităţii, 316 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Ar putea să pară că am văzut această trecere deja la înaintarea finitului la infinit; adevărul finitului a fost infinitul, ridicarea finitului în el însuşi la infinit, tot astfel se reîntoarce accidentalul înapoi în necesitate. Faptul că avem determinaţia înaintării finitului la infinit sau a accidentalului la necesitate, această deosebire pare a nu fi esenţială. De fapt, ambele au aceeaşi deterjninaţie fundamentală, dar aici conţinutul este mai concret decît acela al formei precedente a procesului. Deosebirea este următoarea: dacă începem de la finit, lucrul se numeşte aşa, dar primul început este că lucrul e valabil, că el este ca existent, sau îl luăm mai întîi în formă afirmativă pozitivă. Sfîrşitul lui rezidă fără îndoială în el, dar el are fiinţare nemijlocită. Accidentalul este deja mai concret, accidentalul poate fi, dar poate şi să nu fie, accidentalul este realul, care este tot atît de mult posibilitate, a cărui fiinţă are valoarea nefiinţei. Aşadar în accidental e pusă negaţia sa însăşi, el este astfel o trecere de la fiinţă în neant, el e, ca finitul, negativ în sine, dar fiind ca. el este şi nefiinţă, e trecerea şi de la nefiinţă la fiinţă. Prin urmare, determinaţia accidentalităţii este mult mai bogată, 15 mai concretă decît aceea a finitului. Adevărul accidentalităţii este necesitatea, aceasta este o existenţă mijlocită cu sine însăşi prin nefiinţa sa. Realitatea este o astfel de existenţă la.care procesul este închis înăuntrul său însăşi, existenţă care se contopeşte prin sine însăşi cu sine însăşi. Dar la necesitate trebuie să fie distinse : 1. Necesitatea exterioară este propriu-zis necesitate accidentală. Cînd un efect este dependent de cauze, el este necesar, cînd îşi dau concurs cutare ori cutare împrejurări, trebuie să se producă cutare sau cutare lucru. împrejurările care

ocazionează acest lucru sînt astfel nemijlocite şi cum pe această poziţie fiinţa [existenţa] nemijlocită are numai valoarea posibilităţii, împrejurările sînt unele ce pot fi sau nu pot fi, astfel necesitatea e relativă, ea se raportează deci la împrejurările care fac începutul şi care sînt nemijlocite şi accidentale. Aceasta este necesitatea exterioară care nu are valoare mai mare decît are accidentalitatea. Necesitatea exterioară poate fi dovedită în sensul că cutare sau cutare lucru este necesar, însă împrejurările sînt totdeauna accidentale, ele pot fi [exista] sau pot şi să nu fie [existe]. Cade o ţiglă de pe acoperiş şi omoară un om; căderea, coincidenţa poate fi [exista] sau să nu existe, sînt accidentale. în această necesitate exterioară numai rezultatul SECŢ. A H-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE 317

este necesar, împrejurările sînt accidentale. De aceea, acestea, cauzele condiţionate şi rezultatele sînt diferite. Primele sînt determinate ca accidentale, acestea din urmă ca necesare, aceasta este diferenţă abstractă, dar este şi o diferenţă concretă, se produce altceva decît ceea ce a fost pus, formele fiind deosebite, conţinutul celor două laturi este diferit; ţigla cade accidental, omul ucis, acest subiect concret, moartea lui şi căderea [ţiglei] sînt cu totul eterogene, au un conţinut total diferit, se produce ceva cu totul diferit, altceva decît rezultatul care este pus (gesetzt). Astfel dacă considerăm viaţa, potrivit condiţiilor necesităţii exterioare, ca rezultat al pămîntului, căldurii, luminii, aerului, umidităţii etc, ca produs al acestor împrejurări, vorbim conform raportului propriu necesităţii exterioare. Ea trebuie, fără îndoială, deosebită de adevărata necesitate interioară, r 2. Necesitatea interioară, dimpotrivă, constă în faptul că tot ce este presupus ca fiind cauză, ocazionare, ocazie este deosebit, rezultatul aparţine unităţii, necesitatea constituie împreună o unitate. Ceea ce se întîmplă în această necesitate e de natură că nu rezultă un altceva din presupoziţii, ci procesul este numai de aşa fel, că ceea ce e pus în prealabil apare şi în rezultat, se contopeşte cu sine însuşi, se regăseşte pe sine însuşi; sau ambele momente, acela al existenţei nemijlocite şi acela al punerii, sînt puse ca un unic moment. în necesitatea exterioară aceidentalitatea este esenţială sau e existenţă nemijlocită, ceea-ceeste [există] nu este ca ceva pus, nu aparţine acestei unităţi, e nemijlocit, aparţinînd unităţii, acesta n-ar fi pus de ea. Efectul este ceea-ce-e-pus, cauza este ceea-ce-e-originar. în necesitatea veritabilă acestea sînt o unitate, împrejurările sînt, dar sînt puse şi ele de către unitate, ele sînt în fapt accidentale în ele însele, încît se suprimă pe sine, negaţia fiinţei lor este unitatea necesităţii, încît fiinţa -lor este o fiinţare în sine negativă. Tot aşa este apoi şi rezultatul. Prin urmare, necesitatea este punerea condiţiilor, ele însele sînt puse de unitate, rezultatul e şi el un rezultat pus, şi anume, pus de reflectare, de proces, de reflectarea unităţii în sine însăşi, aceasta este deci fiinţa rezultatiilui. în necesitate, ceea ce se întîmplă se îmbină numai cu sine însuşi. Unitatea se lansează în afară, se dispersează în împrejurări care par a fi accidentale, unitatea îşi lansează ea însăşi în afară condiţiile ca pe unele ce nu sînt suspecte, ca pe nişte pietre indiferente care apar 318 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. A II-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE 319 17

nemijlocit şi nu trezesc nici o suspiciune. în al doilea rînd, ele sînt puse, nu-şi aparţin lor înşile, ci unui altceva, rezultatului lor. Astfel ele sînt frînte în ele însele şi manifestarea acestui fapt este autosuprimarea lor, producerea unui altceva, a rezultatului, dar care numai pare altceva faţă de existenţa dispersată a lor [a condiţiilor]. însă rezultatul este unul; ceea ce sînt ele în sine este rezultatul, numai felul şi modul manifestării este schimbat. Eezultatul este suma a ceea ce conţin împrejurările şi manifestarea acestui conţinut ca formă. Viaţa este aceea care îşi propulsează în afară în felul acesta condiţiile, mijloacele de excitaţie, mişcările; aci ele nu se înfăţişează ca viaţă, ci interiorul, în-sinele, apare abia în rezultat. Prin urmare, necesitatea este procesul în care rezultatul şi presupoziţia se deosebesc numai după formă. Acum, dacă considerăm această formă în care necesitatea a primit înfăţişarea dovedirii

existenţei lui Dumnezeu, vedem că conceptul este un concept veritabil, că necesitatea este* adevărul lumii accidentale. Dezvoltările mai precise aparţin Logicii. Conceptul lui Dumnezeu este necesitatea absoluta aceasta e o poziţie necesară, esenţială, nu e cea mai înaltă, cea adevărată, dar este una din care ia naştere una mai înaltă, una care este o condiţie a conceptului superior. Aşadar absolutul este necesitatea. Conceptul necesităţii absolute nu corespunde încă ideii pe care trebuie s-o avem despre Dumnezeu, dar care trebuie să fie presupusă ca reprezentare. Conceptul superior trebuie să se înţeleagă pe sine însuşi. Aceasta este o lipsă la acest argument al existenţei lui Dumnezeu. în ce priveşte forma referitoare la necesitatea absolută, avem cunoscutul argument cosmologic, care, spus simplu, este acesta: lucrurile accidentale presupun o cauză absolută necesară, însă, există lucruri accidentale, eu, lumea, existăm, deci există o cauză absolut necesară. *-- Ceea ce e insuficient în acest argument poate fi arătat cu uşurinţă. Premisa majoră este : lucrurile accidentale presupun o îs cauză absolut necesară; această propoziţie este în general cu totul justă şi exprimă legătura dintre accidental şi necesar şi, pentru a îndepărta orice pata, nu trebuie să spunem că ele presupun cauze necesare, căci se poate spune că acesta e un raport al lucrurilor finite, acestea presupun deci ceea ce e absolut necesar. Propoziţia conţine apoi mai precis o contradicţie faţă de necesitatea exterioară. Lucrurile accidentale au cauze, ele sînt necesare; dar acel ceva prin care ele sînt astfel poate fi el însuşi numai accidental, astfel sîntem trimişi mai departe de la cauză la lucruri accidentale în progresie infinită. Propoziţia taie jos acest fapt şi are astfel completă dreptate. Ceva ce-ar fi necesar numai în chip accidental n-ar fi în genere necesitate, necesitatea reală este opusă acestei propoziţii. Legătura este şi ea justă, lucrurile accidentale presupun necesitate absolută, dar felul legăturii e necomplet, legătura este determinată ca una care presupune, pretinde. Aceasta este o legătură a reflexiei naive, ea înseamnă că în felul acesta lucrurile accidentale sînt aşezate de o parte, iar necesitatea de altă parte, înseamnă că se trece de la o latură la cealaltă, că cele două laturi stau ferm una în faţa celeilalte. Datorită fermităţii acestui mod-de-a-fi, lucrurile accidentale devin condiţii ale fiinţei [existenţei] necesităţii. Acest lucru îşi găseşte expresie şi mai limpede în premisa minoră : există lucruri accidentale, în consecinţă [există] o cauză absolut necesară. Legătura fiind astfel făcută încît un existent îl condiţionează pe celălalt, s-ar zice că lucrurile accidentale ar condiţiona necesitatea absolută; unul îl condiţionează pe celălalt şi astfel necesitatea apare ca fiind presupusă, condiţionată de lucrurile accidentale. Necesitatea absolută este prin aceasta pusă în dependenţă, îneît lucrurile accidentale rămîn în afara ei. Adevărata legătură este aceasta : lucrurile accidentale sînt [există], dar fiinţa lor are numai valoarea posibilităţii, ele sînt şi pier, sînt ele însele numai presupuse de procesul unităţii, primul lor moment este punerea lor cu aparenţa existenţei nemijlocite, al doilea moment este acela că sînt negate, că deci ele sînt esenţial sesizate ca fenomen. în proces ele sînt momente esenţiale, şi astfel putem spune că sînt condiţie esenţială a necesităţii absolute. în lumea finită începem, fără îndoială, de la un astfel de nemijlocit, în cea veritabilă necesitatea exterioară e numai acest fenomen şi nemijlocit este numai ceva pus. în aceasta rezidă ceea ce e defectuos în acest fel de mijlociri ce sînt considerate ca argumente ale existenţei lui Dumnezeu. Conţinutul este cel veritabil, în sensul că absolutul trebuie să fie cunoscut ca fiind necesitatea absolută. 3. în sfîrşit, necesitatea absolută este şi conţine în ea însăşi libertatea : căci tocmai ea este îmbinarea sa cu sine însăşi; ea este absolut pentru sine, nu depinde de altceva, acţiunea ei este libera îmbinare numai cu sine v însăşi, procesul ei este numai acela al conştiinţei de sine, însă aceasta este libertatea. 320 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

în sine, necesitatea este liberă, numai aparenţa constituie diferenţa. Vedem acest lucru la pedeapsă. Pedeapsa vine la om ca un rău, ca violenţă, ca putere străină în care el nu se

regăseşte pe sine însuşi, ca necesitate exterioară, ca ceva exterior care se exercită asupra lui, şi de aci iese altceva decît ceea ce a făcut el, rezultă pedeapsa acţiunii sale, însă ea este altceva decît ceea ce a voit el. însă cînd omul recunoaşte că pedeapsa este dreaptă, aceasta e urmarea propriei sale voinţe, este putere, şi ea rezidă în acţiunea lui, ea este raţionalitatea acţiunii sale care vine la el cu aparenţa unui altceva; el nu suferă nici o violenţă, îşi suportă propria sa faptă, se simte liber în acest proces, ceea ce-i este propriu vine la el, dreptul, raţionalul din fapta sa. Necesitatea conţine deci în sine libertatea; aceasta este o circumstanţă esenţială, ea este numai libertate formală, '" libertate subiectivă, ceea ce înseamnă că necesitatea încă nu are în sine nici un conţinut. întrucît necesitatea este îmbinarea simplă cu sine însăşi, ea este libertatea. Noi pretindem cînd e vorba de ea mişcare, împrejurări etc. Aceasta este latura mijlocirii, însă, cînd spunem că acest lucru e necesar, aceasta este o unitate; ceea ce e necesar, este [există], aceasta este expresia simplă, rezultatul în care s-a contopit procesul. Eezultatul este raportare simplă la sine însuşi, regăsire a sa însuşi, necesitatea este tot ceea ce e mai liber, ea nu e determinată, limitată de nimic, toate mijlocirile sînt în ea din nou suprimate. Necesitatea este mijlocirea care se propune pe ea însăşi, ea este în sine libertatea. Felul de a vedea care propune să te supui necesităţii, cum era la greci şi mai e la mahomedani, conţine desigur în sine libertatea, dar ea este numai libertatea fiinţînd-în-sine, formală; în faţa necesităţii nu este valabil nici un conţinut, nici un plan, nici un mod-determinat, şi aci rezidă încă insuficienţa ei. Necesitatea conform conceptului ei superior, necesitatea reală este deci tocmai libertatea ca atare, conceptul ca atare sau, determinînd mai precis, scopul. Anume, necesitatea e lipsită de conţinut sau nu este pusă diferenţa care e conţinută în ea, ea este procesul pe care l-am văzut, simplul proces este devenirea care trebuie să conţină diferenţe, dar acestea încă nu sînt puse şi deci ceea ce e conţinut în devenire este, fără îndoială, diferenţa, dar care încă nu e pusă. Necesitatea este Îmbinarea cu sine numai prin mijlocire, prin aceasta este în genere pusă diferenţa; ea este mai întîi încă autodeterminare SECŢ. A H-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE 321

abstractă, însă ea trebuie să fie mod-determinat, particularizare în general, acest moddeterminat în îmbinarea cu sine este astfel pus ca rezistînd împotriva trecerii în proces, el este autoconservant în necesitate. Trebuie să fie pus mod-determinat, căci acesta este ceea ce se îmbină cu sine, este conţinutul care 2L se păstrează pe sine. Această îmbinare, determinată ca şi conţinut care se păstrează, este scopul. La acest mod-determinat în procesul îmbinării trebuie să fie relevate ambele forme ale modului-determinat. Forma conţinutului ca una ce se păstrează, ce străbate procesul fără să se schimbe, rămînînd în trecere egală cu ea însăşi. Apoi modul-determinat al formei acesteia are aici înfăţişarea de subiect şi obiect. Conţinutul este mai întîi subiectivitate, iar procesul constă în aceea că el se realizează în forma obiectivitătii; acest scop realizat este scop, conţinutul rămîne ceea ce era, însă e totodată şi obiectiv.. c) Cu aceasta am ajuns la finalitate; în scop începe existenţa conceptului, ceea-ce-e-liber existînd ca ceea-ce-e-liber, el este ceea-ce-f iinţează la sine însuşi, ceea ce se păstrează pe sine, mai precis : subiectul. Subiectul se determină pe sine în sine, este, pe de o parte, conţinut şi este astfel liber în acesta, este la sine însuşi, este liber faţă de conţinut, acesta este valabil numai în măsura în care subiectul vrea să-l facă valabil. Acesta este conceptul în general. Dar subiectul şi realizează conceptul. Particularitatea este mai întîi cea simplă, conţinută înăuntrul conceptului în forma fiinţării-la-sine, fiinţînd în sine. Această subiectivitate este astfel totalitatea, dar e în acelaşi timp unilateral numai subiectivă, numai un moment al formei întregi. Aceasta este determinarea potrivit căreia conţinutul este pus numai în forma egalităţii îmbinării cu sine însuşi. Această formă a contopirii cu sine este formă simplă a identităţii cu sine, iar subiectul e totalitatea fiinţării-la-sine-însuşi. Pentru subiect, determinarea de a avea un scop este contrară totalităţii şi de aceea subiectul voieşte să suprime această formă şi să

realizeze scopul, însă scopul realizat rămîne aparţinător subiectului, acesta se are totodată pe sine însuşi în el, el [subiectul] s-a obiectivat pe sine, s-a scos pe sine din simplitate, dar s-a păstrat în diversitate. 2z Aceasta este conceptul finalităţii. Acum trebuie să considerăm lumea la modul finalităţii. Am avut mai înainte determinaţia potrivit căreia lucrurile 21 - C. 8 9

322 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

sînt accidentale, determinaţia superioară este considerarea teleologică a lumii, finalitatea ei. Putem ezita dacă trebuie să considerăm lucrurile ca adecvate scopurilor, comportîndii-se unele ca scopuri faţă de care alte lucruri se înfăţişează ca mijloace şi se poate susţine că ceea ce apare ca scop a fost produs mecanic numai în împrejurări exterioare. Anume, aici începe o determinare fermă, scopul se păstrează pe sine în proces, el începe şi sfîrşeşte, el este ceva ferm, ceea ce este obţinut prin proces fşi are temeiul în subiect. Prin urmare, opoziţia constă în faptul dacă trebuie sau nu trebuie să ne oprim la punctul de vedere al determinării lucrurilor prin altele, la accidentalitate, la necesitatea exterioară. Ambele puncte de vedere sînt egale, am relevat deja mai înainte că necesitatea exterioară este, în opoziţie cu scopul, punere prin altceva, concursul împrejurărilor este ceea ce produce, prin ceea ce ia naştere un alt ceva; dimpotrivă, scopul este ceea-ce-rămîne, ceea-ce-impulsionează, ceea-ce-acţionează, ceea-cese-realizează pe sine. Conceptul necesităţii exterioare şi acela al finalităţii se opun unul altuia. Am văzut că necesitatea exterioară merge înapoi în necesitatea absolută, care este adevărul ei, aceasta este în sine libertate, şi ceea ce e în sine trebuie să fie pus. Această determina-ţie apare ca subiectivitate şi obiectivitate şi astfel avem scop. Aşadar trebuie să spunem că, întrucît sînt lucruri pentru noi în conştiinţa nemijlocită, în conştiinţa reflectată, ele trebuie să fie determinate ca unele ce sînt adecvate scopului, ca avînd în sine scop. Considerarea teleologică este esenţială. Dar această considerare are îndată în sine o deosebire, pe aceea dintre finalitatea interioară şi cea exterioară, iar cea interioară poate fi iarăşi, şi ea însăşi, după conţinutul ei, finali23 tate finită şi astfel ea recade apoi în raportul finalităţii exterioare. 1. Finalitatea exterioară. Există un scop, el trebuie să fie realizat, însă întrucît subiectul este ceva finit cu scopurile sale, e o existenţă nemijlocită, el are în afara sa cealaltă determinare a realizării. El este, pe de o parte, nemijlocit, astfel subiectul cu scopurile sale este nemijlocit, iar latura realizării este o latură exterioară, adică realizarea este pusă ca material, ca ceea ce e din exterior, spre a realiza scopul. Acest material e, fără îndoială, numai mijloc faţă de scop, acesta este ceea-ce-se-conservă pe sine, ceea ce e ferm; modul-de-a-fi-altceva, latura realităţii, materialul, este faţă de scopul ferm ceva nu de sine SECŢ. A II-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE 323

stătător, ceva ce nu fiinţează pentru sine, e numai un mijloc care nu are suflet în sine, scopul e în afara lui, căruia îi este încorporat abia prin activitatea subiectului care se realizează pe sine în material. Astfel, finalitatea exterioară are obiectivitate neindependentă în afara lui, faţă de aceasta subiectul cu scopurile sale este ceea-ce-e-ferm. Materialul nu poate opune rezistenţă, el e numai mijloc pentru scop, care se realizează în el; scopul realizat este el însuşi numai formă exterioară în material, căci acesta este ceva nemijlocit găsit în prealabil, deci neindependent, dar şi independent; în conexare rămîn deci ambele, scop şi mijloc, exterioare unul faţă de celălalt. Lemnul şi pietrele sînt mijloace, scopul realizat este de asemenea lemn şi pietre care au primit o anumită formă, materialul este totuşi încă ceva exterior pentru scop. 2. Finalitatea interioară este aceea care îşi are mijloacele în ea însăşi. Astfel viul îşi este scop lui însăşi, el se face scop sieşi, şi ceea ce e scop aici este şi mijloc. Viul este acea inte-rioritate simplă care se realizează pe sine însăşi în membrele sale, e organismul înzestrat cu membre.

întrucît subiectul se produce pe sine în sine, el are scopul de a-şi avea în el însuşi 2 mijlocul. Fiecare membru se păstrează şi este mijloc de a produce pe celelalte şi a le păstra, este consumat şi consumă; această formă, şi nu particulele materiale, rămîne şi se menţine totdeauna. Astfel viul este scop în el însuşi. Dar autoscopul este totodată în relaţie cu finalitatea exterioară. Viaţa organică se raportează la natura anorganică, îşi găseşte în ea mijloacele prin care se conservă, şi aceste mijloace există independent de ea. în felul acesta finalitatea interioară posedă şi relaţia celei exterioare. Viaţa poate asimila mijloacele, însă ele sînt găsite date în prealabil, nu sînt puse de ea însăşi. Propriile sale organe viaţa şi le poate produce, dar nu şi mijloacele. Aici sîntem în cîmpul finalităţii finite, pe cea absolută o vom avea mai tîrziu. Considerarea teleologică a lumii are diversele forme ale scopului în genere. Sînt scopuri ferme şi mijloace ferme, şi autoscopul e şi el numai finit, dependent, nevoiaş cît priveşte mijloacele sale. Această finalitate este deci finită, în acest raport al exteriorităţii finitatea este, mai întîi, mijlocul, materialul ; scopul nu poate subzista fără aceste mijloace şi fără ca ele să fie neputincioase faţă de scop. 324 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

3. Proximul adevăr este puterea generală datorită căreia există mijloacele în sine pentru scop. Pe poziţia finalităţii, acelea care sînt scopuri au puterea să se realizeze pe sine, dar nu au puterea să pună mijloacele, materialul, ambele [scopul şi mijlocul] apar ca indiferente unul faţă de celălalt, ambele ea nemijlocit existente, mijloacele ca găsite, date în prealabil pentru scop. Puterea este ceea ce pune în unitate scopul, auto-scopul'cu mijloacele. Viul are în el însuşi scop, mijloace şi material în existenţa sa, el există ca putere a mijloacelor şi a materialului său. Aceasta există mai întîi numai la individul viu. El are în organele sale mijloacele, şi materialul este deci şi el însuşi. Aceste mijloace sînt pătrunse de scop, nu sînt independente pentru sine, ele nu pot exista fără suflet, fără unitatea vie a corpului căruia îi aparţin. Acum, acestea trebuie să fie puse ca poziţie generală; adică mijloacele şi materialele, care se înfăţişează ca existenţe accidentale faţă de ceea ce esle scopul în sine, sînt în fapt subordonate puterii lui, nu sînt în sine în raportarea lor la scop, îşi au sufletul numai în scop în ciuda subzistării lor în aparenţă indiferentă. Ideea generală este în ele puterea care e puternică conform unor scopuri, încît existenţele ce apar ca nemijlocite există numai pentru scop. Există, putem spune, de acelea care sînt scopuri în sine şi de acelea care se înfăţişează ca mijloace, dar această determinare nu rezistă, căci primele pot fi, iarăşi, relativ mijloace, iar ultimele, în schimb, ferm subzistente. Această a doua clasă, aceea a celor ce par independent subzistente, este pusă în sine nu de puterea scopului, ci de o putere superioară care fiinţează în sine şi este astfel sub puterea mai înaltă a scopului. Acesta este conceptul puterii care acţionează conform unor scopuri. Adevărul lumii este această putere, ea e puterea înţelepciunii, puterea absolut universală, întrucît manifestarea ei este lumea, adevărul acesteia este fiinţa-în-sine-şi-pentru-sine a manifestării unei puteri înţelepte. Acum, mai întîi avem de considerat argumentul existenţei lui Dumnezeu întemeiat pe cele de mai sus. Sînt de relevat două determinaţii. 1. Anume, puterea înţeleaptă este procesul absolut, ea este puterea de a acţiona, de a fi activa. Ea este această putere înţeleaptă de a pune O lume care are în sine scopuri, ea este această manifestare de sine, această trecere în existenţă, existenţa e în genere punere a diferenţei, a diversităţii existenţei exterioare. Diferenţa o avem astfel în determinaţie SECŢ. A II-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE

325

importantă, esenţială. Puterea produce ca înţelepciune, produsul este diferenţa, aceasta înseamnă că una este scop în sine, iar celălalt un mijloc pentru prima, aceasta este numai conform unui scop, accidental, nu e scop în sine. Aceasta înseamnă diferenţierea, anume că

unul este mijlocul celuilalt. Pe această poziţie raportarea acestor două laturi una la alta este puterea, sau tocmai aceasta este aceea care determină pe unele ca scopuri, iar pe altele ca putere. Această latură a diferenţierii este creaţia, ea iese din concept, puterea înţeleaptă acţionează, diferenţiază şi aşa avem creaţie. Trebuie notat că această parte a mijlocirii nu aparţine argumentării existenţei lui Dumnezeu, căci această parte a mijlocirii începe cu conceptul puterii înţelepte. Totuşi, aici nu sîntem încă pe locul în care dovedirea începe de la concept, ci de la existenţă. Conceptul propriu-zis al creaţiei îşi are abia aici locul, în consideraţiile precedente el nu este conţinut. Am avut mai întîi infinitatea, apoi puterea ca esenţă a lui Dumnezeu, în infinit este numai negativul finitului, tot astfel în necesitate existenţa finită este numai ce se reîntoarce, lucrurile dispar în ea ca ceva accidental. Se spune că necesar este ceea ce este [există], dar aici acesta este necesar numai ca rezultat, cînd e vorba de fiinţă e valabilă numai fiinţa; e aşa, însă ar putea să fie şi altfel, drept ori nedrept, fericit sau nefericit. Astfel, în necesitate se ajunge numai la afirmare formală, aici nimic nu ţine, nu este nimic ce ar fi scop absolut. Abia în creaţie rezidă punerea şi modul-de-a-fi-pus al unor existenţe afirmative, existenţe nu numai abstracte, care nu mai sînt, ci unele ce au şi conţinut. Creaţia îşi are tocmai de aceea locul aici abia, ea nu27 este activitate a puterii ca putere, ci ca putere înţeleaptă, deoarece numai puterea ca înţelepciune se determină pe sine; ceea ce apare ca finit este deja conţinut în ea, determinările au aici afirmare, adică existenţele finite, creaturile au adevărată afirmare, sînt scopuri valabile, iar necesitatea este coborîtă la nivelul unui moment faţă de scopuri. Scopul este subzistentul în putere, faţă de ea, prin ea. Puterea este în vederea scopului, procesul ei este menţinerea şi realizarea scopului, el este deasupra ei, aşadar ea este pusă numai ca o latură, încît numai o parte a ceea ce e creat este subordonată puterii, înfăţişîndu-se astfel ca acciden326 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

tală. Din conceptul puterii înţelepte provine punerea cu această diferenţă. 2. Prin concept avem două laturi, de o parte scopuri, de altă parte accidental; în al doilea rînd, avem mijlocirea între scopuri şi accidental. Ele sînt în general diferite, viaţă şi ne-viaţă, fiecare nemijlocit pentru sine, cu acelaşi drept de a fi, ele sînt, fiinţa uneia nu e mai mult decît fiinţa alteia. Scopurile sînt scopuri care trăiesc, ele sînt astfel indivizi, sînt aceşti nemijlocit singulari, aceste puncte dure faţă de care altul este pentru sine şi opune rezistenţă. Mijlocirea între acestea două constă în'faptul că ele nu fiinţează pentru sine în acelaşi fel. Unele sînt scopuri, altele sînt numai fiinţă-în-sine materială, neposedînd nici o altă semnificaţie mai înaltă. Această determinare sau mijlocire este aceea care este concepută în forma argumentului fizico-teologic al existenţei lui Dumnezeu. Anume, viul este puterea lui, însă mai întîi numai în el însuşi, în organele sale sufletul viu este puterea, încă nu putere asupra anorganicului, care există şi el şi e infinit de divers. Aşadar, de o parte încă este calitatea, această fiinţă mai întîi ne-28 mijlocită, indiferentă, reciprocă; ele [organele] folosesc materialul care e şi el în această particularitate determinată ce le revine lor înşile, iar pe de altă parte avem mai întîi faptul că cele ce sînt vii constituie putere asupra lor. Pe această latură a construit deci intelectul argumentul numit fizico-teologic. Anume, în existenţă sînt două feluri de lucruri şi indiferente unele faţă de altele, se cere un al treilea ceva prin care se realizează scopul pe sine. Existenţa nemijlocită este indiferenţa reciprocă, e bunătatea potrivit căreia orice determinaţie, raportată la sine, este indiferentă faţă de altceva; faptul că acestea sînt deosebite, că sînt opuse, iată ce nu este în existenţa nemijlocită ! Conceptul puterii înţelepte este acest interior, acest înşine, şi el este apoi ceea ce e conchis, în felul său, de argumentul în discuţie. Argumentul teleologic are următoarele momente; aşa cum le prezintă Kant, el le-a tratat în mod deosebit, le-a criticat şi le-a considerat ca respinse : în lume se găsesc urme limpezi, indicii ale unei orînduiri înţelepte

după scopuri. Lumea este plină de viaţă, viaţă spirituală şi viaţă naturală, aceşti vieţuitori sînt în sine organizaţi, deja cu privire la aceste organe putem considera părţile ca indiferente, viaţa este desigur armonie a lor, dar faptul că ele ar exista în armonie pare a nu fi SECŢ. A II-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE 327

întemeiat în existenţă. Plantele au nevoie de climă anumită, de pămînt anumit, animalele sînt de feluri diferite etc, sînt naturi particulare. Viaţa este numai producătoare, dar nu trece în altceva cu care intră în proces, ci ea rămîne ea însăşi schimbînd mereu procesul, construindul. Armonia lumii, a celei organice eu cea anorganică, finalitatea lumii faţă de om, este deci ceea ce pune în uimire pe omul care începe să reflecteze ; căci ceea ce are el mai întîi în faţa sa sînt existenţe de sine stătătoare, existenţe existînd cu totul pentru sine, dar care sînt în armonie cu existenţa sa. Ceea ce e admirabil este faptul că tocmai existenţele care sînt esenţiale unele pentru 29 altele au apărut mai întîi ca total indiferente unele faţă de altele şi lucru admirabil este deci contrariul acestei indiferenţe; finalitatea este acest contrariu. Aşadar, există un principiu cu totul altul decît cel al existenţei indiferente. Acest prim principiu este pentru ele numai accidental, natura, lucrurile n-ar fi putut concorda prin aşa multe existenţe spre un scop final, şi de aceea se cere un principiu raţional ordonator, principiu care nu sînt ele însele. Faptul că lucrurile sînt conforme unor scopuri nu este pus prin lucrurile înseşi. Fără îndoială, viaţa este atît de activă, încît foloseşte natura anorganică, se păstrează prin asimilarea acesteia, o neagă, se pune prin aceasta identică cu ea, dar se conservă în ea; ea este, fără îndoială, activitate a subiectului care face din ea punct central şi din altceva mijloc, dar a doua determinaţie este în afara sa. Oamenii folosesc lucrurile, desigur, şi le asimilează, dar faptul că există lucruri, pe care ei le pot folosi, nu este pus prin oameni. Faptul eă ele, conform existenţei lor, sînt în exterior indiferente unele faţă de celelalte, acest fapt şi existenţa lor nu sînt puse prin scop. Această indiferenţă a lucrurilor unul faţă de altul nu este adevăratul lor raport, ci e numai aparenţa, adevărata determinare este determinarea teleologică a finalităţii, căci aici rezidă neindiferenţa existenţelor unele faţă de altele, aceasta este raportul esenţial, ceea-ce-e-valabil, veridicul. Argumentul arată necesitatea unei fiinţe supreme ordonatoare; căci faptul că una este cauza se lasă dedus din unitatea lumii. Dimpotrivă, Kant spune că acest argument îl arată pe Dumnezeu numai ca pe un constructor şi nu determinat ca creator, argumentul priveşte numai accidentalul formelor şi nu substanţa. Anume, ceea ce se cere este această potrivire, caii328 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

tatea obiectelor unele faţă de altele, întrucît este pusă de o putere; în felul acesta se pretinde ca numai ele să fie potrivite. 30 Această calitate, spune Kant, e numai formă, şi puterea care pune ar fi numai una ce efectuează forme, şi nu una care creează materia. Cît priveşte această critică, deosebirea pe care ea o face nu spune nimic. Cînd te găseşti odată pe poziţia conceptului, trebuie să fi depăşit de mult diferenţa dintre formă şi materie; trebuie să ştim că forma absolută este ceva real, aşadar că forma este ceva şi că fără materie nu este nimic. Dacă aici este vorba de formă, aceasta se înfăţişează ca o calitate particulară, însă forma esenţială este scopul, conceptul însuşi, care se realizează; forma, în sensul de a fi conceptul, este însuşi substanţialul, sufletul; deci ceea ce putem deosebi ca materie este ceva formal, lucru cu totul secundar, aici forma este însuşi conceptul. i Mai departe, spune Kant, silogismul pleacă de la lume printr-o ordine şi finalitate numai: observate, care ar fi numai o 7 existenţă accidentală. Existenţa este, bineînţeles, accidentală, ceea ce este e observat, şi prin aceasta cunoaştem şi ştim despre ordine, de la aceasta merge raţionamentul la cauzele proporţionate.

Această observaţie e cu totul justă. Noi spunem că organizarea conformă scopurilor pe care o observăm nu poate fi aşa, ea pretinde o putere care acţionează conform unor scopuri, ea este conţinutul acestei cauze, în timp ce nu putem şti despre înţelepciune mai mult decît ne arată despre ea observaţia. Orice observaţie dă numai un raport, dar nimeni nu poate conchide de la putere la putere absolută, de la înţelepciune, unitate la atotînţelepciune şi la unitate absolută, de aceea argumentul fizico-teologic dă numai putere mare, unitate mare etc. Conţinutul care e pretins este încă Dumnezeu, putere absolută, vV înţelepciune absolută, dar aceasta nu rezidă în conţinutul obser-vaţiei, de la mare sărim dincolo, la absolut. Este cu totul întemeiat : conţinutul de la care se pleacă nu este acela al lui Dumnezeu. Se pleacă de la finalitate, determinaţia aceasta este receptată empiric : există lucruri finite, accidentale, şi ele sînt 81 şi conforme unor scopuri. De ce fel este deci această finalitate t Ea este finită în general. Scopurile sînt scopuri finite, particu-I lare şi de- aceea şi accidentale, şi acest fapt e ceea ce este nepotrivit în acest argument fizico-teologic, ceea ce bănuim SECŢ. A II-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE

329

îndată şi ceea ce trezeşte suspiciune împotriva acestui mers [al gîndirii]. Omul are nevoie de plante, animale, aer, lumină, apă etc, tot aşa animalul şi planta; scopul este deci cu totul limitat, animalul şi planta sînt o dată scop şi altă dată mijloc, ele consumă şi sînt consumate. Această considerare fizico-teologică este înclinată să treacă la mărunţişuri, la amănunte. Edificarea sufletească poate fi satisfăcută cu astfel de considerări, afectivitatea poate fi impresionată. Altceva este însă dacă Dumnezeu poate fi cunoscut în felul acesta. Astfel a fost inventată o bronto-teologie, o testaceo-teologie etc. Conţinutul, acţiunea lui Dumnezeu sînt aici numai scopuri finite care trebuie să fie arătate în existenţă. Scopuri absolut mai înalte ar fi moralitatea obiectivă, libertatea, binele moral ar trebui să fie scop pentru sine. Se spune adesea că un astfel de scop absolut ar fi realizat şi în lume, însă aici sîntem numai la activitatea condusă de scopuri în genere, şy ceea ce se prezintă în observaţie sînt scopuri finite, limitatePuterea care acţionează condusă ~1 de scopuri estejmmai-iaţayu este mcă spiritul, personalitatea S » lui Dumnezeu.,-Cînd se spune că binele este scopul, ne putem întrebă~ce""este bun. Cînd spunem apoi că fericirea trebuie să le revină oamenilor în măsura moralităţii lor, că scopul este ca omul bun să devină fericit, iar cel rău nefericit, vedem în lume dăinuind cel mai înfiorător contrast şi descoperim tot atît de multe -j îndemnuri la_jmoralitate cîte izvoare de seducţie sînt. Scurt: pe această latură a percepţiei şi observaţiei apare, fără îndoială, S finalitate, dar tot atît de mult şi nefinalitate, şi ar trebui pînă £_ la urmă să nunTărâttriîm care există mai mult. Un astfel de"~ conţinut finit este în genere cel ce ar trebui aşadar să constituie conţinutul înţelepciunii lui Dumnezeu. Insuficienţa argumentului rezidă în faptul că finalitatea, înţelepciunea sînt determinate numai în genere, şi din acest motiv sîntem reduşi la consideraţii, observaţii în care apar astfel de scopuri relative. Deşi Dumnezeu este conceput ca o putere ce acţionează conform unor scopuri, totuşi acest lucru încă nu este realizat, nu e atins ceea ce dorim cînd vorbim de Dumnezeu,'căci putere 7 acţionînd conform unor scopuri este şi viaţa naturii, care încă [ "nu e spiritul. Conceptul vieţii este scop pentru sine însuşi"*-scop existent şi activitate potrivit lui; prin urmare în susmenţionatul conţinut nu avem nimic în faţa noastră decît ceea ce rezidă în conceptul naturii vii. SECŢ. A II-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE

331 330 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

în ceea ce mai priveşte forma acestui argument, ea este aceea a raţionamentului propriu subiectului în genere. Sînt existenţe determinate teleologic, adică raporturi determinate de

scopuri în general, în afară de acestea existenţa acestor obiecte care se determină ca mijloace este accidentală pentru scopuri, dar aceste obiecte nu sînt, în acest raport, totodată accidentale, ci rezidă în conceptul de scop, în conceptul de viaţă, că nu sînt puse numai scopurile, ci şi obiectele care sînt mijloace. Acest lucru este cu totul just, însă mai departe se continuă astfel: orînduirea lucrurilor determinate de scopuri are ca interior al ei, ca în-sine al ei, o putere care e relaţia, punerea celor două părţi în felul ca ele să se potrivească una la cealaltă. Dar, se spune, există astfel de lucruri; aici este iarăşi fiinţa [existenţa] acestor lucruri de la care se pleacă, însă trecerea conţine, din contra, momentul nefiinţei, mijloacele nu sînt [există], elfi sînt numai întrucît sînt puse ca negative, aşa cum există ele, sînt numai accidentale pentru scop; ceea ce se pretinde este totuşi că ele nu sînt existenţe indiferente pentru scop. Dar, spunînd că există astfel de lucruri, trebuie să adăugăm că fiinţa lor 3 nu este propria lor fiinţă, ci e fiinţa coborîtă la rang de mijloc. Pe de altă parte, spunînd că sînt [există] scopuri, fără îndoială că sînt, dar, fiindcă este o putere care le ordonează astfel, existenţele scopurilor sînt şi ele puse în comun cu mijloacele, nu fiinţa lor este aceea care poate face mijlocirea, trecerea, o fiinţă pozitivă, ci tocmai în această trecere se întîmplă că fiinţa lor se converteşte în fiinţăpusă. Premisa minoră se opreşte la fiinţa lucrurilor în loc să ţină seama şi de nefiinţa lor. Conţinutul general al acestei forme este că lumea e conformă unor scopuri; renunţăm la scopurile mai apropiate; finalitatea este conceptul nu numai în lucrurile finite, ci e determinaţie absolută a conceptului, e adică conceptul divin, determinaţie a lui Dumnezeu, Dumnezeu este putere, autodeterminare, aici rezidă faptul de a se determina conform unor scopuri. Defectul principal este că se pleacă de la percepţie, de la fenomene, acestea oferă numai finalitate finită, scopul pur este scopul universal absolut. Vrem să trecem acum la concret, la forma mai precisă a religiei, la determinarea concretă a lui Dumnezeu. Conceptul este puterea care acţionează conform unor scopuri. în cîmpul religiei sîntem pe altă poziţie, conceptul este conştiinţa, conştiinţa de sine a spiritului, aici avem conceptul nu ca simplă viaţă, ci aşa cum se determină el pe sine în conştiinţă. Acum avem religia ca şi conştiinţă a spiritului, care este puterea universală ce acţionează conform unor scopuri. în obiectul religiei este reprezentarea spiritului în general, dar important este care moment al gîndului, al spiritului este activ; conţinutul nu e încă spiritul în sine şi pentru sine, obiectul reprezentării încă nu exprimă conţinutul spiritului, aici, acest conţinut este o putere care acţionează conform unor scopuri. întrucît religia e determinată ca şi conştiinţă, aici ea trebuie să fie determinată 34 ca şi conştiinţă de sine, aici avem în genere conştiinţă de sine divină, atît obiectiv, ca determinaţie a obiectului, cît şi subiectiv, ca determinaţie a spiritului finit. Conştiinţa, spiritul, se determină aici pe sine ca şi conştiinţă de sine, acest fapt este cuprins în cele precedente; cum este el cuprins, trebuie arătat pe scurt. Am văzut mai întîi în scop conceptul său, sau că în putere înţelepciunea este propriul mod-determinat al conceptului ; modul-determinat pus ca fiind de natură ideală este ceea ce se înfăţişează ca existenţă, ca fiinţă pentru altceva. O dată cu conştiinţa este pusă diferenţa, mai întîi faţă de „sine", diferenţa este pusă aici ca propria diferenţă a ,,sine"-lui, ea e raportul faţă de ea însăşi şi astfel conştiinţa este conştiinţă de sine. Aşadar Dumnezeu este pus ca şi conştiinţă de sine, cum conştiinţa faţă de obiect este esenţial ca şi conştiinţă de sine. Obiectul lui Dumnezeu faţă de obiect, faţă de altceva, este ceva de natură ideală, spirituală, astfel Dumnezeu este esenţial pentru spirit, pentru gînd în genere, iar faptul că el ca spirit este pentru spirit e o latură a raportului. Poate constitui întregul raport faptul că Dumnezeu este venerat în spirit şi în adevăr, dar cel puţin şi esenţial aceasta este o determinaţie. Am văzut mai departe că conceptul trebuie să fie determinat ca scop. însă scopul nu trebuie să păstreze numai această formă de a fi închis, de a rămîne un ceva propriu, ci el trebuie să fie realizat, întrebarea este acum : dacă înţelepciunea trebuie să acţioneze, scopul să fie realizat, care este terenul pentru

aşa ceva ? Acesta nu poate fi altul decît spiritul în general, sau, mai precis, omul. El este obiect al scppuluial puterii care se determină, e activă potrivit unor scopuri, este înţelepciune. Omul, conştiinţa finită, aci spiritul, este în determinaţia finităţii; realizarea este o punere a conceptului care diferă de modul conceptului absolut căci e mod al finităţii, dar care e în acelaşi timp şi spiritual. 35 Spiritul este numai pentru spirit, aici el este determinat ca

-si PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

şi conştiinţă de sine, celălalt în care el se realizează pe sine este spiritul finit, în acesta el este totodată conştiinţă de sine. Acest termen, sau realitatea universală, este el însuşi un ce spiritual, trebuie să fie un teren în care spiritul este totodată pentru sine însuşi. Prin aceasta omul este pus ca scop esenţial, ca teren al puterii şi înţelepciunii divine. în sfîrşit, cu aceasta omul este într-un raport afirmativ cu Dumnezeul său, căci determinaţia fundamentală este că el e conştiinţă de sine. Aşadar omul, această latură a realităţii, are conştiinţă de sine, este conştiinţă despre fiinţa absolută ca a sa, astfel libertatea conştiinţei este pusă în Dumnezeu, în el omul este la sine însuşi. Acest moment al conştiinţei de sine este esenţial, el este determinaţie fundamentală, dar nu e încă umplere completă a raportului. Omul este deci pentru sine ca autoscop, conştiinţa lui este în Dumnezeu liberă, e justificată în Dumnezeu, este esenţial pentru sine şi îndreptată spre Dumnezeu. Aceasta e ceea ce este general, formele mai precise sînt religiile particulare, aceea a sublimului, a frumuseţii şi a finalităţii. C. DIVIZIUNE

I SECŢ. A II-A. RELIGIA INDIVIDUALITĂŢII SPIRITUALE 333

Avem de o parte putere în sine şi înţelepciune absolută, de alta scop final accidental. Ambele sînt unite, înţelepciunea este nemărginită, dar pentru aceea nedeterminată, şi din acest motiv scopul, ca real, este accidental, finit. Mijlocirea celor două laturi ca unitate concretă, astfel încît conceptul înţelepciunii însuşi este conţinutul scopului ei, constituie deja trecerea la o treaptă superioară. Determinaţia principală este aici: care este înţelepciunea, ce este scopul, un scop care e totodată scopul puterii. a) Subiectivitatea care poate avea puteri nu e de natură sensibilă; naturalul, nemijlocitul, este negat în ea, ea este numai pentru spirit, pentru gînd. Această putere ce fiinţează se pentru sine este în chip esenţial Unul. Ceea ce am numit realitate este numai ceva pus, negat, se topeşte în fiinţa-pentru-sine, aci nu este multiplu, nu este unul şi celălalt. Astfel el este Unul, absolut excludent, neavînd un altul alături de el, netolerînd nimic lîngă sine ce ar poseda independenţă. Acest Unul este înţelepciunea Totului, Totul este pus de el, însă pentru el acesta e numai un ce exterior, accidental; aceasta este sublimitatea Unului, a acestei puteri, şi înţelepte puteri, întrucît, pe de altă parte, ea îşi conferă existenţa, conştiinţa de sine este ca fiinţă pentru altceva, scopul e şi el numai unul, dar un scop mărginit, care nu este încă determinat prin diversitate, şi astfel e un scop infinit de limitat. Ambele, infinitatea puterii şi mărginirea scopului real, îşi corespund una celeilalte, pe de o parte sublimitate şi pe de altă parte contrariul, mărginire infinită, strîmteţe de spirit. Aceasta este prima formă din punctul de vedere al scopului. Unul are lîngă sine ceva infinit, însă cu pretenţia de a fi Unul. în privinţa raportului dintre natură şi spirit religia sublimului constă în faptul că sensibilul, finitul, naturalul, naturalul spiritual şi fizic, încă nu este receptat, transfigurat în subiectivitatea liberă. Determinaţia este aceea că subiectivitatea liberă este înălţată în puritatea

gîndului, formă mai adecvată conţinutului decît e sensibilul. Aici naturalul este dominat de această subiectivitate liberă în care celălalt este numai de natură ideală, nu are adevărata subzistare faţă de subiectivitatea liberă. Spiritul se înalţă, este înălţat deasupra naturalităţii, finităţii; aceasta este religia sublimului. b) Cealaltă determinaţie este aceea potrivit căreia naturalul, finitul, este transfigurat în spirit, în libertatea spiritului; transfigurarea naturalului constă în faptul că el este semn al spiritualului; în această transfigurare a naturalului fizic sau 37 spiritual, naturalul însuşi stă faţă în faţă ca finit, ca cealaltă latură faţă de acea esenţialitate, cealaltă de acel substanţial, de Dumnezeu. Acesta este subiectivitate liberă, în care finitul este pus numai ca semn în care el, spiritul, se manifestă. Acesta este modul individualităţii prezente, al frumuseţii. în privinţa determinaţiei de scop, potrivit acestui mod, scopul nu e numai unul, sînt multe scopuri, scopul infinit de limitat este înălţat la nivelul scopului real. Aici scopul real nu mai este excludent, lasă să se validiteze multe alături de el, seninătatea, toleranţa scopului sînt determinaţii spirituale, sînt ele însele determinate. Sînt variate subiecte care au unele alături de altele valoare, multe unităţi la care se raportează lumea existentă, mijloacele, astfel este pusă prietenia subiectului cu existenţa. Deoarece sînt multe scopuri particulare, multiplul nu refuză să se înfăţişeze pe sine în existenţa nemijlocită. Multiplul, specia, are în 334 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

sine generalitate. Scopul lasă specii valabile alături de sine, este împrietenit cu particularitatea şi se reprezintă pe sine în ea; ca scop particular el tolerează alături de sine ca valabil şi mijlocul apare în el. Cu aceasta apare determinaţia frumuseţii. Frumuseţea este scop în sine însăşi, care se împrieteneşte cu existenţa nemijlocită, se validitează în felul acesta. Puterea este subiectivitate lipsită de „sine", care aici nu mai e putere, deasupra ei planează universalul ca putere lipsită de „sine", de înţelepciune, nedeterminată în sine, căci acesta este destitml, necesitatea rece, care planează deasupra frumosului. c) A treia determinaţie este de asemenea scop finit, particular, care în particularitatea sa se încorporează pe sine în generalitate, se lărgeşte devenind general şi se umple pe sine astfel cu particularitatea. Generalitate care e în acelaşi timp şi empiric exterioară, nu adevărata generalitate a conceptului, ci aceea care cuprinzînd lumea, popoarele, le lărgeşte s ca universalitate, pierzîndu-şi totodată modul-determinat, care are puterea rece, absolută, abstractă drept scop şi e în sine lipsită de scop. în existenţa exterioară, aceste trei momente sînt: religia iudaică, greacă şi romană. Puterea ca subiectivitate se determină pe sine ca înţelepciune conformă unui scop, acesta este mai întîi încă nedeterminat, iau naştere scopuri particulare, şi, în sfîrşit, un scop general, de natură empirică. Aceste religii corespund, în succesiune inversă, cslor premergătoare. Religia iudaică corespunde celei persane, deosebirea dintre ele este aceea că pe această poziţie moduldeterminat este interiorul, fiinţa însăşi este scopul autodeterminării; în religile precedente, modul-determinat a fost un mod natural, în cea persană acesta a fost lumina, acest ceva chiar general, simplu, fizical; aceasta a fost ultima poziţie la ieşirea din natural, care a fost cuprinsă într-o unitate egală gîndului; aici modul-determinat este simplu scop abstract, putere care e numai înţelepciune în general. Pe poziţia a doua, în religia greacă, avem multe scopuri particulare şi o putere deasupra lor; în religia indică sînt de asemenea multele realităţi ale naturii şi deasupra acestora Brahm cel ce se gîndeşte pe sine însuşi. Pe poziţia a treia avem un scop empiric general, care este el însuşi destinul lipsit de „sine", distrugător a toate, nu avem adevărată subiectivitate; corespunzător acestui destin avem puterea ca ' şi conştiinţă de sine singulară empirică. Tot astfel ni s-a înfăţiSECŢ. A II-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII

335

şat în religia chineză un unic individ'ca fiind generalul absolut, atotdeterminant, ca

Dumnezeu. Primul mod al naturalităţii este conştiinţa de sine, singulară, naturală; naturalul ca singular este ceea ce există şi e determinat ca şi conştiinţă de sine. Aşadar avem o ordine inversă aceleia din religia naturii. Primul este acum subiectul, gîndul concret în sine, moddeterminat simplu, pe care apoi îl dezvoltăm ; acolo ceea ce era prim a fost o 39 existenţă naturală, diversă, care se retrăgea în naturalitatea simplă a luminii. RELIGIA SUBLIMITĂŢII Ceea ce e comun în această sferă este această idealitate a naturalului, încît acesta e subordonat spiritualului, încît Dumnezeu este ştiut [cunoscut] ca spirit pentru sine, mai întîi ca spirit ale cărui determinări sînt raţionale, morale. însă acest Dumnezeu are încă un conţinut particular. Necesitatea înălţării la nivelul religiei sublimului rezidă în faptul că puterile spirituale şi morale particulare sînt cuprinse laolaltă din particularitatea lor într-o singură unitate spirituală. Adevărul particularului este unitatea generală, subiectivitatea este concretă în sine întrucît ea are în sine particularul, însă ea îl are în sine pe acesta în felul că ea este în chip esenţial ca subiectivitate. Pentru această raţionalitate, care este ca subiectivitate, şi anume, potrivit conţinutului ei, ca subiectivitate generală şi, după forma ei, liberă, pentru subiectivitatea pură terenul este gîndul pur. Această subiectivitate pură este luată din natural, deci din sensibil, fie că acesta este în sensibilitate exterioară, fie că el e reprezentarea sensibilă. Este unitatea spirituală subiectivă, şi abia aceasta merită pentru noi numele de Dumnezeu. Această unitate subiectivă nu este substanţa, ci e unitatea subiectivă; ea este puterea absolută, naturalul e numai ceva pus, ceva de natură ideală, nu este de sine stătător. Ea nu apare în materialul natural, ci în gînd, gîndul este modul ei de existenţă, de manifestare. 336 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. A II-A. 1. RELIGIA SUBLIMITĂŢII 337

Putere absolută este şi în religia indică, dar lucru principal este ca ea să fie determinată în sine concret — astfel este ea, înţelepciunea absolută. Determinaţiile raţionale ale libertăţii, determinaţiile morale unite într-o singură determinaţie, într-un «o singur scop — în felul acesta sfinţenia este determinarea acestei subiectivităţi. Adevărul superior al subiectivităţii lui Dumnezeu nu este subiectivitatea frumoasă unde conţinutul, conţinutul absolut, este dispersat în particularităţi — o relaţie ca de la animal la om; animalele au caracter particular, caracterul universalităţii este cel uman — raţionalitatea morală a libertăţii şi unitatea acestei raţionalităţi care fiinţează pentru sine însăşi sînt adevărata subiectivitate, subiectivitate ce se determină pe sine în sine. Aceasta înseamnă adevăr şi sfinţenie. Conţinutul zeilor greci, puterile morale nu sînt sfinte, deoarece ele sînt particulare, limitate. A. DETERMINAŢIILE CONCEPTULUI , a) DETERMINARE GENERALĂ

Absolutul, Dumnezeu, este determinat ca subiectivitate» care e una, subiectivitate pură şi tocmai prin aceasta subiectivitate în sine universală, sau invers : această subiectivitate, care în sine este subiectivitatea universală, este absolut numai una. Unităţii lui Dumnezeu se datoreşte conştiinţa despre Dumnezeu ca Unul. Nu este vorba să fie arătată în sine unitatea, să rezide la bază unitatea, ca în religia indo-chineză; dar aci Dumnezeu nu este arătat ca fiind subiectivitatea infinită; dacă unitatea lui este numai în sine şi nu e ştiută [cunoscută], ea. nu este pentru conştiinţă ca subiectivitate. Aci Dumnezeu nu e ştiut [cunoscut] ca Unul şi nici ca unitate, cum e în panteism. Astfel dispare modul-nemijlocit natural aşa cum este el încă pus, ca foc, în religia parsică. Eeligia este pusă ca aceea a spiritului, dar numai în baza ei, numai pe terenul ei propriu-zis, pe terenul gîndului. Această unitate a lui Dumnezeu conţine în ' sine o unică şi deci absolută putere şi în aceasta este suprimată orice exterioritate, deci sensibilitate, plăzmuire sensibilă, imagine. Aici Dumnezeu este lipsit de figură, nu e conform unei figuri exterioare, sensibile; lipsit de chip, el nu este pentru reprezentarea sensibilă, ci este

numai pentru gînd. Dumnezeu e determinat ca putere absolută, care este înţelepciune. Puterea ca înţelepciune este mai întîi reflectată în sine ca subiect, această reflectare în sine, această autodeterminare a puterii, este autodeterminarea cu totul abstractă generală, care nu se particularizează pe sine încă în sine, modul-determinat e numai mod determinat în general. Această subiectivitate în sine nediferenţiată face ca Dumnezeu să fie determinat ca Unul. Orice particularizare a dispărut în el. De aci faptul că lucrurile naturale, determinaţii particularizate ca lume, nu mai au valoare pentru sine în modul-nemijlocit al lor. Independenţa este numai a Unuia, orice altceva este numai pus, ceva sustras de la Unul, căci el este subiectivitate abstractă, orice altceva este neindependent faţă de Unul. Mai departe, avem determinarea scopului său. Pe de o parte, el îşi este lui însuşi scop, el e înţelepciune; conform acestei determinări, se cere ca înţelepciunea să fie egală cu puterea, însă el îşi este numai scop general, sau înţelepciunea e numai abstractă, se cheamă numai înţelepciune. Dar ea trebuie să fie realizată, şi astfel modul particularităţii trebuie să fie în ea. Această particularizare este prima particularizare nemijlocită şi de aceea are un conţinut cu totul limitat, singular. Dar modul-determinat nu trebuie să rămînă numai în concept, ci trebuie să primească forma realităţii; această formă este mai întîi cea nemijlocită; scopul lui Dumnezeu este pentru acest motiv numai prima realitate şi, de aceea, scop cu totul singular. Se adaugă apoi faptul că scopul, determinarea, este, ■ de partea ei, ridicată la nivelul universalităţii concrete. Fără îndoială, avem aici o subiectivitate de o parte, dar modul-determinat nu este încă egal aici. Aşadar, acest prim scop este limitat, însă terenul este omul, conştiinţa de sine. Scopul, ca scop divin, trebuie să fie în sine şi ca atare universal, să conţină în sine universalitatea. Astfel scopul e numai omenesc şi e încă naturală familia care se lărgeşte spre a deveni naţiune. O naţiune determinată devine aici scop al înţelepciunii. îfi se pare curent, nu surprinzător şi important, faptul eă Dumnezeu este determinat ca Unul, fiindcă sîntem obişnuiţi cu această reprezentare. Ea şi este formală, dar e infinit de importantă şi nu trebuie să ne mirăm că poporul iudeu a apreciat 22 - c. 879

338 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

acest lucru ca pe un atît de înalt merit al său, căci faptul că Dumnezeu este Unul e rădăcina subiectivităţii, a lumii intelectuale [inteligibile], calea spre adevăr. Este implicată aici determinaţia adevărului absolut, nu e încă adevărul ca adevăr, căci pentru aceasta e nevoie de dezvoltare, dar este începutul adevărului. Unul este putere pură, tot ce e particular este pus în el ca ceva negativ, ca neaparţinător lui, ca neadecvat lui, nedemn de el. în religia naturii am văzut lătura determinării ca existenţă naturală, ca lumină etc, această conştiinţă de sine la acest mod multiplu; dimpotrivă, în puterea absolută este nimicită toată această exterioritate. Avem prin urmare o fiinţă lipsită de figură şi chip, nefiinţînd exterior în existenţa naturală, nefiinţînd pentru un altceva, ci numai pentru gînd, pentru spirit. Această primă determinare a Unului este această determinare formală a unităţii care este temeiul de a sesiza pe Dumnezeu ca spirit, conştiinţa de sine este rădăcina conţinutului concret, adevărat al lui. DETERMINAREA PARTICULARIZĂRII DIVINE. Prima determinare

în judecata divină: Dumnezeu este înţelepciunea, este conţinută autodeterminarea lui, diviziunea lui originară, mai precis, deci, crearea lui. Spiritul este absolut ceva ce se mijloceşte pe sine în sine, ceea-ce-e-activ; această activitate este o autodiferenţiere, diviziune originară; lumea este ceea-ce-e-pus de spirit, ea este făcută din neantul său; însă negativul lumii este afirmativul, creatorul; în el neantul este naturalul; aşadar, 43 în neantul ei lumea a luat naştere din plenitudinea absolută a puterii binelui; ea este creată din neantul său propriu, care, altul ei, este Dumnezeu. înţelepciunea este că scopul din ea e determinantul ei; dar această subiectivitate este prima, de aceea ea e mai întîi încă abstractă, de aceea particularizarea lui Dumnezeu nu e încă pusă ca fiinţînd în el însuşi, ci diviziunea originară este de aşa fel că el pune, şi acest ce pus, acest determinat, este mai întîi în forma unui altceva

nemijlocit. Se înţelege, ceea ce e superior este crearea lui Dumnezeu în sine însuşi, încît el e în sine început şi sfîrşit, şi deci momentul mişcării — care aici cade încă în afara lui — el îl are în sine însuşi, în interioritatea sa. SECŢ. A II-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII

339

Dacă înţelepciunea n-ar fi abstractă, ci concretă, dacă Dumnezeu ar fi autodeterminarea astfel ca Dumnezeu să se creeze pe sine în sine şi să păstreze creatul în sine în aşa fel ca acesta să fie creat şi ştiut [cunoscut] ca fiind conţinut în el şi rămînînd în el ca fiu al său, atunci Dumnezeu ar fi ştiut [cunoscut] ca spirit concret, ca adevărat spirit. Dar înţelepciunea fiind încă abstractă, diviziunea originară, ceea-ce-e-pus este ceva-cefiinţează, dat tot numai ca formă şi activitate exterioară asupra unui material pe care subiectul trebuie să-l învingă : căci Dumnezeu creează absolut din nimic. Numai el este fiinţa, fiinţa pozitivă. însă el e totodată şi punere a puterii sale. Necesitatea ca Dumnezeu să fie punere a puterii sale este locul de naştere a tot ce e creat. Această necesitate este materialul din care creează Dumnezeu; acest material e Dumnezeu însuşi, de aceea el creează materiale din nimic, căci el este ,,sine"-le şi nu ceea-ce-e-nemijlocit, material. El nu este Unul faţă de altceva deja existent, ci acest altceva este el însuşi ca modul-determinat, dar care, fiindcă el este numai Unul, cade în afara lui ca mişcare negativă a lui. Punerea naturii" cade în chip necesar în conceptul vieţii spirituale, în conceptul ,,sine"-lui şi este căderea din inteligenţă în somn. Dumnezeu este creatorul lumii; ea este ceva nemijlocit, însă în aşa fel, că acest nemijlocit este numai un ce mijlocit, lumea e ** numai creatură. Crearea lui Dumnezeu diferă foarte mult de „ieşire" sau de [părerea] că lumea a ieşit din Dumnezeu. Toate popoarele au teogonii sau, conexate cu acestea, cosmogonii; în acestea, categoria fundamentală este totdeauna ieşirea şi nu crearea. Din Brahma ies zeii, în cosmogonii zeii supremi, spirituali au ieşit mai pe urmă, cei mai din urmă. Această proastă categorie a ieşirii dispare acum, căci binele, puterea absolută, este subiect. Această ieşire nu este relaţia a ceea-ce-e-creat: cee-ce-a-ieşit este existentul, realul, încît temeiul din care acesta a ieşit este pus ca fiind neesenţialul suprimat, iar ceea-ce-a-ieşit nu e pus ca creatură, ci ca independent, nu ca ceva ce nu e independent în el, acesta există desigur, are fiinţă, dar nu independenţă. Aşadar aceasta este forma autodeterminării divine, modul particularizării. Ea nu poate lipsi, înţelepciunea este necesară 340 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

în idee. Dar nu avem particularizare a lui Dumnezeu în sine însuşi, căci altfel Dumnezeu ar fi ştiut [cunoscut] ca spirit. Aici avem numai o latură, aceea a determinării lui Dumnezeu, nu o latură în sine însăşi. Această determinare este mai întîi determinarea divină în genere şi astfel creaţia. Punerea nu este tranzitivă, ci cel ieşit îşi păstrează caracterul de a fi pus, de a fi creatură. Prin aceasta îi este imprimată ştampila de a nu fi de sine stătător, aceasta este determinaţia fundamentală care-i rămîne, fiindcă Dumnezeu este [există] ca subiect, ca putere infinită. Aici puterea este numai pentru unul, şi astfel particularul este numai ceva negativ, ceva pus faţă de subiect. 45

A doua determinare

Potrivit acestei determinări, Dumnezeu este un subiect presupus. De altfel, aceasta este o reprezentare nedeterminată care aminteşte cu uşurinţă producţia mecanică, tehnică a oame nilor, reprezentare la care trebuie să renunţăm. Dumnezeu e ceea-ce-e-prim, crearea sa este creare veşnică, în care el nu este rezultatul, şi este ceea-ce-începe. Mai sus, anume, ca spirit, el este cel ce se creează pe sine însuşi, neieşind din sine însuşi, şi astfel el este şi rezultatul; totuşi aici Dumnezeu încă nu e pus ca spirit. Producerea omenească tehnică este exterioară, subiectul, ceea-ce-e-prim, devine activ şi se raportează la altceva şi-primeşte astfel o relaţie exterioară faţă de material, care e prelucrat, care opune rezistenţă ce trebuie învinsă; ambii

sînt ca obiecte existînd unul în faţa celuilalt. Dimpotrivă, Dumnezeu creează absolut din nimic, aci nu este nimic ceea ce ar fi în faţa celuilalt, în faţa şi în afara celuilalt. Prin urmare producerea în care el este subiect este activitate intuitivă, infinită. în producerea omenească eu sînt conştiinţă, am un scop şi-l ştiu, şi am apoi şi un material de care ştiu, astfel sînt într-o relaţie cu un altceva, în timp ce producerea intuitivă, producerea naturii, aparţine conceptului vieţii, ea este o acţiune interioară, activitate interioară care nu se desfăşoară faţă de ceva existent în prealabil,; ea este viaţă, creaţie veşnică a naturii, iar aceasta este în genere un ce pus, un ce creat. SECŢ. A II-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII

341

Faţă de lume, de totalitatea modului-determinat al lui, de negaţia sa, de totalitatea fiinţei nemijlocite, Dumnezeu este ceea-ce-e-jpresupus, e subiectul care rămîne absolut ceea-ce-eprim. Aici, determinaţia fundamentală a lui Dumnezeu, subiectivitate ce se raportează pe sine la sine ca subiectivitate fiinţînd şi rămînînd în sine, este prima. Ieşirea zeilor greci, care sînt spiritualul, ţine de finitatea lor, aceasta este firea lor condiţionată, potrivit căreia ei presupun natura lor, aşa cume presupusă natura la spiritul finit. însă această subiectivitate este ceea-ce-e-prim absolut, ceea-ce-începe, condiţionalitatea e suprimată, dar e numai ceea-ce-începe nu în felul că această subiectivitate ar fi determinată şi ca rezultat şi ca spirit concret. Dacă ceea-ce-e-creat de subiectul absolut ar fi însuşi acesta, diferenţa ar fi de asemenea suprimată, în această diferenţă, ultimul subiect ar fi primul, ar fi cel ce se realizează pe sine. Această determinaţie încă nu o avem, o avem numai pe cea conform căreia acest subiect absolut este începătorul absolut, este ceea-ce-e-prim. A treia determinare a lui Dumnezeu în raport cu lumea

Aceasta este ceea ce numim însuşiri ale lui Dumnezeu. Acestea compun modul-determinat al lui, adică, întrucît am văzut particularizarea lui Dumnezeu, autodeterminarea lui Dumnezeu, şi am văzut această autodeterminare a lui Dumnezeu, ca creare a lumii, am văzut determinatul ca lume care fiinţează, prin aceasta este pusă o raportare a lui Dumnezeu la lume, sau însuşirile sînt însuşi determinatul, însă ştiut [cunoscut] în conceptul lui Dumnezeu. Unul este determinatul ştiut [cunoscut] ca fiinţînd, ca neaparţinînd [conţinutului] lui Dumnezeu; celălalt este mod-de-a-fi-determinat al lui Dumnezeu ca determinaţie a lui Dumnezeu ; este ceea ce se numeşte relaţii ale lui Dumnezeu cu lumea, şi e o proastă expresie aceea după care noi ştim numai despre această relaţie a lui Dumnezeu cu lumea şi nu despre el însuşi. Tocmai acesta este propriul său mod-determinat şi deci propriile sale însuşiri. 342 PAKT. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Deja potrivit reprezentării exterioare, sensibile, este [există] ceva, şi ceva este pentru sine, de el sînt deosebite raportarea lui la altceva, însuşirile lui; însă tocmai acestea constituie natura lui. Felul relaţiilor omului cu ceilalţi, iată «7 natura lui! Acidul nu este nimic altceva decît acel fel al raportării lui la bază, aceasta este natura însăşi a acidului; cînd cunoşti relaţiile unui obiect, cunoşti însăşi natura obiectului. Aşadar acestea sînt proaste distincţii, care se prăbuşesc îndată ca produse ale unui intelect care nu le cunoaşte, nu ştie ce are în aceste deosebiri. Acest mod-determinat ca ceva exterior, nemijlocit, ca mod-determinat al lui Dumnezeu însuşi, este puterea absolută a lui Dumnezeu, care e înţelepciune, ale cărei momente mai precise sînt cunoscute ca bunătate şi dreptate. Bunătatea e faptul că lumea este [există]; fiinţa nu-i revine; fiinţa este aici coborîtă la nivel de moment şi e numai un ceva pus, un ce creat. Această divizune originară este bunătatea eternă a lui Dumnezeu : diferenţiatul nu are dreptul să fie [existe], el este în afara Unului, e ceva divers, şi prin aceasta ceva limitat, finit, a cărui menire e să nu fie; dar faptul că este e bunătate a lui Dumnezeu; însă, ca pus, el şi piere, e numai fenomen. Fiinţa, adevăratul real, este numai Dumnezeu; fiinţarea în exterioritate reciprocă, în afara lui Dumnezeu, nu poate ridica nici o pretenţie — această alienare a sa, potrivit căreia el se liberează pe sine de la sine

îşi liberează şi eonţinutul, acest mod-determinat liberat de subiectivitatea absolută nu poate ridica nici o pretenţie. Dumnezeu poate fi creator numai în adevăratul sens al cuvîntului, ca subiectivitate infinită, astfel este el liber, astfel poate fi liberat în chip liber modul-determinat al său, autodeterminarea liberă a sa, numai ceea ce e liber îşi poate avea în faţa sa determinaţiile sale ca ceea ce este liber, să le libereze ca liber fiind. Această separare unul de altul, a cărei totalitate este lumea, această fiinţă, este bunătatea. Manifestarea nulităţii, idealitatea acestui finit, manifestarea faptului că fiinţa [existenţa] nu este adevărată independenţă, această manifestare ca putere este dreptatea : prin ea li se face dreptate lucrurilor finite. Bunătatea şi dreptatea nu sînt momente ale substanţei, în substanţă aceste determinaţii sînt ca unele ce sînt tot atît de nemijlocit pe cît de nemijlocit nu sînt—ele devin. SECŢ. A II-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII 343

Aici Unul nu este ca substanţă, ci ca Unul, ca subiect, aici determinaţia de scop este moddeterminat propriu al conceptului : lumea trebuie să fie, tot aşa ea trebuie să se schimbe, să piară. Aici dreptatea este ca determinaţie a scopului, ca subiect în diferenţierea de sine a lui de aceste determinaţii ale sale, de această lume a sa. Acestea sînt deci, fără îndoială, determinaţii ale conceptului însuşi, însă subiectul care le posedă nu-şi are natura în ele, determinaţiile fundamentale sînt Unul şi puterea, conceptul, cea mai intimă determinaţie a subiectului, este pus încă independent de însuşiri. Dacă ele în fapt iar aparţine, ar fi ele însele totalitate, căci conceptul este bunătatea absolută, el îşi comunică lui însuşi determinaţiile sale. Numai cînd ele sînt totalitate este pus conceptul ca idee. Ca ele să aparţină conceptului ar fi nevoie ca ele însele să fie conceptul întreg, şi abia astfel ar fi el cu adevărat real, însă atunci conceptul ar fi idee, iar subiectul ar fi pus ca spirit, în care bunătatea şi dreptatea ar fi totalităţi. Dreptatea este momentul negaţiei, anume, ca nulitatea să devină manifestă, această dreptate este o determinaţie ca aceea a naşterii şi pieirii lui Siva, numai latura procesului în genere, latura accidentalităţii, a cărei nulitate e manifestată. îfu negaţia ca reîntoarcere infinită în sine este ceea ce ar fi determinaţie a spiritului, ci negaţia este numai dreptate. c) FORMA LUMII

Lumea este acum prozaică, există esenţial ca o sumă de lucruri. în Orient, şi cu deosebire la zeul grec, omul se bucură de prietenia şi de legătura cu natura şi cu divinul, încît, în timp ce omul se raportează la natură, el se raportează la divin, gene- *» rozitatea lui spiritualizează natura, o transformă în ceva divin, îi dă suflet. Această unitate a divinului şi naturalului, identitate a ceea ce e de natură ideală şi a realului, este o determinaţie abstractă; adevărata identitate este aceea care e în subiectivitatea infinită, care e concepută nu ca neutralizare, tocire reciprocă, ci ca subiectivitate infinită. întrucît subiectivitatea infinită se determină pe sine şi îşi liberează liberă ca lume deterSECŢ. A II-A, I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII 345 344 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

minaţiile, lucrurile nu şînt de sine stătătoare, cum şi sînt ele într-adevăr, nu sînt zei, ci obiecte ale naturii. Aceste puteri morale particulare, care sînt esenţial zeii superiori, posedă independenţă numai după formă, deoarece conţinutul fiind particular nu este de sine stătător. Aceasta este o formă falsă : lucrurile neindependente care sînt [există] nemijlocit, fiinţa lor, este ştiută [cunoscută] numai ca ceva formal, ca ceva neindependent, căruia îi revine deci fiinţa nu ca fiinţă absolută, divină, ci ca fiinţă abstractă, ca fiinţă unilaterală, iar întrucît îi revine determinaţia fiinţei abstracte, îi revin categoriile fiinţei şi, ca fiinţă finită, categoriile intelectului. Astfel, lucrurile prozaice, cum e lumea pentru noi, sînt lucruri exterioare în legăturile variate ale intelectului, legături de : temei şi consecinţă, calitate, cantitate, legături conforme tuturor

acestor categorii ale intelectului. Aici avem deci ceea ce numim legătură naturală conformă intelectului, şi tot aici poate apărea mai întîi determinaţia „miracol" faţă de legătura naturală a lucrurilor. în religiile de mai înainte nu există miracol: în religia indică este totul nebunie deja de la origine. Numai în opoziţie cu ordinea naturii, a legilor naturii, a legităţii naturii, chiar dacă aceste legi nu sînt cunoscute, ci există numai conştiinţa JO unei legături naturale, numai atunci apare determinaţia de miracol, care este reprezentată în felul că Dumnezeu se manifestă n ceva singular. Adevăratul miracol' în natur este apariţia spiritului, şi adevărata apariţie a spiritului este în chip fundamental spiritul omului şi conştiinţa lui despre lume. Este relativ în miracol faptul că în această dispersiune, în această diversitate accidentală este absolut legitate, raţiune. Lumea apare în această religie ca lucruri finite care acţionează în chip natural unele asupra altora, stau în legătură inteligibilă. Miracolul este conceput ca manifestare accidentală a lui Dumnezeu; adevărata manifestare a lui Dumnezeu în lume este cea absolută, eternă şi felul şi modul acestei manifestări, forma ei, se înfăţişează ca sublimitate. De aceea, este religia sublimului cea la care ne aflăm. Subiectul finit în sine nu poate fi numit sublim; aici subiectul este cel absolut, în sine şi pentru sine, el este sfînt. Sublimul este abia manifestarea, raportarea acestui subiect la lume, este faptul că aceasta este concepută ca manifestare a acestui subiect, însă ca manifestare care nu e afirmativă, sau care, întrucît este, fără îndoială, totuşi are caracterul principal că naturalul, lumescul este negat ca ceva neadecvat şi este ştiut ca atare. Apariţia, manifestarea lui Dumnezeu în lume e de aşa fel, că această apariţie se arată a fi totodată sublimă deasupra acestei manifestări în realitate. în religia frumuseţii este [există] conciliere a semnificaţiei cu materialul, a modului sensibil cu fiinţarea pentru altul. Spiritualul apare întreg în acest mod exterior, acesta este un semn al interiorului, iar acest interior este cunoscut întreg în exterioritatea sa. Dimpotrivă, sublimitatea distruge totodată materialul, materialul în care apare sublimul, materialul este ştiut explicit itoto- 61 dată şi ca neadecvat, nu avem neadecvare inconştientă; această neadecvare este în grotescul, sălbaticul religiei indice; aceasta nu este sublimitate, ci este faptul că această neadecvare este în acelaşi timp pusă [afirmată] în religia indică. Dumnezeu este Unul pentru sine, puterea este Una, determinat în sine ca înţeleptul. El se manifestă în natură, dar în chip sublim; lumea naturală este numai ceva pus, limitat, numai manifestare a Unului, astfel că Dumnezeu este totodată deasupra acestei manifestări, se deosebeşte totodată în ea pe sine de ea şi nu are în această exterioritate fiinţa-pentru-sine a sa, existenţa sa esenţială, ca în religia frumuseţii. Natura lucrurilor naturale este aici ăezeificată, ele sînt neindependente în ele însele. Ar putea deci să pară că ar fi de regretat faptul că natura este dezeificată într-o religie, că ea primeşte determinaţia ateităţii; este lăudată în schimb unitatea realului cu ceea ce e natură ideală, unitatea naturii cu Dumnezeu, unde lucrurile naturale sînt considerate determinate ca independente, divine, libere, aceasta se numeşte identitate a idealităţii şi realităţii. Această identitate este ieftină, ea e pretutindeni, lucru principal este determinarea mai precisă a acestei identităţi şi cea adevărată este numai în spiritual, în Dumnezeu care se determină real pe sine însuşi, în sensul că momentele conceptului său sînt totodată ele însele totalitate. 346 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

După singularitatea lor, lucrurile naturale sînt de fapt în sine, în conceptul lor sînt exterioare faţă de spirit, faţă de concept, şi astfel spiritul ca spirit finit este el însuşi această viaţă. Viaţa este în chip esenţial ceva interior, dar menţionata totalitate, întrucît este numai viaţă, este exterioară faţă de interioritatea absolută a spiritului, conştiinţa de sine abstractă este tot aşa. Lucrurile naturale, sfera lucrurilor finite, ea însăşi fiinţă abstractă, este după natura sa ceva exterior în ea însăşi. Această determinaţie a exteriorităţii o primesc lucrurile aici pe această 62

treaptă, ele sînt puse potrivit enonceptului în adevărul lor. Cînd regretăm această poziţie a naturii, trebuie să admitem că unificarea frumoasă a naturii cu Dumnezeu este valabilă numai pentru fantezie şi nu pentru raţiune. Celor ce vorbesc încă atît de rău de ateizare şi laudă amintita identitate le vine cu siguranţă totuşi foarte greu sau cu neputinţă să creadă într-un ganga, într-o vacă, o maimuţă, o mare etc. ca într-un Dumnezeu. Aici, din contra, este pus temeiul pentru o consi-, derare inteligibilă a lucrurilor şi a legăturii lor. Sublimitatea este ideea care ajunge să se manifeste în chip exterior în felul că ea şi-n fenomen se arată înălţată în realitate deasupra fenomenului, încît aceasta este pusă totodată şi ca negată, astfel că ideea care se manifestă este înălţată deasupra acelui ceva în care apare, fenomenul este exprimat ca fiind neadecvat, şi anume explicit ca neadecvat şi nu ca nea-decvare inconştientă. în sublimitate, conţinutul, conceptul, nu trebuie, pe de o parte, să fie ceva superior figurii ; cînd, pe de altă parte, aceasta este exagerată, pusă peste măsura ei, nu mai avem sublimitate ; trebuie să fie numai ceea ce se manifestă puterea deasupra figurii. în religia indică imaginile sînt lipsite de măsură, dar nu sînt sublime, ci sînt desfigurate, sau nu sînt desfigurate, ca vaca şi maimuţa, care exprimă întreaga putere a naturii, însă semnificaţia şi figura sînt neadecvate între ele, dar nu sublime, ci neadecvarea este cel mai mare defect. Prin urmare, puterea trebuie totodată pusă deasupra figurii. în conştiinţa lui naturală omul poate avea înaintea sa lucruri naturale, dar spiritul lui e neadecvat unui astfel de conţinut, privirea împrejur nu are nimic sublim, ci privirea spre cer care este privire dincolo de el. Această sublimitate este mai cu seamă caracterul lui Dumnezeu în raportare la lucrurile SECŢ. A II-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII 347

naturale. De aceea sînt lăudate scrierile vechiului testament. „Dumnezeu a zis să fie lumină, şi s-a făcut lumină". Acesta este unul dintre locurile cele mai sublime. Cuvîntul este totuşi ceea ce e mai neobositor, acest suflu este aici în acelaşi timp lumina, lumea luminii, infinita revărsare a luminii; astfel lumina este degradată la rang de cuvînt, de ceva atît de trecător. Se spune apoi că vîntul şi trăznetul Dumnezeu le foloseşte ca servitori şi soli, astfel natura este ascultătoare. Se spune : ,,Din respiraţia ta iau naştere lumile, ele fug de ameninţarea ta; cînd deschizi tu mîna, ele sînt săturate, cînd îţi ascunzi tu faţa, ele se înspăimîntă", „cînd îţi opreşti tu răsuflarea, ele pier în pulbere", „dacă respiri, ele se nasc din nou". Aceasta este sublimitatea : natura este reprezentată ca total negată, subjugată, trecătoare. B. SCOPUL LUI DUMNEZEU CU LUMEA. Prima determinare

Determinaţia de scop este aici cea esenţială : Dumnezeu este înţelept, înţelept în natură în general. Natura este creatura lui şi el face să-i fie cunoscută în ea puterea sa, dar nu numai puterea, ci şi înţelepciunea sa. Aceasta se anunţă pe sine în produsele sale printr-o orînduire conformă unor scopuri. Aceasta este mai mult finalitate exterioară, scopul e mai mult ceva nedeterminat, ceva superficial. „Tu dai vitei hrana sa". AdeEăra±aiLcop-i adevărata realizare a scopului nu aparţin naturii ca atareci în chip esenţial conştiinţei. El se manifestă în natură, însă manifestarea esenţială a lui trebuie să apară în conştiinţă, în răsfrîngerea lui, astfel încît el se răsfrînge în conştiinţa de sine, acesta este scopul lui: să fie ştiut [cunoscut] de conştiinţă şi să fie scop pentru conştiinţă. Sublimitatea este mai întîi numai reprezentarea puterii, ea nu e încă reprezentarea unui scop. Scopul nu este numai Unul, ci scopul lui Dumnezeu în general poate fi numai el însuşi, conceptul său să-i devină obiectiv, să se aibă pe sine însuşi B* în realizare. Acesta este scopul universal. Acum, dacă vrem ca aici, în ce priveşte lumea, natura, s-o considerăm ca scop al lui Dumnezeu, relevăm că în ea este manifestată numai puterea lui, mimai aceasta devine pentru el în natură obiectivă, iar înţelepciunea este încă cu totul abstractă. Cînd vorbim de scop,

acesta nu trebuie să fie numai putere, trebuie în general să aibă 348 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. A II-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII 349

mod-determinat. Terenul unde poate el exista este spiritul în genere; însă întrucît Dumnezeu este scop în spirit ca şi conştiinţă, în spiritul pus faţă în faţă cu el, aici aşadar în spiritul finit ca atare, scopul este reprezentarea sa în acesta, recunoaşterea sa. Aici Dumnezeu are în faţa sa spiritul finit, alteritatea încă nu e pusă ca absolut întoarsă înapoi în sine însăşi. Spiritul finit_este în chip esenţial conştiinţă- Prin urmare. Dumnezeu trebuie să fie obiect al conştiinţei ca şi" conştiinţă a fiinţei, ceea ce "înseamnă că el trebuie saTierecunoscut, glorificat. Preamărirea sa este mai întîi scopul lui Dumnezeu. Eeflectarea lui Dumnezeu este în conştiinţă, el încă nu este cunoscut, ci numai recunoscut, pentru aceasta era nevoie ca el să fi pus în sine ca spirit diferenţe (dacă urma să fie recunoscut), aici el are încă determinaţiile abstracte pe care le-am văzut. Astfel, aici e o determinaţie esenţială aceea că religia ca atare este scopul, anume, că Dumnezeu este cunoscut în conştiinţa de sine, e aici obiect, are raportare afirmativă la ea. El este Dumnezeu ca putere infinită şi subiectivitate în sine ; a doua determinaţie este aceea că el se manifestă şi, anume, în chip esenţial în alt spirit care îi stă în faţă ca finit; aceasta este recunoaşterea, punerea, gloria lui Dumnezeu în general. Eecunoaşterea şi preamărirea lui Dumnezeu este determinarea care apare aici, glorificarea lui Dumnezeu, preamărirea generală a lui: nu numai poporul iudeu, ci întreg pămîntul, toate popoarele, paginii trebuie să-l laude pe Domnul. Acest 65 scop, scopul de a fi recunoscut, ştiut [cunoscut], venerat de conştiinţă poate fi numit mai întîi scopul teoretic; scopul mai determinat este cel practic, care se realizează în lume, şi anume, în lumea spirituală. A doua determinare . ■

Acest scop esenţial este scopul moral, moralitatea, în sensul că omul în ceea ce face să aibă înaintea ochilor ceea-ce-e-legal, drept; această legalitate, dreptate este ceea-ce-e-divin, întrucît ea este ceva lumesc, este în conştiinţa finită, ea e instituită de Dumnezeu. Dumnezeu este universalul; omul care se determină pe sine, îşi determină voinţa, este omul liber, astfel nu mora- I litatea sa particulară, dreptatea sa este aici determinaţie fundamentală, ci voinţa generală; purtarea în faţa lui Dumnezeu, liberarea de scopuri egoiste, dreptatea, acestea au valoare înaintea lui Dumnezeu. Această atitudine justă omul o ia raportîndu-se la Dumnezeu, spre preamărirea lui Dumnezeu; ele îşi au sediul în voinţa sa, în interiorul său, şi în faţa acestei voinţe îndreptată spre Dumnezeu se află naturalitatea existenţei, a omului, a omului care acţionează — această ruptură, faptul că Dumnezeu este pentru sine iar natura un ce care fiinţează, dar un ce dominat. în spiritul omenesc este tocmai această deosebire : dreptatea ca atare, apoi existenţa naturală a omului; dar aceasta este de asemenea ceva determinat de raportul spiritual al voinţei, după cum natura în general este un ce pus de către spiritul absolut. Existenţa naturală a omului, existenţa sa exterioară, lumească este pusă în relaţie cu interiorul: cînd această voinţă este o voinţă esenţială, cînd fapta este faptă dreaptă, trebuie să corespundă şi existenţa exterioară a omului acestui interior, acestui mod-de-a-fi-just; trebuie să-i meargă omului bine numai potrivit faptelor sale, şi el trebuie în genere nu numai să se comporte moral, să respecte legile patriei sale, să se jertfească »■ patriei, să-i meargă în toate aceste privinţe cum doreşte, ci apare exigenţa determinată că aceluia care respectă dreptatea să-i şi meargă bine. Este aici un raport conform căruia existenţa reală, existenţa exterioară este adecvată, supusă, determinată potrivit interiorului, dreptăţii. Acest raport apare aici în urma şi pe temeiul raportului fundamental dintre Dumnezeu şi lumea naturală, finită.

Există aici un scop, acesta trebuie împlinit — această deosebire care trebuie să fie în acelaşi timp în armonie astfel încît existenţa naturală să se arate dominată de ceea ce e esenţial, de spiritual. Tot aşa trebuie să fie şi în omul determinat, dominat de adevăratul interior, de ceea ce este drept. în felul acesta bunăstarea omului este justificată la modul divin, dar ea are această justificare numai întrucît este adecvată divinului, legii morale, divine. Aceasta este legătura necesităţii, dar care nu mai e oarbă, cum vom vedea că este ea în alte religii, numai necesitate goală, lipsită d concept, 350 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

nedeterminată, astfel că concretul e în afara ei; zeii, puterile morale stau sub necesitate, dar necesitatea nu are în determi-naţia ei moralitatea, dreptul. Aici necesitatea este concretă, în sensul că ceea- ce-f iinţează în sine şi pentru sine dă legi, voieşte ceea ce e drept, binele, iar acest fapt are ca urmare o existenţă adecvată lui, afirmativă, o existenţă care e bunăstare, prosperitate. Această armonie este cea pe care o ştie [cunoaşte] omul în această sferă. Este condiţionat faptul că-i este îngăduit să-i meargă bine, ba trebuie să-i meargă bine, de faptul că el [omul] este scop pentru Dumnezeu, el ca întreg. Dar el ca întreg este însuşi ceva diferenţiat în el avînd voinţă şi existenţă exterioară. Subiectul ştie că Dumnezeu este lgătura acestei necesităţi, e această unitate care produce bunăstarea adecvată faptelor bune ; ştie că această 67 legătură este voinţa generală divină iar divinul este puterea ei,' dar ea este şi această voinţă în sine determinată. Această conştiinţă, această credinţă, încredere că acestea sînt conexate laolaltă constituie la poporul iudeu o latură fundamentală, latură demnă de admirat. De această încredere sînt pline scrierile Vechiului testament, şi mai cu seamă psalmii. Tot această mişcare este cea înfăţişată în Iov, singura carte a cărei legătură cu mediul poporului iudeu nu este cunoscută exact. Iov este nevinovat, îşi consideră destinul nedrept, este nemulţumit, adică există în el o opoziţie : conştiinţa dreptăţii, care e absolută, şi nepotrivirea stării sale cu această dreptate. Este ştiut drept scop al lui Dumnezeu că el lasă să-i meargă bine celui bun. Sensul este că această nemulţumire, această indispoziţie, trebuie să se supună încrederii absolute, pure. Iov întreabă : Ce-mi dă mie din înălţime Dumnezeu ca răsplată? N-ar trebui să fie astfel repudiat cel nedrept ? Prietenii săi îi răspund în acelaşi sens; numai că ei inversează problema : fiindcă eşti nefericit, tragem concluzia că nu eşti drept, Dumnezeu face aceasta pentru a-i feri pe oameni de orgoliu. în sfîrşit, Dumnezeu vorbeşte el însuşi: Cine este acela care vorbeşte astfel cu nesocotinţă! Unde erai tu atunci cînd am întemeiat pămîntulf Atunci urmează o foarte frumoasă, splendidă descriere a puterii lui Dumnezeu, şi Iov spune: Becunosc că e un om nechibzuit acela care nu crede ... Această supunere este ultima poziţie; pe de o parte, este retrasă pretenţia că celui drept ar trebui să-i meargă SECŢ. A II-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII 351

bine, pe de altă parte, însăşi nemulţumirea dispare. Această renunţare şi recunoaştere a puterii lui Dumnezeu îi aduc lui Iov din nou bunăstarea şi fericirea de mai înainte; după această recunoaştere urmează restabilirea fericirii lui. Totuşi, această fericire nu trebuie totodată să fie proclamată de către cel finit53 ca un drept al său faţă de puterea lui Dumnezeu. Această încredere în Dumnezeu, această unitate şi conştiinţa acestei armonii, a puterii şi-n acelaşi timp a înţelepciunii şi dreptăţii lui Dumnezeu, înseamnă că Dumnezeu este determinat în sine ca scop şi are scop. Trebuie relevată această interiorizare a spiritului, mişcarea lui în sine însuşi. Omul trebuie să acţioneze just, acesta este comandamentul absolut, iar această lucrare dreaptă îşi are sediul în

voinţa lui, prin aceasta omul este trimis la interiorul său şi el trebuie să fie preocupat de această considerare a interiorului său, să-şi dea seama dacă este drept, dacă voinţa lui este bună. Această cercetare şi preocupare referitoare la ceea ce e nedrept, strigătul sufletului către Dumnezeu, această coborîre în adâncurile spiritului, această dorinţă fierbinte a spiritului de dreptate, de conformare la voinţa lui Dumnezeu, este ceva deosebit de caracteristic. Acest scop apare apoi totodată şi ca un scop limitat: este scopul ca oamenii să-l ştie pe Dumnezeu, să-l recunoască, să facă ceea ce fac pentru preamărirea lui Dumnezeu; ceea ce voiesc să fie potrivit voinţei lui Dumnezeu, voinţa lor să fie adevărată voinţă. Acest scop are în acelaşi timp o limitare, şi trebuie să fie examinat în ce măsură rezidă această limitare în determinaţia lui Dumnezeu, în ce măsură conceptul, reprezentarea însăşi a lui Dumnezeu mai conţine în ea această limitare. Cînd reprezentarea lui Dumnezeu este limitată, aceste alte realizări ale conceptului divin sînt în conştiinţa umană şi ele limitate. Aceasta este totdeauna esenţialul, dar şi ceea ce e cel mai greu, adică de a recunoaşte limitarea în Unul, întocmai cum este încă limitare a ideii faptul că ea încă nu este ca idee absolută. Dumnezeu, autodeterminantul în libertatea sa şi potrivit libertăţii sale astfel ca spiritualul să fie ceea ce e liber, aceasta este înţelepciunea; dar această înţelepciune, acest scop este numai scop prim, înţelepciune în general. înţelepciunea lui *J 352 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Dumnezeu, autodeterminarea, încă nu-şi are dezvoltarea sa, această dezvoltare în ideea lui Dumnezeu este abia în religia în care natura lui Dumnezeu este cu totul manifestă. Insuficienţa acestei idei este aceea că Dumnezeu este Unul, dar e în sine însuşi numai în modul-determinat al acestei unităţi, nu e ceea ce se dezvoltă pe sine etern în sine însuşi. încă nu avem determinare care se dezvoltă : ceea ce numim adevăr este deci tot un ce abstract, universalitate abstractă. copul real pe eare-l avem aici este primul scop, el este gascop ariuT Dumnezeu_jin spirţtujjrgăjjafrgljirftbiiipi _R aibă în sine universalitatetrebuie să fie în sine însuşi scop divin JUT adevărartr,--scop care posedă universalitate substanţială. Scop substanţial în spirit, acesta este un scop potrivit căruia indivizii existenţi se ştiu pe ei ca unul, se comportă ca unul, sînt uniţi, este un scop moral, el îşi are terenul în libertatea reală; este latura în care apare practicul, e scop în conştiinţa reală. însă el este scopul prim, iar moralitatea e încă nemijlocit naturală, astfel scopul este familia şi legăturile acesteia, el este această familie excludentă faţă de alta. Scopul real nemijlocit, primul al înţelepciunii divine, este -80 încă cu totul limitat, singular, fiindcă este primul. ~Ne putem întreba ce legătură are determinaţia celei mai limitate singularităţi cu faptul că Dumnezeu este puterea şi înţelepciunea absolută. El este înţelepciune absolută, dar şi în sensul înţelepciunii cu totul abstracte, sau scopul în conceptul divin este încă cel absolut general şi astfel e scop lipsit de conţinut; acest scop nedeterminat, lipsit de conţinut, se converteşte în existenţă î» singularitate nemijlocită, în cea mai completă limitare. Aşadar, în felul acesta scopul real al lui Dumnezeu este familia, şi anume, această familie; multe familii singulare înseamnă deja lărgire a scopului prin reflexie. Acesta este contrastul infinit de dur, cel mai dur, demn de notat. Astfel, Dumnezeu este Dumnezeul tuturor oamenilor, înţelepciune absolută, putere universală, iar scopul şi acţiunea lumii spirituale înseamnă în acelaşi timp că nu este decît o singură familie, decît acest singur popor. Toate popoarele trebuie să-l recunoască, să-i preamărească numele, dar opera reală înfăptuită este acest popor în starea sa, în existenţa sa, în existenţa sa interioară, exterioară, politică, morală. Dumnezeu este astfel numai Dum-jiezeul lui Avram, al lui Isac şi al lui Iacob, Dumnezeu care SECŢ. A II-A. 1. RELIGIA SUBLIMITĂŢII 353

ne-a condus din Egipt. Dumnezeu fiind numai unul, el este numai într-un singur spirit general,

într-o singură familie, într-o singură lume. Primele sînt familiile ca familii, cele aduse din Egipt sînt naţiunea, aici sînt capii familiilor, cei ce constituie caracterul determinat al scopului. în felul acesta, universalitatea este încă cea naturală. Scopul este deci numai omenesc şi tot aşa e familia. Astfel, religia este cea patriarhală. Familia este apoi aceea care se lărgeşte devenind popor. Naţiune se numeşte un popor, deoarece în primul rînd el este prin natură ; acesta este adevăratul scop şi este excludent faţă de alt popor, scopul divin. Cele cinci cărţi ale lui Moise încep de la crearea lumii, îndată după aceasta găsim în ele potopul; Moise se referă la natura omului ca om. Acest conţinut general al creaţiei lumii şi apoi acea cădere a omului, care este omul ca neam omenesc, n-au avut nici o influenţă asupra a ceea ce este în continuare religia iudaică. Avem aci numai acea profeţie al cărei conţinut general n-a devenit adevăr pentru poporul izraelit. Dumnezeu este numai Dumnezeul acestui popor, şi nu al oamenilor, iar acest popor este poporul lui Dumnezeu. Eeferitor la legătura dintre înţelepciunea universală a lui Dumnezeu şi limitarea completă a scopului real poate fi încă notat, pentru lămurirea reprezentării, că omul, cînd vrea binele general, cînd acesta este scopul său, a făcut din liberul arbitru al său principiu al deciziilor sale, al acţiunii sale. Căci acest bine general, acest scop general, încă nu conţine în el scopuri particulare; dar cum trebuie să acţionezi, acest scop real pretinde un mod-determinat; acesta este în afara conceptului, neavînd încă în sine nici un mod-determinat, acest scop este încă abstract; din această cauză particularizarea încă nu este sfinţită, deoarece ea nu e încă receptată în cuprinsul scopului general al binelui. în politică, dacă trebuie să stăpînească numai legile generale, ceea ce domină este violenţa, liberul arbitru al individului; legea este reală nnmai întrucît e particularizată, numai prin faptul că este particularizat generalul viu. Din acest scop singular, real, celelalte popoare sînt excluse, încît acest popor îşi are propria sa naţionalitate, el constă din anumite familii şi din membrii acestora; această apartenenţă la popor, a sta în acest raport cu Dumnezeu, se bazează 23 - c. 3T.)

354 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

pe naştere. Aceasta cere, se înţelege, o constituţie particulară, legi, ceremonii, cult divin. Singularitatea se formează mai departe în felul că ea include în sine posesiunea unui pămînt particular, acesta trebuie să fie împărţit între diferitele familii şi este ceva inalienabil, încît excluderea dobîndeşte această prezenţă cu totul empirică, exterioară. Această excludere apoi nu este polemică, ci realitatea este posesiunea particulară, folosire singulară a acestui popor singular, iar raportul poporului singular faţă de Domnul atotputernic, atotînţelept, nu este polemic, adică şi celelalte popoare pot fi aduse să-l preamărească. Ele trebuie să-l preamărească pe Domnul, dar ca ele să ajungă aici este numai o dorinţă, nu e scop real, acest lucru îl avem numai în mahome-*2 danism. Scopul acesta şi este al tuturor popoarelor şi astfel el nu e fanatic, abia în mahomedanism devine el aşa ceva. Fanatism există şi la iudei, dar el apare numai întrucît este atacată posesiunea lor, religia lor, el apare atunci fiindcă numai acest singur scop este absolut excludent şi nu îngăduie nici o mijlocire, nici o comunitate, nici o contopire cu altceva. A treia determinare

în întreaga creaţie, omul este înainte de toate sublim, el este cel ce ştie, cunoaşte, gîndeşte; el este astfel chipul lui Dumnezeu într-un cu totul alt sens decît acela care e valabil despre lume. Ceea ce e simţit în religie este Dumnezeu, care este gîndul, numai în gînd este venerat Dumnezeu. în religia parşilor am avut dualismul; această opoziţie o avem şi în religia iudaică, dar opoziţia nu e în Dumnezeu, ci în alt spirit; Dumnezeu este spirit, şi produsul său, lumea, este tot spirit; acestuia îi aparţine determinaţia de a fi în el însuşi un altceva al esenţei sale. Finitatea conţine determinaţia conform căreia diferenţa este [există] în ea ca dezunire. în lume, Dumnezeu este la sine, ea este bună, această judecată a lui Dumnezeu nu duce la opoziţie absolută, numai spiritul este capabil de această opoziţie absolută, şi aceasta este adîncimea lui. Opoziţia cade

în celălalt spirit, care e spiritul jinit; acesta este locul luptei răului şi binelui, locul în care această luptă şi trebuie dusă pînă la capăt. Toate aceste determinaţii rezultă SECŢ. A II-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII 355

din natura conceptului. Această opoziţie este un punct dificil, căci ea constituie contradicţia; binele prin el însuşi nu este contradictoriu, ci abia prin rău se introduce contradicţia, aceasta cade numai în rău. Aici apare întrebarea: Cum a apărut răul în lume ? Această întrebare are aici sens şi prezintă interes. în religia parşilor, această întrebare nu poate crea dificultăţi, căci aici este [există] răul, tot aşa cum este [există] binele; ambele es au ieşit din nedeterminat. Dimpotrivă, aici unde Dumnezeu este puterea şi Unul subiect, unde totul este pus numai de el, aici răul este contradictoriu, căci Dumnezeu este doar numai binele_ahaoluţ. în legătură cu aceastăTni s-a păstrat în biblie o veche reprezentare, căderea în păcat. Această cunoscută expunere a felului în care a apărut răul în lume este îmbrăcată în forma unui mit, oarecum a unei parabole. însă, atunci cînd speculativul, veridicul, este înfăţişat în plăsmuire sensibilă, la modul a ceva ce s-a întîmplat, nu pot lipsi din povestire trăsături nepotrivite. Aşa şi la Platon, cînd vorbeşte metaforic despre idei, se întîmplă că apare un raport neadecvat. Aşadar, se povesteşte: După crearea lui Adam şi a Evei în rai, Dumnezeu a interzis primilor oameni să mănînce dintr-un anumit pom; însă şarpele îi amăgeşte să mănînce, spunînd: „Veţi deveni asemenea lui Dumnezeu". Dumnezeu le dă atunci o pedeapsă grea, însă totuşi spune : Iată, Aăam a devenit ca unul dintre noi, căci ştie ce este bine şi rău; pe de o parte, pretinde Dumnezeu, omul a devenit Dumnezeu, dar, pe de altă parte, se spune că Dumnezeu în această privinţă i-a tăiat omului calea întrucît l-a alungat din rai. Această istorie simplă poate fi eventual luată mai întîi în felul acesta: Dumnezeu a dat o poruncă, şi omul, mînat de un orgoliu nemărginit de a deveni egal cu Dumnezeu (gînd care i-a venit din afară), a călcat această poruncă; el a fost atunci aspru pedepsit pentru jalnicul şi neghiobul său orgoliu. Dumnezeu ar fi dat amintita poruncă numai pentru a-l pune pe om în situaţia de a-şi dovedi ascultarea. Aşa se încheie totul cu consecvenţa finită, obişnuită. Fără îndoială, Dumnezeu interzice răul; o astfel de interdicţie este cu totul altceva decît oprirea de a mînca dintr-un simplu pom; ceea ce vrea sau nu vrea Dumnezeu trebuie să fie de 64 natură veşnică, adevărată. O astfel de poruncă a fost adresată numai unui individ singular : omul se revoltă cu bună dreptate 356 PAET. A n-A. RELIGIA DETERMINATA

împotriva faptului că este pedepsit pentru o vină străină, el vrea să răspundă numai pentru ceea ce a făcut el însuşi. în întreaga expunere rezidă, dimpotrivă, o semnificaţie profund speculativă. Adam sau omul în genere este acela care apare în această istorie; ceea ce se povesteşte aici priveşte natura însăşi a omului şi nu e o poruncă formală, copilărească, aceea pe care i-o dă Dumnezeu, ci pomul din care nu trebuie să mănînce Adam se cheamă pomul cunoaşterii binelui şi răului; aici sînt înlăturate exterioritatea şi forma unui pom. Omul mănîncă din acesta şi ajunge să cunoască binele şi răul. însă, ceea ce e dificil de înţeles este că se spune că Dumnezeu a interzis omului să ajungă la această cunoaştere, căci această cunoaştere este tocmai ceea ce constituie caracterul spiritului; spiritul este spirit numai datorită conştiinţei, şi conştiinţa cea mai înaltă rezidă tocmai în sus-menţionata cunoaştere. Cum a putut deci să fie interzisă această cunoaştere! Cunoaşterea, ştiinţa, este acest dar cu dublă faţă, periculos : spiritul este liber; acestei libertăţi îi este hărăzit atît binele, cît şi răul: în ea rezidă şi liberul arbitru de a face rău; aceasta este latura negativă alături de cea afirmativă a libertăţii. Omul, se spune, a fost în stare de nevinovăţie; aceasta este în genere starea conştiinţei naturale, stare ce trebuie să fie suprimată îndată ce apare în general conştiinţa spiritului. Aceasta este veşnica poveste şi natură a omului. El este mai întîi natural şi nevinovat şi deci lipsit de răspundere, în copil nu există libertate, şi totuşi chemarea omului este de a ajunge iarăşi în starea de nevinovăţie. Ceea ce '' este ultima menire aici este reprezentat ca stare primitivă: armonia omului cu binele. Ceea ce este defectuos în această

prezentare metaforică e faptul că această unitate este înfăţişată ca stare nemijlocit existentă; trebuie să se găsească ieşire din această stare, dar ruptura care se produce atunci trebuie să fie din nou reconciliată ; această conciliere este reprezentată aici în sensulcă acea primă stare n-ar fi trebuit să fie depăşită. în întreaga expunere metaforică, ceea ce e interior este exprimat ca exterior şi ceea ce e necesar, ca accidental. Şarpele spune că Adam va deveni egal lui Dumnezeu, iar Dumnezeu confirmă că într-adevăr aşa este, că această cunoaştere constituie asemănarea cu Dumnezeu. Această idee profundă este cuprinsă în povestire. SECŢ. A II-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII

357

Se povesteşte însă mai departe că i se dă omului o pedeapsă, el e alungat din rai; iar Dumnezeu zice: „Blestemat fie pământul din cauza ta, în durere să mănînci ceea ce el îţi dă, spini şi ciulini să-ţi rodeasă şi vei mînca buruiana brazdei, în sudoarea feţei tale îţi vei mînca pîinea şi vei deveni iarăşi pămînt, căci din el eşti luat, deoarece ţărînă eşti şi-n ţărînă te vei reîntoarce". Trebuie să recunoaştem că acestea sînt urmările finităţii, dar, pe de altă parte, tocmai aceasta este măreţia omului: să mănînce în sudoarea feţei sale, să-şi cîştige subzistenţa prin activitatea, munca, intelectul său. Animalele au norocoasa soartă (dacă vrem s-o numim astfel) că natura le oferă cele ce le sînt necesare; omul, dimpotrivă, ridică la nivelul libertăţii sale chiar şi ceea ce-i este necesar în chip natural. Tocmai aceasta este aplicarea libertăţii sale, deşi nu această folosire a libertăţii este ceea ce e suprem, care este: a cunoaşte binele şi a-l voi. Faptul că omul este liber şi pe latura sa naturală, rezidă în natura lui şi nu trebuie considerat în sine ca o pedeapsă. Şi pentru cel ce nu-şi cunoaşte încă destinaţia superioară a sa este trist gîndul că omul trebuie să moară, această tristeţe ea naturală este pentru el oarecum ceea ce e ultim; destinaţia înaltă a spiritului constă în faptul că el e nemuritor; totuşi, această măreţie a omului, această măreţie a conştiinţei nu este conţinută încă în această istorisire; deoarece se spune : Dumnezeu a zis : „Dar acum, ca să nu-şi întindă mîna şi să rupă şi din pomul vieţii şi să mănînce şi să trăiască veşnic" (3, 22). Apoi (v. 19) : „Pînă vei deveni iarăşi pămînt din care ai fost luat". Conştiinţa nemuririi spiritului nu este încă prezentă în această religie, ea se trezeşte abia la egipteni. în întreaga istorie a căderii în păcat sînt prezente aceste mari trăsături în formă aparent inconsecventă din cauza reprezentării metaforice a întregului. Ieşirea din naturalitate, necesitatea apariţiei conştiinţei binelui şi răului este ceea ce e superior, ceea ce exprimă aici Dumnezeu însuşi. Ceea ce e greşit este faptul că moartea e reprezentată ca şi cînd nu ar exista consolare împotriva ei. Determinaţia fundamentală a expunerii este aceea potrivit căreia omul nu trebuie să fie natural; aici rezidă ceea ce se spune în adevărata teologie, anume că omul este rău de la natură; răul este rămînerea în această naturalitate, din care omul trebuie să iasă cu libertate, cu voinţa sa. Ceea ce

r 358 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

avem apoi mai departe este faptul că spiritul ajunge din nou la unitate absolută în el însuşi, la conciliere. în ce priveşte religia iudaică, trebuie să mai observăm că această istorisire a dormitat în mijlocul poporului iudeu, ea n-a primit elaborare în cărţile evreilor, ea nu figurează de loc în ele, decît doar în cărţile de mai tîrziu; ea a zăcut timp îndelungat neatinsă şi a trebuit să-şi primească adevărata ei preţuire în creştinism. Totuşi, lupta omului în sine însuşi n-a existat la poporul iudeu, dimpotrivă, ea este o determinaţie esenţială a spiritului religios printre evrei; dar această luptă n-a fost concepută în semnificaţia ei ' speculativă, în

sensul că ea provine din însăşi natura omului. Cînd este schiţată imaginea unui om drept, această luptă nu este înfăţişată ca moment esenţial, ci dreptatea este situată în faptul că omul ascultă de voinţa lui Dumnezeu, persistă în serviciul lui Iehova prin observarea poruncilor morale, precum şi prin cult. Cu toate acestea, lupta omului în sine însuşi aparte pretutindeni, şi mai cu seamă în psalmii lui David; în care strigă durerea din cele mai adinei profunzimi ale sufletului ce are conştiinţa culpabilităţii sale, apoi urmează cea mai fierbinte rugăminte de împăcare. Această profunzime a durerii există, fără îndoială, însă mai mult ca una ce aparţine individului, decît ştiută ca moment etern al spiritului. Acestea sînt principalele momente ale religiei Unului aşa cum rezidă ele nemijlocit în concept. C. CULTUL Dumnezeu are în chip esenţial un raport cu conştiinţa de sine, el este acţiune condusă de scop, înţelepciune, putere înţeleaptă. Trebuie să- considerăm acum sentimentul religios din această conştiinţă de sine, mijlocirea, întrucât este sentiment, mijlocirea este punere a identităţii care e pusă în sine şi e mişcare mijlocitoare. Sentimentul reprezintă cele mai profunde momente ale conştiinţei de sine. 1. Moment esenţial în această religie este frica de Domnul. în general am frică datorită reprezentării unei puteri deasupra mea, care mă neagă în autoafirmarea mea, fie că ea a pus stă-pînire pe mine lăuntric, fie din exterior; sînt fără frică atunci cînd, în posesiunea unei independenţe neviolabile, pe de o parte, SECŢ. A II-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII 359

dispreţuiesc violenţa şi mă ştiu în faţa ei ca putere, îneît ea să nu-mi poată face nimic; pe de altă parte, sînt de asemenea fără frică atunci cînd nu preţuiesc interesul pe care violenţa e în stare să-l nimicească şi-n felul acesta, în cele din urmă, sînt invulnerabil. Acum, de obicei, frica are o rea prejudecată contra ei, după care cel ce se teme ar voi să nu se înfăţişeze 68 ca putere, şi nici nu poate. însă aici frica nu este frică de ceea ce e finit, de o putere finită. Finitul este putere accidentală care mă poate leza şi fără să-mi fie frică; ci aici frica este frică de invizibil, de absolut, contrariul conştiinţei de mine, conştiinţa despre „şinele" infinit faţă de mine ca finit. Datorită conştiinţei despre acest absolut ca unică, absolut negativă putere, dispare orice forţă proprie, tot ce aparţine naturii pămînteşti piere. Ca această negativitate absolută a ta însuţi, această frică este înălţarea la gîndul pur al puterii absolute a Unului. Şi această frică de Domnul este începutul înţelepciunii, care constă în a nu lăsa particularul, finitul să se afirme pe sine pentru sine ca ceva de sine stătător. Ceea ce este valabil poate fi valabil numai ca moment al organizaţiei Unului, iar Unul este suprimarea oricărui finit. Această frică înţeleaptă constă în liberarea de orice particular, în descătuşarea din orice interes accidental. De aceea, ea nu este frică particulară de ceea ce e particular, ci e tocmai punere a acestei frici particulare ca ceva ce nu este, eliberare de frică. Astfel frica nu este sentiment al dependenţei, ci e înlăturare a oricărei dependenţe, este încorporarea de sine în „şinele" absolut, faţă de care şi în care „şinele" propriu se volatilizează şi dispare. Dar în felul acesta subiectul este numai în Unul infinit. Eegativitatea absolută este însă raportare la sine însuşi, afirmare ; deci prin frica absolută subiectul nu este „şinele" în renunţarea sa la sine în absolut-pozitivul. Frica se converteşte în felul acesta în încredere absolută, în credinţa infinită. Pe alte trepte încrederea poate avea forma încrederii în sine, în „şinele" absolut. Aceasta este libertatea stoică în lanţuri. Dar aici la noi, încrederea nu are încă această formă a subiectivităţii, ci "9 tocmai forma inversă. „Şinele" s-a dizolvat în Unul; dar Unul este de asemenea iarăşi reprezentat numai ca altul, iar încrederea e reprezentată astfel numai prin veşnica mijlocire a fricii. 2. Dumnezeu este Domnul şi Dumnezeul exclusiv al poporului iudeu. Nu ne putem mira că o naţiune limitează religia 360 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

la sine şi că aceasta se înfăţişează legată cu totul de naţionalitatea ei, căci acest lucru îl vedem în genere la orientali. Abia grecii şi romanii au acceptat culte străine, iar la aceştia din urmă pătrund toate religiile şi nu sînt considerate ca ceva naţional; însă la orientali, religia este absolut legată de naţionalitate. Chinezii, persanii îşi au religia lor de stat, religie care e numai pentru ei; la inzi naşterea desemnează chiar fiecărui individ rangul şi raportul său cu Brahm. De aceea, aceştia nu pretind de loc altora să treacă la religia lor; la inzi, o astfel de pretenţie nu are absolut nici un sens, căci, conform reprezentărilor lor, toate popoarele pămîntului aparţin religiei lor, popoarele străine sînt toate încadrate într-o castă aparte. Totuşi, această excludere surprinde cu bună dreptate mai mult la poporul iudeu, deoarece această legare de naţionalitate contrazice în mod absolut reprezentarea conform căreia Dumnezeu este conceput numai în gîndul general şi nu într-o determinaţie particulară. La persani, Dumnezeu este binele; acesta e şi el o deter*-minaţie generală, dar aceasta este ea însăşi încă la modulnemijlocit, de aceea este Dumnezeu identic cu lumina, iar aceasta e o particularitate. Dumnezeul iudaic este numai pentru gînd, aceasta constituie un contrast faţă de limitarea la o naţiune. Conştiinţa, fără îndoială, se înalţă la poporul iudeu la universalitate, fapt exprimat în mai multe locuri. Psalmul 117, 1 : „Lăudaţi pe Domnul toţi păgînii; preamăriţi-l toate popoarele; ;o căci mila şi adevărul lui domneşte peste noi în vecii vecilor". Venerarea lui Dumnezeu trebuie să devină manifestă la toate popoarele. îndeosebi la profeţii de mai tîrziu apare această universalitate ca o exigenţă mai înaltă. Isaia îl face chiar pe Dumnezeu să vorbească : „Din păgînii care devin adoratori ai lui Iehova vreau eu să fac preoţi şi leviţi". Ţine de aceasta şi „cine se teme de Dumnezeu şi face dreptate la orice popor, acela îi este plăcut lui Dumnezeu". Dar toate acestea sînt de mai tîrziu; potrivit ideii fundamentale dominante, poporul iudeu este cel ales; astfel universalitatea este redusă la particularitate, iar această particularitate vine de la latura subiectivă : această venerare şi recunoaştere a lui Iehova le este proprie, şi conştiinţa lor este că le este proprie. Aceasta are legătură cu istoria poporului: Dumnezeul iudaic este Dumnezeul lui Avram, Isac şi laeob, Dumnezeul care i-a condus pe iudei din Egipt etc. De pe latura subiectivă apare particularitatea şi, fără îndoSECŢ. A n-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII

361

ială, putem spune că Dumnezeu este Dumnezeul celor ce-l venerează, căci Dumnezeu înseamnă a fi ştiut [cunoscut] în spiritul subiectiv şi a te şti pe tine însuţi în el. Acest moment aparţine esenţial ideii de Dumnezeu. Ştiinţa [cunoaşterea], recunoaşterea, aparţine esenţial acestei determinaţii. Acest lucru apare adesea într-un fel greşit pentru noi, anume, cînd se spune despre Dumnezeu că el e mai puternic şi mai tare decît ceilalţi zei, ca şi cum ar fi [exista] alături de el încă zei; dar aceştia sînt pentru iudei foiţii zei. Sus-menţionata particularitate aparţine aşadar laturii venerării subiective. Acest popor este acela care-l venerează şi astfel el este Dumnezeul acestui popor, şi anume este Domnul lui. El este cel ce este ştiut [cunoscut] ca creator al cerului şi al pămîntului, el a pus pentru toate scop şi măsură, conferindu-le natură specifică, şi astfel el i-a dat şi omului măsura sa, scopul şi dreptul său. Aceasta este determinaţia conform căreia el, ca Domn, dă poporului său legi; legi în întregul lor cuprins, atît legi generale, cele zece porunci, care sînt determinaţii fundamentale generale, morale, juridice ale legiferării şi moralităţii şi care nu sînt privite ca legi ale raţiunii, ci ca unele ce sînt prescrise de Domnul; cît şi toate celelalte legi de stat şi orînduieli. Moise este numit legislatorul iudeilor, însă el n-a fost pentru iudei ceea ce au fost pentru greci Solon şi Licurg (aceştia au dat legile lor ca oameni), Moise numai a făcut să fie cunoscute legile lui Iehova, însuşi Iehova le-a săpat în piatră, spune povestirea. Tuturor prescripţiilor — oricît de neînsemnate — aranjării cortului sacru, uzanţelor referitoare la sacrificii şi tuturor celorlalte ceremonii le este adăugată în biblie formula: „Iehova zice". Orice lege este dată de Domnul, ea este deci poruncă absolut pozitivă. Este în ea o autoritate formală, absolută. Legile eterne ale dreptului, ale moralităţii sînt puse în acelaşi rang, în formă pozitivă, egală cu cele mai neînsemnate prescripţii. Aceasta face contrast puternic cu

conceptul pe care-l avem despre Dumnezeu. Cultul este deci serviciul lui Dumnezeu; cel bun, cel drept este cel ce îndeplineşte acest serviciu, observînd atît poruncile morale, cît şi legile ceremonialului. Acesta este serviciul Domnului. Cu reprezentarea lui Dumnezeu ca Domn are legătură faptul că poporul iudeu s-a dedicat cu totul serviciului lui Dumnezeu; prin aceasta se explică şi acea fermitate care nu a 362 PAET. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

fost fanatism» al convertirii, cum e mahomedanismul, ci a fost fanatism al îpc-ăpăţînării; aceasta se bazează numai pe abstracţia Unului D»mn; ° anume oscilare apare în spirit numai atunci cînd se alăfcH-ră unul altuia interese deosebite; într-un astfel de conflict paţi prinde cutare sau cutare lucru, dar în această concentrare * Unului Domn spiritul este menţinut ferm şi complet. ŢJriQeaza de aci că în faţa acestei legături ferme nu 72 există KberUde 5 gîndul este absolut legat de această unitate, care e autoritatea absolută. Cu aceasta au apoi legătură încă multe. Multe instituţii au fost considerate şi la greci ca divine, însă ele au fost întemeiate de oameni, dar iudeii n-au făcut astfel deosebi16 între divin şi omenesc. De aceea ei nici n-au crezut în ne»»*wr*w dacă eventual cineva ar voi să arate despre aceasta uneJe — puţine — urme, astfel de locuri se opresc, totuşi, totdfti'"ulla la generalităţi şi nu au nici cea mai neînsemnată' influeirf* asupra punctelor de vedere religioase şi morale. Nemurirea sufletului nu este încă recunoscută; de aceea mi există scop ci înalt decît serviciul lui Iehova, iar pentru sine omul are ca SC0P de a-şi conserva pe cît de lung posibil viaţa şi pe aceea a făcliei sale. Conform legii, fiecare familie a primit o parcelă de pmînt, care nu era voie să fie înstrăinată; astfel trebuia să fie purtată grija familiei. Aşadar, scopul vieţii a fost în primul rînd păstrarea ei. Această menire o au familia şi terenul ce-i aparţine, teren din care îşi procură subzistenţa. Posesiunea unui cîmp este ceea ce această .conştiinţă-de-sine obţine de la Dumnezeul său. Sus-menţionat încredere este tocmai astfel conţinutul absolut limitat al existenţei singulare a familiei. Tocmai fiindcă omul este în aceasi* negativitate absolută a abandonării sale în ceea ce e absolut pozitiv şi e deci iarăşi în sfera modului-nemijlocit, încrederea ca abandonare a interesului finit se converteşte în abandonare abandonării şi de«i în individ finit realizat, în fericirea şi a-vBrea acestuia. Această avere şi acest popor sînt identice, nese?8- Poporul lui Dumnezeu înseamnă Canaan. Dumnezeu a încheiat alianţa cu Avram, una din laturile acesteia fiind această posesiune, fiind latura afirmativă a acestei sfere a unei particularităţi empirice. Cele două, posesiunea particulară şi încrederea, pietatea sînt inseparabile. Prin aceasta posesiunea ra primeşte o justificare infinită, absolută, o justificare divină, care nu are us* în acelaşi timp forma unui drept juridic, nu o SECŢ. A n-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII 363

are pe aceea a unei proprietăţi, această categorie deosebită de posesiune nu trebuie aplicată aici. Proprietatea îşi are izvorul în personalitate, în această libertate a individului singular; omul este în chip esenţial proprietar, întrucît este persoană; însă posesiunea empirică e cu totul liber dată pradă accidentului, ceea ce posed este cu totul accidental, indiferent; cînd sînt recunoscut ca proprietar, sînt subiectivitate liberă, posesiunea este indiferentă. Dimpotrivă, aici această posesiune ca atare este identică cu încrederea, şi această posesiune este cea care are astfel justificare absolută. Nu intră în ea determinaţia proprietăţii, nici arbitrarul. Dumnezeu, ideea absolută, apoi proprietatea şi posesiunea sînt trei trepte diferite, aici termenul mediu care leagă, proprietatea, lipseşte, şi este receptată nemijlocit posesiunea în voinţa divină; această posesiune empirică, singulară este ceea ce ca atare trebuie să aibă valoare ca atare. Cealaltă latură este, corespunzător laturii afirmative, negaţia acestui raport. Recunoaşterea puterii trebuie să fie determinată, întocmai ca latura negativă, tot în chip empiric exterior după proprietate. Acţiunea particulară, comportarea reală trebuie să-şi aibă latura negativă tot aşa ca şi recunoaşterea Domnului, ea trebuie să fie un serviciu, nu

abandonarea fricii, ci o servire. Aceasta este cealaltă latură a alianţei, care, pe de o parte, are ca efect posesiunea, iar, pe de altă parte? pretinde serviciul, în sensul că întocmai cum această ţară este legată de acest popor, iar popoarele ei mai vechi îi sînt acestuia slugi, tot astfel este legat el însuşi în serviciul legii. Aceste legi sînt, pe de o parte, legi de familie, se referă la relaţiile de familier au un conţinut luat din morală, însă, pe de altă parte, lucru principal este că ceea ce e în sine moral este pus şi observat ca ceva pur pozitiv, şi de aceasta sînt deci în chip natural legate o mulţime de dispoziţii exterioare accidentale care trebuie să fie absolut respectate. Caracterului neraţional al posesiunii îi cores-punde reprezentarea servirii, aceasta este ascultare abstractă care nu are nevoie să aibă nici o interioritate privitor la moduldeterminat al ei, deoarece ea este o justificare abstractă. Observarea poruncilor serviciului, ascultarea de Dumnezeu, este legată cu păstrarea stării poporului, aceasta este cealaltă latură a alianţei. Abaterea de la legi prin liberul arbitru al omului este posibilă, de această neascultare este legată pedeapsa, care e-şi o pierdere a posesiunii sau o îngustare ori scurtare a ei. Pe364 PART. A n-A. RELIGIA DETERMINATA

depsele cu care se ameninţă sînt de natură sensibilă, exterioară şi referindu-se la posesia netulburată a pămîntului. întocmai cum ascultarea nu este de natură spirituală, morală, ci este numai ascultarea precisă, oarbă a unor oameni neliberi din punct de vedere moral, tot aşa sînt şi pedepsele precise din punct de vedere exterior; legile, poruncile, trebuie urmate, înfăptuite ca de nişte servitori. Merită să fie considerate aceste pedepse care sînt proferate în blesteme îngrozitoare, acest popor parvenind la o adevărată măiestrie în materie de blesteme; însă aceste blesteme se referă ■ numai la exterior nu şi la interior, la moralitate. în cartea a treia a lui Moise, capitolul 26, se spune : „Dar, dacă veţi dispreţui prescripţiile mele şi nu veţi asculta de toate poruncile mele şi vă veţi lepăda de legămîntul cu mine, vă voi pedepsi cu pedepse îngrozitoare, cu buboaie şi friguri care usucă faţa şi istovesc sufletul. Veţi semăna zadarnic sămînţa voastră, căci duşmanii voştri vor mînca roadele voastre şi veţi fi stăpîniţi de cei ce vă urăsc şi veţi fugi cînd nimeni nu vă va fugări". ,,Şi dacă nici atunci nu veţi asculta de mine, vă voi pedepsi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre. Şi voi face cerul vostru să fie ca fierul, şi pămîntul vostru ca 75 metalul, şi osteneala şi munca voastră vor fi zadarnice, căci cîmpul vostru nu va mai da rod şi pomii nu vor mai face fructe". „Şi dacă vă veţi pune împotriva mea şi nu mă veţi asculta, vă voi bate de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre. Şi voi trimite peste voi fiare sălbatice care vor mînca copiii voştri şi vor sfîşia vitele voastre şi vă vor împuţina, şi drumurile voastre vor ajunge pustii. Dar, dacă nici astfel nu vă veţi lăsa cuminţiţi şi îmi veţi ştia împotrivă, vă voi bate încă de şapte ori. Voi aduce peste voi sabia răzbunării care să răzbune legămîntul meu. Şi dacă vă veţi aduna în cetăţile voastre, voi trimite ciuma în mijlocul vostru şi vă voi da pe mîna duşmanilor voştri. Atunci vă voi nimici provizia voastră de pîine, zece femei vor coace pîine într-un cuptor şi pîinea voastră va fi cîntărită cu cîntarul şi, cînd veţi mînca, nu vă veţi sătura". „Dar dacă nici după acestea nu veţi asculta de mine, voi porni şi eu plin de mînie împotriva voastră şi de şapte ori mai mult vă voi pedepsi ca să mîncaţi carnea fiilor şi fiicelor voastre şi voi nimici înălţimile voastre şi voi sfărîma imaginile voastre SECŢ. A II-A. 1. RELIGIA SUBLIMITĂŢII

365

şi voi azvîrli leşurile voastre peste idolii voştri şi sufletul meu va avea scîrbă de voi. Şi voi pustii oraşele voastre şi voi dărîma sfintele voastre locaşuri şi nu voi mai mirosi mirosul jertfelor voastre. Şi astfel voi pustii ţara voastră, încît duşmanii voştri, locuind în ea, să se îngrozească. Iar pe voi vă voi risipi printre păgîni şi voi scoate sabia urmărindu-vă". Am văzut deja că la iudei răul aparţine spiritului subiectiv, iar Domnul nu e în luptă cu răul,

însă el pedepseşte răul: acesta apare deci ca un accident exterior, aşa cum vine el din af a-76 ră în prezentarea căderii în păcat, cînd omul este sedus de şarpe. Dumnezeu pedepseşte răul ca pe ceva ce nu trebuie să fie, trebuie să fie numai binele, pe carel porunceşte Dumnezeu. Aici încă nu există libertate, nici chiar libertatea de a cerceta ceea ce e lege divină şi veşnică. Determinaţiile binelui, care sînt, fără îndoială, şi determinaţii ale raţiunii, sînt considerate ca dispoziţii ale Domnului, iar Domnul pedepseşte călcarea lor : aceasta este mînia lui Dumnezeu. în această relaţie faţă de Domnul este numai „trebuie-săfie", ceea ce porunceşte el trebuie să fie, este lege. Domnului îi aparţine dreptatea care pedepseşte : în subiect ca finit se duce lupta dintre bine şi rău; astfel există în el contradicţia şi cu ea apare mîhnirea adîncă, durerea că binele este numai un „trebuie-să-fie". 3. A treia latură a cultului este concilierea; propriu-zis, ea se poate referi numai la unele greşeli particulare ale unor indivizi singulari, şi se face prin jertfă. Deja mai înainte am relevat despre jertfe că, aducînd jertfă, individul sacrifică ceva din proprietatea sa, ceva ce ţine de existenţa reală, şi-n felul acesta dovedeşte în fapt că recunoaşte pe un altul care consideră proprietatea ca pe ceva lipsit de valoare. Păcatul trebuie să fie ispăşit. Cu aceasta are legătură gîndul că pedeapsa meritată, manifestarea meritată a nimicniciei celui ce s-a ridicat pe sine prin păcat ar putea fi oarecum transmisă părţii care este jertfită. Aceasta este jertfa; individul manifestă nimicnicia valorii sale. Astfel este introdusă concepţia că meritata manifestare a nimicniciei păcătosului este strămutată asupra jertfei, în timp ce Dumnezeu recunoaşte jertfa şi astfel pune din nou pozitiv „şinele", sau ca fiinţînd în el. Aici este jertfit mai ales sîngele, viaţa, abandonată ca suprema posesiune; astfel, este jertfită şi viaţa, alungată în 7r 366 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

pustie, ca ceea ce trebuie să poarte păcatul poporului. Obiceiul acesta de a sacrifica sîngele se explică prin aceea că sîngele este considerat ca ceea ce e divin, ca ceea ce nu trebuie să fie consumat de oameni, întrucît, conform reprezentării iudaice, în sînge este sufletul animalului, pe acesta omul nu trebuie să-l consume, să-l nimicească, el trebuie să fie respectat. Progresul constă în obiectivarea durerii. Durerea în genere e desfăşurare a finităţii; determinaţia luptei şi victoriei împotriva răului a fost considerată de noi, însă nu trebuie să uităm că această determinaţie este un moment în natura spiritului. Acest moment nu poate lipsi în determinarea mai departe a spiritualităţii: pierderea ta însăţi, contradicţia, fiinţării-lasine cu celălalt, contradicţie ce se suprimă pe sine ca unitate infinită (aici poate fi vorba numai de adevărata infinitate), suprimarea opoziţiei, toate acestea sînt determinaţii i esenţiale în ideea spiritului, determinaţii care apar acum. Noi, sîntem conştienţi de dezvoltarea ideii, de mersul ei, ca şi de momentele ei, a căror totalitate constituie spiritul. Dar această totalitate încă nu este pusă, ci e dispersată în momente, care se înfăţişează unul după altul în această sferă. De la relaţia Domn-slugă să trecem mai departe la durerea servitorului, întrucît el devine conştient de nelibertatea sa. în ce priveşte apoi forma acestui moment, întrucît el nu este încă pus în spiritul liber — deoarece momentele nu sînt încă rezumate în unitatea subiectivă —, ea, această formă, este la modul nemijlocit şi e aruncată afară în forma naturalităţii; acest moment este înfăţişat într-o desfăşurare naturală, dar care este ştiută [cunoscută] în chip esenţial ca simbolică, şi deci nu numai ca desfăşurare a naturii naturale, ci este desfăşurare generală, universală. Nu avem încă spiritul, ci puterea abstractă care este numai stăpînitoare, în timp ce spiritul subiectiv 78 numai slujeşte. Momentul conflictului este aşadar momentul proxim în idee. Esenţial, spiritul constă în reîntoarcerea la sine însuşi din modul-său-de-a-fi-altceva şi în învingerea acestui mod-de-afi-altceva prin negaţia negaţiei; spiritul luptă să ia naştere, el străbate prin alienarea sa, revenirea din alienare este nemijlocită şi de aceea este în forma naturalităţii. Aşa cum am văzut-o, această determinare şi-a primit plăsmuirea în religia feniciană, şi-n genere în religiile din Orientul Apropiat. Aceste religii conţin în ele procesul indicat:

SECŢ. A II-A. j. RELIGIA SUBLIMITĂŢII 367

sucombarea, alienarea lui Dumnezeu şi învierea lui sînt puse în lumină mai cu seamă în religia feniciană. Eeprezentarea păsării Phonix este cunoscută, e o pasăre care se arde pe sine însăşi, iar din cenuşa ei se naşte o Phonix tînără, plină de noi puteri. Această alienare, mod-dea-fi-altceva, negaţie naturală, este moartea, dar moartea care de asemenea este suprimată, întrucît din ea învie o nouă viaţă, întinerită. Spiritul este veşnic aceasta : să se prăpădească, să se facă pe sine finit în naturalita-te, însă prin nimicirea naturalităţii sale să se reîntoarcă la sine însuşi. Pasărea Phonix este acest simbol cunoscut, nu mai este lupta binelui cu răul, ci e un proces divin ce ţine de însăşi natura lui Dumnezeu. Forma următoare în care e pus acest proces este Adonis, figură care a trecut şi în Egipt, şi-n Grecia; este amintită şi în biblie sub numele de Thammus (Ezechil, 8,14): ,,şi iată acolo şedeau femei care îl jeleau pe Thammus". Primăvara era sărbătorită o serbare principală a lui Adonis; era un prohod, o serbare de bocete care ţinea mai multe zile. Timp de două zile era căutat Adonis cu plînsete, ziua a treia era sărbătoarea bucuriei, cînd zeul reînvia. întreaga serbare avea caracterul unei sărbători a naturii, care iarna moare, iar primă- 79 vara reînvie, dar acest proces trebuie să fie luat în sens simbolic; nu e făcută numai o reflexie despre mersul naturii, ci acest proces este ştiut [cunoscut] ca moment al absolutului, al lui Dumnezeu. Această trecere a trebuit să fie menţionată şi la cultul egiptean, şi se găsesc urme despre ea mai ales în mitul grec despre Adonis. Potrivit acestuia, Afrodita a fost mama lui Adonis, ea l-a ţinut, copil plăpînd, ascuns într-un scrin şi l-a aidus pe acesta la Ais. Persefona nu a voit să dea copilul înapoi cînd l-a cerut mama lui. în consecinţă, Zeus a aplanat conflictul hotărînd ca fiecare dintre cele două zeiţe să aibă voie să-l păstreze pe Adonis o treime a anului; ultima treime a fost lăsată la propria lui alegere; Adonis a preferat să petreacă şi timpul acesta la mama universală şi a sa, la Afrodita. Acest mit se referă aşadar, după interpretarea lui, la sămînţa din pământ care apoi creşte din el. Mitul despre Castor şi Polux, care trăiesc alternativ în infern şi pe pămînt, se referă tot la aceasta. Semnificaţia acestui mit nu e numai transformarea naturii, ci e în genere trecerea de la viaţă, de la fiinţarea afirmativă, la moarte, la negaţie şi iarăşi înălţarea din această negaţie — mijlocirea absolută care aparţine esenţial conceptului spiritului. 368 PABT. A n-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. A II-A. I. RELIGIA SUBLIMITĂŢII 369 TRECERE LA EXPUNEREA URMĂTOARE

Punctul la care ajungem acum este determinarea lui Dumnezeu ca spirit liber. Mai întîi, Dumnezeu a fost determinat ca putere substanţială, pusă pentru sine; apoi am văzut această putere ca creatoare; aici Dumnezeu a fost Domnul creaturilor sale, astfel puterea este cauza care se divizează în chip absolut; însă ceea ce e pus de ea este numai dominat; înaintarea mai departe constă în faptul că acest altceva este ceva liber, în 80 felul acesta Dumnezeu este Dumnezeul unor oameni liberi care şi-n ascultarea lor de Dumnezeu sînt liberi. Dacă o considerăm abstractă, această poziţie conţine în ea următoarele momente : Dumnezeu este spiritul liber pentru sine; el se manifestă pe sine punînd în faţa sa pe al său altceva. Acest ce pus de el este chipul său; subiectul se creează numai pe sine însuşi; acel ceva ca cel ce se determină pe sine este numai el însuşi; dar, ca să fie determinat ca spirit, el trebuie să-l nege pe acest altceva şi să revină la sine însuşi, şi numai întrucît în altceva se ştie pe sine însuşi, este el liber. Dumnezeu se ştie pe sine în altceva, astfel acest altceva este [există] de asemenea pentru sine şi se ştie pe sine liber pentru sine. Aici avem încă aceeaşi liberare a unui altceva, însă acest altceva este liber. Dumnezeu rămîne mai întîi acelaşi, puterea creatoare. Diferenţa sau determinaţia ulterioară care s-a adăugat aici pare a consta deci numai în faptul că creaturile nu mai sînt numai unele ce servesc, ci îşi au în serviciul însuşi propria lor libertate şi astfel sînt libere. Acest moment al libertăţii subiecţilor pentru care este Dumnezeu l-am văzut abstract în aceea că Dumnezeu se pierde pe sine însuşi, că moare el însuşi şi este numai prin mijlocirea autone-gaţiei sale. Această mijlocire este momentul care aparţine aici:

Dumnezeu moare, dar el reînvie din această moarte. Aceasta este autonegaţia sa, pe care noi o concepem, pe de o parte, ca pe altceva al său, lumea, şi el piere, ceea ce are sensul că în această moarte el vine la sine însuşi, adică acest altceva este pus acum ca liber pentru sine. Aşadar, mijlocirea şi învierea aparţin celeilalte,laturi, laturii a ceea ce e creat. Astfel conceptul lui Dumnezeu pare că nu se schimbă, ci numai latura lui altceva. Apare aici libertatea. Dumnezeu moare în al său mod-de-a-fi-altceva, în finit, însă divinul reapare apoi din finit. în felul acesta este ştiut [cunoscut] lumescul ca unul ce are în el divinul. Modul-de-a-fi-altceva, care are mai întîi numai determinaţia negaţiei, este din nou f; negat, este negare a negaţiei în el însuşi. Aceasta este mijlocirea care aparţine libertăţii; libertatea nu este simplă negaţie, fugă şi abandonare; aceasta nu este libertatea adevărată, afirmativă. Naturalul se neagă pe sine şi astfel apare determinaţia libertăţii. Lumea, sau conştiinţa finită este menţionatul altcea, modul-de-a-fialtceva ; servitutea, accidentalitatea acestuia este negată, această mijlocire tocmai am văzut-o. Înălţarea spiritului este înălţare deasupra naturalităţii, dar e înălţare în care, dacă ea vrea să fie libertate, spiritul subiectiv este şi el pentru sine liber. Aceasta apare mai întîi numai la subiect, dar aparţine de asemenea şi naturii spiritului; Dumnezeu este spirit, el este esenţial aşa ceva numai întrucît e ştiut [cunoscut] ca diviziune a sa în el însuşi, ca creaţie eternă, încît tocmai această creare a lui altceva este reîntoarcere la sine, reîntoarcere în autocunoaşterea sa; astfel este Dumnezeu un Dumnezeu al unor oameni liberi. Omenescul în genere este acest altceva; întrucît în acest altceva Dumnezeu este la sine şi întrucît acest omenesc este o determinare a lui Dumnezeu însuşi, omul ştie că omenescul este în Dumnezeu un moment al însuşi divinului şi e astfel liber în relaţia sa cu Dumnezeu; căci acela la care el se raportează ca la esenţa sa are determinaţia omenescului în el însuşi, şi-n el omul se raportează, pe de o parte, ca la negaţia naturalităţii sale, iar pe de altă parte, la un Dumnezeu în care omenescul însuşi este afirmativ o determinaţie esenţială. Aşadar, în această raportare la Dumnezeu, omul este liber. Astfel Dumnezeu este în el însuşi mijlocirea care e spiritul ; omul se ştie pe sine în Dumnezeu, Dumnezeu şi omul mărturisesc unul despre altul: acesta este spirit din spiritul meu; amîndoi sînt spirit; omul este spirit ca Dumnezeu, dar el are şi latura finităţii în el, separarea. în religie, omul îşi suprimă finitatea, căci el este ştiinţa sa despre sine în Dumnezeu. Aceasta S2 este religia omenescului, libertatea. Acesta este mai întîi universalul acestei trepte, însă prima formă a acestei religii este ea însăşi împovărată cu modul-nemijlocit şi naturalitatea, cum vom vedea, şi astfel avem omenescul în Dumnezeu încă la însuşi modul natural. Interiorul, ideea, este, fără îndoială, în sine veridicul, dar nu este încă degajată din prima ei formă nemijlocită a naturalităţii. Acest omenesc în Dumnezeu constituie nu370 PART. A H-A. RELIGIA DETERMINATA

mai finitatea sa şi astfel acest omenesc aparţine, potrivit acestei baze a lui, încă religiilor finite. Dar ea este o religie a spiritualităţii, fiindcă mijlocirea se desfăşoară aici în momentele ei şi formează baza ei. RELIGIA FRUMUSEŢII Ea este, cum am indicat deja, în existenţă religia greacă, material infinit, inepuizabil pe latura lui interioară şi exterioară, material la care omul zăboveşte bucuros, date fiind afabilitatea, graţia, suavitatea lui; aici nu putem, totuşi, intra în amănunte, ci trebuie să ne limităm la determinaţiile conceptului. Aşadar, trebuie să fie indicat: A) conceptul acestei sfere, apoi trebuie să fie considerat B) felul şi chipul zeului şi C) cultul, ca raport al. subiectului finit cu acest subiect esenţial, absolut al său. A. în ceea ce priveşte conceptul în general, conceptul nostru fundamental este acela al subiectivităţii, putere autodeter-minantă. Am văzut această subiectivitate, această putere înţeleaptă, pe de o parte ca Unul absolut nedeterminat în sine, care tocmai de aceea în realitatea sa se converteşte în cel mai limitat scop. Proxima treaptă este aceea pe care această

subiec-68 tivitate, această putere înţeleaptă sau înţelepciune puternică se particularizează în general. Această treaptă este tocmai astfel, pe de o parte, degradarea universalităţii, degradarea unităţii abstracte, a puterii infinite la nivelul limitării, într-o sferă de particularitate, iar pe de altă parte, este legată în acelaşi timp de aceasta o înălţare a singularităţii mărginite a scopului real faţă de universalitate. în particularul care se arată aici sînt ambele determinaţii. Aşadar, aceasta este determinaţia generală. Apoi trebuie să considerăm faptul că, pe de o parte, conceptul determinat, conţinutul puterii care se determină pe sine însăşi, conţinut particular (căci el este în elementul subiectivităţii), se subiectivează pe sine în sine, are scopuri particulare, şi ele se subiectivează mai întîi pentru sine, dau un cerc al unei mulţimi de subiecte divine proprii. Subiectivitatea ca scop este autodeterminarea şi deci ea are în ea particuSECŢ. A II-A. II. RELIGIA FRUMUSEŢII 371

larizarea, şi anume particularizarea ca atare, ca o lume a unor diferenţe particulare care sînt [există] ca figuri divine. Subiectivitatea în religia sublimului are deja un scop determinat, familia, poporul. însă acest scop este simţit numai întrucît serviciul Domnului nu este neglijat. Prin această exigenţă, care este suprimarea spiritului subiectiv în folosul scopului determinat, acesta devine un scop general. Prin mmare, cînd, pe de o parte, prin separarea subiectivităţii unice intr-o mulţime de scopuri, subiectivitatea este coborîtă la nivelul particularităţii, pe de altă parte, particularitatea este opusă universalităţii, şi aceste diferenţe devin prin aceasta, aici, diferenţe divine, generale. Această particularitate a scopurilor este astfel îmbinarea generalităţii abstracte cu singularitatea scopului, mijlocia ei frumoasă. Această particularitate constituie conţinutul subiectivităţii generale ; întrueît este pus în acest element, conţinutul se subiectivizează pe sine însuşi, devenind subiect. Cu aceasta apare moralitatea reală, căci divinul, pătrunzînd în raportul determinat al spiritului real şi determinîndu-se pe sine potrivit unităţii substanţiale, este moralitatea. Aşadar, pe de o parte, particularizarea priveşte conţinutul, divinul pune în sine conţinut particular care devine un conţinut moral. Al doilea mod-determinat este acela al formei opoziţiei conştiinţei de sine esenţiale faţă de conştiinţa de sine finită, a spiritului esenţial faţă de cel finit. Aici, în acest mod-determinat al formei, apare forma înfăţişării naturale a subiectivităţii ; aceasta este elaborată ca figură naturală, îneît ea ste încorporată de către conştiinţa de sine finită în divinitate, dar în acelaşi timp ea stă faţă în faţă cu conştiinţa de sine. Astfel apare libertatea reală a subiectivităţii, căci conţinutul determinat este comun cu Dumnezeul său, Dumnezeul său încetează de a fi ceva transcendent, are conţinut determinat, este înălţat pe latura sa esenţială în esenţialitai e şi, prin suprimarea singularităţii nemijlocite, a devenit un conţinut esenţial. Prin urmare, în ce priveşte cuprinsul ca atare, conţinutul, baza substanţială, cum am arătat în această legătură, este raţionalitatea în genere, libertatea spiritului, libertatea esenţială. Această libertate nu este liber arbitru, ea trebuie să fie bine deosebită de acesta, ea e libertatea esenţială în determinaţia sa, libertatea care se determină pe sine însăşi. întrueît libertatea ca autodeterminantă este baza acestui raport, acesta este raţionalitatea concretă care conţine esenţial principii morale. 372 PART. A H-A. RELIGIA DETERMINATA

Faptul că libertatea constă în a nu voi nimic decît pe tine însuţi, a nu voi nimic decît libertatea, faptul că aceasta este moralitatea din care derivă determinaţiile morale, nu poate fi tratat aici mai de aproape. întrucît moralitatea constituie baza esenţială, ea este totuşi încă prima moralitate, moralitatea la modui-nemijlocit al ei. Cn totul generală, această raţionalitate este în forma sa substanţială. naţionalitatea nu este încă un unic subiect, din această unitate fermă în care ea este moralitate, raţionalitatea nu s-a ridicat încă la unitatea subiectului sau nu s-a adîncit pe sine în

sine. De aceea apar determinaţiile spirituale, esenţial morale, ca exterioare unele faţă de altele, iar conţinutul încărcat cu substanţă, ca exterioritate reciprocă. Trebuie să fie distinsă moralitatea în general de moralitatea şi moralitatea obiectivă greacă, subiectivitatea moralităţii care ştie să-şi dea în sine sieşi socoteală, care are intenţii, planuri, scopuri morale. Moralitatea este aici încă fiinţa substanţială, adevărata fiinţă a moralului, dar nu e încă ştiinţa [cunoaşterea] acestuia. Această moralitate este în conţinutul obiectiv astfel îneît, deoarece nu există încă o singură subiectivitate, nu există încă această reflectare în sine, conţinutul moral se dispersează din cauza acestei determinaţii, conţinut moral a cărui bază este TOX9-T], adică puterile esenţial spirituale, puterile universale ale vieţii morale, cu deosebire viaţa practică, viaţa de stat şi, în afară de acestea, dreptatea, vitejia, familia, jurămîntul, agricultura, ştiinţa etc. Vitejia constă îndeosebi în stîrpirea fiarelor sălbatice. Aceste animale care în alte sfere sînt respectate ca absolut valabile, ca la inzi, la egipteni, sînt aici ucise de vitejia subiectivităţii spirituale, omorîte spre a fi folosite. Cu faptul că moralul în aceste determinaţii particulare ale lui se fărîmiţează are legătură împrejurarea că în faţa acestor puteri spirituale apare şi naturalul. Determinaţia modului-nemijlocit, care are ca urmare această dispersare, conţine determinaţia potrivit căreia apar în faţă puterile naturale, pămîntul, fluvii, diviziunea timpului. Dar, întrucît determinaţia fundamentală este subiectivitatea spirituală, puterea naturii nu poate trece pentru sine ca putere esenţială. Totuşi ea este nna dintre particularităţi şi, ca cea mai nemijlocită, ea este prima prin a cărei suprimare iau abia ' SECŢ. A II-A. 11. RELIGIA FRUMUSEŢII 373

naştere celelalte puteri spirituale. Am văzut puterea Unului şi cum sublimitatea lui fiinţîndpentru-sine a rezultat abia din creaţie. Această bază una, ca ,,şinele" absolutului, lipseşte aici. Deci ieşirea este aceea din cercul naturalităţii nemijlocite, naturalitate care aici nu poate apărea ca una ce este creată de Unul. Unitatea în care sălăşluiesc aceste particularităţi ale puterilor naturii nu este spirituală, ci este ea însăşi unitate naturală, e Jiaostil. înainte de toate, cîntă Hesiod, era Haosul (TJieog., V, 116). Aşadar, însuşi Haosul este ceva pus. însă nu se spune ce este eeea-ce-fiinţează. Se spune numai: era, căci baza nu este „şinele", ci ceea-ce-e-lipsit-de-sine, necesitatea, despre care se poate spune numai: ea este. Haosul este unitatea care pune în mişcare a nemijlocitului; dar el însuşi încă nu este subiect, particularitate; de aceea nu se spune despre el că creează, ci numai cum devine el însuşi, cum devine şi din el iarăşi această necesitate : pămîntul întins departe, ororile Tartarului, noaptea din Ereb, precum şi Eros, împodobit înaintea tuturor cu frumuseţe. Vedem luînd naştere totalitatea particularităţii: pămîntul, pozitivul, baza generală, Tartarul, Erebul, noaptea, negativul şi Eros, ceea ce leagă, ceea ce e activ; particularităţile sînt deja ele însele unele ce dau naştere: pămîntul creează din sine cerul, el naşte munţii fără iubirea care fecundează, naşte Pontul deşert şi, unit cu cerul, dă naştere lui Okeanos şi stăpînilor lui; apoi pămîntul îi naşte pe ciclopi, puterile naturii ca atare, în timp ce copiii anteriori, lucrurile naturale înseşi, sînt ca subiecte. Aşadar, pămîntul şi cerul sînt puterile abstracte care, fecundîndu-se, fac să se nască sfera particularului natural. Cel mai tînăr copil este impenetrabilul Cronos. Noaptea, s? momentul al doilea, dă naştere la tot ce are în sine pe latura naturală momentul negaţiei. în al treilea rînd, aceste particularităţi se leagă reciproc şi dau naştere la pozitiv şi la negativ. Toate acestea sînt mai tîrziu învinse de zeii subiectivităţii spirituale ; rămîne din latura naturală numai Hecate singură, ca destin. Puterea, mai întîi, ceea ce domneşte peste acest cerc al puterilor naturii, este abstracţia în general din care ele s-au născut, Uranos, şi, întrucît el este putere numai ca punere a abstracţiei sale ca ceva valabil, el îşi respinge înapoi toţi copiii. Dar rezultatul cerului este

impenetrabilul timp, cel mai tînăr

*£111311 P2 g PÎ-J2.

02 OG j H

II Ii fi 8» O P ... CD CD

_ cDg-

fp si Pf fh ea »oa 5 P (D * g » « w P 02

T" e+-

P® CD O

«f g

îi -et-l

Sg-

g5 ?iSL3 3 r+- CD

OO

3pi*gsp§ O.b, P Ş3 P » 00

I, "£ S" h3 O I—I p I—I ,___ oo CD CD

g, 9=P:P.-a i-s j ac h-b £1 P O J

•p t2

ŞSfŞggş i 'pTii

gjJŞ CD g'

lili.piil .,,, .__ . C' rf • + Ma fţ

P K" P CD

Ly

' P 02 " ii S

I.h.NSş•lflBiii-f ggpgi* g S i? O- ej- p

S.£af s CD"

P

£1

IH3

se-I"!

flf Hi

2. o .» t- ao si. _ 05 C.'s.. CD

.gp

m «p p ?. M.

p !—CD

B.

Hj £J' fi3 CD S-8 02 gW ® 5. Pe

K?1 g c?* P' CD CD P

s= era f NMP

pe f .P C6

tf-ct-

gg£gf£ff?* v. et- 1—1 N 9 H 3 p o i*1

*-.S ■* =• 8" S. S 3,5- § s. P p ţ-l P S P 11

376 PART. A n-A. RELIGIA DETERMINATA

tul că s-a ridicat principiul spiritual, că şi-a supus naturalul, iată ce înseamnă acest război al zeilor ! 90 Aşadar, zeii naturali nu au conţinut, dar ei sînt subjugaţi, doborîţi de pe tron; asupra religiei naturii învinge principiul spiritual, zeii naturali sînt alungaţi la marginea lumii, dincolo de lumea conştiinţei-de-sine, însă ei şi-au păstrat şi drepturile. Ca puteri ale naturii, ei sînt totodată de natură ideală, puşi ca supuşi spiritualului, încît ei constituie în spiritual sau în înşişi zeii spirituali o determinaţie, în înşişi aceştia fiind încă conţinut acest moment natural, dar numai ca o reminiscenţă a elementului natural, numai ca o latură în ei. însă vechilor zei le aparţin nu numai puteri ale naturii, ci şi Dike, Eumenidele, Eriniile ; şi Jurămîntul, Sticcul sînt socotiţi printre vechii zei. Ei se deosebesc de noii zei prin faptul că aceştia sînt latura spiritualului ca latură a unei puteri ce fiinţează numai în sine : Eriniile sînt cele ce judecă numai lăuntric, Jurămîntul este această certitudine în conştiinţa mea ; adevărul lui rezidă în mine, chiar dacă-l depun în chip exterior; putem asemăna Jurămîntul cu conştiinţa morală. în schimb, Zeus este zeul politic, zeul legilor, al stăpînirii, însă al legilor cunoscute, nu al legilor conştiinţei morale. Conştiinţa morală nu are drept în stat — cînd omul se referă la conştiinţa sa morală, unul poate avea cutare conştiinţă, iar altul alta — , ci drept are ceea ce e conform legii. Conştiinţa sa morală ca să fie justă trebuie ca ceea ce crede el că este drept, obiectiv, să corespundă dreptului obiectiv, nu trebuie să sălăş-luiască numai în interior. Cînd conştiinţa morală este justă, ea este o conştiinţă morală recunoscută de stat, dacă statul este o organizaţie morală. Nemesis înseamnă coborîrea a ceea ce e formal, înalt, ascendent, e pura nivelare, invidia care vrea să coboare excelentul încît acesta să stea pe aceeaşi treaptă cu altul. în Dike este conţinut numai dreptul abstract, propriu-zis. Orest este urmărit i de Eumenide şi este absolvit de Atena, de dreptul moral, de stat: dreptul moral este altul decît dreptul numai propriu-zis, noii zei sînt zeii dreptului moral. Un exemplu al acestei uniri a naturalului cu spiritualul este „sub Iove frigido". Aici Jupiter este firmamentul, atmosfera, tunetul, schimbarea atmosferei, dar, în afară de acest principiu al naturii, el este tatăl zeilor şi al oamenilor, este zeul SECŢ. A II-A. II. RELIGIA FRUMUSEŢII 377

politic, dreptul şi moralitatea statului, această putere supremă pe pămînt. Altfel, el este o putere morală multilaterală, este, în ce priveşte vechile obiceiuri, zeul ospitalităţii; cînd raportul dintre diferitele state

nu era încă determinat, ospitalitatea se referea esenţial la relaţiile morale dintre cetăţenii care aparţineau unor state diferite. Poseidon este marea, ca Okeanos, Pontos; el stăpîneşte această sălbăticie a elementului, este însă primit şi între zeii cei noi. Febus este zeul ştiutor; deja conform analogiei, deter-minaţiei substanţiale, logice, el corespunde luminii şi Febus este ecoul puterii solare. Febus nu este numai cel ce ştie, numai revelare a sentinţelor oracolelor; deja în sine şi pentru sine lumina şi ştiinţa îşi corespund, este determinarea logică în spiritual şi natural a acestei manifestări. Apolo din Licia are legătură nemijlocită cu lumina. Aceasta provine din ceea ce-i este propriu Asiei Mici: spre dimineaţă, naturalul, lumina se manifestă mai mult. Febus trimite ciuma în tabăra grecilor, acest fapt are îndată legătură cu soarele : acest efect al verii fierbinţi, al căldurii solare. Imaginile lui Febus au şi ele atribute, simboluri care au legătură cu soarele. Aceleaşi divinităţi care erau mai înainte titanice şi naturale apar ulterior cu o determinaţie fundamentală spirituală care9 este cea dominantă, ba chiar s-au ivit controverse cu privire la faptul dacă în Apolo mai este ceva natural. în Homer, Helios este, fără îndoială, Soarele, dar în acelaşi timp el este nemijlocit claritatea, momentul spiritual care luminează totul cu razele sale. însă şi mai tîrziu i-a rămas încă lui Apolo mereu ceva din elementul-natură al său, era înfăţişat avînd raze pe cap. Acestea constituie ceea ce e general, chiar dacă la zeii singulari acesta n-ar fi deosebit de vizibil. Totuşi, nu este de căutat aici o consecvenţă perfectă. Un element apare o dată în chip mai puternic, altă dată mai slab. în Eumenidele lui EscMl, primele scene se petrec în faţa templului lui Apolo. Aici lumea este îndemnată să-şi manifesteze pietatea : mai întîi să fie venerată dătătoarea de oracole Gaia, principiul naturii, apoi Themis, deja o putere spirituală, însă, ca şi Dike, ea aparţine vechilor zei, apoi vine rîndul Nopţii, apoi Febus — oracolul a trecut la zeii cei noi. Pindar vorbeşte şi el despre o astfel de succesiune a zeilor, el face din Noapte prima; urmează apoi Themis şi apoi Febus. Aceasta este deci trecerea de la figurile naturii la 378 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

noii zei. în sfera artei poeziei, a creaţiei acestei învăţături, acestea nu trebuie să fie luate în sens istoric. Astfel şi zgomotul, foşnetul frunzelor, al ţimbalelor suspendate este primul fel de comunicare a unui oracol, simple sunete ale naturii; abia mai tîrziu apare o preoteasă care comunică oracole în silabe, dar care, potrivit modului oracolului, nu pronunţă sunete clare. De asemenea, muzele sînt mai întîi nimfe, izvoare, valurile, zgomotul, murmurul pîraielor — pretutindeni început de la modul natural, de la puteri ale naturii, care sînt transformate în zei cu conţinut spiritual. Prometeu, care este considerat şi ca titan, este o figură importantă, interesantă. Prometeu este o putere a naturii; dar 93 el este şi binefăcător al oamenilor, întrucît el i-a învăţat primele arte. El le-a adus focul din cer; aprinderea focului aparţine deja unei oarecare culturi; ea înseamnă că omul a ieşit deja din prima stare de primitivitate. Primele începuturi alq culturii au fost astfel în mituri ca recunoscătoare amintire. Prometeu i-a învăţat pe oameni şi să aducă jertfe : animalele n-ar fi aparţinut oamenilor, ci unei puteri spirituale, adică ei n-au mîncat carne. Prometeu i-a luat lui Zeus toată jertfa, a făcut două figuri, oase şi picioare îmbrăcate în carne şi o figură cu carne, iar Zeus a înşfăcat-o pe prima. A jertfi înseamnă a face un ospăţ, şi viscerele şi oasele le primeau zeii. Acest Prometeu i-a învăţat pe oameni să se servească şi să facă din animale alimente pentru ei; odinioară nu era voie să fie atinse animalele de către oameni, ele erau ceva ce trebuia să fie respectat de aceştia; încă în Homer sînt menţionate vite solare ale lui Helios şi nu era îngăduit ca ele să fie atinse de oameni. La inzi, la egipteni, era interzisă sub pedeapsă uciderea animalelor. Prometeu i-a învăţat pe oameni să mănînce chiar carnea iar lui Iupiter să-i lase numai pielea şi oasele. însă Prometeu este un Titan, el este încătuşat în Caueaz şi un uliu îi sfîşie neîncetat ficatul care creşte mereu la loc— durere care mi încetează niciodată. Ceea ce i-a învăţat Prometeu pe oameni sînt numai dexterităţi care privesc satisfacerea unor nevoi naturale. în simpla satisfacere a acestor nevoi nu este niciodată saturare, ci trebuinţa creşte mereu, iar grija este

mereu nouă — iată ce se indică prin mitul de mai sus. La Platon se spune într-un loc că Prometeu n-a putut aduce oameni-84 lor ştiinţa politică, căci ea a fost păzită în cetatea lui Zeus; aici este de,ci exprimat faptul că ea a aparţinut în propriu lui Zeus. SECŢ. A II-A. II. RELIGIA FRUMUSEŢII 379

Se menţionează, fără îndoială, cu recunoştinţă, că Prometeu a uşurat viaţa oamenilor, dar, în pofida faptului că acestea sînt puteri ale inteligenţei umane, el aparţine totuşi titanilor, căci aceste arte nu sînt încă legi, nu sînt putere morală. La Eschil, Prometeu spune că sfidarea, mîngîierea şi satisfacţia sa o are în faptul că lui Zeus i se va naşte un fiu care-l va doborî de pe tron — Hercule. De asemenea, la Aristofan, la modul comic. Aici spune Bachus că, dacă moare Zeus, urcă el pe tron. Hercule este singurul zeu care e reprezentat ca om, om ce a fost strămutat printre zei. Prin aceasta se spune că el va obţine domnia lui Zeus, ceea ce poate fi considerat ca o profeţie care s-a realizat. Dacă zeii sînt particularizarea spirituală a substanţei care se fărîmiţează pe sine în ei, am văzut totuşi, pe de altă parte, omul prin serviciul omului înălţîndu-se spre Dumnezeu şi făcîndu-se adecvat scopului divin. Astfel obţinem unitatea ambelor : scopul divin umanizat, scopul uman ridicat la rang de scop divin. Această poziţie dă eroii, semizeii. Deosebit de excelentă este în această privinţă figura lui Hercule, Bl este individualitate umană, s-a lăsat supus la munci grele ; prin virtutea lui el a dobîndit cerul. Aşadar, eroii nu sînt nemijlocit zei; ei sînt nevoiţi să ajungă în cercul divin numai prin muncă. Căci zeii individualităţii spirituale, deşi acum liniştiţi, sînt totuşi [ceea ce sînt] numai prin lupta lor cu Titanii; acest „în-sine" al lor este pus în eroi. Astfel, individualitatea spirituală a eroilor este superioară aceleia proprie înşişi zeilor; ei sînt ceea ce zeii sînt în sine, reali, acţiuni ale lui ,,în-sine", şi , cu toate că ei trebuie să lupte muncind, aceasta este o epuizare prin muncă 95 a naturalităţii pe care zeii o mai au în sine. Zeii provin din puterea naturii, iar eroii de la zei. Astfel, întrucît zeii spirituali sînt rezultatul obţinut prin învingerea puterii naturii, dar sînt numai prin aceasta, ei îşi au devenirea în ei înşişi şi se înfăţişează ca unitate concretă. Puterile naturii sînt conţinute în ei ca bază a lor, dar ei au transfigurat acest ,,în-sine" al lor. Aşadar, în zei este acest ecou al elementelor naturii; însă lucrul principal este modul-determinat spiritual al lui. Avem să considerăm acum, în continuare, mai de aproape, încă: 380 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

B. FELUL Şl CHIPUL ZEULUI

1. Sînt o mulţime de zei; conţinutul valoros în sine şi pentru sine este cel veridic, spiritual, moral. Dar acest conţinut este încă fărîmiţat, sînt încă multe particularităţi, iar ele împreună constituie o unitate. Zeus le stăpîneşte la modul tatălui de familie, patriarhal, unde conducătorul face pînă la urmă ceea cevoiesc şi ceilalţi, care îşi spun cuvîntul lor la tot ce se întîmplă. însă această domnie nu este serioasă. Unitatea mai înaltă, absolută, în forma unei puteri absolute, stă deasupra lor ca putere pură a lor; această putere este soarta, necesitatea simplă. Această unitate este fără conţinut, e goala necesitate şi putere, puterea neînţeleasă, lipsită de concept, şi nu putere înţeleaptă — înţelepciunea aparţine cercului zeilor, ea conţine determinaţii concrete care aparţin particularului, zeilor sin1 gulari — , necesitate oarbă care stă deasupra a toate, şi deasupra zeilor, neînţeleasă şi deci necesitate inconsolabilă. Abstractul nu poate fi înţeles : a înţelege înseamnă a şti [cunoaşte] ceva în adevărul său ; ceea ce e rău, abstract este neinteligibil, raţionalul este inteligibil, fiindcă el este în sine con-96 cret. în ce priveşte raportul conştiinţei de sine finite, totul sucombă, zeu şi om, în faţa acestei necesităţi, ea este o putere de fier, ascultare oarbă fără libertate. Există însă o formă de libertate cel puţin pe latura felului de a vedea, de a simţi. Grecul, care are sentimentul necesităţii, se împacă cu : aşa este, nu e nimic de făcut împotriva acestui

lucru, trebuie să-l accept, important este să-l accept. Astfel există libertate şi în faptul acceptat, căci îl consider ca pe al meu. Acest fel de a vedea şi simţi înseamnă că emul are înaintea sa această necesitate simplă. în timp ce stă pe poziţia: „asta este", el a pus la o parte orice e particular, a renunţat la toate scopurile şi interesele particulare, făcînd abstracţie de ele. Indispoziţia, nemulţumirea oamenilor vine tocmai din faptul că ei ţin ferm la un scop determinat, nu-l părăsesc, iar cînd această ataşare a lor nu este adecvată scopului sau îi este chiar potrivnică, ei sînt nemulţumiţi. Aici nu există acord între ceea ce este şi ceea ce vrem să fie, deoarece cele două poziţii îl au în ele pe „trebuie-să-fie" : „aceasta trebuie să fie". SECŢ. A II-A. II. RELIGIA FRUMUSEŢII SS1

Astfel există dezunire, sfîşiere, în sine, însă pe această poziţie nu este menţinut ferm nici un scop, nici un interes faţă de relaţiile care sînt aşa cum tocmai se fac. Nefericirea, nemulţumirea, nu este altceva decît contradicţie faţă de ceea ce vreau eu să fie. Cînd interesul particular a fost abandonat, m-am retras în acea linişte pură, în acea fiinţare pură, în acel „este". Aici, pe de o parte, nu există consolare pentru om. El are nevoie de consolare cînd pretinde compensare pentru pierdere, aici el a renunţat la rădăcina interioară a ceea ce a pierdut. Aceasta este latura libertăţii, dar a celei abstracte şi nu concrete, a libertăţii care stă numai deasupra concretului, a particularului, dar nu este pusă în adevărata armonie cu ceea ce e determinat — pură gîndire, fiinţă, fiinţare-în-sine, abando- m nare a particularului. Necesitatea este una dintre extreme. în această universalitate este cealaltă extremă, singularitatea exterioară; aceasta apare de asemenea pentru sine ca acel „abstractum" al gîndirii, al reîntoarcerii în sine. Ele ies din acelaşi temei, din acelaşi mod-determinat universal, îneît raţionalitatea, conţinutul raţional este încă în forma modu-lui-nemijlocit, această determinaţie logică de care depind determinările ulterioare. Nu este încă pusă o subiectivitate infinită, aici este suprimată singularitatea exterioară. Ceva este singularitatea exterioară şi altceva este subiectivitatea ca în sine infinită; aici, singularitatea este exterioară fiindcă tocmai nu e subiectivitate infinită, şi de această latură ţine conţinutul variat, accidental, care planează în jurul zeilor. în acest cerc de zei apare accidentalitate a conţinutului; de exemplu, cei doisprezece zei principali ai Olimpului nu sînt ordonaţi prin concept, ei nu constituie un sistem. în afară de aceasta, ei sînt spiritualitate concretă, dar încă nu sînt subiectivitate absolută, deci sînt figuri individuale. Ca spiritualitate concretă, ei nu au conţinut abstract; nu este în ei o singură însuşire, ci mai multe, concrete. Dacă ar avea numai o singură însuşire, ei ar fi alegorii, ar fi ceva numai reprezentat în formă concretă, îneît interiorul, semnificaţia ar fi numai o unică însuşire. Avem spiritualitate subiectivă, dar nu avem încă subiectivitate infinită. 382 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Elementul naturii intră încă în această determinare a concretului, constituie una din laturile opoziţiei, se adaugă aici anul, împărţirea pe luni şi zeii au fost făcuţi zei de calendar. Astfel de determinaţii îi revin timpului întrucît acesta se află în schimbările fizice. Eeceptaţi în forma unor indivizi 98 conştienţi de sine, ei nu mai au această determinare, ci apar ca accidentali şi trebuie să fie înnobilaţi, nu trebuie să existe respect faţă de ei, se face din ei cutare sau cutare lucru. Aici avem deci dreptul spiritual de a căuta în aceşti zei aşa-numite filozofeme. Zeus a făcut chef cu zeii douăsprezece zile la etiopieni, a suspendat-o pe luno între cer şi pămînt etc. Astfel de reprezentări îşi au legăturile şi izvoarele într-o oarecare reprezentare abstractă, care semnifică ceva regulat, ceva esenţial, dar prozaic. Avem dreptul să cercetăm în această privinţă. Există

astfel de urme, dar, coborîte la rang de acciden-talităţi, nu există poruncă să fie respectate astfel de reprezen*-ţări. Conştiinţa de sine nu-şi face sieşi nimic din astfel de determinaţii ale naturii. în bogăţia lor, figurile zeilor sînt plastice, sînt apoi înfăţişate în poezie, recspbabe în cîmpul pur al reprezentării, în felul acesta apar cu privire la ele povestiri variate. Ele îşi au izvorul în raporturi particulare ale naturii, care nu sînt însă pure, ci transformate în forma ce sînt adecvate modului uman subiectiv. Crearea naturii, naşterea îşi are aici forma sa. Un alt izvor este spiritualul însuşi, individualitatea spirituală, omului i se manifestă zaul în acaste proprii destine ale sale, într-un evenimant care este considerat ca faptă, bunăvoinţă sau duşmănie a zeului, C33a C3 oferă astfel un conţinut infinit de variat. întocmai cum Damnszeul iudaic i-a dat poporului acea ţară şi l-a condus din Egipt, tot astfel un zeu grec a făcut cutare sau cutare lucru, ceea ce i se întîmplă unui popor şi ceea ce acesta consideră ca fiind divin. Intră astfel în considerare locul unde a început să apară conştiinţa despre un zeu şi seninătatea grecilor; acsst moment al producţiei a putut născoci o mulţime de istorisiri încîntătoare. Preoţii explică evenimenS9 tul, fericirea ori nefericirea ca faptă a zeului. Aceasta oferă material pentru o determinare mai precisă, exterioară a acţiunilor zeului. Acesta este materialul particular al mulţimii infinite de accidental, de nedeterminat care în sine nu contrazice lucrurile, este creaţie poetică. Aşadar, aceasta este în general SECŢ. A II-A. II. RELIGIA FRUMUSEŢII 383

cealaltă extremă. Universalul, întrucît apare în particularitate, o lasă pe aceasta să subziste ca juxtapunere, ca exterioritate reciprocă, şi aşa apare accidentalitatea. Aceasta este determinarea esenţială privitoare la conţinutul zeului obiectiv. 2. Un moment de felul acesta este şi unul ce-şi are sediul originar în mistere, despre ceea ce va trebui să vorbim însă mai tîrziu. Misterele se raportă la religia deschisă a grecilor ca elementele naturii la conţinutul spiritual; avem religie veche sau mai nouă, cult străin; după cum vechii zei sînt mai cu seamă numai elemente ale naturii, tot astfel conţinutul misterelor este un conţinut primitiv pe care încă nu l-a pătruns spiritul. Acesta este raportul necesar în sine şi pentru sine şi acestea sînt şi datele istorice. Dar, după cum se credea că profunzimi particulare ale religiei s-ar găsi în India acasă la ele, tot aşa se credea că e cazul şi aici. Misterele conţin bănuieli, în acestea se încearcă să fie sesizate în chip general puterile naturii. Din acest vechi conţinut se răsfrîng şi unele elemente în această reprezentare a zeilor spirituali înălţaţi deasupra lui. în religia indică, naşterea şi pieirea sînt concepute ca şi conţinut şi acesta a fost ştiut [cunoscut] îndeosebi ca o putere universală. întrucît astfel de conţinut a fost transpus în cercul spiritual, se mai găsesc aici ecouri ale lui, astfel cînd i se atribuie lui Zeus o mulţime infinită de amoiuri, atribuire la care au dat prilej mituri ce se refereau la relaţii naturale, la puteri ale naturii. 3. Un moment principal este latura apariţiei. Pe această treaptă este în general dominant frumosul. Zeul apare, aceste puteri, aceste determinaţii absolute, morale, spirituale sînt ştiute [cunoscute], sînt [există], pentru conştiinţa de sine empirică; astfel ele sînt pentru altul, şi trebuie să fie considerat încă felul mai precis în care sînt aceste determinaţii pentru altul lor, pentru conştiinţa de sine subiectivă. 1. Acest conţinut se manifestă în interior, se revelează în spirit, însă acest conţinut moral, veridic se poate manifesta numai într-un spirit care în sine s-a ridicat el însuşi la această libertate spirituală. Aceste determinaţii universale ajung la conştiinţă, se manifestă, se revelează lăuntric. 2. întrucît această treaptă este numai treapta primei libertăţi, a primei raţionalităţi, ceea ce în spirit este o putere, 384 PART. A II-A. RELIGIA DKTERMINATA

apare la modul exterior. Aceasta este latura naturală cu care este încă împovărată această poziţie. Această latură cu totul exterioară este foşnetul copacilor, liniştea pădurii în care este Pan, fenomenele naturii, care sînt considerate ca ceva superior. Această manifestare se referă numai la primul anunţ pentru conştiinţa pentru care sînt [există] aceste determinaţii. Aceste puteri, aceste legi sînt [există] şi nu se ştie de unde vin, sînt veşnice, ori sînt ceva exterior, tunet şi trăsnet. 3. Fie că fiinţa este interioară, fie că ea este exterioară, ceea ce intră în considerare este sesizarea acestui ceva în primul rînd abstract. Aceasta este treaba conştiinţei de sine; organul cu care sesizează conştiinţa de sine acest existent sau acest esenţial substanţial este fantezia, care dă formă acestui abstract iniţial, acestui existent interior sau exterior, transformîndu-l în ceea ce este considerat ca zeu. Aceasta înseamnă luminarea de-a face reprezentabil, de» a aduce pentru conştiinţă reprezentabilitatea a ceva ce este divin. Menirea acestei fantezii am recunoscut-o prin faptul că conţinutul avînd încă în el finitatea de a fi raţionalitate nemijlocită, trebuie să se înfăţişeze pe sine ca ceva particular, conţi-l01 nut care nu este încă în subiectivitate infinită, are în sine finitatea, e împovărat cu latura naturală. Fantezia constă în a da formă abstractului interior sau exteriorului, care mai întîi este ceva ce fiinţează nemijlocit, în a da formă acestor două, în a le pune ca pe ceva concret, dintre care unul este spiritualul, iar celălalt naturalul; încît fiinţa exterioară să nu mai fie de sine stătătoare, ci să fie coborîtă la rolul de a fi numai semn al spiritului care sălăşluieşte înăuntru, de-a face să apară în ea numai acesta. Zeii sînt făcuţi de fantezia omenească sau sînt divinităţi plastice plăsmuite de mîini omeneşti; astfel ei iau naştere în chip finit, produşi de poet, de muze. Ei au această finitate fiindcă sînt finiţi în acelaşi timp şi-n ce priveşte conţinutul lor; această finitate este dispersare, e particularitatea puterilor spirituale. Această finitate a conţinutului este determinaţia şi urmarea faptului că ei iau naştere ca produse ale oamenilor. Aici, divinul nu este sesizat nici în gîndirea pură şi nici în spiritul pur : există adevăr în această raţionalitate potrivit căreia divinul este numai ceva ce manifestă spiritualul. El nici nu este sesizat cu intelectul exterior, cu categoriile abstracte SECŢ. A n-A. 71. RELIGIA FRUMUSEŢII 385

ale intelectului, acestea ţin de proză. Aceşti zei sînt inventaţi de oameni, nu după conţinutul lor raţional în sine şi pentru sine, ci sînt inventaţi aşa cum sînt ei zei. Herodot spune că Şomer şi Hesiod le-au dat grecilor pe zeii lor, adică orice preot, bărbat bătrîn, cu experienţă. Cînd au auzit grecii stînd lîngă cadavrul lui AMle murmurul mării, s-a sculat Nestor spunînd : este TJietis care jeleşte. Astfel Calhas cînd izbucneşte ciuma spune că, înfuriat pe greci, Apolo a făcut aceasta. Această interpretare înseamnă tocmai: a da formă acţiunii unui zeu, şi tot aşa a da formă interiorului. Pallas îl împiedică pe AMle, această cumpănire interioară;102 împiedicarea furiei poetul o exprimă ca Pallas. Aceşti zei sînt puteri spirituale, însă spiritul este fărî-miţat în particularităţile sale, sînt multe puteri spirituale, avem deci aici politeism, aceasta este latura finităţii. Una dintre laturile finităţii este aceea că libertatea are încă reminiscenţa naturalităţii, al doilea moment al finităţii a fost relevat adineaori. Multele puteri sînt pentru om; ele sînt esenţialităţile absolute ale spiritului său, aşadar sînt deosebite de individualitatea sa schimbătoare; dar ele sînt reprezentate ; prin urmare, apare încă o formă a finităţii, care aparţine modului reprezentării. Aici, libertatea încă nu este cea infinită a gîndirii, esenţia--lităţile spirituale încă nu sînt gîndite; dacă omul ar gîndi, n-ar exista decît un singur dumnezeu pentru el; însă divinitatea aparţine aici numai reprezentării, care nu este baza gîndirii pure. Abia religia adevărului absolut are gîndirea ca bază pură a sa. Zeii greci sînt pentru fantezie : nu descoperă aceste esenţialităţi ca forme existente ale naturii,

ci el le dobîndeşte I pentru reprezentare : această creaţie este fantezia în genere. Figurile zeilor ies din fantezia omenească în opoziţie cu ceea ce există, însă ele ies ca forme esenţiale; ele conţin ceva sensibil în ele, dar îl conţin pe acesta înălţat la universalitatea spiritului prin frumuseţe. Eeligia greacă este religia frumuseţii. în zeii eleni există o bază spirituală, însă întrucît sînt reprezentaţi obiectiv, intră în plăsmuirea lor un element ce ţine de natură, ei au naturalul în manifestarea lor, ei sînt făcuţi, elaboraţi "8 poetic (legătură între gîndire şi elaborare poetică) şi nu inventaţi ; dar acest produs este ştiut [cunoscut] ca ceea ce este esenţial, este ceva spiritual care nu e estropiat de natural, ci 386 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

însuşi acesta are numai semnificaţia spiritualului, întrucît este frumos. Manifestarea cade aici pe latura subiectivă, ea este finită; astfel zeul este ceva făcut de oameni. Poeţi, sculptori şi pictori i-au făcut pe greci să cunoască cum erau zeii lor. în Zeus ăl lui Fiăias au intuit grecii pe Dumnezeul lor. Ceea ce este manifestat şi înfăţişat pentru fantezie este forma unui gînd. Prin aceasta este religia greacă religia frumuseţii. De frumuseţe ţine conştiinţa spiritualităţii libere, cu toate că conţinutul este un conţinut limitat şi finit. însă pentru spiritualitatea liberă nu este altă manifestare, anume, eînd aceasta e sensibilă, decît cea umană. Aceasta este forma spiritului care posedă existenţă; întrucît spiritul are existenţă naturală, sensibilă, aceasta este singurul mod în care el o are. Dar nu în sensul că spiritul ar fi ceva de natură sensibilă, materială, ci felul modului-nemijlocit al său, al realităţii sale, fiinţa sa pentru altceva, modul-de-a-fi-intuit al lui, este în formă omenească. Acest lucru li s-a luat grecilor în nume de rău. Un vechi filozof spune : dacă leii ar avea zei, ei şi i-ar fi reprezentat pe aceştia ca lei. Nu este epuizată problema spunînd că aceasta ar fi figura zeilor, dar grecii au avut dreptate conferindule figură umană, fiindcă aceasta este singura figură în care există spiritul. Faptul nu este întîmplător. Legătura este, dimpotrivă, necesară, în figurile animalice spiritul nu-şi manifestă existenţa. Fiziologiei, propriu-zis, i-ar reveni să cunoască organismul uman, figura umană drept singurele adecvate spiritului; dar în această privinţă ea a făcut încă puţin. în metempsihoză se admite, cum a semnalat Aristotel, că sufletul omului şi organizarea corpului său ar fi puse accidental. Organismul uman este numai forma spiritualului. 104 Această formă este cea ideală; înainte de greci n-a fost adevărată idealitate nici la inzi, nici la Orientul Apropiat şi nici la egipteni. Această idealitate greacă na mai putut apărea nici ulterior. Arta religiei creştine este, fără îndoială, frumoasă, dar idealitatea nu este în ea ultimul principiu. în religia greacă nu este încă cunoscut spiritul pur, absolut, în spirit şi în adevăr. De aceea nu e cazul ca manifestarea, latura existenţei, să meargă pînă la realitatea nemijlocită, pînă la prezenţa lui „acesta", adică a acestui om. Forma cea mai veridică, cea mai proprie SECŢ. A n-A. II. RELIGIA FRUMUSEŢII 387

este în chip necesar aceea cînd spiritul ce fiinţează absolut pentru sine înaintează pînă la manifestarea sa ca şi conştiinţă de sine singulară, empirică. Aici nu există încă această determi-naţie, ea este un moment în manifestare, dar care nu înaintează pînă la „acesta" sensibil. Aşadar, această latură este făcută de oameni, şi e făcută astfel încît acest făcut, în care apare divinitatea, are o latură sensibilă. Ea este cu necesitate creată adecvată conţinutului, divinităţii care trebuie să fie exprimată prin ea. Figura trebuie să înfăţişeze divinul şi posedă încă moliciunea de a fi făcută cu totul adecvată conţinutului. Numai cînd particularizarea ajunge în zeu la limita extremă, cînd ea apare ca om în această figură, ca şi conştiinţă nemijlocită, atunci este aşa-zis lăsată liberă această sensibilitate, această exterioritate ca sensibilitate, adică condiţionalitatea exteriorităţii apare în zeu. Aici materia, sensibilul nu are încă această formă, se menţine fidel conţinutului său. Zeul este aici, fără îndoială, însuşi „şinele" particular divin, e o putere spirituală, universală. Dar această putere provine de la natura-litatea pe care ea o are ca putere pusă; de aceea ea însăşi trebuie să aibă ca element al său formaţia naturalului şi trebuie să apară faptul că tocmai naturalul este modul exprimării divinului. Zeul apare în piatră; sensibilul se consideră încă pe sine ca ceea-ce-e-adecvat pentru exprimarea zeului ca zeu. Abia cînd zeul însuşi apare ca acest singular, revelînd că spiritul, ştiinţa [cunoaşterea] subiectivă despre spirit ca spirit, este adevărata manifestare a zeului, abia atunci devine liberă sensibilitatea, adică ea nu mai este unită cu zeul, ci se arată neadecvată figurii acestuia : sensibilitatea, singularitatea nemijlocită este pironită pe cruce. Spiritul ca generalitate, comunitatea este terenul pentru manifestarea lui Dumnezeu;

manifestarea este absolută, elementul ei este spiritul însuşi. însă forma în care sensibilul exprimă pe treapta noastră divinul este figura omenească. Nu există altă formă corporală care ar fi sensibilizarea spiritualului, dar ea nu este aceea a unui om empiric care aparţine totodată şi accidentalităţii existenţei şi care exprimă nemijlocit realitate în sine. Desigur, poezia este şi ea o manifestare spiritualizată, dar ea are totuşi ca material al ei încă tonul, fără îndoială, materialitatea care se suprimă pe sine, însă totuşi ton, mimică, mască etc.; în general, sensibilul este existenţa zeului, şi nu spiritul care se 388 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

ştie pe sine. Astfel existenţa zeului este un ideal, figură esen-ţialmente frumoasă, aceasta este expresia caracterului spiritual, e reprezentarea determinată a spiritualului pe care o are şi o exprimă artistul. Figura plăsmuită în acest material sensibil este cea omenească, căci zeul este pus de oameni. însă acest mod-de-a-fi-pus este mijlocit de suprimarea „sinelui" singular; de aceea, figura nu este aceea a omului singular ca atare, ci e cea universală, cea esenţială, frumoasă, şi-n felul acesta ea este expresie a caracterului spiritual. Zeii eleni sînt antropopatici, adică ei au în ei în genere determinaţiile finităţii, chiar ca ceva imoral, ceea ce ar putea să-şi aibă originea în mituri mai vechi. însă defectul principal 106 nu este acela că zeii eleni ar fi prea multe elemente antropopati-ce, ci, pe de o parte, acestea sînt la ei prea puţine, e încă prea „ puţin omenesc în zeu. Trebuie să fie cuprins omul ca acest om în Dumnezeu, în divin; dar numai ca moment, ca una dintre persoanele lui Dumnezeu, astfel încît acest om existent, real, este pus în Dumnezeu, însă ca receptat în infinitate, şi aceasta numai prin mijlocirea unui proces în care el ca acest om singular, existent, sensibil, este suprimat. Porunca iudaică : „Să nu-ţi faci chip cioplit despre Dumnezeu" se referă la faptul că Dumnezeu este în mod esenţial pentru gînd; celălalt moment al vieţii divine este însă alienarea sa ca figură omenească, încît aceasta este în el ca manifestare, dar care este ea însăşi numai o latură şi e în chip esenţial luată înapoi în Unul, care abia astfel este [există] pentru gînd ca spirit. Libertatea spirituală în infinitate încă n-a ajuns la conştiinţă. Ooethe spunea că semnifica-tivitatea este ceea ce constituie caracterul operelor de artă clasice, adică el exprimă, în toate, forma, caracterul determinat, în figura omului empiric nu este această semnificativitate, ci este şi accidentalitate, influenţă a naturalului, a accidentalului ; sînt forme care nu sînt pur semnificative cu privire la spirit şi nu exprimă pur spiritualitatea substanţială, baza conceptului divin. Modul în care zeul este astfel e aşadar figura frumoasă creată de greci, aceasta constituie organul înţelegerii lumii. Noi explicăm evenimente, evenimente ale naturii, le arătăm 107 temeiul, cauza, aceasta este eventual o forţă, ceva interior, o abstracţie a reflexiei. Aici nu este un astfel de abstract. O astfel de esenţă exprimată în categorii de-ale intelectului. înţelegere proSECT- A II-A. II. RELIGIA FRUMUSEŢII 389

zaică, nu este aici forma prin care se explică, ci este figura frumoasă. La eleni totul este adus la această formă. Aşa au luat naştere sutele de mii de istorii fermecătoare care trebuie să constituie temeiul cutărui ori cutărui lucru, mulţimea infinită a fabulelor grecilor. Plăsmuiri ale fanteziei sînt ceea ce explică evenimentele. De exemplu, la Homer, Ahile vrea să scoată sabia, dar se stăpîneşte. Nestor, Calhas preotul, sau poetul însuşi explică: l-a reţinut Atena. Ceea ce acţionează este astfel totdeauna ceva frumos, ceva graţios. Aceasta este determinaţia fundamentală în modul obiectiv al zeului şi al zeilor, în parte potrivit conţinutului acestui mod, în parte după felul în care acest conţinut se manifestă în afară faţă de conştiinţa de sine finită.

C. CULTUL Acesta este ceva foarte întins. Conform menirii sale, cultul constă în faptul că conştiinţa empirică se înalţă, omul îşi dă sieşi conştiinţa, sentimentul sălăşluirii divinului în el, sentimentul unităţii sale cu divinul. Dacă opera de artă este relevarea de sine a zeului şi a productivităţii omului ca punere a acestei revelaţii prin suprimarea ştiinţei şi voinţei sale particulare, atunci, pe de altă parte, în opera de artă rezidă şi suprimarea omului şi a zeului ca străini unul faţă de celălalt. Punerea acestei fiinţe-însine a operei de artă este cultul; de aceea cultul este raportul prin care este suprimată obiectivitatea exterioară a zeului faţă de ştiinţa [cunoaşterea] subiectivă şi este înfăţişată identitatea amîndurora. Aşadar, în felul acesta, existenţa divină exterioară ca ceva separat de existenţa ei în spiritul subiectiv

este suprimată, şi astfel Dumnezeu este încorporat înăuntrul subiectivităţii. Caracterul general al acestui cult constă în faptul că subiectul are o relaţie esenţial afirmativă cu zeul său. Ţine de cult cunoaşterea, venerarea acestor puteri substanţiale, a conţinutului valoros, esenţial al universului natural şi spiritual, puteri sustrase accidentalităţii în care se află, în îos conştiinţa empirică, aceste puteri spirituale esenţial valabile. Dar aceste puteri sînt în acelaşi timp ceea ce este propria moralitate a omului. în aceasta rezidă faptul că, potrivit conţinutului, omul are acest raport afirmativ cu zeii săi: acest 390 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

substanţial care este venerat ca zeu este totodată propria esenţialitate a omului. Momentele cultului sînt : a) Felul de a vedea şi de a simţi. Zeii sînt recunoscuţi, veneraţi, ei sînt puterile substanţiale, conţinutul valoros esenţial al universului natural şi spiritual, sînt universalul. Omul recunoaşte acest lucru fiindcă este conştiinţă care gîndeşte; aşadar, pentru el lumea nu mai este la modul exterior, accidental, ci la modul adevărat, puterile universale el le recunoaşte. Astfel noi venerăm obligaţia morală, dreptatea, ştiinţa, viaţa politică, viaţa de stat, relaţiile de familie; acestea sînt ceea-ee-e-adevărat, ele sînt legătura interioară care ţine laolaltă lumea, sînt substanţialul în care subzistă celălalt, valorosul, care singur rezistă faţă de acciden-talitate, de independenţa care lucrează împotriva lui. Acest conţinut este de asemenea ceea-ce-e-obiectiv în adevăratul sens, adică valorosul în sine şi pentru sine, adevăratul, nu numai în sens exterior obiectiv, ci şi în subiectivitate. Conţinutul valoros al acestor puteri este propriul conţinut moral al oamenilor, e moralitatea lor, puterea lor existentă şi valabilă, propria lor substanţialitate şi esenţialitate. Această religie este o religie a omenescului, adică omul concret îşi este sieşi prezent în zeii săi potrivit a ceea ce este el, potrivit nevoilor sale, înclinaţiilor, pasiunilor, obişnuinţelor sale, potrivit determinaţiilor sale morale şi politice, potrivit a tot ce are valoare în acestea şi este esenţial. Sau zeul lui are acest conţinut a ceea ce e nobil, adevărat, conţinut care este totodată şi acela al omului concret. Acest omenesc al zeilor este ceea-ce-e-to9 defectuos, dar în acelaşi timp ceea-ce-e-subzistent. în această religie nu este nimic de nepriceput, nimic neinteligibil, nu este nici un conţinut în zeu care să nu fie cunoscut omului, pe care el să nu-l găsească în sine însuşi, să nu-l ştie. Palias care opreşte exploziile de furie ale lui AMle este propria lui obişnuinţă. Atena este spiritul acestui popor, nu un spirit exterior, spirit protector, ci e spiritul viu, prezent, vieţuitor efectiv în popor, spiritul imanent individului, spirit înfăţişat, potrivit esenţei lui, ca Pallas. Eriniile nu sînt Furiile reprezentate în chip exterior, ci este propria faptă a omului şi conştiinţa, ceea ce îl chinuieşte ş- mustră, întrucît el ştie în sine că această faptă este rea. SECŢ. A II-A. 11. RELIGIA FRUMUSEŢII 391

Erinia nu este numai Furie exterioară care-l urmăreşte pe ucigaşul mamei sale, pe Oreste, ci spiritul uciderii de mamă îşi vîntură torţa deasupra capului lui. Eriniile sînt Eumenidele cele drepte şi tocmai de aceea binegînditoare; aceasta nu este un eufemism, ci ele sînt acelea care vor dreptul, iar acela care îl lezează are Eumenidele în el însuşi : este ceea ce numim noi conştiinţă morală. în Eăip la Colonos, Edip îi spune fiului său : Eumenida tatălui te va urmări. Eros, dragostea, nu este astfel numai ceea-ce-e-obiectiv, zeul, ci este, ca putere, şi sentimentul subiectiv al omului. Anacreon descrie o luptă cu Eros. Şi eu, spune el, vreau acum să iubesc; deja de mult mi-a poruncit acest lucru Eros, totuşi n-am voit să ascult. Atunci Eros m-a atacat. înarmat cu scut şi lance, am rezistat. Eros s-a închis în sine, totuşi după aceea mi s-a furişat în inimă. Ce ajută aici, încheie Anacreon, săgeata şi arcul; lupta este în interiorul meu. în această recunoaştere şi venerare subiectul este aşadar absolut la sine; zeii sînt propriul său patos. Ştiinţa despre zei nu este ştiinţă no numai despre ei ca abstracţii dincolo de realitate, ci este în acelaşi timp o ştiinţă [cunoaştere] despre subiectivitatea concretă, subiectivă a omului însuşi, căci zeii sînt şi în el. Aici nu avem acel raport negativ unde relaţia subiectului — cînd acesta

este ceea-ce-e-suprem — este numai acea sacrificare, acea negaţie a conştiinţei sale. Puterile sînt prietenoase şi binevoitoare oamenilor, ele sălăşluiesc în propriul lor piept; el le realizează şi realitatea lor o ştie totodată şi ca pe a sa. Suflul libertăţii străbate toată această lume şi constituie determinaţia fundamentală a acestui fel de a vedea şi simţi. Subiectul este liber în acest cult şi acest fapt constituie seninătatea lui. în acest cult i se aduce zeului veneraţie, însă această veneraţie devine veneraţie proprie, încît omul îşi manifestă în er însuşi tocmai conştiinţa raportului său afirmativ, a unităţii sale cu divinul, unitate care se realizează în om; omul îşi sărbătoreşte aici propria sa subiectivitate. Dar întrucît zeul are o latură numai exterioară, naturală,, această unire are şi alte modificaţii. Bachus şi Bemeter, vinul şi pîinea, sînt exterioare omului; modul de a se face identic cu ele este acela de a le consuma, de a şi le asimila. Acest singular,, darurile zeilor, rămîn totuşi în acelaşi timp şi în afara acestei puteri a nat urii. 392 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Aceste forţe ale naturii, aceste productivităţi, sînt apoi şi esenţialităţi spirituale. Bachus şi Geres sînt divinităţile mistice. Geres este întemeietoarea agriculturii, a proprietăţii, a căsătoriei; în genere ei doi sînt conducătorii misterelor. La serbările unde este venerat zeul, omul se manifestă pe sine însuşi, el lasă în el însuşi să se vadă divinul, în bucuria, în seninătatea sa, în arătarea destoiniciei şi frumuseţii sale. Produsele artei aparţin acestor serbări, astfel încît omul le in consideră ca avînd conţinut divin, şi-n acelaşi timp cape dexteritatea şi destoinicia sa. La serbarea zeiţei Pallas era o mare procesiune, această Pallas este însuşi poporul, poporul este însuşi spiritul viu, această Atena care se bucură de ea însăşi. în afară de acest conţinut, de acest punct central al zeilor, avem şi 2. extrema necesităţii. Felul de a vedea şi a simţi necesitatea este acel calm care se menţine în linişte, în această libeu-tate, dar care este încă abstractă; prin urmare, este o fugă, dar este în acelaşi timp libertate, întrucît omul nu este învins, îndoit de nenoroc exterior. Cine posedă această conştiinţă a independenţei poate fi, desigur, doborît exterior, dar nu e învins, subjugat. în afară de acest raport faţă de necesitatea simplă este, în conştiinţa divinului şi a relaţiei lui cu omul şi invers, o altă latură, aceasta : divinul ştie şi el că participă la soarta finitului, la necesitatea abstractă a finitului. Astfel există încă un fel de a vedea şi simţi care se referă la necesitate şi în faţa seninătăţii primei laturi această tristeţe a celeilalte laturi. Necesitatea îşi are sfera proprie, ea se referă numai la particularul individualităţii, întrucît este posibil un conflict al puterilor spirituale, întrucît particularitatea, evenimentele sînt supuse accidentalităţii. Pe latura aceasta ele sînt atinse de necesitate şi sînt supuse ei. Sînt supuşi necesităţii şi sînt tragici mai cu seamă acei indivizi care se ridică deasupra stării morale, care vor să înfăptuiască ceva particular pentru sine. Astfel, eroii, care se deosebesc de ceilalţi [oamsni] prin voinţă aparte, au un interes care trece peste starea calmă a guvernării şi mişcării zeului; ei sînt cei ce voiesc şi acţionează întrun fel propriu, cei ce stau deasupra corului, deasupra cursului eticului calm, statornic, nesfîşiat. Acest curs este 112 sustras destinului, rămîne în limitele cercului obişnuit al vieţii şi nu provoacă pe nici una dintre puterile adverse. Corpul, poporul, SECŢ. A II-A. IJ. RELIGIA FRUMUSEŢII 393

are şi el o latură a particularităţii, el este expus morţii, sorţii comune a muritorilor, nefericirii, însă un astfel de sfîrşit este soarta comună a muritorilor şi e mişcarea dreptăţii faţă de ceea-cee-finit. Faptul că individul are nenoroc accidental, că moare, ţine de ordinea lucrurilor. La Homer, AMle îşi deplînge moartea timpurie, şi o de-plînge şi calul său. La noi, aşa ceva ar fi nesăbuială din partea unui poet. Dar pe un grec, pe un AMle îl poate întrista gîndul acesta, dar numai pentru moment; aşa este, însă nu-l mişcă mai adînc, el poate deveni, fără îndoială, trist, dar nu supărat. Proasta dispoziţie este sentimentul lumii moderne, mîhnirea presupune un scop, o pretenţie a liberului arbitru modern, pretenţie la care ea se consideră pe sine

autorizată, îndreptăţită ; cînd nu este înfăptuit un astfel de scop, omul modern ia cu uşurinţă o atitudine prin care el lasă să-i scadă curajul şi-n ce priveşte restul, pentru a nu-l mai dori nici pe acesta, pe care el de altfel şi l-ar fi putut alege ca scop; el renunţă la hotărîrea sa şi, pentru a se răzbuna, îşi distruge propriul curaj, activitatea sa, scopurile destinului, pe care altfel el le-ar fi putut încă realiza. Aceasta este proasta dispoziţie, ea n-a putut constitui caracterul grecilor, al celor vechi, tristeţea produsă de ceea-ce-e-necesar este simplă. Grecii n-au presupus despre nici un scop că e absolut, că e un esenţial care trebuie să fie realizat, de aceea tristeţea lor este tristeţe resemnată. Ea este durere simplă, tristeţe simplă, care din această cauză are seninătatea în ea, individul nu-şi pierde nici un scop absolut, el rămîne şi aici la sine însuşi, el poate renunţa la ceea ce nu se realizează. El aşa este; astfel el s-a retras în abstracţie şi nu s-a opus acestei fiinţe a sa. Libertatea este identitatea voinţei subiective cu ceea ce este [există], subiectul este liber, dar numai la modul abstract. Eroii produc schimbai e în felul că apare o sciziune şi sciziunea superioară, propriu-zis interesantă pentru spirit, constă în faptul că puterile morale înseşi sînt acelea care se înfăţişează scindate, ajunse în conflict. Eezolvarea acestui conflict constă în aceea că puterile morale, care sînt în conflict, dată fiind unilateralitatea lor, renunţă la unilateralitatea validităţii lor de sine stătătoare, şi manifestarea acestei abandonări a unilateralităţii constă în faptul că indivizii care s-au lansat spre realizarea unei singure puteri morale pier. 394 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Destinul este ceea-ce-e-lipsit-de-concept, în care dreptatea şi nedreptatea pier în abstracţie; dimpotrivă, în tragedie destinul este înăuntrul unui cerc de dreptate morală. Lucrul acesta îl avem în forma sa cea mai sublimă în tragediile lui Sofocle. Aici se vorbeşte despre destin şi despre necesitate, destinul indivizilor este înfăţişat ca ceva ce nu poate fi înţeles, dar necesitatea nu este o necesitate oarbă, ci ea este recunoscută ca fiind adevărata dreptate. Tocmai prin aceasta sînt aceste tragedii nemuritoarele opere spirituale ale înţelegerii etice. Destinul orb este ceva ce nu mulţumeşte. în aceste tragedii este înţeleasă dreptatea. Conflictul puterilor morale între ele este înfăţişat într-un fel plastic în modelul absolut al tragediei, în Antigona; aici intră în coliziune iubirea de familie, sacrul, interiorul, ceea ce aparţine sentimentului — motiv pentru care acestea se numesc lege a zeilor inferiori — cu dreptul statului. Creon nu este un tiran, ci e tot o putere morală; Creon nu*e nedrept cînd afirmă că trebuie să fie respectată legea statului, autoritatea guvernului şi că lezarea acesteia atrage după sine 114. pedeapsă. Fiecare dintre aceste două părţi întruchipează numai una [dintre puterile morale în conflict], are drept conţinut numai pe una dintre ele, aceasta este unilateralitatea, iar sensul dreptăţii eterne este că ambele comit nedreptate, fiindcă sînt unilaterale, dar şi ambele au dreptate; ambele sînt recunoscute ca valabile în netulburatul progres al moralităţii; aici, ambele îşi au valabilitatea lor,, însă o valabilitate conciliată. Sumai unilateralitatea este aceea împotriva căreia se ridică dreptatea. ' încheierea tragediei este concilierea, necesitatea raţională, necesitatea care începe aici să se împlinească; este dreptatea aceea care e satisfac ută în chipul acesta cu enunţul: nu este nimic ce nu este Zeus, anume dreptate eternă. Aici avem o necesitate emoţionantă, dar care este perfect morală; nefericirea suferită este perfect limpede, aici nu este nimic orb, inconştient. Grecia a ajuns la o astfel de claritate fiind pe cea mai înaltă treaptă a culturii sale. Totuşi, rămîne aici ceva nerezolvat, întrucît ceea-ce-e-superior nu se înfăţişează ca puterea spirituală infinită; rămîne aci tristeţe nesatisfăcută. Concilierea superioară ar fi aceea cînd ar fi jsuprimată în subiect unilateralitatea felului de a vedea şi simţi — cînd' acesta ar avea conştiinţa nedreptăţii sale şi ar renunţa în sufletul lui la nedreptatea sa. Becunoaşterea acestei viţii, a acestei unila-

SECŢ. A II-A. II. KELIGIA FRUMUSEŢII 395

teralităţi â sa şi liberarea de ea nu sînt însă proprii acestei sfere. Această poziţie superioară face să fie de prisos pedepsirea exterioară, moartea naturală. începuturi, ecouri ale acestei concilieri apar, fără îndoială, şi aici, însă această convertire interioară apare totuşi mai mult ca purificare exterioară. Un fiu al lui Minos a fost ucis în Atena, de aceea a fost nevoie de purificare: fapta aceasta a fost declarată ca neîntîmplată. Spiritul este acela care vrea să facă să fie neîntîmplat ceea ce s-a întîmplat. Orest, în Eumenide, este achitat de areopag; aici avem, pe de o parte, cea mai mare crimă împotriva pietăţii, pe de altă U5 parte, el a făcut dreptate tatălui său. El era capul familiei, precum şi al statului; prin una din acţiunile sale el a comis o crimă şi a împlinit de asemenea o necesitate completă, esenţială. A achita înseamnă tocmai aceasta : a face ca ceva să nu fie considerat ca întîmplat. Edip la Colonos aduce o conciliere, şi anume, cu reprezentarea creştină a concilierii, el ajunge să fie onorat de zei, zeii îl cheamă la ei. în ziua de azi pretindem mai mult, fiindcă reprezentarea concilierii este la noi superioară, e conştiinţa că această convertire poate avea loc în interior, prin ceea ce întâmplatul este făcut să fie neîntîmplat. Omul care se converteşte, care îşi părăseşte unilateralitatea, a stîrpit-o în sine, în voinţa sa, pe aceasta, voinţă în care ar fi sediul permanent, locul faptei, adică el nimiceşte fapta în rădăcina ei. Este mai în acord cu sentimentul nostru faptul că tragediile au sfîrşituri care sînt conciliatoare. Acesta este raportul faţă de necesitate. 3. Eaportul faţă de extrema accidentalităţii, faţă de singularitate, pe care o vedem de asemenea planînd în jurul acestei fiinţe divine, există şi în om şi trebuie considerat. Acest om singular este subiectivitate accidentală, iar omul pe treapta acestei religii nu este încă liber, încă nu e conştiinţă de sine universală, este, fără îndoială, conştiinţă-de-sine a moralităţii, dar substanţa în genere şi substanţa morală nu e încă subiectivitatea în sine universală. Ceea ce are omul de făcut referitor la accidental cade în afara obligaţiei morale; Dumnezeu nefiind încă determinat ca subiectivitate absolută, acest accidental nu este încă aşezat în mîna unei providenţe, ci în mîna destinului. Astfel omul nu se ştie pe sine liber, el nu este subiectivitatea care se decide. 396 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. A II-A. II'. RELIGIA FRUMUSEŢII

397

Cu aceasta are legătură faptul că el lasă ca decizia să-i fie dată din afară. De aceasta ţine acea latură a religiei care se 116 cheamă oracol. Oracolele au un început natural, sînt determinări exterioare pentru om, şi manifestarea lor este o oarecare schimbare naturală, zgomot produs de foşnetul frunzelor, tonuri. La oracole nu se dădeau răspunsuri articulate; în Delfi era vîntul care ieşea din prăpastie, producînd un zgomot. Pe de altă parte, sînt fizionomii, scrutări ale animalelor de jertfă, exteriorităţi accidentale care au un început natural sau exteriorităţi ca atare, de care are omul nevoie pentru a se decide. Grecul liber nu este liber ca noi în conştiinţa de sine a noastră. Comandantul care vrea să dea o bătălie, statul care înfiinţează o colonie întreabă oracolul; această democraţie nu avea încă acea forţă a conştiinţei de sine încît poporul să V hotărască, să decidă. Abia Socrate a făcut să fie valabilă hotărârea propriei voinţe. Aaifxoviov-ul său nu este altceva decît aceasta. El spune despre acesta că-i arată ce e bine, şi anume, în împrejurări cu totul exterioare, accidentale. El nu i-a revelat adevăruri, ci i-a inspirat numai hotărâri în singularităţi ale acţiunii. Aici destinul este voinţa subiectivă, hotărârea. b) CULTUL CA SERVICIU

Acesta priveşte raportarea conştiinţei concrete la obiectul său determinat, concret,

reprezentarea unei stări faţă în faţă a ambelor, a unui mod-de-a-fi-aşezate-faţă-în-faţă. Cultul divin este aşadar o reciprocitate a dării şi primirii. Dumnezeu dă, finitul primeşte, felul de a simţi este aici forma mijlocirii interioare, a comportării interioare. Cultul divin exterior are astfel valoarea comportării exterioare. Aici sînt de distins mai multe lucruri. 1. Trebuie să fie înfăptuită unirea celor ce-şi stau faţă în faţă, trebuie să se apropie unul de altul şi deci să lase din U7 independenţa lor, independenţă pe care o au unul faţă de celălalt, îfu este pusă numai o oferire dintr-o parte, ci şi conştiinţa de sine finită trebuie să abandoneze, să lase din particularitatea sa, care o desparte; din modul existenţei lor trebuie să lase ambele părţi. Eaportul exterior al ambelor părţi una faţă de cealaltă constă din faptul că zeul are în sine un element natural şi stă ca un ce independent faţă de conştiinţa subiectivă, existenţa lui fiind o apariţie exterioară, naturală. Cultul nu este treapta în care este produsă reprezentarea zeului, ci este conştiinţa de sine nemijlocită, oamenii, aşa cum sînt; în faţa lor apare zeul care are în sine un element natural la modul existenţei naturale. La un zeu acest caz îl avem în mai mare măsură, la altul în mai mică măsură. Sub acest raport, serviciul divin este, pe de o parte, recunoaşterea că lucrurile naturale sînt în sine o esenţă, o idee a naturii, o determinaţie esenţială a naturii, independentă faţă de oameni; serviciul divin este recunoaşterea esenţialităţii lucrurilor ca putere proprie, permanentă. Al doilea element este puterea naturii în care apar zeii, se dau pradă pe ei înşişi, jertfesc, zeul se jertfeşte pe sine însuşi, el este oferire de sine conştiinţei finite, lăsare să fie luat în posesie de către aceasta, autosacrificare. Omul ia atunci pe cel sacrificat în posesia sa, totodată cu recunoaşterea esenţialităţii care este în el, în zeu. Modul exterior constă mai întîi în aceea că sacrificiul nu este încă sacrificiu conciliator. La greci, a mînca şi a bea însemna a aduce jertfă şi jertfa nu a fost altceva. Pîine şi vin, Ceres şi Bachus au mîncat şi au băut; aceste puteri ale naturii sînt recunoscute, ambii zei se dau jertfă şi sînt veneraţi de oameni, şi omul recunoaşte în ei esenţialitatea; acest lucru este exprimat prin faptul că unele părţi el nu le consumă, varsă cîteva picături de vin, arde puţină făină, părul de pe frunte, intestinele, grăsimea, ceea ce el nu poate folosi. Ei înveleau carnea în grăsime şi o ardeau. Zeii se dau jertfă în felul acesta, iar cultul este consumarea care asimilează, asociată în acelaşi timp cu recunoaşterea puterii, căci zeii se păstrează pe sine ca puteri. 2. Este de relevat apoi comportarea faţă de zei pe latura lor spirituală. Aici raportul subiectului este, pe de o parte, iarăşi asimilarea : a-l face pe zeu prezent prin sine, a-l face să se manifeste în sine, în subiect; lipseşte totuşi o latură potrivit căreia zeul ştiutor rămîne un „dincolo" şi potrivit căreia conştiinţa subiectivă se raportează ca o conştiinţă care numai primeşte, care numai vine la el. Aceasta este raportarea la zei ca puteri morale, spirituale în genere. „Serviciu" este aici, se înţelege, un cuvînt nepotrivit; mai cu seamă aici, pe această treaptă, nu este nici un serviciu, nu este servitute; venerarea puterii substanţiale este recunoaşterea acestei esenţialităţi, a lumii spirituale şi naturale în general, facerea ei reprezentabilă 398 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. A II-A, II. RELIGIA FRUMUSEŢII 399

în serbări, triumfuri, jocuri, reprezentări teatrale, cîntece etc, ceea ce este sarcina artei. Li se dovedeşte zeilor venerarea lor, aceasta constă îndeosebi în sus-menţionatele serbări, zeii sînt veneraţi în felul acesta. Este venerat cineva întrucît avem o înaltă reprezentare despre el şi cînd această înaltă reprezentare o facem reprezentabilă, o manifestăm prin purtarea noastră. Aşadar este reprezentarea recunoaşterii zeilor aceea pe care trebuie s-o arate poporul, încît el face să se manifeste la el însuşi această reprezentare a divinului în produsele artei. în adorarea exprimată în cîntece, serbări ete. face subiectul să apară în sine reprezentarea divinului, are cultul în el însuşi, adică omul arată în serbările sale excelenţa sa, arată despre sine 118 tot ce e mai bun, ce are, ce a fost el capabil să facă, să se facă. Omul se împodobeşte pe sine însuşi; pompe, îmbrăcăminte, podoabe, dans, cîntece, lupte, toate acestea urmăresc să arate veneraţie

zeilor; omul îşi arată destoinicia spirituală şi corporală, bogăţiile sale; în cinstirea zeului el se înfăţişează pe siite însuşi şi gustă această apariţie a zeului în însuşi individul. Acestea aparţin şi acum serbărilor. Această determinare generală poate ajunge : omul face să apară în el prin el însuşi reprezentarea zeilor, înfăţişîndu-se pe sine în chipul cel mai excelent şi arătînd astfel recunoaşterea zeilor de către el. învingătorilor în lupte li se da o înaltă cinstire, ei erau cei mai adoraţi în popor, şedeau la ocazii sărbătoreşti lîngă arhonţi, şi s-a întîm-plat chiar că ei au fost, încă în viaţă fiind, veneraţi ca zei, întrucît ei au făcut să se manifeste în sine divinul prin destoinicia de care dăduseră dovadă. în felul acesta fac indivizii să apară, în sine divinul; în viaţa practică indivizii venerează zeii, sînt morali, ceea ce e voinţa zeilor este ceea ce e moral. în viaţa* practică ei realizează divinul. Poporul atenian, care îşi făcea procesiunea la serbarea zeiţei Pallas, era prezentul Atenei, spiritul poporului, acest popor este spiritul viu care înfăţişează în sine toată destoinicia, faptele Atenei. Astfel dacă la modul practic individul poate percepe pe Dumnezeu, aceasta este altceva faţă de modul teoretic al conştiinţei. Omul poate face ca acest divin să fie ceva al său, prezenţa divinului îl poate încălzi, dar rămîne o viaţă de dincolo, anume, aceea a sferei accidentalităţii înăuntrul a ceea ce-l limitează, a ceea ce-i rezistă, a ceea ce poate el decide, delibera; aici omul nu poate face din sine ştiinţă [cunoaştere] substanţială. El îl poate produce în sine practic pe zeu, dar ştiinţa ca ştiinţă 12° divină i se opune. înăuntrul acestei sfere ştiinţa [cunoaşterea] este accidentală, ea nu se referă la etic, la adevăratul substanţial, la obligaţii faţă de patrie, de stat etc. însă, acest accidental omul nu-l ştie, nu-l poate şti. Există însă şi o nevoie de a şti [cunoaşte] accidentalul care rezidă în treapta conştiinţei de sine aşa cum o considerăm aici; omul vrea să ştie bucuros ce este pentru el în viitor. Această nevoie are asupra conştiinţei de sine o influenţă esenţială, căci conştiinţa de sine nu este încă subiectivitatea infinită în sine care îndrăzneşte să ia ultima hotărîre cu privire la exterior, nu este încă subiectivitatea care ştie [cunoaşte] în sine o justificare morală absolută, este numai subiectivitate liberă a conştiinţei de sine omeneşti. Aceasta se decide, acţionează şi lasă restul pe seama lui Dumnezeu, ea are în sine forţa, puterea de a lua hotărîrea. Aici nu este [există] această certitudine infinită în sine însuşi; ca s-o conţină conştiinţa de sine, e nevoie de o justificare mai înaltă, anume, de credinţa în providenţă, în înţelepciunea absolută, de bunătatea absolută, pentru care şi conştiinţa de sine singulară ca atare este scop. însă întrucît aici individul încă nu a sesizat infinitatea libertăţii sale, decizia este ceva ce rezidă în afara subiectului. 3. Această latură a cultului este oracolul deja considerat. Ultima voinţă, ultima hotărîre de a călători, de a se căsători, conştiinţa de sine nu o ia încă din sine însăşi, aceasta ar fi hotărîrea individului ca un „acesta", aici el ca atare nu are încă această valoare, această îndreptăţire, el nu este încă pus ca subiectivitate infinită în el însuşi. Acesta este un punct care trebuie să fie luat în considerare cînd e vorba de libertatea greacă. Individul care vrea să întreprindă cutare ori cutare lucru consultă oracolul, însă şi comandantul, statul însuşi îşi aduce ultima hotărîre din afară. Se cerea un fenomen exterior 121 oarecare care hotăra un ton, un sunet, o voce. Cei vechi spuneau că vocea demonilor este nearticulată. Aşa au fost deci şi oracolele, cu deosebire foşnetul arborilor, murmurul izvoarelor etc. în Doăona au fost trei feluri [de oracole], tonul pe care-l producea mişcarea frunzelor stejarului sfînt, murmurul unui izvor şi tonul unui vas de metal, pe care-l făcea vîntul să sune. în Belos foşneau dafinii; în Delfi vîntul care sufla la tripedul cel de metal era un moment principal. Abia mai tîrziu trebuia să fie ameţită de gaze Pitia, care apoi, în beţie, profera cuvinte fără 400 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

legătură, pe care numai preotul avea să le interpreteze. Preotul interpreta şi visele. într-o peşteră erau feţe pe care le vedea ( consultantul şi care îi erau interpretate. în Ahaia,

povesteşte Pausanias, era o statuie a lui Marte, acesteia i se punea întrebarea la ureche şi cel ce o punea se îndepărta din piaţă cu urechile astupate, primul cuvînt pe care-l auzea după ce-şi destupa urechile era răspunsul, care era apoi adus prin interpretare în legătură cu întrebarea. Aici aparţine şi consultarea intestinelor animalelor de jertfă, interpretarea zborului păsărilor etc. şi mai multe astfel de simple exteriorităţi. Erau ucise animale de jertfă pînă ce erau descoperite semnele norocoase. La oracole decizia o determinau două momente: momentul exterior şi interpretarea. Pe această latură conştiinţa se menţinea numai ca primitoare, întocmai cum în cele precedente ea făcea să se manifeste în sine zeii. Oracolele ca exprimare concretă a zeului sînt echivoce. Omul acţionează condus de ele alegîndu-şi una dintre semnificaţii. în schimb, dacă se realizează cealaltă, omul ajunge în coliziune. Oracolele înseamnă că omul se consideră pe sine ca neştiutor, iar pe zeu ca pe cel ce ştie; ca neştiutor primeşte omul enunţul zeului ştiutor. Deci el nu este 12°- ştiinţă [cunoaştere] a ceea ce se revelează, ci e neştiinţă a acestuia. El acţionează neştiinţa, conform revelării zeului, care, ca general, nu are în sine modul-determinat, şi astfel, ambele laturi fiind posibile, trebuie să fie echivoc. Cînd oracolul spune : du-te şi duşmanul va fi învins, ambii duşmani sînt „duşmanul". Revelarea divinului este generală şi trebuie să fie generală; omul o interpretează neştiutor fiind; acţionează conform acestei interpretări; fapta este a sa, deci el se ştie pe sine vinovat. Zborul păsărilor, foşnetul stejarului sînt semne generale. La întrebarea precisă, zeul, generalul, dă un răspuns general, căci numai generalul şi nu individul ca atare este scopul zeilor. Dar generalul este nedeterminat, este echivoc; fiindcă el conţine ambele laturi. c) Prima determinaţie în cult a fost Mul de a vedea şi simţi, a doua a fost cultul ca serviciu, relaţia concretă, însă în care negativitatea ca atare încă nu a apărut. Al treilea serviciu divin este primul, cel interior, numit mai precis serviciu divin al concilierii. Zeii trebuie să fie realizaţi în suflet, în --. subiect, care este presupus ca înstrăinat, ca determinat negativ faţă de divin, faţă în faţă cu aceasta. Unirea nu se poate înfăptui în chip nemijlocit ca în forma precedentă, ci ea cere o SECŢ. A II-A. II. RELIGIA FRUMUSEŢII 401

mijlocire în care trebuie să fie sacrificat ceea ce altfel este considerat ca ferm şi de sine stătător. Acest negativ, ce trebuie să fie jertfit pentru a suprima înstrăinarea, depărtarea dintre cele două laturi, este [există] în dublu fel. Anume, mai întîi sufletul, ca suflet naiv, natural, este negativ faţă de spirit, al doilea negativ este apoi o nenorocire în genere şi cu deosebire, în al treilea rînd, o nenorocire morală sau crimă, suprema înstrăinare a conştiinţei de sine subiective faţă de divin. 1. Sufletul natural nu este cum trebuie să fie, el trebuie 12* să fie spirit liber; spirit este sufletul numai prin suprimarea voinţei naturale, a dorinţelor. Această suprimare, această subordonare de sine eticului şi apoi obişnuirea cu această subordonare, încît eticul, spiritualul să devină a doua natură a individului, este în genere operă a educaţiei, operă a culturii. Această reconstruire a omului trebuie să ajungă la conştiinţă pe această poziţie, încît această convertire să fie recunoscută ca exigibilă. Aceasta este poziţia libertăţii conştiente de sine. Cînd această cultură şi convertire sînt reprezentate ca momente esenţiale şi ca ceva esenţial viu, apare reprezentarea unui drum pe care trebuie să-l parcurgă sufletul şi are ca urmare o instituţie în care sufletul parcurge acest drum în mod concret, substanţial, în viaţă. Sufletul trebuie să străbată în el drumul, trebuie să fie prins de această concepţie, trebuie să renunţe la naturalitatea sa şi să iasă din această negaţie. Acestea sînt misterele, înfăţişări ale necesităţii acestui drum al spiritului. Clement din Alexandria spune că misterele ar fi pline de zei vii, zeii mor, sînt înmormîntaţi şi învie. A fost înfăţişat în mistere ce este în genere spiritul şi astfel i-a răsărit din ele sufletului, care se purifică devenind spirit, certitudinea unirii gale cu zeul. Omul ca suflet natural nu este cum trebuie să fie, spirit este el abia prin convertire; intuirea acesteia a fost obiectul misterelor, iar subiectul, în timp ce realiza în sine această intuire dîndu-se ei, străbătea prin groaza şi frica în care se refugiază fiinţa sa naturală şi de unde

răsare libertatea spiritului însuşi. Misterele erau secrete, dar totuşi cunoscute; în misterele eleusine erau iniţiaţi toţi atenienii; ele erau numite mistice în alt sens decît învăţăturile revelate ale creştinismului, numite m mistere. Interiorul, speculativul este misticul. Aceste învăţături erau secrete şi nimic altceva decît că din ele nu se făcea obiect 26 - c. 379

402 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

de trăncăneală, de reflexie, de fantezie arbitrară, nu era voie să fie lăsate pradă organului accidentalităţii, schimbării. în general, spiritul grec vine din Orient, calea pe care a avut-o el de străbătut şi-a reprezentat-o în mistere. El a pus în ele devenirea sa. îfu trebuie să credem că erau ascunse secrete în dosul lor, opinie la baza căreia se află părerea că preoţii au fost escroci şi că ei ar fi ştiut ceva mai mult; această opinie a fost susţinută de Voltaire şi de alţi francezi; dar mai întîi un popor nu poate fi minţit şi înşelat în credinţa sa religioasă, căci adevărul religios etern rezidă în spiritul său, şi apoi preoţii înşişi nu depăşesc spiritul poporului lor. Eschil, în tragediile sale, ar fi trădat ceva din mistere, anume că Ceres ar fi fiica Dianei : pe un astfel de mister nu trebuie să punem deosebită pondere. Puţinul ce ni s-a păstrat despre mistere a fost adunat de francezii 8ainte-Croi% şi Silvestre de 8acy. Fără îndoială, în mistere par a fi fost păstrate reprezentări arhaice, iar omul are adesea cel mai mare respect faţă de ceea ce nu pricepe, însă tocmai aceste reprezentări nu aparţin clarităţii elene superioare, ci sînt imagini ale fanteziei care încă nu s-au dezvoltat ca să atingă perfecţiunea. în misterele eleusine au fost jucate mai cu seamă reprezentaţii simbolice, între altele : introducerea sufletului într-o fiinţă care se află mai departe de el, reprezentarea unui drum pe care sufletul trebuie să-l parcurgă înapoi, aici stă la bază exigenţa abandonării 5 naturalităţii, înfăţişarea purificării sufletului şi receptarea lui într-o înaltă fiinţă mistică; acesta pare a fi fost principalul conţinut al misterelor; de acesta se leagă şi reprezentarea nemuririi sufletului. Soerate a fost declarat de oracol ca,cel mai înţelept grec; începînd cu el apare convertirea conştiinţei de sine a grecilor; acest unghi al conştiinţei de sine n-a fost iniţiat în mistere, ele se aflau adînc sub ceea ce acest unghi a adus în conştiinţa lumii care gîndeşte. Conţinutul misterelor a fost evident constituit din reprezentări, tradiţii de-ale vechilor religii ale naturii, acestea au putut fi reprezentări pelasgice, indice etc. Astfel de reprezentări sînt simbolice, adică semnificaţia este alta decît înfăţişarea, înşişi zeii eleni nu sînt simbolici, ei sînt ceea ce ei înfăţişează, după cum conceptul operei de artă este ca ea să exprime ceea ce se vede, şi nu să exprime că interiorul este altceva decît exteriorul. Cu toate că zeul grec a luat început de la astfel de vechi semnificaţii, totuşi ceea ce a fost făcut el a fost opera de SECŢ. A II-A, II. RELIGIA FRUMUSEŢII 403

artă care a exprimat perfect ceea ce trebuie ea să fie. S-au făcut cercetări multiple, mai ales de Greuser, referitor la originea istorică şi la semnificaţia zeilor eleni, semnificaţie care stă la bază. Dar cînd zeul este obiect al artei, numai acea operă de artă este bună care îl înfăţişează pe el; la religiile naturii conţinutul e ascuns, este un ce interior, un simbol, fiindcă figura aci nu are sensul care rezidă, se revelează, în ea, ci sensul pe care ea trebuie să-l reveleze. Osiris este un simbol al soarelui, tot aşa Hercule, cele douăsprezece munci ale lui se referă la luni, în felul acesta el este divinitate de calendar şi nu mai e zeul grec modern. în mistere, conţinutul, fenomenul, este esenţial-mente simbolic, mai cu seamă era vorba de Ceres, Demeter, Bachus şi de misterele lor : Ceres, care-şi căuta fiica, era prozaic, 12» sămînţa care trebuie să moară pentru a-şi dobîndi ,,în şinele" şi a-l aduce la viaţă; sămînţa şi germinarea sînt iarăşi ceva simbolic, căci au semnificaţia mai înaltă de înviere, ca în religia creştină, sau putem avea în plus sensul spiritualului. Toate acestea se amestecă, o dată conţinutul acesta are semnificaţia unei reprezentări, a unui proces, şi semnificaţia ea însăşi poate fi altă dată simbol pentru altceva. Osiris este Nilul care e secat de Typhon, de lumea caniculei şi este apoi din nou creat, dar el este şi simbol al soarelui, o putere a naturii dătătoare universală de viaţă. Osiris, în

sfîrşit, este o figură spirituală, şi atunci Nilul şi soarele sînt, la rîndul lor, simbol pentru spiritual. Astfel de simboluri sînt prin natura lor secrete. Interiorul este încă neclar, este numai ca sens, semnificaţie care n-a parvenit încă la o adevărată înfăţişare. Forma nu exprimă complet conţinutul, încît parţial el rămîne la bază neexprimat, fără să iasă la lumina existenţei. Aceasta este prima formă a concilierii. 2. Celălalt negativ este nefericirea în genere, boala, seceta,. Lis alte cazuri de nenorocire. Acest negativ a fost explicat de profeţi şi pus în raport cu o vină, cu o crimă. Un astfel de negativ apare în primul rînd în domeniul fizic. Vîntul nefavorabil, starea fizică, a fost explicată şi considerată ca avînd o legătură spirituală, ca o indispoziţie, o mînie a zeilor produsă de o lezare,, incluzînd lezare împotriva oamenilor. Trăsnetul, tunetul, cutremurul de pămînt, apariţia unor şerpi etc. au fost interpretate ca fiind un astfel de negativ ce aparţine unei puteri spirituale, morale. în acest caz lezarea a trebuit să fie suprimată prin sacrificii care suprimă crima. încît cel ce acceptă o pierdere,, 404 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

cel ce prin crima comisă a devenit îngîmfat — căci îngîmfarea 127 este lezarea unei puteri spirituale mai înalte — acela are atunci umilinţa de a sacrifica ceva pentru a o concilia. Aceasta pare a fi fost la greci numai ceva arhaic. Oînd grecii au voit să plece din Aulis şi i-au reţinut vînturi nefavorabile, Calhas a interpretat furtuna ca mînie a lui Poseidon care pretindea să-i fie adusă jertfă fiica lui Agamemnon. Agamemnon este gata s-o ofere zeului . Diana salvează fecioara. întîlnim şi la Sofocle un sacrificiu omenesc. Mai tîrziu nu mai apare aşa ceva. în timpul ciumei din războiul peloponeziac nu se aude nimic despre serviciul divin, nu se fac sacrificii cît durează ciuma, se fac numai profetizări referitoare la încetarea ciumei. Această apelare la oracol conţine în sine anticiparea unei astfel de jertfe. Anume, cînd i se cere oracolului un sfat, succesul este privit ca fiind determinat de zeul însuşi. Succesul a fost considerat ca ceva ce trebuia să se întîmple, ca lucru al necesităţii, ca treabă a destinului, unde nu putea avea loc conciliere, lucru ce nu putea fi evitat. 3. Ultima formă a concilierii o avem cînd negativul este o crimă propriu-zisă, considerată astfel şi astfel declarată, nu o crimă la care se ajungea numai prin interpretarea unei nenorociri. Un om, un stat, un popor comit crime, omeneşte pedeapsa este concilierea crimei în forma răzbunării. Aici spiritul liber are conştiinţa de sine a maiestăţii sale de a face întîmplatul neîntîmplat; în sine, graţierea exterioară etc. este altceva, dar faptul că întîmplatul poate deveni în sine însuşi neîntîmplat constituie privilegiul superior al conştiinţei de sine libere, unde răul nu e numai fapta, ci unde el este ferm, avîndu-şi sediul în suflet; în sufletul păcătos, sufletul liber se poate curaţi de acest rău. Aluzii la această convertire interioară se întîlnesc, însă caracterul concilierii ţine mai mult de purificarea exterioară. La greci, şi aceasta este ceva arhaic, din Atena se i2s cunosc cîteva exemple. Un fiu al lui Minos a fost ucis în Atena, din cauza acestei fapte a fost înfăptuită o purificare. EscMl povesteşte că areopagul l-a achitat pe Orest, piatra Atenei i-a folosit. Concilierea este aici ceva exterior, nu e conversiune interioară. Aduce a creştinesc reprezentarea despre Edip la Colonos, unde acest Edip bătrîn, care îşi ucise părintele şi se căsătorise cu mama sa, care fusese alungat de fiii săi, este cinstit de zei, zeii îl cheamă la ei. SECŢ. A II-A. III. RELIGIA FINALITĂŢII 405

Alte sacrificii aparţin şi mai mult modului exterior. Astfel jertfirea morţilor pentru a-i concilia pe mani. AMU ucide un număr de troieni pe mormîntul lui Patrocle; o face pentru a restabili egalitatea destinului de cele două părţi. RELIGIA FINALITĂŢII SAU A INTELECTULUI A. CONCEPTUL ACESTEI TREPTE în religia frumuseţii am văzut necesitatea goală, în religia sublimului unitatea ca unitate subiectivă, fiinţare-pentru-sine spirituală. în prima cade în afara necesităţii substanţialitatea morală, dreptatea, realul prezent în conştiinţa de sine empirică. Aceste puteri sînt în acelaşi timp înfăţişate ca indivizi, ca subiecţi spirituali concreţi, ca particulare spirite ale popoarelor,

spirite vii, ca Atena pentru oraşul Atena, Bachus pentru Teba, şi zei ai familiei, care sînt de asemenea comunicabili, au în sine caracterul unei generalităţi mai largi şi sînt veneraţi şi de alte popoare. Apoi şi obiectele unor astfel de zei sînt oraşe, state particulare, scopuri particulare, o mulţime. 12» Acum, această particularitate redusă sub un Unul este proximul mod-determinat. Prima exigenţă a gîndului este ca necesitatea abstractă să fie umplută cu particularitatea, cu scopul în ea însăşi. Acest lucru l-am avut, fără îndoială, în religia sublimului, însă aici scopul este, pe de o parte, adevărul abstract, pe de altă parte, în realitatea sa el este numai un scop izolat ca familie singulară, care este limitată pe un teren natural. Poziţia superioară este deci ca acest scop să fie lărgit pentru cuprinderea particularităţii, particularitate dezvoltată. Particularitatea amănunţită, diversă am avut-o în religia frumuseţii. Numeroasele puteri particulare şi multele realităţi particulare participă la divinitate; spiritele reale ale poporului au valoarea lor în divinitate şi sînt scopuri în ea; este aristocraţia divină. Faptul că particularitatea este pusă acum şi în unitate nu face ca aceasta să poată fi adevărata unitate spirituală, ca în religia sublimului. Avem mai întîi totalitatea reia406 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

tivă a acestor determinaţii, o totalitate în care cele două religii îşi pierd, fără îndoială, unilateralitatea, însă fiecare dintre cele două principii este în acelaşi timp alterat prin receptarea sa în opusul său. Eeligia frumuseţii pierde individualitatea concretă a zeilor săi, precum şi conţinutul, conţinutul moral de sine stătător : zeii sînt coborîţi la nivelul de simple mijloace. Eeligia sublimităţii pierde direcţia spre Unul, Veşnicul, Supra-terestrul. însă îmbinate, ele devin totodată un scop, dar un scop amănunţit, în afară general, în primul rînd scop empiric general, în religia finalităţii, scopul este acest ceva cuprinzător, dar scop exterior, care ţine apoi de oameni. Astfel ea este religie a intelectului. Acest scop trebuie să fie realizat, iar zeul este puterea de i3o a-l realiza; este unitate afirmativă a lui Dumnezeu şi a omului, iar Dumnezeu este puterea de a realiza acel scop. Baportul finalităţii exterioare are defectul că scopul este un scop pus de om, scop exterior, empiric. însă acest defect îşi are temeiul într-un defect mai mare, în acela că Dumnezeu are acest scop, acesta trebuie să fie realizat ; după conţinutul lui, el este un scop exterior, astfel realizarea lui este exterioară, e în finit, în lume. Adevărata finalitate ar fi să fie realizat conceptul ca scop; prin această realizare a scopului este pusă unitatea conceptului, a lui Dumnezeu, a subiectului divin şi a aceluia în care acest concept se realizează, a obiectivitătii realizării sale; şi aceasta este atunci natura însăşi a lui Dumnezeu, aceasta este atunci finalitatea interioară, unde latura realităţii însăşi este în concept, este identică cu conceptul — acest proces, această mişcare prin care scopul se obiectivează pe sine şi acest ce obiectiv îl pune identic cu sine, este scopul absolut, scopul final absolut. Aici ideea absolută însă nu există ca acest circuit, ca această raportare la sine ; de aceea conceptul, substanţialul care trebuie să fie obiectivat, este un concept exterior ; conţinutul este unul care aparţine lumii, conştiinţei omeneşti, întrucît el trebuie să fie realizat. Mai precis, acest scop constă în următoarele: scopul în religia sublimului, întrucît e un scop limitat, este în acelaşi timp un scop esenţial, dar încă nedezvoltat; astfel, interiorul lui este familia, moralitatea naturală ca atare. Aici, acest scop este lărgit; scopul esenţial cuprinzător este statul în general; acest stat este un scop exterior, încît scopul nu cade încă în SECŢ. A II-A, III, RELIGIA FINALITĂŢII 407

Dumnezeu însuşi; el cade în Dumnezeu, dar nu este propria natură a lui Dumnezeu. Statul ca acest scop este şi numai abia statul abstract, unirea oamenilor într-o,legătură, însă unire în aşa fel că aceasta nu este încă în sine organizaţie raţională, şi statul încă nu este aşa ceva fiindcă Dumnezeu nu este încă organizaţia raţională în el însuşi. Finalitatea este cea

exterioară; sesizată ca interioară, ea ar fi propria natură a lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu nu este încă această idee concretă, încă nu este în sine adevărata împlinire a sa prin sine însuşi, acest scop, statul, nu este încă în sine totalitatea raţională şi de aceea nici nu merită numele de stat, ci pe acela de stăpînire, unire a indivizilor, a popoarelor într-o legătură, sub o unică putere; şi întrucît aici avem diferenţa dintre scop şi realizare, acest scop există mai întîi numai ca subiectiv şi nu ca realizat, iar realizarea este cucerire a domniei, realizare a unui scop care e aprioric, care doar vine asupra popoarelor şi se realizează. Iată ce se află în determinaţia scopului; această deosebire este foarte esenţială. Am relevat deja : Atena este spiritul poporului ; aici bunăstarea oraşului Atena, fericirea lui, nu este scop al zeiţei Atena. Aci nu este raportul unui scop care trebuie să fie realizat, ci Atena este unitatea substanţială, spiritul poporului, iar oraşul Atena este existenţa exterioară a acestui spirit, este nemijlocit identică cu el; acesta nu este raport de scop cu realizarea scopului. Dar aici lucrul principal este această finalitate exterioară, finalitate care importă. Aceasta este determinarea generală a acestei sfere. Tot astfel această stăpînire, monarhie universală, acest scop, trebuie să fie distins de acela al religiei mahomedane; şi-n aceasta scopul este stăpînirea lumii, însă ceea ce trebuie să domnească este Unul gîndului provenit din religia izraelită. Tot astfel se spune în religia creştină că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să ajungă să cunoască adevărul, dar scopul este de natură spirituală, fiecare individ este în scop ca unul ce gîn-deşte, e spiritual, liber prezent în scop, are în scop un punct central şi nu este scop exterior. Individul încorporează în felul acesta întregul cuprins al scopului în sine însuşi. Aici, dimpotrivă, scopul este încă empiric exterior, cuprinzător, daravînd realitate empirică, dominaţia lumii. Scopul acesteia îi este 132

408 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

străin individului şi-i devine tot mai străin, încît individul este subordonat numai acestui scop, îl serveşte. în primul rînd, în acest scop este în sine conţinută unirea în fiecare fiinţă a puterii universale şi a singularităţii universale, dar aceasta este o unire aşa-zicînd grosolană, lipsită de spirit, puterea nu este înţelepciune, realitatea ei nu este în sine şi pentru sine scop divin. Puterea nu este Unul împlinit în sine însuşi, această împlinire nu este pusă în împărăţia gîn-dului, e putere lumească, numai stăpînire, e lumescul numai ca stăpînire în care puterea este în ea însăşi neraţională. De aceea, faţă de putere particularul se dispersează, fiindcă nu este receptat în ea în chip raţional, avem independenţă a individului şi satisfacere la modul nedivin, satisfacere a intereselor particulare. Puterea este în afara raţiunii, stăpînirea se află rece, independentă de o parte, iar de cealaltă parte tot aşa individul. Acesta este conceptul general al acestei religii; este afirmată în el exigenţa a ceea-ce-e-suprem în sine, unirea a ceea-ce-fiinţează în sine şi a scopurilor, dar această unire este cea menţionată : nedivină, brută.

7 133

B. ÎN FORMA DE FENOMEN EXTERIOR ACEASTĂ RELIGIE ESTE CEA ROMANA

Religia romană este în chip superficial identificată cu cea greacă, însă există im spirit esenţial cu totul altul în una şi-n cealaltă; cu toate că ele posedă plăsmuiri comune, totuşi ele au cu totul altă poziţie aici [în religia romană], şi întreaga religie şi felul religios de a simţi sînt ceva esenţial diferit; ceea ce rezultă din considerarea exterioară, de suprafaţă, empirică. în general se admite că statul, constituiţia statului, destinul politic al unui popor, depind de religia lui, se admite că aceasta este baza, substanţa spiritului, a ceea ce se numeşte politică; însă spiritul grec şi spiritul roman, cultura, caracterul sînt, în chip cu totul esenţial, cu totul diferite unele de altele. Fiinţele divine ale acestei sfere sînt zei practici şi nu teoretici, prozaici şi nu poetici, cu toate

că, cum vom vedea îndată, această treaptă va fi cea mai bogată în ce priveşte inventarea mereu nouă şi producerea de zei. Referitor la felul abstract de-a SECŢ. A II-A. III. RELIGIA FINALITĂŢII 409

edea şi simţi, la direcţia spiritului, trebuie relevată aici: 1. i)Cj'ioziiatea romanilor. Acolo unde este [există] un scop," un scop esenţialmente ferm, care trebuie să fie realizat, apare acest intelect şi cu el seriozitatea care ţine ferm la acest scop în faţa unui divers altceva din suflet, sau în faţa unor împrejurări exterioare. La zeii religiei precedente, caracterul fundamental al necesităţii abstracte şi al diferiţilor şi frumoşilor indivizi divini este libertatea care e acea seninătate şi fericire. Ei nu sînt legaţi de existenţe singulare, sînt puteri esenţiale şi sînt în acelaşi timp ironia asupra a ceea ce vor să facă; empiricul singular este indiferent. Seninătatea religiei elene, trăsătură fundamentală a felului de a vedea şi simţi ce-i este propriu, îşi are temeiul în faptul că, deşi există ca scop venerat, ceva sfînt, există în acelaşi timp şi această libertate faţă de scop, ea există mai nemijlocit în faptul că zeii greci sînt mulţi. Fiecare zeu grec are o însuşire, o esenţialitate morală mai mult sau mai puţin substanţială, însă tocmai fiindcă sînt [există] multe particularităţi, conştiinţa, spiritul, stă totodată deasupra acestui divers, iese din particularitatea sa; conştiinţa părăseşte ceea ce este ■determinat ca esenţial şi poate fi considerat şi ca scop, ea este însăşi această ironizare. Dimpotrivă, acolo unde este un unic principiu, principiu ■suprem, un scop suprem, acolo nu poate exista această seninătate. Apoi, seul grec este o individualitate concretă; fiecare •dintre aceşti mulţi indivizi particulari are în el însuşi, la rîndul lui, multe determinaţii diferite, el este o bogată individualitate i ■care, din acest motiv, trebuie să aibă în ea şi să manifeste cu necesitate contradicţia; fiindcă opoziţia încă nu este absolut •conciliată. întrucît zeii au în ei înşişi această bogăţie de determinaţii ■exterioare, există această indiferenţă faţă de aceste particularităţi şi uşurinţa se poate juca cu ele. Accidentalul pe care-l ■observăm la zei în aceste istorisiri despre ei aparţine aici. Dionisiu din Halicarnas compară religia greacă cu cea Tomană, laudă rînduielile religioase ale Romei şi arată marele avantaj al vechii religii romane faţă de religia greacă. Religia romană are temple, altare, serviciu divin, jertfe, adunări festive, serbări, simboluri etc. comune cu religia greacă, dar sînt eliminate din ea miturile cu trăsături blasfematoare, mutilările, ■captivităţile, războaiele, certurile etc. zeilor. Dar acestea aparţin ' 43 0

PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

plăsmuirii seninătăţii zeilor; ei se dau pradă pe sine, se face comedie cu ei, însă ei îşi păstrează în toate acestea existenţa-lor certă şi fără griji. în seriozitate trebuie să se înfăţişeze şi figura, acţiunile, întknplările etc, adecvate principiului rigidr în timp ce în individualitatea liberă nu sînt încă astfel de scopuri fixe, astfel de determinaţii de-ale intelectului, zeii conţin în ei, fără îndoială, eticul dar sînt în acelaşi timp în modul-de-terminat al lor individualităţi particulare bogate, sînt concreţi. 130 în această individualitate bogată, seriozitatea nu este deter-minaţie necesară, ea este mai curînd liberă în singularitatea manifestării sale, se poate amesteca uşuratic în toate şi rămîne ceea ce este ea. Istoriile care se înfăţişează nedemne trimit la vederi generale despre natura lucrurilor, la felul în care e făcută lumea etc, ele îşi au originea în vechi tradiţii, în concepţii abstracte despre procesul elementelor. Generalul concepţiei este întunecos, dar se face aluzie la el, şi în această exterioritate, în această dezordine, este trezită privirea în universalul* inteligenţei. Dimpotrivă, într-o religie în care există un singur scop determinat dispare referirea la orice punct de vedere teoretic al inteligenţei. Teorii, universal de felul acesta, nu găsim în religia finalităţii. Zeul are aici un conţinut determinat, acesta este stăpînirea lumii, aceasta este universalitate empirică,. nu morală, spirituală, ci universalitate reală. Caracterul felului roman de a vedea şi simţi este această seriozitate a intelectului, care are un

scop determinat; acest scop este scopul stăpînirii, iar zeul este puterea de a realiza acest scop. Zeul roman ca această dominaţie îl vedem ca „Fortuna publica", această necesitate care este pentru alţii o necesitate rece; necesitateat propriu-zisă, care conţine în ea însuşi scopul roman, este Eoma, este dominarea; o fiinţă sacră divină şi această Eomă stăpînitoare în forma unui zeu care domneşte este Iupiter Capitolinus, un Iupiter particular, căci există mulţi Iupiteri, fără îndoială vreo trei sute de Ioves. Acest Iupiter Capitolinus are semnificaţia de domnitor şi scopul lui e în, lume, iar poporul roman este acela pe seama căruia el realizează acest scop. 2. Acest zeu nu este adevăratul Unu spiritual, tocmai de 136 aceea particularul cade în afara acestei unităţi a stăpînirii. Puterea este numai abstractă, nu este o organizaţie raţională, SECŢ. A II-A, III, RELIGIA FINALITĂŢII 411

o totalitate în sine : tocmai de aceea particularul şi apare ca ceva ce cade în ajara Unului, a domnitorului. Acest particular este constituit din figuri de zei care sînt eventual şi zei eleni, sau sînt numai asimilaţi de o naţiune ca zeii celeilalte. Astfel, grecii şi-au găsit zeii în Persia, Siria, Babilon; aceştia erau totuşi ceva diferit de concepţia, de modul-determinat al zeilor lor, erau numai generalitate superficială. în general ei sînt, sau mulţi dintre ei, aceiaşi. Aceşti zei, care nu sînt însă acele frumoase individualităţi libere, apar oarecum spălăciţi, nu ştii de unde vin, sau ştii că sînt introduşi în ocazii determinate. Zeii romani nu au semnificaţie precisă : aşa cum au fost ei receptaţi de Virgil, de Horaţiu, ei sînt numai imitaţie lipsită de viaţă a zeilor eleni. Nu este în ei acea conştiinţă, acea umanitate care constituie substanţialul în om, şi care este în zei, precum este şi în om. Ei apar ca maşini lipsite de spirit, ca zei ai intelectului, care nu aparţin unui spirit frumos, liber, unei fantezii frumoase, libere. Cum îi întîlnim şi în modernele opere făcute ale francezilor ca pe nişte figuri, maşini plicticoase. De aceea, figurile zeilor romani au plăcut în general mai mult modernilor decît cele elene, fiindcă ele se înfăţişează ca figuri goale de zei ai intelectului, care nu mai aparţin fanteziei vii şi libere. în afară de aceşti zei particulari, care apar ca fiind comuni cu cei eleni, romanii au avut mulţi zei şi multe servicii divine proprii. Domnia este scopul cetăţeanului, dar în acesta individul nu este încă epuizat, el îşi are şi scopurile sale particu-l37 lare. Aceste scopuri particulare nu aparţin acestui scop abstract. Dar scopurile particulare devin complet prozaice scopuri private, ceea ce apare aici este particularitatea obişnuită a omului pe multiplele laturi ale trebuinţelor sale, sau ale legăturii lui cu natura. Zeul nu este această individualitate concretă —' Iupiter este domnia, zeii particulari sînt morţi, lipsiţi de viaţă, lipsiţi de spirit, sînt mai mult de împrumut. Particularitatea, abandonată de sus-menţionata universalitate, aşa cum e ea pentru sine, este cu totul comună, prozaică particularitate a omului, ea este însă scop pentru om, el are nevoie de cutare sau de cutare lucru. însă, ceea ce e scop pentru om, este în această sferă determinaţie a divinului. Scopul omului şi scopul divin sînt unul, dar scop exterior ideii : astfel, scopurile omeneşti sînt considerate ca scopuri 412 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA SECŢ. A II-A, III, RELIGIA FINALITĂŢII 413

divine, şi deci ca puteri divine ; aici avem acele multe divinităţi particulare, extrem de prozaice. în faţa universalului domniei este [există] ceva particular : scopurile omeneşti, interesele, viaţa şi trebuinţele omului. Astfel vedem, pe de o parte, această putere universală care este oO dominaţia, stăpînirea, indivizii sînt sacrificaţi în ea, nu sînt ca indivizi; cealaltă latură,

determinatul, cade, amintita unitate, zeul, fiind ceea-ce-e-abstract, în afara acestuia, iar omenescul devine scop esenţial; omenescul este ceea ce umple zeul cu un conţinut. în această religie a fericirii, egoismul adoratorilor este acela care se contemplă pe sine în zeii lor practici ca putere, egoism care caută în zei şi de la ei satisfacerea unui interes subiectiv. Egoismul are sentimentul dependenţei sale; dar fiind absolut finit, acest sentiment îi este propriu. Orientalul care trăieşte în lumină, indul care-şi cufundă conştiinţa de sine 138 în Brahma, grecul care îşi suprimă interesele sale particulare în necesitate şi care contemplă în puterile particulare puteri prietene lui, puteri ce-l însufleţesc, îi dau viaţă, sînt unite cu el, acest grec trăieşte în religia sa fără sentimentul dependenţei; el este mai curînd liber în ea, liber înaintea zeului său; numai în acesta îşi are el libertatea şi este dependent numai în afara religiei sale; în ea, el s-a liberat de dependenţa sa. însă, egoismul, nevoia, trebuinţa, fericirea subiectivă şi bunăstarea, care se vreau pe sine, ţin la sine, se simt apăsate, plecînd de la sentimentul dependenţei intereselor lor. Puterea asupra acestor interese are o semnificaţie pozitivă şi un interes pentru subiectul însuşi, întrucît ea trebuie să-i împlinească scopurile lui. Ea are, prin urmare, semnificaţia unui mijloc al realizării scopurilor lui. Aceasta este disimularea, făţărnicia inerentă acestei umilinţe : căci conţinutul, scopul acestei puteri sînt şi trebuie să. fie scopurile ei. De aceea, această conştiinţă nu se comportă în religie teoretic, adică nu contemplînd liber obiectivitatea,. venerarea acestor puteri, ci numai de pe poziţia unui egoism practic, de pe poziţia împlinirii solicitate a singularităţii acestei vieţi. Intelectul este acela care îşi menţine cu fermitate scopurile sale finite în această religie, ca ceva ce este pus unilateral de el, ceva ce-l interesează numai pe el şi astfel de abstracte şi singularizări nici nu le scufundă în necesitate, şi nici nu le dizolvă în raţiune. în felul acesta şi scopurile particulare, trebuinţele şi puterile particulare se înfăţişează ca zei. Conţinutul acestor zei este tocmai utilitatea practică; ei servesc utilului ordinar. Astfel acest conţinut trece în : 3. ceva cu totul singular.

Zeii familiei aparţin cetăţeanului particular, dimpotrivă, larii se referă la moralitatea naturală, la pietate, la unitatea morală a familiei. Alţi zei au un conţinut care ţine de utilitatea pură, încă şi mai particulară. întrucît această viaţă, această activitate a oamenilor, primeşte şi o formă care este cel puţin fără negativul răului, satisfacerea acestor trebuinţe este o stare de natură simplă, calmă, necultivată. Romanului îi pluteşte în faţa ochilor epoca lui Saturn, starea de nevinovăţie şi satisfacerea nevoilor care sînt adecvate acelei epoci, nevoi ce apar ca o mulţime de zei. Astfel, romanii au avut multe serbări şi o mulţime de zei care se refereau la fertilitatea pămîntului, precum şi la dexteritatea oamenilor de a-şi satisface nevoile naturale. întîlnim astfel un Iupiter Pistor; arta de a coace era considerată ca ceva divin şi puterea ei ca ceva esenţial. Fornax, cuptorul în care erau uscate cerealele, este o zeiţă aparte; Vesta era focul care cocea pîinea, deoarece ca 'ETUX focul primise o semnificaţie mai înaltă care se referea la pietatea familială. Eomanii au avut sărbători ale porcilor, oilor şi taurilor; în Palilii se căuta dobîndirea bunăvoinţei zeiţei Pales, care făcea să crească nutreţul vitelor şi sub a cărei protecţie îşi puneau păstorii turmele spre a fi păzite de orice stricăciune. De asemenea ei aveau zeităţi pentru artele care aveau legătură cu statul, de exemplu Iuno Moneta, deoarece moneda în convieţuire este ceva esenţial. Anumite stări particulare ale oamenilor au fost şi ele considerate ca putere divină întrucît erau nocive sau erau folositoare, se înfăţişau ca duşmănoase ori ca prietenoase : zeiţele Pax, Tran-quilitas, Vacuna, zeiţa neacţionării, apoi Febris, Fames, Bobigo, incendiul cerealelor, Aerumna, Angerona, grija şi neliniştea etc. Eomanii au ridicat altare şi ciumei. Zeii sînt apoi dexterităţi, feluri de activitate care se referă la trebuinţe cu totul nemijlocite şi la satisfacerea lor — zei extrem de prozaici şi lipsiţi de fantezie; nu există nimic mai lipsit de fantezie decît un cerc de astfel de zei. Spiritul este « aici închis cu totul în ceea ce e finit şi e

nemijlocit util. 414 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Pentru noi este greu să înţelegem cum pot fi venerate toate acestea ca ceva divin. Ele constituie un conţinut care apare totuşi ca esenţial pentru nevoile ordinare, stare care este concepută fără fantezie şi este stabilită cu pierderea oricărei idei. La această stare prozaică se adaugă faptul că romanii, mai tîrziu, şi-au venerat împăraţii ca pe nişte zei. Un individ ca împăratul era o putere pentru sine; important şi mai eficace decît ,,febris", „robigo" etc, el putea produce o stare mai rea decît aceste puteri. Acesta este modul figurii lui. Toate aceste zeităţi sînt subordonate puterii reale, generale, ele trec pe plan secundar faţă de puterea generală, absolut esenţială a stăpînirii, a mărimii imperiului, care se extinde peste întreaga lume cultă cunoscută; în această universalitate, soarta particularizării divine este necesitatea ca zeii să fie găzduiţi, să piară în această universalitate abstractă, după cum este strivit sub această stăpînire abstractă, unică, şi spiritul divin individual al popoarelor. Aceasta şi apare în mai multe trăsături empirice, la Cicerof găsim această reflexie rece asupra zeilor. Cicero face un rezumat al genealogiei lor, al destinelor şi faptelor lor etc, enumera mulţi, Vulcan, Apolo, Iupiter şi-i grupează; aceasta este reflexia care face comparaţie şi transformă în felul acesta figura fermă în figură îndoielnică şi ezitantă. Informaţiile pe care el le dă în scrierea sa De natura deorum sînt în altă privinţă de cea mai mare importanţă; de exemplu, în privinţa naşterii miturilor; însă prin aceasta zeii sînt în acelaşi timp depreciaţi şi înfăţişarea lor determinată se pierde, apare necredinţa, neîncrederea. Aceşti zei numeroşi constituie un cerc de zei foarte extins ; însă este nemijlocit menirea universalităţii, menirea destinului roman, a lui Iupiter domnitorul, ca toţi aceşti zei în general, zei individuali, să fie reuniţi într-Unui. Extinderea stăpînirii lumeşti a romanilor a constat în faptul că numeroşii indivizi şi popoare au fost supuşi unei singure puteri şi stăpîniri, şi tot aşa au fost strivite sub o unică putere şi stăpînire spiritele divine ale popoarelor, puterile lor etice. Eoma este un panteon în care zeii stau unul lîngă altul şi se sting reciproc, subordonaţi fiind unicului Iupiter Capito-linus. Eomanii cuceresc Grecia Mare, Egiptul etc, jefuiesc templele, vedem astfel transportate la Eoma, în corăbii, încărSECŢ. A II-A, UI, RELIGIA FINALITĂŢII 415

caturi întregi de zei. în felul acesta Boma deveni colecţia tuturor religiilor, elene, persane, egiptene, creştine, a cultului lui Mitra. în Eoma este această toleranţă : toate religiile se adună aici şi sînt amestecate. Eomanii se năpustesc spre toate religiile şi starea generală constituie o confuzie în care se amestecă între ele toate felurile de cult, iar forma care aparţine artei se pierde. C. Caracterul cultului şi menirea acestuia rezidă în cele precedente, se practică cultul divin pentru un scop şi acesta este un scop omenesc; conţinutul lui începe aşa-zis nu de la Dumnezeu, el nu este conţinutul a ceea ce constituie natura acestuia, ci conţinutul începe de la om, de la ceea ce este scop omenesc. Avem astfel o religie a dependenţei şi sentimentul acestei dependenţe. într-un astfel de sentiment de dependenţă dominantă este nelibertatea. Omul se ştie pe sine liber, însă aceasta este aici un scop care rămîne exterior individului, dar în măsură şi mai mare sînt aici scopurile particulare şi tocmai în legătură cu acestea se produce sentimentul dependenţei. Aici avem în chip esenţial superstiţie, fiindcă e vorba de scopuri mărginite, finite, de obiecte, şi sînt tratate ca absolute nişte scopuri care după conţinutul lor sînt limitate. Superstiţie este în general să consideri ca putere, ca substanţialitate o fini-tate, o exterioritate, o realitate nemijlocită obişnuită ca atare; superstiţia provine din starea de apăsare a spiritului, din sentimentul dependenţei legat de scopul urmărit. Cicero laudă pe romani ca fiind cea mai pioasă naţiune, care se gîndeşte pretutindeni la zei, face totul cu religie, mulţumeşte pentru toate zeilor. Acest lucru a existat în fapt. Această

interioritate abstractă, această universalitate a scopului care este destinul unde sînt strivite individul particular şi moralitatea, umanitatea individului şi unde acestea nu pot exista concret, nu pot să se dezvolte — această universalitate, interioritate este baza, iar prin faptul că totul este raportat la această interioritate există în toate religie. Dar, această interioritate, acest ceva superior, acest universal este în acelaşi timp numai formă, conţinutul, scopul acestei puteri este scopul omenesc, este indicat de om '.miMia-T1" îi venerează pe zei pentru că şi cînd au nevoie de ei, şi mai ales. 416 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

Introducerea unor zei noi are loc în timp de mizerie şi groază sau în urma unor făgăduieli făcute zeilor. Nevoie este în general teogonia lor universală. Aparţine aici şi faptul că oracolele, cărţile sibiline, considerate ca ceva superior, aduc la cunoştinţă poporului ce este de făcut sau ce trebuie să fie întreprins pentru a avea folos. Astfel de instituţii sînt în mîinile statului, ale magistraţilor. Astfel este în genere încorporată singularitatea empirică «43 în necesitate; această singularitate este divină şi cu superstiţia, ca identic fel de a vedea şi simţi, ia naştere un cerc de oracole, auspicii, cărţi sibiline care, pe de o parte, servesc statului, iar pe de altă parte intereselor particulare. Individul, pe de o parte, piere absorbit în universal, în stăpînire, în Fortuna publica, pe de altă parte, sînt valabile scopurile omeneşti, are valoare de sine stătătoare, esenţială, subiectul uman. Aceste extreme şi contradicţia dintre ele sînt acelea în care se zbate viaţa romană. Virtutea romană, virtus, este acest patriotism rece, potrivit căruia individul este aservit total intereselor statului, stă-pînirii. Această pieire a individului în universal, această nega-tivitate, romanii şi-au şi făcut-o intuibilă; ceea ce constituie o trăsătură esenţială în jocurile lor religioase. într-o religie care nu are doctrină, mai cu seamă reprezentările serbărilor şi ale jocurilor teatrale sînt acelea prin care este înfăţişat adevărul zeului înaintea ochilor oamenilor. De aceea, aici reprezentaţiile teatrale au o însemnătate cu totul alta decît la noi. După cum romanii au adoptat zei eleni, tot aşa au împrumutat ei şi jocuri şi piese de teatru greceşti. Caracteristic este faptul că propriile lor reprezentaţii nu constau decît în ucidere de animale şi de oameni, în vărsare de fluvii de sînge, în lupte pe viaţă şi pe moarte. Acestea erau oarecum cea mai înaltă culme ce putea fi oferită spre intuire romanului, nu exista aici interes pentru moralitate, nici convertire tragică ce are drept conţinut nefericirea, conţinut valoros moral, ci conversiunea cu totul seacă a morţii. Aceste jocuri au fost la romani duse în aşa măsură pînă la monstruos, încît sute de oameni, 400—500 de lei, tigri, elefanţi, crocodili erau ucişi de oameni, care trebuiau să lupte cu ei şi care se omorau şi unii pe alţii. Ceea ce li se aducea aici în faţa ochilor era esenţial istoria morţii reci, voită prin arbitrar neraţional, servind altora SECŢ. A II-A, III, RELIGIA FINALITĂŢII 417

de plăcere a ochilor. Necesitate care este simplu arbitrar, moarte fără conţinut, care se are numai pe sine drept conţinut. Aceasta şi contemplarea destinului sînt ceea-ce-e-suprem, moartea rece prin arbitrar gol, nu de moarte naturală, nu prin necesitatea exterioară a împrejurărilor nu ca urmare a lezării a ceva ce e moral. A muri este deci singura virtute pe care o poate practica romanul nobil, şi această virtute el o împarte cu sclavii şi cu criminalii condamnaţi la moarte. Aceasta este ucidere ree care serveşte la desfătarea ochilor, e nimicnicia individualităţii omeneşti şi, fiindcă ea nu are în sine nici o moralitate, face să se vadă lipsa de valoare a individului, intuirea destinului gol, găunos, care se raportează la om ca ceva accidental, ca arbitrar orb. De acestea poate fi legată o altă determinaţie, care rezumă conţinutul celor spuse cu toate că nu aparţine religiei, dar care poate fi încorporată în religie. întrucît, astfel ceea ce domină este

destinul rece, lipsit de raţiune, e simpla stăpînire, apare, în desăvîrşirea imperiului roman, deasupra indivizilor, deasupra tuturor, puterea comună prezentă, o putere a arbitrarului — şi aceasta este împăratul — care poate proceda fără nici o moralitate, poate lovi aspru, poate săşi dea drumul. Sub cei mai buni împăraţi ai lumii, lucrurile n-au mers mai bine decît sub cei mai răi; sub Domiţian le-a mers mai bine popoarelor decît sub cei mai nobili împăraţi. Este cu totul consecvent faptul că împăratul, această putere, a fost venerat ca un zeu, anume, el era, fără îndoială, această putere insondabilă peste indivizi şi starea lor. Aceasta este una dintre laturi: pieirea individului în uiversal. Acestei laturi îi stă faţă în iată cealaltă extremă. Anume, există în acelaşi timp şi un scop al puterii, pute-l45 rea este, pe de o parte, oarbă, spiritul nu este încă conciliat, nu e adus în armonie, de aceea îşi stau ambele unilateral în faţă: această putere este un scop, şi acest scop, cel omenesc, cel finit, este stăpînirea lumii, iar realizarea acestui scop este domnia oamenilor, a romanilor. Acest scop universal îşi are temeiul în firea reală, .sediul în conştiinţa de sine : prin aceasta este pusă această independenţă a conştiinţei de sine, căci scopul aparţine conştiinţei de sine. Pe de o parte, avem această indiferenţă faţă de viaţa concretă, iar pe de altă parte, această lipsă de supleţe, această 27 - o. 379

418 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

interioritate, care este şi interioritate a divinului, precum şi a individului, dar interioritate cu totul abstractă a individului. în aceasta rezidă ceea ce constituie trăsătura fundamentală la romani, faptul că persoana abstractă dobîndeşte atît de mare consideraţie. Persoana abstractă este'cea juridică; o trăsătură importantă este apoi dezvoltarea dreptului, determinarea proprietăţii. Acest drept se limitează la dreptul juridic, drept al proprietăţii. ---Există drepturi mai înalte : conştiinţa morală îşi are şi ea dreptul său, acesta este de asemenea un drept, dar cu mult mai înalt este dreptul moralităţii, al eticului. Acesta nu mai există aici în sensul lui propriu, concret, ci dreptul abstract, al persoanei, constă numai în determinaţia proprietăţii. Personalitatea, dar numai cea abstractă, subiectivitatea în sensul acesta, este aceea care obţine această înaltă situaţie. Acestea sînt trăsăturile fundamentale ale acestei religii a finalităţii. în ea sînt conţinute momentele a căror unire constituie determinarea primei şi ultimei trepte a religiei. Aceste momente care sînt izolate unul de altul în religia finalităţii 146 exterioare, dar sînt în relaţie unul cu celălalt şi tocmai de aceea sînt în contradicţie, aceste momente, existente în chip lipsit de spirit, unite potrivit adevărului lor, dau naştere determinării religiei spiritului. Potrivit conţinutului poziţiei considerate, scopul universal este numai un scop omenesc; chiar şi-n obiectivitatea lui este numai această stăpînire. Prin aceasta, finitul este pus ca scop absolut, şi astfel ceea-ce-fiinţează-pentru-sine, ceea ce nu e de natură ideală, nu este pus ca suprimat în idealitatea infinită, ci e ceea-ce-fiinţează-pentru-sine. Acesta este momentul determinat al acestei poziţii, el e esenţialmente necesar. Am spus că finitul este transformat în infinit, finitul este abstract, mai precis, el este conştiinţa-de-sine subiectivă pentru sine, aceasta este ceea ce acum e considerat ea ceea ce e absolut esenţial; stăpînirea lumii, scopul finit, numai acesta există, numai acesta are sens real, întrucît el este existenţa scopului conştiinţei de sine. Avem prin urmare raţionalizarea subiectivităţii ca atare. Termenul mai precis este personalitate, determinaţia pe care o are omul în drept, numai cea abstract juridică, capabilă să aibă proprietate, mai departe ea nu merge; aci eu sînt considerat ca infinit, ca raportare infinită a meaJmine însumi, sînt atoSECŢ. A II-A, III, RELIGIA FINALITĂŢII 419

mul absolut care se sprijină pe sine. Aceasta este semnificaţia mai precisă a determinării, exprimată în cuvintele : finitul este în infinit. Astfel, cînd finitul este conceput ca persoană, el

este încă luat la modul-nemijlocit al său, el este fiinţă-pentru-sine absolută, dar abstractă, şi deci avem mai întîi această latură aici. însă această personalitate este luată şi într-o determinaţie mai înaltă, luată în felul în care ea aparţine ideii, şi nu numai cum este ea ca persoană nemijlocită. Ceea ce este această determinaţie în sine este forma infinită şi nu subiectivitatea ca această persoană nemijlocită, ci este subiectivitatea ca atare, forma absolut infinită, ştiinţa [cunoaşterea] de sine şi ceea-ce-se- ia ştie-pe-sine în general, ceea ce se diferenţiază pe sine în sine şi faţă de altceva. Această subiectivitate infinită, care este formă infinită, este momentul care e luat ca putere, este ceea ce-a lipsit încă puterii, zeului substanţialităţii, este determinarea sa în sine ca subiectivitate infinită. Subiectivitate am avut în putere, dar puterea avea numai scopuri singulare, sau mai multe scopuri singulare, iar scopul ei nu era infinit, numai subiectivitatea infinită are un scop infinit, adică ea îşi este ei însăşi scop, şi scopul ei este numai interioritatea, această subiectivitate ca atare. Această determinaţie constituie ceea ce este spiritul. Spiritul este [există] numai întrucît el e pus ca spirit, se scindează în sine, se face pe sine în sine scop al lui însuşi; întrucît el se face pe sine astfel, se diferenţiază pe sine de sine şi acest ce diferenţiat de el este scopul său, realitatea sa, determinarea sa. Acest ceva pe care el îl diferenţiază de sine este tot spirit, este latura realităţii, a modului-determinat care în sine este pentru sine infinită. Ea este determinată ca celălalt, dar întrucît este determinat că existenţa ein sfne însăşi absolută, este pus cu aceasta şi că spiritul este pentru spirit. Am considerat Olimpul, acest cer al zeilor, cerc al plăsmuirilor celor mai frumoase ce-au fost vreodată concepute de fantezie. Cercul acestor frumoase fiinţe ni s-a înfăţişat totodată ca viaţă liberă, morală, ca spirit al poporului, spirit liber, dar limitat încă. Viaţa greacă este fărîmiţată în multe state mici; viaţa morală este mărginită la aceste stele care sînt ele însele numai puncte de lumină mărginite. Spiritualitatea liberă poate fi realizată numai cînd această limitare este suprimată şi cînd destinul care pluteşte de sus deasupra lumii zeilor eleni se impune pe sine ca valabil în viaţa de stat a grecilor, încît aceste 420 PART. A II-A. RELIGIA DETERMINATA

7 popoare libere pier. Spiritul liber trebuie să se sesizeze pe sine ca spirit pur în sine şi pentru sine; el nu mai trebuie să treacă numai de spirit liber al elenilor, al cetăţenilor, cutărui sau cută-rui stat, ci omul trebuie să fie ştiut [cunoscut] liber ca om, iar Dumnezeu să fie Dumnezeul tuturor oamenilor, să fie spiritul cuprinzător, universal. Acum, acest destin este disciplinarea tuturor libertăţilor particulare : ea este realizată prin faptul că linul dintre spiritele popoarelor devine putere universală, destin peste celelalte, strivind aceste spirite limitate ale popoarelor, încît ele ajung la conştiinţa slăbiciunii şi neputinţei lor, întrucît viaţa lor politică este nimicită de o putere superioară. Acest destin a fost lumea romană şi religia romană. Şi în această religie zeul a fost ştiut [cunoscut] ca ceea-ce-este-conform-scopului, însă aici scopul n-a fost decît nwmm *st«tul roman', încît acesta a fost puterea abstractă peste celelalte spirite ale popoarelor; în panteonul roman au fost adunaţi zeii tuturor popoarelor şi sau nimicit unii pe alţii prin faptul că a trebuit să fie uniţi. Spiritul roman a înfăptuit nefericirea nimicirii vieţii frumoase şi a conştiinţei. Destinul, ca acest spirit, a fost acela care a nimicit amintita fericire şi seninătate a religiei precedente; această putere abstractă a fost aceea care a produs o imensă nefericire şi o durere generală, o durere care trebuia să fie durerea de naştere a religiei adevărului. Prin ea, limitarea şi finitatea au fost negate şi în religia spiritului frumos. Pocăirea lumii, abandonarea finităţii şi renunţarea la găsirea mulţumirii în această lume — toate acestea au servit la pregătirea terenului pentru adevărata religie spirituală, pregătire care trebuia înfăptuită din partea omului. ,,Cînd s-a împlinit vremea, Dumnezeu a trimis pe fiul său", se spune; vremea era împlinită, cînd în spirit a crescut peste măsură desperarea de a găsi

mulţumire în temporalitate şi-n finitate. PARTEA A III-A

FILOZOFIEI RELIGIEI Religia absolută Am ajuns acum la conceptul realizat al religiei, la religia desăvîrşită, în care conceptul însuşi este acela care îşi este sieşi obiect. Am determinat mai de aproape religia ca şi conştiinţa de sine a lui Dumnezeu: conştiinţa de sine ca şi conştiinţă are un obiect şi în acesta ea este conştientă de sine; acest obiect este şi el conştiinţă, dar conştiinţă ca obiect, deci conştiinţă finită, o conştiinţă care se deosebeşte de Dumnezeu, de absolut; ei îi aparţine moduldeterminat şi deci finitatea; Dumnezeu este conştiinţă de sine, el se ştie [cunoaşte] pe sine într-o conştiinţă care diferă de el, conştiinţă care în sine este conştiinţa lui Dumnezeu, dar şi pentru sine, întrucît ea îşi ştie [cunoaşte] identitatea ei cu Dumnezeu, însă o identitate care este mijlocită prin negaţia finităţii. Acest concept constituie conţinutul religiei. Dumnezeu constă în: a se distinge pe sine de sine însuşi, a fi sieşi obiect, dar în această deosebire a fi absolut identic cu sine — spiritul. Acest concept este acum realizat, conştiinţa ştie [cunoaşte] acest conţinut şi-n acest conţinut ea se ştie pe sine absolut diferită ; în conceptul care este procesul lui Dumnezeu ea însăşi este moment. Conştiinţa finită îl ştie [cunoaşte] pe Dumnezeu numai întrucît ea se ştie pe sine în el ca Dumnezeu ; astfel este Dumnezeu spirit, şi anume spiritul comunităţii sale, adică spiritul celor ce-l venerează. Aceasta este religia desăvîrşită, conceptul care şi-a devenit sieşi obiectiv. Aici este evident ce este Dumnezeu; el nu mai este ceva transcendent, ceva necunoscut, căci el a făcut cunoscut oamenilor ce este el, şi aceasta nu simplu, într-o istorie exterioară, ci în conştiinţă. Aşadar, aici avem religia manifestării lui Dumnezeu, întrucît Dumnezeu se ştie [cunoaşte] pe sine în spiritul finit, Dumnezeu este absolut revelat. Acesta este aici raportul. Trecerea a fost aceasta: am văzut cum această ştiinţă [cunoaştere] a lui Dumnezeu ca spirit liber mai era încă împovărată în conţinutul 424 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 425

ei cu finitate şi cu mod-nemijlocit; acest finit a trebuit să fie încă îndepărtat prin munca spiritului ca unul ce e lipsit de valoare; am văzut cum această nimicnicie a devenit evidentă conştiinţei. Nefericirea, durerea lumii a fost condiţia, pregătirea laturii subiective spre conştiinţa spiritului liber ca spirit absolut liber şi astfel spirit infinit. îfe oprim mai întîi la latura generală, A, a acestei sfere. Religia absolută este 1. religia revelată. Eeligia este revelată, manifestată numai atunci cînd conceptul religiei este [există] pentru sine însuşi; sau religia, conceptul ei, şi-a devenit sieşi obiectiv, nu în obiectivitatea mărginită, finită, ci astfel încît ea îşi este sieşi obiectivă conform conceptului ei. Acest lucru poate fi exprimat mai precis astfel: potrivit conceptului ei general, religia este conştiinţă a fiinţei absolute. Dar conştiinţa distinge, aşa că avem două : conştiinţă şi fiinţă absolută. Aceste două sînt mai întîi înstrăinare în raportul finit dintre conştiinţa empirică şi fiinţa în celălalt sens. Ele sînt în raport finit una faţă de cealaltă, aşadar sînt ambele finite, astfel conştiinţa ştie despre fiinţa absolută numai ca despre ceva finit, şi nu ca despre ceva veridic. Dumnezeu este el însuşi conştiinţă de sine, el este aceasta : el se dă pe sine ca obiect pentru ceea ce numim noi latură a conştiinţei. 163 Aici avem totdeauna două [determinaţii] în conştiinţă care se raportează în chip finit, exterior una la alta. însă, dacă acum religia se sesizează pe sine însăşi, conţinutul şi obiectul religiei este însuşi acest întreg, e conştiinţa care se raportează la fiinţa sa, ştiinţa [cunoaşterea] despre sine ca ştiinţă a fiinţei sale şi' ştiinţa fiinţei sale ca ştiinţă despre sine însăşi, adică spiritul este' astfel obiect în religie. Prin urmare, avem două [determinaţii]: conştiinţa şi obiectul; dar în religia care, împlinită în sine însăşi, este cea revelată, care s-a sesizat pe sine, este religia, conţinutul însuşi, obiectul, şi acest obiect, fiinţa care se ştie [cunoaşte] pe sine însăşi, este spiritul. Abia aici este spiritul ca atare obiect, conţinut, al religiei şi spiritul este [există] numai pentru spirit. întrucît spiritul este conţinut, obiect, e, ca spirit, ştiinţă [cunoaştere] de sine, diferenţiere, îşi este lui însuşi cealaltă latură a conştiinţei subiective, care se înfăţişează ca finită. Aceasta este religia care e împlinită în sine

însăşi. Aceasta este determinarea abstractă a acestei idei, sau religia în fapt este ideea. Căci ideea în sens filozofic este conceptul care are un obiect, existenţă, realitate. Obiectivitate are conceptul care nu mai este interiorul, subiectivul, ci care se obiectivează, însă a cărui obiectivitate este totodată reîntoarcerea sa în sine însuşi, sau întrucît conceptul îl numim scop, scopul împlinit, înfăptuit, care e de asemenea obiectiv. Eeligia are ca obiect al său ceea ce este ea însăşi, adică conştiinţa fiinţei, ea este obiectivată în aceasta, este cum era ea mai întîi ca şi concept şi numai ca şi conceptul care era mai întîi conceptul nostru. Eeligia absolută este cea revelată, religia care se are pe sine însăşi ca obiect, de împlinire. Aceasta este religia desăvîrşită, care este fiinţa spiritului pentru sine însuşi, religia în care ea însăşi şi-a devenit sieşi obiectivă, religia creştină. în ea sînt [există] neseparabile spiritul universal şi cel singular, cel infinit şi cel finit, identitatea lor absolută este această religie, care are drept conţinut al său îs* această identitate. Puterea universală este substanţa, care, fiind în sine tot atît de mult şi subiect, îşi pune acum această fiinţă-în-sine a sa, se diferenţiază prin aceasta de sine, se comunică pe sine cunoaşterii, spiritului finit, însă acesta fiind un moment al ei înseşi [al substanţei], ea rămîne în el la sine, se reîntoarce la sine neîmpărţită în diviziunea sa. De obicei, teologia susţine că ar fi vorba să fie cunoscut Dumnezeu numai ca Dumnezeu obiectual, care rămîne absolut separat de conştiinţa subiectivă; e astfel un obiect exterior, cum sînt soarele, cerul etc, obiect al conştiinţei, unde posedă determinaţie permanentă de a fi un altceva, ceva exterior. în opoziţie cu acest fel de a vedea, conceptul religiei absolute poate fi formulat în sensul că ceea ce importă nu este acest ce exterior, ci religia însăşi, adică unitatea acestei reprezentări, v-" pe care o numim Dumnezeu, cu subiectul. Acest fapt poate fi privit ca obiect al zilelor noastre, cînd este vorba de religie, religiozitate, pietate, unde nu e vorba de obiect. Oamenii au religii diferite; lucrul principal însă este ca oamenii să fie pioşi, Dumnezeu nu poate fi ştiut ca obiect, nu poate fi cunoscut, şi modul subiectiv este acela despre care e vorba, este ceea ce importă. Această poziţie trebuie să fie recunoscută în cele spuse. Ea este poziţia epocii, dar în acelaşi timp ea înseamnă un progres important care a făcut să fie valabil un moment infinit, el constă în faptul că conştiinţa subiectului este cunoscută ca fiind moment absolut. De ambele părţi este acelaşi conţinut, şi această fiinţă-în-sine a ambelor 426 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 427

laturi este religia. Este marele progres al timpului nostru faptul că subiectivitatea e recunoscută ca moment absolut, aceasta 155 este astfel determinaţie esenţială. Totuşi, ceea ce importă este felul în care o determinăm. Cu privire la acest mare progres sînt de relevat cele ce urmează. în determinaţia conştiinţei, religia este astfel făcută, că conţinutul fuge dincolo şi, cel puţin în aparenţă, rămîne un conţinut îndepărtat. Religia poate avea conţinutul pe care-l vrea ea, conţinutul ei, reţinut pe poziţia conştiinţei, este un conţinut care se află dincolo, şi cu toate că se adaugă la el determinaţia revelaţiei, conţinutul este totuşi pentru noi un conţinut dat şi exterior. Se întîmplă la o astfel de reprezentare că conţinutul divin este numai dat, nu pentru a fi cunoscut, ci numai pentru a fi păstrat pasiv în credinţă, pe de altă parte, şi pentru subiectivitate; aceasta nu este unica poziţie. Piosul se cufundă cu inima sa, cu cucernicia sa, cu voinţa sa în obiectul său, astfel pe această culme a evlaviei el a suprimat separarea care este proprie poziţiei conştiinţei. Graţia lui Dumnezeu sălăşluieşte în om, spunem, şi ne închipuim că ea este ceva străin, pe care trebuie să-l dobîndim în dar. Se ajunge, cum am spus, pe poziţia conştiinţei şi la subiectivitate, la acest ceva ce nu e străin, la această cufundare a spiritului în adîncuri, care nu sînt depărtare, ci apropiere absolută, prezenţă. Separarea are altă formă, subiectul finit este [există] faţă de obiect ca spirit absolut, sau ca poziţie a conştiinţei şi a sentimentului indivizilor. împotriva acestei separări e îndreptară determinarea că este vorba de religie ca atare, adică conştiinţa subiectivă are ca scop ceea ce vrea Dumnezeu. în subiect, este astfel nesepararea subiectivităţii şi a celuilalt, a obiectivitătii. Sau subiectul este esenţial ca raport real pentru întregul cuprins. Aşadar această poziţie înalţă

subiectul la nivelul iB6 unei determinaţii esenţiale. Această poziţie are legătură cu libertatea spiritului, încît el a restabilit-o ca să nu fie poziţie în care el să nu fie la sine însuşi. Conceptul religiei absolute conţine în el faptul că religia este aceea care îşi este sieşi obiectivă. Dar numai conceptul. Una este acest concept şi alta este conştiinţa acestui concept. Prin urmare, şi în religia absolută conceptul poate fi în sine aceasta, dar conştiinţa este altceva. Această latură este deci aceea care, în determinarea că religia este ceea ce importă, a ajuns la conştiinţă, a apărut. Conceptul este el însuşi încă unilateral, luat ca numai în sine, tot astfel este el această formă unilaterală, căci, acolo unde subiectivitatea însăşi este unilaterală, el are numai determinaţia uneia dintre cele două laturi, este numai formă infinită, conştiinţa de sine pură, pura ştiinţă [cunoaştere] de sine însuşi, este în sine lipsit de conţinut, deoarece religia ca atare este concepută numai [ca] ,,în-sinele" ei şi nu este religia care îşi e sieşi obiectivă, este numai religia în forma care nu e încă reală, care nu se obiectivează pe sine dîndu-şi conţinut. Neobiectivitate înseamnă lipsă de conţinut. Este dreptul adevărului ca ştiinţa [cunoaşterea] să aibă în religie conţinut absolut. Dar aici conţinutul nu este veridic, ci e numai deformat. Aşadar trebuie să fie [existe] un conţinut, acesta este accidental, finit, empiric determinat şi cu el apare o asemănare cu epoca romană. Epoca împăraţilor romani prezintă multă asemănare cu timpul nostru. Libertatea este deci numai o astfel de libertate care lasă să subziste un „dincolo", o dorinţă fierbinte care neagă diferenţierea conştiinţei şi prin aceasta respinge momentul esenţial al spiritului şi astfel e subiectivitate lipsită de spirit. Eeligia este ştiinţa [cunoaşterea] spiritului despre sine ca spirit; ca ştiinţă [cunoaştere] pură aceasta nu se ştie [cunoaşte] pe sine ca spirit şi deci nu este ştiinţă [cunoaştere] substanţială, ci e ştiinţă [cunoaştere] subiectivă. însă faptul că ea este numai aceasta, şi deci ştiinţă [etmoaştere] mărginită, nu este pentru subiectivitate în forma subiectivităţii însăşi, adică a ştiinţei [cunoaşterii], ci e „în-sinele" ei nemijlocit, pe care ea îl găseşte mai întîi în sine şi deci în ştiinţa [cunoaşterea] despre ea ca ştiinţă [cunoaştere] a absolut infinitului; sentiment al finităţii ei şi deci totodată al infinităţii ca fiinţă-în-siRe ce-i este transcendentă în faţa fiinţeipentru-sine a ei, sentimentul dorinţei fierbinţi după transcendentul neexplicat. Dimpotrivă, religia absolută conţine determinaţia subiectivităţii sau a formei infinite, care este egală cu substanţa. O putem numi ştiinţă [cunoaştere], inteligenţă pură această subiectivitate, această formă infinită, această' elasticitate infinită a substanţei de a se scinda pe sine în sine, de-a face obiect din sine însăşi; conţinutul este conţinut organic, fiindcă subiectivitatea substanţială infinită este aceea care se face pe sine obiect şi conţinut. în acest conţinut însuşi este apoi iarăşi deosebit subiectul finit de obiectul infinit. Cînd rămîne dincolo, 428 PART. A ni-A. RELIGIA ABSOLUTA

cînd nu este ca spirit viu al comunităţii sale, Dumnezeu ca spirit este el însuşi numai în determinaţia unilaterală ca obiect. Acesta este conceptul, el e conceptul ideii, al ideii absolute, realitatea este acum spiritul care e pentru spirit, care se are pe sine însuşi ca obiect, şi astfel este această religie religia revelată. Dumnezeu se revelează pe sine. A se revela înseamnă această diviziune originară a formei infinite, înseamnă a se determina, a fi pentru un altul; această manifestare de sine aparţine esenţei însăşi a spiritului. Un spirit care nu se manifestă nu este spirit. Cînd spunem că Dumnezeu a creat lumea, exprimăm acest lucru ca pe un fapt ce s-a întîmplat o dată, fapt care nu se mai întîmplă, ca pe o determinare care poate fi sau nu fi, Dumnezeu s-ar fi putut revela sau ar fi putut să nu se reveleze; exprimăm că crearea lumii este o determinare oarecum arbitrară, accidentală, neaparţinînd conceptului lui Dumnezeu. însă Dumnezeu ca spirit este esenţialmente această revelare 158 de sine. El nu creează lumea o dată, ci este creatorul etern, e această revelare de sine veşnică, acest act. Acesta este conceptul său, determinaţia sa. Eeligia, cea revelată, spirit pentru spirit, este ca atare religia spiritului, ea nu e însă pentru altul, care este altul numai pentru moment. Dumnezeu îl pune pe altul şi-l suprimă în mişcarea

sa eternă. Spiritul este automanifestare. Ce revelează Dumnezeu dacă nu tocmai că el este această revelare a sa ? Ceea ce revelează el este forma infinită. Subiectivitatea absolută este determinarea care e punere de diferenţe, punere de conţinut ; ceea ce revelează el astfel este că el e puterea de-a face în sine aceste diferenţe, de a le lua înapoi şi făcînd aceasta de a fi la sine însuşi. Ceea ce se revelează este faptul că el [Dumnezeu] este pentru altul. Aceasta este determinarea revelării. Această religie, care îşi este ei înseşi manifestă, este 2. nu numai cea manifestă, ci este şi aceea care e numită revelată şi prin aceasta se înţelege, pe de o parte, că ea este revelată de Dumnezeu, că Dumnezeu însuşi s-a făcut pe sine cunoscut oamenilor, şi, pe de altă parte, că, prin faptul că ea este revelată, e religie pozitivă, în sensul că ea i-a venit omului, i-a fost dată omului din afară. Din cauza acestei particularităţi, ce apare în faţa reprezentării cînd e vorba de pozitiv, este interesant să vedem ce anume este pozitivul. I. DUMNEZEU ÎN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 429

2. Eeligia absolută este, fără îndoială, o religie pozitivă în sensul în care tot ce este pentru conştiinţă este pentru ea ceva obiectual. Totul trebuie să ne vie în chip exterior. Astfel, sensibilul este ceva pozitiv; mai întîi nu există nimic atît de pozitiv ca ceea ce avem înaintea noastră în intuiţia nemijlocită. Tot ce este spiritual în general ne vine tot în felul acesta, spiritualul finit, spiritualul istoric; acest mod al spiritualităţii1S* exterioare şi al spiritualităţii care se exteriorizează este de asemenea pozitiv. Un spiritual superior, mai pur, este eticul, sînt legile libertăţii, însă, după natura lor, acestea nu sînt un astfel de spiritual exterior, nu sînt ceva exterior, accidental, ci sînt natura însăşi a spiritului pur, dar şi ele ne vin la modul exterior, mai întîi prin învăţămînt, educaţie, doctrină, unde ni se spune, ni se arată că ele sînt astfel valabile. Legile cetăţeneşti, legile statului sînt şi ele tot ceva pozitiv, ele ne vin, sînt pentru noi, sînt valabile, sînt, nu în sensul că le lăsăm să fie, că putem trece pe lîngă ele, ci în sensul «ă, în această exterioritate a lor, ele trebuie să fie pentru noi şi ceva esenţial subiectiv, ceva ce ne obligă subiectiv. Cînd înţelegem legea, o cunoaştem, găsim că e raţional că crima este pedepsită, legea nu este pentru noi ceva esenţial, nu are valoare pentru noi fiindcă este pozitivă, fiindcă este cum este, ci ea are valoare şi, lăuntric, este valabilă ca ceva esenţial pentru raţiunea noastră, fiindcă ea este şi lăuntric raţională. Faptul că legea e pozitivă nu-i alterează absolut de loc caracterul ei de a fi raţională, de a fi ceea ce ne este propriu. Legile libertăţii au totdeauna o latură pozitivă, o latură a realităţii, a exteriorităţii, a accidentalităţii în manifestarea lor. Legea trebuie să fie determinată; deja în determinarea, în calitatea pedepsei, intră exterioritatea, şi mai mult încă în cantitatea ei. Pozitivul nu poate lipsi de loc cînd e vorba de pedepsire, el este cu totul necesar, această ultimă determinare a nemijlocitului este ceva pozitiv, nu e ceva raţional. în pedepsire, de exemplu, numărul rotund este hotărîtor; nu poate fi determinat cu raţiunea ce anume este absolut just. Ceea ce e după natura sa pozitiv este ceea ce e lipsit de raţiune : acesta trebuie să fie determinat şi este determinat într-un fel care nu are nimic sau nu conţine în sine nimic raţional. 430 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

160 La religia revelată este necesară şi această latură; întrucît aici apar şi elemente istorice, ce se manifestă în chip exterior, există aici şi pozitiv, accidental, care poate fi aşa sau şi aşa. Prin urmare, acest fapt apare şi la religie. Din cauza exteriorităţii, a manifestării ce este pusă prin aceasta, există totdeauna pozitiv. însă, trebuie să fie deosebite : pozitivul ca atare, pozitivul abstract şi legea, legea raţională. Legea libertăţii nu trebuie să fie valabilă fiindcă este [există], ci fiindcă ea este deter-minaţia raţionalităţii

noastre înseşi; aşa legea, cînd este astfel ştiută [cunoscută], nu este valabilă ca ceva pozitiv. Eeligia se înfăţişează şi ea ca pozitivă în conţinutul întreg al învăţăturilor sale, dar ea nu trebuie să rămînă aşa ceva, nu trebuie să rămînă lucru al purei reprezentări, al simplei memorii. Eeferitor la atestarea religiei, pozitivul înseamnă că exteriorul acesta trebuie să confirme adevărul unei religii, că el trebuie să fie considerat ca temeiul adevărului unei religii. Aici, atestarea are o dată forma unui pozitiv ca atare : aici există minuni şi mărturia că individul a propus aceste învăţăturii Miracolele sînt schimbări sensibile, schimbări în ceea ce e sensibil, care sînt percepute, şi această percepere este ea însăşi sensibilă fiindcă este o schimbare sensibilă. Cu privire la acest pozitiv, la miracole, am relevat mai înainte că acestea pot, fără îndoială, produce pentru omul senzorial o atestare, dar ele sînt numai începutul atestării, atestarea nespirituală, prin care nu poate fi atestat spiritualul. Spiritualul ca atare nu poate fi atestat direct prin nespiritual, prin sensibil. Lucrul principal pe această latură a miracolelor este ca ele să fie date în felul acesta la o parte, iei Intelectul poate încerca să explice miracolele pe cale naturală, să aducă mult verosimil împotriva lor, adică să se ţină de ceea ce este exterior, întîmplat ca atare şi să se întoarcă împotriva acestuia. Principala poziţie a raţiunii cu privire la miracole este că spiritualul nu poate fi atestat în chip exterior : căci spiritualul este superior exteriorului, el poate fi atestat numai prin sine şi în sine, se poate validita numai prin sine şi în sine însuşi. Aceasta este ceea ce se poate numi mărturia spiritului. în istoriile religioase este exprimat însuşi acest fapt; Moise face minuni în faţa faraonului, vrăjitorii egipteni le fac după el; prin aceasta chiar, se spune că nu trebuie să se pună I. DUMNEZEU ÎN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 431

mare valoare pe aşa ceva. Lucrul principal este însă că însuşi Criştos spune : vor veni mulţi care vor face minuni în numele meuy eu nu i-am recunoscut. Aici el însuşi respinge miracolele ca criteriu veridic al adevărului. Acesta este punctul de vedere principal şi trebuie să reţinem că atestarea prin miracole, precum şi recurgerea la ele, este o sferă care nu ne priveşte, mărturia spiritului este cea adevărată. Această mărturie poate fi felurită : poate fi nedeterminată, generală, ceea ce în general convine spiritului, ceea ce trezeşte în el o rezonanţă mai adîncă. în istorie ne vorbeşte ceea ce e nobil, înalt, moral, divin, despre acesta depune mărturie spiritul nostru. Această mărturie poate rămîne deci această consonanţă generală, această consimţire a interiorului, această simpatie. Dar această mărturie poate fi în legătură şi cu judecata, cu gîndirea; această judecată, întrucît nu este sensibilă, aparţine direct gîndirii; fie că e vorba de temeiuri, de distincţii etc, ea este activitate cu determinaţii de gîndire, cu categorii şi potrivit acestora. Ea se poate înfăţişa ca mai dezvoltată ori mai puţin dezvoltată, ea poate constitui şi presupunerea inimii celui ce gîndeşte, a spiritului său în genere, presupoziţii ale unor principii generale, valabile pentru el. Nu este nevoie ca aceste maxime să fie conştiente, ci ele sînt felul în care este format caracterul său, universalul care s-a sălăşluit cu fermitate în spiritul său; acesta este ceva ferm în spiritul său, acesta îl1B2 conduce apoi. De la o astfel de bază fermă, de la o astfel de presupoziţie poate pleca raţionarea, determinarea sa cu privire la etic. Aici gradele de cultură, drumurile vieţii sînt multe, nevoile sînt foarte diferite. Nevoia supremă a spiritului omenesc este gîndirea, mărturia spiritului, încît nu trebuie să existe în spirit numai un mod care trimite numai la prima simpatie, ci trebuie să fie prezent în el şi celălalt mod, baze şi principii ferme, pe care sînt ridicate consideraţii, presupoziţii solide, din care sînt trase concluzii, se fac deducţii. Mărturia spiritului la modul ei suprem este modul filozofiei, încît conceptul, pur ca atare, fără presupoziţie, dezvoltă din sine adevărul, şi, dezvoltîndu-l, cunoaştem şi recunoaştem în şi prin această dezvoltare necesitatea acesteia. 432 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

Adesea, credinţa a fost astfel opusă gîndirii, încît s-a spus că despre Dumnezeu, despre adevărurile religiei nu putem avea cunoştinţă decît la modul gîndirii; astfel, argumentele despre existenţa lui Dumnezeu au fost indicate ca singurul mod de (a şti şi de a fi convinşi despre adevăr. Dar mărturia spiritului poate exista în feluri variate, diferite ; nu trebuie să se pretindă ca adevărul să fie produs la toţi oamenii la modul filozofic. Potrivit diferitelor stadii de

dezvoltare, există şi cerinţa, încrederea să se creadă pe bază de autoritate. Miracolele îşi au şi ele locul lor aici, şi este interesant că ele sînt reduse la acest minimum. Eeligia îşi are sediul, terenul ,63 în gîndire, inima, sentimentul nu este inima, sentimentul unui animal, ci este inima omului care gîndeşte, inimă, sentiment care gîndeşte, şi ceea ce este de la religie în această inimă, în acest sentiment, este în gîndirea, în sentimentul acestei inimi. întru-cît începem să tragem concluzia, să raţionăm, să invocăm argumente, să înaintăm prin determinaţii de gîndire, facem acest lucru totdeauna gîndind. întrucît învăţăturile religiei creştine se află în biblie ele sînt date în chip pozitiv, iar cînd ele devin subiective, cînd spiritul le conferă mărturie, se poate întîmpla în chip cu totul nemijlocit ca ceea ce e mai interior în om, spiritul lui, gîndirea sar raţiunea sa, să fie afectate de această mărturie şi s-o aprobe. Biblia este astfel pentru creştin această bază, principala bază care are acest efect asupra lui, care îl pune în vibrare, care conferă fermitate convingerilor sale. Se adaugă apoi faptul că, fiinţă gînditoare fiind, creştinul nu se poate opri la această consimţire nemijlocită, la această mărturie, ci el îşi formează şi gînduri, face consideraţii, reflexii asupra ei. Aceasta aduce apoi cu sine o elaborare mai departe în religie şi în forma cea mai elaborată este teologia, religia ştiinţifică, acest conţinut ca atestare a spiritului, ştiută [cunoscută] în mod ştiinţific. Aici apare eventual opoziţia în sensul că se spune că omul trebuie să se ţină numai de biblie. Acesta este, pe de o parte, un principiu cu totul just. Există oameni care sînt foarte religioşi, nu fac decît să citească biblia şi să recite din ea sentinţe, au o înaltă pietate, religiozitatea, dar nu sînt teologi; aici încă nu avem ştiinţă, teologie. I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 433

îndată ce aceasta nu mai este numai citire şi repetare de sentinţe, îndată ce începe aşa-numita explicare, inferenţa, exegeza semnificaţiilor, omul trece la raţionare, reflectare, la gîndire, şi aici ceea ce are importanţă este faptul dacă gîndirea sa e iet justă sau nu, felul în care se comportă el în gîndirea sa. ]STu ajută la nimic să spunem că aceste gînduri sînt întemeiate pe biblie. îndată ce ele nu mai sînt simple cuvinte ale bibliei, s-a dat acestui conţinut o formă, a primit conţinutul o formă logică, sau se fac în legătură cu acest conţinut anumite presupoziţii şi se trece cu acestea la explicare, acestea sînt pentru explicare elementul carerămîne, se aduc reprezentări care dirijează explicarea. Explicarea bibliei înfăţişează conţinutul bibliei, în forma, în modul de gîndire al oricărui timp ; prima explicare era cu totul alta decît cea actuală. Astfel de presupoziţii sînt, de exemplu, reprezentarea că omul este bun de la natură sau că nul putem cunoaşte pe Dumnezeu. Cum trebuie să fie răstălmăcită biblia de către cel ce are astfel de prejudecăţi în cap 1 Acestea sînt adăugate, cu toate că religia creştină învaţă tocmai să-l cunoaştem pe Dumnezeu în ceea ce el s-a revelat pe sine şi a arătat ce este el. însă tocmai aici poate apărea din nou pozitivul în altă formă. Aici este foarte important să se ştie dacă acest conţinut, aceste reprezentări şi propoziţii sînt adevărate. Ceea ce sesizează lăuntric spiritul nu mai este biblia, ci sînt cuvintele. Dacă le exprimă spiritul, aceasta este deja o formă dată de spirit, formă a gîndirii. Această formă ce să dă menţionatului conţinut trebuie să fie cercetată. Aici reapare pozitivul. Acesta are aici sensul că a fost presupusă, de exemplu, logica formală a inferenţei, raporturi de gîndire ale finitului. Conform raportului obişnuit al inferenţei, aici poate fi sesizat [cunoscut] numai ceea ce e finit, numai ceea ce ţine de intelect ; ceea ce nu este adecvat conţinutului divin. Astfel, acest conţinut este alterat din temelie. Teologia, cînd nu este recitare a bibliei şi trece dincolo de ies. cuvintele bibliei şi riscă să descopere ce fel de sentimente sînt în interior, face uz de forme ale gîndirii, păşeşte în gîndire. Cînd ea foloseşte aceste forme numai la întîmplare, încît are presupoziţii, prejudecăţi, avem ceva accidental, arbitrar, şi cercetarea acestor forme ale gîndirii ţine numai de filozofie. întoarcerea teologiei împotriva filozofiei este sau inconştientă a faptului că teologia face uz de

astfel de forme, că ea. 28 - c. 3'.«

434 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

însăşi gîndeşte şi că ceea ce importă este să se înainteze conforin gîndirii; sau, atunci, este numai inducere în eroare : ea vrea să păstreze pentru sine o gîndire oarecare, accidentală, care constituie aici pozitivul. Acestei gîndiri arbitrare cunoaşterea adevăratei naturi a gîndirii îi aduce prejudicii. Această gîndire accidentală, oarecare, este pozitivul care intră aci; numai conceptul pentru sine se liberează pe sine cu adevărat total de acest pozitiv, căci în filozofie şi în religie este [există] acea libertate supremă care este însăşi gîndirea ca atare. Doctrina, conţinutul, primeşte şi el forma pozitivului, el este ceva valabil, e valabil în societate. Orice lege, în genere ceea ce este valabil, are forma de a fi ceva ce fiinţează şi ca atare de a fi pentru oricine esenţialul, ceva valabil. Dar aceasta este numai forma pozitivului, conţinutul trebuie să fie adevăratul spirit. Biblia este această formă a pozitivului, însă chiar una dintre sentinţele ei este : litera omoară, spiritul dă viaţă. Aici, ceea * ce este important e spiritul pe care-l aduce, spiritul care dă viaţă cuvîntului. Trebuie să ştii să aduci cu tine un spirit concret, unul care gîndeşte sau un spirit care reflectează, care simte, şi trebuie să ai cunoştinţă de acest spirit, care este activ şi sesizează acest conţinut. Sesizarea nu este receptare pasivă, ci în timp ce spiritul sesizează, sesizarea este totodată şi activitatea lui; numai la 166 ceea ce e de natură mecanică se comportă una dintre laturi pasiv în receptare. Prin urmare, spiritul vine în întîmpinarea [a ceea ce receptează], acest spirit îşi are reprezentările, concepţiile sale, este o fiinţă logică, o activitate gînditoare, această activitate •trebuie s-o cunoască spiritul. Dar această gîndire poate să se apropie [de ceea ce receptează] şi cu cutare ori cutare categorii ale finităţii. Spiritul este acela care începe în felul acesta de la pozitiv, însă este în chip esenţial prezent, el trebuie să fie cel adevărat, cel just, spiritul sfînt care concepe şi ştie [cunoaşte] divinul şi acest conţinut ca divin. Aceasta este mărturia spiritului care poate fi mai mult sau mai puţin dezvoltată. Aşadar acesta este lucrul principal în ceea ce priveşte pozitivul, anume, că spiritul se comportă ca spirit ce gîndeşte, este activitate în categorii, în determinaţii de gîndire, că spiritul este aici activ fie că simte, acţionează etc. Unii nu ştiu acest I. DUMNEZEU ÎN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 435

lucru, nu au, în ce priveşte receptarea, cunoştinţă că ei sînt, în procesul ei, activi. Mulţi teologi, comportîndu-se exegetic, cred că sînt pur receptivi şi nu ştiu că, receptînd, ei sînt activi, că reflectează. Cînd această gîndire a lor este o gîndire accidentală, ea se încredinţează categoriilor finităţii şi este astfel incapabilă să sesizeze divinul în conţinut; nu este spiritul divin ci spiritul finit care continuă să se mişte în astfel de categorii. Datorită unei astfel de sesizări finite a divinului, a ceea ce este în sine şi pentru sine, datorită acestei gîndiri finite a conţinutului absolut, s-a întîmplat că învăţăturile fundamentale ale creştinismului au dispărut în cea mai mare parte a lor din dogmatică. Nu singură, dar mai ales filozofia este acum esenţial ortodoxă ; propoziţiile care au fost totdeauna valabile, adevărurile fundamentale ale creştinismului sînt primite şi păstrate de ea. Considerînd această religie, noi nu procedăm istoric, după felul spiritului care pleacă de la ceea ce este exterior, ci plecăm de la concept. Activitatea care pleacă de la ceea ce este exterior 167 se înfăţişează numai pe o singură latură ca activitate care sesizează, pe cealaltă latură a ei ea este activitate. Aici ne comportăm esenţial ca astfel de activitate avînd conştiinţa gîndirii despre sine, despre mersul determinaţiilor gîndirii — conştiinţa unei gîndiri care s-a

examinat pe sine, s-a cunoscut, care ştie cum gîndeşte şi ştie ce sînt determinaţiile finite ale gîndirii şi ce sînt cele veritabile. Pe de altă parte, plecarea de la pozitiv se făcea în educaţie şi era necesară, dar aici trebuie să fie înlăturată, întrucît procedăm ştiinţific. 3. Eeligia absolută este religia adevărului şi a libertăţii. Căci adevărul este a nu te comporta în ceea ce e obiectiv ca în ceva străin. Libertatea exprimă tot ceea ce este adevărat, cu o determinaţie a negaţiei. Spiritul este presupoziţia sa; noi plecăm de la spirit, el este identic cu sine, este contemplare veşnică a lui însuşi, el este astfel sesizat în acelaşi timp numai ca rezultat, ca sfîrşit. Spiritul este autopresupunerea şi, de asemenea, rezultatul şi e numai ca sfîrşit. Acesta este adevărul, acest a fi adecvat, acest a fi obiect şi subiect. Faptul că spiritul îşi este lui însuşi obiect este realitatea, conceptul, ideea, şi acesta este adevărul. De asemenea, religia absolută este religia libertăţii. Abstract, libertatea este raportarea la ceva obiectiv ca la ceva ce nu e străin; ea este aceeaşi determinaţie ca şi determinaţia

S 43G PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

adevărului, numai că la libertate mai este accentuată şi negaţia diferenţei alterităţii, aceasta apare în forma concilierii. Aceasta pleacă de la faptul că diferiţii sînt faţă în faţă. Dumnezeu are în faţa sa o lume înstrăinată de el, o lume care e înstrăinată de fiinţa lui. Concilierea este negaţia acestei separaţii, acestei despărţiri, concilierea înseamnă a se recunoaşte reciproc unul în celălalt, a se găsi pe sine şi esenţa sa [reciproc unul în celălalt]. Astfel, concilierea este libertatea, ea nu e ceva în repaus, ci este 198 activitate. Toate acestea, conciliere, adevăr, libertate, sînt proces generat şi de aceea nu pot fi exprimate într-o simplă propoziţie fără unilateralitate. O formă determinată rezidă în faptul că într-o religie este pusă reprezentarea unităţii naturii divine şi umane, Dumnezeu a devenit om, aceasta este o revelaţie. Această unitate este mai întîi deci numai ,,în şinele", dar ca ceea ce trebuie să se producă veşnic, şi această producere este liberarea, concilierea, care tocmai este posibilă numai prin „în şinele"; substanţa identică cu sine este această unitate care ca atare este baza, însă ca subiectivitate ea este ceea ce produce. Faptul că este [există] numai această idee a adevărului absolut este rezultat al întregii filozofii, în forma pură a lui este logicul, dar tot astfel este el rezultat al considerării lumii concrete. Acesta este adevărul: natura, viaţa, spiritul sînt absolut organice, orice e diferit este numai oglindă a ideii sale, încît ea se înfăţişează în el pe sine ca ceva singularizat, ca proces în el, încît el manifestă această unitate în el însuşi. Religia naturii este religia ce se găseşte numai pe poziţia conştiinţei; în religia absolută este şi această poziţie, dar numai lăuntric ca moment de trecere; în religia naturii, Dumnezeu este reprezentat ca altceva în plăsmuire naturală, sau religia are numai forma conştiinţei. A doua formă a fost aceea a religiei spirituale, a spiritului care rămîne determinat în chip finit, este deci religia conştiinţei de sine, anume, a puterii absolute, a necesităţii, pe care am văzut-o ; acest Unul, puterea este ceea ce e defectuos, fiindcă este numai putere abstractă, după conţinutul său nu este subiectivitate absolută, e numai necesitate abstractă, fiinţare-la-sineînsuşiabstract-simplă. ' Abjtcţia) constituie finitatea, şi puterile particulare, zeii, determinaţi după conţinutul lor spiritual, constituie abia 189 totalitatea. Această a treia religie este acum religia libertăţii, a conştiinţei de sine, a conştiinţei care este în sine însăşi. Libertatea este determinaţia conştiinţei de sine. 1. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 437

B. CONCEPTUL METAFIZIC AL IDEII LUI DUMNEZEU

Conceptul metafizic este conceptul lui Dumnezeu şi unitatea conceptului cu realitatea. în forma argumentării existenţei lui Dumnezeu, un argument este această trecere, aceasţă_mijlcb. cice_p.otriviţ căreia din conceptul lui Dumnezeu rezultă fiinţa [existenţa] lui.

De relevat este" ca'Ta celelaltei 3ovezi~noT am plecat de la fiinţa finită care era cea nemijlocită şi de la aceasta am conchis la infinit, la adevărata fiinţă, ce s-a înfăţişat în formă de finitate, necesitate, de putere absolută, care este în acelaşi timp înţelepciune ce are scopuri în sine însăşi. Dimpotrivă, aici se pleacă de la concept şi se trece la fiinţă. Ambele sînt necesare, şi este necesar să fie arătată această unitate, întrucît se pleacă atît de la una, cît şi de la celălalt, căci identitatea ambelor este ceea ce e veridic. Atît conceptul, cît şi fiinţa, lumea, finitul sînt amîndouă determinaţii unilaterale, fiecare dintre ele se converteşte în cealaltă şi se înfăţişează o dată ca fiind moment nu de sine stătător şi a doua oară ca ceea ce produce cealaltă determinaţie pe care ea o poartă în sine. Numai în idee este adevărul lor, adică amîndouă sînt [există] ca puse, nici una dintre ele nu trebuie să aibă numai determinarea de a rămîne ceva ce începe, ceva ce e originar, ci fiecare trebuie să se înfăţişeze ca una ce trece în cealaltă, adică trebuie să fie ca ceva pus. Această trecere are o semnificaţie opusă, fiecare este înfăţişată ca moment, adică este ceva ce trece de la nemijlocit la altceva, încît fiecare este ceva pus; pe de altă parte, are însă semnificaţia că ea este producătoare a unui altceva decît ceea ce pune pe altceva. Astfel una dintre laturi este mişcare şi tot aşa este şi cealaltă latură. Acum, cînd trebuie să fie arătată în concept trecerea la fiinţă, trebuie să spunem mai întîi că determinaţia „fiinţă" este cu totul săracă, ea este egalitatea ăFstrăcţaT cu sine însuşi, e această ultimă abstracţie, e afirmaţie, însă în abstracţia ei ultimă, este modul-nemijlocit cu totul lipsit de determinaţii. Daca" conceptul n-ar fi nimic altceva, totuşi trebuie să-i revină cel puţin această ultimă abstracţie ; anume, conceptul este ,,în şinele" numai determinat ca infinitate, sau, în semnificaţie mai concretă, este unitatea universalului şi particularului, universalitatea care se particularizează şi-n felul acesta se reîntoarce în sine, el este această negaţie a negativului, această raportare la sine însuşi, fiinţa luată în sens cu totul abstract. Această identitate cu sine, 70

4,10

438 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

această determinaţie este conţinută îndată în chip esenţial în concept. I r"" Totuşi, trebuie să spunem că trecerea de la concept la fiinţă ' înseamnă foarte mult, este bogată şi conţine în ea interesul L,cel mai profund al raţiunii. A sesiza acest raport dintre concept şi fiinţă este în chip deosebit şi interesul timpului nostru. Trebuie să fie indicată mai de aproape cauza pentru care această trecere prezintă un astfel de interes. Apariţia acestei opoziţii este un semn că subiectivitatea a atins culmea fiinţei-sale-pentru-sine, a ajuns la totalitatea de a se şti pe sine ca infinită şi absolută în sine însăşi. Determinaţia esenţială a religiei revelate este forma prin care substanţa este spirit. Faptul că această opoziţie se înfăţişează ca fiind atît de dificilă, infinită, îşi are temeiul în aceea că această latură a realităţii, latura subiectivităţii, spiritul finit, a ajuns în sine la această sesizare a infinităţii sale. Numai cînd subiectul este totalitatea, cînd a atins această libertate în, sine, este el fiinţă; atunci e cazul că acestui subiect îi este indi-ferentă această fiinţă, subiectul este pentru sine, iar fiinţa se află dincolo ca un altceva indiferent. Aceasta constituie temeiul mai apropiat pentru care opoziţia poate apărea ca o opoziţie infinită şi de aceea şi-n acelaşi timp există în viaţă impulsul de 171 a rezolva opoziţia. în totalitatea subiectului rezidă totodată cerinţa de a rezolva această opoziţie, însă suprimarea ei a devenit infinit de dificilă fiindcă opoziţia este atît de infinită, celălalt este cu totul liber, e ca un „dincolo", ceva transcendent. Măreţia poziţiei lumii moderne este aşadar această cufundare a subiectului în sine, e faptul că finitul se ştie pe sine însuşi ca infinit şi este împovărat cu opoziţia pe care este mînat s-o rezolve ; căci faţă în faţă cu infinitul se află un infinit şi se pune infinitul însuşi pe sine ca un finit, încît, din cauza infinităţii sale, subiectul este împins să suprime această opoziţie care s-a adîncit ea însăşi ca infinitate a lui. Opoziţia este : eu sînt subiect, liber, sînt persoană pentru mine, de aceea îl lasă şi pe celălalt să fie liber, pe celălat care este dincolo şi rămîne aşa. Cei vechi n-au ajuns la conştiinţa acestei opoziţii, n-au ajuns la această dezbinare pe care o poate

suporta numai spiritul care fiinţează pentru sine. Spirit înseamnă chiar numai aceasta: a se sesiza pe sine ca infinit în opoziţie. Poziţia pe care o avem aici este aceea că avem de o parte conceptul lui Dumnezeu şi de cealaltă parte, în faţa conceptului, avem fiinţa, se cere apoi mijlocirea ambelor, încît conceptul însuşi să se decidă să fie fiinţă, sau fiinţa, I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA ÎN SINE ŞI PENTRU SINE 4Cit)

să fie cuprinsă din concept, încît celălalt, opoziţia, să provină din concept. Felul în care se întîmplă aceasta, precum şi forma intelectului trebuie să fie expuse pe scurt. Forma pe care o are această mijlocire este aceea a argumentului ontologic al existenţei lui Dumnezeu, unde se pleacă de la concept. Ce este deci conceptul lui Dumnezeu % El este cel mai real, trebuie conceput numai afirmativ, este determinat în sine, conţinutul nu are limitare, el este toată realitatea şi numai ca realitate fără limită rămîne deci propriu-zis numai abstractul mort; ceea ce am relevat deja mai înainte. Posibilitatea acestui concept, adică identitatea lui lipsită de contradicţie, este ară-l72 tată în forma intelectului. A doua poziţie este : se spune că fiinţa este o realitate, nefiinţa este negaţie, absolut o lipsă faţă de fiinţă; a treia poziţie este concluzia :imti care aparţine conceptului lui Dumnezeu ueeâ ce a aansat Kat îmoti p ce a avansat Kant împotriva acestei dovezi este o anulare a ei şi ea a devenit o prejudecată a lumii. Kant spune că din conceptul lui Dumnezeu nu poate fi scoasă fiinţa, căci fiinţa este altceva decît conceptul, noi le deosebim, ele sînt opuse unul alteia, aşadar conceptul nu poate conţine în el fiinţa, aceasta se află dincolo. El spune mai departe : fiinţa este toată realitatea,~i lui Dumnezeu îi revine toată realitatea, prin urmare fiinţa nu este conţinută în conceptul lui Dumnezeu, anume, că fiinţa n-ar fi determinaţie de conţinut, ci forma pură. Cînd. îmi reprezint o sută de taleri sau îi posed, ei prin aceasta nu se schimbă, avem atunci unul şi acelaşi conţinut, fie că-i am, fie că nu-i am. Astfel, Kant consideră conţinutul drept ceea ce constituie conceptul, conţinutul nu este ceea ce este conţinut în concept. Fără îndoială, se poate susţine aşa ceva, anume, cînd prin concept se înţelege determinaţia de conţinut şi se distinge forma de conţinut, forma care conţine gîndul şi, pe de altă parte, fiinţa, tot conţinutul este astfel pe partea conceptului şi celeilalte îi rămîne numai determinaţia fiinţei. Spuse în puţine cuvinte, lucrurile stau deci astfel: conceptul nu este fiinţa, acestea două sînt diferite. Noi nu putem cunoaşte nimic despre Dumnezeu, nimic şti despre el, ne putem, desigur, face concepte despre Dumnezeu, dar aceasta încă nu înseamnă că acestea şi sînt aşa. Ştim, evident, că ne putem clădi castele în Spania, care, de aceea, încă nu există. Astfel s-a făcut apel la ceva popular şi prin aceasta Kant a produs distrugere în judecata generală, cîştigînd pentru sine marea masă. 440 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA 178

Anselm din Canîerbury, un teolog temeinic învăţat, a expus argumentul astfel: Dumnezeu este tot ceea ce e mai desăvîrşit, totalitatea întregii realităţi; dacă aşadar Dumnezeu este numai reprezentare, reprezentare subiectivă, el nu este tot ceea ce e mai desăvîrşit, căci noi considerăm ca desăvîrşit numai ceea ce nu este numai reprezentat, ci are şi fiinţăj Aceasta este cu totul just şi e o presupoziţie pe care o conţine fiecare om în sine, anume, că ceea ce e numai reprezentat este nedesăvîrşit şi e desăvîrşit numai ceea ce are şi realitate. Adevărul este numai ceea ce e tocmai aşa cum este gîndit. Dumnezeu este deci tot ceea ce e mai desăvîrşit, prin urmare el trebuie să fie tot atît de real pe cît este el şi concept. Avem apoi în tot reprezentarea noastră şi reprezentarea că reprezentarea şi conceptul sînt diferite, tot astfel şi reprezentarea că ceea ce e numai reprezentat este nedesăvîrşit, însă apoi că Dumnezeu este tot ceea ce e mai desăvîrşit. Natura diferită a conceptului şi a fiinţei Kant nu o dovedeşte, ea este acceptată la modul popular, este lăsată să fie valabilă; în simţul comun există însă reprezentări numai despre lucrurile nedesăvîrşite. xArgumentarea lui Anselm, precum şi forma ce i se dă în argumentul ontologic, conţine oă Dumnezeu este totalitatea. întregii realităţi, prin urmare el conţine şi fiinţa. Aceasta este cu totul just. Fiinţa este o determinaţie atît de săracă, încît ea îi revine nemijlocit conceptului. Cealaltă poziţie este că fiinţa şi

conceptul sînt şi diferite între ele; fiinţă şi gîndire, idealitate şi realitate sînt ambele diferite şi opuse, adevărata diferenţă este şi opoziţie, şi această opoziţie trebuie să fie suprimată, iar unitatea celor două determinaţii trebuie arătată în felul că ea este rezultatul provenit din negaţia opoziţiei. în concept este conţinută fiinţa. Această realitate, nelimitată, dă numai cuvinte goale, 174 abstracţii goale. Prin urmare, trebuie să fie arătat că determina-ţia fiinţei este conţinută afirmativ în concept; aceasta este deci unitatea conceptului şi fiinţei. Ele sînt însă şi deosebite, şi astfel unitatea lor este unitatea negativă a ambelor şi este vorba de suprimarea diferenţei. Diferenţa trebuie să-şi spună cuvîntul şi unitatea să fie restabilită, să fie arătată conform acestei diferenţe. Această demonstrare aparţine logicii. Că conceptul este această mişcare de a se determina pe sine ca fiinţă, această dialectică, această mişcare de a se determina ca fiinţă, ca şi contrarul său însuşi, acest logic este o dezvoltare mai departe care nu e dată apoi în argumentul ontologie şi aceasta este ceea ce-i lipseşte acestuia. I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA ÎN SINE ŞI PENTRU SINE 441

în ceea ce priveşte forma gîndului lui Anselm, am relevat că conţinutul are sensul că conceptul lui Dumnezeu a presupus realitatea, fiindcă Dumnezeu este tot ceea ce e mai desăvîrşit. Ceea ce importă este faptul că se obiectivează pe sine pentru sine. Astfel Dumnezeu este tot ce este mai desăvîrşit, pus numai în reprezentare; măsurat cu ceea ce este mai desăvîrşit, apare defectuos simplul concept al lui Dumnezeu. Conceptul desăvîrşirii este măsura şi aci Dumnezeu ca simplu concept, gînd, este deci neadecvat acestei măsuri. Desăvîrşirea este numai o reprezentare nedeterminată. Ce este oare desăvîrşit ? în această legătură ne gîndim la ceva determinat. Această determinaţie o vedem opusă aceleia care este aplicată aici, anume, nedesăvîrşirea este numai gîndul lui Dumnezeu, şi astfel ceea ce e desăvîrşit este unitatea gîndului, a conceptului cu realitatea, deci această unitate este aici presupusă, întrucît Dumnezeu este pus ca ceea ce este mai desăvîrşit, el nu are aici altă determinaţie, el este numai ceea ce e desăvîrşit, el este numai ca atare şi acesta este modul-determinat al său. Eeiese de aici că propriu-zis este vorba numai de această uni- 175 tate a conceptului şi a realităţii. Această unitate este determina-ţia desăvîrşirii şi totodată şi a divinităţii însăşi; aceasta este în fapt şi determinaţia ideii. Dar, se înţelege, este nevoie de mai mult pentru determinarea lui Dumnezeu. La modul anselmian al conceptului, presupoziţia este de fapt unitatea conceptului şi a realităţii; aceasta este ceea ce nu mulţumeşte raţiunea în această argumentare, fiindcă presupoziţia este aceea despre care e vorba. însă că conceptul se determină pe sine în sine, se obiectivează, se realizează pe sine însuşi, este o concepţie ulterioară care a ieşit la lumină abia din natura conceptului, concepţie care nu există şi nici nu putea să existe la Anselm, precum nici mai tîrziu. Aceasta este cunoaşterea măsurii 1 în care conceptul însuşi îşi suprimă unilateralitatea. —J Cînd comparăm aceasta cu felul de a vedea propriu timpului nostru iniţiat îndeosebi de Kant, azi se spune : omul gîn-deşte, intuieşte, voieşte şi voinţa lui este alături de gîndire, el şi gîndeşte, el şi înţelege, este ceva concret senzorial şi ceva şi raţional. (Conceptul lui Dumnezeu, ideea, infinitul, nemărginitul e numai un concept pe care ni-l facem, însă nu e voie să uităm că 1 acesta este numai un concept care este în capul nostrvj. De ce se spune : este numai un concept ? Conceptul este ceva nedesăvîrşit, deoarece gîndirea este numai o calitate, o activitate alături de 442 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 443

altele în om, adică noi trebuie să înţelegem aceasta ţinînd seama de realitatea pe care o avem înaintea noastră, de omul concret. Evident, omul nu este numai unul care gîndeşte, el este şi senzorial şi poate avea chiar şi în gîndire obiecte sensibile. Aceasta este de fapt numai ceea ce e subiectiv în concept, noi îl găsim nedesăvîrşit din cauza măsurii lui care este omul concret. S-ar putea spune că conceptul este declarat numai concept, iar sensibilul e declarat realitate, ceea ce vedem, pipăim, simţim '• este realitate ; s-ar putea afirma aşa ceva, şi sînt mulţi care fac astfel, mulţi care nu recunosc ca realitate decît ceea ce simt, gustă; numai că lucrurile nu vor merge atît de prost încît să existe oameni care să atribuie realitate numai sensibilului şi nu şi spiritualului. Este subiectivitatea totală, concretă a omului care planează aici ca măsură, cu care măsurată, conceperea este numai o concepere. Dacă comparăm acum cele două poziţii, gîndul lui Anselm» cu gîndul epocii moderne, ele au comun faptul că ambele fac "*" J1 presupoziţii, Anselm desăvârşirea, concepţia modernă presupoziţia omului concret în genere; faţă de acea desăvîrşire şi, pe de altă parte, faţă de acest concret empiric conceptul apare ca ceva unilateral, ca ceva nesatisfăcător. în gîndul lui Anselm determi-naţia desăvîrşirii are în

fapt şi sensul că ea ar fi unitatea conceptului şi a realităţii. Şi la Descartes şi la Spinoza Dumnezeu este ceea-ce-e-prim, unitatea absolută a gîndirii şi fiinţei, „cogito, ergo sum", substanţa absolută; tot astfel şi la Leibniz. Deci ceea ce avem, de o parte, este o presupoziţie, care e de fapt concretul, unitate a subiectului şi obiectului, şi, măsurat cu acesta, conceptul apare defectuos. Concepţia modernă spune că trebuie să ne oprim aici, adică conceptul este numai conceptul, el nu corespunde concretului. Dimpotrivă, Anselm spune că trebuie să renunţăm la dorinţa de a lăsa să subziste conceptul subiectiv ca ceva ferm şi de sine stătător, din contră, noi trebuie să plecăm de la unilateralitatea lui. Ambele vederi posedă nota comună de a avea presupoziţii; ceea ce le deosebeşte este faptul că lumea modernă pune la bază concretul, concepţia anselmiană; cea metafizică, dimpotrivă, pune la bază gîndul absolut, ideea absolută, care este unitatea conceptului şi a realităţii. Această veche concepţie este deci superioară, luînd concretul nu ca om empiric, ca realitate empirică, ci ca gînd; ea este superioară şi prin faptul r că ea nu ţine ferm la ceea ce e nedesăvîrşit. în concepţia modernă, contradicţia dintre concret şi numai-concept nu este rezolvată; conceptul subiectiv este, e valabil, trebuie să fie păstrat ca subiectiv, este realul. Latura mai veche este astfel mult mai avantajată fiindcă pune accentul fundamental pe idee; concepţia modernă este, în ce priveşte o determinaţie a sa, mai înaintată deeît vechea concepţie, întrucît ea pune concretul ca unitate a conceptului şi a realităţii, în timp ce concepţia mai veche s-a oprit la abstractul desăvîrşirii. C. DIVIZIUNEA Ideea absolută, eternă, este : i I. Dumnezeu în sine şi pentru sine, în eternitatea lui, îna-' intea creării lumii, în afara lumii; __# II. Crearea lumii. Acest creat, această alteritate se scindează în ea însăşi în aceste două laturi; în latura fizică şi în spiritul finit. Acest creat în felul acesta este deci un altceva mai întîi pus în afară de Dumnezeu. însă Dumnezeu este în chip esenţial conciliere a sa cu acest ce străin, acest particular, pus despărţit de el, întocmai cum ideea s-a scindat pe sine, a căzut de la sine însăşi pentru a reduce această cădere la adevărul ei. III. Aceasta este calea, procesul concilierii prin care spiritul a reunit cu sine ceea ce a diferenţiat de sine scindarea sa, şi-n felul acesta este spiritul sfînt, este spiritul în comunitatea sa. Aşadar aceste deosebiri pe care le facem nu sînt diferenţe la modul exterior, ci sînt activitatea, viaţa dezvoltată a spiritului absolut însuşi, aceasta este însăşi viaţa sa veşnică, care este dezvoltare şi reducere a acestei dezvoltări în sine însăşi. Explicaţia mai precisă a acestei idei este aceea că spiritul m universal, întregul care este el, se pune pe sine însuşi în cele trei determinaţii ale sale, se dezvoltă, se realizează şi numai la sfîrşit este împlinit, ceea ce este totodată şi presupoziţia sa. El este în prima determinaţie ca întreg, se pre-pune şi este totodată numai la sfîrşit. Astfel spiritul trebuie să fie considerat în cele trei forme, în cele trei elemente în care se pune el. Aceste trei forme indicate sînt eterna fiinţare în sine şi la sine, forma universalităţii; forma manifestării, aceea a particularizării, fiinţa pentru altceva; forma reîntoarcerii din manifestare în sine însăşi, singularitate absolută. 444 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

în aceste trei forme se explicitează pe sine ideea divină. Spiritul este istoria divină, e procesul autodiferenţierii, al scin• dării şi al reluării în sine a acesteia, el este istoria divină şi de -s aceea trebuie să fie considerat în fiecare dintre cele trei forme. Cu privire la conştiinţa subiectivă, aceste forme trebuie să fie considerate şi astfel; prima formă ca elementul gîndului. Dumnezeu este în gîndul pur aşa cum este el în sine şi pentru sine, e manifest, dar încă n-a ajuns să se manifesteze, Dumnezeu e în fiinţa sa eternă, este la sine însuşi, dar manifest. A doua formă este aceea potrivit căreia el este în elementul reprezentării, în elementul particularizării, iar conştiinţa este prinsă în raportarea la altceva, aceasta este manifestarea. Al treilea element este acela al subiectivităţii ca atare. Această subiectivitate este în parte nemijlocit sentiment, gînd, reprezentare, senzaţie, în parte şi subiectivitate care este concept, raţiune gînditoare, gîn-dire a spiritului liber, care abia prin reîntoarcere este liber în sine. Cu privire la loc, la spaţiu, cele trei forme, întrucît ele se* produc în diverse locuri, trebuie să

fie explicate astfel: prima formă este în afara lumii, nespaţială, în afara finităţii, Dumnezeu aşa cum este el în sine şi pentru sine. Forma a doua este lumea, istoria divină ca reală, Dumnezeu în existenţa împlinită. A 178 treia formă este locul interior, comunitatea, mai întîi în lume, dar înălţîndu-se totodată la cer, pe pămînt avîndu-l deja în ea plin de graţie, activ în lume, prezent. Mai putem determina deosebit cele trei elemente şi potrivit timpului. Primul element este astfel Dumnezeu în afara timpului, ca idee veşnică, în elementul gîndului pur al veşniciei, eternitatea timpului aşezată faţă în faţă, astfel aceasta se explicitează pe sine în sine şi pentru sine şi se separă în trecut, prezent şi viitor. Astfel, istoria divină este manifestare, este ca trecut, ea r este, are fiinţă, dar o fiinţă care este degradată la nivel de aparenţă, ca manifestare ea este nemijlocită existenţă, care e totodată negată, aceasta este trecut. Istoria divină este deci ca trecut, ca ceea ce este istoric propriu-zis. Al treilea element este prezentul, însă numai prezentul limitat şi nu prezentul etern, ci acela care diferenţiază trecutul de viitor, care este elementul afectivităţii, prezentul spiritual al subiectivităţii nemijlocite. Dar prezentul trebuie să fie şi elementul al treilea, comunitatea se înalţă şi ea, la cer, astfel este şi ea un prezent care se înalţă, conciliată esenţial, împlinită prin negaţia modulului-nemijlocit al ei, dar o desăvîrşire care încă nu este şi care astfel trebuie să fie conceI. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA ÎN SINE ŞI PENTRU SINE 445

pută ca viitor. Un „acum" al prezentului care are în faţa sa desă-vîrşirea, dar aceasta diferă de acest „acum" şi este pură ca viitor. Trebuie să considerăm în genere ideea ca autorevelare divină, iar această revelare trebuie să fie luată în cele trei determinaţii indicate. Potrivit primei determinaţii, Dumnezeu este pentru spiritul finit absolut numai ca gîndire : aceasta este conştiinţa teoretică în care subiectul gînditor se comportă cu totul liniştit, încă nu este pus, în însuşi acest raport, în proces, ci se comportă în liniştea cu totul nemişcată a spiritului gînditor, aici Dumnezeu este gîndit pentru el şi acesta este astfel în inferenţa simplă încît el prin diferenţa sa — care este însă aici încă numai în idealitatea pură şi nu ajunge la exterioritate — se uneşte cu sine însuşi, este nemijlocit la sine însuşi. Acesta este primul raport, care este captivat numai de conţinutul pur. Aceasta este împărăţia tatălui. A doua determinaţie este împărăţia fiului, în care Dumnezeu este pentru reprezentare în elementul reprezentării în genere — momentul particularizării în general. Pe această a doua poziţie primeşte acum ceea ce pe prima era altceva al lui Dumnezeu — însă fără a avea această determinaţie — determinaţia lui altceva. Aici, Dumnezeu este ca fiul, nu e deosebit de tatăl, dar este exprimat numai la modul simţirii : el obţine determinaţia ca altceva şi idealitatea pură a gîndirii nu este astfel păstrată. Dacă, potrivit primei determinaţii, Dumnezeu creează un fiu, aici produce natura; aici acel altceva este natura, diferenţa îşi dobîndeşte deci dreptul său : diferitul este natura, lumea în genere şi spiritul care se raportează pe sine la ea, spiritul natural; aici apare ca şi conţinut însuşi ceea ce mai înainte am numit subiect: omul este aici împletit cu conţinutul. întrucît omul se raportează aici la natură, această raportare este numai înăuntrul religiei: ea este deci considerarea religioasă a naturii. Fiul apare în lume, acesta este începutul credinţei; am vorbit deja în sensul credinţei, cînd am vorbit de apariţia fiului. Divinul este pentru om mai întîi în istoria exterioară, dar ea îşi pierde apoi acest caracter şi devine însăşi manifestarea lui Dumnezeu, isi Aceasta formează trecerea la împărăţia spiritului, care conţine conştiinţa că omul în sine este conciliat cu Dumnezeu şi că concilierea este pentru om; procesul concilierii însăşi este conţinut în cult. 446 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

Este încă de notat că n-am făcut, ca mai înainte, deosebiri între concept, figură şi cult; în însăşi tratarea raporturilor în cult se vor arăta ca unele ce ţin una de alta. Elementul în care sîntem este spiritul, spirit înseamnă a se manifesta pe sine, el este absolut pentru sine, cum este sesizat el nu este niciodată singur, ci e totdeauna cu determinarea de a fi manifestat

pentru un altceva, pentru al său altceva, adică pentru latura care este spiritul finit, iar cultul este raportul spiritului finit faţă de spiritul absolut, de aceea avem înaintea noastră latura cultului în fiecare dintre aceste elemente. Trebuie să facem în plus deosebire între felul în care ideea este pentru concept în diferitele elemente şi felul în care acest lucru ajunge la reprezentare. Eeligia este universală, nu e numai pentru gîndul dezvoltat, pricepător, pentru conştiinţa religioasă, ci adevărul ideii lui Dumnezeu este evident şi pentru conştiinţa care are reprezentări şi are determinarea necesară de a trebui să fie universal pentru reprezentare. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA ÎN SINE Şl PENTRU SINE

Considerat astfel în elementul gîndirii, Dumnezeu este, aşa-zis, înaintea sau în afara creaţiei lumii. întrucît astfel el este în sine, e ideea eternă care nu este încă pusă în realitatea ei, este în chiar numai ideea abstractă. Dumnezeu este creatorul lumii, ţine de fiinţa sa, de esenţa lui, să fie creator; întrucît el nu este creator, este conceput defectuos. Faptul că el este creator nu este nicidecum un act care ar fi fost înfăptuit o singură dată : ceea ce este în idee este moment etern, determinare veşnică a ei. Dumnezeu în ideea sa eternă este deci încă în elementul l82 abstract al gîndirii şi nu al cuprinderii în concept. Această idee pură este ceea ce noi deja cunoaştem. Acesta este elementul gîndului, ideea în prezentul său etern, aşa cum este ea pentru gîndul liber, care ca determinare fundamentală să fie lumină netulburată, identitate cu sine : un element care nu este încă împovărat cu alteritatea. I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA ÎN SINE ŞI PENTRU SINE 447

In acest element este necesară (î) determinarea, întrucît gîndirea în genere diferă de gîndirea care cuprinde în concept. Ideea eternă este în sine şi pentru sine în gînd, ideea în adevărul ei absolut. Aşadar religia are conţinut şi conţinutul este obiect, religia este religie a oamenilor şi omul, între altele, este şi conştiinţă care gîndeşte, prin urmare ideea trebuie să fie şi pentru conştiinţa care gîndeşte; însă omul nu este numai şi aşa, ci abia în gîndire este el veridic, numai pentru gîndire este obiectul universal, este esenţa obiectului, şi cum în religie obiectul este Dumnezeu, el este esenţial obiect pentru gîndire. El este obiect după cum spiritul este conştiinţă. Şi el este pentru gîndire fiindcă Dumnezeu este acela care este obiect. Conştiinţa sensibilă, reflexivă nu este aceea pentru care Dumnezeu poate fi ca Dumnezeu, adică, potrivit esenţialităţii sale care fiinţează etern în sine şi pentru sine, apariţia lui este altceva, aceasta este pentru conştiinţa sensibilă. Dacă Dumnezeu ar fi numai în simţire, oamenii n-ar fi superiori animalelor, el este, fără îndoială, şi pentru sentiment, dar numai în manifes- j tare. El nu este nici pentru conştiinţa reflexivă, pentru gîndirea ( discursivăjjau este conţinut limitat după acestea, Dumnezeu, nu eiîe nici un astfel de conţinut. Prin urmare, esenţial, el este pentru gînd. Trebuie să spunem acest lucru cînd plecăm de la subiectiv, de la om. Dar tot acolo ajungem şi cînd plecăm de la Dumnezeu, spiritul se revelează pe sine, se autodiferenţiază numai pentru spirit, pentru care el este; aceasta este ideea eternă, spiritul care gîndeşte, spiritul în elementul libertăţii183 sale. în acest„.domeniu Dumnezeu este autorevelarea fiindcă e§te spirit, însă el nu este încă manifestarea. Este deci fapt esenţial că Dumnezeu este pentru spirit. Spiritul este spiritul care gîndeşte. în această gîndire pură nu este diferenţă care să-i despartă, nu este nimic între ei. Gîndirea este unitatea pură cu sine însăşi, unde tot ce e sumbru, tot ce e întunecos dispare. Această gîndire poate fi numită şi intuiţie pură ca această activitate simplă a gîndirii, încît între subiect şi obiect nu este nimic, propriu-zis ambele încă nu există. Această gîndire nu are nici o limitare, ea este această activitate generală, conţinutul este însuşi universalul. Ea ajunge însă şi la (2) scindarea absolută. Cum are loc această diferenţiere ? Gîndirea ca act este nedeterminată. Proxima diferenţă constă 448

PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

în faptul că cele două laturi, pe care le-am văzut ca fiind cele două moduri ale principiului, sînt deosebite după punctele lor de plecare. Una dintre laturi, gîndirea subiectivă, este mişcarea gîndirii care pleacă de la fiinţa nemijlocită şi se înalţă în ea la universal, la infinit, aşa cum e cazul la primele argumente ale existenţei lui Dumnezeu. întrucît a ajuns la universal, gîndirea este nelimitată, sfîrşitul ei este gîndire infinit de pură, încît orice ceaţă a finităţii a dispărut, aci gîndeşte Dumnezeu, orice particularizare a dispărut, şi astfel începe religia, gîndirea lui Dumnezeu. A doua latură este aceea care are celălalt punct de plecare, aceea care pleacă de la universal, de la rezultatul acum-menţionatei prime laturi, care este tot mişcare, care pleacă de la universal, de la gîndire, de la concept; şi astfel aceasta înseamnă a se diferenţia în sine, a păstra diferenţa astfel în sine încît ea să nu tulbure universalitatea. Aici, universalitatea are în sine o diferenţă contopindu-se cu ea. Acesta este conţinutul abstract al gîndirii, care este gîndire abstractă, rezultatul care a reieşit. Astfel, cele două laturi se opun una alteia. Prima gîndire, mai simplă, este şi ea proces, mijlocire în sine, dar acest proces este în afara ei, după ea, abia întrucît ea s-a înălţat începe religia, ea este astfel în religie gîndire pură, lipsită de mişcare, abstractă, concretul este, din contră, în obiectul ei, căci aceasta este gîndirea care pleacă de la universal, se diferenţiază şi se contopeşte cu diferenţa, acest concret este obiectul pentru gîndire ca gîndire în genere. Această gîndire este deci gîndirea abstractă şi de aceea este cea finită, căci abstractul este finit, concretul este adevărul, este obiectul infinit. 3. Dumnezeu este spiritul; în determinare abstractă el este determinat ca spirit universal care se particularizează; acesta este adevărul şi adevărată este acea religie care are acest conţinut. Această idee eternă este exprimată în religia creştină ca ceea ce se numeşte sfînta treime, aceasta este însuşi Dumnezeu cel veşnic unul în trei. Aici Dumnezeu este numai pentru omul care gîndeşte, care se reţine calm pentru sine. Cei vechi au numit aceasta entuziasm; a sesiza ideea pură a lui Dumnezeu şi a deveni conştient de ea este considerarea pur teoretică, e supremul calm al gîndirii, dar e totodată şi cea mai înaltă activitate. Misterul I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 440

dogmei despre ceea ce este Dumnezeu este comunicat oamenilor, ei cred în el şi sînt consideraţi demni deja de cel mai înalt adevăr care receptează acest mister numai în reprezentarea lor, fără să fie conştienţi de necesitatea acestui adevăr, fără să-l înţeleagă. Adevărul este dezvelirea a ceea ce este spiritul în sine şi pentru sine; omul este el însuşi spirit, însă adevărul care vine la el, mai întîi, nu are încă pentru om forma libertăţii, îs* fiindcă acesta nu-l poate recepta în această formă. Acest adevăr, această idee a fost numită dogma trinităţii — Dumnezeu este spiritul, activitatea ştiinţei [cunoaşterii] pure, activitatea care fiinţează la sine însăşi. îndeosebi Aristotel a conceput pe Dumnezeu în forma abstractă a activităţii. Activitatea pură este ştiinţă [cunoaştere] (în epoca scolastică: ,,actus purus"), ea trebuie să fie pusă în momentele ei: pentru a şti este nevoie de un altceva care e ştiut, şi întrucît ştiinţa [cunoaşterea] îl ştie, acest altceva este însoţit de ea. Aici rezidă faptul că Dumnezeu, cel ce fiinţează etern în sine şi pentru sine, se creează veşnic pe sine ca fiu al său, se deosebeşte pe sine de sine — diviziunea originară absolută.'Dar ceea ce se diferenţiază astfel pe sine de sine nu are forma unui mod-de-a-fi-altceva, ci diferenţialul este, nemijlocit, numai acel ceva de care el s-a separat. Dumnezeu este spirit, în această lumină pură nu intră nici o obscuritate, nici un colorit sau amestec. Raportul tată-fiu este luat din viaţa organică şi este folosit la modul reprezentării: acest raport natural e numai simbolic şi de aceea nu corespunde niciodată total cu ceea ce trebuie să fie exprimat. Spunem : Dumnezeu creează veşnic pe fiul său, Dumnezeu se diferenţiază pe sine de sine, astfel începem noi să vorbim despre Dumnezeu spunînd că el se diferenţiază şi este, în acest altceva pus, absoJujtUaLimeJnsuşi [forma iubirii]; dar noi trebuie, fără îndoiala, să ştim că Dumnezeu este însăşi această întreagă activitateX Dumnezeu este începutul, el face acest lucru, dar el este de

asemenea şi numai sfîrşitul, totalitatea ; ca totalitate, Dumnezeu este spiritul. Dumnezeu ca numai tatăl nu este încă adevărul (fără fiul el este ştiut [cunoscut! în religia iudaică), el este mai curînd începutul şi sfîrşitul; el este presupoziţia sa, se face pe sine însuşi presupoziţie (aceasta e numai o altă formă a diferenţei), el este procesul etern. Are eventual forma a ceea ce e dat, faptul că acesta este adevărul şi adevărul absolut; este însă sarcina filozofiei şi întregul ei conţinut ca acest adevăr să fie ştiut [cunoscut] drept ceea ce este i8» 29 - c. 379

450 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

adevărul în sine şi pentru sine. în filozofie se arată că tot conţinutul naturii şi al spiritului se concentrează dialectic în punctul său central ca adevăr absolut al său. Aici nu mai e vorba să se demonstreze că dogma, acest mister liniştit, este adevărul etern : acest lucru are loc, cum am spus, în întreaga filozofie, împotriva acestui adevăr intelectul îşi aduce categoriile finităţii; despre trei ca număr, aici nu este absolut de loc vorba : este modul cel mai lipsit de cugetare şi de concept să fie introdusă aici această formă. Intelectul opune mai cu seamă identitatea împotriva acestei dogme; Dumnezeu este Unul, esenţa esenţelor, spune intelectul; aceasta este numai o abstracţie neadevărată, o plăsmuire a intelectului lipsită de adevăr, identitatea goală ca moment absolut. Dumnezeu este spirit, e ceea ce se face pe sine obiectual şi se ştie în acesta pe sine însuşi, aceasta este identitatea concretă, iar identitatea lipsită de diferenţă este falsa plăsmuire a intelectului şi a teologiei moderne ; identitatea singură este o determinaţie falsă, unilaterală, însă intelectul crede că a făcut totul cînd descopere o contradicţie ; el crede că a dobîndit totul, căci identitatea lui trebuie să fie baza. Dar dacă ar fi o contradicţie, spiritul constă în a o suprima veşnic. însă, aici, în primul element, nu este [există] încă opoziţie şi contradicţie, ci abia în al doilea element. Spiritul este acest proces, e mişcare, viaţă, ceea ce înseamnă a se diferenţia, a se determina, şi prima diferenţiere constă în faptul că el este [există] ca însăşi această idee universală. Acest universal conţine întreaga idee, dar şi numai o conţine, este numai idee în sine. în această diviziune originară [menţionatul] altceva, care se află faţă în faţă cu universalul, este particularul, Dumnezeu ca ceea ce este diferit de el [de universal], dar astfel încît acest diferit este întreaga sa idee în sine şi pentru sine, încît aceste două determinaţii sînt şi una pentru cealaltă identice, sînt această identitate, Unul, încît această diferenţă nu e supri-l87 mată numai în sine, astfel că noi nu numai că ştim aceasta, ci este pus că ele sînt identice, că, prin urmare, aceste diferenţe se suprimă pe sine, că această diferenţiere este de asemenea punere a diferenţei ca nediferenţă, şi astfel Unul este în celălalt ceva la sine însuşi. Acest proces este spiritul însuşi, sau, exprimat la modul simţirii, este iubirea veşnică. Spiritul sfînt este iubirea veşnică. I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 451

Cînd spunem : Dumnezeu este iubirea, am spus un lucru foarte mare şi adevărat, însă ar fi lipsit de sens să concepem aceasta doar ca pe o simplă determinaţie, fără să analizăm ce este iubirea. Căci iubirea este o deosebire a doi care totuşi nu sînt absolut diferiţi unul pentru altul. Conştiinţa, sentimentul, acestei identităţi este iubirea, acest a fi în afara mea : am conştiinţa de sine a mea nu în mine, ci în celălalt, dar acest celălalt în care exclusiv sînt satisfăcut, am pace cu mine — şi eu sînt eu întrucît am pace cu mine ; cînd n-o am, sînt contradicţia care se dezbină; acest celălalt, întrucît el este de asemenea în afara sa, îşi are conştiinţa de sine numai în mine, şi ambii sîntem numai această conştiinţă a fiinţării noastre în afara noastră şi a identităţii noastre, această intuire, această simţire, această •ştiinţă [cunoaştere] a unităţii este iubirea. Dumnezeu este iubirea, adică e această diferenţiere şi nimicnicia acestei diferenţe, joc al acestei diferenţieri care nu e luată în serios, diferenţa pusă şi ea ca suprimată, adică ideea simplă, eternă. Noi considerăm ideea simplă a lui Dumnezeu aşa cum este ea în elementul simplu al gîndirii,

ideea în universalitatea ei, aceasta este determinaţia esenţială a ideii prin care ea posedă adevăr. 1. Cînd se enunţă despre Dumnezeu ce este el, se indică mai întîi însuşirile : acesta este Dumnezeu, el este determinat prin predicate; acesta este modul reprezentării, al intelectului. Predicatele sînt moduri-determinate, particularizări: bunătate, atotputernicie etc. întrucît orientalii au sentimentul că acest mod nu este cel adevărat pentru a exprima natura lui Dumnezeu, ei spun că el este TtoXi)avu(j.o; [cel cu multe nume], că el nu se lasă să fie epuizat prin predicate; căci, în acest sens, numele sînt identice cu predicatele. Ceea ce are propriu-zis defectuos acest mod de a determina prin predicate constă în faptul prin care tocmai se produce această mulţime infinită de predicate, în faptul că aceste predicate sînt numai determinaţii particulare, şi multe astfel de determinaţii particulare al căror purtător este subiectul. întrucît ele sînt determinaţii particulare şi aceste particularităţi sînt considerate potrivit modului-determinat al lor, întrucît sînt 452 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

gîndite, ele ajung în opoziţie, în contradicţie, iar aceste contradicţii nu sînt apoi rezolvate. Aceasta apare, aşa că aceste predicate trebuie să exprime raportarea lui Dumnezeu la lume, lumea este altceva decît Dumnezeu. Ca particularităţi ele nu sînt adecvate naturii lui : aci rezidă celălalt fel, acela de a le considera ca relaţii ale lui Dumnezeu în lume. Ele nu conţin adevărata raportare a lui Dumnezeu la sine însuşi, ci la altceva, la lume, astfel ele sînt limitate, prin aceasta ajung ele în contradicţie. Noi avem conştiinţa că Dumnezeu nu este înfăţişat viu cînd sînt enumerate atît de multe particularităţi una lîngă alta. Eezolvarea contradicţiei este conţinută în idee; autodeterminarea lui Dumnezeu ca diferit al său de sine însuşi, însă suprimarea veşnică a diferenţei. Diferenţa menţinută ar fi contradicţie : dacă diferenţa ar rămîne fermă, ar lua naştere finitatea — ambele sînt de sine stătătoare una faţă de cealaltă şi sînt şi în relaţie. Ideea nu este 189 de a menţine diferenţa, ci de a o rezolva de asemenea şi pe ea : Dumnezeu se pune pe sine în această diferenţă şi tot aşa o suprimă. Cînd indicăm predicate despre Dumnezeu, astfel încît acestea să fie particulare, ne străduim în primul rînd să rezolvăm amintita contradicţie. Aceasta este o acţiune exterioară, e reflexia noastră, care prin faptul că e exterioară ţine de noi şi nu este conţinut al ideii divine, astfel aceasta înseamnă că contradicţiile nu pot fi rezolvate. Ideea este tocmai suprimare a contradicţiei, acesta este conţinutul propriu al ei, menirea ei de a pune această diferenţă şi de a o suprima absolut, şi aceasta este viaţa însăşi a ideii. 2. în argumentele metafizice ale existenţei lui Dumnezeu vedem mişcarea care ajunge de la concept la fiinţă, vedem că conceptul nu este „numai" concept, ci el şi este, posedă realitate. Pe poziţia pe care ne aflăm acum apare interesul de a trece de la concept la fiinţă. Conceptul divin este conceptul pur, conceptul fără nici o limitare; ideea conţine în ea că conceptul se determină pe sine, prin ceea ce el se pune pe sine ca diferitul său : acesta este moment al însăşi ideii divine, şi fiindcă spiritul care gîndeşte, reflectează, are acest conţinut în faţa sa, el simte nevoia acestei treceri, acestei mişcări mai departe. I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 453

Logicul trecerii este conţinut în sus-amintitele argumente : trebuie să se treacă în conceptul însuşi, plecînd de la concept, şi anume prin concept la obiectivitate, la fiinţă în elementul gîndirii. Ceea ce apare ca trebuinţă subiectivă este conţinut, este unul din momentele înseşi ale ideii divine. Cînd spunem : Dumnezeu a creat o lume, facem tot o trecere de la concept la obiectivitate, numai că aici lumea este determinată ca esenţial altceva al lui Dumnezeu, ca fiind negaţia lui Dumnezeu, în afara lui Dumnezeu, fără Dumnezeu, lipsită de Dumnezeu. întrucît lumea este determinată ca acest 190 altceva, nu avem în faţa noastră diferenţa reţinută la concept, în conceptul însuşi, adică fiinţa, obiectivitatea trebuie să fie arătată în concept ca activitate,

urmare, determinare a conceptului însuşi. Cu aceasta este aşadar arătat că această diferenţă este acelaşi conţinut în sine, această trebuinţă este implicată în forma acelui amintit argument al existenţei lui Dumnezeu. în ideea absolută, în elementul gîndirii, Dumnezeu este acest universal absolut concret, adică el se pune pe sine ca absolut, însă astfel încît acest altceva este îndată determinat nemijlocit ca însuşi Dumnezeu, încît diferenţa este nemijlocit suprimată numai în chip ideal, ea nu dobîndeşte forma exteriorităţii, şi aceasta înseamnă tocmai că diferitul trebuie să fie arătat la şi în concept. Logicul este acela în care se arată că orice concept determinat are însuşirea de a se suprima pe sine însuşi, de a fi contradicţia sa, de a deveni prin aceasta diferitul său şi de a se pune ca atare, şi astfel conceptul însuşi este încă împovărat cu această unilateralitate, finitate, fiind ceva subiectiv; determi-naţiile conceptului, diferenţele, sînt puse ca fiind numai de natură ideală şi nu ca diferenţe în fapt. Acesta este conceptul care se obiectivează pe sine. Cînd spunem : Dumnezeu, n-am exprimat decît abstracţia lui, sau : Dumnezeu-Tatăl, universalul, l-am enunţat numai potrivit finităţii. Infinitatea lui constă tocmai în faptul că el suprimă această formă a universalităţii abstracte, a modului-nemijlocit, prin ceea ce este pusă diferenţa, dar, de asemenea, lui Dumnezeu îi este propriu de a suprima această diferenţă. Cu aceasta abia este el realitate veridică, adevăr, infinitate. Această idee este ideea speculativă, adică este raţionalul, întrucît acesta e gîndit, este gîndirea raţionalului. ISTespeculati454 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

rul este gîndirea proprie intelectului, gîndire care se opreşte la diferenţă ca diferenţă, astfel: la finit şi la infinit. Ea le priveşte 191 pe amîndouă ca absolute, totuşi le atribuie şi relaţie reciprocă, aşadar unitate şi deci contradicţie. 3. Această idee speculativă este opusă sensibilului, precum şi intelectului; de aceea, ea este un mister pentru modul de tratare sensibil, precum şi pentru intelect. Pentru amîndouă acestea ea este un [xuoTYjpiov adică în ce priveşte ceea ce este în ea raţional. Mister în sensul obişnuit nu este natura lui Dumnezeu, şi cel mai puţin în religia creştină, aici Dumnezeu s-a făcut cunoscut pe sine, arătat ce este el, aici el este manifest; dar mister este el pentru percepţia sensibilă, pentru reprezentare, pentru modul sensibil de tratare şi pentru intelect. Sensibilul în genere are, ca determinaţie fundamentală a sa, exterioritatea, exterioritatea reciprocă; în spaţiu, ele, lucrurile sînt unul lîngă altul, în timp xinul după altul; spaţiul şi tint-pul sînt exterioritatea în care sînt ele. Modul de tratare sensibil este obişnuit să aibă în faţa sa astfel de diverşi exteriori unul faţă de celălalt. Acesta este temeiul faptului că diferenţele rămîn pentru sine, exterioare unele faţă de celelalte. Pentru acest mod de tratare este aşadar un mister ceea' ce este în idee, căci aici este un cu totul alt mod, alt raport, altă categorie, decît ceea ce posedă sensibilitatea. Ideea este acea diferenţiere care totodată nu este diferenţă, care nu persistă la diferenţă. Dumnezeu se intuieşte pe sine în ceea ce este diferenţiat ; în acest altceva al său el este legat numai cu sine însuşi, în acesta el este numai la sine însuşi, contopit numai cu sine, el se intuieşte pe sine în acest altceva al său. Acestea sînt cu totul contrare sensibilului: în sensibil, una e aici, iar alta acolo, orice este considerat ca ceva de sine stătător, e considerat a nu fi ceea ce este cînd se are pe sine însuşi în altceva. în sensibil nu pot fi două lucruri în unul şi acelaşi loc, ele se exclud. în idee, diferenţele sînt puse neexcluzîndu-se una pe alta, 192 ci sînt puse astfel încît ele sînt [există] numai în această îmbinare a uneia cu cealaltă. Aceasta este adevărul suprasensibil şi nu suprasensibilul obişnuit care ar fi să fie acolo-sus, căci acesta este tot ceva sensibil, adică reciproc exterior şi indiferent, întrucît Dumnezeu este determinat ca spirit, exterioritatea este suprimată; de aceea este acest lucru un mister pentru simţuri. I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 455

Tot astfel, această idee este deasupra intelectului, e un mister pentru el, fiindcă intelectul este această menţinere fermă, perseverare la determinaţiile gîndirii ca la unele ce şi-ar fi absolut reciproc exterioare, diferite, rămînînd independente una de alta, fixe. Pozitivul nu este ceea ce e negativul, cauză-efect. Dar tot atît de adevărat este şi pentru concept că aceste diferenţe se suprimă. Fiind distincte, ele rămîn

finite, iar propriu intelectului este să persiste la finit şi chiar la infinit, el are pe una din laturi infinitul, iar pe cealaltă finitul. Adevărul este că finitul şi infinitul care se află faţă în faţă cu finitul nu au adevăr în ele, ci sînt ele însele numai trecătoare. De aceea este aceasta un mister pentru reprezentarea sensibilă şi pentru intelect şi de aceea se zbîrlesc ele împotriva raţionalului ideii. Adversari ai dogmei trinităţii sînt numai oamenii senzoriali şi oamenii intelectuali. Tot atît de puţin poate intelectul sesiza orice altceva, adevărul a ceva. Viaţa animală există şi ca idee, ca unitate a conceptului, a sufletului şi a corporalităţii. Pentru subiect acestea sînt fiecare pentru sine; fără îndoială, ele sînt distincte, însă ele au de asemenea particularitatea de a suprima diferenţa dintre ele, viaţa este numai acest proces permanent. Viul este [există], are instincte, trebuinţe, prin aceasta el are diferenţa în el însuşi, diferenţă care ia naştere în el. Astfel viul este o contradicţie, iar intelectul concepe astfel de diferenţe în sensul că contradicţia w nu se rezolvă : cînd ele sînt aduse în relaţie, tocmai contradicţia dintre ele este ceea ce nu trebuie să fie rezolvată. Lucrul stă astfel: contradicţia nu poate înceta să existe cînd diferiţii sînt menţinuţi ca diverşi permanenţi, tocmai fiindcă se face oprire la aceşti diferiţi. Viul are nevoi şi-n felul acesta este contradicţie, însă satisfacerea lor este suprimare a contradicţiei. în instinct, în trebuinţă eu sînt în mine însumi deosebit de mine. Dar viaţa constă în a satisface nevoia, contradicţia, a o împăca, însă astfel încît contradicţia se produce din nou : viaţa este alternarea diferenţierii, a contradicţiei cu suprimarea contradicţiei. Potrivit timpului, ambele sînt deosebite, succesiunea este prezentă aci, ea este de aceea finită. însă considerînd pentru sine instinctul, impulsul, şi satisfacerea lui, intelectul nu sesizează nici faptul că în afirmativ, în însuşi sentimentul de sine, este tot456 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

odată şi negaţia sentimentului de sine, limita, lipsa, însă eu ca sentiment de sine trec în acelaşi timp peste această lipsă. Aceasta este reprezentarea determinată despre [xuTT7)pwv mister. Misterion se numeşte şi ceea ce este neinteligibil; ceea ce se numeşte neinteligibil este tocmai conceptul însuşi, speculativul, în sensul că este gîndit raţionalul: tocmai prin gîndire se separă în chip determinat diferenţa. Gîndirea instinctului este numai analiza a ceea ce este instinctul : afirmarea şi în ea negarea, sentimentul de sine, satisfacerea şi impulsul. A gîndi instinctul înseamnă a cunoaşte ceea ce e diferit, a cunoaşte ce este în el. Cînd intelectul a ajuns aici, spune: aceasta este o contradicţie şi se opreşte aci, se opreşte la ea împotriva experienţei că viaţa însăşi înseamnă a suprima contradicţia. Acum, cînd este analizat instinctul, apare contradicţia 194 şi atunci se poate spune că instinctul este ceva incomprehensibil. Natura lui Dumnezeu este astfel incomprehensibilul. Acest incomprehensibil nu este altceva decît însuşi conceptul care conţine în sine diferenţierea, iar intelectul se opreşte la această diferenţă. Astfel, intelectul spune: acest lucru nu poate fi înţeles; căci principiul intelectului este identitatea abstractă cu sine, nu identitatea concretă potrivit căreia aceste diferenţe sînt în Unul. Conform identităţii abstracte, unul şi celălalt sînt de sine stătători pentru sine şi tot astfel se' raportează ei unul la celălalt: deci iată că aci este contradicţia ! Aceasta se numeşte deci neinteligibilul. Eezolvarea contradicţiei este conceptul; intelectul nu ajunge la rezolvarea contradicţiei, fiindcă pleacă de la presupoziţia sa că ei, unul şi celălalt, sînt şi rămîn absolut independenţi unul faţă de altul. La faptul că se spune că ideea divină este incomprehensibilă contribuie împrejurarea că, întrucît religia este adevărul pentru toţi oamenii, conţinutul ideii se înfăţişează în formă sensibilă, sau în formă ce ţine de intelect. în formă sensibilă — astfel avem expresiile tată şi fiu, un raport care are loc în ceea ce e viu, denumire luată din viul sensibil. în religie, adevărul este, după conţinutul lui, revelat, dar este altceva cînd el este în forma conceptului, a gîndirii, cînd el este conceptul în formă speculativă. De aceea, oricît ar fi de fericite acele forme naive oferite credinţei, ca : creare, fiu etc,

I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 457

cînd se ocupă intelectul de ele şi introduce în ele categoriile sale, ele sînt îndată întoarse pe dos şi, dacă are chef, nu trebuie de loc să înceteze a descoperi în ele contradicţii. în scopul acesta, el are în sine puterea şi dreptul de-a face distincţii şi reflexii referitor la ele. însă Dumnezeu, spiritul, este tocmai şi el însuşi acela care suprimă aceste contradicţii. El n-a aşteptat ca abia acest intelect să înlăture aceste determinaţii care i» conţin în ele contradicţia. Spiritul este tocmai aceasta : să le înlăture. Dar el este şi aceasta: să pună aceste determinaţii, să se diferenţieze în sine, e această scindare. O altă formă care ţine de intelect este aceea că atunci cînd noi spunem că lui Dumnezeu în universalitatea sa veşnică îi este propriu să se diferenţieze, să se determine, să pună un altceva al său şi tot astfel să suprime diferenţa, să fie în ea la sine, [şi cînd spunem că] numai prin acest mod-de-a-fi-produs este [există] spiritul, atunci apare intelectul, îşi aduce aici categoriile finităţii, numără : unu, doi, trei, amestecă în toate acestea nefericita formă a numărului. Dar aici nu este vorba de număr; numărarea este tot ceea ce e mai lipsit de gînd; prin urmare, cînd este introdusă aici această formă, este introdusă lipsa de concept. Cu raţiunea se poate face uz de toate raporturile proprii intelectului, dar ea le şi anulează; astfel şi aici; însă acest lucru este dur pentru intelect, căci el îşi închipuie că, prin faptul că face uz de ele, el a dobîndit un drept; însă ele sînt prost folosite cînd se face uz de ele ca aici, cînd spunem : trei este unu. în astfel de idei este deci lucru uşor să fie descoperite contradicţii, diferenţe, care merg pînă la opoziţie, iar sărăcăciosul intelect îşi dă aere mari îngrămădind astfel de contradicţii. în sine, orice concret, orice este viu e, cum am spus, această contradicţie; numai intelectul mort este identic în sine. Dar, în idee, contradicţia este şi rezolvată şi abia rezolvarea este însăşi unitatea spirituală. A număra momentele ideii, trei-unu, pare a fi ceva cu totul lipsit de prevenţie, natural, ceva ce se înţelege de la sine. Numai că, la modul numărului care e amestecat aici, fiecare determinaţie este fixată ca unu, iar trei-unu sînt de conceput ca numai un singur unu, ceea ce pare a fi exigenţa cea mai dură, s-ar spune : cea mai neraţională. însă intelectul are în faţa sa numai i«« acea independenţă absolută a lui unu, separarea şi fărîmiţarea absolută. Dimpotrivă, considerarea logică arată că unu este în 458 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

sine dialectic şi că nu este cu adevărat de sine stătător. Ar trebui să ne amintim numai de materia care este unul real ce opune rezistenţă, dar este greu, adică arată tendinţa de a nu fi unu, ci de a-şi suprima astfel fiinţa-pentru-sine a sa, recunoscînd în felul acesta el însuşi că e nul; evident, el fiind numai materie, această extremă exterioritate a lui rămîne, rămîne de asemenea numai la ,,trebuie-să-fie" ; materia este încă modul cel mai rău, mai exterior, mai nespiritual al existenţei; însă gravitatea, această suprimare a lui unu, constituie determinaţia fundamentală a materiei. Unu este mai întîi cu totul abstract; aceşti unu sînt exprimaţi în chip mai adîncit la modul spiritual, întrucât sînt determinaţi ca persoane. Personalitatea este ceea ce se întemeiază pe libertate, pe prima, cea mai profundă, mai intimă libertate, dar şi pe felul cel mai abstract în care se anunţă pe sine libertatea în subiect, încît el ştie : sînt persoană, sînt pentru mineţ aceasta este ceea ce e absolut lipsit de supleţe. întrucît aceste deosebiri sînt astfel determinate, fiecare ca unu sau chiar ca persoană, determinarea aceasta a persoanei pare să fi făcut şi mai de neînvins ceea ce pretinde ideea, adică să fie considerate aceste deosebiri ca deosebiri care nu sînt deosebite, ci sînt absolut una, ca suprimare a acestei diferenţe. Doi nu pot fi unu, fiecare persoană este ceva rigid, nesuplu, de sine stătător, fiinţă-pentru-sine. Categoria lui unu, arată logica, este o proastă categorie, este unu cu totul abstract. Dar în ceea ce priveşte personalitatea, contradicţia face a fi împinsă astfel atît de departe, încît nu este

susceptibilă de nici o rezolvare ; însă rezolvarea se află totuşi în personalitate, în sensul că contradicţia este susceptibilă de o singură rezolvare; această triplă personalitate, această personalitate pusă deci numai ca moment evanescent, enunţă că opoziţia trebuie luată ca absolută şi că ea se suprimă pe sine tocmai pe această culme. 197 Ţine de caracterul persoanei, mai curînd al subiectului, să-şi suprime izolarea, particularizarea. Moralitatea, iubirea, înseamnă să renunţi la particularitatea ta, la personalitatea particulară, s-o lărgeşti ca universalitate, tot astfel este cazul cu familia, prietenia, aci există identitatea unuia cu celălalt. Cînd procedez just cu celălalt îl consider pe acesta ca identic cu mine. în prietenie, în iubire, renunţ la perI. DUMNEZEU ÎN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 459

sonalitatea mea abstractă şi-o dobîndesc prin aceasta pe cea concretă. Prin urmare, adevărul personalităţii constă tocmai în faptul de a o dobîndi prin această cufundare, prin această fiin-ţare-cufundată-în-altul. Astfel de forme ale intelectului se înfăţişează nemijlocit în experienţă ca atare, forme ce se suprimă pe ele însele. în iubire, în prietenie, persoana este aceea care se păstrează şi îşi are subiectivitatea prin iubirea sa, subiectivitate care este personalitatea sa. Aici, în religie, cînd păstrăm abstract personalitatea, avem trei Dumnezei, şi atunci este pierdută şi subiectivitatea, forma infinită, care este puterea infinită, e atunci numai momentul divinului sau personalitatea ca nedizolvată, în felul acesta avem răul, căci personalitatea care nu se abandonează pe sine în ideea divină este răul. în unitatea divină, personalitatea este pusă ca dizolvată, numai în manifestare [fenomen] este negativitatea personalităţii diferită de ceea ce o suprimă. Trinitatea a fost adusă în raportul de tată, fiu şi spirit, acesta este un raport filial, o formă filială. Intelectul nu are o astfel de categorie, un astfel de raport care ar putea fi comparat cu acesta cu privire la potrivirea lor, însă trebuie în plus să se ştie că raportul este numai simbolic, spiritul nu apare lămurit în acest raport. Iubire ar fi mai potrivit, căci spiritul este, fără îndoială, veridicul. Dumnezeul abstract, tatăl, este universalul, particularitatea eternă, cuprinzătoare, totală. Sîntem pe treapta spiritului, i universal cuprinde aici totul în sine, celălalt, fiul, este particularitatea infinită, manifestarea, al treilea, spiritul, este singularitatea ca atare, dar toţi trei sînt spiritul. Spunem că în al treilea este Dumnezeu spiritul, însă acesta conţine şi presupoziţia că al treilea este şi primul. Acestea trebuie să fie esenţial reţinute. Anume, întrucît spunem că, potrivit conceptului său,. Dumnezeu este în sine puterea nemijlocită care se determină pe sine şi se reîntoarce în sine, Dumnezeu este aceasta numai ca negativitatea ce se raportează la sine însăşi în chip nemijlocit, adică reflectarea absolută în sine, ceea ce este deja determinaţia spiritului. De aceea, întrucît vrem să vorbim despre Dumnezeu în prima lui determinaţie potrivit conceptului său şi vrem ca de aci să provină celelalte determinaţii, vorbim deja aci despre a treia determinaţie a sa; ceea ce e ultim este prim. întrucît pen460 PART. A ni-A. RELIGIA ABSOLUTA

tru a evita aceasta cînd începem abstract, sau întrucît natura neîmplinită a conceptului face să vorbim despre primul numai conform ăeterminaţiei sale, [să spunem] că el este universalul, iar acea activitate, producere, creare este deja un principiu diferit de universalul abstract, care ca al doilea principiu apare şi poate apărea deci ca ceea ce se manifestă, se exteriorizează (Logos, Sophia), cum primul apare ca abis. Acest lucru se explică prin natura conceptului. El apare la orice scop şi la orice este viu. Viaţa se menţine pe sine, a se menţine înseamnă a intra în diferenţă, în luptă cu particularitatea, a se descoperi pe sine diferită de natura sa organică. Aşadar, viaţa este numai rezultat, întrucît ea s-a produs pe sine, este produs, care apoi produce iarăşi, acest produs este viaţa însăşi, adică ea este presupoziţia sa, ea străbate procesai său şi din acesta nu provine nimic nou, produsul este deja în început. Tot aşa este în iubire şi contraiubire; întrucît este iubire, începutul şi orice acţiune sînt numai confirmarea ei, » prin ceea ce este în acelaşi timp produsă şi întreţinută, dar ceea ce a fost produs există deja, este o

confirmare prin care nu se produce nimic decît ceea ce este deja. Tot astfel se pune pe sine în prealabil şi spiritul, [este] începătorul. Diferenţa prin care trece viaţa divină nu este o diferenţă exterioară, ci ea trebuie să fie determinată numai ca interioară, încît primul, tatăl, trebuie să fie conceput ca ultimul. Astfel procesul nu este decît un joc al autoconservării, al autoasigurării. Această determinaţie este importantă fiindcă ea constituie criteriul aprecierii multor reprezentări despre Dumnezeu şi al recunoaşterii şi judecării defectelor acestora, care provin mai ales din faptul că această determinaţie este trecută cu vederea sau e ignorată. Noi considerăm ideea în universalitatea ei, aşa cum este ea determinată în gîndirea pură, prin gîndirea pură. Această idee este tot adevărul şi unicul adevăr, tocmai de aceea orice particular conceput ca adevărat trebuie conceput potrivit formei acestei idei. Natura şi spiritul finit sînt produse ale lui Dumnezeu, este prin urmare raţionalitate în ele, adică sînt făcute de Dumnezeu, şi-l conţin, au în sine adevăr, adevărul divin în genere, adică determinaţia acestei idei în general. Forma acestei idei este numai în Dumnezeu ca spirit; cînd ideea divină este în formele finităţii, ea nu este pusă aşa cum este I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 461

ea în sine şi pentru sine — numai în spirit este ea pusă astfel — , ea există aci la modul finit, însă lumea este ceva produs de Dumnezeu, prin urmare ideea divină constituie totdeauna baza a ceea ce este ea în general. A cunoaşte adevărul a ceva înseamnă a-l cunoaşte, a-l determina potrivit formei acestei idei în genere. în religiile de mai înainte avem aluzii la această trinitate ca adevărata determinaţie; vedem că determinaţia trinităţii este cea veridică, mai ales în religia indică. Anume, această trini- 200 tate a ajuns la conştiinţă în felul că unul nu poate rămîne ca unu, că el nu este cum trebuie să fie cu adevărat, că unul nu este ceea ce e veridic, ci este ca această mişcare, această diferenţiere în genere şi relaţie reciprocă. Trimurti este cel mai sălbatic mod al acestei determinări. însă aici, al treilea nu este spiritul, nu e conciliere veritabilă, ci este naştere şi pieire, este transformarea — categorie care este unitatea acestor diferenţe, dar e o unire foarte inferioară. Ideea este desăvîrşită nu în manifestarea ei nemijlocită, ci numai cînd spiritul s-a sălăşluit în comunitate; spiritul care este spiritul nemijlocit, credincios, se înalţă la nivelul gîndirii. Prezintă interes să fie considerate fermentaţiile acestei idei şi să fie cunoscut temeiul lor în admirabilele manifestări care au loc. Determinarea lui Dumnezeu ca unul-în-trei este cu totul abandonată din cîmpul filozofiei, iar în teologie ea nu mai este preocupare serioasă. în teologie şi în filozofie unii au încercat să diminueze religia creştină pe motivul că această determinaţie a ei ar fi deja mai veche şi că ea ar fi luat-o de aci sau de acolo. Numai că acest element istoric nu este de altfel nicidecum hotărîtor în ce priveşte adevărul interior. însă, mai trebuie să recunoaştem că cei vechi, popoare şi indivizi, n-au ştiut ei înşişi ce aveau în această determinaţie, nu şi-au dat seama că ea conţinea conştiinţa absolută a adevărului; astfel ei au avut-o numai aşa, şi ca pe alta, printre alte determinaţii. Dar un punct de vedere principal este acela dacă o astfel de determinaţie este prima, dacă e determinaţia absolută care stă la baza tuturor celorlalte, sau dacă ea este numai aşa, printre altele, încă o formă ce seîntîlneşte, după cum şi Brahma este Unul, însă nu e nici măcar obiect al •cultului. în religia frumuseţii şi a finalităţii exterioare, această formă poate apărea, se înţelege, cel mai puţin ; măsura care limi201 462 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA I. DUMNEZEU IN IDEEA SA ETERNA IN SINE ŞI PENTRU SINE 463

tează şi se reîntoarce în sine nu poate fi întîlnită în această mulţime şi particularizare. însă aceasta nu este lipsită de urme ale acelei unităţi. Vorbind despre numerele pitagoricienilor, despre Triadă, Aristotel spune : noi credem că i-am invocat de tot pe zei, cînd i-am invocat de trei ori. La pitagoricieni şi la Platon se găseşte baza abstractă a ideii, însă determinaţiile au rămas cu totul în

această abstracţie, parte în abstracţia lui unu, doi, trei, iar la Platon ceva mai concret: natura lui unu şi a celuilalt, în sine diferitul, Gdnrspov, şi al treilea, care este unitatea ambilor. Determinaţia nu este aici la modul fanteziei inzilor, ci în simplă abstracţie. Acestea sînt determinaţii de gîndire mai bune decît numerele, decît categoria numărului, dar ele sînt încă cu totul abstracte determinaţii de gîndire. In felul cel mai demn de admiraţie se găseşte acest lucru la Filon, care a studiat temeinic filozofia pitagoriciană şi platonică, la iudeii din Alexandria şi în Siria. Mai ales ereticii, şi în primul rînd gnosticii au fost aceia în care s-a trezit această conştiinţă a adevărului — ideea lui unu-în-trei — dar care, recurgînd la reprezentări fantastice, au tulburat acest conţinut. Se vede însă aici lupta spiritului pentru adevăr şi aceasta merită recunoştinţă. Aici poate fi relevată o nenumărată mulţime de forme : Unul, tatăl, "Ov, ceea ce a fost enunţat ca abis, adîncime, adică tocmai ca vid, necuprins, neinteligibil, care este deasupra tuturor conceptelor. Căci, fără îndoială, vidul, nedeterminatul, este neinteligibilul, este acel altceva al conceptului şi determinarea lui conceptuală este aceea de a fi acest negativ, deoarece el este numai abstracţie unilaterală, el constituie numai un moment al conceptului, Unul pentru sine încă nu este conceptul, adevărul. 202 Cînd ceea-ce-e-prim este determinat ca fiind numai univer- i salul, iar ceea-ce-fiinţează, 6v, îl face să-i urmeze acestuia, evident, aceasta este ceva incomprehensibil; fiindcă acel universal este fără conţinut; inteligibilul este concret şi poate fi înţeles numai întrucît e determinat ca moment. Aici greşeala este că ceea-ce-e-prim nu este conceput el însuşi ca totalitate. O altă reprezentare este aceea conform căreia ceea-ce-e--prim este pu66ţ, abisul, adîncul, aîwv, veşnicul, a cărui locuinţă este în înaltul inexprimabil, care, dincolo de orice atingere, sej dezvoltă din neant, principiul, tatăl oricărei existenţe, propagator, i tată numai în mijlocire, proarhon, înaintea începutului. Manifestarea acestui abis, a acestui Dumnezeu ascuns, este determinată ca autocontemplare, reflectare în sine, determinare concretă în genere; auto contemplarea creează, este însăşi crearea a ceea-ce-e-înnăscut; aceasta este devenirea veşnicului ca inteligibil, fiindcă aici este vorba de determinare. Acest al doilea, alteritatea, determinarea, în general activitatea de a se determina, este determinaţia cea mai generală ca Xoyoţ, activitatea raţional determinantă, precum şi euvînttd. Cuvîntul este acest simplu fel de a se face auzit care nu face distincţii ferme, nu devine deosebire fermă, ci este sesizat nemijlocit, care, oricît ar fi de nemijlocit, receptat şi în interioritate, se reîntoarce la originea sa; atunci este, ca 0091a , înţelepciune, omul original, omul cu totul nou, ceva existent, altul decît acea primă universalitate, ceva particular, ceva determinat. Dumnezeu este creator, şi anume, în determinaţia de Logos ca euvîn-tul care se exteriorizează, se exprimă ca opaatţ, vedere a lui Dumnezeu. Prin aceasta el a fost determinat ca prototip al omului, Adam Kadmon, cel înnăscut; aceasta nu este ceva accidental, ci e activitate eternă şi nu numai într-un timp oarecare : 203 în Dumnezeu este numai o singură naştere, activitate ca activitate eternă, determinaţie care aparţine esenţial însuşi universalului. Aici avem adevărata diferenţiere, care priveşte calitatea amîndurora; însă aceasta este numai una şi aceeaşi substanţă şi de aceea diferenţa este aici încă numai superficială, determinată chiar ca persoană. Esenţial este că această ropîa , înnăscutul, rămîne tot în sinul lui Dumnezeu, diferenţa este nulă. în astfel de forme a fermentat ideea; punctul de vedere principal trebuie să fie acela de a şti [cunoaşte] aceste fenomene, oricît ar fi ele de primitive, ca raţionale, pentru a vedea cum îşi au ele temeiul în raţiune şi ce raţiune este în ele; dar în acelaşi timp trebuie să ştim să distingem forma raţionalităţii care este prezentă şi nu e încă adecvată conţinutului. Această idee a fost situată adesea dincolo de om, de gînd, de raţiune, aşa, faţă în faţă cu aceasta, încît această determinaţie, care este tot adevărul şi numai adevărul, a fost considerată ca ceva propriu numai lui Dumnezeu, ca ceva-ce-se-opreşte464 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

dincolo, ceva ce nu reflectă în celălalt care se înfăţişează ca lume, natură, om. Prin urmare, această idee fundamentală n-a fost considerată ca idee universală. __ Lui lakob Bohme i s-a deschis în alt chip acest mister al trinităţii. Modul reprezentării lui, al gîndirii lui este, fără îndoială, mai mult fantastic şi sălbatic; el nu s-a ridicat la formele pure ale gîndirii, însă acest mod a fost temeinicia frămîntării şi luptei lui de a recunoaşte trinitatea în toate şi pretutindeni, de exemplu : „ea trebuie născută în inima omului". Ea este baza universală a toate care sînt considerate după adevăr, desigur ca ceva finit, dar, în finitatea lor, ca adevăr care este în ele. Astfel a încercat lakob Bohme să-şi facă reprezenta-bile natura şi inima,

spiritul omului, prin această determinaţie. 20* în epoca modernă a fost propusă de filozofia kantiană treimea iarăşi ca tip al modului exterior, oarecum ca schemă, deja în forme de gîndire foarte determinate. Adăugăm apoi că întru-cît aceasta este ştiută [cunoscută] ca fiind natura esenţială şi una a lui Dumnezeu, şi nu este considerată ca transcendentă, această idee nu trebuie să fie luată ca ceva transcendent [ca un „dincolo"], ci că ţinta cunoaşterii este să cunoască adevărul şi în ceea ce e particular, iar cînd acesta este cunoscut, tot ce este adevăr în particular conţine această determinaţie. A cunoaşte înseamnă a şti [cunoaşte] ceva în modul-determinat al său, iar natura acestuia este natura modului-determinat însuşi şi ea a fost expusă în idee. Faptul că această idee este adevărul în genere, că toate determinaţiile de gîndire sînt această mişcare a determinării constituie expunerea logică şi necesitatea logică. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU ÎN ELEMENTUL CONŞTIINJEI Şl AL REPREZENTĂRII, SAU DIFERENŢA, ÎMPĂRĂŢIA FIULUI Trebuie să fie considerată aici această idee, cum iese ea. din universalitatea ei, din infinitatea ei în determinaţia finităţii. Dumnezeu este prezent pretutindeni, prezenţa lui Dumnezeu este tocmai acest adevăr care este în totul. II. IDEEA ETERNĂ A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 465,

Mai întîi ideea a fost în elementul gîndirii, aceasta este baza şi noi am început cu ea; universalul, deci mai-abstractul, trebuie să premeargă în ştiinţă, în modul ştiinţific el este ceea-ce-e-prim, în fapt el este însă ceea ce e ulterior în existenţă, este acest „în-sine", care e ceea ce în ştiinţă [cunoaştere] apare mai tîrziu, ajunge la conştiinţă şi în ştiinţă mai tîrziu. Forma ideii ajunge să se manifeste ca rezultat, însă care esenţial este ,,în-sinele"; cum conţinutul ideii este astfel, în ceea-ce-e-ultim este prim şi ceea-ce-e-prim este ultim, ceea ce 206 apare ca rezultat este presupoziţia, „în-sinele", baza. Această idee este de considerat acum în al doilea element, în elementul manifestării [apariţiei, fenomenului] în genere. Noi putem sesiza această înaintare pe două laturi. Prima este : subiectul pentru care este această idee e subiectul care gîndeşte. Nici formele reprezentării nu alterează cu nimic natura formei fundamentale, nu împiedică să fie această formă fundamentală pentru om ca unul care gîndeşte. Subiectul se comportă în genere ca unul ce gîndeşte, care gîndeşte această idee, dar el este conştiinţă de sine concretă; această idee trebuie să fie ca şi conştiinţă de sine concretă, ca subiect real. Sau: menţionata idee este adevărul absolut, acesta este pentru gîndire, însă pentru subiect ideea trebuie să fie nu numai adevăr, ci subiectul trebuie să aibă şi certitudinea ideii care aparţine acestui subiect ca atare, ca subiect finit, empiric-concret, sensibil. Pentru subiect, ideea are certitudine, are subiectul numai întrucît ideea este o idee percepută, întrucît ea este [există] pentru subiect. Despre ceea ce pot spune: „aceasta este", iată. ce prezintă certitudine pentru mine, aceasta este ştiinţă [cunoaştere] nemijlocită, aceasta este certitudine. A dovedi că ceea ce este e şi necesar, că este adevărat ceea ce e cert, aceasta este mijlocirea ce urmează. Aceasta este apoi trecerea în universal. întrucît am plecat de la forma adevărului, s-a trecut la-această determinaţie, la determinaţia potrivit căreia această formă obţine certitudine, este pentru mine. Celălalt mod al înaintării este de pe latura ideii. 1. Ţine de fiinţa eternă în sine şi pentru sine faptul de a se deschide, a se determina, a se diviza originar, de a se pune pe sine ca ceva diferit de sine, însă diferenţa este tot atît de 30 - c. 37»

466 PART. A III-A, RELIGIA ABSOLUTA

etern suprimată, ceea-ce-fiinţează în sine şi pentru sine este în ea veşnic reîntors în sine şi numai astfel este spirit ceea-ce-fiinţează în sine şi pentru sine. ■206 Diferenţialul este determinat în aşa fel încît diferenţa să fie nemijlocit dispărută, încît acesta să fie un raport al lui Dumnezeu, al ideii numai faţă de sine însăşi. Această diferenţiere este numai o mişcare, un joc al iubirii cu sine însăşi, joc în care nu se ajunge la seriozitatea alterităţii, la separare şi dezbinare. Celălalt este determinat ca fiu : iubirea conform sentimentului, în determinare superioară spiritul care e la sine însuşi, care este liber. în idee, în această determinare, determinarea diferenţei nu este însă desăvîrşită, diferenţa e numai diferenţa abstractă în genere, nu sîntem

încă la diferenţa în specificitatea ei, diferenţa este numai o determinaţie. Diferenţiaţii sînt puşi [afirmaţi] ca identici, încă nu s-a ajuns la determinarea că diferenţiaţii ar avea determinaţie diferită. Pe această latură, diviziunea originară a ideii trebuie concepută în felul că fiul primeşte determinaţia celuilalt ca atare, că el este ca un cerb liber, pentru sine însuşi, că el apare ca ceva real în exterior, fără Dumnezeu, ca un atare ce este. Idealitatea lui, modul-său-de-a-fi-reîntors etern în ceea-ce-fiinţează în sine şi pentru sine este pus [afirmat] nemijlocit identic în prima idee. Ca să fie diferenţă este nevoie de alteritate, e nevoie ca diferenţiatul să fie alteritatea ca ceea-ce-fiinţează. Numai ideea absolută este aceea care se determină pe sine şi care, determinîndu-se pe sine, este sigură în ea însăşi ca absolut liberă în sine; ea este aceasta întrucît se determină pe sine să libereze acest ce determinat ca pe ceva liber, încît el este ca ceva de sine stătător, ca obiect independent. Ceea-ce-e-liber există numai pentru ceea-ce-e-liber, numai pentru omul, liber este şi altul liber. Este libertatea absolută a ideii faptul că ea, în determinarea sa, în diviziunea sa originară lasă liber pe celălalt ca pe 207 ceva liber, de sine stătător. Acest altceva liberat ca un ce de sine stătător este lumea în general. 2. Adevărul lumii este numai idealitatea ei, nu că ea ar poseda adevărată realitate : ea este să fie aceasta, dar numai ca ceva de natură ideală, şi nu ceva etern în el însuşi, ci un ce creat, fiinţa ei este numai o fiinţă pusă [afirmată]. II. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 467

Fiinţa lumii este a avea o clipă de fiinţare, dar şi a suprima această separare, această scindare de Dumnezeu, este a fi numai reîntoarcere la originea ei, a intra în raportul spiritului, al iubirii. Astfel avem procesul lumii de a trece din cădere, din separare, la conciliere. — Primul raport în idee este numai raportul de tată la fiu, însă celălalt primeşte şi determinaţia modului--de-a-fi-altul, determinaţia lui ceea-ce-fiinţează. La fiu, determinarea diferenţei înaintează la alte diferenţe, determinarea mai departe, aici îşi găseşte dreptul său diferenţa, dreptul deosebirii. lakob BoJime a exprimat această trecere la momentul fiului astfel: Lucifer a fost primul înnăscut, purtătorul de lumină, luminosul, clarul, dar el s-a închipuit pe sine, adică s-a pus pe sine pentru sine, a înaintat la fiinţă şi astfel a căzut, însă în locul lui a păşit nemijlocit, a fost pus veşnic înnăscutul. Pe prima poziţie, raportul este acesta : Dumnezeu, în adevărul său etern este ca stare în timp, ca mistere, în acestea trăiesc îngerii, copiii săi. Acest raport este astfel exprimat ca stare în timp, însă aceasta este raport etern al gîndirii pentru obiect. Mai tîrziu s-a produs o cădere, se spune că aceasta este punerea poziţiei a doua, pe de o parte analiza fiului, separarea celor două momente conţinute în el. Dar cealaltă latură este conştiinţa subiectivă, spiritul finit, încît acesta este în sine ca gîn- 2 dire pură, procesul, care a plecat de la nemijlocit şi s-a ridicat la adevăr. Aceasta este forma a doua. Astfel intrăm în determinaţia spaţiului, a lumii finite, a spiritului finit. Mai precis, aceasta trebuie să fie exprimată acum ca punere a determinaţiilor, ca o diferenţă reţinută momentan; aceasta este o ieşire, o apariţie a lui Dumnezeu în finitate, căci aceasta este finitatea propriuzisă, separarea a ceea ce în sine e finit, dar ceea ce este reţinut în separare. însă, privite lucrurile de pe cealaltă latură, de pe aceea a spiritului subiectiv, aceasta este pusă ca gîndire pură, dar în sine aceasta este rezultat şi acesta trebuie să fie pus aşa cum este el în sine ca această mişcare, sau gîndire pură, trebuie să intre în sine, prin aceasta abia se pune ea pe sine ca finită. Pe acest altul nu-l avem deci, pe această poziţie, ca fiu, ci ca lume exterioară, ca pe lumea finită care este în afara adevărului, lume a finităţii în care acest altul trebuie să fie 468 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

forma, şi totuşi, după natura lui, el este numai e-rspov-ul, determinatul, diferenţiatul, mărginitul, negativul.

Lumea finită este latura diferenţei faţă de latura care rămîne în unitatea ei, astfel ea se scindează în lumea naturală şi în lumea spiritului finit. Natura intră numai în raport cu omul şi nu pentu sine în raport cu Dumnezeu, căci natura nu este -ştiinţă [cunoaştere], Dumnezeu este spiritul, natura nu ştie de spirit. Ea este creată de Dumnezeu, dar ea nu intră, pornind de la sine, în raport cu Dumnezeu, în sensul că ea nu este ştiutoare. Ea este numai în raport cu omul; în acest raport cu omul ea este ceea ce se cheamă latura dependenţei lui. în măsura în care natura este cunoscută de gîndire : că e creată de Dumnezeu, că este în ea intelect, raţiune, ea este ştiu-209 tă [cunoscută] de omul care gîndeşte ; prin urmare, ea este pusă în raport cu divinul, cînd e cunoscut adevărul ei. Ideea absolută trebuie să devină pentru conştiinţă şi în aceasta adevărul pentru subiect şi în subiect. In primul rînd este nevoia adevărului, în al doilea rînd este felul manifestării adevărului. Mai întîi, în ce priveşte nevoia, se presupune că în spiritul subiectiv există exigenţa de a şti adevărul absolut. Această nevoie conţine în sine nemijlocit faptul că subiectul este în neadevăr ; însă ca spirit el se află în acelaşi timp în sine deasupra acestui neadevăr al său şi pentru acest motiv neadevărul său ■este unul care trebuie să fie învins. Mai precis, neadevărul constă în faptul că subiectul este sfîşiat în sine însuşi, şi prin urmare el simte nevoia ca sciziunea din el, şi deci şi ea ca atare, să fie suprimată de adevăr, ca prin aceasta subiectul să fie conciliat, iar această conciliere în sine poate fi numai conciliere cu adevărul. Aceasta este forma mai precisă a nevoii [relevate]; determinarea constă în faptul că sciziunea este în genere în subiect, că subiectul e rău, că el este sciziunea în sine, contradicţia, nu contradicţia ale cărei laturi cad una în afara celeilalte, ci aceea ale cărei laturi ţin una de alta, numai astfel este subiectul scindat ca şi contradicţie în el. 3. Aceasta cere să ne amintim, să determinăm ce este natura, destinaţia omului şi cum trebuie ea să fie considerată, II. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 469

-cum trebuie s-o considere omul, ce trebuie el să ştie despre sine. Aici dăm îndată : 1) peste determinaţiile opuse : omul este bun de la natură, nu e sfîşiat în sine, ci esenţa lui, conceptul lui este că el e bun de la natură, că este ceva armonios în sine, că e pace a sa 210 în sine; şi: omul este rău de la natură. Aşadar, prima determinaţie este : omul este bun de la natură, esenţa lui generală, substanţială este bună; contrară acestei determinaţii este a doua. Aceste opuse sînt astfel mai întîi pentru noi, pentru considerarea exterioară, adăugăm apoi că nu e numai o considerare aceea pe care o facem, ci pretindem ca omul să se cunoască pe sine însuşi, să ştie cum este făcut, care e destinaţia sa. Mai întîi, una dintre propoziţii este : omul este bun de la natură, este ceva nedezbinat; astfel el nu are nevoie de conciliere. A spune că omul este bun de la natură e a spune, în esenţă, că omul este spirit în sine, raţionalitate, el este creat după chipul lui Dumnezeu, Dumnezeu este binele şi omul ca spirit este oglinda lui Dumnezeu, el este binele în sine. Tocmai pe această propoziţie se întemeiază exclusiv posibilitatea concilierii sale; însă dificultatea, ambiguitatea, rezidă în ,,în-sine". Omul este bun în sine — cu aceasta încă nu se spune totul; tocmai acest ,,în-sine" este unilateralitatea. Omul este bun în sine, adică el este bun numai la modul interior, conform conceptului său, şi tocmai de aceea nu e bun potrivit realităţii sale. Omul, întrucît este spirit, trebuie să fie în realitate, pentru sine, ceea ce este el într-adevăr; natura fizică se opreşte la ,,în-sine", ea este în sine conceptul, însă în ea conceptul nu parvine la fiinţa-pentru-sine a lui. Tocmai faptul că omul este numai în sine bun, acest „în-sine" conţine acum-menţionata lipsă. ,,în-sinele" naturii sînt legile naturii, natura rămîne fidelă legilor sale, nu iese din ele, acestea

sînt substanţialul ei, ea este, tocmai prin ele, în necesitate. Potrivit celeilalte laturi,2u omul trebuie să fie pentru sine însuşi ceea ce este el în sine, trebuie să devină aceasta pentru el. Bun de la natură, adică nemijlocit; dar spiritul înseamnă tocmai a nu fi ceva natural, ci ca spirit omul este ieşire din natu470 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

ralitate, trecere la această separare a conceptului său de existenţa sa nemijlocită. în natura fizică această separare a unui individ de legea sa, de esenţa sa substanţială, nu se produce, tocmai fiindcă el nu este liber. Ceea ce e propriu omului este faptul că el se opune acestei naturi a sa, fiinţei-în-sine a lui, faptul că apare în el această sciziune. Cealaltă afirmaţie se desprinde nemijlocit din ceea ce a fost spus, anume că omul nu trebuie să rămînă aşa cum este el în chip nemijlocit, el trebuie să-şi depăşească modul-nemij-locit al său, acesta este conceptul spiritului. Această depăşire a naturalităţii sale, a ,,în-sinelui" său este ceea ce întemeiază în primul rînd sciziunea, ceea ce pune nemijlocit sciziunea. Această sciziune este ieşire din această naturalitate, din acest mod-nemijlocit-de-a-fi, însă acest fapt nu trebuie să fie luat în sensul că abia ieşirea ar fi răul, ci această ieşire este deja conţinută în naturalitatea însăşi. ,,în-sinele" este nemijlocitul, dar fiind spiritul, el este în modul-nemijlocit al său ieşire din modul-nemijlocit al său, este cădere din modul-nemijlocit al său, din fiinţa-în-sine a lui. Aci rezidă a doua propoziţie : omul este rău de la natură; fiinţa-în-sine a lui, modul-natural al lui este rău. în acest mod natural al său rezidă totodată neajunsul său : fiind spirit, omul se deosebeşte de acest mod-natural, el este sciziune; unilateralitatea este prezentă nemijlocit în această naturalitate. Cînd omul este numai după natură, el este rău. Om natural este acela care în sine, conform conceptului său, este bun; dar, în sens concret, natural este omul care aseul-tă de pasiunile şi instinctele sale, care e condus de dorinţe, omul a cărui lege este modul-nemijlocit natural al sau. El este natural, însă în acest mod-natural al său el e în acelaşi timp ceva-ce-voieşte şi, întrucît conţinutul voinţei sale este numai instinctul, înclinaţia, el este rău. Potrivit formei, prin faptul că el este voinţă, el nu mai e animal; însă conţinutul, scopurile voinţei sale sînt încă naturalul. Această poziţie, şi poziţie superioară, constă în aceea că omul este rău de la natură şi că e rău fiindcă el este ceva natural. Starea reprezentată în chip vag că ar fi fost prima stare, stare a nevinovăţiei, este starea naturalităţii, starea animalului. Omul trebuie să fie vinovat: întrucît este bun, el nu trebuie să. II. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELtMENTUL eONŞTUNfEl 4 7i

fie bun cum este bun un lucru natural, ci el trebuie să fie vina sa, voinţa sa, trebuie să fie imputabil. Vină înseamnă în genere imputabilitate. Omul bun este bun cu şi prin voinţa sa,deci cu vina sa. Nevinovăţia înseamnă a fi fără de voinţă, a nu fi rău şi tocmai de aceea a nu fi bun. Lucrurile naturale, animalele sînt toate bune, dar acest mod de a fi bun nu-i poate reveni omului; întrucît eete bun, el trebuie să fie bun prin voinţa sa. Imperativul absolut este ca omul să nu rămînâ ca fiinţă a naturii: fără îndoială, omul are conştiinţă, însă el poate totuşi fi ca om fiinţă a naturii în măsura în care determinarea, ecopul, conţinutul voinţei sale o constituie naturalul. Mai de aproape, trebuie să fie avută în vedere această ■determinaţie : omul este om ca subiect, şi ca subiect natural el este acest subiect singular, iar voinţa lui este această voinţă singulară, voinţa lui este plină de conţinutul singularităţii, adică omul natural este egoist. De la omul care este bun pretindem cel puţin să se conducă după determinaţii generale, după legi generale. Naturalitatea voinţei sale, mai precis, egoismul voinţei, e deosebită 213 de generalitatea voinţei şi este opusă raţionalităţii voinţei formate ca voinţă generală. Acest rău, personificat la modul general, este diavolul. Acesta, ca negativul care se voieşte pe el însuşi, este, în această voinţă a sa, identitatea cu sine şi, de acum, trebuie să aibă şi afirmare, ca la

Milton, unde el, în energia sa plină de caracter, este mai bun decît unii îngeri. însă, prin faptul că omul este rău, în măsura în care el e voinţă naturală, nu este suprimată cealaltă latură anume aceea că el este în sine bun; bun rămîne el totdeauna după conceptul său, însă omul este conştiinţă, deci diferenţiere în genere, aşadar el este un ,,acesta" real, subiect, diferit de conceptul său, şi întrucît acest subiect este mai întîi numai diferit de conceptul său, nu e încă reîntors la unitatea subiectivităţii sale cu conceptul său, la raţional, realitatea lui este realitatea naturală, iar aceasta este egoismul. A-fi-rău presupune îndată raportarea realităţii la concept, numai astfel este pusă contradicţia fiinţei-în-sine, a conceptului şi a singularităţii, a binelui şi răului. Este greşit să se pună întrebarea dacă omul este sau nu este bun de la natură f Aceasta e o poziţie falsă; tot atît de superficial este să spunem că omul este şi bun, şi rău. 472 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

în ceea ce priveşte cu deosebire părerea că voinţa ar îi liber arbitru, că ea poate voi să fie bună sau rea, în fapt acest liber arbitru nu este voinţă, el este aşa ceva întrucît se decide, căci, atîta timp cît ea voieşte cutare ori cutare lucru, ea nu este voinţă. Voinţa naturală este voinţă a dorinţei, a înclinaţiei care vrea ceea ce e nemijlocit, care încă nu vrea acest lucru, fiindcă pentru aceasta e nevoie ca ea să fie voinţă raţională, ca ea să-şi dea seama că legea este raţionalul. Este exigenţă pentru om 21* să nu fie voinţă naturală, să nu fie numai cum este el de la natură. Altceva este conceptul voinţei; atîta timp cît omul mai există ca voinţă naturală, el este numai voinţă în sine, încă nu este voinţă reală, încă nu există ca spirit. Aceasta este ceea ce e general, ceea ce e special trebuie să fie înlăturat; despre ceea ce aparţine sferei determinate a moralităţii poate fi vorba numai înăuntrul unei stări particulare, nu se referă la natura spiritului. * Faţă de faptul că voinţa este rea avem poziţia că, atunci cînd considerăm concret omul, vorbim de voinţă şi acest ce concret, real nu poate fi simplu negativ, voinţa rea este însă pusă numai ca voinţă negativă, aceasta este numai ceva. abstract, şi dacă omul de la natură nu este aşa cum trebuie să fie, el este în sine totuşi raţional, e spirit, acesta este ceea ce e afirmativ în el şi faptul că el nu este de la natură cum trebuie să fie, priveşte deci numai forma voinţei, esenţial este că omul e în sine spirit. Acest ce care e în sine, care persistă în acţiunile voinţei naturale, este conceptul, persistentul, e ceea ce se realizează pe sine. în schimb, cînd vorbim că voinţa este rea de la natură, aceasta este numai voinţa ca negativă, avem prin urmare şi acum acest concret în faţa noastră, cu care este în contradicţie această abstracţie. Acest lucru merge atît de departe, încît cînd îl instituim pe diavolul trebuie să arătăm că există, în el afirmativ, putere de caracter, energie, consecvenţă, trebuie să apară îndată în concret determinaţii afirmative. Jn legătură cu toate acestea uităm, cînd vorbim despre om, că sînt oameni care sînt formaţi şi educaţi prin moravuri, legi etc. Se spune că oamenii nu sînt totuşi atît de răi, să ne uităm în jurul nostru, însă aici avem oameni deja formaţi din punct de vedere etic-moral, oameni deja reconstruiţi, instituiţi într-un mod al concilierii. Lucrul principal este că stări ca acelea ale copilului nu trebuie să fie avute în vedere în religie; în 215 înfăţişarea adevărului este, dimpotrivă, esenţial reprezentată ti. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 473

istoria explicitată a ceea ce este omul. Este o tratare speculativă aceea care domneşte aici, diferenţele abstracte ale conceptului sînt expuse aici una după alta. Oînd trebuie să fie considerat omul educat, cultivat, trebuie să întîlnim la el transformarea, reconstrucţia, disciplina prin care a trecut, trecerea de la voinţa naturală la cea veritabilă, iar voinţa sa nemijlocit naturală trebuie să apară ca suprimată în ea. Acum, dacă prima determinaţie este că omul nu e nemijlocit, aşa cum trebuie să fie, 2) avem în vedere că omul trebuie să se considere pe sine şi astfel; faptul de a fi rău este pus în felul acesta în relaţia considerării. Această considerare e luată cu uşurinţă în sensul că numai această cunoaştere este aceea conform căreia el este afirmat ca rău, încît această considerare ar fi un fel de exigenţă

exterioară, un fel de condiţie, încît dacă el nu s-ar considera pe sine aşa, ar dispărea şi cealaltă determinaţie, anume aceea că el este rău. întrucît se face din această considerare o obligaţie, ne putem închipui că numai aceasta ar fi ceea ce e esenţial şi că iară acesta nu există conţinutul. Mai departe apoi raportul considerării este astfel instituit încît considerarea sau cunoaşterea este aceea care l-ar face rău, încît ea ar fi răul şi această cunoaştere ar fi aceea care nu trebuie să existe, care ar fi izvorul răului. în această reprezentare rezidă legătura faptului-de-a-fi-rău cu cunoaşterea. Acesta este un punct esenţial. Felul mai precis al reprezentării acestui rău este acela potrivit căruia omul ar deveni rău prin cunoaştere, aşa cum înfăţişează lucrurile biblia cînd spune că el a mîncat din pomul cunoaşterii. Prin această cunoaştere, inteligenţa, teoreticul şi voinţa ajung într-un raport mai precis, natura răului se manifestă mai precis. în această legătură trebuie să spunem că, de fapt, cunoaşterea este aceea care e izvorul a tot răul, conştiinţa este actul prin care este instituită separarea, e instituit negativul, răul, în genere este produsă sciziunea în determinarea 21* mai precisă a fiinţei-pentru-sine. Natura omului nu este cum trebuie să fie, cunoaşterea e aceea care îi descoperă acest lucru şi care produce fiinţa care el nu trebuie să fie. Acest „trebuie" •este conceptul lui,şi faptul că el nu este aşa s-a produs abia în separare, în compararea cu ceea ce este el în sine şi pentru sine. Cunoaşterea este numai punerea opoziţiei în care este răul. Animalul, planta, piatra nu sînt rele, răul este prezent numai înăuntrul sferei ■cunoaşterii, el este conştiinţa fiinţei-pentru-sine faţă de alta, 474 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

dar şi faţă de obiect, faţă de ceea ce este în sine general în sensul conceptului, al voinţei raţionale. Numai prin această separare sînt eu pentru mine, şi-n aceasta rezidă răul. A fi rău înseamnă a fi abstract, a mă singulariza, înseamnă singularizarea care se separă de universal, aceasta este raţionalul, legile, determina-ţiile spiritului. Insă, cu această separare, ia naştere fiinţarea-pentru-sine şi numai spiritualul general, legile, sînt ceea ce trebuie să fie. Prin urmare, considerarea amintită nu numai că nu are un raport exterior cu răul, ci însăşi considerarea este răul. Spre această opoziţie trebuie să înainteze omul întrucît este spirit, să fie pentru sine în general, încît să aibă ca obiect al său obiectul său, ceea ce este pentru el binele, universalul, menirea sa. Spiritul este liber, libertatea are în sine momentul esenţial al acestei separări. în această separare este pusă [afirmată] fiin-ţarea-pentru-sine şi îşi are răul sediul său, aici este izvorul rău- ■ lui, dar şi punctul unde îşi are izvorul ultim concilierea. Separarea este îmbolnăvirea şi izvorul sănătăţii. Aici noi nu putem totuşi compara mai de aproape chipul şi felul în care e expus acest lucru în istorisirea căderii în păcat. r Păcatul este descris în felul că omul ar fi mîncat din pomul cunoaşterii etc. Cu aceasta apare cunoaşterea, sciziunea, separarea în care este mai întîi pentru om binele, însă o dată cu acesta şi răul. Este prezentată ca fiind interzis să se mănînce din acel pom şi astfel înfăţişat ca o călcare a unei porunci di-i vine. Prin aceasta este afirmată apariţia conştiinţei, apariţie . care trebuie să fie reprezentată însă totodată ca o poziţie pe care nu trebuie să rămînem, care trebuie depăşită, căci nu trebuie să ne oprim înăuntrul sciziunii fiinţării-pentru-sine. în continuare, şarpele spune că, mîncînd, omul ar deveni egal lui Dumnezeu, şi astfel el a ţinut seamă de orgoliul omului. Dumnezeu vorbeşte către sine însuşi: Adam a devenit ca unul dintre noi. Aşadar, şarpele n-a minţit, Dumnezeu confirmă ceea ce spunea el. S-a depus mult efort cu lămurirea acestui loc şi s-a mers atît de departe, încît i s-a atribuit chiar un înţeles ironic. Interpretarea superioară este însă aceea că prin acest Adam s-a înţeles al doilea Adam, Cristos. Cunoaşterea este principiul spiritualităţii, care e însă, cum am spus, şi principiul reparării prejudiciului separării. în acest principiu al cunoaşterii este afirmat şi principiul divinului care printr-o ulterioară aplanare trebuie să ajungă la concilierea sa, la modul-adevărat al său. 21?

II. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 475

Ni se povesteşte că primul om a făcut acest lucru, ceea ce este iarăşi un fel sensibil de a vorbi; conform gîndului, primul om vrea să însemne : omul ca om şi nu un oarecare om singular, accidental, unul dintre mulţi, ci absolut primul, omul potrivit conceptului său. Omul ca atare este conştiinţă, tocmai prin aceasta intră el în sciziunea aceasta care e conştiinţa, care în determinarea mai departe a ei este cunoaştere. întrucît omul general este reprezentat ca primul, întrucît el este deosebit de alţii, se naşte întrebarea : dacă e numai acesta care a făcut ceea ce a făcut, cum s-a transmis fapta sa la alţii ? 218 Aici avem deci reprezentarea moştenirii, prin aceasta este corectat neajunsul că omul ca atare este reprezentat ca întîiul om. Această sciziune rezidă în conceptul omului în general; prin urmare, unilateralitatea cu care fapta este reprezentată ca acţiune a unui om singular e întregită prin reprezentarea comunicării, a eredităţii. Ca pedeapsă a păcatului este proclamată munca etc, , aceasta e în genere o consecinţă necesară. Animalul nu munceşte decît constrîns, şi nu prin natura sa, el nu-şi mănîncă pîinea în sudoarea feţei sale, nu-şi produce •el însuşi pîinea, găseşte nemijlocit în natură satisfacerea tuturor trebuinţelor pe care le are. Omul găseşte şi el aci material pentru ele, putem spune însă că materialul este ceea ce e cel mai puţin pentru om, mijlocirea umană a satisfacerii nevoilor sale se produce numai prin muncă. Munca în sudoarea feţei, cea corporală şi munca spiritului — care e mai grea decît prima — este în nemijlocită legătură cu cunoaşterea binelui şi răului. Faptul că omul trebuie să facă din sine ceea ce este el, că îşi mănîncă pîinea în sudoarea feţei sale, că trebuie să producă ceea ce este el, acest fapt ţine de ceea ce este esenţial, excelent în om şi are în chip necesar legătură cu cunoaşterea binelui şi răului. Se spune apoi că şi pomul vieţii ar fi fost acolo — acest lucru este exprimat printr-o reprezentare simplă, copilărească. Există două trepte pentru dorinţele oamenilor : una este de a trăi în netulburată fericire, în armonie cu sine însuşi şi cu natura exterioară, şi animalul rămîne în această unitate, omul trebuie să depăşească această treaptă; cealaltă dorinţă este poate aceea de a trăi veşnic — această1 reprezentare este făcu- 219 tă potrivit acestor dorinţe. 476 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

Dacă considerăm mai de aproape această dorinţă, ea se vădeşte îndată numai ca o reprezentare copilărească. Omul ca vietate individuală, viaţa sa individuală, naturalitatea sa, trebuie să moară. însă cînd privim mai de aproape povestirea, ceea ce e admirabil în ea este contradicţia pe care ea o conţine. în această contradicţie omul este determinat ca fiinţînd pentru sine. Fiinţarea-pentru-sine este ca şi conştiinţă, conştiinţă de sine, conştiinţă de sine infinită, abstract infinită: faptul că el este conştient de libertatea sa, de libertatea sa cu totul abstractă, iată ce este fiinţarea-pentru-sine infinită a lui, care în religiile de mai înainte n-a ajuns la conştiinţă în felul acesta, religii în care opoziţia n-a înaintat pînă la acest caracter absolut, pînă la această profunzime. Prin faptul că acest lucru s-a întîmplat aici a fost totodată afirmată demnitatea omului pe o poziţie mult mai înaltă. Prin aceasta subiectul posedă importanţă absolută, este obiect esenţial al intere* sului lui Dumnezeu, căci el este conştiinţă de sine fiinţînd-pen-tru-sine. El fiinţează ca certitudine pură de sine în sine însuşi,, există în el pnnctulsubiectivităţii infinite, fără îndoială, el este abstract, dar abstract fiinţînd-în-sine şi pentru sine. Aceasta se înfăţişează în forma că omul ca spirit este nemuritor, e obiect al interesului lui Dumnezeu, este deasupra finităţii, a dependenţei, deasupra împrejurărilor exterioare, e libertate de-a face abstracţie de toate; în ceea ce este afirmat faptul de a fi sustras morţii. Opoziţia ei fiind infinită, în religie nemurirea sufletului este moment principal. Muritor este ceva ce poate muri, nemuritor e ceva ce poate ajunge într-o astfel de stare încît moartea nu se produce. Combustibil şi riecombustibil, aici arderea este numai o posibilitate

care se produce la obiect din exterior. Determinaţia de f iin~ ţă nu este o astfel de posibilitate, ci este calitate determinată afirmativ pe care el o are deja acum în el. • Astfel, cînd e vorba de nemurirea sufletului, nu trebuie să ne reprezentăm că ea ar deveni reală abia mai tîrziu, ea este calitate prezentă, spiritul este veşnic, prin urmare de aceea deja prezent, spiritul în libertatea sa nu este în sfera limitării, pentru el ca gînditor, cunoscător pur, obiect este universalul, acesta este eternitatea. Eetrnitatea spiritului este adusă aici la cunoştinţă, la această cunoaştere, în însăşi această separare care a ajuns la infinitatea fiinţării-pentru-sine ce nu mai este amestl. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 477

tecată în ceea ce e natural, accidental, exterior. Această eternitate a spiritului în sine face că spiritul este mai întîi în sine,, dar proxima poziţie este aceea că spiritul nu trebuie să fie aşa cum este el ca spirit numai natural, ci ca el să fie aşa cum e el în sine şi pentru sine. Spiritul trebuie să se vadă pe sine şi astfel ia naştere sciziunea, el nu trebuie să se oprească pe această poziţie pe care el nu este cum e în sine, el trebuie să devină adecvat conceptului său, să devină spiritul universal. Pe poziţia sciziunii acesta este un altceva, iar el însuşi este voinţă naturală, e scindat în sine, el este această scindare, e aşadar sentimentul sau conştiinţa contradicţiei, şi prin aceasta este afirmată nevoia suprimării contradicţiei. Pe de o parte, se spune că omul în paradis fără păcat ar fi nemuritor — nemurirea pe pămînt şi nemurirea sufletului nu sînt separate în această povestire —, ar trăi veşnic. Dacă această moarte exterioară trebuie să fie numai o urmare a păcatului, omul ar fi în sine nemuritor; pe de altă parte, se susţine apoi şi reprezentarea că numai dacă omul ar mînca din pomul vieţii ar fi nemuritor. în genere, situaţia este aceea că omul este nemuritor prin cunoaştere, căci numai gîndind nu e el suflet muritor de animal, ci suflet liber, pur. Cunoaşterea, gîndirea este rădăcina vieţii sale, a nemuririi sale ca totalitate în sine însuşi. Sufletul221 animalului este cufundat în corporalitate, în schimb, spiritul este totalitate în sine însuşi. Forma opoziţiei am avut-o în toate religiile, însă opoziţia faţă de puterea naturii, faţă de legea morală, de voinţa morală, de moralitatea obiectivă, faţă de destin, toate aceste opoziţii sînt opoziţii subordonate care conţin numai ceva particular. Aceasta înseamnă aici: că omul care calcă o poruncă morală este rău, dar numai în acest caz particular, el e în opoziţie numai cu această poruncă particulară. Am văzut binele şi răul aflîndu-se în opoziţie generală unul faţă de altul în religia persană, aici opoziţia este în afara omului, opoziţia însăşi este în afara lui, ea nu este această opoziţie abstractă înăuntrul lui însuşi. De aceea, se cere ca omul să învingă această opoziţie, şi nu ca el numai să împlinească ori să nu împlinească cutare sau cutare poruncă, ci adevărul este că el e rău în sine, rău în genere,, în străfundul său, pur şi simplu rău, rău în interiorul lui, ade478 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

vărul este că această determinaţie a răului este determinaţie a conceptului său şi că el să devină conştient de aceasta. 3. De această profunzime este vorba : profunzime înseamnă caracter abstract al opoziţiei, pura generalizare a opoziţiei, încît laturile sale dobîndesc una faţă de cealaltă această determinare cu totul generală. Această opoziţie are deci în genere două forme: pe de o parte, ea este opoziţia răului ca atare, în sensul că el însuşi este acela care e rău — aceasta este opoziţia faţă de Dumnezeu; pe de altă parte, ea este opoziţie faţă de lume, încît el este în sciziune cu lumea — aceasta este nefericirea, sciziunea pe cealaltă latură. Oa să existe în om trebuinţa concilierii generale şi-n ea a concilierii divine, a concilierii absolute, este nevoie ca opoziţia să fi dobîndit această infinitate, ca această universalitate 222 să cuprindă ceea ce e mai intim, să nu fie nimic ceea ce ar fi în afara acestei opoziţii, ca opoziţia

să nu fie ceva particular. Aceasta este profunzimea cea mai profundă. 1. în primul rînd, să considerăm raportul sciziunii faţă de o extremă, faţă de Dumnezeu. Omul are în sine conştiinţa că în străfundurile sale el este această contradicţie; astfel aceasta este durerea infinită cu privire la sine însuşi. Durere există numai în opoziţie faţă de un trebuie-săfie, de ceva afirmativ. Ceea ce nu mai este ceva afirmativ în sine nici nu posedă contradicţie, durere: durerea este tocmai faptul că afirmativul e în sine însuşi acest ceva ce se contrazice, acest ceva ce e lezat. Această durere este unul dintre momentele răului. Eăul numai pentru sine este o abstracţie, fiinţează numai în opoziţie cu binele, şi întrucît el este în unitatea subiectului, această sciziune e durerea absolută. Cînd în subiectul însuşi nu există şi conştiinţa binelui, exigenţa infinită a binelui în străfundul lui, nu e prezentă în el nici o durere, răul însuşi este atunci numai un neant gol, el există numai în această opoziţie. Băul şi această durere pot fi numai infinite; întrucît binele, Dumnezeu, este ştiut [cunoscut] ca un unic Dumnezeu şi numai întrucît binele este această unitate pură, în credinţa într-un unic Dumnezeu şi numai în raportarea la acesta poate şi trebuie să înainteze negativul la această determinare a răului şi tot astfel să înainteze negaţia la această universalitate. Una dintre laturile acestei sciziuni există în felul acesta prin înălţarea omului la unitatea pură, spirituală, a lui DumneII. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 4 79

zeu. Această durere şi această conştiinţă este adîncirea omului în sine şi tocmai prin aceasta în momentul negativ al sciziunii, al răului. Aceasta este adîncirea obiectivă interioară în rău; adîncirea interioară este afirmativ adîncire în unitatea pură a lui Dumnezeu. La acest punct avem faptul că eul ca om natural este neadecvat veridicului, şi tot atît de infinit de ferm este adevărul unicului Dumnezeu în mine, astfel se determină pe sine această neadecvare ca aceea ce nu trebuie să fie. Sarcina, exigenţa, este infinită. Putem spune : întrucît eu sînt om natural, am, pe de o parte, conştiinţă despre mine, însă naturalitatea constă în lipsa de conştiinţă cu privire la mine, în lipsa de voinţă, eu sînt unul care acţionează potrivit naturii, şi prin urmare pe această latură, se spune, nevinovat, întrucît nu am conştiinţă despre ceea ce fac, sînt fără voinţă propriu-zisă, acţionez fără înclinaţie, mă las să fiu surprins de instincte. Dar această nevinovăţie dispare aici în această opoziţie, căci tocmai fiinţa naturală, conştientă şi lipsită de voinţă a omului este ceea ce nu trebuie să fie şi ea este deci determinată spre rău înainte de unitatea pură, înainte de puritatea deplină pe care o ştiu ca fiind ceea ce e veridic, ca ceea ce este absolut. Eezidă în cele spuse că, ajuns la acest punct, însuşi ceea ce e lipsit de conştiinţă, de voinţă trebuie să fie considerat esenţial ca fiind răul. însă, contradicţia continuă să rămînă, oricum am întoarce-o ; întrucît această aşa-numită nevinovăţie se determină pe sine ca rău, rămîne neadecvarea mea la absolut, la esenţa mea,, şi pe o latură sau pe alta mă ştiu mereu ca ceea ce nu trebuie să fiu. Acesta este raportul faţă de una dintre extreme, iar rezultatul, felul mai determinat al acestei dureri, este descurajarea mea, că sufăr durere, că eu, ca ceva natural, sînt neadecvat cu ceea ce totodată ştiu [cunosc] eu însumi, cu ceea ce este în ştiinţă [cunoaştere], voinţa mea să fie. 2. în ce priveşte raportul faţă de cealaltă extremă, sepa-234 raţia se înfăţişează aici ca nefericirea că omul nu este satisfăcut în lume. Satisfacerea lui, nevoile sale naturale nu au în plus alt drept, alte pretenţii. Ca fiinţă naturală omul se raportează la alta, iar alta se raportează la el ca putere, şi el este deci accidental ca şi ceilalţi. 480 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

Dar exigenţele sale cu privire la moralitate, cerinţele mai înalte morale sînt exigenţe, determinaţii ale libertăţii. Intrucît acestea sînt îndreptăţite în sine, în conceptul său — el cunoaşte binele şi binele este în el —, întrucît binele nu-şi găseşte satisfacere în existenţă, în lumea exterioară, omul este nefericit.

Această nefericire este aceea care îl alungă pe om înapoi în sine, îl împinge înapoi în sine, şi întrucît există în el exigenţa fermă a raţionalităţii lumii, el renunţă la lume şi caută fericirea, satisfacerea, acordul cu sine însuşi, acordul laturii sale afirmative cu existenţa. Ca să ajungă aci, el renunţă la lumea exterioară, îşi situează fericirea în sine însuşi, se satisface pe sine în sine însuşi. Am avut aceste două forme : durerea care provine de la universalitate, de sus, am văzut-o la poporul evreu; aici ră-mîne exigenţa infinită a purităţii absolute în naturalitatea mea, în voinţa şi cunoaşterea mea empirică. Cealaltă formă, alun- * garea din nenorocire în sine, este poziţia pe care a sfîrşit lumea romană — nefericirea universală a lumii. Am văzut acea interioritate formală care se satisface pe sine în lume, acea dominare, scopul lui Dumnezeu, reprezentat, ştiut [cunoscut], crezut ca dominaţie lumească. Amîndouă laturile îşi au unilateralitatea lor: prima poate fi declarată ca 225 sentiment al descurajării, cealaltă este înălţarea abstractă a omului în sine, ca omul care se concentrează în sine. Aşa este stoicismul sau scepticismul.

înţeleptul stoic, sceptic era redus la sine însuşi; el trebuia să fie împăcat în sine însuşi; în această neatîrnare, rigiditate a fiinţării-la-sine trebuia el să-şi afle fericirea, acordul cu sine însuşi; el trebuia să se sprijine pe această interioritate a sa abstractă, prezentă pentru el, conştientă de sine. Prin urmare, aici, subiectul se determină pe sine în această separare, scindare, am spus, el se concepe pe sine ca fiind extrema fiinţei-pentru-sine abstracte, a libertăţii abstracte; sufletul se scufundă în adîncul său, în întregul său abis. Acest suflet este monada nedezvoltată, monada nudă, e sufletul vid, plenitudine, dar întrucît el este în sine conceptul, concretul, acest vid, această abstracţie, este contrazisă determinarea lui de a fi concret. Aşadar, ceea ce e general este faptul că, în această separare, dezvoltată ca opoziţie infinită, această abstracţie trebuie II. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 481

să fie suprimată. Această abstracţie este şi în ea însăşi o voinţă, e concretă, însă împlinirea pe care o pre-găseşte în ea este voinţa naturală. Sufletul nu găseşte în el dat în prealabil nimic decît dorinţă, egoism etc, şi aceasta este una dintre formele opoziţiei, anume, eul, sufletul în adîncul său şi sufletul real diferă umil de altul, încît sufletul real nu e un suflet făcut adecvat conceptului — de aceea este recondus la concept —, ci el găseşte în el însuşi numai voinţă naturală. Opoziţia în care sufletul este dezvoltat mai departe e lu-inea, şi în faţa unităţii conceptului se află astfel totalitatea vo-seţei naturale, al cărei principiu este egoismul, iar realizarea ei ca înfăţişează ca şi corupţie, ca barbarie etc. Obiectivitatea pe care o are acest eu pur, care îi este acestuia ca o puritate adecvată, nu este voinţa lui naturală şi nici lumea, ci obiectivitatea adecvată este numai fiinţa universală, acest Unul care nu e 226 împlinit în el, în faţa căruia se află orice împlinire, lumea. Conştiinţa acestei opoziţii, acestei separări a eului şi a voinţei naturale este aceea a unei contradicţii infinite. Acest eu este în nemijlocită relaţie cu voinţa naturală, ca lumea, şi e totodată respins de ea. Aceasta este durerea infinită, suferinţa lumii. Poate avea loc o conciliere pe această poziţie, dar care este insuficientă şi parţială. Există o conciliere în sine însuşi a eului; cum, în filozofia stoică, acest eu este [există] pentru sine, se ştie pe sine gînditor şi obiectul său este gînditul, universalul, iar acesta este pentru el absolut totul, e pentru el adevărata esenţialitate, încît acesta are valoare pentru el, e ceva gîndit; el aparţine subiectului, căci este pus [instituit] de el. Dar o astfel de conciliere este numai abstractă, orice determi-naţie este în afara acestui ce gîndit, el este numai identitate formală cu sine. Pe această poziţie absolută nu poate şi nu trebuie să aibă loc o astfel de conciliere abstractă, nici voinţa naturală nu poate fi conciliată în sine, căci ea şi starea lumii nu-i sînt de ajuns ei care şi-a sesizat infinitatea. Adîncimea abstractă a opoziţiei cere suferinţa infinită a sufletului şi cu aceasta o conciliere care să fie tot aşa de completă.

Avem momentele supreme, cele mai abstracte, opoziţia este supremă. Ambele laturi formează opoziţia în generalitatea ei cea mai completă, în ceea ce e mai intim, în universalul însuşi, opoziţiile în cea mai mare adîncime. însă ambele laturi sînt unilaterale : prima latură conţine această durere, această descurajare abstractă; aci ceea ce e suprem este absolut aceas3l- c. 379 482 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

tă neadecvare a subiectului faţă de universal, această sciziune, sfîşiere care nu e aplanată, nu e conciliată — poziţia opo227 ziţiei infinitului, pe de o parte, şi a unei finităţi ferme, pe de altă parte. Această finit ate este finitatea abstractă : ceea ce-mi revine aici ca al meu este la modul acesta numai răul. Această abstracţie îşi are întregirea în altceva, acesta este gîndirea în sine însăşi, adecvarea cu mine, în faptul să fiu conciliat în mine însumi, să pot fi conciliat în mine însumi. însă, pentru sine această a doua latură este tot atit de unilaterală, e numai afirmativul, afirmarea mea în mine însumi. Prima latură, sfîşierea, este numai negativă, fără afirmare în sine; a doua trebuie să fie această afirmare, conciliere a mea în mine. Dar această conciliere a mea în mine este numai o conciliere abstractă prin fugă din lume, din realitate, prin inactivitate, întrucât ea este fugă din realitate, ea este şi fugă din realitatea mea, nu din realitatea exterioară, ci din realitatea voinţei mele. Eealitatea voinţei mele, eul ca acest subiect, voinţa împlinită, nu-mi rămîne, îmi rămîne însă modulnemijlocit al conştiinţei de sine a mea, această conştiinţă de sine, fără îndoială, una complet abstractă, însă această ultimă culme a adîn-cului este conţinută în ea, iar eu m-am păstrat în ea. Ea nu este în mine această abstracţie de la realitatea mea abstractă sau de la nemijlocita conştiinţă de sine a mea, de la modul-nemijlocit al conştiinţei de sine a mea. Aşadar, pe această latură, afirmarea este ceea ce precumpăneşte fără acea, negaţie a imilateralităţii modului-de-a-fi-nemijlocit. Acolo ceea ce e unilateral este negaţie. Aceste două momente sînt acelea care conţin nevoia trecerii. Conceptul religiilor precedente s-a purificat ca această opoziţie, şi întrucît această opoziţie s-a vădit şi înfăţişat ca nevoie existentă, acest fapt a fost exprimat astfel: „Cînd s-a, împlinit vremea", cînd a sosit, adică e prezent spiritul, există nevoia spiritului care arată concilierea. 3. Concilierea. Cea mai profundă nevoie a spiritului constă 228 în faptul ca opoziţia în subiectul însuşi să fie potenţată la extremele ei generale, adică la cele mai abstracte. Aceasta este această sciziune, această durere. Prin aceea că aceste două laturi nu cad una în afara celeilalte, ci sînt această contradicţie în unul, se vădeşte totodată subiectul ca forţă infinită a unităţii, el poate D. IDEEA ETERNA -A LOT DUMNEZEU "IN ELEMENTUL CONŞTIENTEI 483

suporta această contradicţie. Aceasta este energia formală, abstractă, dar infinită a unităţii pe care el o posedă. Prin ceea ce este satisfăcută [sus-menţionata] nevoie este conştiinţa împăcării, a suprimării, a nimicniciei opoziţiei, conştiinţa că această opoziţie nu este adevărul, ci mai curînd e faptul de a dobîndi unitatea prin negarea acestei opoziţii, adică pacea, concilierea pe care o cere nevoia. Concilierea este exigenţa nevoii subiectului, şi ea rezidă în el ca infinit unul, identic cu sine. Această suprimare a opoziţiei are două laturi. Subiectului trebuie să-i apară conştiinţa că această opoziţie nu este [există] în sine, că adevărul, ceea ce e interior, este suprimarea acestei opoziţii. Apoi, fiindcă în sine opoziţia este, potrivit adevărului, suprimată, subiectul ca atare poate ajunge în fiinţa-pentru-sine a sa, poate dobîndi suprimarea acestei opoziţii, pacea, concilierea. 1. Faptul că opoziţia este suprimată în sine constituie condiţia, presupoziţia, posibilitatea ca subiectul s-o suprime şi pentru sine. Prin urmare, se spune : subiectul ajunge la conciliere nu din sine, adică din sine ca acest subiect, prin activitatea sa, prin comportarea sa ; nu e comportarea sa ca a subiectului prin ceea ce produce conciliere şi prin ceea ce poate fi ea realizată. Aceasta este natura nevoii dacă problema este : prin ce poate fi ea satisfăcută ! Concilierea se poate înfăptui numai prin 229 aceea că suprimarea separaţiei devine pentru subiect, că ceea ce pare a fugi de sine, această opoziţie, este fără valoare, că adevărul divin devine pentru subiect contradicţia rezolvată, în care ambele [laturi ale opoziţiei] şi-au părăsit abstracţia lor reciprocă. De aceea, se ridică aici încă o dată eterna întrebare : nu poate oare înfăptui în sine subiectul această

conciliere prin activitatea lui, îneît prin pietatea, prin cucernicia lui să-şi facă interiorul adecvat ideii divine şi să exprime acest lucru prin acţiunile sale? Şi, apoi, dacă acest lucru nu-l poate realiza subiectul singular, ci-l pot înfăptui toţi oamenii care au voit just să primească în ei legea divină, îneît cerul ar coborî pe pămînt, spiritul în graţia sa ar vieţui în prezent, ar avea realitate! întrebarea este dacă subiectul nu poate realiza acest lucru din sine ca subiect. Este curentă reprezentarea că el ar putea face acest lucru. Aici trebuie să ţinem seama de ceea ce tre484 PART. A m-A. RELIGIA ABSOLUTA

buie să avem precis în faţa noastră, este vorba de subiectul care stă pe o extremă, care e pentru sine. Subiectivitatea are determinaţia punerii că acest lucru este prin mine. Această punere, acţiune etc. se face prin mine, conţinutul fie el oricare, înfăptuirea este aşadar ea însăşi o determinare unilaterală, iar predicatul este numai ceva pus, el rămîne ca atare numai în libertate abstractă. Sus-menţionata întrebare înseamnă deci: dacă subiectul nu poate realiza prin punerea lui lucrul amintit mai sus. Această punere trebuie să fie esenţial o presupunere, încît pusul este [există] şi în sine. Unitatea subiectivităţii şi obiectivitătii, această unitate divina, trebuie să fie ca presupoziţie pentru punerea mea, numai atunci are aceasta un conţinut, conţinutul este spirit, conţinut valoros — altfel punerea este subiectivă, formală, numai în felul acesta primeşte ea conţinut veritabil, substanţial. Cu determinaţia acestei presupoziţii punerea îşi pierde unilateralitatea, cu determinaţia unei astfel de presupuneri punerea îşi ia această unilateralitate, şi-o pierde prin ea. Kant şi FicMe spun că omul poate semăna, face bine numai presupunînd o ordine morală a lumii, el nu ştie dacă acest lucru va fi salutar, dacă va reuşi; omul poate acţiona numai presupunînd că binele are valoare în sine şi pentru sine, şi nu este numai ceva afirmat, ci e obiectiv potrivit naturii sale. Presupunerea este determinaţie esenţială. Armonia acestei contradicţii trebuie deci să fie reprezentată în felul că ea, contradicţia, este pentru subiect o presupoziţie, întrucît conceptul cunoaşte unitatea divină, conceptul recunoaşte că Dumnezeu este [există] în sine şi pentru sine şi că numai prin el posedă subzistare cunoaşterea, activitatea, subiectul, că nimic nu este [există] pentru sine, este [există] numai sub menţionata presupoziţie. Prin urmare, subiectului adevărul trebuie să-i apară ca presupoziţie, şi întrebarea este cum, în ce formă ar putea apărea adevărul pe această poziţie, poziţie pe care ne aflăm, ea este durerea infinită, această profunzime pură a sufletului, şi pentru această durere trebuie să existe rezolvarea contradicţiei. Această rezolvare este [există] mai întîi în felul presupoziţiei, deoarece aceasta este extremă unilaterală. Comportarea subiectului este deci numai punerea; acţiunea e numai una dintre laturi, cealaltă este cea substanţială, cea care stă la bază şi conţine posibilitatea. Aceasta înseamnă că în sine această opoziţie nu există. Mai precis, înseamnă că II. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 485

opoziţia se produce veşnic şi tot astfel se suprimă pe sine veşnic, şi de asemenea ea este eterna conciliere. Am văzut în ideea veşnică divină că acesta este adevărul că Dumnezeu este, ca spirit viu, această autodiferenţiere de sine, punere a unui altceva şi rămînere identic cu sine în acest altceva, avînd în acest altceva identitatea sa cu sine însuşi. Acesta este adevărul; acest adevăr este ceea ce trebuie să constituie una dintre laturile a ceea ce trebuie să ajungă la conştiinţa omului, latura care fiinţează-în-sine, latura substanţială. Mai precis, lucrul acesta poate fi exprimat astfel: opozi- ffli ţia este neadecvarea în general. Opoziţia, răul, este naturalita-tea fiinţei şi voinţei umane, modul-de-a-fi-nemijlocit; tocmai aceasta este modul naturalităţii, cu modul-nemijlocit este tocmai pusă finitatea, iar această finitate sau naturalitate este neadecvată universalităţii lui Dumnezeu, ideii absolut libere în sine, fiinţînd la sine, infinite, eterne. Această neadecvare este punctul de plecare. Determinaţia proximă nu este aceea ca neadecvarea celor două laturi să dispară pentru conştiinţă. Seadecvarea este [există]; ea rezidă în spiritualitate ; spiritul este autodiferenţiere, punere de diferiţi.

Dacă cele două laturi diferă, potrivit acestui moment că diferă, ele nu sînt ceea ce este egal, ele sînt diferite, neadecvate una alteia. Seadecvarea nu poate dispărea, dacă ar dispărea, ar dispărea diviziunea originară a spiritului, viaţa lui; astfel el ar înceta să fie spirit. 2. Determinarea ulterioară este însă aceea că, în pofida acestei neadecvări, avem identitatea celor două laturi; este aceea că alteritatea, finitatea, slăbiciunea, coruptibilitatea naturii omeneşti nu trebuie să aducă nici un prejudiciu susmenţionatei unităţi, care constituie substanţialul concilierii. ' Am cunoscut şi acest lucru în ideea divină; căci fiul este altul decît tatăl, această alteritate este deosebire, altfel ea nu este spirit. Dar celălalt este Dumnezeu, are în sine întreaga plenitudine a naturii divine : acestuia, faptul că acest altul e fiul lui Dumnezeu şi deci Dumnezeu, determinaţia alterităţii nu-i cauzează nici un prejudiciu; şi tot astfel nu-i cauzează lui nici în natura sa omenească. Această alteritate e cea care se suprimă veşnic pe sine, cea care se pune etern pe sine; ceea ce se suprimă pe ine veşnic şi această punere de sine şi suprimare a alterităţii este iubirea, e spiritul. Răul, una dintre laturi, a fost de- 232 48G PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

terminat abstract ca numai altceva, ca finitul, negativul, iar Dumnezeu a fost situat pe cealaltă latură ca binele, ca ceea ce e veridic. însă acest altceva, acest negativ, conţine în sine însuşi şi afirmaţia şi trebuie să ajungă la conştiinţă faptul că este conţinut în el principiul afirmării, că în acest principiu al afirmării rezidă principiul identităţii cu cealaltă latură; după cum Dumnezeu nu e, ca adevăr, numai indemnitatea abstractă cu sine, ci celălalt, negaţia, punereasa-ca-alt-ceva este propria sa deteiminaţie esenţială, determinaţia proprie a spiritului. Dacă aruncăm în acest punct o privire asupra drumului parcurs, înaintarea în necesitatea ei a fost aceasta : în prima formă pură a ideii diferenţa este numai aparenţă, trebuie să ajungă şi ea la dreptul său. Ceea ce am enunţat mai întîi numai în chip ideal ca fiu şi ceea ce rămîne în unitate este aici sesizat în forma alterităţii. Prin aceasta îşi face apariţia un * raport. întrucît spiritul se raportează pe sine la un altceva, el nu este spiritul etern, ci e spiritul finit, este spiritul neconciliat, străin. Aceasta este în general creaţia lumii, care e în ea diferenţiatul, anume, natura şi spiritul finit pentru care este natura. Dumnezeu este creatorul, şi anume în determinaţia Xoyoc-ului, ca cuvîntul care se exteriorizează, vorbeşte, ea opacm;, vedere a lui Dumnezeu. Natura este exterioritatea existentă, e ceea ce e diferit în el, în determinaţia diversităţii. Ea este sfera spiritului finit. Acesta este primul raport, nemijlocit. Dar acest raport al spiritului finit faţă de natură nu e ceva ferm, ci spiritul finit trebuie să parcurgă în el însuşi procesul, el trebuie să manifeste că e spirit divin, trebuie să suprime menţionatul raport nemijlocit cu natura. Natura este scena spiritului finit : numai pentru om este o natură. Omul este spirit finit şi e în el însuşi natural, prins aceasta este unit cu natura în general. în lume este [există] ( -»«în sine raţiunea, fiindcă ea este imaginea lui Dumnezeu. însă. raţiunea este mai întîi numai ceea ce are ascuns, interior, natura. Portretul [sau imaginea] se înfăţişează astfel ca şi contradicţie ; dar spiritul finit este rezolvarea acestei contradicţii. Natura există o dată cu spiritul finit; ambele sînt în unitate. Aceasta este sfera înstrăinării, a neliniştii, procesul constă însă în suprimarea acestei înstrăinări, încît ea să ajungă la conciliere. II. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 487

Variatele forme ale raportului spiritului finit cu natura nu aparţin aici, tratarea lor ştiinţifică ţine de fenomenologia spiritului sau de doctrina spiritului. — Aici, acest raport trebuie să fie considerat înăuntrul sferei religiei, încît natura nu este pentru om numai această lume nemijlocită, exterioară, ci e o lume în care omul cunoaşte pe Dumnezeu : astfel, natura este pentru om o revelaţie a lui Dumnezeu. — Acest raport al spiritului cu natura l-am văzut deja mai înainte în religiile etnice, unde am avut formele ascensiunii spiritului de la nemijlocit — întrucît natura este considerată ca accidentală — ]a necesar şi la ceva ce acţionează înţelept şi conform unui scop. — Aşadar conştiinţa spiritului finit despre Dumnezeu este mijlocită de

natură. Omul îl vede prin natură pe Dumnezeu; natura mai este numai înveliş şi formaţie neadevărată. Ceea ce diferă de Dumnezeu este aici realmente un altceva şi are forma unui altceva, acesta este natura care e pentru spirit şi pentru om. Prin aceasta trebuie să fie înfăptuită unitatea şi produsă conştiinţa că scopul final şi menirea religiei este concilierea. în primul rînd avem modul abstract de a deveni conştienţi de Dumnezeu, omul se înalţă în legătură cu natura la Dumnezeu. Aceasta am văzut-o în argumentele existenţei lui Dumnezeu; aici aparţin şi consideraţiile pioase despre felul excelent în care a făcut Dumnezeu totul, despre felul înţelept cu care a organizat totul. Aceste consideraţii înălţătoare merg simplu la Dumnezeu şi pot începe cu cutare ori cutare materie. Pietatea face astfel de consideraţii edificatoare, începe cu ceea ce e de tot particular ş neînsemnat şi recunoaşte în acestea în genere ceva superior. Foarte adesea se amestecă aici falsa concepţie că ceea ce se întîmplă în natură ar fi ceva superior omenescului. Dar, însăşi- această considerare, întrucît pleacă de la singular, este neadecvată; i se poate opune o altă considerare : anume, cauza trebuie să fie adecvată fenomenului, ea trebuie ea însăşi să conţină limitarea pe care o are în el fenomenul: noi pretindem un temei particular care a întemeiat acest ceva particular. Considerarea unui fenomen particular are totdeauna acest ce neadecvat. Mai departe, aceste fenomene particulare sînt naturale; Dumnezeu trebuie conceput însă ca spirit şi deci acel ceva în care îl recunoaştem trebuie să fie tot ceva spiritual. „Dumnezeu tună cu tunetul său, se spune, şi totuşi nu este recunoscut"; dar omul spiritual pretinde ceva mai înalt decît purul natural. Pentru a fi cunoscut

7 „34 [

e 488 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

ca spirit, Dumnezeu este mai mult decît simplu cel care tună. — Unul din modurile revelaţiei care duce în genere la înălţarea ale cărei determinaţii generale le-am considerat mai înainte este acela care se bazează pe natură şi pe lume. Celălalt mod este cel superior, realizat prin spiritul finit; abia acesta prezintă interes propriu-zis pentru poziţia pe care ne aflăm acum. Omului finit i se atribuie caracter divin în sfera a ceea ce e obiectiv pentru intuiţie, senzaţie şi pftntr.ii nonştiinţa. Aceasta este iţi li D î uţe, senzaţie şi pftntr.ii nonştiinţa. npmijinmţa,. Aceasta este apariţia lui Dumnezeu în carne. Dumnezeu trebuie să devină mai întîi fiinţă pentru altul, pentru oameni, şi omul este intuitiv, are senzaţii — este acest om singular. Posibili-235 tatea concilierii există numai dacă devine conştientă unitatea fiinţînd în sine a naturii divine şi umane; numai atunci se poate şti omul pe sine receptat în Dumnezeu cînd Dumnezeu nu este pentru el ceva străin, cînd omul nu e numai accident exterior în natura lui Dumnezeu, ci cînd este primit în Dumnezeu potrivit esenţei sale, libertăţii sale. Trebuie să fie revelată omului unitatea existentă în sine a naturii divine şi umane în chip obiectiv — aceasta s-a realizat prin devenirea lui Dumnezeu ca om. Posibilitatea concilierii rezidă numai în faptul că devine ştiută [cunoscută] unitatea existentă în sine a naturii divine şi umane; aceasta este baza necesară; astfel omul poate şti că e primit Dumnezeu; întrucît Dumnezeu nu e pentru el ceva străin, omul nu se raportează la Dumnezeu ca la ceva exterior, ci e, potrivit libertăţii sale, subiect ia Dumnezeu; dar acest lucru este posibil numai întrucît această subiectivitate a naturii umane este în Dumnezeu însuşi şi întrucît unitatea existentă în sine a naturii divine şi umane este pentru el, întrucît Dumnezeu apare ca om. — Ceva asemănător am văzut, în formă inferioară, la încarnările zeilor indici. Dalailama şi Buda sînt oameni veneraţi ca zei; la greci tot om este şi Hercule, care prin vitejia

sa şi prin faptele sale se înalţă la cer şi este primit printre zei. — Toate acestea sînt foarte diferite de ceea ce avem acum, însă nu trebuie totuşi scăpată din vedere năzuinţa ce este în ele spre această determinare a unităţii existente în sine; fireşte, forma este încă foarte inferioară : în panteismul indic substanţa îmbracă numai masca subiectivităţii, deoarece ea nu ajunge la subiectivitatea reală, liberă. Această determinare potrivit căreia Dumnezeu devine om, pentru ca spiritul finit să aibă conştiinţa lui Dumnezeu în 236 ceea ce e finit, este cel mai dificil moment în religie. Potrivit n. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 489

unei reprezentări obişnuite, pe care o întîlnim îndeosebi la antici, spiritul, sufletul, este aruncat în această lume ca în ceva ce-i este străin, această sălăşluire în corp şi singularizarea ca individualitate ar fi o înjosire a spiritului. în aceasta rezidă determinaţia neadevărului laturii numai materiale, neadevărului existenţei nemijlocite. însă, pe de altă parte, determinaţia existenţei nemijlocite este în acelaşi timp şi o determinaţie esenţială, e ultima vîrfuire a spiritului în subiectivitatea lui. Omul are interese spirituale şi este activ spiritualiceşte, el se poate simţi împiedicat în această privinţă, simţindu-se în dependenţă fizică, trebuind să se îngrijească de hrana sa etc, el părăseşte interesele sale spirituale din cauza servitutii sale faţă de natură. Momentul existenţei nemijlocite este conţinut în însuşi spiritul: este determinaţia spiritului aceea de a înainta la acest moment. Naturalitatea nu este o necesitate exterioară, ci spiritul ca subiect în raportarea sa infinită la sine însuşi are în el determinaţia modului-de-a-finemijlocit. întrucît deci trebuie să-i fie revelat omului ce este natura spiritului, trebuie să fie revelată natura lui Dumnezeu în întreaga dezvoltare a ideii, trebuie să apară în aceasta şi această formă, şi tocmai ea este forma finităţii. Divinul trebuie să apară în forma modului-nemijlocit. Această prezenţă nemijlocită este numai prezenţă a spiritului în forma spirituală care este cea omenească. Această apariţie nu este veridică în nici un alt chip, nici chiar ca apariţie a lui Dumnezeu în tufa aprinsă etc. Dumnezeu apare ea persoană singulară mod-nemijlocit de care sînt legate toate trebuinţele fizice. în panteismul indic se întîlnesc nenumărat de multe incarnări, aci subiectivitatea, fiinţa umană, este în Dumnezeu numai formă accidentală; dar Dumnezeu ca spirit conţine în el momentul subiectivităţii, al unicităţii; de aceea apariţia lui poate fi şi ea numai unică, ea se poate produce numai o dată. Natură divină şi natură umană într-una; expresie tare, grea; reprezentarea ce se leagă de ea trebuie să fie dată uitării; este esenţialitatea spirituală la care trebuie să ne gîndim aici; în unitatea naturii divine şi omeneşti a dispărut tot ce aparţine particularizării exterioare; finitul a dispărut. Această fiinţare-în-sine trebuie să ajungă la conştiinţa durerii infinite, adică la unitatea fiinţînd în sine a naturii divine şi umane; însă să ajungă numai conform fiinţării-în-sine, substanţialităţii, încît această finitate, slăbiciune, această alte490 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

ritate să nu aducă nici un prejudiciu acestei unităţi substanţiale a celor două [naturi]. Sau, aceasta înseamnă că ajunge la conştiinţa omului substanţialul unităţii naturii divine şi umane, încît omul i se înfăţişează acesteia ca Dumnezeu, iar Dumnezeu ca om. Aceasta este necesitatea acestei trebuinţe, a acestei apariţii. 3. Dar, mai departe, această conştiinţă a ideii absolute pe care o avem în filozofie, în gîndire, trebuie să fie produsă aici nu pentru poziţia speculaţiei filozofice, a gîndirii speculative, ci în forma certitudinii pentru oameni; nu ca eis-ogîndeas-că, să-i vadă şi să-i recunoască necesitatea, ci ca ea să fie certă pentru ei, adică acest conţinut, unitatea naturii divine şi umane, să devină certitudine, să obţină pentru ei forma intuiţiei nemijlocite, sensibile, forma existenţei exterioare, încît acest conţinut să apară ca un conţinut văzut şi trăit perceptual pe lume. — Această formar a „conştiinţei nespeculative trebuie esenţial să fie avută în vedere. Ea trebuie

să devină certă pentru om — cert e numai ceea ce este în intuiţia interioară şi exterioară în chip nemijlocit. Ca să devină cert pentru om, Dumnezeu a trebuit să apară în carne pe lume. Necesitatea ca Dumne-g3g zeu să apară în carne pe lume este determinaţie esenţială; de-6 dusă necesar din ceea ce precedă, ea este dovedită din cele ce precedă: numai astfel poate deveni ea certitudine — adevă-Tul în forma certitudinii. Unitatea naturii divine şi umane, omul în universalitatea sa, este gînăul omului. Aici, pe această poziţie nu e vorba de gîndul omului, ci de certitudinea sensibilă, aşadar e vorba de un om, de om ca singular, omul în determinaţia singularităţii, a particularităţii. Mai departe, nu putem rămîne la determinaţia singularităţii în general, căci singularitatea în general ar fi ea însăşi iarăşi generală. Singularitatea pe această poziţie nu este cea generală, aceasta este [există] în gîndirea abstractă ca atare; aici este însă vorba de certitudinea intuirii, a simţirii. Această unitate substanţială este ,,în-sine"-le omului; întrucît ea este aceasta pentru om, ea e dincolo de conştiinţa nemijlocită, de conştiinţa obişnuită, de ştiinţa [cunoaşterea] obişnuită; deci ea trebuie să se afle dincolo pentru conştiinţa subiectivă, care se comportă şi e determinată ca şi conştiinţa obişnuită. II. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 491

Tocmai aici rezidă faptul că acesta trebuie să apară ca om singular, exclusiv pentru ceilalţi, nu ca ei toţi singularii, ci ca Unul de care sînt excluşi; astfel acesta este pentru ei dincolo ca „însine"-le — singularitate pe terenul certitudinii. Cristos a f ost numit în biserică Dumnezeu- om—această îmbinare exorbitantă este aceea care contrazice absolut intelectul; însă în ea unitatea naturii divine şi umane a fost adusă la conştiinţa omului, a fost transformat în certitudine faptul că alte-ritatea, sau, cum se mai spune, finitatea, slăbiciunea, corupti-9 bilitatea naturii omeneşti, nu este incompatibilă cu această unitate, după cum în ideea eternă alteritatea nu aduce nici un prejudiciu unităţii, care este Dumnezeu. Apariţia este un om în prezenţă sensibilă. Dumnezeu în prezenţă sensibilă nu poate avea altă figură decît figura omului : în sfera sensibilului, a lumescului singur omul este ceea ce e spiritual; prin urmare, dacă spiritualul trebuie să fie în formă sensibilă, el trebuie să fie în formă omenească. Acesta este exorbitantul a cărui necesitate am văzut-o. Prin aceasta este afirmat că natura divină şi cea omenească nu sînt diferite în sine. Dumnezeu în formă umană. Adevărul este că există numai o singură raţiune, un singur spirit, că spiritul ca spirit finit nu posedă existenţă veritabilă. Esenţialitatea formei apariţiei este explicitată. Fiindcă ea este apariţia lui Dumnezeu aceasta este esenţială pentru comunitate. Apariţia este fiinţare pentru altul, acest altul este comunitatea. Atestarea apariţiei are două laturi. Prima este aceea despre conţinutul apariţiei jjn_aggst crmţiTmt e.că Dmrmftzpn mi este cgva abstract, ci cevaconcret. Atestarea acestui fapt este, pe aceasta poziţieîntrucît el este'pentru conştiinţă, numai interioară, mărturia spiritului. Filozofia trebuie să explice că această mărturie nu e numai această mărturie mută, interioară, ci ea este şi în elementul gîndirii. Aceasta este una dintre laturi,, similitudinea naturii omeneşti, omul este chipul lui Dumnezeu. A doua latură este aceea pe care am văzut-o mai înainte, anume r că Dumnezeu, considerat în ideea veşnică a lui, trebuie să-şi creeze pe fiul său, să se diferenţieze pe sine de sine, că el este acest diferenţiator, e jubirea, e spiritul. Suferinţa sufletului £4oeste mărturie despre spirit, întrucît acesta este negativitatea finitului şi infinitului, subiectivitate şi obiectivitate fiinţînd împreună, şi mai e acestea în conflict; dacă ar fi dispărut acest 492 PART. A Ht-A. RELIGIA ABSOLUTA

conflict, n-ar fi durere. Spiritul este forţa absolută de a suporta această durere, adică de a le

uni pe ambele şi de a fi astfel în această uniune. în durere, simţire a nevoii, este atestarea apariţiei lui Dumnezeu. în ceea ce priveşte cealaltă atestare, anume că apariţia s-a produs în acest om, în acest loc, în acest timp, această atestare trebuie să fie recunoscută considerînd istoria universală, şi ea trebuie să fie aici presupusă. însă această apariţie istorică poate fi îndată considerată în două feluri. O dată ca om, potrivit stării sale exterioare, aşa cum apare el considerării nereligioase, ca om obişnuit. Şi apoi potrivit tratării în spirit şi cu spiritul care străbate pînă la adevărul său, de aceea fiindcă are în sine această sfîşiere infinită, această durere, voieşte adevărul, vrea să aibă şi trebuie să aibă nevoia adevărului şi certitudinea adevărului. Aceasta este adevărata considerare în religie. Aceste două laturi sînt de deosebit aici, tratarea nemijlocită şi aceea prin credinţă. Prin credinţă acest individ este ştiut [cunoscut] ca avînd natură divină, prin care să fie suprimată transcendenţa lui Dumnezeu. Cînd Cristos este considerat cum e considerat 80crate, el este privit ca om obişnuit, aşa cum îl consideră mahomedanii pe Cristos ca pe un trimis al lui Dumnezeu, aşa cum toţi oamenii mari sînt în sens general trimişi, soli ai lui Dumnezeu. Dacă nu spunem despre Cristos mai mult decît că el este învăţător al umanităţii, martir al adevărului, nu stăm pe poziţia creştină, pe aceea a religiei adevărate. Una dintre laturi este această latură umană, această apariţie ca apariţie a omului viu. Un om nemijlocit este în 241 întreaga accidentalitate exterioară, în toate raporturile şi condiţiile temporale : el se naşte, are raporturile tuturor celorlalţi oameni ca om, numai să nu alunece în stricăciune, în pasiuni şi-n înclinaţiile particulare ale lor, în interesele particulare ale mondenităţii — unde poate exista şi simţ de dreptate şi doctrină —, ci să trăiască numai pentru adevăr, pentru propovăduirea adevărului, activitatea sa să fie numai aceea de a umple conştiinţa superioară a oamenilor. Această latură este considerată ca ceea ce e pentru comunitate. Ba este [există] astfel, totodată la modul sensibil şi deci e înstrăinare a divinului, a ideii; ea trebuie să se suprime pe sine. Acestei laturi omeneşti îi aparţine şi învăţătura lui Cristos. Problema este cum poate fi această învăţătură, care este calin. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU W ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 493

tatea ei? Prima învăţătură nu poate fi cum este ulterior doctrina în biserică — ea trebuie să aibă particularităţi care primesc în biserică cu necesitate, în parte, o altă determinare, iar în parte rămîn în afară. învăţătura lui Cristos, ca nemijlocită, nu poate fi dogmatică creştină, învăţătură a bisericii. Cînd comunitatea este înfăptuită, iar împărăţia lui Dumnezeu realizată, această învăţătură nu mai poate avea aceeaşi determinare ca mai înainte. învăţătura creştină nemijlocită trezeşte sentimente prin reprezentări; conţinutul pe care ea îl are şi care pe treapta lui cea mai înaltă este explicare a naturii lui Dumnezeu, acest conţinut este tocmai pentru conştiinţa sensibilă şi parvenind la ea ca intuiţie şi nu ca doctrină ce are în forma ei conceptul: ceea ce mai tîrziu, în biserică, a devenit necesar cu ajutorul ştiinţei. Conţinutul principal al acestei învăţături poate fi numai general, abstract. Cînd lumii ce stă pe poziţia reprezentării trebuie să i se dea ceva nou, o lume nouă, o religie nouă, un nou concept despre Dumnezeu, e nevoie în primul rînd de tere-2 nul general, în al doilea rînd de ceva particular, determinat, concret. Lumea care se află pe poziţia reprezentării întrucît gîndeşte, gîndeşte abstract, gîndeşte numai generalul; este păstrat numai pe seama spiritului care se află pe poziţia conceptului să cunoască din general particularul, să lase să iasă acest particular prin el însuşi din concept; pentru lumea reprezentării cele două sînt unul în afara celuilalt şi acesta este terenul gîn-dului general. Acest teren general poate fi deci produs de învăţătură pentru adevăratul concept al lui Dumnezeu. întrucît este vorba de o nouă conştiinţă a oamenilor, de o nouă religie, ea este conştiinţa concilierii absolute ; prin aceasta este condiţionată o nouă lume, o nouă religie, o nouă realitate, o altă stare a lumii, căci existenţa exterioară are religia ca

substanţial al său. Aceasta este latura negativă, polemică, împotriva subzis-tării acestei exteriorităţi în conştiinţa şi credinţa oamenilor. Eeligia cea nouă se anunţă pe sine ca o nouă conştiinţă — conştiinţă a concilierii omului cu Dumnezeu; această conciliere exprimată ca atare este împărăţia lui Dumnezeu, realitate în care domneşte Dumnezeu; spiritele, inimile sînt conciliate cu el; astfel Dumnezeu este acela care a ajuns să domnească. Aşadar acesta este terenul general. 494 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA II. IDEBA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 495

Această împărăţie a lui Dumnezeu, noua religie, are deci în sine determinaţia negării împotriva a ceea ce există; aceasta este latura revoluţionară a învăţăturii care, fie că aruncă la o parte tot ce subzistă, fie că-l nimiceşte, îl răstoarnă. Toate lucrurile pămînteşti, lumeşti cad în ţărînă fără valoare şi sînţ declarate astfel. Ceea ce a premeWse transformă, raportul precedentprfSrea religiei, a lumii, nu poate rămîne ca mai înainte; este vorba ca omul, care trebuie să dobîndească conştiinţa con-243 cilierii, să fie scos din această lume, să i se pretindă acestui om să facă abstracţie de realitatea existentă. Această nouă religie este ea însăşi încă concentrată, nu există ca şi comunitate, ci în această energie care constituie unicul interes al omului ce trebuie să lupte, să se zbată, să şi-o păstreze fiindcă ea nu este încă în consonanţă cu starea lumii, nu e încă în legătură cu conştiinţa lumii. Prima manifestare conţine latura polemică, exigenţa de a ne îndepărta de lucrurile finite, se cere înălţare la nivelul unei * energii infinite în care universalul pretinde să fie păstrat ferm pentru sine şi căreia trebuie să-i devină indiferente toate celelalte legături, ceea ce de altfel este moral, just; toate celelalte legături trebuie să fie date la o parte. ,,Oine este mama mea şi fratele meu !" etc.; „Lasă morţii să-şi îngroape morţii !" etc.; „Cine îşi pune mîna sa pe plug şi priveşte înapoi nu e bun pentru împărăţia lui Dumnezeu. Eu am venit să aduc sabie" etc. Vedem exprimat aici polemicul împotriva relaţiilor finite. „Nu te îngriji de ziua de mîine, dă-ţi bunurile săracilor !". Toate aceste raporturi care se referă la proprietate dispar ; de altfel, ele se suprimă iarăşi pe sine în ele însele : cînd totul este dat săracilor, nu există săraci. Toate acestea sînt învăţături, determinări, care aparţin primei manifestări, cînd numai noua religie constituie unicul interes pe care omul trebuie să se creadă în pericolul de a-l mai pierde. O latură este această renunţare; această renunţare, această depreciere a oricărui interes esenţial şi a legăturilor morale este în apariţia concentrată a adevărului o determinaţîe esenţială, care ulterior, cînd adevărul are existenţă sigură, pierde din importanţa ei. Aceasta este proclamarea împărăţiei lui Dumnezeu : 2ii în aceasta, ca împărăţie a iubirii, trebuie să se transpună omul, astfel încît să se lanseze nemijlocit pe sine în acest adevăr.. Acest lucru este enunţat cu cea mai pură, cea mai prodigioasă. fermitate, de exemplu, la începutul aşa-numitei predici de pe munte. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei vor vedea pe Dumnezeu. Astfel de cuvinte ţin de tot ce a fost exprimat vreodată mai grandios. Este infinit de important faptul că prin traducerea luterană a bibliei i-a fost pusă în mînă poporului o carte populară în care sufletul, spiritul se poate orienta în chipul cel mai înalt, în chip infinit; în ţările catolice aceasta constituie o mare lipsă. Dincolo biblia este mijlocul de salvare împotriva oricărei servituti a spiritului. în legătură cu această înălţare şi ca ea să se producă în om, nu se vorbeşte de nici o mijlocire, ci este enunţată această fiinţare nemijlocită, această transpunere nemijlocită de sine în adevăr, în împărăţia lui Dumnezeu. Lumea intelectuală, spirituală, împărăţia lui Dumnezeu, este aceea căreia trebuie să-i aparţină omul. Acestea sînt expuse într-o limbă plină de entuziasm, într-un ton pătrunzător care face să

vibreze tot sufletul, scoţîndu-l din lumea intereselor trupeşti. „Aspiraţi mai întîi spre împărăţia lui Dumnezeu şi spre dreptatea lui!". In ceea ce priveşte elementul particular, acesta ar fi constituit din învăţături mai precise, printre care învăţătura despre iubire constituie principalul punct central. „Iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Totuşi, aceste porunci sînt deja în vechiul testament ; ceea ce poate fi considerat ca porunci morale este deja, în parte, şi în alte religii, în parte în religia iudaică. în aceste învăţături apare şi acest moment, acest mod-determinat : întrucît acestea sînt exprimate atît de nemijlocit : „Aspiraţi spre împărăţia lui Dumnezeu", tindeţi cu elan spre adevăr, întrucît acest lucru este cerut atît de nemijlocit, el se înfăţişează oarecum ca fiind exprimat subiectiv, şi deci intră în considerare persoana. Sub acest raport Cristos nu vorbeşte numai ca un învă- 245 ţător care expune vederile sale subiective, care are conştiinţa a ceea ce produce, conştiinţa activităţii sale, ci el vorbeşte ca profet: el este acela care, această exigenţă fiind nemijlocită, vorbeşte nemijlocit din Dumnezeu şi din care Dumnezeu exprimă toate acestea. A avea în adevăr această viaţă a spiritului, viaţă care există fără mijlocire, este exprimat atît de profetic, încît Dumnezeu este cel ce spune aceasta. Este vorba de adevărul absolut, 496 PART. A m-A. RELIGIA ABSOLUTA

divin, care fiinţează în sine şi pentru sine; această proclamare şi voire a adevărului care fiinţează în sine şi pentru sine şi dovedirea faptică a acestei proclamări este declarată ca activitate a lui Dumnezeu, avem conştiinţa unităţii reale a voinţei divine, a acordului nostru cu ea. -l Dar, la forma acestei enunţări accentul principal este pus pe faptul că cel ce o exprimă este esenţial omul, fiul omului, el e acela care exprimă acest lucru, în care este esenţială această proclamare, această dovedire prin fapte a ceea ce fiinţează în sine şi pentru sine, această acţiune a lui Dumnezeu ca acţiune într-un om, şi nu ca ceva supraomenesc, ca ceva care vine în forma unei revelaţii exterioare; această prezenţă divină este esenţial identică cu omenescul. Cristos se numeşte pe sine fiu al lui Dumnezeu şi fiu al omului; acest lucru trebuie să fie luat în sens propriu. Arabii îşi spun reciproc fiu al unui anumit trib ; Cristos aparţine genului* uman, acesta este neamul său. Cristos este şi fiul lui Dumnezeu ; sensul adevărat al acestei expresii poate fi şi răstălmăcit, spu-nînd că toţi fiii oamenilor ar fi fii ai lui Dumnezeu sau că ei ar trebui să facă din sine fii ai lui Dumnezeu etc. La învăţătura lui trebuie apoi să fie adăugat şi destinul pe care l-a avut acest individ. Faptul că el a devenit martir al adevărului este în strînsă legătură cu un astfel de mod de a se 246 înfăţişa. întrucît întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu este absolut în directă contradicţie cu statul existent, întemeiat pe un alt fel şi mod-determinat de religie, destinul este, exprimat uman, acela de a fi martir al adevărului, în legătură cu amintitul mod de a păşi. Acestea sînt momentele principale ale învăţăturii lui Cristos. Acest învăţător a adunat prieteni în jurul său. întrucît învăţăturile lui erau revoluţionare, Cristos a fost acuzat şi executat, el a pecetluit astfel cu moartea sa adevărul învăţăturii sale. — Atît de departe ne însoţeşte în această istorie şi necredinţa : ea este cu totul asemănătoare cu aceea a lui Socrate, numai că pe un alt teren : Socrate a înălţat şi el la conştiinţă interioritatea, Souoviov-ul său nu este altceva, şi el a .învăţat că omul nu trebuie să se oprească la autoritatea obişnuită, ci să-şi dobîndească lui însuşi convingerea şi să acţioneze potrivit convingerii sale. Acestea sînt individualităţi asemănătoare şi destine asemănătoare. Interioritatea lui Socrate a fost potrivnică credinţei religioase a poporului său, precum şi constituţiei II. 1DEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU ÎN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 497

statale a acestuia, şi de aceea a fost el executat, pentru adevăr a murit şi el. Cristos a trăit numai în mijlocul altui popor, iar învăţătura sa are prin urmare altă culoare, însă

împărăţia cerurilor şi puritatea inimii conţin totuşi o profunzime infinit mai mare decît interioritatea lui Socrate. — Aceasta este istoria exterioară a lui Cristos, care e şi pentru necredinţă cum este istoria lui Socrate pentru noi. Cu moartea lui Cristos începe însă convertirea conştiinţei. Moartea lui Cristos este punctul central în jurul căruia se învîr-teşte totul, în concepţia ei rezidă diferenţa dintre conceperea exterioară şi credinţă, adică considerarea cu spiritul, din spiritul adevărului, din spiritul sfînt. Potrivit considerării exterioare, Cristos este om ca Socrate, un învăţător care a trăit virtuos 247 în viaţa sa şi care a adus la conştiinţa omului ceea ce este veridic în genere, ceea ce trebuie să constituie baza pentru conştiinţa omului. Considerarea superioară este însă aceea conform căreia în Cristos a fost revelată natura divină. Această conştiinţă se răsfrînge asupra enunţurilor relatate, că fiul îl cunoaşte pe tatăl etc. — Enunţuri care au mai întîi pentru sine o anumită generalitate şi pe care exegeza le poate atrage în cîmpul unei considerări generale, dar pe care credinţa le sesizează în adevărul lor prin interpretarea morţii lui Cristos; Gâeieredinţa este esenţiaiconştiinţa adevărului absolut, a ceea ce este Dum-neeOn-Mrjijjentru ,sine : însă, ce este Dumnezeu în sine şi pentru sine am văzut, el este acest proces al vieţii, e trinitatea în care universalul se opune pe sine sieşi şi-n această opunere este identic cu sine. Dumnezeu este în acest element al eternităţii îmbinarea-de-sine cu sine, această încheiere a sa cu sine. turnai credinţa sesizează şi are conştiinţa că în Cristos acest adevăr existent în sine şi pentru sine este intuit în procesul lui şi că abia prin el a fost revelat acest adevăr. Abia această contemplare este religiosul ca atare, unde însuşi divinul este moment esenţial. în conştiinţa prietenilor, a cunoscuţilor săi care au fost convertiţi există această presimţire, reprezentare, această voinţă a unei noi împărăţii, a „unui nou cer şi a unui nou pămînt", a unei lumi noi; această speranţă, această certitudine, a străpuns realitatea inimilor lor, sălăş-luind adînc în realitatea inimilor lor. însă suferinţa, moartea lui Cristos, a suprimat raportul omenesc al lui Cristos şi tocmai această moarte este aceea prin 32 — c . 379

498 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

care se face trecerea în religios ; aici ceea ce importă este sensul, 248 modul de a concepe această moarte. Pe de o parte, ea este moartea naturală cauzată de nedreptate, ură şi violenţă; dar este deja fermă credinţa în inimi, în suflete că nu e vorba în genere de moralitate, de gîndirea şi voinţa subiectului în sine şi din sine, ci ceea ce interesează este un raport infinit cu Dumnezeu, cu Dumnezeu prezent, certitudinea împărăţiei lui Dumnezeu, o mulţumire nu înăuntrul unei moralităţi şi nici a unei moralităţi obiective în conştiinţa morală, ci o mulţumire în afara căreia nu există nimic mai înalt, raport ca însuşi Dumnezeu. Toate celelalte feluri de satisfacere conţin în ele faptul că prin o oarecare determinaţie a lor sînt de speţă inferioară, încît raportul cu Dumnezeu rămîne ca un „dincolo", ca ceva depărtat, ba chiar ca ceva neprezent. Determinaţia fundamentală în această împărăţie a lui Dumnezeu este prezenţa lui Dumnezeu, încît membrilor acestei împărăţii nu li se recomandă numai iubire de oameni, ci li se spune să aibă conştiinţa că Dumnezeu este iubire. Prin aceasta se spline tocmai că Dumnezeu este prezent, că această prezenţă trebuie să fie ca sentiment propriu, sentiment de sine. împărăţia lui Dumnezeu, prezenţa lui Dumnezeu este această determinaţie. De aceasta ţine certitudinea prezenţei lui Dumnezeu. întrucît aceasta este, pe de o parte, o trebuinţă, un sentiment, subiectul trebuie, pe de altă parte, să se şi deosebească de ea, el trebuie să dinstingă de sine şi această prezenţă a lui Dumnezeu, însă astfel încît această prezenţă a lui Dumnezeu să fie certă, iar această certitudine poate exista aici numai la modul apariţiei sensibile. Noi îl avem pe Dumnezeu ca Dumnezeu al unor oameni liberi, dar dat mai întîi încă în spiritul poporului, spirit subiectiv, limitat şi în plăsmuirea accidentală a fanteziei; apoi avem durerea lumii după strivirea spiritelor popoarelor. Această durere a fost locul de naştere al unui nou spirit, a fost impulsul de a-l şti [cunoaşte] pe Dumnezeu ca Dumnezeu spiritual, în formă generală cu finitate înlăturată. Această trebuinţă a fost creată 249 de înaintarea istoriei, de explicitarea spiritului lumii. Acest impuls nemijlocit, această dorinţă

fierbinte care vrea şi cere ceva determinat, oarecum instinctul spiritului, care este mînat să-l cunoască pe Dumnezeu ca spiritual — aceasta este mărturia spiritului şi latura subiectivă a credinţei. Această nevoie şi această dorinţă fierbinte a pretins o astfel de apariţie, manifestarea II. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU ÎN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 499

lui Dumnezeu ca manifestare a spiritului infinit, în forma unui om real. Credinţa, care se bazează pe mărturia spiritului, îşi explică apoi viaţa lui Cristos. învăţătura, cuvintele lui sînt sesizate şi înţelese cu adevărat numai de credinţă. Istoria lui Cristos şi este povestită de unii asupra cărora s-a revărsat deja spiritul. Miracolele sînt concepute şi povestite în acest spirit, iar moartea lui Cristos a fost de ei înţeleasă într-adevăr astfel că în Cristos s-au revelat Dumnezeu şi unitatea naturii divine şi umane. Moartea este atunci piatra de încercare, aşa-zis, prin care se verifică credinţa, întrucît aici dovedeşte ea esenţial că înţelege apariţia lui Cristos. Moartea are deci sensul că Cristos a fost Dumnezeu-omul, Dumnezeu care a avut totodată natură omenească, şi încă pînă la moarte. Este destinul finităţii omeneşti de a muri; astfel moartea este dovada supremă a omenescului, a finităţii absolute : şi anume, Cristos a murit de moartea potenţată a răufăcătorului; n-a murit numai de moarte naturală, ci chiar de moartea ruşinii şi a oprobiului pe cruce : omenescul a apărut la el împins pînă la punctul lui extrem. Apare însă acum încă o altă determinaţie. Dumnezeu a murit, Dumnezeu este mort — acesta este gîndul cel mai îngrozitor, că tot ce e veşnic, tot ce e adevăr nu este, e însăşi negaţia în Dumnezeu; de aceasta sînt legate durerea supremă, sentimentul lipsei totale de scăpare, abandonarea a tot ce e superior. — Procesul nu se opreşte însă aici, ci se produce acum convertirea ; anume, Dumnezeu se păstrează pe sine în acest proces, iar acesta este numai moartea morţii. Dumnezeu reînvie la 250 viaţă : prin urmare procesul se converteşte în contrariul său. — învierea aparţine esenţial credinţei: după învierea sa, Cristos a apărut numai prietenilor săi; aceasta nu este istorie exterioară pentru necredinţă, ci. această apariţie este numai pentru credinţă. După înviere urmează transfigurarea lui Cristos şi triumful înălţării la dreapta lui Dumnezeu. — Această istorie este explicitare a însăşi naturii divine. Dacă în prima sferă l-am sesizat pe Dumnezeu în gînd pur, în această a doua sferă sesizarea începe cu modul-nemijlocit pentru intuiţie şi pentru reprezentarea sensibilă. Acum, procesul este acela că singularitatea nemijlocită e suprimată : cum în prima sferă impenetrabilitatea lui Dumnezeu a încetat, generalitatea sa abstractă, potrivit căreia el este esenţa esenţelor, a fost suprimată, aici e acum suprimat omenescul, modul-de-a-fi-nemijlocit al singularităţii existente, şi acest lucru are loc prin moarte; însă 500 PART. A m-A. RELIGIA ABSOLUTA

moartea lui Cristos este moartea însăşi [a] acestei morţi, e negaţia negaţiei. Acelaşi parcurs şi proces al explicitării lui Dumnezeu l-am avut în împărăţia tatălui, dar el este [există] aici întrucît e obiect al conştiinţei. Căci a existat impulsul intuirii naturii divine. — în legătură cu moartea lui Cristos trebuie să fie subliniat cu deosebire momentul că Djimnezej3ţe_cLcaomQrit moartea ieşind din ea; prin aceasta sînt afirmateîinitatea, umanul, umilirea ca ceva străin în acela care e absolut Dumnezeu; se dovedeşte că finitatea îi este străină şi e primită de la altul; acest altul sînt oamenii care se opun procesului divin. Finitatea lor a acceptat-o Cristos, această finitate care în ascuţişul extrem al ei este răul; acest omenesc, care este el însuşi moment în viaţa divină, este acum determinat ca ceva străin, neaparţinător lui 251 Dumnezeu; însă această finitate în fiinţarea-pentru-sine a ei faţă de Dumnezeu este răul, e ceva străin de el; dar el a acceptat-o pentru a o omorî prin moartea lui. Moartea ruşinoasă este aici totodată iubirea infinită. Iubire infinită este faptul că Dumnezeu s-a afirmat pe sine identic cu ceea ce-i este străin, pentru a-l omorî. Aceasta este semnificaţia morţii lui Cristos. Cristos a purtat păcatul lumii, l-a împăcat pe Dumnezeu, se spune. Această suferinţă şi moarte este împotriva doctrinei despre imputarea morală, conform căreia fiecare individ trebuie să răspundă numai pentru sine. Fiecare este făptuitorul faptelor sale. Destinul lui Cristos pare a contrazice aceste imputări; dar aceasta îşi are locul numai în domeniul finităţii şi nu în cîmpul spiritului liber. în cîmpul finităţii, determinaţia este aceea că fiecare rămîne ceea ce este; dacă a făcut rău, este rău: răul este în el ca şi calitatea lui. însă deja în sfera moralei, şi cu atît mai mult în sfera religiei, spiritul este ştiut ca fiind liber, ca afirmativ în sine însuşi, încît această limită în el, care înaintează pînă la rău, este pentru

infinitatea spiritului un nimic : spiritul poate face din ceva întîmplat ceva neîntîmplat; acţiunea rămîne în amintire, însă spiritul o şterge. Prin urmare, imputarea nu ajunge pînă la înălţimea acestei sfere. — în moartea lui Cristos a fost omorîtă finitatea omului pentru adevărata conştiinţă a spiritului. Această moarte a naturalului are în chipul acesta semnificaţie universală, finitul, răul în general, este nimicit. Lumea a fost astfel mîntuită, prin această moarte i s-a luat lumii răul ei în sine. în adevărata înţelegere a morţii apare în felul acesta relaţia subiectului ca atare. Contemplarea încen. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 501

tează aici, însuşi subiectul este atras în proces; el simte propria 252 sa înstrăinare, pe care Cristos a luat-o asupra sa întrucît a îmbrăcat omenescul, dar prin moartea sa l-a nimicit. Comportarea conţinutului în felul acesta este latura religioasă şi aici începe formarea comunităţii: acest conţinut este tot una cu ceea ce s-a numit revărsare a spiritului sfînt. Spiritul este acela care a revelat acest lucru : raportul faţă de simplul om se transformă într-un raport care este transformat, schimbat plecînd de la spirit, astfel încît natura lui Dumnezeu se descoperă pe sine în el şi acest adevăr dobîndeşte certitudine mijlocită, ca apariţie. Prin aceasta obţine deci acela care a fost considerat mai întîi ca învăţător, prieten, ca martir al adevărului, o cu totul altă poziţie. Pînă aici este numai începutul care e condus de spirit la rezultat, la sfîrşit, la adevăr. Moartea lui Cristos este, pe de o parte, moartea unui om, a unui prieten care a murit prin violenţă etc, însă această moarte este aceea care, înţeleasă spiritual, devine ea însăşi mîntuire, punct central al concilierii. Intuirea naturii spiritului la modul sensibil, satisfacerea nevoii spiritului păstrată în faţa lor a fost apoi ceea ce, după moartea lui Cristos, s-a revelat mai întîi prietenilor acestuia. Aşadar această convingere, pe care ei au putut s-o scoată din viaţa lui, nu era încă adevăratul adevăr, ci abia spiritul. înainte de moartea sa se afla în faţa lor un individ sensibil : lămurirea înţelegătoare propriuzisă le-a dat-o spiritul, despre care Cristos spune că el îi va conduce pe ei întrutot adevărul : „Abia acela va fi adevărul în care vă va conduce pe voi spiritul". Astfel se determină pe sine această moarte pe latura aceasta ca moarte care este trecere la glorie, la glorificare, dar care e numai restaurarea gloriei originare. Moartea, negativul, este mijlocitorul ca să fie pusă [afirmată] drept atinsă măreţia ori- 26» ginară. Aşadar este importantă istoria învierii şi înălţării lui Cristos de-a dreapta lui Dumnezeu acolo unde istoria dobîndeşte o concepţie spirituală. Astfel s-a întîmplat deci că mica comunitate a avut certitudinea că Dumnezeu a apărut ca om; acest omenesc în Dumnezeu, şi modul cel mai abstract al acestui omenesc, suprema dependenţă, ultima slăbiciune şi ultima treaptă a neputinţei sînt tocmai moartea naturală. 502 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

„Dumnezeu însuşi este mort", se spune într-un cîntec al lui Luther; această conştiinţă exprimă că omenescul, finitul, fragilul, slăbiciunea, negativul, este însuşi moment divin, este în însuşi Dumnezeu; exprimă că alteritatea, finitul, negativul, nu este în afara lui Dumnezeu, ca alteritate, ea nu împiedică unitatea ei cu Dumnezeu : este ştiinţă alteritatea, negaţia ca moment al însăşi naturii divine. Aici este conţinută cea mai înaltă idee a spiritului. Acest negativ exterior se converteşte în chipul acesta în interior. Moartea are, pe de o parte, sensul, semnificaţia că omenescul este înlăturat şi măreţia divină reapare din nou. Dar moartea este ea însăşi totodată şi negativul, e acea culme supremă căreia îi este expus omul ca existenţă naturală şi tocmai prin aceasta însuşi Dumnezeu. în întreagă această istorie a devenit conştient oamenilor adevărul la care au ajuns : anume, că ideea lui Dumnezeu are certitudine pentru ei, că omul este Dumnezeu nemijlocit, pre * zent, şi anume în sensul că în această istorie, aşa cum o concepe spiritul, este înfăţişarea însăşi a procesului a ceea ce este omul, ce este spiritul. în sine Dumnezeu şi mort — această mijlocire

prin care omenescul este înlăturat, pe de altă parte, ceea-ce-fiinţează-în-sine vine înapoi la sine şi abia astfel este spirit. Conştiinţa comunităţii care face astfel trecerea de la simplul om la omul-Dumnezeu, la intuirea, la conştiinţa, la certitudinea unităţii şi unirii naturii divine şi umane, este aceea cu care începe comunitatea şi e ceea ce constituie adevărul pe care este întemeiată comunitatea. Explicarea concilierii este aceea că Dumnezeu este împăcat cu lumea, sau rnai curînd că Dumnezeu s-a arătat înclinat să fie conciliat cu lumea, că omenescul tocmai nu-i este ceva străin, ci că această alteritate, autodiferenţiere, finitatea, cum se spune, este un moment în el însuşi, însă fără îndoială un moment care dispare; dar el s-a arătat, s-a revelat pe sine comunităţii în acest moment. Aceasta este pentru comunitate istoria apariţiei lui Dumnezeu, această istorie e istorie divină, prin care comunitatea a ajuns la conştiinţa adevărului. Din aceasta s-a format conştiinţa, ştiinţa că Dumnezeu este triunit. Concilierea în care se crede în Cristos nu are nici un sens, dacă Dumnezeu nu e ştiut [cunoscut] ca cel triunit, dacă nu se recunoaşte că el este, dar este şi ca celălalt, ca ceea ce se II. IDEEA ETERNA A LUI DUMNEZEU IN ELEMENTUL CONŞTIINŢEI 503

diferenţiază pe sine, ca celălalt astfel încît acest celălalt e Dumnezeu însuşi, are în el natura divină în sine, şi că suprimarea acestei diferenţe, alterităţi, această reîntoarcere, această iubire, este spiritul. Ţine de această conştiinţă faptul că credinţa nu este raport faţă de ceva secundar, ci e raport faţă de Dumnezeu însuşi. Acestea sînt momentele care importă aici, faptul că a ajuns la conştiinţa oamenilor istoria veşnică, mişcarea eternă care este Dumnezeu însuşi. Alte forme, de exemplu, forma morţii-jertfă, se reduc de la sine la ceea ce a fost spus. Jertfă înseamnă : a suprima natura-litatea, alteritatea. Se spune : Cristos a murit pentru toţi, aceasta nu este ceva singular, ci e istoria divină, eternă. Tot aşa se spune : în el au murit toţi. în natura lui Dumnezeu însuşi 255 acest lucru este un moment; el s-a petrecut în însuşi Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi mulţumit prin un alt ceva, numai prin sine însuşi. Această moarte este iubirea însăşi afirmată ca moment al lui Dumnezeu şi această moarte este ceea ce conciliază. în ea este intuită iubirea absolută. Identitatea divinului şi omenescului face că în acesta, în finit, Dumnezeu este la sine însuşi şi că acest finit este determinaţie a lui Dumnezeu în însăşi moartea. Dumnezeu a conciliat prin moarte lumea şi se conciliază etern pe sine cu sine însuşi. Această revenire este reîntoarcerea sa în sine însuşi şi prin aceasta el este spirit, iar acest al treilea [moment] este [există] de aceea fiindcă Cristos a înviat. Cu aceasta negaţia este învinsă şi negaţia negaţiei e astfel moment al naturii divine. Fiul a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu. în această istorie este realizată, comentată, explicată pentru comunitate natura lui Dumnezeu, realizat spiritul. Acesta e lucrul principal; semnificaţia istoriei este că ea e istoria lui Dumnezeu însuşi. Dumnezeu este mişcarea absolută în sine însuşi, mişcare care e spiritul, şi această mişcare este aici înfăţişată în individ. Multe reprezentări se leagă de acest fapt, mai cu seamă false, introduse aici, de exemplu, că Dumnezeu ar fi un tiran care pretinde jertfe; aceasta este neadevărat; ci natura lui Dumnezeu e aceea că el este iubirea, spiritul, şi apoi negaţia este moment esenţial. Acum, în ce priveşte atestarea individului, aceasta este esenţial mărturia spiritului, a ideii care sălăşluieşte în interior, 504 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

mărturie a spiritului în sine însuşi. Acesta este făcut aici să fie intuitiv, i se dă spiritului o atestare nemijlocită a spiritului; acest lucru îl cunoaşte în adevărata lui necesitate numai spiri266 tul înţelegător. Atestările exterioare sînt de calitate inferioară şi ele nu aparţin aici. Apoi, atestarea sensibilă încetează de a mai fi determinaţie esenţială a naturii lui Dumnezeu. De ea ţin miracolele aşa cum ajung ele să fie receptate de conştiinţa empiric exterioară a

credinţei. Acesta este un alt domeniu, un alt teren, dar oamenii îşi reprezintă că individul a trebuit să se facă crezut cu ajutorul fenomenului strălucitor al minunilor, prin puterea absolută asupra naturii, căci omul şi-l reprezintă pe Dumnezeu de obicei ca putere a naturii. Despre aceasta am vorbit deja. Cristos spune : voi vreţi să vedeţi semne şi minuni. Nu se ajunge la semne şi la minuni, Cristos le-a respins. Fără îndoială, miracolul este, prin natura sa un mod exterior, mod lipsit de spirit al atestării.* Cu dreptate se ştie că Dumnezeu şi puterea sa în natură sînt prezente în legi eterne şi conform acestora, adevăratul miracol este spiritul însuşi. Deja animalul este un miracol faţă de natura vegetală, şi încă şi mai mult spiritul faţă de viaţă, faţă de natura care nu mai simte. însă un alt mod de atestare este cel veritabil, cel prin puterea asupra spiritelor. Trebuie să fie spus că acesta este modul adevărat. Dar această putere asupra spiritelor nu este cea exterioară, cum e aceea a bisericii contra ereticilor, ci este o putere la modul spiritual, astfel încît i se lasă spiritului întreaga sa libertate. Dovada care este conceptul nu are nevoie de nici o atestare. Iată această expunere a celei de-a doua idei ca idee în fenomen [apariţie], a ideii eterne aşa cum a devenit ea, adică a apărut pentru certitudinea nemijlocită a omului. Ca ea să devină certitudine pentru om este nevoie de certitudine sensibilă, din care trece în acelaşi timp în conştiinţa spirituală şi este de asemenea convertită în sensibilitate nemijlocită, însă în aşa fel că vedem în ea mişcarea, istoria lui Dumnezeu, viaţa care este însuşi Dumnezeu. II. IDEEA ÎN ELEMENTUL COMUNITĂŢII

505

IDEEA ÎN ELEMENTUL COMUNITĂŢII SAU ÎMPĂRĂŢIA t.7 SPIRITULUI

Primul pentru conştiinţă a fost conceptul acestei poziţii; al doilea punct a fost ceea ce este dat acestei poziţii, ce există pentru comunitate ; al treilea este trecerea în însăşi comunitatea. Această a treia sferă este ideea în determinaţia singularităţii, însă mai întîi numai înfăţişarea unei singure singularităţi, a celei divine, a celei universale, a singularităţii aşa cum este ea în sine şi pentru sine. Astfel unul este toţi; o dată este de fiecare dată, în sine, potrivit conceptului, în mod-determinat simplu. Dar această singularitate este ca fiinţă-pentru-sine, această liberare a momentelor diferenţiate ca liber mod-nemijlocit şi independenţă este excludentă; singularitatea înseamnă tocmai a fi în acelaşi timp singularitate empirică. Singularitatea excludentă este pentru alţii mod-de-a-fi-nemijlocit şi reîntoarcere din altul în sine. Singularitatea ideii divine, ideea divină ca un unic om, se desăvîrşeşte abia în realitate întrucît are mai întîi ca vizavi al său pe mulţii singulari şi-i readuce pe aceştia la unitatea spiritului, la comunitate şi este [există] în aceasta ca reală şi generală conştiinţă de sine. Apariţia lui Dumnezeu în carne este într-un timp determinat şi e în acest individ; fiind apariţie [fenomen], ea trece pentru sine, devine istorie ce a trecut; acest mod sensibil trebuie să dispară şi trebuie să urce în-,spaiujreprjgzenţării. Formarea comunităţii are conţinutuLpotrivit căruia forma sensibilă trece într-un element spiritual Modul acestei purificări de fiinţare nemijlocită primeşte sensibilul în el, dispariţia acestuia este negaţia aşa cum e ea pusă şi cum apare la existenţa sensibilă ca atare. Numai în ceea ce e singular este dată această intuire, ea nu e ceva moştenit şi nu este susceptibilă de înnoire; 253 ea nu poate fi astfel, căci fenomenul sensibil— cum e acesta — este după natura sa momentan, el trebuie să fie spiritualizat, e deci în chip esenţial un fenomen care a fost, şi e înălţat în domeniul reprezentării. Prezenţa sensibilă poate fi produsă, pentru spiritul care O are nevoie de ea, prin imagini, relicve etc. Nevoii nu-i lipsesc 1 astfel de mijlociri. însă pentru comunitatea spirituală, „acum"-ui 506 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

a trecut. în primul rînd reprezentarea sensibilă integrează apoi trecutul, el este un moment unilateral pentru reprezentare, prezentul are în sine ca momente trecutul şi viitorul. Astfel, reprezentarea sensibilă are deci revenirea, care este esenţial absolută reîntoarcere, şi apoi întoarcerea din exterioritate în interior; este un mîngîietor care poate veni numai cînd istoria

sensibilă ca istorie nemijlocită a trecut. Aşadar acesta este punctul formării comunităţii, sau e punctul al treilea, este spiritul. Este trecerea din exterior, din fenomen în interior. Despre ceea ce e vorba, este certitudinea subiectului cu privire la esenţialitatea infinită, nesensibilă a subiectului în sine însuşi, ştiinduse pe sine infinit, etern, nemuritor. Avem astfel să mai considerăm : a) formarea comunităţii sau conceptul ei; b) existenţa şi subzistarea ei, aceasta este realizarea conceptului ei şi c) trecerea credinţei în ştiinţă, transformarea, transfigurarea credinţei în filozofie. a) CONCEPTUL COMUNITĂŢII

Comunitatea o formează subiecţii, subiecţii singulari, empirici, care sînt în spiritul lui Dumnezeu, de care se deosebeşte totodată, cărora le stă în faţă, acest conţinut, această istorie, adevărul. Credinţa în această jstorie, înconciliere, este pe de o parte o ştiinţă [cunoaştereŢ nemijlocita o credinţă; celălalt punct este apoi faptul că natura spiritului în ea însăşi este acel proces care a fost considerat în ideea generală şi în ideea ca apariţie, proces potrivit căruia subiectul însuşi devine spirit, deci cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu, numai cînd el parcurge acest proces în el însuşi. Subiectul, subiectul uman, omul căruia i se revelează acest lucru — ceea ce devine prin spirit pentru om certitudine a concilierii — a fost determinat ca individ, ca ceva excludent, diferit de alţii. Astfel, prezentarea istoriei divine este pentru ceilalţi subiecţi o istorie obiectivă. Ei trebuie acum să mai parcurgă în ei înşişi această istorie, acest proces. Dar pentru aceasta e nevoie în primul rînd ea ei să presupună că concilierea este posibilă, sau, mai precis, că această conciliere a avut loc în sine şi pentru sine şi este certă. III. IDEEA IN ELEMENTUL COMUNITĂŢII 507

în sine şi pentru sine, aceasta este ideea generală a lui Dumnezeu; însă, ca acest adevăr să fie [existe] pentru om, nu prin gîndire speculativă, ci sigur — aceasta este cealaltă presupoziţie, care e aceasta: este cert că concilierea e împlinită, adică ea trebuie să fie reprezentată ca ceva istoric, ca ceva ce a fost săvîrşit pe pămînt, în lumea fenomenelor; căci un alt mod nu ţine de ceea ce se numeşte certitudine. Aceasta este acea presupoziţie în care credem mai întîi. 1. Naşterea comunităţii este ceea ce apare ca revărsare a spiritului sfînt. Naşterea credinţei este mai întîi un om, o apariţie umană, sensibilă, şi apoi e sesizarea spirituală, conştiinţa spiritualului: ea este conţinut spiritual, transformare a nemijlocitului în determinaţie spirituală. Atestarea este spirituală, ea nu rezidă în ceea ce e sensibil, nu poate fi realizată în chip nemijlocit, sensibil; împotriva faptelor sensibile se poate deci260 totdeauna obiecta ceva. Transformarea nemijlocitului în conţinut spiritual este o trecere pe care am văzut-o în forma dovezilor despre existenţa lui Dumnezeu. Este [există] o lume sensibilă, dar adevărul nu este ceea ce e sensibil, nu e lumea nemijlocită, finitatea, ci este infinitul. Această conversiune, care începe deja cu învierea, cu înălţarea la cer, este ceea ce am numit noi naşterea comunităţii. în ceea ce priveşte modul empiric, biserica procedează just cînd nu poate admite cercetări ca acelea care se referă la apariţii de ale lui Cristos după moarte, fiindcă astfel de cercetări pleacă de la punctul de vedere potrivit căruia ar prezenta importanţă elementul sensibil al apariţiei, acest element istoric, ca şi cînd atestarea spiritului şi a adevărului său ar rezida în astfel de povestiri despre ceva reprezentat istoric, la modul istoric, însă acest mod persistă ferm pentru sine, cu toate că are acum menţionatul punct de plecare. Această trecere este revărsarea spiritului care s-a putut produce numai după ce Cristos a fost liberat de carne, după ce a încetat prezenţa sa sensibilă, nemijlocită. Atunci se iveşte spiritul. Aceasta este altceva, o altă formă, care posedă ceea ce produce acum spiritul. Problema adevărului religiei creştine se divide nemijlocit în două probleme: 1) este în general adevărat că Dumnezeu nu este [există] fără fiul şi că l-a trimis pe el în lume ? şi 2) fost-a 508 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

acest Isus din Nazaret, fiul dulgherului, fiu al lui Dumnezeu,.

Cristos ? Aceste două întrebări sînt de obicei amestecate în aşa felr că, dacă acesta n-a fost fiul trimis al lui Dumnezeu şi aceasta nu se poate dovedi despre el, n-ar fi în genere nimic cu trimiterea ; noi ar fi trebuit sau să aşteptăm pe altul, dacă trebuie şei să fie el, dacă există aci o promisiune, adică dacă în sine şi pentru sine este necesar în concept, în idee, sau, fiindcă nulitatea ideii este făcută dependentă de dovada menţionatei aşteptări, nu trebuie în general să ne mai gîndim la asemenea lucruri. însă, esenţial, noi trebuie mai întîi să întrebăm : este o astfel de apariţie adevărată în sine şi pentru sine ? Ea este adevărată fiindcă Dumnezeu ca spirit este triunit. El este această manifestare, obiectivare de sine şi e identic cu sine în această obiectivare, este iubirea eternă. E această obiectivare în dezvoltarea ei completă pînă la extreme — a universalităţii lui Dum* nezeu şi finităţii, a morţii şi e această reîntoarcere în sine în suprimarea acestei durităţi a opoziţiei — este iubire în durerea nemijlocită care în această iubire încetează şi ea. în ce priveşte ceea ce e de natură pur istorică, finit, exterior, cărţile sfinte pot fi considerate ca şi scrierile profane. Altceva este însă înţelegerea proprie gîndului, spiritului — amintita considerare profană nu este atestare a spiritului. Aceasta este mai curînd naşterea comunităţii, comunitatea însăşi, spiritul existent, spiritul în existenţa sa, Dumnezeu existînd ca şi comunitate. Ceea ce e prim a fost ideea în universalitatea simplă a ei pentru sine, ceea ce nu era încă deschis spre diviziunea originară, r pentru alteritate, tatăl. Al doilea este pa£ticularul, ideea ca apariţfe*,"j1?itL întrucît ceea ce e prim este concret, alteritatea e, fără îndoială, conţinută deja în el: ideea este viaţă veşnică, producere eternă. Al doilea a fost ideea în exterioritate, în felul că apariţia exterioară este reîntoarsă la primul, este ştiută [cunoscută] ca idee divină : identitatea divinului şi omenescului. Al treilea este această conştiinţă, Dumnezeu ca spirit, iar acest spirit ca existent este comunitatea. Ea începe cu aceea că adevărul este prezent, este ştiut 262 [cunoscut], şi acest adevăr este ceea ce este Dumnezeu : anume, că el este cel triunit, că el e viaţa, este acest proces al său în sine, această determinare a sa în sine. III. IDEEA IN ELEMENTUL COMUNITĂŢII 509

Aceasta este aşadar 2) ştiinţa [cunoaşterea] sau credinţa, căci credinţa este şi ştiinţă [cunoaştere], numai că într-o formă* specifică. Iată ce trebuie să fie examinat. Prin urmare, conţinutul divin este pus ca ştiinţă [cunoaştere] conştientă de sine despre el în elementul conştiinţei, al interiorităţii. Pe de o parte [este afirmat] că conţinutul este adevărul şi că acesta este adevărul spiritului infinit în general, adică e cunoaşterea acestuia, încît spiritul îşi are libertatea sa în această cunoaştere, este el însuşi procesul de a-şi dezbrăca individualitatea sa particulară şi de a se face pe sine liber ta acest conţinut. însă conţinutul este în primul rînd conştiinţă nemijlocită şi adevărul putea apărea pentru aceasta în chipuri sensibile felurite, căci ideea este una în toate, e necesitate universală, realitatea poate fi numai oglindă a ideii, de aceea ideea poate apărea pentru conştiinţă din toate, deoarece e totdeauna ideea în aceste infinit de multe picături care răsfrîng ideea. Ideea este reprezentată, recunoscută, presimţită în sămînţa care este fructul, e ultima determinaţie a copacului, el moare mai întîi în pămînt şi numai prin această negaţie răsare planta. O astfel de istorie, intuiţie, prezentare, apariţie, poate fi ridicată de spirit şi la nivelul universalului şi astfel istoria seminţei, a soarelui devine simbol al ideii, dar numai simbol; acestea sînt formaţii care, potrivit conţinutului lor propriu, calităţii specifice a lor, nu sînt adecvate ideii, ceea ce e ştiut în ele cade în afara lor, semnificaţia nu există In ele ca semnificaţie. Obiectul, care există în el însuşi ca şi concept, este subiectivitatea spirituală, omul, el este în el însuşi semnificaţie, ea nu cade în afara lui, el conferă tîlc la toate, el e cel ce ştie toate, el nu este simbol, conştiinţa sa este esenţial istoria însăşi, şi istoria spiritualului nu este 2«s într-o

existenţă care e neadecvată ideiiyTrin urmare e necesar, 7 cînd este vorba de om, ca gîndul, ideea, să se obiectivezeDar, mai întîi ideea este prezentă la individ în intuire sensibilă, aceasta trebuie să fie înlăturată, trebuie să fie pusă în lumină semnificaţia, esenţa eternă, veridică. Aceasta este credinţa comunităţii care ia naştere. Ea începe de la individ, omul singular este transformat de comunitate, este ştiut [cunoscut] ca Dumnezeu, cu determinaţia că el este fiul lui Dumnezeu, împovărat cu tot ce este finit, finit care aparţine subiectivităţii ca atare. Forma, care e finită, dispare apoi înaintea substan510 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTĂ

ţialităţii. Aceasta este transformarea reprezentării apariţiei sensibile în ştiinţă [cunoaştere] despre Dumnezeu. Avem aşadar comunitatea pornind în felul acesta de la credinţă, însă, pe de altă parte, aceasta este produsă ca spirit. Trebuie să fie puse în lumină diferitele semnificaţii ale credinţei şi ale atestării. întrucît credinţa începe de la modul sensibil, ea are înaintea sa o istorie temporală, ceea ce consideră ea ca adevărat este întîmplare exterioară obişnuită, iar atestarea este la modul istoric, juridic, un fapt care trebuie atestat, certitudine sensibilă ; reprezentarea bazei consideră ca temei al ei iarăşi certitudinea altor persoane privitoare la anumite fapte sensibile şi ea aduce alte lucruri în legătură cu acestea. In felul acesta, istoria vieţii lui Cristos este atestarea exterioară, însă credinţa îşi schimbă semnificaţia, anume, nu e vorba numai de credinţă ca credinţă în această istorie exterioară, ci de aceea că acest om a fost fiul lui Dumnezeu. Conţinutul * sensibil devine aici cu totul altul, el este transformat în alt conţinut şi exigenţa e ca acesta să fie atestat. Obiectul s-a transformat complet din unul existent în chip sensibil, empiric, 284 în unul divin, în moment esenţialmente suprem al lui Dumnezeu însuşi. Acest conţinut nu mai e nimic sensibil; prin urmare, dacă se pretinde ca el să fie atestat în modul sensibil precedent, acest mod este îndată insuficient, fiindcă obiectul e cu totul de altă natură. Cînd determinăm conţinutul astfel încît înseşi miracolele lui Oristos să fie fenomene sensibile care pot fi atestate istoriceşte şi cînd, de asemenea, considerăm învierea şi înălţarea sa ca întîmplări sensibile, atunci în ce priveşte sensibilul nu e vorba de raportul atestării istorice faţă de aceste fenomene, ci este vorba de raportul atestării sensibile şi al evenimentelor sensibile împreună faţă de spirit, faţă de conţinutul spiritual. Atestarea sensibilului, oricare ar fi conţinutul ei, rămîne supusă unor obiecţii infinite, fiindcă ea are la bază ceva exterior sensibil, ceea ce e împotriva spiritului, împotriva conştiinţei. Aici conştiinţa şi obiectul sînt despărţite şi există această separare ce se află la bază, care atrage cu sine posibilitatea greşelii, înşelarea, lipsa aptitudinii de a sesiza just un fapt, încît omul poate avea îndoieli. Conţinutul sensibil nu este cert în sine însuşi, fiindcă el nu e aşa ceva prin spiritul ca atare, fiindcă el are un alt teren, nu este pus de spirit. Am putea crede că trebuie să in. IDEEA IN ELEMENTUL COMUNITĂŢII 511

ajungem la temei prin compararea tuturor mărturiilor şi împrejurărilor, însă trebuie să fie găsite temeiuri de hotărîre în favorul cutărui sau cutărui fapt, numai că acest întreg mod de atestare şi conţinutul sensibil ca atare trebuie să fie reduse la nevoia spiritului. Ceea ce trebuie să posede adevăr pentru spirit, ceea ce trebuie el să creadă, nu trebuie să fie credinţă sensibilă; ceea ce este adevărat pentru spirit trebuie să fie ceva pentru care fenomenul sensibil este degradat. întrucît spiritul pleacă de la sensibil şi ajunge la această poziţie demnă a sa, comportarea lui faţă de sensibil este totodată o comportare 26 negativă. Aceasta este o determinaţie principală. E aceeaşi comportare ce se întîlneşte în toate extremele deoarece ea este îndreptată spre ceva general. Legile cerului le-a descoperit, cum se ştie, Kepler. Pentru noi ele au valoare în dublu sens, ele sînt universalul. S-a plecat de la cazuri singulare, au fost reduse la legi unele mişcări, ele sînt însă numai cazuri singulare, s-ar putea crede că există de milioane de ori mai multe cazuri, că ar exista corpuri care nu cad în felul acesta, că chiar şi la corpurile cereşti nu există

astfel lege universală. Fără îndoială, noi ne-am familiarizat astfel cu lucrul acesta, dar interesul spiritului este că o astfel de lege e adevărată în sine şi pentru sine, ca raţiunea să-şi aibă în lege imaginea sa, atunci ea recunoaşte legea ca adevărată în sine şi pentru sine. în schimb, menţionata cunoaştere sensibilă trece atunci pe al doilea plan, ea este, fără îndoială, punct de plecare care trebuie să fie recunoscut cu mulţumiri, însă o astfel de lege subzistă acum pentru sine însuşi, astfel atestarea ei este alta, este conceptul, iar existenţa sensibilă este acum degradată la nivelul unei imagini de vis deasupra căreia există o regiune superioară cu conţinut propriu şi ferm. Acelaşi raport are loc la dovezile existenţei lui Dumnezeu care pleacă de la finit; neajunsul e aici faptul că finitul este conceput numai în chip afirmativ, dar trecerea de la finit la infinit este totodată făcută astfel încît terenul finitului e părăsit şi finitul este degradat la ceva secundar, la o icoană îndepărtată care mai subzistă numai în trecut, şi nu în spirit, care îşi este sieşi absolut prezent, care a părăsit acum-menţionatul punct de plecare şi se află pe un teren de o cu totul altă valoare. Pietatea poate găsi astfel ocazie în orice pentru a se edifica, căci acesta este punctul de plecare. S-a dovedit că mai multe citate ale lui Cristos din vechiul testament sînt inexacte, încît ceea ce 2m 512 PABT. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

rezultă din ele nu este întemeiat în înţelesul nemijlocit al cuvîntului. Cuvîntul ar trebui şi aşa să fie ferm, însă spiritul face din el ceea ce este veridic. Astfel, istoria sensibilă este punct de plecare pentru spirit, pentru credinţă, şi aceste două determinaţii trebuie să fie deosebite, şi abia reîntoarcerea spiritului în sine, conştiinţa spirituală este ceea ce importă. Eeiese astfel că comunitatea în sine produce acest conţinut al credinţei, reiese, ca să spunem aşa, că acest conţinut nu este produs de cuvintele bibliei, ci de comunitate. Modul empiric, dispoziţiile bisericeşti, sinoadele etc. nu ne interesează aici. Ce este conţinutul în sine şi pentru sine, iată întrebarea ! Adevăratul conţinut creştin al credinţei trebuie să fie justificat de filozofie şi nu de istorie. Ceea ce face spiritul nu este istorie, pentru el are importanţă numai ceea ce este în sine şi pentru sine, nu trecutul, ci ceea ce e absolut prezent. 3. Dar şi acest lucru este revelat, are raportare la subiect este pentru el şi are nu mai puţin raportare esenţială la faptul că subiectul trebuie să fie cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu. Faptul că subiectul însuşi trebuie să devină un copil al lui Dumnezeu presupune că reconcilierea în sine şi pentru sine este împlinită în ideea divină şi ea apoi s-a şi manifestat, adevărul este cert pentru om. Tocmai faptul de a fi cert este manifestarea, ideea aşa cum parvine ea în conştiinţă la modul fenomenului sau manifestării. Raportul subiectului faţă de acest adevăr este acela că subiectul tocmai ajunge la această unitate conştientă, se învredniceşte de ea, o produce în sine, se umple de spiritul divin. Acest lucru se realizează prin mijlocire în sine însuşi, ? şi această mijlocire constă în faptul că subiectul are această credinţă ; căci credinţa este adevărul, e presupoziţia că în sine şi pentru sine, şi în mod cert, este înfăptuită concilierea. ISTumai prin mijlocirea acestei credinţe că împăcarea e în sine şi pentru sine realizată şi e sigură, este capabil, e în stare subiectul să se situeze pe sine însuşi în această unitate. Mijlocirea aceasta este absolut necesară. în această însufleţire mijlocită de această stare emotivă este exprimată dificultatea care rezidă în faptul că relaţia comunităţii e în această idee o relaţie de subiecţi singulari, particulari, însă această dificultate este ridicată în însăşi această unitate. III. IDEEA IN ELEMENTUL, COMUNITĂŢII 513

Mai precis, dificultatea constă în aceea că subiectul diferă de spiritul absolut. Acesta e înălţat, şi faptul că este înălţat rezidă în aceea că Dumnezeu priveşte inima omului, voinţa lui substanţială, subiectivitatea lui cea mai lăuntrică, atotcuprinzătoare, voinţa lui interioară, veridică, serioasă. în afară de această voinţă anterioară, deosebită de această realitate lăuntrică, substanţială, mai există în om o exterioritate, diferenţă datorită căreia el poate comite greşeli, poate exista într-

un fel care nu este adecvat acestei esenţialităţi lăuntrice, substanţiale, acestei interiorităţi substanţiale, esenţiale. Dar exterioritatea, alteritatea în genere, finitatea, imperfecţiunea, aşa cum se determină ea pe sine mai departe, este co-borîtă la ceva neesenţial şi e ştiută [cunoscută] ca atare, căci în idee alteritatea fiului este un moment trecător, care dispare, moment care nu e veridic, esenţial, nu e persistent şi absolut. Acesta este conceptul comunităţii în general, e ideea care este deci procesul subiectului în şi la el însuşi, subiect care, receptat în spirit, e spiritual, astfel încît spiritul lui Dumnezeu sălăşluieşte în el. Această conştiinţă de sine pură a lui este totodată conştiinţă a adevărului, iar această conştiinţă de sine pură, care ştie [cunoaşte] şi voieşte adevărul, este tocmai spiritul2I divin în el. b) Realizarea comunităţii. Comunitatea reală este ceea ce numim în general biserică. Aceasta nu mai este comunitatea care ia naştere, ci e comunitatea existentă, care se şi menţine pe sine. în comunitatea subzistentă biserica este organizarea în general astfel încît subiecţii să ajungă la adevăr, să-şi însuşească adevărul şi prin aceasta spiritul sfînt să şi devină real în ei, prezent în ei, să-şi aibă lăcaş în ei, să fie [existe] în ei adevărul, iar ei să se bucure de adevărul, de spiritul care e activ în ei, ca ei să fie subiecţi realizatori ai spiritului. Universalul bisericii constă în faptul că aici adevărul este pre-supus, nu ca în etapa de formare [a comunităţii], unde spiritul sfînt e abia revărsat, abia creat, ci adevărul este adevăr e-xistent. Acesta este pentru subiect un raport transformat faţă de început. 1. Acest adevăr, care e astfel pre-supus, este prezent, e doctrina bisericii, doctrina credinţei, iar conţinutul acestei învăţături îl cunoaştem; ea este într-un cuvînt învăţătura despre conciliere. ¥u mai e vorba că acest om este înălţat la semnifica- c. 379

514 PART. A III-A. KELIGIA ABSOLUTA

ţie absolută prin revărsarea, decretarea spiritului, ci această semnificaţie e o semnificaţie ştiută, recunoscută. Această capacitate absolută a subiectului este atît în el însuşi, cît şi participare obiectivă la adevăr, parvenire la adevăr, fiinţare în adevăr, parvenire la conştiinţa adevărului. Această conştiinţă a doctrinei este aici pre-supusă, e prezentă. Reiese şi că este necesară o doctrină, cît şi că în subzis-tarea comunităţii doctrina este deja elaborată. Această doctrină 269 este ceea ce e făcut să fie reprezentabil [accesibil reprezentării] şi acesta este un conţinut în care este în sine şi pentru sine elaborat şi expus ceea ce trebuie să fie produs în individ ca atare. Astfel, abia în însăşi comunitate este elaborată doctrina ca ceva pre-supus în elementele sale, ca ceva dat de-a gata. Spiritul care se revarsă este numai începutul, e cel ce începe, e înălţarea. Comunitatea este conştiinţa acestui spirit, e exprimarea a ceea ce a descoperit spiritul, a ceea ce l-a atins, a adevărului că Cristos este [există] pentru spirit. Doctrina este astfel esenţial produsă în biserică, elaborată în biserică. Mai întîi ea este [există] ca intuire, ca sentiment, ca mărturie simţită, asemănătoare trăsnetului, a spiritului, însă adevărul trebuie să fie prezent, pre-supus ; astfel el trebuie să fie dezvoltat din concentrarea, din interioritatea spiritului în reprezentare. Doctrina credinţei a fost deci elaborată abia în biserică şi a fost folosită apoi gîndirea, conştiinţa cultivată, care îşi afirmă şi-n ea drepturile sale şi ceea ce de altfel era dobîndit în domeniul culturii gîndurilor, în filozofie; doctrina se formează dintr-un alt conţinut, concret, amestecat încă cu neclarităţi. Această doctrină existentă trebuie apoi să fie şi păstrată în biserică, să fie şi propus spre învăţare ceea ce este doctrină. Este, există, e valabil, e recunoscut — pentru aceste gînduri şin vederea acestui adevăr astfel cunoscut — nemijlocit, dar nu în chip sensibil; ca sesizarea acestei doctrine se face prin simţuri, întocmai cum lumea este şi ea ceva pre-supus, faţă de

care ne comportăm în chip exterior ca faţă de ceva sensibil. Adevărul spiritual există numai ca adevăr ştiut; modul apariţiei lui este ca el să fie învăţat. Pentru biserică este esenţială organizarea, esenţial e să fie un corp învăţătoresc însărcinat să propună această doctrină. Subiectul se naşte în această învăţătură, el pleacă de la 270 această stare a adevărului valabil, existent, cu conştiinţa despre III. IDEEA IN ELEMENTUL COMUNITĂŢII 515

el. Acesta este raportul lui faţă de acest adevăr în sine şi pentru sine pre-supus, adevăr existent. Astfel, întrucît este născut înăuntrul bisericii, individul e îndată, deşi încă inconştient, determinat să participe la acest adevăr, să se împărtăşească din el; determinarea lui este pentru acest adevăr. Biserica enunţă acest lucru în taina botezului ; omul este în comunitatea bisericii, în care răul e învins în sine şi pentru sine şi Dumnezeu este conciliat în sine şi pentru sine. Botezul indică că copilul se naşte în comunitatea bisericii şi nu în mizerie, că el nu întîlneşte o lume duşmană, ci că lumea lui este biserica şi că el nu are decît să se integreze în comunitatea care există deja ca stare a lumii. Omul trebuie să se nască de două ori, o dată natural şi apoi spiritual, ca brahmanul. Spiritul nu este [există] nemijlocit, el este [există] numai aşa cum se naşte el pe sine din sine; el este [există] numai ca cel renăscut. Această renaştere nu mai este durerea infinită care e durerea naşterii, însă prezentă este şi opoziţia, aceea a particularităţii sale, a intereselor lui particulare, a pasiunilor şi egoismului său. Inima naturală în care este prins omul e duşmanul care trebuie să fie combătut. Durerea reală, nemărginită, produsă de ne-adecvarea lui în ce priveşte raportul său faţă de Dumnezeu îi este, dacă nu şi cruţată, totuşi atenuată, dar aceasta nu mai este lupta reală din care s-a născut comunitatea. La acest individ, doctrina se raportează ca ceva exterior. Copilul este mai întîi numai spirit în sine, nu e încă spirit realizat, nu este real ca spirit, el are numai capacitatea, aptitudinea de a deveni spirit, de a deveni real ca spirit; astfel adevărul ajunge la el mai întîi ca ceva pre-supus, recunoscut, valabil, adică adevărul ajunge la om mai întîi în chip necesar ca 271 autoritate. Orice adevăr, şi cel sensibil — dar acesta nu este propriu-zis adevăr — ajunge la oameni mai întîi în chipul acesta. în perceperea noastră sensibilă lumea ajunge astfel la noi ca autoritate, ea este [există], noi o găsim aşa, o receptăm ca pe ceva-ce-este şi ne raportăm la ea ca la cevace-este. Ea este aşa, şi aşa cum este aşa e ea valabilă. Doctrina, spiritualul, nu există ca o astfel de autoritate sensibilă, ci ea trebuie să fie învăţată ca adevăr valabil. Moravul este ceva spiritual, e o convingere care subzistă, însă fiindcă 516 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

moravul e ceva spiritual, nu spunem că este, ci că e valabil. Totuşi, fiindcă acest ce spiritual ajunge la noi ca ceva-ce-este, şi cum el ajunge astfel la noi ca ceva ce e valabil, numim acest mod autoritate. Acest fel în care omul trebuie să ia cunoştinţă de ceea ce e sensibil, sprijinit pe autoritate, fiindcă este aci, există, omul trebuie să-l accepte : soarele există şi el, şi fiindcă există, trebuie să-l accept; tot astfel doctrina, adevărul; însă ea ajunge la noi nu prin percepere sensibilă, prin activitatea simţurilor, ci prin învăţătură ca ceea-ce-este, prin autoritate. Ceea ce este în spiritul omenesc, adică în adevăratul spirit al omului, îi este prin aceasta adus în conştiinţă ca ceva obiectiv, sau ceea ce este în el este dezvoltat, astfel încît el îl ştie ca fiind adevărul în care există el. într-o astfel de educare, exerciţiu, cultivare şi asimilare este vorba numai de obişnuire cu binele şi adevărul. Prin urmare, aici nu este vorba de a învinge răul, căci răul este învins în sine şî pentru sine. E vorba numai de subiectivitatea accidentală. De una dintre determinaţiile credinţei, de aceea potrivit căreia su-272 biectul nu este ceea ce trebuie el să fie,

este legată posibilitatea absolută ca acesta să-şi împlinească menirea, adică să fie primit în graţia lui Dumnezeu. Acesta este rostul credinţei. Individul trebuie să sesizeze adevărul unităţii existente în sine între natura divină şi umană, iar acest adevăr el îl sesizează în credinţa sa în Cristos; astfel pentru el Dumnezeu nu mai este ceva transcendent, şi sesizarea acestui adevăr e opusă primei determinaţii fundamentale, aceleia potrivit căreia subiectul nu este cum trebuie el să fie. Copilul, întrucît s-a născut înăuntrul bisericii, s-a născut în libertate şi pentru libertate, nu mai există pentru el alteritate absolută, această alteritate este pusă ca ceva ce a fost învins. în această integrare e vorba numai să nu fie lăsat răul să se producă, pentru ceea ce există în genere posibilitate în om ; dar întrucît răul se naşte cînd omul face rău, există totodată şi acesta ca ceva lipsit de valoare şi asupra căruia spiritul are putere, încît spiritul are puterea să facă răul neîntîmplat. Părerea de rău, căinţa, are sensul că crima prin înălţarea omului la adevăr este ştiută [cunoscută] ca ceva în sine şi pentru sine învins, ceva ce s-a întîmplat în ceva neîntîmplat nu se poate face la modul sensibil, ci la modul spiritual, lăuntric. I III. IDEEA IN ELEMENTUL COMUNITĂŢII 517

se iartă omului crima, el este considerat printre oameni ca unul care a fost primit de tatăl. Aceasta este sarcina bisericii, această obişnuire, ca educarea spiritului să devină tot mai interiorizată, ca acest adevăr să devină tot mai identic cu „şinele " omului, cu voinţa lui, să devină voinţa lui, spiritul său. Lupta a trecut şi există conştiinţa că nu este luptă ca în religia persană sau în filozofia kantiană, unde răul trebuie să fie învins, dar se opune în sine şi pentru sine bi- 273 nelui, şi unde ceea ce e suprem este progresul infinit. Acolo străduinţa este infinită, rezolvarea sarcinii e strămutată în infinit, unde se face oprire la „trebuie să fie". Aici, dimpotrivă, contradicţia este deja rezolvată, răul este ştiut [cunoscut] în spirit ca învins în sine şi pentru sine şi, graţie faptului că el este învins în sine şi pentru sine, subiectul are numai să-şi facă bunăvoinţa, şi astfel răul, fapta rea, a dispărut. Aici avem conştiinţa că nu există păcat care să nu poată fi iertat cînd voinţa naturală este înlăturată, numai păcatul împotriva spiritului sfînt [nu poate fi iertat], negarea spiritului, căci numai el este puterea care poate suprima totul. Există aici dificultăţi foarte multe care iau naştere din conceptul spiritului şi al libertăţii, pe de o parte este spiritul ca spirit universal, iar pe de altă parte fiinţarea-pentru-sine a omului fiinţarea-pentru-sine a individului singular. Trebuie să spunem că spiritul divin e acela care produce renaşterea; aceasta este graţie divin liberă, căci tot ce este divin eliber; ea nu este „fatum", destin; însă, pe de altă parte, subzistă ferm şi conştiinţa-de-sine a sufletului şi se caută să se descopere cît îi revine omului; i se lasă o veleitate, o năzuinţă dar această persistare fermă în acest raport este ea însăşi ceva nespiritual. Prima fiinţă, autofiinţarea, este în sine conceptul, e în sine spiritul, şi ceea ce trebuie să fie suprimat este forma modului nemijlocit al lui, a fiinţării-pentru-sine singularizate, particulare a lui. Această autosuprimare şi venire-la-sine a conceptului este natură generală, ca în elementul gîndului spiritul care revine la sine este spirit liber, însă spiritul liber nu e spirit limită, e universal. Acţiunea în credinţa în concilierea ce fiinţează în sine este, pe de o parte, acţiune a subiectului, pe de altă parte acţiune a spiritului divin; credinţa însăşi este spiritul divin care acţionează în subiect; dar astfel acesta nu 27« e un vas pasiv, ci spiritul divin este totodată şi spiritul subiectu518 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

lui întrueît acesta are credinţă; în această credinţă subiectul lucrează împotriva naturalităţii sale, renunţă la ea, o îndepărtează. 3. Ultimul punct în această sferă este satisfacţia [bucuria subiectului] produsă de [acest proces] de însuşire, de prezenţa lui Dumnezeu. Este vorba chiar de prezenţa conştientă a lui Dumnezeu, de unitatea cu Dumnezeu de „unio mystica", de sentimentul de sine al lui Dumnezeu.

Aceasta este taina cinei, în care, la modul sensibil, intuitiv, i se procură omului conştiinţa concilierii sale cu Dumnezeu, intrarea şi sălăşluirea spiritului în el. întrucît există acest sentiment de sine, el este şi o mişcare, presupune o suprimare de diverşi, ca să iasă la lumină această unitate negativă. Cina cea de taină este punctul central al doctrinei creştine şi de aici îşi primesc toate deosebirile culoarea şi determinarea lor în biserica creştină. în privinţa aceasta există trei feluri de reprezentări. 1. Potrivit unei reprezentări, ostia, acest ce exterior, acest lucru sensibil, nespiritual, este prin sfinţire Dumnezeu prezent — Dumnezeu ca un lucru, la modul unui lucru empiric, consumat de om în chip tot atît de empiric. întrucît Dumnezeu a fost astfel cunoscut ca ceva exterior în cina cea de taină, în acest punct central al doctrinei, această exterioritate este baza întregii religii catolice. în felul acesta ia naştere servitutea ştiinţei [cunoaşterii] şi a acţiunii; această exterioritate străbate prin toate celelalte determinaţii, întrucît adevărul este reprezentat ca ceva fix, exterior. Ca astfel existent înafara subiectului, adevărul poate ajunge în stăpînirea altora; biserica este în posesia lui, precum şi-n aceea a tuturor celorlalte mijloace ale graţiei [divine]; subiectul este în orice privinţă subiect pasiv, receptiv, care nu ştie ce este adevărat, just şi bine, ci are numai să accepte ce ştiu alţii. 275 2. Conform reprezentării luterane, mişcarea începe de la ceva exterior, care este un lucru obişnuit, comun, dar satisfacerea, sentimentul de sine al prezenţei lui Dumnezeu se produce, în măsura şi întrucît exterioritatea este consumată nu numai corporal, ci în spirit şi credinţă. Numai în spirit şi în credinţă este prezent Dumnezeu. Prezenţa sensibilă nu este nimic pentru sine şi nici sfinţirea nu face din ostie un obiect de venerare, ci obiectul este [există] numai în credinţă, şi astfel în consumarea şi-n nimicirea a ceea ce e sensibil este unirea cu Dumnezeu şi HI. IDEEA IN ELEMENTUL COMUNITĂŢII 519

conştiinţa acestei uniri a subiectului cu Dumnezeu. Aici a luat naştere marea conştiinţă că în afara satisfacerii şi credinţei ostia este un lucru comun, exterior : procesul este veridic exclusiv în spiritul subiectului. Aici nu este nici o transsubstanţiaţie — este, fără îndoială, transsubstanţiaţie, însă una prin care exteriorul e suprimat, prezenţa lui Dumnezeu este o prezenţă absolut spirituală, astfel încît ţine de ea credinţa subiectului. 3. Reprezentarea constă în faptul că Dumnezeu este prezent numai în reprezentare, în amintire, prin urmare el are numai această prezenţă nemijlocită, subiectivă. Aceasta este reprezentarea reformată, o amintire lipsită de spirit, numai vie amintire a trecutului, nu prezenţă divină, nu spiritualitate reală. Aici, divinul, adevărul a căzut în proza iluminismului şi a simplului intelect; raport pur moral. c) Realizarea spiritualului ca realitate universală; aceasta conţine totodată şi schimbarea, transformarea comunităţii. 1. Eeligia este cea spirituală şi comunitatea este [există] totodată în interior, în spirit ca atare. Acest interior, această subiectivitate sieşi prezentă ca subiectivitate interioară, nedez- 276 voltată în sine, este sentiment, simţire; comunitatea are esenţial şi ea conştiinţă, reprezentări în doctrină, trebuinţe, impulsuri, existenţă lumească în general, însă o dată cu conştiinţa apare separarea, diferenţierea, ideea divină, obiectivă, se înfăţişează conştiinţei ca altceva, care e în parte dat prin autoritate, în parte este însuşit prin cucernicie: sau momentul satisfacerii este numai un moment singular, sau ideea divină, conţinutul divin nu este văzut, ci numai reprezentat. „Acum"-ul satisfacerii se topeşte în reprezentare parte într-un „dincolo", într-un cer transcendent, parte în trecut, parte în viitor. Dar spiritul îşi este sieşi absolut prezent şi pretinde un prezent plin, pretinde mai mult decît iubire, reprezentări tulburi, el pretinde să fie prezent conţinutul însuşi, sau ca sentimentul, simţirea să fie înfăţişate în chip dezvoltat. Astfel comunitatea, ca împărăţie a lui Dumnezeu, se află faţă-în-faţă cu o obiectivitate în general. Obiectivitatea, ca lume exterioară, nemijlocită, este inima cu interesele sale, o altă obiectivitate este aceea a reflexiei, a gîndului abstract, a intelectului, şi a treia, adevărata obiectivitate, este aceea a conceptului. 520 PART. A m-A. RELIGIA ABSOLUTA

în religia în sine inima este conciliată, această conciliere este astfel în inimă, e spirituală — inima curată care ajunge la această satisfacţie produsă în ea de prezenţa lui Dumnezeu şi dobîndeşte astfel concilierea, bucuria împăcării sale. Dar această conciliere este în acelaşi timp abstractă, ea are în faţa

sa lumea în general. ,,Sine-le" care simte concilierea şi această desfătare religioasă este inima curată, inima în genere, spiritualitatea generală; dar ,,sine"-le, subiectul, este apoi totodată latura acestei prezenţe spirituale potrivit căreia există în el elemente lumeşti dezvoltate, şi împărăţia lui Dumnezeu, comunitatea, are astfel relaţie faţă de elementele lumeşti. 77 Acum, ca să fie reală, concilierea este nevoie să fie de asemenea ştiută [cunoscută] în această dezvoltare, în această totalitate, concilierea, să existe, să fie produsă. Pentru acest lumesc există principiile în acest spiritual. Adevărul lumescului este spiritualul, mai precis în felul ca subiectul, ca obiect al graţiei divine, ca unul care e împăcat cu Dumnezeu, are valoare infinită, deja potrivit menirii sale, care este apoi împlinită în comunitate. Conform acestei destinaţii subiectul este atunci ştiut [cunoscut] ca certitudine de sine însuşi a spiritului, ca eternitate a spiritului. Acest subiect astfel infinit în sine, destinaţia lui spre infinitate, este libertatea lui, adică el e persoană liberă şi astfel el şi faţă de lumesc, de realitate, se comportă ca subiectivitate fiin-ţînd la sine, conciliată în sine, absolut fermă, infinită. Iată ceea ce este substanţial: această menire a lui trebuie să stea la bază atunci cînd el se raportează la lumesc. Raţionalitatea, libertatea, subiectului înseamnă că subiectul este acest subiect liberat, că el a dobîndit această liberare prin religie, că, potrivit menirii sale religioase, el este esenţial liber. Important este ca această liberare să se producă înăuntrul lumescului însuşi. 1). Prima formă a concilierii este cea nemijlocită şi tocmai pentru aceasta ea nu este adevăratul mod al concilierii. Această conciliere apare în felul că mai întîi comunitatea, fiinţa conciliată, spiritualul, această stare de împăcare în sine cu Dumnezeu, se păstrează pe sine abstract ca parte de lumesc, spiritualul însuşi renunţă la ceea ce e lumesc, îşi dă sieşi un raport negativ faţă de lume, şi tocmai prin aceasta faţă de sine : căci lumea este în HI. IDEEA IN ELEMENTUL COMUNITĂŢII 521

subiect impulsul spre natură, spre viaţa socială, spre artă şi ştiinţă. Concretul „sine"-lui, pasiunile, nu pot fi justificate prin27S aceea că sînt naturale, dar abstracţia monahală are particularitatea că inima, dezvoltîndu-se concret, trebuie să fie [existe] ca ceva nedezvoltat, sau că spiritualitatea, starea de conciliere, viaţa în vederea acestei concilieri, trebuie să fie şi să rămînă o viaţă concentrată în sine, nedezvoltată. însă spirit înseamnă dezvoltare, diferenţiere pînă la poziţiile lumescului. 2) A doua formă a acestei concilieri este aceea în care lumescul şi religiozitatea trebuie să rămînă exterioare între ele şi totuşi să ajungă în relaţie reciprocă. Astfel, relaţia în care se află ele poate fi numai o relaţie exterioară, şi o astfel de relaţie în care una domneşte peste cealaltă, iar concilierea nu există : religiosul trebuie să fie dominant, conciliatul, biserica, trebuie să domnească peste lumesc, care e neconciliat. Aceasta este o unire cu lumescul, care este neconciliat, lumescul e în sine brut, şi acesta, ca brut în sine, este numai dominat, dar dominantul încorporează în sine însuşi acest lumesc, prin însăşi această dominare apare în biserică un lumesc lipsit de spirit, fiindcă lumescul nu este conciliat în el însuşi. Aci este pusă o dominaţie prin mijlocirea nespiritualului, unde exteriorul este principiul, unde omul în comportarea sa este în acelaşi timp în afara sa; aceasta este relaţia nelibertăţii în general. Sciziunea este introdusă în tot ce se numeşte omenesc, îri toate impulsurile, raporturile în legătură cu familia, cu activitatea şi viaţa de stat,şi principiul este acela al nef iinţării-la-sine. în toate aceste forme omul este în robie în general, şi toate aceste forme trec drept lipsite de valoare, nesacre, iar omul vieţuind în ele este esenţial ceva finit, scindat, toate acestea fiind ceva nevalabil, valabil fiind altceva. Această conciliere cu ceea ce e lumesc e astfel îmbinată 279 cu propria inimă a omului, încît această împăcare înseamnă tocmai contrariul ei. Realizarea în continuare a acestei rupturi în însăşi conciliere este apoi ceea ce se înfăţişează ca şi corupţie a bisericii — e contradicţia absolută a spiritului în sine însuşi. 3) A treia determinaţie constă în faptul că această contradicţie se rezolvă în moralitate [obiectivă], în faptul că principiul libertăţii a pătruns în ceea ce e lumesc şi întrucît lumescul este, astfel, format adecvat conceptului, raţiunii, adevărului, 522 PAKT. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

adecvat însuşi adevărului etern, el este libertatea devenită concretă, este voinţa raţională. Organizaţia statului este aceea unde divinul încorporat în realitate, aceasta e pătrunsă de el şi unde lumescul este de-acum justificat în sine şi pentru sine, căci baza ei este voinţa divină, legea dreptului şi a libertăţii. Concilierea adevărată, prin care se realizează divinul în cîmpul realităţii, constă în viaţa de stat morală şi de drept, aceasta este adevărata acţiune subordonată a lumescului. Instituţiile moralităţii [obiective] sînt divine, sacre, nu în sensul în care celibatul ar fi ceea ce e sfînt faţă de căsătorie, de viaţa familială, sau sărăcia voluntară faţă de agoniseala activă, faţă de ceea ce aparţine dreptului; tot astfel ascultarea pasivă trece de ceva sfînt, în timp ce eticul este ascultare în libertate, este voinţa liberă, raţională, ascultare a subiectului de ceea ce este etic. în moralitatea obiectivă e prezentă concilierea religiei cu realitatea, cu lumescul, şi ea este realizată. 2. A doua trăsătură constă în faptul că latura ideală iese acum pentru sine în evidenţă. în această stare de conciliere a spiritului cu sine se ştie pe sine interiorul ca fiinţînd la sine în-280 suşi, ca fiind la sine însuşi, şi această ştiinţă [cunoaştere] de a fi la sine însăşi este tocmai gîndirea, care este starea de împăcare, fiinţarea-la-sine-însăşi, starea-de-pace-cu-sine, însă pace cu sine cu totul abstractă,nedezvoltată. Ia astfel naştere exigenţa infinită de a fi conţinutul religiei valabil şi pentru gîndire, şi această trebuinţă nu trebuie să fie înlăturată. Gîndirea este universalul, activitate a universalului, şi ea se află în faţa concretului în genere ca în faţa a ceea ce e exterior. Libertatea raţiunii este aceea care a fost dobîndită în religie, care se ştie acum în spirit pentru sine însăşi. Această libertate se întoarce acum împotriva exteriorităţii spirituale, împotriva robiei, căci servitutea este absolut potrivnică conceptului concilierii, liberării, şi astfel apare gîndirea care distruge exterioritatea în orice formă s-ar înfăţişa ea şi o bravează. Aceasta este acţiunea negativă şi formală, care în forma «i concretă a fost numită iluminism; anume, gîndirea se întoarce împotriva exteriorităţii, şi se afirmă libertatea spiritului care rezidă în conciliere. Această gîndire, cînd apare mai întîi, se înfăţişează ca acest universal abstract, este îndreptată împotriva concretului în genere şi astfel şi împotriva ideii de Dumnezeu, împotriva ideii că Dumnezeu cel triunit nu este un ,,abstractum" ni. IDEEA IN ELEMENTUL COMUNITĂŢII 523

mort, ci el se raportează la sine însuşi, fiinţează la sine însuşi, se reîntoarce la sine însuşi. Acest conţinut al bisericii este atacat de gîndirea abstractă cu al său principiu al identităţii: căci menţionatul conţinut concret se află în contradicţie cu această lege a identităţii. în ceea ce e concret sînt determinaţii, diferenţe; întrucît gîndirea abstractă se întoarce împotriva exteriorităţii în genere, ea se ridică şi contra diferenţei ca atare; raportul lui Dumnezeu faţă de om, unitatea ambilor, graţia divină şi libertatea omenească, toate acestea sînt îmbinare de determinaţii opuse. însă regula intelectului, a acestei gîndiri abstracte, este identitatea abstractă; prin urmare, această gîndire tinde să dizolve în Dumnezeu orice concret, toate determinaţiile, orice 281 conţinut, şi astfel reflexia are ca ultim rezultat numai obiectivitatea identităţii însăşi, anume, că Dumnezeu n-ar fi nimic altceva decît esenţa [fiinţa] supremă, lipsită de determinaţii, goală; căci orice determinaţie concretizează; Dumnezeu este un_.j,dincolo" pentru cunoaştere, deoarece cunoaşterea eşţ.e..ştiinţă despre "uTTTîOTiţintrtr corrcxetr Această împlinire"a reflexiei constituie opoziţia împotriva bisericii creştine; şi astfel orice concret este anulat în Dumnezeu, ceea ce se exprimă oarecum aşa : nujputem cunoaşte pe Dumnezeu, căci a cunoaşte pe Dumnezeu înseamnăT: a-l cunoaşte pe Dumnezeu potrivit determinaţiilor sale, însă el trebuie să rămînă un ,,abstractum" pur. în acest ce formal există, fără îndoială, principiul libertăţii, al interiorităţii, al religiei însăşi, dar în primul rînd concept numai în chip abstract. Altceva prin ce se introduce determinare în această universalitate a acestei abstractizări este ceea ce există în înclinaţiile naturale, în impulsurile subiectului. Pe această poziţie, apoi se spune : omul e bun de la natură. Dar întrucît această subiectivitate

pură, această identitate, este libertate pură, ea rămîne, de sigur, pe lîngă determinaţia binelui, însă binele însuşi trebuie să-! rămînă tot un „abstractum". Determinaţia binelui este aici liberul arbitru, accidenta-litatea subiectului în general şi astfel avem aici culmea acestei subiectivităţi, libertăţi, care renunţă la adevăr şi la dezvoltarea adevărului şi care construieşte în sine şi ştie astfel încît ceea ce admite ea ca valabil sînt numai determinările ei, potrivit cărora ea e stăpînă peste ceea ce este bine şi rău. Aceasta este o construire interioară în sine, care poate fi împreună atît ipocrizie, supremă vanitate, cît şi năzuinţă calmă, 524 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA

nobilă, pioasă. Este ceea ce se numeşte viaţă pioasă a sentimentului. La ceea ce se şi limitează pietismul care nu recunoaşte adevăr obiectiv, s-a întors împotriva dogmelor, contra conţinutului religiei, şi care, fără îndoială, mai păstrează o mijlocire, o 282 raportare la Cristos, dar această raportare trebuie să rămînă înăuntrul sentimentului, în simţirea interioară. Astfel, aici, fiecare îşi are Dumnezeul său, Cristosul său etc. Particularitatea datorită căreia fiecare îşi are astfel religia sa individuală, concepţia sa despre lume ş.a.m.d. există desigur în om, dar această particularitate este consumată în religie prin viaţa în comunitate, pentru omul cu adevărat pios ea nu mai are valoare, e dată la o parte. Dincoace de fiinţa vidă a lui Dumnezeu se află astfel fini-tatea devenită pentru sine liberă de sine stătătoare, care este în sine absolut valabilă, de exemplu, ca onestitate a indivizilor. Urmarea ulterioară este aceea că nu numai obiectivitatea lui Dumnezeu e în felul acesta dincolo, este negată, ci şi toate cele-* lalte determinaţii obiective valabile în sine şi pentru sine dispar pentru sine, determinaţii care sînt puse în lume ca drept, ca etice etc. întrucît subiectul se retrage pe culmea infinităţii sale, binele, justul etc. sînt conţinute numai în el, el face din toate acestea determinaţie subiectivă a lui, ele sînt numai gîndul său. Eeali-zarea acestui bine este efectuată atunci din liberul arbitru natural, din accidentalitate, din pasiune etc. Acest subiect este apoi conştiinţa că obiectivitatea este inclusă în el însuşi, iar aceasta nu are subzistare, numai principiul identităţii e ceea ce este valabil pentru el; acest subiect e subiectul abstract, el poate fi umplut cu indiferent ce conţinut, el are capacitatea să subsumeze orice conţinut care se află astfel sădit în inima omului. Subiectivitatea este aşadar însuşi liberul arbitru şi e absolut ştiinţa [cunoaşterea] puterii acestuia că obiectivitatea, binele pot fi produse şi li se pot conferi conţinut. Aici nu se recunoaşte deci că subiectul nu este [există] pentru sine faţă de unitatea la care s-a extins el pe sine, că deci el nu-şi conferă sieşie particularitate afirmativă, ci are menirea să se scufunde pe sine în unitatea lui Dumnezeu. Astfel subiectul nu are scop particular, nu are scop absolut de a se voi pe sine pentru acest Unul, de a fi [exista] numai pentru acesta, de-a face scop al său numai venerarea unului Dumnezu. Această 283 formă este religie, în ea este un raport afirmativ faţă de fiinţa lui, fiinţă care e acest Unul; subiectul se abandonează pe sine în el. III. IDEEA IN ELEMENTUL COMUNITĂŢII 525

Această religie are acelaşi conţinut cu religia iudaică, însă raportul omului este lărgit, nu-i rămîne omului nici o particularitate, valoarea naţională iudaică, care e determinată, lipseşte aici, nu există aici nici o limitare, omul se raportează la acest Unul ca pură «onştiinţă-de-sine abstractă. Aceasta este determinaţia religiei mahomedane. în ea îşi are creştinismul contrariul său, fiindcă ea se află în aceeaşi sferă cu religia creştină. Ba este religie spirituală ca şi cea iudaică, dar acest Dumnezeu este [există] pentru conştiinţa-de-sine numai în spiritul abstract, ştiutor [cunoscător] şi stă pe o treaptă cu Dumnezeul creştin întrucît nu-i este păstrată nici o particularitate. Cine se teme de Dumnezeu este agreat de el, iar omul are valoare numai în măsura în care el îşi situează adevărul în ştiinţa că acesta este Unul, este Fiinţa. Deosebirea de stare socială, de rang etc. este aici suprimată, poate exista rang, pot exista sclavi, însă deosebirile acestea sînt accidentale. Opoziţia constă în faptul că în Cristos spiritualitatea este concret dezvoltată şi e ştiută

[cunoscută] ca trinitate, adică drept spirit, şi că istoria omului, raportul faţă de Unul este o istorie concretă, începe cu voinţa naturală, care e cum nu trebuie să fie, şi abandonarea acestora, autodesăvîrşirea se înfăptuieşte prin această negaţie de sine faţă de această esenţă a sa. Mahomedanul urăşte şi repudiază orice concret, Dumnezeu este Unul absolut, dimpotrivă, omul nu-şi păstrează pentru sine nici un scop, nici o particularitate, nici o însuşire aparte. Omul existent se particularizează pe sine, fără îndoială, în înclinaţiile sale, în interesele sale, şi acestea sînt aici cu atît mai sălbatice, mai neînfrînte fiindcă le lipseşte reflexia, dar o dată cu aceasta există şi contrariul deplin de a lăsa totul să cadă, indiferenţă faţă de orice scop, fatalism absolut, indiferenţă faţă de viaţă; nici un scop practic 2 nu are esenţial valoare. însă, întrucît omul este şi practic, e activ, însuşi scopul poate fi numai acela de a înfăptui în toţi oamenii venerarea Unului, de aceea religia mahomedană este esenţial-mente fanatică; Eeflexia pe care am văzut-o se află de aceeaşi parte cu mahomedanismul, susţinînd că Dumnezeu nu are conţinut, nu este concret. Proclamarea lui Cristos ca fiu al lui Dumnezeu, transfigurarea conştiinţei de sine etc. nu există aici. Deosebirea constă în faptul că în mahomedanism reflexia subiectivă păstrează pentru sine înfăptuirea accidentalităţii sale şi a arbitrarului său. Aceasta este religia iluminismului, a gîndirii abstracte prin care 526 PART. A III-A. RELIGIA ABSOLUTA m. IDEEA IN ELEMENTUL COMUNITĂŢII 52 7

de fapt este indicat că adevărul nu poate fi cunoscut, nu poate fi ştiut, că el nu există pentru conştiinţa de sine subiectivă, ci numai pentru părerea ei, pentru accidentalitatea şi bunul plac al ei. Trebuie să fie recunoscută şi-n această din urmă formă o conciliere, acest din urmă fenomen este şi el o realizare a credinţei. Anume, întrucît orice conţinut, orice adevăr a dispărut în această subiectivitate particulară care se ştie pe sine în sine infinită, a ajuns în ea prin aceasta la conştiinţă principiul libertăţii subiective. Ceea ce se numeşte interior în comunitate este acum dezvoltat în sine, nu e numai interior, conştiinţă morală, ci este subiectivitatea care se divizează pe sine, se diferenţiază, e concretă, care ştie [cunoaşte] universalul în ea, pe care ea îl produce din sine, subiectivitatea care este pentru sine, se determină pe sine în sine, care este împlinire în sine ca idee a extremei subiective. Neajunsul este aici că aceasta e numai formală, îif lipseşte obiectivitatea adevărată, e ultima culme a culturii formale lipsită în sine de necesitate. Pentru adevărata împlinire a ideii e nevoie ca obiectivitatea să fie lăsată liberă, să fie totalitate a obiectivitătii în ea însăşi. Prin urmare, rezultatul acestei obiectivităţi este faptul că în subiect totul se volatilizează fără obiectivitate, fără mod-deter-minat ferm, fără dezvoltare a lui Dumnezeu. Modul determinat adineauri este ultima culme a culturii formale a timpului nostru. 285 Am cunoscut pînă aici aceste două extreme una faţă de alta în dezvoltarea comunităţii. Una a fost această nelibertate, robie a spiritului în regiunea absolută a libertăţii. Cealaltă a fost subiectivitatea abstractă, libertatea subiectivă lipsită de conţinut. 3. în sfîrşit, ceea ce mai este de considerat e faptul că subiectivitatea dezvoltă din sine conţinutul, însă conform necesităţii dezvoltă conţinutul ca necesar şi pe acesta îl ştie ca obiectiv şi-l recunoaşte şi fiinţînd în sine şi pentru sine. Aceasta este poziţia filozofiei în sensul că conţinutul se refugiează în concept şi îşi obţine restaurarea şi justificarea sa. Această gîndire nu este numai această abstractizare şi determinare după legea identităţii: această gîndire este ea însăşi esenţialmente concretă şi astfel ea este înţelegere, ceea ce înseamnă că conceptul se determină pe sine ca totalitate a sa, ca idee. Eaţiunea fiinţînd-pentru-sine, liberă, este aceea care dezvoltă şi justifică în ştiinţă [cunoaştere] conţinutul adevărului, care recunoaşte şi cunoaşte un adevăr. Poziţia pur subiectivă, volatilizarea oricărui conţinut, iluminismul intelectului nu cunoaşte nici un conţinut şi deci nici un adevăr. Conceptul produce însă adevărul — aceasta este libertatea subiectivă — , însă recunoaşte totodată acest conţinut ca pe ceva neprodus, ca pe ceva adevărat fiinţînd în sine şi pentru sine. Această poziţie obiectivă este singură capabilă să exprime şi să depună mărturia spiritului în mod elaborat, gîndit şi este conţinută în dogmatica mai bună a timpului nostru. Această poziţie este aşadar justificarea religiei, şi cu deosebire a religiei creştine, a adevăratei religii:

această poziţie cunoaşte conţinutul potrivit necesităţii lui, potrivit raţiunii lui, şi tot astfel ea cunoaşte şi formele dezvoltăm acestui conţinut. Am văzut aceste forme : apariţia lui Dumnezeu, această reprezentare pentru conştiinţa sensibilă, spirituală care a ajuns la universa- 28» litate, la gîndire, această dezvoltare completă pentru spirit. Justificînd conţinutul şi cunoscînd formele, modul-deter-minat al apariţiei, gîndirea cunoaşte, tocmai prin aceasta, şi limitele formelor. Iluminismul ştie numai despre negaţie, limită, despre moduldeterminat ca atare, şi tocmai de aceea el îi face prin aceasta absolut nedreptate conţinutului. Forma, modul-determinat nu e numai finitate, limită, ci forma ca totalitate a formei este ea însăşi conceptul, şi aceste forme sînt necesare, esenţiale. întrucît reflexia a invadat în religie, gîndirea, reflexia, ia o poziţie duşmănoasă faţă de reprezentare în religie şi faţă de conţinutul concret. Gîndirea care a început astfel nu mai are oprire,. se realizează pe sine, face gol în suflet şi-n cer, iar spiritul cunoscător şi conţinutul religios se refugiază atunci în concept. Aici trebuie să-şi primească acesta [spiritul] justificarea sa, pe sine ca gîndirea să se conceapă gîndire concretă şi liberă, păstrînd diferenţele nu numai ca puse, ci conţinîndu-le ca libere în ea, şi prin aceasta recunoscînd conţinutul ca obiectiv. Filozofia are sarcina să stabilească raportul ei faţă de ambele trepte precedente. Beligia, trebuinţa pioasă, îşi poate găsi refugiu — ca la concept — şi în simţire, în sentiment, să se limiteze la acesta, încît să renunţe la adevăr, să renunţe de a şti [cunoaşte] un conţinut, astfel că sfînta biserică să nu mai aibă comunitate şi să se disperseze în atomi; căci comunitatea este în doctrină; dar fiecare individ are sentimentul său propriu, 528 PART. A in-A. RELIGIA ABSOLUTA

propria sa simţire. Această formă nu corespunde spiritului care vrea să şi ştie [cunoască] ce este cu el. Astfel, filozofia are două poziţii opuse. Pe de o parte, ea pare a fi opusă bisericii, şi ea are comună cu cultura, cu reflexia, poziţia că, întrucît înţelege, ea nu se opreşte la forma reprezentării, ci ea trebuie să înţeleagă în 287 gînd, însă din acesta să cunoască şi forma reprezentării ca necesară. Dar conceptul este acest ce superior care îşi are propriul său conţinut, cuprinde şi formele diferite şi le conferă dreptate. A doua poziţie opusă este faţă de iluminism, faţă de caracterul indiferent al conţinutului faţă de opinie, faţă de disperarea suprimării adevărului. Filozofia are scopul de a cunoaşte adevărul, de a cunoaşte pe Dumnezeu, căci el este adevărul absolut, întrucît faţă de Dumnezeu şi explicarea lui nu există nimic altceva ce să merite osteneală. Filozofia îl cunoaşte pe Dumnezeu esenţial ca Dumnezeu concret, ca universalitate spirituală reală, care nu este invidioasă, ci se comunică pe sine. Deja lumina se* comunică pe sine. Cine spune deci că Dumnezeu nu se lasă să fie cunoscut spune că Dumnezeu e invidios şi nu ia în serios credinţa în el, oricît de mult ar vorbi despre Dumnezeu. Iluminismul, această vanitate a intelectului, este duşmanul de dincoace al filozofiei, el ia în nume de rău faptul că aceasta arată raţiunea care există în religia creştină, că ea arată că mărturia spiritului, a adevărului este depusă în religie. în filozofie, care este teologie, e vorba exclusiv de aceasta : de a arăta raţiunea religiei. în filozofie îşi primeşte religia justificarea sa de la conştiinţa care gîndeşte. Pietatea naivă nu are nevoie de aceasta, ea receptează adevărul ca autoritate şi simte împăcarea, concilierea prin mijlocirea acestui adevăr. în credinţă există deja, fără îndoială, adevăratul conţinut, dar îi lipseşte încă forma gîndirii. Toate formele pe care le-am considerat mai înainte : sentimentul, reprezentarea, pot, desigur, avea conţinutul adevărului, însă ele însele nu sînt adevărata formă care face să fie necesar conţinutul veridic. Gîn-direa este judecătorul absolut înaintea căruia trebuie să se dovedească şi atesteze pe sine conţinutul. 288 I s-a făcut filozofiei reproşul că ea s-ar suprapune religiei, ceea ce este însă fals deja potrivit stării de fapt, căci ea are numai acest conţinut şi nu altul, dar ea îi dă forma gîndirii, astfel ea se aşază numai deasupra formei credinţei, conţinutul este acelaşi. ni. IDEEA IN ELEMENTUL COMUNITĂŢII 529

Forma subiectului ca individ simţitor etc. priveşte subiectul ca subiect singular : însă sentimentul ca atare nu este eliminat de filozofie. întrebarea e numai dacă conţinutul sentimentului este adevărul, dacă el se poate atesta pe sine în gîndire ca adevăratul conţinut. Filozofia gîndeşte ceea ce simte subiectul ca atare şi lasă pe seama acestuia să se pună de acord cu sentimentul său. Aşadar sentimentul nu este repudiat de filozofie, ci numai i se dă acestuia de către filozofie adevăratul conţinut. Dar, întrucît gîndirea începe să pună [afirme] opoziţie împotriva concretului, procesul gîndirii este să

ducă la capăt opoziţia pînă ce aceasta ajunge la conciliere. Această conciliere este filozofia : prin urmare filozofia este teologie, ea înfăţişează concilierea lui Dumnezeu cu sine însuşi şi cu natura, arată că natura, alteritatea, este divină în sine şi că spiritul finit în el însuşi e în parte înălţare de sine la conciliere, în parte, el ajunge la concilierea aceasta în istoria universală. Scopul acestor prelegeri a fost să concilieze raţiunea cu religia şi s-o cunoască pe aceasta ca necesară în variatele ei forme. Această cunoaştere religioasă prin concept nu este, după natura ei, generală, ea este iarăşi numai cunoaştere în comunitate, şi astfel iau naştere cu privire la împărăţia spiritului trei trepte sau stări: prima stare, aceea a religiei şi credinţei nemijlocite, naive; a doua e starea intelectului, a aşa-zişilor oameni culţi, a reflexiei şi a iluminismului, şi, în sfârşit, starea a treia, treapta filozofiei. CUPRINSUL Cuvlnt înainte INTRODUCERE ............. A. Conceptul general al filozofiei religiei B. Probleme prealabile ....... C. Diviziune............ 99 28 34 PARTEA I CONCEPTUL RELIGIEI . A. Despre Dumnezeu B. Religia ca atare . a) Forma sentimentului b) Forma reprezentării c) Treapta gîndirii . . C. Cultul ..... .............., . . . . 45 .................. 47 .................. 57 .................. 62 .................. 73 .................. 79 .................. 118 a) Conceptul cultului................. 118 b) Modul-determinat al cultului ........... c) Formele singulare ale cultului........... 135 143 PARTEA A II-A

RELIGIA DETERMINATĂ.................... 153 Diviziune Secţiunea I I RELIGIA NATURALĂ..................... 159 A. Conceptul metafizic ................... 169 B. Reprezentarea lui Dumnezeu............... 178 C. Religia naturii In diferitele forme ale existenţei sale..... 182 I. Religia magiei ...........,........... 182 1. Religia puterii magice................. 182 532 Pag.

a) Magia....................... 183 b) Determinaţii ale religiei magiei ........... 188 c) Cultul....................... 201 2. Religia fiinţării-tn-sine................. 208 a) Conceptul ei.................... 208 b) Dezvoltare istorică ................ 209 c) Cultul....................... 213 II. Religia fanteziei....................... 226 a) Conceptul ei.................... 226 b) Reprezentarea conţinutului obiectiv......... 237 c) Cultul....................... 249 III. Religia naturii in trecere la o treaptă superioară........ 265 1. Religia binelui sau religia luminii............ 267 a) Conceptul ei.................... 268 b) Existenţa acestei religii............... 274 c) Cultul....................... 277 2. Religia enigmei.................... 278 a) Determinarea conceptului ............. 280

b) Reprezentarea mai concretă a acestei trepte...... 284 c) Cultul....................... 295 Secţiunea a Ii-a Religia individualităţii spirituale................. 305 A. Trecerea......................... 307 B. Conceptul metafizic al acestei sfere............ 312 a) Conceptul Unului.................. 313 b) Necesitatea .................... 313 c) Finalitatea..................... 314 C. Diviziune I. Religia sublimităţii ..................... 335 A. Determinarea conceptului................. a) Determinare generală................ b) Determinarea particularizării divine......... 338 c) Forma lumii.................... 343 B. Scopul lui Dumnezeu cu lumea ............. 347 C. Cultul ......................... 358 Trecere la expunerea următoare ............... 368 II. Religia frumuseţii ..................... 370 A. Conceptul acestei sfere.................. 370 B. Felul şi chipul zeului .................. 380 C. Cultul' ......................... 389 a) Felul de a simţi.................. 390 b) Cultul ca serviciu ................. 396 c) Serviciul divin al concilierii ............ 400 533 Pas.

PARTEA A III- A III. Religia finalităţii sau a intelectului ............. 405 A. Conceptul acestei trepte ................. 405 B. Această religie ca religie romană ............. 408 C. Cultul ......................... 415 RELIGIA ABSOLUTĂ ............. 421 A. Universalul acestei religii ................ 424 1. Religia manifestă................... 424 2. Religia revelată, pozitivă ............... 429 3. Religia adevărului şi a libertăţii ........... 435 B. Conceptul metafizic al ideii lui Dumnezeu......... 437 C. Diviziunea ....................... 443 I. Dumnezeu in ideea sa eternă In sine şi pentru sine; împărăţia tatălui 446 1. Determinarea acestui element ...........,. . _447 2. Scindare absolută .................. 447 3. Trinitate ...................... 448 II. Ideea eternă a lui Dumnezeu in elementul conştiinţei şi al reprezentării, sau diferenţa, împărăţia fiului.........■....... 464 1. Punerea diferenţei................... 465 2. Lumea....................... 466 3. Menirea omului ................... i III. Ideea în elementul comunităţiii sau împărăţia spiritului .... 505 1. Conceptul comunităţii................. 507 2. Realizarea comunităţii................. 509 3. Realizarea spiritualului ca realitate universală...... 512 Redactor responsabil: EUGENIA OPKISANU Tehnoredactor: ELENA BABI Dat la cules 14.09. 1968. Bun de tipar 26.02. 1989 Apărut 1969 Tiraj 3350 ex. legate Bîrtie' scris I A de 63 gim1 6l0xS60lltrCoK editoriale 35,06 Coli de tipar 33,50 A ■, 16'l62jl96S CZ. ventru biblioteci mari si mici 21 (021) = 59 întreprinderea Poligrafică Informaţia Str. Brezoianu nr.23-25 Bucureşti, Republica socialistă Bomânia comanda nr. 379