în Anul Acela Scăpasem (working Title)

0 Prologue

Pagina |

P

2

e un tărâm dezolant, pe timpuri în care negura cerului era neagră ca un cărbune și nicăieri nu vedeai decât pustietate și pământ, pământ roșu ca sângele celui mai întunecat și scârnav demon, bântuia într-o singurătate veșnica umbra unui suflet. Acel suflet nu avea formă, ci era un zgomot de nedescris, echivalentul a o mie de țipete de suferință pe care nicio ființă umană nu ar putea să le îndure. Existența lui patetică face ca singurătatea excesivă pe care o simte să se transforme în ura, repulsie și moarte celor ce va avea să se apropie. Natură moartă. Deasupra corbii necrofagi se adună în jurul său, ca și când el ar prevesti damnare peste tot ceea ce înseamnă angelic, frumos. Ca niște lipitori se hrănesc cu esența sufletului lui. Ajunsese de nerecunoscut… Într-o zi o malefică pădure, îi iese în cale cu arbori ale căror ramuri se întind in văzduh, goale și fragile parcă încercând să găsească o scăpare din acest tărâm al nimănui. Erau copaci sumbrii care-i transmiteau necunoscutului aventurier cosmic tot ce era legat de frică, teamă, dezolare… frig…frig înțepător. Copacii aveau fețe proprii, înghețate în timp, care inspirau sentimente de disperare și pierzanie, dezolare totală. Alții aveau o față haină, un surâs demonic și râdeau de oamenii ce îndrăzneau să se apropie de pădurea neagră. Se apropie amenințător de aproape de extremitatea

Pagina |

3

pădurii. Simte un sentiment de neliniște. Un vânt rece îl spulbera ușor încetinindu-i descinderea spre întunecat, încercând în același timp să-i rupă inima, dar durerea a o mie de ace înfipte în inimă nu înseamnă nimic. Ceva îl atrage. Dar ce? Era un zombie în momentul acela, parcă nu gândea, nu simțea nimic altceva decât atracția, probabil fatală, a unui loc mistic, de beatitudine totală exact în mijlocul pădurii. Nu era conștient însă de pericolele ce va avea să le întâmpine pana acolo, sau dacă locul acela pe care-l simte este adevărat. Ajunsese în punctul în care nici nu mai avea încredere în propriile sentimente, propriile simțuri. Cineva se juca cu simțurile lui. Nu mai deosebea roșu de negru, nici purpuriu de gri. Pașii lui începeau să aibă ecou. Începea să meargă din ce în ce mai lent, nu din cauza vântului care oricum se oprise la un moment dat, ci din cauza gheții. Ningea, iar cerul se făcuse gri, atmosfera transformându-se într-o cortină de ceață deasă. Călca pe zăpada a cărei grosimi creștea o dată cu proximitatea lui de pădurea demonică. Înghețase tot, și o dată cu natura și inima lui frigidă. Era o stâncă care cotrobăia colțurile universului încercând să-i afle secretele. Cu atât se apropia mai aproape de scopul suprem, de adevărul neatins ale existenței lui patetice, sănătatea lui spirituală îl părăsea. Plutea prin neantul infinit al sufletului lui… un loc rece ca iadul, solitar ca o galaxie, întunecat ca o gaură neagră. Nici măcar o gaură neagră nu-l mai atrăgea, nicio stea nu rămânea eternă în gândurile lui. Mult efort a mai depus acest spirit damnat de solitudine eternă. Însă puțin efort a depus pentru metamorfozarea completă într-o entitate fără formă, ce nu poate fi definită în limba de muritor. Damnarea l-a adus aici, sau poate destinul… Speranța lui a fost spulberată încă o

Pagina |

4

dată, simțind cum decepția îl copleșește. Pădurea fermecată părea mai moartă, mai înfricoșătoare, mai crudă decât o simțea înainte. Ceața o dată cu liniștea se apusese peste pământul degerat. A pătruns în pădure, simțindu-se mai singuratic decât înainte, dar în același timp simțea ceva de neimaginat pentru el, ceva straniu. În tot cavoul acesta de suflete pierdute, înghețate în timp… a simțit o frântură de căldură relativă. Apoi ceva extraordinar s-a întâmplat, căpătase formă umană. Se vedea în fața ochilor lui cum începe să se materializeze ca persoană fizică. Își pune mana la ochi; avea chip, un chip degerat de o mie de agonii din trecutul îndepărtat și demult uitat. Simțea tot, dar individual nu-și simțea nici măcar propriile gânduri. Pădurea îi vorbea, parcă în ghicitori de vrăjitori, despre trecutul lui neînsemnat în universul fizic. Voci feminine se jucau cu mintea lui, o minte care tindea să se desprindă de … absolut tot, realitate, fizic, metafizic, spiritualitate. Dar lui îi plăceau aceste voci fantasmagorice, îi gâdilau sufletul… De-odată i se înmoaie picioarele, ca și când Lillith ar încerca să-l dreneze de toata puterea, să devină sclavul lui. Întunericul s-a așezat în mintea lui. Își putea auzi bătăile inimii, bătând din ce în ce mai lent, încercând să se facă auzită din ce în ce mai tare cu țipete ce ar putea rupe și platina prețioasă. Dar nimeni nu o auzea și începea să se stingă. Atinse cu tâmpla zăpada rece, și cu un ultim efort își ridică capul. O vede. Picioarele ei alb-gălbuie inconfundabile topeau zăpada de lângă ea. Aceea ființă se apropie de el, dar nu a reușit. Ultima flacără se stinse…s-a consumat si ultima picătura de combustibil pe care unii o numesc iubire. În deplină solitudine aceste culori se vor volatiliza, dar în curând ele vor deveni una singură.

Pagina |

5

Alb peste tot, liniște…disperare. Simțurile l-au părăsit, astfel că nu mai simțea răceala universului… era una cu esența universului, un zburător blestemat să cutreiere tenebrele infinite ale universului. Și așa a stat aventurierul nostru singuratic, înghețat în timp, încrustat în pământ. Nu a simțit nimic, nu a văzut nimic. Simțurile lui nu au înregistrat nimic, ceea ce a durat o eternitate, pentru el a durat câteva clipe. O lumânare în negura sufletului lui se aprinsese, o simțea aproape. Peisajul a rămas la fel, dar ceva în inima lui se schimbase. Nu-i mai era frig, avea judecata liberă și știa exact ce va avea să facă: S-o caute. A pătruns în pădurea misterioasă și malefică, care nu i se mai părea atât de malefică cum era înainte. Nu a durat mult și printre copacii bătrâni se vede o sclipire albaurie de lumină pură. Acel loc radia căldură, o căldura ciudată căci în jurul lui era totul înghețat, însă el nu știa, căldura era relativă. Era de necrezut pentru el. Cade brusc în genunchi, gâfâind de la atâta drum prin pădurile vieții și un sentiment inimaginabil, cu adevărat copleșitor îl cuprinde. Se spune că este de nedescris ce a simțit atunci, dar se citea pe chipul lui. Ochii lui nu mai puteau rezista puterii formidabile a sentimentului uman și au cedat, în lacrimi. Bucuria lui trecea prin ochii lui, prin picăturile reci de lacrimi, căci ochii lui luau foc. Sute de gânduri și amintiri îi treceau prin minte ca niște vânturi, toate convergând într-un singur punct ca un vortex. Oh da, inima lui plângea cu siguranță, era șansa unui nou început. Fiecare lacrimă căzută îl desprindeau de suferințele trecute. Nesăbuit om ar spune unii. Nici nu avea să știe ce se afla dincolo, însă era fericit că a descoperit lumină, într-un tărâm veșnic întunecat și lipsit de culoare. Devenise un sclav din nou, un zombie, de data asta era sclavul altcuiva, ceva

Pagina |

6

nemaiîntâlnit până atunci de către el, ceva inedit. Vocea sufletului lui striga în abisul solitudinii toate suferințele prin care a trecut, nu era auzit decât de ecoul său.

1 Lonely Winter Wolf1 1 din engleza, Lup Singuratic de Iarnă

Pagina |

A

7

ș putea să spun că totul a început acum 7 ani, ca un coșmar dintr-un vis. Încetul cu încetul mă trezeam din vis, și simțeam cum ceva în interiorul meu se trezea dintr-un somn adânc. Mă auto-distrugeam însă nu făceam nimic, această nefacere a nimicului îmi va aduce sfârșitul dulce pe care uneori mi l-aș fi dorit atât de mult. Afară ningea, peste oraș se așezase eterna liniște asurzitoare de gheață, toate străzile erau blocate… erau pustii. Și totuși doar o singură

Pagina |

8

entitate a avut curajul și nesăbuința să rămână… singură… degerată și înlăcrimată cu gheața iernii atât de arzătoare, pe o bancă a unei alei pierdute prin troiene. Spiritul meu. Eram în liniștea sufletului meu, dar știam că nu era deloc așa, căci cu cât dormeam mai mult în durerea mea amorțită, sufletul mi se adâncea în abisuri periculoase de euforie. Toate simțurile si membrele corpului mi-s paralizate de melancolie . Inima mea…o fortăreață de gheață, impenetrabilă și rece. Nu îi era bine caldă pe lângă alt suflet, a recurs la ultima linie de apărare: izolarea și înghețarea. În interiorul ei plângea, lacrimi reci care nu reușeau sa topească bariera de gheață îmi umplea sufletul. Mă simțeam totuși protejat, căldura siguranței sufletului meu făcea ca inima mea să înghețe și în acest mod fortăreața de gheață creștea, și creștea și nu se mai oprea. Puteam să scap. Dar riscam multe, deschizândumi inima către porți necunoscute. Întunericul care pusese stăpânire pe orașul adormit parcă îmi șoptea să o iau la stânga, să mă arunc în singurătatea mea, dar nu puteam face asta. Încă mai aveam o picătură de rațiune în mine și simțeam cum îmi îngheață sângele. Afară era un frig năprasnic și începuse să fulguiască… Eram sumar îmbrăcat pentru aceea vreme: doar o geaca mai groasă și un tricou cu o bluză pe dedesubt. Întotdeauna mi-au plăcut iernile geroase cu multă zăpadă. Era singura perioadă a anului în care durerea îmi îngheța și începeam să alunec din această realitate crudă. Perioada în care natura mă asculta ca un psiholog personal, mă înțelegea și-mi oferea un sprijin… eram decât eu cu ea. Eu eram singurul căruia îi plăcea atât de mult iarna, cantități imense de zăpezi, străzi paralizate… liniște… căldura depresiei pe care iarna ți-o dă. Uneori mă uit la unele persoane ce merg pe stradă… atât de slabi în fața iernii, cu

Pagina |

9

10 haine pe ei și tot le e frig. Stau pe loc și nu se mișcă, acest lucru le accentuează starea de îngheț a organismului. Nu-și izolează bine extremitățile corpului, dar în principal vina este de natură statică. Slăbiciune? Sau prostie? Un amalgam din ambele. Mă uit la ei. Mulți sunt baricadați sub 10 straturi de haine. Eu? Doar o geacă și o bluză, bocanci în picioare și mănuși mă despart de friguri reci. Mă întorceam de la facultate singur mergând pe jos fiindcă nu mă grăbea nimic. Preferam să-mi petrec timpul în liniștea nopții si a ninsorii, decât acasă. Strada pe care eram era slab iluminată, în jurul meu se simțea o aură de galbenverzui închis de ciumă citadină cu aerul acela închis, beton pe asfalt, clădiri pe pământ toate acestea încearcă să mă sugrume. Deși iubesc iarna, nu o suport văzând-o chinuinduse în mediul acesta de oraș poluat. Priveam pe cer. Se vedea lumina lunii cum bate în nori, mă urmărea, ea era singura care veghea asupra mea. Însoțitoarea mea eternă, veșnic solitară și rece, îmi oferea acompaniament. Ar fi trebuit să mă simt exaltat, dar ea însă nu putea să-mi ofere sentimentul suprem. Iubirea. Tindeam atât de mult spre acest concept intangibil. O flacără în interiorul sufletului meu care să-mi încălzească fiecare atom al corpului meu înghețat. Itinerariul meu obișnuit ia sfârșit. Văd aceleași străzi, aceleași mașini ca și ieri, nimic schimbat, totul parcă înghețase sub mantia nopții. Pe ulițe nicio formă de om nu se zărește. Acest lucru mă liniștește… eram singur pe stradă, gândurile mele erau libere și se eliberau formând o aura în jurul meu de solitudine confortabilă în care obiectele naturii căpătau alt sens și se simțeau atrase, întinse din toate părțile, ca un magnet spre mintea mea. Parcă tot universul gravita în jurul meu, așa mă simțeam. Îmi scot cheile,

Pagina |

10

înghețat, fiindcă afară erau sub zero grade, și intru în bloc, apoi în apartament. Locuiam singur. De un aproape un an trăiesc singur în acest apartament. M-au ajutat părinții mei să-l procur, căci singur nu aș putea să cumpăr vreo locuință în România. Desigur puteam opta să rămân cu ai mei acasă, dar dacă mi s-a ivit posibilitatea sa locuiesc singur într-un apartament, nu am ezitat. E bine să locuiești singur, nu te mai bate nimeni la cap, îți guvernezi casa după bunul plac, tu știi ce-i mai trebuie, ce trebuie schimbat. – Ah, iar nu mai am pâine…îmi spun în gând. Bine măcar că nu m-am schimbat de haine. Iar aceasta era chestia de care nu mai aveai parte. Tu trebuia să te duci după mâncare, dacă aveai o problema ți-o rezolvai singur. Acasă la părinți nu făceam nimic în ceea ce privește cumpărăturile, vase nu spălam căci îmi displăcea. Dar îmi plăcea să fac cumpărături uneori, îmi plăcea să fac chestii singur, eram… liber. Mă simțeam și eu în rând cu lumea: veneam de la studii, itinerariul era deja făcut cu o zi înainte, mergeam apoi la cumpărături de alimente, asta îmi plăcea cel mai mult. Uram în schimb să merg la cumpărături după haine. Îmi aduc aminte cum mama trăgea de mine să merg cu ea să-mi cumpere câte-o geaca, câte-o pereche de blugi, iar eu mereu îi spuneam „Dar mai am blugi de ce sămi iau alta? Am deja 3-4 îmi este de-ajuns”. Nu ofeream o prea mare importanță îmbrăcămintei, nu mă îmbrac pentru toată lumea de-afară, mă îmbrac pentru mine, iar mie îmi este de-ajuns un tricou negru și o pereche de blugi, iar iarna mai puneam o giacă pe mine. Nici măcar iarna nu puneam multe haine pe mine, eram o fire călduroasă, preferam să mor înghețat decât în căldură deshidratat. Pe căldura unui deșert, dacă te aflai, te deshidratai foarte repede, mai ales

Pagina |

11

dacă depui efort să te miști (cum este și firesc, cu scopul de ați găsi salvarea care s-ar putea materializa uneori printr-o așezare cel puțin umană sau o oază care-ți sare în cale). Te simți mizerabil, soarele te seacă de orice putere fizică, spirituală, mentală din corp până la ultima răsuflare, este atât de diabolic încât îți poate schimba credința, te metamorfozează într-un animal chinuit și orice ai face nu ai putea să scapi de căldură. Pielea îți este arsă, evident îți este foarte cald și știi foarte bine ca nu te poți dezbrăca să te expui la soare. Sudoarea îți curge pe spatele tău, pe fața ta mai ceva ca Amazonul, ai încerca să te ștergi dar ai mâinile murdare și nu vrei să te simți și mai mizerabil decât ești deja. În sfârșit moartea fizică survine prin deshidratarea corpului, o moarte lentă si chinuitoare, la temperaturi foarte ridicate nu poți rezista foarte mult timp fără apa, fără mâncare poți rezista și câteva săptămâni, de fapt dacă ai avea cel puțin un litru de apă pe zi într-un deșert ai rezista mult mai mult decât fără apă. La cealaltă extremă se află moartea prin îngheț. O moarte lentă, o tranziție insesizabilă către neantul de după moarte. Se spune că moartea survine în somn. Așa și este. Văzusem asta într-un documentar la televizor. În fața frigului corpul tău scoate la iveală ultimele arme împotriva frigului: tremuratul și redirecționarea sângelui spre organele vitale. De aceea degetele, și în general extremitățile corpului, încep să degere. În ultimele ore de viață începi să te strângi, să te ghemuiești, cu scopul încălzirii. Dar deja e prea târziu… totul se termină într-un somn adânc, brusc. Nu simți nimic pur și simplu. Exact ca și în primul caz ai haine pe tine, dar nu e de-ajuns Afară începuse să ningă mai tare, fulguiala se transformase într-o ninsoare aparte, fără vânturi puternice.

Pagina |

12

Fulgii deja începuseră să capete mărimi titanice, în comparație cu ce era acum jumătate de oră. Magazinul spre care mă îndreptam era la 5 minute de mine. Nu era departe, dar îndeajuns cât să se pună zăpadă pe geaca mea. Eram rece. Uneori acest zid de gheață mă apăra de relații nefaste. Îmi venea să mă arunc în zăpadă, să-mi construiesc mormântul de gheață, și să dorm liniștit o eternitate, într-un vis de o eternitate. Ajung acasă și îmi încălzesc ceva de mâncare. Mi-a făcut mama niște mâncare, căci eu nu prea aveam talent de bucătar. Am multe de învățat în ceea ce privește gastronomia, și chiar sunt dispus să învăț. Mi-ar place să-mi fac singur de mâncare, sa fiu abil în a-mi prepara mâncăruri de prin rețete, mai deosebite, pur și simplu eu să decid ce voi manca peste două zile, peste o săptămână. În plus îmi organizam o dietă sănătoasă, ceea ce acasă nu prea puteam realiza deoarece părinții mei nu prea țineau cont de așa ceva, însă ceea ce părea ciudat era că ei chiar vroiau să mănânce cât mai sănătos, dar eu nu înțeleg cum pot face asta fără să se documenteze mai întâi, să citească o carte despre nutriție. Nici eu nu eram mai breaz decât ei, dar știam cam ce conține fructul x sau leguma y, în ceea ce privește vitaminele si mineralele importante pentru organism, știam că glutenul nu este vreun E sau conservator/potențator de aromă. Asta-mi aduce aminte de o glumă haioasă (o situație care chiar s-a întâmplat de altfel): „Nuuuu, nu pune salata în cuptorul cu microunde!” „De ce?” „Păi a zis tata să nu punem obiecte care conțin metal, iar salata conține fier”; săraca fată prostuță, ea nu știe că salata nu poate conține atâta fier încât să interacționeze violent cu microundele din cuptor.

Pagina |

13

Deja e ceasul 9, și simt cum ochii mă părăsesc, iar pleoapele stau să-mi cadă. Dar nu e timp de somn. De la un timp încerc să-mi formez un regim de viață cu cât mai puțin somn, dar nu foarte puțin încât să mă simt obosit în fiecare zi și noapte, și se pare că am reușit. M-am obișnuit să dorm 5-6 ore pe noapte, și nu mă trezesc greu, iar dimineața la cursuri am randament de cel puțin 75%. Încerc să-mi lipsesc corpul de cât mai mult somn, să am cât mai mult timp liber ziua, deoarece în unele zile pot sta la facultate și zece ore, iar mie nu-mi convine să nu am măcar jumătate de oră timp in care pot face ce vreau eu (ca timp liber). Nu mă pot duce încă la somn. Mai am de lucrat la proiectul meu. Pe la ora 1 dimineața am terminat de scris. Mă ridic de pe scaun și privesc în jur. Nu văd nimic. Decât forme ale unei existențe trecătoare. Geamul mă izolează de lumea rece de-afară. Mă simt în siguranță în întunericul din cameră, în liniștea camerei care se aude ca o melodie lentă de iarnă ambientală. Cu toate acestea, fantomele camerei parcă încearcă să mă tragă în veșnicul somn, îmi șopteau… șoaptele lor reci îmi izbeau inima, dar ea era deja înghețată. Cine îndrăznea să-mi strige inima? Același pat, aceiași pereți, aceleași noptiere. Mi-am făcut patul, am închis calculatorul și mă pun în pat. Ca de-obicei îmi pun căștile la urechi și ascult muzică liniștitoare (pentru mine) până adorm. Las muzica să-i vorbească sufletului meu. Mă trezesc brusc din somn, transpirat și speriat. Un fior rece îmi cuprinde spatele. Fără să gândesc, să am vreo rațiune, mă dau jos din pat. Simt cum nu dețin controlul asupra acțiunilor mele, și fac totul din instinct, ca și când acest instinct m-ar manipula încercând să-mi ilumineze calea, sau dimpotrivă, să mă conducă spre vidul întunecat al

Pagina |

14

spiritului meu. Pășesc ușor dar sigur printre umbrele întunericului. Mă îndrept spre ușă. De ce? Nu știu… Oare o să-mi întâlnesc ființa potrivită? Sau sunt condus spre moarte? Aceste două întrebări nu-și vor avea răspunsul decât dacă voi ieși pe ușă. Deschid ușa, și văd… …un mare nimic. Doar fulgii grei de zăpadă cum cădeau în fața ochilor mei. Și totuși mă simțeam pe alt tărâm, complet necunoscut mie. Frigul era atât de pătrunzător, că-mi trecea prin inimă, însă nu tremuram, picioarele nu-mi ardeau. Merg așa cu picioarele goale prin zăpadă, printr-un fel de pădure de pin…auzeam țipetele pădurii, țipete de agonie. Simțeam un gol în interiorul meu în momentul acela, cineva îmi consuma sufletul, mă seca de putere… dar eram prea fermecat de magia pădurii. Cerul liber, plin de stele, licăreau în solitudinea lor eternă, ce mult îmi doream să mă aflu printre ele. Trec pe lângă un lac înghețat… și mă opresc la marginea lui. Vântul s-a oprit și totodată și țipetele pădurii… în schimb, o singură adiere rece îmi trece pe la urechi, și parcă aud o voce de fată. O voce fantasmică, foarte lentă îmi șoptea… nu înțelegeam nimic din ce spune. Peste câteva secunde văd cum aceea voce se materializează în fața mea… ca niște particule alb-albastre zbor prin aer formând o formă semitransparentă de fată, îmbrăcată în totalitate în alb. Următoarele cuvinte le-am putut desluși foarte clar: „…nu te lăsa învins, fii puternic…”. În momentul acela, s-a făcut totul negru. Totul era un vis. Nu am dat prea mare importanță conținutului visului, căci știu foarte bine ca visele sunt produse ale imaginației. Dar totuși mă întreb… de ce l-am avut? Poate subconștientul meu încearcă să-mi comunice ceva. Încercam să identific semnificația anumitor simboluri din vis, cum ar fi prezența care-mi învăluia inima în gheață a acelei fete; o ființă care

Pagina |

15

mă atrăgea cu un magnetism puternic, chiar mai puternic decât magnetismul magnetarului din universul etern. Și totuși simțeam solitudinea cum îmi mângâie sufletul cu mișcări line, cu mișcări de gheață ce-mi încălzeau mâinile, picioarele… buzele. Țipetele pădurii încă mă bântuiau în aceea dimineață. Pun mana pe un pahar…mă încălzește, atunci brusc mi-am dat seama, ca nu el mă încălzește. Nu am dormit prea bine în dimineața asta. Îmi curge nasul; am răcit. „Oare de la ce?” mă întreb ironic. Nu răcesc de obicei așa ușor, de fapt eu răcesc o dată pe an, și anume la sfârșitul toamnei mă ține o săptămână apoi îmi trece, cu 2 pastile maxim de medicamente. Nici medicamentele nu prea le cunosc, noroc cu mama, o mai sun să-mi spună ce să iau. De data asta e ceva ciudat. Oare o fi de la vis? Refuz să cred asemenea „prostie”. Nu sunt superstițios, dar visul acesta chiar m-a marcat, parcă subconștientul meu s-a îndrăgostit de aceea figurina feminină din vis cu ochi albaștrii ca apa înghețată a lacului. Era ora şase jumătate când am revenit în tărâmul rece pe care noi îl numim realitate, înaintea ceasului deşteptător de la mobil. Mi se mai întâmplă să mă trezesc înaintea ceasului. Și-așa a venit și ziua de sâmbătă care o așteptam demult, e ziua mea preferată de relaxare și destindere. Dimineața mi-o încep cu o sesiune de jucat pe calculator ca de-obicei, asta fac de aproape 13-14 ani. Unii obișnuiesc săși bea cafeaua la ora asta. Mie nu-mi place cafeaua, îl văd ca un drog care trebuie băut zi de zi și în plus va avea efecte pe termen lung la bătrânețe. Nimic nu-i mai înviorător decât gândul ca mâine va fi o zi nouă! Aceeași zi de facultate, învățat și jucat pe calculator, nimic altceva. Dar totuși mă trezesc fără probleme și mi-am planificat in gând sa nu beau

Pagina |

16

cafea deloc cat v-oi trai. Alții citesc presa; lectură ușoară. Presa!? Ce poate fi mai oribil decât să citești minciuni prefabricate, sau știrea de o importanță nemaipomenită care spune că ursul polar din grădina zoologica din Groenlanda a născut un pui de urs. Senzațional! Puteam să jur ca va naște un struț sau o cămilă. Și în plus de multe lucruri prezentate în presa scrisă chiar nu-mi pasă. Scena politică mă dezgustă, nu le am eu cu „științele” socio-umane cu atât mai mult să citesc un ziar plin de politica și economie. Pentru mine lectură ușoară nu înseamnă presă, ci o modalitate în plus de culturalizare citind articole din diferite domenii, realiste cum le spun eu, din astrologie, astrofizică, biologie, nutriție, și altele. Nu prea găsești așa ceva în ziare, dar pe net găsești. Din acest motiv am internet pe mobil tocmai pentru așa ceva. Sau, dacă găsesc ceva interesant într-o librărie, gen Diverta, citesc o carte. Se face ora unsprezece, iar prin camera mea circulă un aer de plictiseală, o normalitate la aceea oră. De când stau singur e o plăcere mâncarea de dimineață din două motive: mănânc singur, nu e nimeni care să-mi perturbe gândurile să mi le inhibe, și am ocazia să-mi organizez mesele principale astfel încât sa cuprindă cât mai multe vitamine, minerale si alte oligoelemente fără să neglijez factorul calorii. Așa deci, îmi scot laptele gras din frigider și niște cereale pe a cărui cutie îmi spune „Multivitamin” și „Calciu”, cereale cu gust de cacao. Acest lucru nu făceam deloc aproape acasă cu ai mei, deoarece nu aveam nici lapte și nici cereale, nu erau obișnuiți să cumpere și nici eu. Încă nu mă apuc de mâncat ci pun laptele și cerealele pe masă, căci îmi pregătesc o salată sănătoasă și gustoasă. Aș mânca o salată în locul unei bucăți de carne prăjită în ulei oricând. Din

Pagina |

17

ea îmi procur cele mai multe vitamine si minerale, și în plus are și gust bun. Ziua de sâmbătă, aparent banală și obișnuită pentru mine fiind ziua de după vineri (zi de facultate) o zi foarte solicitantă, era de fapt în acest caz altceva, un semn de schimbare în interiorul meu pe care-l simțeam în piept, în gât, își făcu apariția în mintea mea. Confuzia nu făcea decât să mă deruteze și mai mult. Simțeam ceva dar mintea mea rațională refuza acest lucru, încerca să-l refuleze din sistem. O noapte de eșec. Aceasta este cauza acestei stări. Deși nu mă așteptam la alt rezultat, deși eram pregătit pentru un alt eșec, încă nu-mi venea să cred că nici măcar de data asta nu am izbutit. Eram uimit chiar și de mine. Slăbiciunea mea atotprezentă… mă omora, încetul cu încetul. Femeia. Dar cum aș putea folosi un termen atât de vulgar ca „femeie”, îmi zbura prin minte. Pentru mine acest cuvânt era incapabil sa exprime frumusețea, delicatețea și feminitatea pură a unei persoane de sex feminin. Drept urmare, pentru mine toate era fete, indiferent de vârstă. Cheia răspunsurilor mele se afla în această mare enigma: fetele. O fată, două fete, trei fete… o sută de fete nu reușeau să-mi satisfacă nevoia de a vedea un zâmbet pe fața lor. Eram ca un rob al lor, un sclav, iar în momentul acela eram robul unei anumite fete având numele perfect, o sferă din toate punctele de vedere. Numele ei era Mihaela… un nume atât de perfect încât părea a fi persoana ideală. O fatalitate numită perfecțiune, idealismul unei minți bolnave și dependente. Ochii ei negrii mă înnebuneau, zâmbetul ei mă purta prin universul infinit și mă oprea în timp… atât cât să-i admir chipul pentru o eternitate. Formele ei nu se comparau nici măcar cu cea mai scumpă sculptura a domnului

Pagina |

18

Michelangelo, se pliau exact pe mintea mea. Aș recunoașteo, nu dintr-o mie, ci dintr-un milion, un instinct interior îmi spunea acest lucru. Nu era slabă și nici forme de fotomodel nu avea, era plinuță exact cat să ofere o încântare ochiului, o furnicătura pe creier,. Deși o vedeam doar prin prisma ochilor mei, din exterior, avea sâni cu o forma foarte delicată și fermi, de asta eram sigur, mai mari decât „de-obicei” să spun așa. Ce să mai… o încântare. Iar mai jos, o burtică care ieșea în evidență grațios… îmi venea s-o mănânc pe loc… o singură dată am avut norocul să văd tocmai acest detaliu, o singura ocazie pentru mai multe zile. Purta in ziua respectiva un tricou mai scurt și își întinsese mâna să ia ceva de pe un raft al unei biblioteci înalte, eram prin zonă și îmi era imposibil să nu observ. Ochii mei se scăldaseră într-o plăcere primară in acel moment. Iar de fiecare dată când ne despărțeam, fiecare își urma drumul lui firesc, mai stăteam preț de cinci secunde fără să schițez vre-un gest uitându-mă fix în ochii ei amestecându-se cu ai mei. Îmi mai spunea uneori „De ce te uiți așa în ochii mei?” rușinată, iar eu îi răspundeam cu o dorința de a-i confesa „îmi plac ochi tăi foarte mult” neutru și foarte stăpân pe mine „Nimic.” ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat în mine. Părul ei negru ca întunericul parcă îmi cuprindea toate simțurile, drept fără cusur. Deși el nu era drept de la mama natură fiindcă avea uimitoarea răbdare să și-l îndrepte în fiecare dimineață, îmi plăcea enorm. Văz, auzit, chiar și atingerea nu se comparau cu simțul olfactiv, pentru mine mirosul ei de parfum îmi rămâne impregnat în minte. Cred că mirosul pentru mine e cea mai puternică manifestare a nostalgiei în legătură cu fetele. Cu toate acestea, nu pot să nu-i iau în considerare vocea, o voce care mi-a și șoptit în ureche. Am avut această onoare într-o noapte. De fapt era o dimineață, dimineață

Pagina |

19

devreme. Fusesem la o petrecere în care eram amândoi eram invitați, și eram foarte bucuros gândindu-mă că voi putea să mă apropii în sfârșit de ea mai mult la această petrecere. Amândoi beam destul de mult încât să fim purtați de val de obicei, așa că era un moment oportun pentru mine fiind și lipsit foarte mult de multitudinile de inhibiții pe care le aveam în momentele de normalitate. Cel mai important moment a fost acela în care petrecerea se termina… toată lumea pleca acasă…aproape toată lumea. Numai noi doi eram așezați pe niște trepte ale unei scări aflate în fața casei, într-un frig îngrozitor, eu îmbrățișată cu ea și ea îmbrățișată cu mine. Îmi era atât de simpatică și drăguță această ființă că nu mă mai puteam abține și în acest fel mam trezit pupând-o, în mod pasional de câteva ori, pe față. Punctul culminant a fost… culminant de-a dreptul. Simțeam cum căldura buzelor ei îmi traversa tot corpul, căci atunci ma pupat și ea… pe gură, atenționându-mă ca mă vad colegii mei de serie si alți foști colegi. Dar nu am dat importanță și iam spus ca nu mă interesează. Intenționat sau neintenționat am simțit, pur și simplu am simțit că i-a plăcut. O guriță mică și dulce mi-a atins buzele mele reci. De când i-am auzit vorbele șoptite în seara aia, vocea ei mă bântuie, în realitate, în somn, în subconștient, peste tot. Eșecul îmi guverna fiecare sentiment pe care-l aveam, fiecare stare prin care treceam, iar ziua de ieri nu a fost o excepție de la regulă. Mai precis în seara de 17 decembrie ar fi trebuit să ies în oraș, nu orice ieșire cum se obișnuiesc mulți tineri o au la sfârșitul zilei de vineri, ci una în care ar fi trebuit să ies cu Ea. – Ce-am făcut greșit? – Nimic.

Pagina |

20

– Atunci, ce s-a întâmplat de nu am reușit nici de data asta? Din păcate la această întrebare nu-mi puteam răspunde. – Cred că am întrebat-o prea devreme, la asta mă gândesc eu. Totuși de luni până vineri sunt aproape 5 zile, 5 ori 24 120 de ore, chiar și ea mi-a spus „O să văd, mai e timp până vineri doar”. Ce să vadă? Ce treburi ar putea să aibă, mai e o săptămână și intrăm în vacanța de iarnă. Oare chiar o fi posibil ca ea să încerce să evite o întâlnire cu mine? – Puțin probabil având în vedere ce s-a întâmplat săptămânile trecute. – Oricum, chiar dacă ar fi fost s-o întreb de joi, nu aș fi reușit nimic. Ba chiar aș fi procedat prost în cazul acesta, deoarece nu am putut da de ea în niciun fel de luni pana joi, cu excepția unei modalități. Anume prin mobil, dar am preferat să n-o sun sau să-i trimit mesaje, chiar dacă știam foarte bine ca pot trimite 10 mesaje gratis pe zi printrun site, am ezitat. Nu am vrut să par un disperat sau s-o stresez. Încercam să-mi suprim cât mai mult dorința arzătoare de o avea lângă mine din nou, încercam cât mai mult să mă controlez astfel încât să nu mă dau de gol, nu vreau să-și dea seama că mă apropii foarte mult de ea. Aceea întâlnire pe care ar fi trebuit s-o avem în seara respectivă de vineri o consideram mai mult o întâlnire de prieteni foarte apropiați, cel puțin așa încercam să-mi conving sinele că-i doar o întâlnire „normală” să nu fiu prea „over the top” cu sentimentele și chiar cu reacțiile și gesturile. De ce nu a fost cu putință să ies și eu cu ea aseară ?... – Ești un ratat. Deja te-ai obișnuit cu eșecurile. – Da. Adevărul e că m-am obișnuit. Asta nu e prima oară cu ea. Am vrut într-o dimineață s-o conduc eu

Pagina |

21

până la facultate. Pur și simplu așa mi-a venit mie să mergem împreună, mai ales că nu prea avem ocazii să fim singuri sau să discutăm față-n față, chestie care îmi stătea pe creier. Mă gândesc de cele mai multe ori că ar părea dubios, să zic așa, să o scot în oraș vineri seară, întrucât eu abia o cunoșteam în realitate, nu mă angajam în discuții cu ea. Nu aveam oportunitatea aceasta deoarece nu o găseam niciodată singură; așa îmi place mie, într-un cadru mai intim. De fiecare dată ori o găseam cu prietenele ei ori cu alți colegi de grupă. Deci s-ar putea ca ea să fi simțit ceva și atunci să mă refuze în consecință. Se făcu o pauză contemplativă în mintea mea de 3 secunde de eternitate. – Mai bine te-ai lăsa de facultate. De materialul acesta grotesc. Fugi cât încă mai ai timp. Ești băiat deștept, te descurci în viață, poți avea orice slujbă dorești astfel încât să duci un trai decent. Gândește-te cât de bine ar fi sa fi singur, tu pentru tine, sinele tău pentru tine. – „Sin”2-ele tău. Foarte bine punctat aici. – O să avansezi pe scară spirituală mai mult decât pe scară socială. Ai nevoie de auto-iluminare, de meditație. Nu poți trăi la granița dintre material și spiritual. – Ba pot, și vei vedea. Sincer să fiu nici eu nu eram sigur de răspunsul acesta. Am impresia că îmi voi pierde această latură spirituală și voi fi pierdut, mâncat, înecat în material. De un singur lucru pot să mă agăț în acest sens, și anume de faptul că voi avea mai mult timp pentru mine după ce voi termina studiile, deși sună paradoxal având în vedere că eu am în itinerariul meu o carieră pe care plănuiesc s-o realizez. Da, 2 sin = din lb. engleză, subst. n. păcat, subst. f. greșeală

Pagina |

22

dar atunci nu voi mai ieși așa mult la „distracție”, probabil nu o sa mai mă joc pe calculator așa mult, cel puțin așa sper eu

Cuprins Lonley Winter Wolf.............................................................5 Lonely Winter Wolf