Flori_de_munte_2018_scalea4.pdf

CNPR 2017 – 2018

Colegiul Naţional „Petru Rareș” Piatra-Neamţ

Flori de munte 2017-2018

iunie 2018

1

Nr. 18 (42) – 2018

Echipa FLORI DE MUNTE

Redacţia ? ? ? ?

prof. Liliana PISTOL prof. Dorel HARALAMB Alexandru-Gabriel AFLOAREI, clasa a XII-a A Bogdan NICORESCU, clasa a X-a D

Coordonatori $ prof. Grigoruță ONICIUC, director $ prof. Ionela-Claudia JORA, director-adjunct

Coperta I, IV # prof. George ROMILA

Grafică, ilustraţii ­ Alexandra ASOFRONIE, clasa a XI-a F ­ Alexandru-Gabriel AFLOAREI, clasa a XII-a A

Tehnoredactare : Alexandru-Gabriel AFLOAREI, clasa a XII-a A

Responsabilitatea pentru textele care apar în această revistă aparţine autorilor. ISSN: 1584 – 8620 Bun de tipar: iunie 2018 Data apariţiei: iunie 2018 2

CNPR 2017 – 2018

Peisaje românești citadine în scrieri franceze din secolele trecute Francezii încep să descrie în textele lor teritoriile românești mai ales în secolul al XIX-lea. Aceste descrieri cuprind un teritoriu larg, în special sudul țării și nordul Moldovei. Iată, mai jos, câteva tablouri citadine și rurale, în care imaginea României se construiește din perspectiva simplului călător. În scrierile franceze de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, până pe la începutul secolului al XX-lea, există o varietate de peisaje urbane și rurale, reprezentând tot atâtea imagini ale vieții românilor. Descrierile autorilor pun în paralel peisajul rural cu cel urban: satul este sărac, dar cu oameni sănătoși la minte și cinstiți, iar orașul este luxos și, paradoxal, mizerabil. Este adevărat că teritoriile românești erau considerate pământ de dor, dar totul nu era chiar un peisaj bucolic, păstorii nu își așteptau iubitele la apusul soarelui, așa cum spunea M. Vessereau în 1930, în cartea sa despre români1. Peisajul citadin românesc nu este prezentat ca fiind unul dintre cele mai primitoare: „Ca să ajungem la Giurgiu, ultimul sat valah situat pe malul stâng al Dunării, a trebuit să traversăm un ținut aproape pustiu. Locuințele depărtate pe care le-am văzut semănau de departe mai degrabă cu niște mușuroaie de cârtiță decât cu niște case. Cobori în ele pe câteva trepte și te găsești într-un fel de subterană atât de joasă, încât nu poți sta în picioare. Lumina zilei nu intră în ele decât prin ușa din față și printr-o gaură făcută în acoperiș care servește și de horn. Casele țăranilor bulgari sunt mai puțin mizerabile decât cele ale țăranilor valahi.”2 Orașele păreau, de multe ori, un mare bazar turcesc, precum orașul Chișinău, care este descris ca fiind când moldovenesc, când rusesc: „Parcurgând Bazarul, nume dat unei străzi înguste, ocupată de prăvăliile mai importante, spune autorul nostru, am fost uimit să văd cât era de diferit aspectul Chișinăului de cel al orașelor rusești. Ofițeri ruși, țărani moldoveni, soldați calmuc, turci, armeni se încrucișau în toate direcțiile. […] Casele din cartierul Bazarului sunt

1

M. Vessereau, Roumanie, terre du dor, Presses Universitaires de France, Paris, 1930. Autor necunoscut, Voyage dans la Moldavie, la Valachie et à Constantinople, contenant des détails sur la description de cette ville et des observations sur les usages de ses habitants, Masson, Libraire, Paris, 1828, p. 24: « Pour gagner Georgiona (Giurgiu, n.n.), dernier village valaque situé sur la rive gauche du Danube, nous eûmes à traverser une contrée presque inculte. Les habitations éparses que nous vîmes ressemblaient de loin plutôt à des taupières qu’à des maisons. On y descend par quelques marches, et on se trouve dans une espèce de souterrain tellement bas, qu’on ne peut s’y tenir debout. Le jour n’y pénètre que par la porte d’entrée et par un trou pratiqué au milieu du toit, qui sert en même temps de cheminée. Les maisons des paysans bulgares sont moins misérables que celles des paysans Valaques. » 2

3

Nu suntem singuri

prof. dr. Mirela-Cristina GRIGORI

Nr. 18 (42) – 2018 destul de firave; dar alte câteva colțuri din oraș sunt mai bine clădite, cu case construite din piatră.”3 În cartea Moldo-Valahia, ce a fost, ce este, ce ar putea fi (La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être), G. Le Cler își povestește traseul de la Paris la București. În această lucrare din 1866, autorul ne surprinde cu descrierea intrării în Giurgiu: „În interior, grămezi de noroi; câteva străzi pavate cu bârne enorme din lemn, disparate, geluite; case joase, doar cu parter; garduri din lemn putregăit, curți mizere, spații mari, necultivate în jurul caselor, o mulțime de câini vagabonzi, de purcei, de gâște guralive, de mârțoage slabe, toate astea colcăind și zbătându-se claie peste grămadă: acesta este târgul pe care niște dicționare exagerate îl califică drept oraș fortăreață și port activ.”4 Înainte de a veni în România, Le Cler consultase multe hărți care indicau lucruri care nu corespundeau cu realitatea. Descrierile sale însă sunt exacte, făcute de un mare cunoscător: „Hărțile indică și sate; să nu credeți însă că e adevărat; sunt câteva movile, câteva construcții subterane: se văd și câteva aglomerări de colibe joase, fără consistență, aproape la fel de mobile ca și cortul arăbesc; sau case săpate în pământ, neavând drept acoperiș decât niște crengi și pământ bătut.”5 (satul Călugăreni) Imaginea satului românesc al secolului al XIX-lea nu se va schimba nici la începutul secolului al XX-lea. Iată cum prezintă Muzet viața la țară: „Este calmă, liniștită […] oamenii se întâlnesc seara în jurul unor focuri mari, femeile torc, bărbații cântă sau povestesc legende ori poeme populare. Duminica se merge la biserică sau la birt, se cântă și se dansează. Locuințele sunt foarte primitive și foarte rustice: sunt din lemn sau din pământ, după cum sunt așezate la munte sau la câmpie. În general, casa este ridicată 3

Ibid., p. 9-10: «En parcourant le Bazar, nom que l’on donne à une rue étroite occupée par les principales boutiques, dit notre auteur, je fus frappé de voir combien l’aspect de Kichenau était différent de celui des villes russes. Des officiers russes, des paysans moldaves, des soldats kalmouks, des Turcs, des Arméniens, se croisaient dans tous les sens. (…) Les maisons du quartier du Bazar sont assez chétives; mais quelques autres parties de la ville sont mieux bâties, et renferment de belles maisons construites en pierre.» 4 G. Le Cler, La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être, E. Dentu, libraire éditeur, Paris, 1866, p. 19 : « À l’intérieur, des amas de fange ; quelques rues pavées en dalles énormes, disjointes, raboteuses ; des maisons basses à simple rez-de-chaussée ; des palissades en bois vermoulu, des basses-cours sordides, de vastes espaces incultes autour des habitations, une multitude de chiens errants, de pourceaux, d’oies criardes, de maigres haridelles, tout cela pataugeant et se débattant pêle-mêle : telle est cette bourgade que d’outrecuidants dictionnaires qualifient de ville forte et de port actif. » 5 Ibid., p. 22 : « Les cartes indiquent aussi des villages ; que l’on n’en croie pas un mot ; il y a bien quelques buttes, quelques réduits souterrains : on voit aussi quelques agglomérations de cabanes basses, sans consistance, presque aussi mobiles que la tente arabe ; ou bien des gîtes creusés dans le sous-sol, n’ayant pour toit que des branchages et de la terre accumulée. »

4

în interiorul unei curți, înconjurată de un gard făcut din nuiele împletite sau din scânduri mai mult sau mai puțin drepte. Vechile case ale boierilor erau adevărate fortărețe, un stat în stat.”6 Când vine vorba despre mijloacele de transport în comun, Montesquiou prezintă cu oarecare ironie imaginea animalelor de tracțiune: „La sosirea în gară, sunt așteptat cu o trăsură și două iepe care are fiecare câte patru picioare. […] Zăresc doi mânji care zburdă pe lângă trăsură și blochează înaintarea […] iepele refuză să iasă fără mânjii lor. Mă înclin în fața unui sentiment atât de respectabil.”7

Brutărie și măcelărie, gravură după un desen de A. Lancelot, 1860

6

A. Muzet, La Roumanie nouvelle, Pierre Roger et Cie Éditeurs, Paris, 1920, p. 104 : « Elle est calme, paisible […] on se réunit le soir autour de grands feux, les femmes filent, les hommes chantent ou racontent des légendes ou poèmes populaires. Le dimanche on va à l’église ou au cabaret, l’on chante et l’on danse. Les habitations sont très primitives et très rustiques : elles sont en bois ou en terre, suivant que l’on se trouve en montagne ou en plaine. La maison s’élève généralement à l’intérieur d’une cour, entourée d’une palissade faite de branches tressées ou de planches plus ou moins bien ajustées. Les anciennes demeures des boyards étaient de véritables forteresses, un État dans l’État. » 7 Léon de Montesquiou, Notes sur la Roumanie, Nouvelle Librairie Nationale, Paris, 1914, p. 79 : « À la gare d’arrivée, on m’attend avec une voiture et deux juments qui ont chacune quatre pattes. […] J’aperçois deux jeunes poulains qui gambadent auprès de la voiture, et entravent la marche. […] les juments refusent de sortir sans leurs petits. Je m’incline devant un sentiment si respectable. »

5

Nu suntem singuri

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 În ceea ce privește peisajul urban, descrierile cele mai reprezentative sunt cele ale orașului București. G. Le Cler afirma că Bucureștiul este cu siguranță cel mai norocos dintre orașe, deși e vorba de două orașe, cel al luxului și cel al mizeriei. Le Cler vorbește despre București ca despre un târg: „Un târg imens, construit la întâmplare, fără aliniere, fără canalizare, fără nici cea mai mică amenajare pe care-o vezi în orășelele noastre. Noroaie infecte și adânci zac pe străzi și în intersecții; nu sunt luate decât pe ici pe acolo și nu ai putea să îți faci o idee despre grămada de mizerii care s-au strâns aici din timpuri imemoriale. Am fost asigurați că municipalitatea se ocupă de străzi; am văzut, întradevăr, niște mașinării mizerabile, în care niște muncitori dintre cei mai murdari se forțau să îndese noroi lichid cu o lopată plată un pic mai mare decât palma. […] Bisericile, mănăstirile sunt cu sutele, toate înconjurate de terenuri vaste și de cimitire. Coliba se învecinează cu palatul, dacă n-o fi cam prea ambițios numele acesta, de vreme ce locuințele cele mai fastuoase au abia un etaj […] totul este construit din cărămidă […]; printre aceste construcții, sunt unele care amintesc de stilul arăbesc; cele mai multe oferă caracterul vilelor italiene.”8

Hanul lui Manuc, 1841, desen de M. Bouquet

8

G. Le Cler, op. cit., p. 29 : « Une bourgade immense, bâtie au hasard, sans alignement, sans conduite d’eau, sans aucun des plus simples aménagements que l’on voit dans nos petites villes. Des boues infectes et profondes stationnent dans les rues et carrefours ; on ne les enlève qu’en partie et l’on ne le saurait se faire une idée du réceptacle d’immondices qui s’y sont accumulées de temps immémorial. On nous a assuré que la municipalité s’occupait de la voierie ; nous avons vu, en effet, de misérables tombereaux, dans lesquels de plus misérables voituriers s’efforçaient d’entasser de la boue liquide avec une pelle plate à peine large comme la main. […] Les églises, les couvents se comptent par centaines, tous entourés de vastes terrains et de cimetières. La chaumière avoisine le palais, si ce nom n’est pas trop ambitieux, puisque les plus fastueuses demeures ont à peine un étage. […] tout est bâti en briques […] ; parmi ces constructions, il en est qui rappellent le style arabe ; le plus grand nombre offre le caractère des villas italiennes. »

6

Orașul București este peste tot reprezentat ca un oraș al contrastelor, ca, de altfel, tot restul țării. După mai bine de cincizeci de ani de la lucrarea lui Le Cler, A. Muzet descrie o capitală în care multe aspecte s-au ameliorat, care a ieșit de sub influența orientală, bizantină, sub prințul Bibescu, și care s-a dezvoltat sub domnia lui Carol I. Pe vremea acestuia din urmă, se circula bine în București: „Circulația este ușoară la București, bulevardele sunt deservite de tramvaie electrice, iar străzile mai puțin largi sunt brăzdate de tramvaie trase de cai. Dar ceea ce este interesant de semnalat, datorită celebrității lor, sunt vizitii din București: Muscalii, deși aproape că au dispărut, după război, ca urmare a rechiziționării cailor. E cert că în nicio altă capitală, vehiculele la dispoziția publicului nu dădeau impresia de lux și de confort precum cele pe care le admiram la București.”9

Casa prințului Mihail Ghica, 1850, acuarelă de Bromser.

9

A. Muzet, op. cit., p. 75 : « La circulation est aisée à Bucarest, les boulevards sont desservis par des tramways électriques, alors que les autres rues moins larges, sont sillonnées de tramways à traction animale. Mais ce qui est intéressant à signaler, à cause de leur célébrité, ce sont les cochers de Bucarest: les Muscali, quoiqu’ils aient presque disparu, depuis la guerre, par suite de la réquisition des chevaux. Il est de fait que, dans nulle autre capitale, les véhicules à disposition du public ne donnaient l’impression de luxe et de confortable que l’on admirait dans ceux de Bucarest. »

7

Nu suntem singuri

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 Începuturile francofiliei la București marchează profund evoluția istoriei și a civilizației românești. Suntem deja în micul Paris care vorbea franțuzește în grădina familiei Oteteleșanu, în salonul Săfticăi Oteteleșanu. Este vorba despre Bucureștiul care își făcea cumpărăturile în cartierul negustoresc de pe Lipscani, „cartierul străinilor, rușilor, evreilor, acolo unde se degustă caviar, unde produsele de băcănie constituie un lux special”.10 Léo Clarétie a făcut o descriere foarte frumoasă a străzii Lipscani, care oferă un spectacol plin de culoare: „Străzile și piețele sunt din pământ bătut. Țigani ghemuiți, în zdrențe, vând ardei iuți; în fața prăvăliilor, sunt stivuite produse locale, roți de brânză de oaie, saci de cereale autohtone, compoturi viorii care tremură în vase frumoase […]; cafenelele sunt barăci sărăcăcioase din scânduri, cu un fel de cerdac în față, susținut de stâlpi de-a lungul cărora se agață caprifoiul; printre aceste magazine, vin și pleacă negustori și clienți, îmbrăcați în piele sau pânză.” 11 Există mereu o comparație discretă cu Franța sau cu restul Europei: „Echipajele somptuoase defilează spre Șosea (bulevard asemănător celui din Bois-de-Boulogne) după ce au traversat Calea Victoriei, loc de promenadă de predilecție.”12 Dacă la București casele erau mici, uneori de un gust îndoielnic pe dinafară, în interior „mobilierul este foarte luxos; covoare de Aubusson […] covoare de Smirna; mobile de la Viena […] din Paris; porțelanuri chinezești, din Ungaria, de Sèvres […]; puține opere de artă, dar multe copii bune”.13

10

A. Muzet, op. cit., p. 79. Léo Clarétie, Feuilles de route sur la Roumanie, Sansot, Paris, 1913, p. 99 : « Les rues et les places sont de terre battue. Des tziganes accroupis, en haillons, vendent du piment rouge ; devant les baies des souks, s’empilent des produits indigènes, des roues de fromage de buffle, des sacs de graines autochtones, des compotes violacées qui tremblent dans des écuelles jolies […] ; les cafés sont de modestes baraques en planches, précédées d’un portique, soutenu par des piliers le long desquels s’enroule le chèvrefeuille ; au milieu de ces échoppes vont et viennent marchands et clients, vêtus de cuir ou de toile. » 12 Ibid. : « Les somptueux équipages défilent vers la Chaussée (avenue analogue à l’avenue du Bois-deBoulogne) après avoir traversé la rue de la Victoire, promenade de prédilection. » 13 Paul Labbé, La Vivante Roumanie, Hachette, Paris, 1913, p. 30 : « les ameublements sont d’un grand luxe ; les tapis d’Aubusson […] les tapis de Smyrne ; les meubles de Vienne […] de Paris ; les porcelaines de Chine, de Hongrie, de Sèvres […] ; peu d’œuvres d’arts, mais beaucoup de bonnes copies ». 11

8

CNPR 2017 – 2018

Nu suntem singuri

Léo Clarétie vorbește de un București modern: „Bucureștiul dă aceeași impresie ca și târgurile mari din Statele-Unite și ne uimește prin aspectul său de oraș tânăr ce tocmai se construiește.”14 Dar tot el revine: „Este chiar Orientul. (…) În cartiere, în mahalaua înnegrită de zdrențele și capetele țiganilor, reapare Asia.”15 Paul Labbé prezintă un București unde circulația este imposibilă, chiar

Stradă centrală, 1843, gravură după un desen de C. Doussault

periculoasă: „De asemenea, o multitudine de trăsuri, de sănii iarna aglomerează străzile; piețele publice sunt pline […]. Negustorașii, muncitorii, servitorii și toată clasa umilă, condamnați să meargă pe jos, nu ies decât încălțați cu cizme înalte, chiar și femeile. […] cel mai mic inconvenient este acela că poți fi stropit din cap până în picioare […].”16 Viața nocturnă la București se desfășoară adesea în parcuri și grădini, căci Bucureștiul are parcurile sale frumoase, cum este Cișmigiul de care vorbește Paul Labbé. Este locul unde se înnoadă și se deznoadă legături amoroase în lumea înaltă. Pentru Léo Clarétie, „Bucureștiul este centrul, este creierul și imaginea națiunii pe care o rezumă 14

Léo Clarétie, op. cit. p. 97 : « Bucarest donne la même impression que les grandes bourgades des ÉtatsUnis, et nous étonne par son aspect de jeune ville en train de se faire. » 15 Ibid., p. 100 : « C’est bien l’Orient. (…) Dans les faubourgs, dans la mahala toute brunie par les haillons et les tignasses des Tsiganes, l’Asie reparaît. » 16 Léo Clarétie, op. cit, p. 28 : « Aussi, une multitude de voitures, de traîneaux en hiver, encombrent les rues ; les places publiques en sont couvertes […]. Les gens du petit commerce, les ouvriers, les domestiques, et toutes les classes inférieures, condamnées à marcher à pied, ne sortent que chaussées de longues bottes, même les femmes. […] le moindre inconvénient est celui d’être éclaboussé des pieds à la tête […]. »

9

Nr. 18 (42) – 2018 în întregime cu instinctele, amintirile, aspirațiile, lipsurile și promisiunile sale.”17 El compară Ateneul din București cu Palatul din Trocadero, evidențiind superioritatea clădirii românești: „Parisul nu are săli de concerte. […] Ateneul oferă un azil amabil artelor. Sala este vastă, fără excese, aerisită, sonoră, fotoliile luxoase se aliniază fără a fi înghesuite […] efectul impresionant al acestei frumoase instalații.” 18 Această comparație pune în evidență evoluția societății românești în context european și demonstrează că societatea orientală avea totul pentru a se compara cu Europa occidentală. Deseori, descrierea orașelor românești este făcută prin comparație cu imaginea satelor. În secolul al XIX-lea, François Recordon descrie locuitorii orașelor prin comparație cu sătenii: „Poporul care trăiește în orașe prezintă aproape același caracter ca acela de la țară; totuși nu are obiceiuri atât de blânde și simple; cum este înconjurat mai ales de slugi și de mulți oameni care nu au nici stare, nici profesie […] are mai multe vicii decât bunii țărani […].”19 Recordon face portretul femeilor valahe din orașe, care dezvăluie – cele sărace și cele bogate, mici, cu trăsături remarcabile – un oarecare lux, îmbrăcate cu rochii albe, cu flori în părul acoperit cu o batistă elegantă de muselină colorată. Cele mai bogate sunt împodobite cu bijuterii. Locuitorii din orașele valahe, mai puțin zgomotoși decât alte popoare, petrec (la sărbători impuse de religie). Fac petreceri la care „acest popor blând se leapădă de timiditatea și liniștea care îl caracterizează, ca să lase să strălucească toată bucuria de care este susceptibil.”20 Sunt renumiți prin întâlnirile lor, prin petreceri și divertismente, drept un popor vesel. Un text francez din 1828, cu autor anonim, confirmă deja atracția moldovalahilor pentru viața la oraș, unde prind obiceiuri occidentale și unde învață franceza. După părerea autorului, orașele invită la lene, la jocuri de noroc, la corupție: „Dimineața, îi întâlnești pe străzi, plimbându-se cu gravitate pe jos sau călare. Caii lor 17

Ibid., p. 45 : « Bucarest est le centre, le cerveau et l’image de la nation, qu’elle résume toute avec ses instincts, ses souvenirs, ses aspirations, ses manques et ses promesses. » 18 Ibid., p. 70 : « Paris n’a pas de salle de concerts. […] l’Athénée offre un asile aimable aux arts. La salle est vaste, sans excès, aérée, sonore ; les fauteuils luxueux s’alignent sans s’entasser […] l’effet imposant de cette belle installation. » 19 François Recordon, Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants, écrites de 1815 à 1821, avec la relation des derniers événements qui y ont eu lieu, par F…R…, Lecointe et Durey, Paris, 1821, p. 43 : « Le peuple des villes présente à peu près le même caractère que celui de la campagne ; il n’a cependant pas de mœurs si douces et si simples ; comme il se compose surtout de domestiques et de beaucoup de gens qui n’ont ni état ni profession […] plus de vices que parmi de bons campagnards […]. » 20 Ibid., p. 44 : « ce bon peuple se défait un peu de la timidité et de la quiétude qui le caractérisent, pour laisser éclater toute la joie dont il est susceptible ».

10

sunt împodobiți ca ai tătarilor. Seara, între patru și cinci, merg la plimbare în trăsură cu cai înveliți cu pături albastre. Vizitiul este îmbrăcat de obicei în uniformă de husar, în timp ce lacheul din spatele trăsurii, îmbrăcat după moda orientală, cu pistoale și cuțit la cingătoare, duce în mână pipa lungă a stăpânului. După plimbare, boierii se adună în jurul unei mese de whist sau de faraon, căci jocul este ocupația lor favorită și oarecum exclusivă. […] de aceea capitala abundă în aventurieri care vin să își încerce norocul. Dacă boierii au adoptat viciile Europei civilizate, nu putem spune că i-au împrumutat și gustul pentru instruire; căci sunt într-o ignoranță completă și singurul lucru pe care îl învață, destul de imprecis, este limba franceză. În acest oraș, s-au stabilit mai mulți francezi care își câștigă viața dând lecții.”21 Diversitatea imaginilor asupra teritoriilor românești conturează însă o opinie comună a francezilor din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea despre români. Bibliografie: 1.

Léo Clarétie, Feuilles de route sur la Roumanie, Sansot, Paris, 1913.

2.

Paul Labbé, La Vivante Roumanie, Hachette, Paris, 1913.

3.

G. Le Cler, La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être, E. Dentu, libraire éditeur, Paris, 1866.

4.

Léon de Montesquiou, Notes sur la Roumanie, Nouvelle Librairie Nationale, Paris, 1914.

5.

A. Muzet, La Roumanie nouvelle, Pierre Roger et Cie Éditeurs, Paris, 1920.

6.

François Recordon, Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants, écrites de 1815 à 1821, avec la relation des derniers événements qui y ont eu lieu, par F…R…, Lecointe et Durey, Paris, 1821.

7.

M. Vessereau, Roumanie, terre du dor, Presses Universitaires de France, Paris, 1930.

8.

Voyage dans la Moldavie, la Valachie et à Constantinople, contenant des détails sur la description de cette ville et des observations sur les usages de ses habitants, Masson, Libraire, Paris, 1828.

21

Autor necunoscut, Voyage dans la Moldavie, la Valachie et à Constantinople, contenant des détails sur la description de cette ville et des observations sur les usages de ses habitants, Masson, Libraire, Paris, 1828, p. 14-15 : « Le matin, on les rencontre dans les rues, se promenant gravement à pied ou à cheval. Leurs chevaux sont harnachés à la manière des Tartares. Le soir, entre quatre et cinq heures, ils se rendent à la promenade en calèche attelée de deux chevaux couverts de larges housses bleues. Le cocher est ordinairement habillé en hussard, tandis que le laquais placé derrière la voiture, vêtu à l’orientale, avec des pistolets et un poignard à la ceinture, porte à la main la longue pipe de son maître. Après la promenade, les boïards s’assemblent autour d’un table de whist ou de pharaon, car le jeu est leur occupation favorite, et en quelque sorte exclusive. […] aussi la capitale abonde-t-elle en aventuriers qui viennent y tenter leur fortune. Si les boïards ont adopté les vices de l’Europe civilisée, on ne peut pas dire qu’ils lui ont emprunté le goût de l’instruction ; car ils sont d’une ignorance complète, et la seule chose qu’ils apprennent, encore très imparfaitement, c’est la langue française. Il s’est établi dans cette ville plusieurs Français qui gagnent leur vie en donnant des leçons. »

11

Nu suntem singuri

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018

A fost odată în ianuarie… consilier educativ, prof. Loredana MITREA prof. Ioana-Cătălina BOGHIAN prof. dr. Mirela-Cristina GRIGORI Drumul spre căutarea rădăcinilor noastre comune continuă. L-am început acum câțiva ani, pe când ne străduiam să găsim răspunsuri la întrebări legate de scrisul și cititul în Europa viitorului. Și de atunci, francezi și români, am simțit că mai avem multe descoperiri de făcut împreună. Așa că ne-am înfrățit cu speranța de a crea legături tot mai strânse, cu fiecare generație, de a ne redescoperi, iar și iar.

12

CNPR 2017 – 2018

Nu suntem singuri

De fapt, fiecare încercare de a ne regăsi e un nou început. Și iată-ne, într-un ianuarie alb, întâmpinându-ne prietenii. Pe cei vechi - cu imensă bucurie de a-i revedea,

pe cei noi – cu speranță și curiozitate. Aceleași trăiri se ghicesc și în ochii lor, ușor obosiți de lunga călătorie. Însă primirea călduroasă pe care le-o facem în sala de lectură a bibliotecii noastre le dă ocazia să intre în atmosfera Rareșului, dar și să guste din

faimoșii cozonaci românești. La acestea se adaugă și cuvintele încurajatoare adresate de directori, mapele cu informații utile, dar și tradiționala fotografie de grup. O nouă aventură se deschide în 3, 2,1… start!

13

Nr. 18 (42) – 2018 După vizita liceului nostru, prietenii francezi sunt primiți cu emoție în sala de festivități, unde elevi talentați la dans și muzică doresc să le ureze bun venit. Prilej pentru reprezentanții Consiliului Elevilor și pentru generațiile anterioare de elevi din

proiect de a-și manifesta bucuria de a-i avea în școală pe invitații francezi și de a-i invita la alte activități pe parcursul întregii săptămâni. Pentru câteva minute bune, inimile noastre rezonează pe acorduri de chitară și pian, în ritm de dans ori la auzul vocilor

dumnezeiești ale unor copii sensibili. Se desprinde ipoteza întâlnirii de anul acesta: francezi și români – împreună prin artă și sport.

14

Nu suntem singuri

CNPR 2017 – 2018

15

Nr. 18 (42) – 2018 Și pentru că „Rareș” înseamnă comunicare, descoperire, inteligență și creativitate, prietenii noștri francezi au aflat însemnătatea acestor cuvinte printr-un atelier de tehnică teatrală inovativ, interactiv și foaaaarte interesant, la finalul căruia toți știam că va urma o săptămână de neuitat. Gata… suntem conectați!

Prima zi la „Petru Rareș” înseamnă și prezența oaspeților francezi la ore: astronomie, matematică, chimie, biologie, limba engleză și, bineînțeles, limba franceză. Întrebări, încurajări, relaționare dincolo de diferențe sau poate chiar datorită lor. Priviri curioase și prietenoase, de ambele părți. Subiecte comune: muzică, film, sport. E clar, rădăcinile noastre comune ne ajută în acest dialog franco-român spontan.

16

CNPR 2017 – 2018

Nu suntem singuri

Dimineața friguroasă a zilei de sâmbătă ne găsește la patinoar. Alunecăm împreună mai mult sau mai puțin grațios, într-un entuziasm general și înțelegem că lucrurile simple sunt cele mai frumoase, că nu ne trebuie mult pentru a ne simți bine unii cu ceilalți și pentru a împărtăși momente unice. E frig afară, dar în inimile noastre se simte căldura prieteniei.

Ceea ce ne aduce împreună în acest început de an 2018 este și dorința de a lăsa o urmă a efortului nostru conjugat, de a marca o pagină de istorie în înfrățirea dintre liceele noastre. De aceea iată-ne încercând să conturăm un spectacol comun în care să arătăm ceea ce simțim prin poezie, muzică, dans și teatru. Un nou prilej de autocunoaștere dar și de a ne descoperi unii pe ceilalți în căutarea deja cunoscutelor rădăcini comune.

17

Nr. 18 (42) – 2018 Duminica ne găsește împărțiți în grupuri mici. Implicați în activități diferite, încercăm să le facem cunoscute amicilor noștri frumusețile Moldovei noastre dragi și continuăm să construim amintiri.

18

CNPR 2017 – 2018

Nu suntem singuri

Dacă e luni… e robotică. Sub privirile oaspeților francezi, robotul construit pentru concursul de anul acesta face câteva mișcări demonstrative și stârnește alte întrebări, elucidate cu răbdare și mândrie de membrii clubului de robotică.

Și pentru că în balanța talentelor trebuie să existe mereu un echilibru între tehnic și artistic, lăsăm robotul și pornim spre descoperirea frumosului din muzică, la Liceul de artă „Victor Brauner”, acolo unde suntem întâmpinați cu multă căldură, în ciuda zăpezii de afară. Aici înțelegem că succesul se construiește prin muncă asiduă și că arta are limbajul ei, mult mai convingător decât cuvintele. Pentru câteva ore, granițele lingvistice sunt abolite și ceea ce primează este emoția pură.

19

Nr. 18 (42) – 2018 Piatra Neamț are încă multe de oferit: curtea domnească, pivnițele, turnul lui Ștefan cel Mare, telegondola și peisajul magnific de pe traseul acesteia. Din înălțimi, totul pare și mai frumos, iar noi ne simțim aproape unii de ceilalți. Aici, între cer și pământ, spiritualitatea este mai prezentă și mesajul pe care istoria vrea să ni-l transmită e mai clar: suntem datori să mergem pe urmele strămoșilor noștri, să ne descoperim, să ne cunoaștem, să fim.

20

Libertatea spiritului e în echilibru cu cea a trupului. O simțim, din nou împreună, în sala de antrenament, acolo unde acordăm mai multă atenție mișcării. Avem de ales: spectatori sau luptători? După o demonstrație reușită a clubului de karate, cei mai îndrăzneți dintre noi pășesc pe covor pentru a-și testa limitele fizice. Și, poate și pe cele ale curajului de a se face remarcat. Departe de a deveni peste noapte performeri ai acestui frumos sport, învățăm lecția disciplinei și a încrederii.

21

Nu suntem singuri

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 Ultima zi la „Rareș”. Deja. Suntem prinși într-un vârtej al emoțiilor: emoția despărțirii apropiate, emoția actului artistic pe care urmează să-l producem împreună pe scena „Rareșului”, ca semn al echipei pe care, iată, am format-o deja și care va mai avea multe de făcut împreună, emoția necunoscutului pe care încă îl mai avem a descoperi. Pe lângă acestea, trăim și emoția patriotismului, grație unui moment inedit prilejuit de celebrarea Zilei Unirii Principatelor. Cine ar fi crezut că în această zi încărcată de semnificații pentru noi, românii, vom cânta cu toții „la Marseillaise”, fluturând prietenește drapelul românesc și pe cel francez? Cine ar fi crezut că acordurile ritmate ale unui taraf românesc vor uni într-o horă de neuitat elevi mari și mici, profesori, români și francezi… HORA UNIRII.

22

Spectacolul final: toate sentimentele acumulate de la nașterea ideii proiectului de anul acesta și până acum, amplificate prin forța degajată de locul minunat în care ne aflăm. Creația noastră comună, după o săptămână petrecută unii lângă ceilalți. E poezie, e muzică, e dans, e teatru. E duel muzical: Sanie cu zurgălăi / Johny tu n'es pas un ange. O avalanșă de trăiri în urma căreia ne simțim tot mai aproape de rădăcinile noastre comune.

23

Nu suntem singuri

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018

24

CNPR 2017 – 2018

SnakeTech – pasiune și entuziasm

,,SnakeTech” este echipa de robotică a Colegiului Național ,,Petru Rareș”, formată din 15 membri și 13 voluntari împărțiți în 4 departamente: asamblare (Costin Atomulesei – liderul echipei, Rareș Poețelea, Cosmin Teacu, Mihnea Rîpanu), imprimare 3D (Matei Radu – liderul echipei, Stoleru Ștefan, Cosmin Amăriucăi), programare (Tudor Alinei – liderul echipei, Matei Bîrjovanu, Ștefan Ursu), marketing (Robert Băltog – liderul echipei, Bianca Savin, Raluca Miron, Stoian Viorela). Acești 28 de elevi s-au întâlnit săptămânal începând cu luna octombrie sub îndrumarea mentorilor, prof. Oniciuc Grigoruță, prof. Balaban Gina, prof. Savin Sabina și prof. Haralamb Dorel, în vederea participării la concursul internațional de robotică „FIRST Tech Challenge România 2017/2018“. Pe toată durata proiectului, au avut loc ședințe de lucru cu toți membrii echipei în fiecare sâmbătă, iar înaintea competiției întâlnirile au devenit zilnice. „FIRST Tech Challenge România 2017/2018“ este singurul concurs internațional de robotică care are loc în România, anul acesta fiind la a doua lui ediție. Competiția s-a desfășurat la Sala Polivalentă din București. În ringurile de luptă au concurat 96 de roboți realizați de echipe de elevi din toată țara.

25

Lumea lui Einstein

prof. Sabina SAVIN Robert BĂLTOG, clasa a X-a E

Nr. 18 (42) – 2018 Organizatorii „FIRST Tech Challenge România“ sunt McCann Erikson și Asociația „Nație prin Educație“ care au oferit suport acestei competiții în baza unui parteneriat încheiat cu Ministerul Educației Naționale. Tema concursului de anul acesta a fost „Relic Recovery”: robotul trebuie să colecteze anumite cuburi, pe care, ulterior, le așază într-un raft numit „cripto-box”, după un model scanat de robot. La finalul meciului, robotul are de colectat o comoară („relicva”) pe care trebuie să o așeze pe unul dintre modelele din afara terenului de joc, în funcție de culoarea alianței pe care o are. Anul acesta, încă din prima zi a concursului ne-am confruntat cu probleme de conectare datorită numărului mare de conexiuni WiFi din sală. În a doua zi, s-au luat măsuri astfel încât telefoanele tuturor celor din sală să fie închise, însă nu am putut recupera punctajul din ziua anterioară, fapt care a dus la o poziționare sub așteptările noastre, robotul nostru fiind complet funcțional în exteriorul terenului oficial. Au fost momente de tensiune maximă care ne-au apropiat mai mult, care ne-au făcut să simțim că suntem, într-adevăr, o echipă. Întâlnirile au dezvoltat în entuziaștii participanți diverse compe-tențe care includ atât partea tehnică (Java, învățarea modului de proiectare a unor piese, realizarea unor pârghii, sisteme funcționale), cât și cea socială: împărțirea echilibrată a sarcinilor de lucru, dezvoltarea spiritului de echipă și a comunicării, dezvoltarea abilităților de management (conturarea unui buget, 26

atragerea unor sponsori, inventarierea tuturor achizițiilor) care au ajutat la obținerea unui grup unit și a multor amintiri valoroase. În afară de întâlnirile de lucru și de pregătirea pentru concurs, activitatea echipei SnakeTech s-a dedicat și unor evenimente desfășurate în cadrul colegiului sau la nivel regional. Robotul construit de noi a fost prezentat în față colegilor, dar și a pasionaților de tehnologie. Astfel, ni s-a remarcat prezența la două evenimente care au avut loc la Rubik Hub. Primul dintre acestea este Robo Fair Piatra Neamț, inițiat de Watify și ETTW, iar al doilea a fost coordonat de Agenția pentru Dezvoltare Regională NordEst. Aici am făcut cunoștință cu alți elevi interesați de domeniul tehnologiei, primind sfaturi sau aprecieri din partea acestora, învățând lucruri noi. Activitatea echipei nu s-ar fi putut desfășura fără ajutorul Consiliului Local al Primăriei Piatra Neamț, a firmelor EnergoIce, Corfa Andra, LociCad, Maxx Computers, CTCE, care ne-au susținut financiar, componentele robotului fiind destul de costisitoare. Pentru că la etapa finală a concursului ce s-a desfășurat la Detroit în aprilie a fost anunțată tema celei de-a treia ediții a concursului FIRST Tech Challenge și anume ,,Rover Ruckus”, așteptăm cu nerăbdare să începem lucrul pentru sezonul acesta, deoarece avem foarte multe idei pe care dorim să le punem în practică!

27

Lumea lui Einstein

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018

Procesele vieţii sub influenţa legilor fizicii prof. Aida ILIE Procesele vieții au la bază aceleași tipuri de interacțiuni moleculare Crearea structurilor biologice se desfășoară împotriva cerințelor legilor termodinamicii proceselor reversibile deoarece global, procesul reprezintă o tranziție de tipul „de la dezordine la ordine” sau „de la simplu la complex”. Pentru majoritatea proceselor moleculare, aplicarea legilor termodinamicii proceselor reversibile, rămâne, însă, valabilă. Astfel, procesul de materializare în ansamblul proteic funcțional a informației cuprinse în structura primară a lanțului polipeptidic decurge spontan, de la starea inițială, care are energie mai ridicată (deci este o stare de neechilibru) spre o stare de energie liberă mai coborâtă. Pentru a se produce acea stare inițială de neechilibru, procesul ribozomal de biosinteză a consumat energie. Dar mai important de subliniat, fenomenele de strucurare, funcționare și reglaj de la toate nivele existente în organismele vii, se bazează pe aceleași tipuri de interacțiuni moleculare. Organismele vii sunt sisteme disipative, deschise Stările de neechilibru sunt proprii funcționării organismelor vii. Un exemplu important îl constituie menținerea gradienților de concentrație față de cele două fețe ale membranei excitabile (gradienții ionilor K+ și Na+). Această stare de neechilibru este menținută activ, cu consum de energie (hidroliză de ATP). Mecanismul de pompaj al ionilor este de natură enzimatică și aparține metabolismului celular. Ca să procure ATPul necesar funcționării pompei ionice, organismul extrage, tot prin metabolismul celular, energie chimică prin hrană sau, în cazul organismelor fotosintetizante, din radiație luminoasă. Beneficiul pe care îl obține organismul de pe urma menținerii active a polarizării membranei este acela că el poate folosi un sistem eficient de comunicație între părți ale organismului sau între organism și mediu: acesta este influxul nervos (care se bazează pe depolarizarea membranei, deci pe o comutare temporară a sistemului pe un alt regim de funcționare, mai apropiat de starea de echilibru ionic). Cele mai eficiente mijloace de transmitere a informației în procesele de reglaj și control (sub aspectul clarității mesajului) sunt tocmai cele care se bazează pe sisteme îndepărtate de starea de echilibru (sisteme disipative).

28

Acest exemplu ilustrează faptul cunoscut că organismele vii sunt sisteme deschise (traversate de fluxuri de substanță și energie) și disipative (corespund unei stări îndepărtate de echilibru termodinamic). Se poate arăta că însăși evoluția biologică (evoluția sistemelor capabile să se autoreproducă) se întemeiază pe această proprietate; memorarea informațieie genetice noi, reprezentată de mutațiile utile (fluctuații genetice cu valoare selectivă ce definesc una din stările posibile ale sistemului autoreproducător) este un proces de neechilibru, ireversibil. Un sistem apropiat de echilibru nu este capabil să memoreze deviațiile accidentale de la starea de echilibru, deoarece aceste sisteme nu au stări metastabile multiple, ci revin, în urma încetării perturbației, la starea de echilibru inițială. Științele naturii afirmă legile fizicii Majoritatea proceselor evidențiază faptul că înțelegerea funcționării sistemelor biologice se bazează pe aplicarea legilor elementare și a principiilor fizicii, fără a fi necesară introducerea unor legi noi, specifice lumii vii. Cea ce se generează prin asamblarea entităților biologice (inclusiv a celulei și a organismului) sunt funcții de tip nou, neîntâlnite în lumea anorganică, dar nu și legi noi. Biofizica moleculară și, mai general, biologia, introduc cel mai mult concepte noi (ca autoasamblarea, cvasiechivalența, sau principii mai elementare ca recunoașterea moleculară, transferul de informații prin modificări conformaționale etc.), care ajută la sistematizarea cunoștințelor din domeniu, dar, la nivel molecular la care se desfășoară interacțiunile răspunzătoare de fenomenul vieții, principiile conducătoare sunt legile fizicii. De altfel, acest lucru este deopotrivă valabil pentru științele vieții (din care face parte biofizica moleculară) ca și pentru toate științele naturii (incluzând chimia, geologia etc.). Mecanismele moleculare de bază ale vieții (cele aparținând metabolismului, stocării, transmiterii sau materializării informației genetice) sunt comune tuturor formelor de viață pentru că toate organismele se bazează pe aceleași tipuri de molecule și au origine evoluționară comună. Evoluția biologică se încadrează firesc în evoluția materiei în Univers. Ambele reprezintă procese ireversibile de ordonare (creare de informație nouă) în care memorizarea unor evenimente accidentale joacă un rol important. Bibliografie: 1. Tudor Porumb – Elemente biofizică moleculară, editura Dacia

29

Lumea lui Einstein

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018

O problemă de la etapa naţională a Olimpiadei de Fizică - clasa a VI-a prof. Aida ILIE „Profesorul a pregătit elevilor un experiment. Într-un coș a pus șase fructe, fiecare fruct fiind bine ambalat în foițe de staniol identice. Fructele alese au același volum și sunt de trei categorii: mere, mandarine și piersici. Pentru a identifica numărul de fructe din aceeași categorie, plasate în coș, elevii au la dispoziție: • • •

o riglă; un resort de masă neglijabilăde constantă elastică k = 100 N/m, plasat vertical; un taler cu masa m0.

Inițial, Ionel fixează un capăt al resortului de un suport vertical, iar celălalt capăt îl leagă de taler. Paul așează fructele unul câte unul pe taler, iar Ancuța completează tabelul, măsurând deplasarea talerului cu fruct/fructe față de poziția inițială a acestuia. nr. de fructe d (cm)

1

2

3

4

5

6

1

2

?

5,5

7

8,5

Determină câte fructe din fiecare categorie a pus profesorul în coș. Vei considera că fructele de același tip sunt identice, iar între densitățile medii există relația: ρmandarină < ρmăr < ρ piersică. Identifică valorile posibile ale deformării ce lipsește din tabel, precizând denumirea fructului pus pe taler la a treia determinare.”

Notații: a – mandarină; b –măr; c – piersică. Deoarece

ρmandarină < ρmăr < ρ piersică., iar volumele sunt egale,

înseamnă că

mmandarină < mmăr < m piersică.

30

CNPR 2017 – 2018

d1 (cm)

a

1

1

d2 (cm)

a + a = 2a

1+1=2

2

d3 (cm)

2a + 1b 3a 2a + 1c

...

?

d4 (cm)

2a + 1b + 1c 3a + 1b ... 2a + 1c + 1b (identic cu prima)

5,5

d5 (cm)

2a + 2b + 1c 3a + 2b 2a + 1b + 2c

d6 (cm)

2a + 3b + 1c 3a + 2b + 1c cazuri posibile 2a + 2b + 2c ... 2a + 1b + 3c (masa piersicii este prea mare – acest caz nu este posibil)

...

7

8,5

Considerăm pentru mandarină (a) că deformarea este egală cu 1cm. Cum procedăm? 2a + 2b + 2c = 8,50 Adică 2 + 2b + 2c = 8,50 ⇒ 2b + 2c = 6,50 sau b + c = 3,25 Ce valori ale deformărilor pot produce b și c? (b < c) b = 1,50 și c = 1,75 sau b = 1,25 și c = 2 În coșul cu fructe putem avea: § 2 mandarine, 3 mere, 1 piersică § 2 mandarine, 2 mere, 2 piersici § 3 mandarine, 2 mere, 1 piersică Și atunci, la a treia determinare, deformările pot fi: Ø I - dacă pe taler avem: 2 mandarine și 1 măr: d3 = 3,50 cm 3 mandarine: d3 = 3 cm 2 mandarine și 1 piersică: d3 = 3,75 cm Ø II – dacă pe taler avem: 2 mandarine și 1 măr: d3 = 3,25 cm 2 mandarine și 1 piersică: d3 = 4 cm

31

Lumea lui Einstein

Cazuri posibile

Nr. 18 (42) – 2018

Workshop de robotică în Belgia prof. Gina BALABAN În perioada 25-27 aprilie 2018, am participat, alături de alți 23 de profesori din diferite țări ale Uniunii Europene la un Workshop despre utilizarea roboticii și automatizării în sala de clasă, la E.S.E.C. (the European space Security and Education Centre) din Redu, Belgia.

Vedere de ansamblu a ESEC

E.S.E.C. este un centru al excelenței pentru servicii de securitate în cyber-spațiu al E.S.A. (the European Space Agency), centrul în care se adună datele transmise de sateliți, precum și sediul al ESA Academy Training and Learning Centre. În prima zi, în laboratorul de robotică, profesorii, grupați câte doi, au construit, folosind LEGO Mindstorms, propriul vehicul capabil să exploreze suprafața planetei Marte (să se deplaseze pe pante abrupte, să ocolească stânci, să măsoare temperatura din solul marțian, utilizând datele transmise de diferiți senzori montați pe vehicul).

32

Alături de doamna inspector de chimie-fizică din județul Maramureș, profesor Carmen Ulici

Valorile de temperatură au fost transmise calculatorului, care a realizat un grafic, cu ajutorul căruia am dedus că există apă sub formă de gheață în solul marțian. În prima parte a celei de a doua zi, grupele din ziua precedentă s-au aliat câte două pentru a realiza, cu ajutorul LEGO Mindstorms, transmiterea și recepția unui semnal L.A.S.E.R. într-un cod asemănător celui Morse, folosind oglinda unui satelit LEGO atârnat de tavanul laboratorului. În a doua parte a zilei am vizitat sediul ESA, unde am experimentat mersul pe Lună și pe planeta Marte, cu ajutorul unui simulator de gravitație redusă și a unor ochelari pentru realizarea virtuală a condițiilor pe cele două corpuri cerești. Tot acolo am văzut dispozitivele cu ajutorul cărora se antrenează viitorii astronauți pentru a rezista imponderabilității și am participat, în simulatorul de zbor, la lansarea Emisia și recepția unui semnal L.A.S.E.R. cu unei rachete în spațiu. ajutorul unui satelit

În ultima zi, folosind programul Arduino, am creat un sistem automat pentru irigarea solului, ca parte a realizării unui ecosistem pe Marte și am vizitat apoi centrul ce monitorizeză activitatea sateliților cu ajutorul datelor transmise de aceștia și recepționate de cele 24 de antene parabolice aflate în curtea E.S.E.C.-ului. Participarea la acest workshop a fost pentru mine o experiență deosebită, atât din prisma lucrurilor interesante pe care le-am învățat, cât și din cea oamenilor deosebiți cu care am interacționat în aceste zile și intenționez să dezvolt noile competențe învățate și să le impărtășesc elevilor pasionați de robotică. Navetă spațială expusă la Centrul ESA

33

Lumea lui Einstein

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018

In memoriam – Dumitru Covalciuc,

Membrii Consiliului Naţional Român din Bucovina ales la Adunarea Constituantă din 27 octombrie 1918, Cernăuţi, 2017 prof. dr. Dorina-Luminița DREXLER Consider o datorie de onoare prezentarea în revista Colegiului Național „Petru Rareș”, în anul Centenarului Marii Uniri din 1918, a uneia dintre ultimele apariții editoriale ale scriitorului și patriotului bucovinean Dumitru Covalciuc, plecat prea devreme și fulgerător dintre noi, la sfârșitul anului 2017. Am avut privilegiul să-l avem oaspete în 24 noiembrie 2017, la Cercul Pedagogic al profesorilor de istorie din Piatra-Neamț, Bicaz și comunele arondate acestor orașe, organizat, în mod tradițional în ultimii ani, în cadrul Zilelor Colegiului Național „Petru Rareș”. Scriitorul Dumitru Covalciuc – despre care am aflat, pregătind această activitate, că suntem rude prin alianță – s-a născut la 2 ianuarie 1947 în comuna Oprișeni, din fostul județ Rădăuți, astăzi regiunea Cernăuți din Ucraina. A urmat școala în sat, apoi școala medie la Tereblecea, iar între 1966-1971 a urmat cursurile Facultății de Limbi Romanice și Germanice ale Universității din Cernăuți, secția de limba și literatura franceză. Lucrează, din studenție, la Postul de Radio Cernăuți, și ca redactor la ziarul „Zorile Bucovinei”, unde a fost încadrat la terminarea facultății. Sub pretextul că se sustrage serviciului militar, în 1972 a fost destituit și închis într-un lagăr de psihiatrie din Baku. La revenirea acasă, nu mai este primit la vechiul loc de muncă. Timp de un an, predă la facultatea pe care a absolvit-o, dar este acuzat de „naționalism burghez român”, destituit din învățământ și prigonit de serviciile secrete sovietice. Se angajează ca salahor la o fabrică din Cernăuți și continuă lupta pentru drepturile sale, reușind să revină în 1975 la ziar. În 1989, cu un grup de scriitori și intelectuali din Cernăuți, înființează Societatea de Cultură Românească „Mihai Eminescu”, în 1990 înființează și conduce Societatea „Arboroasa” și din 1992 Institutul Obștesc de Istorie, Restituiri Literare și Folclorice „Dimitrie Onciul” din Cernăuți. Are și o activitate literară prodigioasă, dintre lucrările sale menționăm romanele Revolta (1990), Tinerețea lui Doxachi Hurmuzachi (2002), Pagini din cartea neagră a Bucovinei și Oprișeni, un sat la răspântiile istoriei (Cernăuți, 2008) – informații preluate din articolul lui Ion Popescu-Sireteanu, Scriitorul Dumitru Covalciuc, publicat în „Revista Română” nr. 1(71)/2013, http://astra.iasi.roedu.net./pdf/nr71p25-26pdf, accesat la 10 noiembrie 2017.

34

Cartea la care ne referim prezintă participanții la Adunarea Constituantă a Bucovinei din 27 octombrie 2018, în cadrul căreia a fost manifestată voința de revenire, după 144 de ani de stăpânire a acestei provincii românești la Patria-Mamă, România. Lucrarea este concepută sub forma unui mic dicționar și reprezintă o încercare de „a-i readuce în memoria neamului pe cei 50 de membri ai Consiliului Național Român ales la Constituanta din 27 octombrie 1918”, după cum preciza autorul, în Notă asupra ediției. Sunt evocați atât membri ai Consiliului Național Român care au devenit cunoscuți posterității, cât și numeroși membri care, după o manifestare energică și curajoasă a simțirii lor românești în anul 1918, au rămas în anonimat. Autorul precizează că „evident, n-a fost deloc ușoară munca de colectare a informațiilor despre viața și activitatea acestora”. Informațiile au fost preluate „din presa vremii, din documente de arhivă, din condici parohiale, din matricole studențești, de pe cruci și monumente funerare.” Evocarea acestor personalități este, în viziunea autorului, „un modest dar editorial la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri”, din partea cernăuțenilor. Având în vedere contextul special în care a apărut această lucrare – împlinirea a o sută de ani de la Marea Unire din 1918, dar și prematura trecere la cele veșnice a autorului – invitația la lectură și la reflecție prin care o adresez prin acest articol reprezintă o modalitate prin care, deopotrivă, elevi și profesori ai „Rareșului” putem să ne arătăm prețuirea față de generația Marii Uniri, dar și față de un mare patriot din Bucovina de Nord, scriitorul Dumitru Covalciuc.

35

Limba și istoria noastră

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018

Cărţile nu sunt nici cool, nici ok și nici mișto prof. dr. Monica COSTEA Adesea sunt cele trei calificări pe care le auzim drept răspuns la întrebarea Cum este cartea …? Pe cât de englezit-argotice, pe atât de seci și de generice (căci toate obiectele și ființele din aria psihologică a unor atare vorbitori se desemnează, vai, printruna dintre aceste etichete). Dragi elevi, dragi cititori ai articolului, cărțile NU sunt cool, ok (ochei, nu? - că așa sună în românește) sau mișto. Cărțile pot fi interesante, provocatoare, atrăgătoare, magnetice, fascinante, ilustrative, documentate, semnificative, simbolice, polifonice, magice, speciale, ofertante, luxuriante sau, dimpotrivă, anoste, lineare, insipide, neutre, greoaie, banale, prolixe. Sau în alte zeci de feluri desemnate prin alte nenumărate adjective. Dar numai aceia care le citesc știu ce înseamnă unele dintre aceste neologisme, nu? Astfel încât un mic parcurs în lumea lecturii poate fi binevenit pentru cititorii de liceu și chiar mai mari de atât. I. Delimitări teoretice: conceptul de lectură Secolele anterioare au gândit variat conceptul de lectură, încercând fie sintetizări, fie sistematizări în scheme teoretice. Iată câteva dintre ideile – vector: „Lectura, iată învățătura cea mai bună.” (A. S. Pușkin) „Lectura este o formă a fericirii. Ultima la care vom renunța.” (Fernando Savater) „Lectura este o călătorie interioară” (Cornel Zăgan) „Ceea ce devenim depinde în mare măsură de ce citim după ce toți profesorii au terminat cu noi.” (Thomas Carlyle) „Citește zi și noapte, rătăcind prin spaima veacului, și nu uita că lectura suplinește oricând opiul. Cărțile trebuie înghițite ca prafurile adormitoare. Nimeni nu citește pentru a ști, ci pentru a uita.” (Emil Cioran) „O scurtă privire într-o carte, și auzi vocea unei alte persoane, poate cineva mort de 100 de ani. Să citești înseamnă să călătorești în timp.” (Carl Sagan) „Citește! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții.” (Mihai Eminescu) „...căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților.” (Miron Costin)

36

În secolul al XX-lea în special, teoreticienii au resimțit nevoia de a clasifica hățișul atâtor tipuri de lectură câți cititori sunt. Astfel că au apărut mai multe clarificări conceptuale. Andre Maurois încearcă o tipologie a lecturii: „lectura-viciu”, proprie celor care „găsesc în ea un fel de opiu prin care se eliberează de lumea reală”; „lectura-plăcere”; „lectura-muncă” a celui care caută într-o carte anumite cunoștințe, materiale documentare de care are nevoie. H. G. Gadamer pornește cele trei momente ale procesului hermeneutic: primul moment este cel al înțelegerii, al doilea reconstituirea în a doua lectură a părților secvențiale, în lumina întregului, iar ultimul este a treia lectură critico-istorică, aceea în care lectorul conștientizează semnificații din istoria receptării operei respective. Mai trebuie adăugat, poate, paradoxul lui Vl. Nabokov și anume afirmația sa că „nu poți citi o carte, o poți doar reciti”, având în vedere că în ea sunt ascunse atâtea straturi de semnificații, simboluri, coduri și de asemenea apare în actul complex al lecturii o competență lecturală cu care se apropie de carte fiecare cititor, în funcție de orizontul lui cultural, mental, emoțional. În spațiul românesc, nicio lucrare nu a depășit ca spirit de analiză și sinteză studiul lui Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii, unde se face o prezentare laborioasă a tipurilor de lectură existente: „Există, ca atare, nenumărate moduri de a citi: obiectiv (recuperând maximumul posibil de informații) ori proiectiv (restructurând informațiile potrivit intereselor și dezideratelor proprii); eferent (atenția se concentrează asupra a ceea ce rămâne ca reziduu după lectură) ori estetic (atenția se concentrează asupra trăirii înseși); liniar (performând textul pas cu pas în ordinea desfășurării sale) orin exploratoriu (în survol, spre a obține o idee generală asupra conținutului) ori selectiv (evitând materialul redundant ori neinteresant pentru cititor); senzual (îndeosebi în cazul textelor poetice, „degustând” plasticitatea limbajului, culorile stilului, armoniile sonore) ori logic (vizând articulațiile discursului, validitatea și înlănțuirile raționamentului); nonșalant (performând pasiv, distrat, în voia stimulilor verbali) sau programat (interogând textul pe baza unei tematici); identificatoriu (mai ales în cazul textelor de ficțiune, când subiectul se contopește cu lumea imaginară) sau critic (menținând o distanță față de text, supunându-l constant unei evaluări); consumatorist (subiectul citește fără participare, superficial) ori asimilatoriu (textul este parcurs sistematic, cu reveniri, spre a fixa ideile ori a le memoriza) etc.” (Ed. Polirom, Iași, 1988, p. 10). De parcă tipologia lecturii nu ar fi fost destul de complicată, se adaugă acestei savante intenții de clasificare mai multe categorii de cititori: „cititorul implicit” (Wolfgang Iser); „cititorul model” (Umberto Eco); „cititorul informat” (Stanley Fish); 37

Limba și istoria noastră

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 „cititorul competent” (Jonathan Culler); „cititorul încifrat” (Ch. Brooke-Rose), „arhicititorul” (M. Riffaterre), „lectorul alter – ego, vizat, prezumtiv, virtual, înscris, real (empiric)” (Paul Cornea), etc. Oricât am teoretiza, ne întoarcem la ideea lui Romain Rolland că „o carte nu se citește așa cum este ea, ci așa cum suntem noi”. Lectura inocentă și mai ales cea specializată reprezintă un proces aproape la fel de complex precum scrierea, iar actanții sunt deopotrivă emițătorul și receptorul. II. Dezvoltarea competențelor de lectură în gimnaziu și liceu Acum 30 de ani, în cartea Frica in Occident – o cetate asediată, Jean Delumeau inventaria fricile omului străvechi și fricile omului contemporan. Pe lângă frica de hoți, de singurătate, de eșec, de implicare, de moarte, de pierderea securității, de fisc și vreo alte câteva zeci, mai este una care bântuie cel puțin intelectualii contemporani : spaima că ideea de carte va dispărea, că se va citi din ce în ce mai puțin, că ecranele și audio-book-urile vor înlocui hârtia, că bibliotecile vor rămâne goale, iar toți cei care le populau odată vor umple strada, clubul sau internetcafé-urile. Iată o diagnoză formulată de un teoretician al lecturii : „La urma urmei, de ce lectura? Mai merită oare atenție problema în acest sfârșit de secol, când atâția factori incontrolabili, dar convergenți și imperativi, par să așeze pe primul plan audio-vizualul, să prevaleze filmul sau banda video față de carte? Nu asistăm cumva astăzi, cu sentimente împărțite, cu indiferență sau anxietate, cu regret ori cu melancolie, la apusul deja pronosticat al Dinastiei Gutenberg, cu singurul corectiv că ritmul declinului pare a fi mai lent decât cel scontat în anii ’60? Pentru câți oameni din zilele noastre mai constituie încă lectura, ca pentru Borges, „o formă a fericirii”? Dar poate că această valorizare superlativă nu e decât o modă retro, o țicneală de intelectual umanist, semnul unei civilizații artizanale, a bricolajului și a disponibilității, definitiv condamnată la pieire de extinderea planetară a tehnologiei computerelor și a robotizării?” (Paul Cornea – Introducere în teoria lecturii, Editura Minerva, București, 1988, p. V) Pe mine nu mă sperie acest pronostic sumbru. Și nu mă sperie pentru că înțeleg că lumea s-a schimbat, că mijloacele și posibilitățile ei s-au schimbat. Odinioară, lectura era singura formă de libertate interioară, că de cea exterioară nu putea fi vorba. Astăzi, copiii noștri s-au născut cu libertatea de mișcare, libertatea de expresie, libertatea de opinie, libertatea de comunicare. Au nenumărate mijloace de a 38

asimila ceea ce odinioară noi percepeam numai prin universul cărții. Și totuși, cartea nu a dispărut: se citește mult mai puțin, dar se citește încă, există o elită care se formează cu și prin cărți, și asta e tot ce contează, până la urmă. În fiecare semestru, elevii mei care nu se află în clasele terminale primesc ultima notă la o prezentare de carte din afara materiei școlare. Din cei peste 120 de tineri pe care îi ascult, mai mult de jumătate prezintă lecturi deloc superficiale : adesea apar numele lui Dostoievski, Tolstoi, Balzac, Stendhal, Dickens, Shakespeare, Thomas Mann, Umberto Eco sau John Fowles. Așadar, se citește și oamenii atrași de lumile visului nu vor dispărea prea curând. Nici „concurența” cărților citite pe calculator sau auzite nu mi se pare de speriat. Pentru lectura utilă, pragmatică, au rostul lor: când îmi amintesc interminabilele cozi de la biblioteci finalizate adesea cu răspunsul sec „Nu (mai) este în depozit, veniți peste două săptămâni”, aproape că mă bucur că acești copii găsesc orice informație „la un click distanță”, în câteva minute. În plus, cred cu tărie că niciodată statul ca un semn de întrebare, cocoșat în fața computerului, nu va înlocui plăcerea de citi lungit în iarbă, pe covor, pe fotoliu, ținând cartea între palme, simțind-o ca pe o ființă vie, mirosind-o, lăsând-o deschisă la câte o pagină care să poarte imaginația pe meleaguri îndepărtate. Sunt convinsă că nici bucuria simplă și directă al lecturii pe hârtie nu va dispărea. Mai mult mă tem de superficialitatea și de blazarea de care se contaminează copiii noștri: au de toate, în materie de lectură și de altele, dar nu vor și nu îi interesează aproape nimic. De aceea ajung la miezul problemei: provocarea pedagogică pe care o văd eu acum în școala contemporană este aceea de a căuta mijloacele de a-i atrage spre universul cărții, culturii, cunoașterii, de a găsi acele modalități care să-i încânte, să-i bucure, să le trezească interesul: dacă am câștigat această bătălie, războiul are sorți de izbândă. Așa încât trebuie încercat mereu ca fiecare activitate școlară să fie gândită în primul rând ca atractivă pentru copii, știut fiind că ei se plictisesc foarte repede. III. Metode/activități de dezvoltare a competențelor de lectură ale elevilor: Prezentarea de carte Căutarea de noi metode, exerciții de stimulare a interesului pentru lectură și a dezvoltării competențelor lecturale este vitală. Într-un mediu educațional contemporan care, volens – nolens, trebuie să țină pasul cu schimbările de mentalitate ale copiilor și ale lumii în care ne aflăm, pentru a nu încremeni în afara timpului istoric, Ion Cerghit avertiza – încă de acum un deceniu!: 39

Limba și istoria noastră

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 “Pedagogia modernă nu caută să impună nici un fel de rețetar rigid, dimpotrivă, consideră că fixitatea metodelor, conservatorismul educatorilor, rutina excesivă, indiferența etc. aduc mari prejudicii efortului actual de ridicare a învățământului pe noi trepte; ea nu se opune în nici un fel inițiativei și originalității individuale sau colective de regândire și reconsiderare în spirit creator a oricăror aspecte care privesc perfecționarea și modernizarea metodologiei învățământului de toate gradele. În fond creația, în materie de metodologie, înseamnă o necontenită căutare, reînnoire și îmbunătățire a condițiilor de muncă în instituțiile școlare.” (Ioan Cerghit, Metode de învățământ, Editura Didactică și pedagogică, București, 1997, p. 44) Așadar, o idee modernă și perfect aplicabilă pentru orele de limba română sau pentru exercițiul dezvoltării intelectuale individuale este cea a Prezentării de carte. Etapele activității: •

• • •

• •

Se alege de la începutul anului un număr de cărți (4 de obicei) pentru a fi citite de-a lungul semestrului. În funcție de specificul ciclului de studii și de nivelul intelectual al clasei numărul poate varia. Profesorul dă o listă orientativă – eu am folosit topul Editurii Harvard cu 100 de cărți fundamentale din istoria umanității. Elevii pot alege de acolo sau din alte texte, cu singurele condiții să nu fie studiate la clasă și să nu fie toate din aceeași categorie literară. Sunt sfătuiți să ceară ajutorul bibliotecarului sau părinților pentru a alege cărțile; În ultima săptămână a semestrului se face prezentarea unei singure cărți dintre cele 4, activitate care va primi în catalog o notă separată; Se face prezentarea în fața clasei, respectând punctele cerute de la început prin fișa de lectură; pe tablă se scrie din pauză numele elevului cu cele 4 cărți alese; Există o mare libertate, fiecare elev putând folosi ce tehnică, mijloace vrea, cu condiția să prezinte liber, în maximum 5 minute. Unii aleg fișa schematizată ca suport, alții folosesc Power Point-uri, alții fragmente de filme, dramatizări, pornind de la cartea citită, alții se costumează în stilul vestimentar al personajului central, apar multiple abordări creative; După prezentare, colegii pun întrebări din toate ariile, folosind toate cele 4 texte scrise pe tablă – maximum 5 minute; Profesorul pune și el o întrebare - două, mai ales comparative cu literatura română sau verificând cunoștințe de teorie literară transferate altui text;

Nota se pune atât pentru calitatea prezentării, cât și pentru modul de comportare în comunicarea orală cu clasa și cu profesorul. Notarea se va face holistic, dar separat pentru respectarea punctelor din fișa dată elevilor, iar cadrul didactic poate urmări produsul, procesul sau / și atitudinea elevului. 40

• Profesorul și elevii fac observații la final asupra calităților și defectelor prezentării, insistând pe sfaturi menite să îmbunătățească calitatea discursului oral, atât de cerut pe piața muncii în perioada contemporană; • Un coleg notează toate cărțile alese și scrise pe tablă, apoi trimite fișierul tuturor, ca un îndreptar de lectură și pentru a aminti cărțile care au fost interesante și pe care ar dori și ceilalți să le citească; Prezentarea de carte este un exercițiu complex ce presupune o metodă de lucru interactivă, beneficiind de toate avantajele pedagogice ale acestora, așa cum apar ele enumerate de bibliografia de specialitate, de la implicarea activă și creativă a copiilor pentru stimularea gândirii productive, a gândirii divergente, de la libertatea de exprimare a cunoștințelor, a gândurilor, a faptelor și până la comunicarea pe baza unei tehnologii informaționale, moderne. În urma aplicării acestor metode, copiii învață să-și împărtășească gândurile, capătă încredere în ei, devin responsabili pentru ideile și acțiunile lor, învață să privească critic mediul social în care trăiesc, să se descurce în situații reale de viață, învață cum să învețe. O fișă de lectură – pentru exercițiul de mai sus sau pentru a prezenta oricui o carte mai mult decât prin incolorele „ok, cool, mișto” poate arăta astfel: • Date despre autor - secolul, curentul literar de care aparține, volume, teme, titluri; • Date despre operă – apariție, contextul cultural, literar; • Tipul de carte – genul, specia, categoria; • Tema, semnificația titlului; • Structura, compoziția; • Prezentarea primelor capitole, scene narative / a primelor teme, motive lirice / a primelor scene dramatice; • Schițe de portrete ale personajelor principale sau secundare; • Aspecte stilistice – selectarea și citirea unui pasaj ilustrativ pentru originalitatea autorului; • Argumente pentru a o recomanda colegilor pentru lectură.

În concluzie, dacă ar fi să sintetizez ideea lecturii ca proces trans-formator pentru omul tânăr, aș face-o cu vorbele lui Mircea Cărtărescu din eseul Edificiul lecturii: „De fapt, pe mine nu m-au format cărțile, ci lectura. Există o lume a lecturii, în absența căreia cărțile nu înseamnă nimic. Mai întâi a fost, pentru mine, plăcerea cititului, apoi 41

Limba și istoria noastră

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 obiceiul cititului, în fine monomania cititului. Dar toate acestea sunt trepte inferioare ale actului de a citi. Abia când cititul a devenit pentru mine adicție am început să pătrund filozofia sa, care este lectura.” (Dan C. Mihăilescu - Cărțile care ne-au făcut oameni, Editura Humanitas, București, 2010, p. 65) Un om metamorfozat de puterea cărții, educat de lectură, un om care a respirat o dată în aerul pur al cerurilor de cuvinte, nu mai poate califica o carte drept cool, ok sau mișto. A devenit deja cititor – adică o ființă care își alege cu grijă cuvintele și ideile, știind că ele îl definesc – sau îl condamnă. Bibliografie: 1. Angelescu, Mircea, Ionescu, Cristina, Lăzărescu, Gheorghe, Dicționar de termeni literari, București, Ed. Garamond, 1995, pp. 139-140 2. Călinescu, Matei – A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Ed. Polirom, Iași, 2003 3. Cerghit, Ioan – Metode de învățământ, Editura Didactică și pedagogică, București, 1997 4. Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, București, Ed. Minerva, 1988 5. Groeben, Norbert, Psihologia literaturii, București, Ed. Univers, 1978 6. Herseni, Traian, Sociologia literaturii, București, Ed. Univers, 1973 7. Mihăilescu, Dan C., Cărțile care ne-au făcut oameni, Editura Humanitas, București, 2010

42

CNPR 2017 – 2018

Spiritul unionist românesc reflectat în producţiile muzicale premergătoare momentului istoric decembrie 1918 O etichetă degajată din uzanțele formale ale unei political correctness impune ca la comemorarea unor evenimente festive să se adopte o ținută - inclusiv la nivel discursiv, ba mai cu seamă la acest palier evocator - encomiastică, ba chiar triumfalistă, cu privire la evocarea unor mărețe izbândiri din istoria neamului. Și poate că așa ar fi și normal dacă ecourile vremurilor trecute s-ar suprapune congruent pe realitățile momentului aniversar. Din păcate, un fapt îngrijorător consemnat în vremurile nostre la mai toate generațiile contemporane este atrofierea, adesea până la obnubilare, a unor sentimente care vizează nu atât indivizii luați în parte ci comunitatea acestora într-o formațiune socio-politică dată, în speță cea statală. Mă refer, firește, la starea consemnată actualmente în țara noastră îndeosebi. Din categoria amintitelor stări afective erodate fac parte, fără a le epuiza șirul, patriotismul, naționalismul, recunoștința datorată înaintașilor pentru tot ce au înfăptuit în prezentul vieții lor de atunci (pentru mulți, acesta fiind doar un cimitir de fapte îngropate inexorabil, și în pulberea căruia pare aproape indecent să procedăm la deshumări, precum hienele!) pentru ca noi să trăim astăzi altfel decât s-au nevoit ei în vremuri de restriște. Constatări de acest fel nu au, în viziunea mea cel puțin, niciun fel de substrat politic partizan, nu izvorăsc din nicio atitudine îngust subiectivă ci sunt triste adevăruri de care nimeni dintre cei ce nu-și îngroapă capul în nisip ca struțul din fabulă nu poate face abstracție. Folosesc eșantioane prelevate ex abrupto, de la oamenii din jur, necenzurate, nu citând date din rutinierele anchete de ordin sociologic contemporan, prelucrate ad usum, ci paralele cu cele atent epurate de specialiștii în compromisuri și cosmetizări liniștitoare. (Dar ce-mi trebuie mie a mă încurca cu povești din astea de pe vremea străbunicii! De nostalgii romantice îmi arde acuma, când îmi frige buza văzând cum crește roborul la ratele de la bănci? Cei de pe vremuri cu necazurile lor, noi cu ale noastre; precum activiștii de altădată cu lozincile mărețe ale lui Marx și Lenin, iar colectiviștii cu cei trei lei pe ziua-muncă la CAP... Cât de pragmatic o mai fi să umbli azi după cai morți spre a le număra potcoavele? etc.) Când asistăm cu o indiferență care pe strămoșii noștri i-ar cutremura până în măduva oaselor la spolierea și înstrăinarea avuției naționale adunată de ei cu sacrificii de neînchipuit și lăsată nouă cu iubire la fel de greu de imaginat ca intensitate, când ne vedem zilnic sărăcind ca nație prin exodul, de ordinul milioanelor, al tinerilor deprimați de condițiile de trai ce le sunt oferite în propria lor țară și-i determină la mercenariat economic pe la porțile străinilor,

43

Limba și istoria noastră

prof. Adriana BOTEZ

Nr. 18 (42) – 2018 nu se poate spune că afirmații precum cele de mai sus sunt simple alegații ori exagerări de dragul încorporării în vreo diferență specifică tinzând spre oareșce vizibilitate. Negreșit, pentru o astfel de stare de lucruri mai mult decât întristătoare și pe care o traversăm astăzi, o bună parte din vinovăție revine și educației insuficiente pentru crearea cetățeanului demn de acest nume și decis să-și asume responsabilități majore în vederea salutarelor schimbări, cele în stare de a ne scoate din rușinoasele clasamente ale codașilor Europei la prea multe capitole. Ar fi suficient să le fie făcute celor care se școlesc, pe toate palierele educaționale, demonstrații argumentate cu fapte și acte concrete luate din istorie, că înaintașii noștri nu s-au aflat niciodată pe aceste jalnice poziții ci că, dimpotrivă, cu toate vicisitudinile îndurate din pricina situației geo-politice în care li s-a dat să viețuiască, s-au arătat demni de atitudini decise și fapte de care contemporanii lor din afară nu conteneau să se mire. Nu sunt îndeajunse simple înșiruiri de date, de nume, de idei cuprinse în proclamații, și care au toate șansele să se evapore de sub streașina conștiinței ascultătorilor sau din memoria de scurtă durată a celor interesați doar de mărimea notei ce o vor obține la performarea unei simple redări neasimilate de informații ingurgitate și regurgitate nediferențiat. E nevoie de mult mai mult pentru a plămădi în suflete acele valori perene care să constituie mai apoi modele de referință în conduită dincolo de zidurile școlilor. În cele ce urmează, dincolo de mâhnirile cetățenești semnalate, și prin prisma disciplinei pe care o predau, mă voi referi la câteva aspecte care, fără să facă intrinsec obiectul istoriei propriu zise, vin să coroboreze adevăruri ale acesteia. Și mă refer la acele adevăruri relevate nu doar de statistici de epocă, de documente prăfuite ori mucegăite prin arhive, ci din receptarea de vibrații afective, izvodite documentaristic din trăiri ce au constituit fapte de viață și simțire intrinseci, și pentru captarea cărora e nevoie de potrivirea unor antene de mai mare finețe. Se știe că ideea de unire națională a fost una perenă la trăitorii din veacurile trecute, care aveau aceeași viziune asupra lumii și vieții, vorbeau aceeași limbă, țineau aceleași tradiții și obiceiuri, cu mici deosebiri zonale datorate influenței naționalităților cu care conviețuiau sau se învecinau, îmbrăcau același port, se închinau aceluiași Dumnezeu. Balada Miorița, creație epică în sute de variante pe tot cuprinsul românimii, și mai mult cântată decât recitată, vorbește de trei reprezentanți ai moldo-vlahoardelenilor pe care ocupații comune precum păstoritul, transhumanța îi adună laolaltă ,, pe-un picior de plai / pe-o gură de rai”. Ce vrea să spună în principal acest lucru? Nimic mai mult decât că, atât în împrejurări faste cât și nefaste, (când spunem oameni, spunem și patimi și pătimiri de tot felul), ei au conviețuit natural, chiar dacă separați arbitrar de ucazurile suprastatale. Vreme de secole, ideea de unire a rămas doar un vis scump locuitorilor de pe ambii versanți carpatici și până la ,,marea cea mare”, deziderat 44

continuat din generație în generație ca o moștenire de mare preț. Despre ei parcă ar vorbi, la modul nu doar poetic, versul acela din poemul De rerum natura, al strămoșului cultural Lucretius: Et quasi cursores vitae lampada tradunt (Și precum alergătorii din întrecerea altetică a vieții, își trec unii altora ștafeta vieții). Izbânda consemnată prin actul istoric de la 24 ianuarie 1859 a insuflat un mare entuziasm național, alimentat de creații folclorice și culte, create ad-hoc sau în preajma și atmosfera mărețului deziderat parțial împlinit, cele mai multe puse pe note și devenite adevărate hituri ale timpului. Scriitorii, muzicienii, artiștii afirmați la jumătatea veacului al XIX-lea, spirite însuflețite de duhul revoluționar și unionist european, în al cărui mediu cultural se formaseră ca oameni progresiști, au cultivat în creațiile lor teme și subiecte strâns legate de evenimentele istorice ale vremii, la a căror derulare au participat direct cei mai mulți dintre ei. Asistăm, cu această ocazie, la o simbioză organică de producții artistice mobilizatoare: creații în versuri izvodite din speranțe și trăiri suprapersonale devin suportul unor aranjamente muzicale de mare simțire și vibrație, și care s-au păstrat ca valabile peren și nu doar circumstanțiate strict momentan evenimentelor istorice străbătute. Multe dintre aceste entuziaste și mobilizatoare îndemnuri la unitate națională își trag sevele din creații populare precedente, cu un background pe care cercetătorii de astăzi l-au delimitat cu destulă exactitate. Exista la românii de atunci și de până atunci, o reală tradiție în a slăvi cu pioșenie în stihuri și în muzică figurile marilor domnitori iubitori de țară și de neam, și care se aureolaseră în imaginația populară de o viziune măreață prin destoinicia faptelor împlinite pe altarele naționale: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu etc. După aceste modele înălțătoare, generația de la 1848 și cea de după acest moment au lăsat posterității mărturii artistice care ne vorbesc elocvent despre modul cum au resimțit ei în fibrele propriei ființe evenimentele capitale care vor conduce la făurirea României moderne. De atunci datează mobilizatorul Marșul lui Iancu (Astăzi, cu bucurie românilor, veniți...) purtând refrenul cunoscut și reluat și astăzi cu diverse prilejuri : Iancule mare,/ Bravule, tare,/ Cu noi să fii. / Tu însoțește / Și însuflețește / Pe ai tăi fii!), care se cânta la 1848 nu doar în Transilvania; el avea oarecum un corespondent în Moldova: Marșul lui Dragoș, pe versuri de C. Negruzzi. În vâltoarea avântului revoluționar de la 1848, s-au plămădit în acel spațiu vitregit de istorie cântece cu puternic impact antiimperialist: Sub o culme de cetate, cântat la Blaj și în împrejurimi, fapt care-i atestă circulația în rândul celor care-și află în el aspirațiile multă vreme tăinuite și doar oftate. Analizând evoluția spiritului critic în cultura românească, G. Ibrăileanu evidenția o mai pronunțată înclinare către politic și revoluționar la cei din Muntenia. Mărturie stau, în acest sens, și creațiile muzicale consemnate în acea zonă, privitoare la

45

Limba și istoria noastră

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 cântecul patriotic și cel de sorginte socială: Balada lui Constantin Brâncoveanu, Bogatul și săracul, Mugur, mugurel și altele. Tematica patriotică animă cu patos sincer multe dintre lucrările talentatului compozitor și patriot moldovean, muzicianul Ciprian Porumbescu: Cântecul gintei latine, Pe-al nostru steag - Imnul Unirii, Cântecul tricolorului, Inimă de român. Încredințarea în viitorul luminos al întregii națiuni românești străbate cu putere și în cunoscuta sa operetă Crai nou, montată în premieră la Brașov, oraș simbolic ales ca inimă geografică a viitoarei țări visate întregită. Cât de înflăcărat trebuie să fi răsunat, de asemenea, în acele vremuri de exaltare națională, notele marțiale, mobilizatoare, ale imnului compus de vibrantul iubitor de nație pe inspiratele versuri ale lui Andrei Bârseanu: Pe-al nostru steag e scris Unire, Unire-n cuget și simțiri / Și sub măreața lui umbrire / Vom înfrunta orice loviri. Acel ce-n luptă grea se teme / Ce singur e rătăcitor;/ Iar noi uniți în orice vreme / Vom fi, vom fi învingători! Însă corolarul acestor producții, doar parțial semnalate, îl constituie inegalabila Hora Unirii – muzica de Alexandru Flechtenmacher, pe versurile înaripate ale bardului național Vasile Alecsandri. Nu e de mirare că tocmai lui i se datorează înaripatele îndemnuri la mișcarea de uniune națională. De ajuns să semnalăm că poetul fusese unul dintre candidații la conducerea viitorului stat național cu titlul provizoriu de Principatele Unite, demnitate pe care și-o declină în favoarea unui mai merituos conațional, Al. I. Cuza. Gestul acesta nu poate avea o mai vie și onorabilă semnificație decât aceea prin care recunoștea, la apusul vieții, preeminența culturală a geniului eminescian în poezie: E unul care cântă mai dulce decât mine?/ Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine./ Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,/ La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus./ Se cunoaște, din documente istorice, că au existat și opozanți interni ai Unirii, în afară de neprietenii dinafară. Aceștia își justificau poziția retrogradă prin prisma intereselor personale meschine; e vorba de acea parte din protipendadă care își vedea amenințate privilegiile personale în noua formulă statală. Dacă ar fi să-i caracterizăm prin trimitere la mesajul poeziei lui Alecsandri, am spune că le lipsea simțirea românească adevărată, cea care însuflețea inima întregului popor. De fapt acestora, celor mulți și care așteptau cu o nădejde mesianică împlinirea dezideratului nutrit timp de veacuri, se adresau mobilizatoarele îndemnuri de unitate și înfrățire: Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției / Pe pământul României. Firește, nu e vorba aici doar de niște tradiționale ,,strigături” chiuite la hora satului, când se dănțuiește la sărbători în comunități rurale mai ales. Ar fi simplist, pueril chiar, să ne închipuim că doar la așa ceva fac trimitere versurile poetului național. Dimpotrivă, avem de a face cu o figură de stil, cu o metaforă hiperbolizată, prin care este poetic semnificat marele act al unirii ca înfăptuire de ordin național, act al voinței și doririi poporului ce simte 46

românește (cu inima română) de pe întreg cuprinsul provinciilor românești reunite. Este aici figurată expresia unei îndreptățiri de ordin istoric, dar samavolnic zădărnicită de vicisitudini de tot felul, dreptul de a ființà laolaltă, pe un același teritoriu, până acum injust dezbinat, al tuturor fiilor aceleiași mame: Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi un suflet bate... Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină.../ Nu este vorba aici, cum iarăși superficial s-ar putea opina, de o întâmplătoare ,,reuniune familială”, învederând doar bucuria regăsirii laolaltă a celor împrăștiați prin lume și regrupați sporadic de vreun eveniment de ordin familial. Aici lucrurile sunt cu mult deasupra acestor manifestări de ordin minor. Unirea tuturor sub o singură cârmuire statală asigură premise pentru scuturarea de juguri seculare externe, cel turcesc în primul rând, așa cum o va demonstra la nici două decenii distanță în timp participarea biruitoare la Războiul de independență, cel care ne va aduce pentru totdeauna suzeranitatea statală. Cât vizionarism istoric întâlnim în versurile acestei simbolice ,,hore”: Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi și la durere./ Unde-s doi, puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Soarta trăitorilor pe aceste meleaguri istorice este una în această lume, în care mișcările unioniste triumfă, precum în Germania sau Italia, iar a rămâne în afara mersului progresist al istoriei continentale ar fi însemnat resemnarea la o veșnică înapoiere pe multe planuri. Grație unor decizii ferme și corecte a ,,deșteptării Românilor”, cum sună și versurile mobilizatorului marș de epocă, devenit astăzi imn național, s-a ales înaintarea pe calea cea bună, spre propășire și civilizație. Alecsandri, care arătase europenilor regalitatea latinismului la nivel continental, dobândind cu poezia Cântecul gintei latine premiul I la concursul ,,felibrilor”, de la Montpellier, nu putea să rămână indiferent la manifestarea drepturilor istorice ale propriilor conaționali. Neamul nostru este unul de stirpe nobilă, latină, și nu se cuvenea menținut în robie de juguri străine... Într-o altă poezie vizionară a sa, datând din aceeași epocă, Hora Ardealului, poetul de la Mircești își extinde zarea profeției la nivelul istoricei ,,pohte” a lui Mihai Bravul: Moldoveanul și munteanul/ Sunt frați buni cu ardeleanul,/ Trei feciori plini de mândrie/ Că sunt fii de Românie... Ura, frați într-o Unire! etc. La nici trei decenii după trecerea sa în nemurire, visul său și al tuturor celor care militaseră pentru unirea tuturor românilor între fruntarii de nedespărțit se va înfăptui prin istoricul act al măreței Uniri de la Alba Iulia, sub regele Ferdinand zis Întregitorul, în 1918. Firește, a fost nevoie de noi jertfiri, într-un alt război victorios, pentru ca dezideratul multisecular al înfăptuirii României Mari să se traducă în act și în fapt. Cât de vibrant și de izbăvitor răsunau versurile marșului eliberator al armatei regatului pentru cei ce așteptau dezrobirea seculară de la frații lor de dincolo de munți: Treceți batalioane române Carpații...,/ Nainte, nainte spre Marea Unire/ Hotarul nedrept să-l zdrobim! Să trecem Carpații, ne cheamă Ardealul.../ Fireasca Unire cu Patria mumă/ Ne-a fost cel mai scump ideal./ 47

Limba și istoria noastră

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 Glasurile popoarelor se fac cel mai bine auzite prin cântece, spunea și demonstra învățatul german Herder. (Stimmen der Völker in Liedern) Este un mare adevăr acesta, cu atât mai mult cu cât glasurile acestea sunt expresii ale trăirilor și ale simțirilor celor de o nație și care resimt dureros înstrăinarea și dezbinarea lor în formațiuni arbitrar și injust dictate din afară. Și marele istoric centenar, regretatul dispărut în anul marelui jubileu al Unirii, Neagu Djuvara scria în acest sens: ,,...istoricul va rămâne întotdeauna în afara unei autentice comprehensiuni istorice dacă nu a atins, prin pătrundere intuitivă (id est, afectivă, artistică, n.m. A.B), ceea ce este unic, specific mentalității colective (...) trebuie ajuns la un strat mai adânc printr-o înțelegere simpatetică a evenimentelor, a instituțiilor, a moravurilor a culturii care îi ,,posedă” pe oameni și comandă evenimentelor.” (N. Djuvara, Există istorie adevărată?, ed. Humanitas, ed. a II-a, Buc., 2006, p. 78.) Sper ca aceste rânduri citate, mustind de înțelepciune și clarviziune, să vină ca o concluzie lămuritoare la cele inserate în aceste modeste pagini, ce se doresc un remember acut, răscolitor de simțire amorțită și care invită la o pioasă raportare la trecut și la o mai responsabilă atitudine a trăitorilor de astăzi față de prezentul nației noastre și de viitorul acestei țări dăruite doar nouă de strămoșii eroici și patrioți. Cinstire veșnică eroilor neamului, între care notorietatea nu are de făcut diferențe! Fiindcă nu doar un Avram Iancu, un Bălcescu, un Al. I. Cuza, un Ferdinand merită să-și vadă numele imortalizate în marmura recunoștinței naționale, ci și mulți alții, al căror rol este încă de descoperit și de pus în lumină. Față de toți aceștia mai avem nespus de multe a împlini, începând cu înțelegerea corectă a sensului misiunii lor liber asumate în vremuri de grele cumpene și primejdioase încercări. Fie ca pilda lor măreață să ne călăuzească pe calea cea dreaptă, și unică!

Și să vadă sfântul soare Într-o zi de sărbătoare Hora noastră cea frățească Pe câmpia românească!

Bibliografie: 1. N. Djuvara, Există istorie adevărată?, ed. Humanitas, ed. a II-a, Buc., 2006, p. 78.

48

CNPR 2017 – 2018

Patrimoniul – sinteza dualismului valorico-istoric Specificul unui popor este creionat de ansamblul agenților care uniformizează o gamă variată de perspective lingvistice, istorice sau peisagistice. Prin prisma relației sociale individ – cultură putem descrie ascensiunea sau decăderea unui popor care se confruntă cu nuanțele de adaptare la noile realități instaurate. De actualitate în societățile moderne ce pendulează între valorile tradiționale și modernism, patrimoniul creează ideea de autenticitate intangibilă și permanentizează valențele autohtone în raport cu fluxul ordinii universale. Variind de la aspectele materiale și până la ideologiile adânc încriptate în conștiința colectivă, patrimoniul cultural al României este o intruziune a cunoașterii în care timpul se carbonizează, în care esența comemorează indisolubilitatea existențelor marcante. România, țară sfințită prin sânge și suferință, a evoluat în timp prin antiteza dintre mimetism și veridicitatea lumii patriarhale; înglobând prin excelență relația cu lumea ideilor a marilor scriitori. Limba, arta, istoria exemplarității sau alte domenii ale cunoașterii, oamenii și reprezentativitatea spiritului românesc sunt dosarele existenței poporului român ca entitate a comuniunii sacrificiului cu ierarhizarea valorică. România este o țară bogată în frumuseți ideatice și spirituale ce cultivă noilor generații ideea mândriei naționale, lansând în spațiul conservator al esențelor bivalența dintre strămoșesc și retrăirea subiectivă a istoriei. Prin intermediul citatului lui Jean Jacques Rousseau „omul se naște liber, dar pretutindeni trăiește în lanțuri”, putem face analogie la concretizarea teritorială a granițelor unui popor, ideea libertății reprezentând pentru poporul român cultul unei unificări permanente a românilor de pretutindeni. Deși s-au racordat mult mai greu la curentele artistice ce guvernau țări evoluate precum Anglia, Franța sau Germania, scriitorii români de la Ion Heliade Rădulescu și până la cei contemporani s-au ocupat de limba română ca de un țărm pe care se refugiau dorințele înfocate ale patriotismului. Icoană a spiritului românesc – limba română atestată de creațiile literare cunoscute chiar și pe plan mondial reprezintă întâiul element indispensabil patriotismului național. Pe lângă exemplaritatea lingvistică a poporului român, patrimoniul se identifică cu peisajele edenice care reconciliază relația om – natură, aspectele turistice fuzionând cu exuberanța românului de a fi o gazdă dornică să împărtășească colțul de rai în care își consumă existența. Printre peisajele ce

49

Limba și istoria noastră

Mălina RÂNDAȘU, clasa a XI-a E

Nr. 18 (42) – 2018 configurează patrimoniul cultural imaterial sau cel construit amintim plaiurile maramureșene în care se regăsesc Cimitirul Vesel din Săpânța sau mănăstirea Săpânța– peri, aduc în prim plan specificul românesc prin perseverența stării de bine; în Bucovina, impozantele mănăstiri Voroneț sau Putna creează un univers mioritic în care demiurgul creează atemporalitate; o doză de vitalitate regăsim și în ținutul Dobrogei, unde minunile naturii au desfătat locul Cheile Dobrogei, Cetatea Enisala; Oltenia și Muntenia răsfață simțurile cu mâncăruri tradiționale – ghiveciul și plăcintele. Zona Transilvaniei surprinde prin impunătoare construcții: Cetatea Albă, Castelul Corvinilor sau Salina Turda și peisaje ce împletesc aerul istoriei aflat la confluența mirajului cu spiritul național. Nu în cele din urmă, Moldova creionează frumusețea uluitoare în peisaje precum Cetatea Neamțului, Rezervația de Zimbri de la Vânători, Vatra Dornei, locuri cu o deosebită încărcătură afectivă pentru locuitori și turiști. Pe lângă patrimoniul naturii care excelează prin diversitate și complexitate, poporul român se remarcă în toate domeniile de activitate prin reprezentanți ca Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși, George Enescu, Regele Mihai I, Henri Coandă, Aurel Vlaicu și mulți alții. Patrimoniul poate fi comparat cu motivația unui popor de a-și promova și păstra cultura. Fie că vorbim de personalități, locuri impresionabile sau de aspectul strict material, patrimoniul reprezintă imaginea fundamentală a oricărui stat ce își respectă înaintașii și urmașii. Tablou pictural al ascensiunii, patrimoniul românesc este un amalgam al istoriei cu transcendențialitatea, păstrarea acestuia conturând simbolul respectului pentru universul bucolic în care s-a fundamentat existența românilor.

50

CNPR 2017 – 2018

Dragoste Lavinia PAȘPARUGĂ, clasa a XI-a B

Literatură

Mi-e trupul un război în sine: proaspătă pâine ce se frânge, prin mâini de dor de-aur pline se dăruiește și se plânge. M-azvârl prin foc să dau de tine, te văd și dorul mi se stinge, căci azvârlindu-mă mi-e bine când plâng, când râd, când curg, când sânge.

51

Nr. 18 (42) – 2018

Când ne vom găsi rămășiţele Când o să-mi găsești versuri printre ruine, zbârcindu-ți mâinile fine prin gunoi, adu-ți aminte de cum amândoi am îngrămădit într-un ventricul gol de noi goi, o iubire la infinit impărțită la doi. O să-mi mângâi capul ce s-a tâmpit, o să mângâi omul îndobitocit pe obraz, bucurând fetița din necaz, căci zărindu-te întru simțămintele promise încă treaz i se stârnesc lacrimile de extaz. Când o să-mi scoți din întuneric trupul cel nemernic și dulce, ține-te tare, căci cuvântul seduce și ți-ar vorbi atâtea de i-ar ști piciorul pe unde s-o apuce să fie la tine înainte să vrea iar să se culce. O să-mi găsești și mâinile neputrezite, încă mâzgâlindu-ți niște rime cumplite pe furiș, și-o să mă vezi urcând tonul pieptiș, încercând să recit din poemele-ți cu amorul luat drept tăiș, să ne facem auzit recitalul fără afiș. O să afli în final cine sunt eu, copila lui Dumnezeu, inoportună, amărăciune pusă într-o căpșună, și ce însemni tu de fapt, iubitule de fată bună: tu ești cel ce fulgeră și tună.

52

CNPR 2017 – 2018

Și-aș vrea psalmi mai mulți să știu, și-aș vrea măcar o cruce să mai fac să umplu un suflet pustiu, căci el se stinge, dar eu tac.

Și-aud alaiul cel de sus, se bucură Voievozii, căci bravul creștin a ajuns de-a dreapta Tronului Vieții.

Și am în mâini un scump sânge împărtășit de-un brav creștin pe care-o sfântă mamă-l plânge în rugăciunea-i cu glas lin.

Cu mâna Ta l-ai vindecat, nu mâna-mi cea păcătoasă. Cu dor de tine adăpat, un fiu ajuns-a acasă.

De El îl ia, ferice lui! Iadul n-are să-l mai prindă, iar jertfa sa și-a neamului spre ceruri va acum să tindă.

Ajută-l și pe-un alt ostaș, ajută-mi să-l facem bine. Eu Voii Tale fiind lăcaș, Doamne, ajută prin mine!

53

Literatură

Rugăciunea medicului pe front

Nr. 18 (42) – 2018

Triumf Miroase a scrum, vrăjmași negri din fum. Răsună un ecou de înjurături de la venitul nou, neștiind săracul cu ce se mănâncă războiul și cât de adâncă e o prăpastie, un abis ce te duce-n opusul unui paradis. Ostașul apucă de cruce: războiul nu-l mai seduce, privește în sus, căutându-l pe Iisus, nădejde mare, singura scăpare, privește și e surprins, să vadă cerul deschis. Zâmbește spre victorie, plânge spre glorie; omul n-a avut nimic de câștigat, omul doar trebuia învățat, iar recolta va fi de suflete, nu de cadavrele ale căror urlete și scrâșniri vom înceta curând a le auzi. Acest urcuș s-a terminat, iar un coborâș încă n-a fost creat, năruindu-se calea înapoi, s-a făurit triumf pentru voi, năruindu-se răul trosnind, de ciudă schelălăind c-ai ales partea cea bună, c-ai reușit să-ți faci cunună. 54

Din tot, a mai rămas doar viață, căci la final nu mai ai nevoie de speranță, și întru viață a rămas, și șchiopătând la fiecare pas, ai făcut din obuzul ce te-a rănit cuvânt, și ai împărtășit din sângele tău în pământ, lacrimile făurar ți-au devenit, căci, iată, triumf ți-a fost făurit.

Fratelui meu... Frate, știu că nu te temi de moarte, știi că nu mă tem de noapte, și-atunci cum de cel ce poate vorbește-acum doar în șoapte? Frate, ce s-a schimbat între fapte sau de ce te-ai dus departe? Cel ce poate nu mai poate? Frate, mai vrei să-mi fii frate?

55

Literatură

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018

Apogeu Letiția FLOREA, clasa a XI-a E Și templul s-a cutremurat sub unduirea șarpelui Iar Chronos a ordonat încheierea timpului. Privirea s-a focusat pe întinderea cenușie și murdară Sub masca dulcelui îmbrăcat din oceanul învolburat. Pielea s-a preschimbat în solzi de diavol blestemat Iluzia-i înghețată, blocându-se pe ce Atena tocmai pierduse, Duelul provocându-se, iar agonia și extazul izbucnind Blestemul se dizolvă ca un suflet în trupul greșit Unduirea ispititoare și glasul reptilian Șoptește în neștire: ,,Ești al meu împărat?” Iar Poseidon, stăpânul mărilor și a tot ce înconjoară moartea: ,,Adevărat, Gorgonă, căci Atena n-are cuvântul ce îngheață Pământul Și-l chinuie desăvârșit Precum tu, Meduză, l-ai umilit.” Iar șarpele tăios privește, slăbiciunile-i lovește Fără să acționeze direct asupra-i totul incert. Și Poseidon se-ntoarce în păcatul etern Ispitit de inconștient ce-l domină complet. Alama pătrunde pielea ce Zeus a creat Răsfrângându-se-n sângele coagulat Și în zeul ce s-a evaporat. Ca două fiare se cuprind în focurile iadului ce se aprind Flacăra mitică arzând șerpii ce râd iluziv. „Și se va termina”, completează actul shakesperian Meduza cu stihu-i de artist chinuit Distrus de propria-i ființă Ce se stinge în neființă. „După eternul sfarșit” Poseidon a grăit, Adăugând iluzie pactului dintre materie și nematerie Dintre un pește și-o pasăre Ce se caută definitiv în neantul infinit, Distrugându-se reciproc în semn de război, Încheindu-și spiritul în ecou

56

Ecou ce dărâmă templul zidit De Atena ce înainte-a șoptit. “Minte-mă, zeule, ce mări întregi seci Cu puterea-ți divină ce sub mine se luptă.” Iar Meduza se sufocă în valurile agitate ale chinului Și Poseidon se-ntunecă-n negrul veninului reptilian. Pentru că niciodată, Un pește Nu va putea doborî în Eros O pasăre ce domnește-n Thanatos.

Climax (traducere în limba engleză a poeziei Apogeu) Letiția FLOREA, clasa a XI-a E The temple was trembling under the popple of the serpent And Chronos ordered the end of time. The glance focused on the gray and dirty stretch Under the mask of the bland man dressed in the whirling ocean. The skin has been transformed into a cursed devil’s scales His frozen eyes, blocking on what Athena lost The duel is raising and the agony and ecstasy are bursting. The curse is dissolving like a soul in a wrong body. The tempting wave and the reptilian voice Are whispering blindly: "Are you my emperor?" And Poseidon, the Lord of Seas and what belongs to Death "True, Gorgon, because Athena doesn't have the power to freeze the Earth Which torments it consummately As you, Medusa, humbled it." And the sharp snake is staring, striking the god’s foibles Avoiding to act directly on his pendency. And Poseidon returns into his everlasting sin Tempted by the unconscious which dominates him utterly. The latten is penetrating the skin designed by Zeus Destroying the clotted blood And the vanished god. 57

Literatură

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 Like two beasts they are grabbing each other in hell's fire Which ignites, As the mythical flame's burning the serpents which laugh in delusion. "And it will end.", is completing the Shakesperian act Medusa with her verse of an overdone artist Destroyed by his own existence Which is extinguishing into nothingness. "After the eternal end" Poseidon spoke, Adding illusion to the pact between matters and antimatters Between a fish and a bird Which search reciprocally in the infinite nonentity, Destroying mutually with the signal of war Ending their spirits into echoes Echo which demolishes the temple built By Athena before whispering: "Lie to me, the God who dries whole seas Using your divine power which fights under me." And Medusa suffocates herself in the stirred waves of the torture While Poseidon drowns himself into the black of the reptilian's venom Because nevermore A fish can overcome in Eros A bird which reigns the Thanatos.

Climaxul, Aubrey Beardsley (1893)

58

CNPR 2017 – 2018

Poezii MURARIU V. Virgil, clasa a XI-a F

Pe lângă șerpele albastru de sub soare Se mișcă nisipul cel verde, Care spre zare-ușor se pierde În gradient, până la non-culoare. Un fir de lână izvorăște dintre dune Și este aspirat până la cer de îngeri. Nu-i înfășurat, ci sus el e lăsat să se adune Ca să îmbibe mai apoi lacrimi de plângeri. Se vede o furnică neagră, cam grăbită, Cum trece repede de pe-un solz mișcător pe altul. Nu-i este frică de șerpe c-o s-o simtă, Nu-i este frică să obtureze din reflexie înaltul. S-aude-un vuiet, un răget de himeră. Soarelui i s-au udat și prăfuit săgețile de foc: Se-ascunde dup-o plapumă de nori, nemailuptând deloc, Și pe pământ, din cer coboar’-acea himeră. Șerpele-o vede, se sperie, dar nu se mișă; Furnica, din catalepsie în curaj trece și-l pișcă, Iar pe pământ se face haos, tulburare. Nimic nu mai rămâne, ci tot ce-a fost și este moleculă Moare sau dispare… Pe lângă șerpele albastru ce era sub soare Odată se mișca nisipul ce fu verde, Care spre zare-ușor se pierde În gradient până la ne-culoare. În urmă a rămas un crater mare…

59

Literatură

Nucleară

Nr. 18 (42) – 2018

Umiditate Pe masă-am o hârtie, în mână-mi stă stiloul; Îți scriu încât să curgă prin peniță lacrimi, Căci cu cerneală, de-oi muri, îmi voi semna cavoul Când voi cădea zdrobit sub ale mele patimi… O tu, crăiasă preafrumoasă și muză-a fericirii De-ai ști de când te caut și-acuma te găsesc… Te-am căutat și-n texte, cu doru-mi nebunesc Și am ajuns să-mi înțeleg durerea nemuririi. Să nu-mi mai pleci din ochi, să nu te mai ascunzi! Ci să rămâi și să mă uluiesc de tine, Încât să te înfricoșezi uitându-te la mine, Să taci și-n ochii tăi să mă afunzi! …………………………………………………. Și-apoi să stăm să ne uităm la ploaia care vine…

În gura îngerilor În gura îngerilor de lumină ce-nghit piatră, Și zgâriindu-și inima cu greutatea ei Lăsând în urma lor o-ntunecată pată De sânge putred cu mirosul patimei, Se văd măsele rupte, cioturi, dinți tociți; Se mai stiu doar caninii rătăciți prin haine. Murdari pe piept de sânge, au graiurile sfinți, Iar gura le miroase-a Sfinte Taine. Și urlă matelotul din al corabiei catarg Dar n-anunță uscat, ci stâncă groasă. Și sângele tot curge… Și dinții tot se sparg… Ultimul înger a murit, dar cui îi pasă?

60

CNPR 2017 – 2018

Ace de pin (fragmente)

MURARIU V. Virgil, clasa a XI-a F

A doua zi, dimineața razele soarelui încercau să încălzească frigul nocturn al pădurii, izbutind cu greu să pătrundă prin acoperișul de ace ale pinilor. Un șoim se-aude în depărtare strigând parcă-a milă după vreo victimă; și aceasta se-arată: un iepuroi de câmp fuge înspre căutare de adăpost, iar șoimul văzându-l, se propagă cu o viteză infernală asupra lui, de-aproape că-i iau foc aripile, ca mai apoi să-și înfingă ghearele în spinarea-i maro, ciocul să-i pătrundă între urechi, în creierul cald, iar apoi să fugă cu el în gheare, fâlfâind greoi din aripi pentru a se ridica cât mai rapid de la sol.

Un cerb moscat pășește grațios printre pini, boncăluind și răspândind un miros puternic de mosc. Își aduce capul până la nivelul pământului și începe să scurme cu cei doi colți ai săi în pământul jilav presărat cu conuri. Găsește ceva de mâncare, probabil o rădăcină; o smulge din pământ printr-o smucire bruscă a capului, împrăștiind în jur praf și ace. O rumegă melancolic și alene își îndreaptă privirea în spate. Mare greșeală! O săgeată zbură și-i pătrunse prin creștetul fără de coarne, aruncând la ieșire bucățele infime de os, ca mai apoi să se înfingă într-un brad tânăr, desprinzându-i puțin coaja.

61

Literatură

Fragment I

Nr. 18 (42) – 2018 Vânătorul ajunse de-ndată, inspectând zona de alte animale. Se duse să recupereze săgeata lipind înapoi coaja bradului, care secreta deja rășină, apoi se așeză pe o piatră lângă cerbul doborât,. Scoase un cuțit de la brâu, întoarse cerbul pe spate, și-i despică pielea cu precizia unui chirurg, de la gât la coadă. Luă sabia cu lamă dublă și-i tăie picioarele din față, fiindu-i mai ușor, deoarece nu sunt prinse de schelet, apoi tăie copitele, despică pielea și o îndepărtă. Se auzi o împușcătură. Se opri și se uită în direcția din care venise sunetul și surâse. Printr-o mișcare ca de topor îi tăie capul, lăsând să se scurgă o băltoacă de sânge. Luă niște frânghie din tașcă, legă picioarele din spate ale cerbului, iar capătul îl trecu printre, atârnându-l într-un sfârșit de o creangă. Din gât i se scurgea un firicel subțire de sânge, care după puțin timp se fragmentă în picături ce cădeau regulat, mai întâi la două, iar apoi la zece secunde. Vânătorul se ocupă de capul ce zăcea pe jos cu limba spânzurând într-o parte a botului. Îi scoase colții și îi aruncă într-un buzunar al vestei. Luă picioarele din față dezvelite de piele, pe care le așeză unul lângă celălalt pe o prelată din rafie așezată pe jos. Din gâtul cerbului nu mai picura nimic. Scoase sabia iar și tăie frânghia de la creangă, după care legă capătul de cele trei apofize ale singurei vertebre cervicale vizibile în capătul ciotului din gâtul cerbului. Vânătorul trecu frânghia după gât, purtând cadavrul proaspăt ca pe o geantă. Luă rafia ce o înodă ca pe o boccea, o prinse de capătul arbaletetei ce stătea pe umăr, făcu pieile picioarelor sul și le puse lăngă ele, apoi plecă, pe alt drum, lăsând în urmă capul, copitele și balta de sânge, în speranța că va veni vreun animal de pradă mai târziu să le mănânce. O luă încet printre copacii înalți și bătrâni înspre drumul forestier, mergând încet, cât să nu scape animalul jos. Pistolul îi stătea în toc, cu piedica pusă. Deodată al șaselea simț interveni: simțea o presiune puternică între arcade, asupra frunte. Corticosuprarenalele începură să secrete deja adrenalină suficientă cât pentru o alergare-viteză. Se simțea privit. Mai merse câțiva metri, și, văzând că presiunea și alerta nu încetează, se opri și ascultă neclintit fiecare sunet în detaliu. Lăsă încet cadavrul și arbaleta cu bocceaua jos. Duse mâna la Makarov, îl apucă strâns de mâner, dar de-odată simți un țiuit puternic și luă mâna de pe el, astupându-și urechile și strigând de durere. […]

Fragment II

[…] Rezemat de tocul ușii stătea Bătrânu’ Kostas cu o arbaletă improvizată din lemn de corn în mână. Eu îi dau bună noaptea politicos și... - Ruși! Ruși! Patrula rusească! strigă Terci de la etaj. Șase sute de metri nord! Un camion de transport armat! Cer permisiunea de inițiere a operațiunii de tip „ambuscadă” hibrid. 62

- Afirmativ! Lăutari, pe poziții! spuse Dragomir în stație pentru toată lumea. Încercați să protejați anduranța vehiculului! Irudavul era în formă de „T” definitivat de drumul de țară cu aceeași formă, cu case de o parte și de alta. În capătul T-ului, la răscruce era așezată curtea bisericii cu cimitirul și cu clopotnița sub formă de arcadă la intrare. Corpul-picior din stânga al arcadei-clopotniță era pe post de capelă, unde era calul și Uscățivul, care stătea la geamul cu vedere la drum, scrutând zona prin cătarea unui AK-M. În piciorul din dreapta era scara ce dădea sus, la clopote, unde era Terci cu un Dragunov amortizat. Alcatraz stătea după peretele piciorului drept, tot cu un AK-M, păzind scara, iar Dragomir după peretele celui stâng, păzind capela. Lamă a sărit gardul într-o curte, aproape vis-a-vis de capelă, undeva la zece metri nord-est, de partea cealaltă a drumului cu un pistol Colt, luat de la tată-su și vreo treizeci și patru de cuțite de aruncat la brâu, lucru ce făcea cureaua de care erau atașate, să semene cu o fustă metalică. - Aproximez viteza vehiculului la: 40 km/h! spuse Terci în stație. Avem la dispoziție aproape zece secunde! Cer permisiunea de a lichida șoferul! - Negativ! Așteaptă semnalul meu! răspunse Dragomir Automobilul se apropia amenințător de repede pentru cei 40 km/h ai acestuia, ajungând la 50 de metri de clopotniță. - Terci, poți cânta! - Începe balada Dragunov-ului! răspunse acesta, apoi cântă: „...mândruliță, trei flăcăi, I lai la, i lai la, Eu mor după ochii tăi, I lai la, i lai la...” Se auzi un sunet surd, aproape imperceptibil, din camera clopotelor, după care unul de geam spart dinspre camion. Acesta a început să accelereze uniform, venind din ce în ce mai repede înspre lăutari. Se auzi o bubuitură stranie, ca un zgomot de cutremur scurt, încrucișat cu zgomotul de metal zgâriat: camionul spulberase gărduțul din fața clopotniței, rămânând blocat în arcadă cu roțile scrâșnind în continuare, vrând parcă, să treacă. Un nor de praf și var sări de pe pereți. Se auziră vorbe rusești strigate în frică de sub prelata coviltirului camionului, după care se văzură primele mișcări. Șase soldați coborâră năuciți de ce li s-a-ntâmplat, începând să investigheze crima și zona. Când unul dintre ei deschise portiera, șoferul era la picioarele sale cu o gaură enormă în cap sau ce mai rămăsese din el, căci atunci când cadavrul căzu, capul acestuia, atingând pietrele drumului se sparse în câteva bucăți, împrăștiind pe puțin 300 de grame de creier pe asfalt. 63

Literatură

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 - Ai cântat frumos, Terci! șopti Dragomir în stație, după care le ordonă lăutarilor să cânte. Primul glonte după semnal fu tot al lui Terci, nimerindu un rus exact în vârful capului, acesta transformându-se într-o masă păstoasă, moale și roșie ce aducea a mămăligă cu bulion, împrăștiindu-se și murdărind ceilalți soldați. Uscățivul trase o salvă de gloanțe, lichidând cei doi soldați din raza sa vizuală, nimerindu-i peste tot. Calul necheza speriat în spatele său și tropăia, nemaiavând stare. În același timp Dragomir făcu rocada cu Alcatraz, dându-se după perete și împușcându-l pe soldatul ce încerca să sară gărduțul, tăindu-l de la mijloc și desprinzăndu-se în două bucăți. Intestinele i se încolăciseră în jurul unei sulițe de pe gărduț. Sincronizat, Lamă reuși să-i asasineze pe ultimii doi, în modul lui preferat: decapitarea. Nu se știe dacă rușii au reușit, sau dacă, măcar au încercat să reușească, să tragă vreun cartuș. - S-a terminat? întrebă Terci. - S-a terminat! Lăutari, datina! Bine lucrat! Acum să strângem recolta și să ne îngropăm urmele ca pisica! răspunse Dragomir. - Că tot veni vorba de pisică, unde ți-e mâța aia supraponderală? Că o văzuși iar! întrebă Alcatraz pe Jaguar. [...]

Fragment III

[…] Și au făcut cerc în jurul focului și s-au așezat. Unghia galbenă a lunii lucea a ploaie în mijlocul întunericului. O cucuvea de pe creanga unui pin se uită la stele pentru o secundă, apoi ochii ei mari și sticloși se întoarseră către foc și cântă o dată. Primul om arătă înspre cer cu degetul, iar ceilalți se uitară obosiți. - Mi-a intrat o așchie sub unghie, vedeți? grăi acesta, iar ceilalți își aduseră privirile de la lună la degetul ce o arăta. - Scoate-o! grăi al treilea, apoi privi iar spre cer. Uitați, Carul Mare între miazănoapte și apus! - N-am cu ce s-o scot, răspunse primul. Dă-mi briceagul tău! Al doilea om i-l întinse, iar el îl luă desfăcându-i lama. Greierii cântau cu patimă, iar tufișurile foșneau în vânt. Focul trosnea și scotea câte o pulbere de scântei, iar limbile urcau mai sus din para mistuitoare. Un țipăt ascuțit veni de departe. - O vulpe. - O vulpe rănită. - Ba nu, o vulpe atacă. - Nici așa, o vulpe se apără. - Tot vulpe e. - Da, este o vulpe. 64

- Exact, ce contează cum e dacă tot e? - Tăceți! tună primul. Gândiți-vă la calea ce-o vom urma în zori! - Miazănoapte. - Da, miazănoapte. - Fie ca Domnul să ne călăuzească pe calea cea dreaptă, murmură primul. - Știți, eu am pățit-o cu o vulpe, grăi al treilea, iar ceilalți își culeseseră privirile din cer. Eram la o stână și dormeam, când deodată am auzit cum câinii încep să latre și oile încep să se tulbure. Am ieșit să mă uit cu încă un cioban. Nu era nimic, dar câinii lătrau de zor. Aproape că se crăpase de ziuă... Se făcu liniște pentru ceva timp. - Așa, și ce s-a mai întâmplat? întrebă al doilea iritat din cauza tăcerii. - Apoi am văzut-o cum se îndreaptă către un miel, cel mai firav dintre toți, și cum îi dădea târcoale, fără ca el să facă vre-un pas. Și când să-i sară la gât, pământul sa cutremurat, apele s-au tulburat, cerul s-a întunecat, iar șapte trâmbițe s-au auzit din cer. Vulpea s-a dat un pas înapoi, iar atunci ochii mielului s-au prefăcut în foc, trupul anceput să-i strălucească de nu te puteai uita la el, iar atunci a grăit scoțând în loc de limbă șapte săbii de foc și i-a spus blând: „Piei!”. Iar vulpea s-a prefăcut în vânt și a bătut inspre miazăzi. - Nu cred, dar fie..., răspunse cu un total dezinteres al patrulea, în timp ce-și trecea pușca de vânătoare dintr-o mână-ntr-alta. - Preabine... Este alegerea ta de a ramâne la stadiul de castor... Primul se uită înspre Lună, încruntându-se nițel, iar apoi reveni fixându-l: Dar când era să te calce trenul, credeai c-ai să scapi? Nu credeai! Și s-a-ntâmplat și fără credința ta! Te știam mai bun, camarade. Văd că în ultimul timp ți-ai cam pierdut dragostea față de El... - S-au întâmplat multe și am citit multe, de unde-am tras concluzia că e mai bine așa..., și-și ridică ochii goi de la pușcă. - Voi v-ați gândit vreodată cum ar fi să privești cartea ca pe-o femeie? se trezi brusc al doilea. - Ești nebun și tu... răspunse plictisit vânătorul. - Te-ai gândit vreodată la Poveste ca la o amantă? Te-ai gândit vreodată că ai înșelat? Ai privit vreodată paginile unei cărți cum sunt așezate? Sunt ca niște fese pe care stă scrisă întreaga masă de trăiri ale omenirii. Dacă citești, nu numai că faci adulter, dar îți și dai seama că Literatura însăși este cea mai perfectă femeie creată. Te satisface mai tare decât nevastă-ta! - Cum îndrăznești, nemernicule, să spui asemenea infamii și să arunci asemenea jigniri asupra bietei mele Paraskovia? Acum pun mâna pe pușcă și îți zbor măruntaiele la dobitoacele pădurii, javră! 65

Literatură

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 - Să te văd numai! Foarte bine, sparge becul care-ți luminează adevăratele tale fapte! - Liniștiți-vă! Domnului nu-i place să vadă omul cum își atacă aproapele, se impuse al treilea aproape în șoaptă.

Fragment IV

[…] Stropii grei și vântul aspru le biciuiau fețele trezind grimase și sunete de iritare. O pisică mieună în depărtare, iar după ea lătră o haită de câini. Mieunatul se auzi iar în noapte, însă într-o formă disperată ce trezea milă, transformându-se într-un strigăt de moarte. Se lăsă liniștea, iar numai picăturile dese de ploaie se mai auzeau pe beton și pământ, iar ici-colo creau bălți negre și tulburi, în care se oglindeau diverse forme abstracte. Cineva tuși. Probabil un băiat. Un fulger urmat imediat de un trăsnet le lumină fețele. Dragomir se ridică de pe vine și grăi răgușit: - O să ne trebuiască și nouă niște animale de apărare, apoi își drese glasul, cum ar fi câini, lupi sau urși... - Hai să fim serioși, unde ai de gând să găsești urși sau lupi? Delirezi, băiete! se trezi Vilkas să spună, timp în care ceilalți o luară la pas mărșăluit pe lângă râu, înspre parcare, lăsându-l cu ochii în soare. Dragomir nu răspunse provocării și merse mai departe, căutând inamicul prin cătarea automatului. Însă Vilkas nu se lăsa: - Vezi să nu cumva să vină ursu’ la tine cu o haită de lupi; ține bine arma-n mână, că de nu, n-ai să reușești să-i îmblânzești. Făcu o pauză ca să vadă dacă ceilalți au gustat gluma, după care continuă: Auzi, da’ ți-ai uitat momeala acasă sau ce, că nu te văd prea încrezător pe pași... Nu cumva... - Taci din gură, imbecil cu muci la nas ce ești! Cauți pe dracu’ cu lanterna, nu cu lumânarea! Vezi să nu cumva să ți se nimerească un glonț în cap din partea ursului! izbucni Yuri apucându-l de gulerul cămășii și scuturându-l puternic. - Lasă-l, Alcatraz, că nu știe ce face, îl domoli Dragomir, iar băiatul tăcu continuându-și mersul sacadat. Ploaia se mai calmă nițel, ajungând la o burniță rară, iar de undeva, de după nori apăru luna ce arunca văpaie pe asfaltul ud în care se oglindea. La capătul drumului ce cotea la dreapta după niște magazine, se vedea parcarea etajată conturată pe cer, în noapte. Dintr-o dată se aprinse o lumină slabă în spatele lor, ce începu să crească în intensitate, proiectându-le umbrele pe pământ. Se întoarseră și observară trei SUV-uri ce tocmai parcaseră în fața liceului. Dragomir făcu un semn grupului. Alcatraz, doi băieți și trei fete se trântiră la pământ, însă restul nu au priceput și se iviră întrebări retorice. „Ce facem acum?”, „Dacă vin după noi?”, „Dacă deschid focul asupra 66

noastră?”, întrebări a căror izvor fu secat de Dragomir printr-o șoaptă răstită: „La pământ!”, iar restul au înțeles mesajul. Înaintau târâș-grăpiș prin iarba deasă și înaltă de pe mal, la trei metri lângă șosea. Deodată din spatele lor se auziră două bubuituri contopite într-una singură și câteva răgete de moarte. Izabela țipă scurt, apoi dându-și seama de ce făcuse, își aduse mâinile la gură. - Ei, acum au dat de dracu’, râse Dragomir. Nu știu cu cine s-au pus! Yuri, auzindu-l, se porni să râdă și el nervos. Susurul apei ce arunca din când în când câte-o mătasea broaștei sau, mai rar câte-un pește mort, se auzea la nesfârșit, iar un miros persistent de mâl le pătrunseseră până în creier. Un stol de păsări, probabil pescăruși după glas, se năpustiră pe-un pilon de lângă apă și începură să facă o gălăgie infernală ori din pricina unei femele, ori din pricina unui pește mort găsit. - La dracu’ cu tot neamu’ vostru păsăresc, c-o să ne dați de gol! înjură Dragomir după câteva zeci de metri, apoi, după ce drumul coti și ieșiră din raza vizuală a SUVurilor, se ridicară reluându-și marșul. Un pescăruș, luându-și zborul de pe un pilon, lansă deasupra capului băiatului un transport de compoziție proprie. Cățiva începură să râdă. Văzând ce s-a întâmplat, Dragomir surâse și-și scutură pălăria, apoi o șterse cu un mănunchi de buruieni. „Unde ți-i cioroiul? Doarme și ai preluat tu meseria? Am pălărie, fraiere! N-ai făcut nimic!”, gândi el. Pescărușul, parcă auzindu-i vorbele gândite, făcu prin aer o rotație de o sută optzeci de grade și apoi un plonjeu, lansând iar asupra lui Dragomir un al doilea găinaț, nimerindu-l din plin în părul său blond și ciufulit. - Ce mă-sa au toate zburătoarele cu mine!? Un chicot apăru iar în noii recruți. Dragomir le aruncă o privire piezișă, apoi își trecu mâna prin păr încât găinațul să-i rămână pe buricele degetelor și pe urmă o scutură, ștergându-se într-un final de pantaloni. Își continuă mersul normal ca și cum nu s-ar fi întămplat nimic și observă că Izabela ajunse lângă el, apropiindu-și buzele de urechea lui: - Mare Alb, suntem uzi leoarcă... N-am putea să ne grăbim mai tare înspre adăpost? - Ba da, dar credeam că vreți să faceți un duș după cele trei zile de carceră, spuse Dragomir sarcastic și începu să alerge înspre parcare, întâmpinând loviturile biciuitoare ale mărăcinilor, ierbii înalte și tufelor de spini ude, până când se împiedică de un cotor și căzu cu un zgomot surd pe asfalt. Se ridică rapid cum putu, roșind atunci când băgă de seamă că toată lumea râdea de el pe înfundate. Începu să râdă și el, trezind hohote sonore în ceilalți, unii ajungând să se țină de burtă și să se încovoaie de atâta haz. Se uită în jur: doar Izabela nu râdea. Dragomir se opri și el din râs… […]

67

Literatură

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018

Proză

Lavinia PAȘPARUGĂ, clasa a XI-a B

Triumf Respiră. E primul sfat care-ți poate fi dat. Să te miști e al doilea. Știu că-ți ard plămânii, știm că nu mai ai aer, știm de toți căzuții de lângă tine, de la picioarele tale, dar tu ești încă viu. Asumă-ți. Știm că glonțul ți-a jupuit pielea de pe umăr, ți-a mâncat carnea, fibră cu fibră, ți-a distrus osul, cât mai dureros posibil, știm că sângerează abundent, că te doboară, că te târăști până la medic, dar, ironic, el e deja mort. Fericeștete că încă mai trăiești, încă mai poți face ceva. Alternativa morții este durerea – nimănui nu-i place, deși e singura dovadă că încă mai poți simți ceva, pe lângă nădejde. Glonțului care ți-a intrat în umăr făcându-ți pielea să sfârâie, lui îi datorezi viața. Durerea te-a scos din amorțeală, te-a trezit din nesimțire, te-a ținut în viață până în acest moment. Dar de acum trebuie să te ții singur. Trăiești, deci fă ceva: ridică-te, ia-ți arma ta, ucide, ucide… Sună atât de rău, poate este, dar Dumnezeu a binecuvântat armata. Luptați, căci noi ne rugăm, nu toți, dar îndeajunși. Scoală-te, ia-ți arma ta și luptă. Toate acestea sunt vorbele căpitanului. Poate ai impresia că el n-are suflet, n-are inimă… Poate crezi că n-are pe nimeni și n-are ce să-l distragă de la arma sa. Dimpotrivă… Ceva îi explodează la picioare zburându-l de pe loc, dar el își pune mâinile în jurul capului, cât să nu-l rănească suflul exploziei, bâjbâie prin norul de fum după armă, se ridică și înaintează șchiopătând, lasând în urma piciorului drept o dâră de sânge și sudoare. Încă îi conduce pe ceilalți e un căpitan bun. Restul se iau după el, cărându-și puștile de parcă ar fi saci cu nisip. Oare n-au dreptate? Iei o viață, iei mai multe, oferind doar durere, și ai acel gol în inimă ca și cum tu mori, ca și cum nevasta ta rămâne văduvă și copii tăi orfani; e ușor de mărturisit așa ceva? A ucide e a ucide, nu? Nu te sufocă crucea de la gât? Ferice de cei care încă n-o au, dar tu da. Ești departe pe calea lungă. Așadar, reziști? Poți căra pușca? Sunt lucruri pe care nimeni nu ți le spune înainte, la care scrâșnești din dinți până te obișnuiești. Iartă… Se înaintează rapid, evitând rafalele de vânt ce-ți aruncă praf în ochi și ploaia de gloanțe. Când se aud țipetele căzuților, urletele după ajutor, după medic, după alinare, nimeni nu se întoarce înafară de un locotenent – orice fracțiune de secundă poate însemna un soldat mort, dar lui nu îi este frică. Se întoarce să le închidă ochii sau să-i consoleze privind nenorocul lor și agonia unei morți lente ce avea să înceapă. Medicul murise de mult timp. 68

Buzele i se mișcă ușor: aceleași vorbe pentru fiecare muribund, cum că a luptat vitejește, cum că ar fi pierdut războiul fără el, oricât de mult sau puțin a făcut fiecare. Toți trebuie încurajați în prag de moarte, tuturor le este frică până la urmă. Unii regretă că n-au niciun regret, niciun motiv pentru care ar mai putea trăi, niciun vis rămas neîndeplinit. Trist… Muribundul urlă să fie omorât pe loc, ca să doară mai puțin, ca vrăjmașii să nu se bucure de durerea lui, dar locotenentul refuză și se ridică, îngăimând ceva ce soldatul căzut deja nu mai aude. Cu patruzeci și ceva de metri în față e un șanț, creat de către inamici pentru atac. În depărtare se zărește o cazemată – acolo stau ei, morți și vii, cu puștile pocnindu-le în mâini. Ele parcă n-ar vrea să omoare… Trei soldați o iau înainte, la ordinele căpitanului, curățând culoarul pentru ceilalți. Odată ajunși la șanț, mitralierele nu-i vor mai putea ochi. Totuși, glonțul din umăr arde mai tare ca niciodată, cât să te împiedice din a ajunge în siguranță. Faci un pas înainte și sari, ținându-ți gura închisă să nu-ți intre praf înăuntru sau să-ți sară vreo măsea afară când aterizezi. Ai vrea să nu te mai ridici de jos, nu-i așa? Cum ar fi să se termine tot și să fie liniște? N-ai înțeles nimic. Și surzenia e liniște, la fel și mitralierele și tancurile doborând vrăjmașii. E pace, e împăcare. Dincolo există numai neamul tău. Nimeni nu se mai frânge. Tot vorbele căpitanului sunt și astea. I le-a spus unuia căruia i se amputa piciorul în bătaia mută a gloanțelor, i-a dat curaj. A trăit omul acela cât să fie luat de pe front și a mai trăit și după. E bun căpitanul. La scurt timp focurile de armă se calmează. Fie nu mai au ce să tragă, fie nu mai au în cine să tragă. Toți câți ajunseră la șanț întreabă, murmură, urlă. - A ajuns nebunul? îi strigă un roșcovan căpitanului fix în urechea bună explozia de mai devreme îi slăbise auzul în cealaltă. Tânărul, abia înrolat, și-a pierdut deja orice speranță cum că locotenentul are să-i mai prindă vreodată din urmă. Liniștea dată de încetarea focului e așa de amară. Vreo doi încă speră, dar restul îi împărtășesc părerea: numai are cine să se întoarcă. Căpitanul privește în jos, nu zice nimic, nu vrea să zică nimic, să aibe vreo părere, oricare ar fi ea. Își reîncarcă pușca sub privirea nedumerită a soldaților care așteaptă un răspuns. Alt sfat pe care-l dă frecvent cadeților este să nu gândească; ar fi cazul să n-o facă nici el, ar pierde prea mult, și el și restul. Locotenentul îi fusese prieten… Pușca îi e tot mai grea. Trupul îi e greu, mai greu ca oricând, și îl dor urechea în care era aproape surd și piciorul drept lângă care explodase proiectilul mai devreme – încă nu știa cum de nu îl omorâse, ci doar îl zburase de pe loc, rupându-i pantalonul de la genunchi în jos, zgâriindu-l. Sângele curge, doare, dar are altele pe cap și oricum nu mai au medic. Îi e frică să se gândească la șansele lor, la rănile lor fără cineva să-i 69

Literatură

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 îngrijească. Și pușca îi e tot mai grea, și sufletul la fel. Își trage crucea de la gât pe dinafară – o poartă de obicei pe sub haine; crucea doare și ea, de parcă cineva ar fi rănito. Nici pentru asta n-au medic. Când ridică privirea din nou, îl vede pe roșcovan râzând, arătând cu degetul ceva înspre el. Îl rușinează că arată înspre el, înspre slăbiciunea lui. N-a crezut niciodată că pierderea locotenentului care-i fusese prieten, ba frate chiar atâția ani avea să-l doara așa tare. Așadar… și el crede că e mort… Doare. Un soldat urlă de durere în stânga lui. Când îl întreabă unde-i rana, el urlă din nou. Carnea-i sfârâie încă, în umăr, căci acolo e glonțul. Căpitanul se apropie de ostaș și îi spune la ureche într-o șoaptă, ca și cum i-ar povesti unui copil un basm, aceleași vorbe de încurajare, mai mult sau mai puțin bune, vorbe pe care le repetă tuturor: trebuie să lupți, să ignori neputința, să te rogi să se transforme în putință. Trebuie să te ridici, să-ți iei arma și să lupți. Adevărul este că viața e multă durere, cu care te obișnuiești. Trăiește pentru ziua în care durerea va fi ușor de ignorat, pentru cea în care nu va mai fi deloc. Mori dacă accepți că mori și nu e nicio problemă dacă o faci, dar oare câte ratezi? Sufletul nu se desprinde dacă nu vrea, oricât de greu ar fi, dacă nu-l omoară altceva. Nu glonțul, altceva. Glonțul care-ți este în umăr și te rănește și te ține în viață. Durerea înseamnă ca mai simți ceva… Rănitul îl oprește, zâmbindu-i. - Sunteți un căpitan bun, îngaimă el. - Nu-mi spune asta. - Frate, trag de timp. Îmi pare rău. Trag de timp. Căpitanul încearcă să-i oprească sângerarea, legându-i umărul cu o fâșie ruptă din haina sa, dar e inutil. Ostașul îi oprește mâna, zâmbind din nou. E ciudat că durerea nu-i afectează surâsul. Scrâșnind din dinți, roșcovanul iar îndrugă ceva. Vocea-i parcă un scârțâit continuu în urechea aproape surdă a căpitanului. - Lasă morții… dar nu-i lăsa pe cei ce nu sunt morți. Ostașul cedează iar căpitanul în sfârșit îi poate pune bucata de material în jurul umărului. Improvizează un bandaj. În adolescență, căpitanul dorise să fie medic. Nu iar fi ieșit, nu pentru asta a fost menit. - Există dureri mai mari, nu? întreabă rănitul. Nu apucă un răspuns. - Trebuie să înaintăm, să trăiți, țipă roșcovanul. Nu putem sta la nesfârșit aici. Căpitanul îl privește perplex – n-are mult timp de gândit. Nu poate trimite doar un om să le curețe calea celorlalți - fericitul ar fi o țintă ușoară pentru orice lunetist; nici 70

nu poate trimite mai mulți. Nu știe câte mitraliere are vrăjmașul. Ar pierde inutil oameni. Roșcovanul îl presează să facă ceva, dar n-are ce și n-are nici cu cine. Locotenentul nu mai ajunge, o parte dintre soldați sunt răniți, unii grav – inclusiv ostașul cu umărul însângerat; doar vreo cinci sunt mai zdraveni la trup. Curios, roșcovanul n-are nicio zgârietură. Șoapte și urlete întreabă aceleași lucru: cine merge? Roșcovanul țipă iar, căpitanul îl ignora iar. Dacă nu e rănit, indiferent de extazul de a lupta, ar fi un sacrificiu prostesc să meargă el iscoadă. Altul nu se încumetă. Rămâne a fi decizia căpitanului care dintre oamenii lui are să moară. Nimeni nu-ți spune asta, nici asta, la început. Poate de aceea locotenentul îi compătimise rangul. Abia acum înțelege. Și pușca iar e grea. Nu poate sacrifica un om sănătos ca iscoadă, așa că se apropie de ostașul rănit la umăr, se apleacă cu buzele lângă ureche și-i explică situația, încearcă să-i explice că e singurul care nu blestemă ziua în care a ales să se înroleze, care nu blestemă pe vrăjmașul ce-l rănise, singurul care nu plânge. Din respect, rănitul nu-și lasă lacrimile calde să-i inunde obrajii și repetă întrebarea la care căpitanul nu apucase să răspundă. Există dureri mai mari, da, a omului din fața lui, care trimite un alt om la moarte, sau a celor de acasă, a sfintelor mame și surori, care se opresc din plâns ca să-i primească pe cei ce-ți anunță moartea, ca mai apoi să te plângă iar, durerea celor care n-au făcut nimic, care n-au înțeles nimic din existență, scrâșnirea dinților când înțelegi că n-ai înțeles nimic. Totuși, oare după durere nu urmează bucuria? Ostașul simte moartea; nu era din cauza glonțului. - Ridică-te, trebuie să mergi. E momentul soldatului, precum al căpitanului și a roșcovanului vor urma. Nu știu când, căci lupta n-are timp. Rănitului i se mai explică un lucru, cum că nu degeaba e cerul triumf - alte vorbe ale căpitanului – dar nu înțelege. Poate o va face. Căpitanul îl ajută să se ridice dar să-l împingă de la spate nu se cuvine. Nu astfel se călăuzește omul. - De ce eu? întreabă ostașul cu vocea-i tremurând. - Nu. De ce eu? E mai ușor să mori decât să trimiți la moarte. Așadar, de ce căpitanul? N-a vrut asta; nu luptă pentru asta, pentru moarte, pentru cădere, pentru scrâșnire. Nici nu are curaj cât să schimbe planul, să meargă el, să triumfe el. Soldatul rănit trebuie să meargă. E timpul lui, chiar dacă-l va plânge o soție, o soră, o mamă. Toate plâng. La fel e și cu locotenentul: nevastă-sa va plânge, poate mai mult decât alte sfinte femei, la fel și copii – nu acum, ci peste ani, când vor simți golul. Ferice de ei - cu o mamă cum e nevasta 71

Literatură

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 locotenentului nu vor fi orfani. Ferice de ea - locotenentul și-a ținut promisiunea: să lupte. Îl știa și ghicise că asta trebuie el să facă, indiferent de urmare. E deșteaptă femeia, deșteaptă pe cât trebuie, proastă la fel; a înțeles multe, a mai învățat pe alții, despre cer și despre triumf, dar oare va mai ști, va mai înțelege curând când sabia va trece prin ea ? Tot omul se chircește la durere, iar cunoștința tainelor pălește în fața sentimentului – astfel suntem. Va plânge și va uita tot ce e bun și frumos, și de triumf și de toate, căci e femeie și nevastă și mamă mai inainte de toate. Să știe nu-i va mai folosi ei; măcar de-i va învăța pe copii, să fie și ei ca bătrânul lor pe care oricum nu mai au a și-l aminti. Virtutea dintâi e o virtute a suferinței. Căpitanul îi oferă pușca, dar ostașul n-o poate căra și-o scapă pe jos, în praf. Roșcovanul râde, mai roșu la față decât la păr, râde până-i face semn alt soldat să tacă. Rănitul tace resemnat, e mort pe dinăuntru – nu așa-i izbânda. - Foc de acoperire cât să iasă iscoada. Menținem cât putem. Soldații, în frunte cu roșcovanul, își încarcă armele și încep să tragă. Sunetul focului e liniștitor. Ostașul iese din șanț târându-și arma după el. Nu are mult timp până când focul de acoperire va înceta, iar vrăjmașii vor ieși la iveală, cu gloanțele în puști și-n dinți și-l vor lua în vizor pentru a-l ucide. Fuge cât de repde poate, picioarele aluncându-i în toate direcțiile; brațul rănit îi atârnă pe o parte și pușca pe cealaltă. Fuge înspre doi copaci desfrunziți, cu crengile plecate și trunchiul umil, dar aceștia sunt prea departe. În direcția opusă este cazemata. Acoperirea încetează, iar atunci îl apucă groaza. Se trântește la pământ, cu ochii închiși. Frica îl mânâncă, ciugulind bucăți de suflet, împietrindu-l în disperare și deznădejde și durere. Se pierde, soldatul se pierde, se rătăcește deși putea fi departe pe calea lungă, foarte departe, dar deloc aproape de final; parcă-i un câine care moare singur: i-a părăsit deja pe ceilalți – n-a mai numărat inamicii. Căpitanul și restul încă îl așteaptă să le zică: câte mitraliere, tancuri, puști? Ostașul nu mai răspunde. Răspunsul nu vine, precum nici locotenentul n-a mai venit. În șanț, roșcovanul înjură. Blestemă ziua în care a pornit-o pe calea asta, ziua nașterii fiecărui inamic, ziua începutului războiului și restul zilelor. Unii înjură cu el, alții îi zic să tacă. Căpitanul încă mai speră cum orice om e îndreptățit să creadă în miracole. Și-a pierdut mulți oameni, nu vrea să-i mai moară și ceilalți. - Eu zic s-o luăm din loc. Cine trăiește, bravo lui! zice roșcatul. - Du-te tu. Du-te învârtindu-te. Oricum îi sinucigaș... - Măcar fac ceva. Ultima vorbă i este adresată căpitanului. Soldatul s-ar duce să lupte, dar nu poate fără ordin, și nici nu va primi. Căpitanul îi pare slab; nu vrea moarte, vrea viață pentru toți ai lui. I-o fi greu să ducă pușca. Iar alunecă. Știe de ce. Vrăjmașii îl chinuie și nici 72

măcar nu i s-au arătat în față. E dureros, crapă tot pe dinăuntru căci se lasă distrus. Le permite să-l distrugă. Ei îl fac să crape, iar din cauza lui se vor duce toți. Își trage crucea de la gât ținând-o strâns în pumni. Asta era… Rănile parcă i se sudează acum că a înțeles. Soldatul rănit deschide ochii din nou. Prea multe gânduri, prea multe imagini i se amestecă în cap; irealul ustură prea tare. Și el încă nu murise. Durerea și glonțul îl țin în viață, iar cât mai e în viață ar trebui să facă ceva. Ridică privirea și vede în depărtare vrăjmașii și urlă către ceilalți numărul lor. Roșcatul înjură de bucurie. Căpitanul strânge crucea mai tare. Ostașul întoarce capul, privind peste șanț în direcția de unde veniseră ei, și surâde. Un oarecare nu murise. Se târa înspre ceilalți, înspre salvare. În ochii albaștrii i s-au umflat vene roșii de la un proiectil ce-i explodase mult prea aproape de fața care aproape că i se topea, dar forța nu-i cedase. Văzându-l, soldatul în final află ce înseamnă a înțelege, după cum zice căpitanul. Habar n-are cât o va mai duce acel om, dar nu contează. Acolo e triumf, ăla despre care i se vorbise. Uitându-se înapoi, vede vrăjmașii, le vede chipurile și, totuși, e prea obosit ca să se mai sperie. Oricum nu mai au ce să îi facă. Vrăjmașii coborâți din iad au fața neagră, de piatră, și nu sunt oameni, nici vii, nici morți, ci doar vrăjmași. Dinții le sunt perle negre, părul rar, foarte cărunt, acoperit de-o șapcă gri, cât să le maște urâțenia, cât să moșească groaza. Iar ochii, ochii le ard dar nu spre viață ca celorlalți soldați, ci spre nimicnicie. Ei se apropie și se depărtează, de el și de șanț, lăsând durere și foc în urmă. Roșcovanul îi înjură. O grenadă aruncată de inamic explodează între el și căpitan. Jumătate de corp i se topește din cauza suflului exploziei, restul se jupoaie. Soldatul roșcat explodează un pic. Căpitanul, în schimb, s-a dus deja. Doar crucea rămâne în urma lui. Ostașul închide ochii, mușcându-și buzele. Ar vrea și el o cruce acum, dar n-are. N-a crezut ca va avea nevoie. Măcar are suflet. Mormăie ceva ca pentru sine, ceva ce-i face pe vrăjmași să se depărteze, cum că aici este triumf. Carnea-i sfârâie în continuare, umărul încontinuu îl doare. Respiră adânc, după cum a fost învățat. Apoi se mișcă. O nouă ploaie de gloanțe se pornește, ca să-i doboare pe el și pe cei care au mai rămas, dacă au mai rămas. Se prea poate să mai fie doar el. Se târăște înapoi înspre șanț, conștient de ce are să vadă: bucăți din roșcovanul carbonizat, bucăți din alți soldați, ceva armament ce mai aveau înainte să cadă grenadele pe ei, și crucea căpitanului. Pentru el, nu pentru sine, se târăște el într-acolo. Să vadă viață, nu moarte, se duce el. Noi gloanțe îi zboară pe lângă trup, văjâindu-i în urechi, dar nu mai au cum să-l atingă. Știe asta. 73

Literatură

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 Se aruncă în șanț unde încă mai miroase a scrum și încă răsună ca un ecou înjurăturile roșcatului și rugăciunile soldaților. Ostașul apucă crucea căpitanului, caldă și umedă, apoi privește către cer, oftând. Cerul e senin, poarta – deschisă. N-au pierdut, iar recolta nu va fi de cadavre, ci de suflete. S-a terminat urcușul, năruindu-se calea înapoi, iar coborâș n-are. S-a năruit răul, trosnind și schelălăind, și a rămas viață și întru viață a rămas, cu sângele trupului împărtășit pământului și lacrimile devenite făurar, căci, iată, i s-a făurit triumf.

Veni-va Ea era o poetesă, iar el era modelat pământ, făcut etern prin cuvânt. Peronul era gata aglomerat deja când ajunsese ea, oamenii împărțiți în familii sfintele mame, sfintele logodnice, sfintele soții, sfintele surori, sfintele fiice, așteptându-i pe cei dragi cu mâinile împreunate ca la rugăciune – unde-i, Doamne, omul meu? – și diferiți ofițeri, fie să facă triaj, fie o statistică. Din transportul de militari o parte aveau să fie în permisie, dar majoratitatea, cel mai probabil, erau răniți. Generalii voiau cifre: câți au căzut, câți am pierdut, câți să mai luăm; generalii voiau un răspuns: mai facem față? Ea, bineînțeles, se încadra în prima categorie, alăturându-se coloanei de femei de la marginea peronului. Bărbații care așteptau acolo nu prea erau și cei ce erau oricum stăteau mai pe margine. Multe orașe erau deja goale de bărbați în putere, doar bătrânii și copii rămânând, cei ce fie nu înțelegeau războiul, fie nu îl puteau combate, iar lipsa lor se simțea în becurile arse rămase neschimbate în fiecare casă, precum și în suspinele surde în miez de noapte prin perne sau în brațele cuiva. Numără o sută treizeci și patru de oameni veniți. Atunci sigur vin cel puțin tot pe-atâta soldați, își zise. Putea fi ca o medie, căci pentru un bărbat se prea poate să fi stat acolo și nevasta și maica și amicul, iar pentru altul nimeni. E dureros să nu te aștepte nimeni când vii de la război, cu sau fără un picior sau o mână sau ambele, sau cu un glonte în omoplat pentru că medicul decisese că ar fi mai bine să fii operat la oraș decât pe front, sau cu coada între picioare după ce n-ai făcut nimic și au murit atâția lângă tine, tovarășii tăi secerați de toți vrăjmașii. Oamenii ar trebui să se teamă de singurătate mai ceva decât de moarte. Moartea are și înviere, dar singurătatea doar nimicnicie. Stropi mărunți, ușor înghețați, se coborau din cerul ce plângea pentru măcelul mundan – Dumnezeu știe că lumea n-a fost creată ca ea să se distrugă singură. Noroc că ea îi purta haina, haina lui cea bună, pe care i-o dăduseră tatăl lui când se mărise și se făcuse băiet zdravăn, cum sperase bătrânul că avea fiul său să fie, cum speră tații de 74

obicei. Ea n-avea de unde ști, dar haina aceea lungă și de aceeași culoare precum cacaua cu lapte care îi plăcea și acuma, adultă fiind, fusese făcută de mâna bunicii lui, cusută cum a știut bătrâna mai bine, menind-o să fie dată mai departe, cât avea să reziste. Poate că îi ținea așa de bine de cald tocmai pentru că era a lui, îmbibată în mirosul lui, atât de dragă lui încât copilul din el ar fi luat-o la război de ar fi putut. În momentul acela, ea era plouată, înfrigurată, îngrozită de ce avea să aducă trenul, și totuși se simți de parcă era sub îmbrățișarea lui. O tânără își sufla în mâini lângă ea, încercând să se încălzească; pesemne că-și uitase mănușile acasă. Un hârcâit se auzi din spate: un bătrân cu fața zbârcită încercă să alerge spre peron fără a-și mai folosi bastonul de lemn, uitând că piciorul său nu mai era de încredere, ca în tinerețe. Un copil adormise în brațele cuiva, căzându-i peste ochi șăpcuța roșie, singura pată de culoare în peisajul alb-negru. Se auzi un vuiet. Oamenii începu să se anunțe unii pe alții că, în final, venea trenul. Mulțimea se mișca, oamenii călcau unii pe alții, săreau unii peste alții, să fie în față când ostașii coborau din tren, să și-i recupereze cât mai repede pe toți cei pe care războiul îi furaseră. Primul care ieși era un căpitan mărunțel, urlând să se facă ordine pe peron, să fie destul spațiu pentru cei ce coboară. Apoi începu să apară unul câte unul, fiece soldat, fie pe picioarele lui, fie cărat de alții; amputații în scaune sau în cârje aveau întâietate, apoi ce sănătoși și la final tărgile cu grav-răniții. Ea își simți sufletul la gură, sentiment împărtășit de toți, și își strânse brațele la piept. Celelalte femei i-o luaseră înainte, iar ea rămase la capătul cozii, prea speriată să înainteze, cele mai rele gânduri adunându-se în fața ochilor ei, cum că el nu mai era, se pierduse, avuse vreun membru amputat sau cine știe ce altceva. Gândurile nu erau niciodată bune, oricâtă poezie ar ieși din ele. Când se oprește vîntul, îmi iei cuvîntul. Mă lași ne-vie, mă lași fără poezie. Nu era momentul pentru asta. Și totuși astfel se comportă o poetesă când i se întoarce bărbatul de la război. Între timp, primul vagon se golise. Sunt murdară, rimă amară, și să înțeleg nu pot: de ce poeziile se stârnesc prin potop de lacrimi amare... 75

Literatură

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 Un plânset o recuperă pe poetesă din universul de unde-și ivea ea rimele amare: o mamă aflase de la un soldat ce luptase pe aceleași fronturi ca și fiul ei, că el nu apucase să se urce în tren, căzuse la datorie. Uitându-se în stânga și-ndreapta, ea observă că, de fapt, bătrâna nu era singura care plângea și suspina, scrâșnind din dinți. Coborâseră din tren mult mai puțini soldați decât oameni așteptau. Și totuși, exista și un băiețandru blond și înalt, cu ochii aberant de albaștrii rivalizând roșul șăpcăliei copilului ce tocmai se trezise în brațele tatălui demult pierdut, care privea în jur, căutând pe cineva cunoscut, pe cineva care să-l fi așteptat și pe el, oaia cea pierdută, tocmai reîntoarsă. Rămase dezamăgit și-și plecă capul, pornind-o șchiopătând printre oameni spre ieșire. Abia atunci se putu observa că avea un baston într-o mână și că-și târa piciorul bandajat – fusese împușcat, nu îndeajuns de grav cât să-și piardă piciorul, dar destul cât să fie trimis acasă. Ultimul vagon, într-un final, se golise. Poetesa trase aer în piept și începu să alerge, simțind nu doar mirosul lui, ci și un iz de viață.

76

CNPR 2017 – 2018

Cui? Cu puțin timp în urmă, am remarcat că în majoritatea scrierilor mele (cred că pot să le numesc așa), obișnuiesc sa mă adresez unei anumite entități. Nu știu cine este, deci cel mai probabil nu există. Nu are corp, sex sau suflet, ci este doar un corespondent ficțional al meu, un alter-ego fidel, care suplinește cu succes o ființă reală, de care am indispensabilă nevoie, dar pe care (încă) nu am găsit-o. O simt deopotrivă empatică și vanitoasă. Mă identific total cu ea, însă orgoliul nu-mi permite să-i adresez cuvinte frumoase, s-o ador, s-o divinizez așa cum s-ar cuveni, printr-o sublimare inefabilă, pe care numai noi am înțelege-o. Cerându-mi-se să scriu o filă de jurnal a unui îndrăgostit, am făcut o alegere oarecum neașteptată. Firește, primul instinct a fost să-i compun persoanei aceleia, însă orgoliul nu mi-a permis decât să transcriu scrisoarea acelei entități. Cu alte cuvinte, miam proiectat dedicația absolută - mi-am acordat declarația sinceră, fidelă, dar indubitabil egoistă, emoție ce reiese probabil și din rândurile înșirate mai sus. Poate la urma urmei, acel alter-ego pe care îl caut neîncetat, într-o disperare exacerbată, în orice rând citit, în orice privire întrezărită, în orice cuvânt descifrat... poate că sunt chiar eu. Deci am ajuns să îndeplinesc toate rolurile în scenariul vieții mele: sunt emițător și receptor totodată, sunt martor și confesor, sunt ubicuu, omniscient, perfect obiectiv și pe deplin credibil. Sunt înăuntru, în afară și printre rândurile scrise aici... Sunt peste tot și nicăieri. Quod erat demonstrandum.

77

Literatură

Ilinca LEȘOVSCHI, clasa a IX-a

Nr. 18 (42) – 2018

Călin Surupăceanu și teoria subdestinului

prof. Liliana PISTOL

Intrusul etichetat astfel de către Marin Preda este Călin Surupăceanu, personaj care decide instantaneu că viața celui de lângă el e o prioritate, indiferent cine ar fi acest celălalt; în urma opțiunii morale asumate și concretizate într-un gest eroic este expulzat de comunitate, devine un paria. Pierde sănătatea, familia, posibilitatea atingerii țelului de a deveni inginer, într-un cuvânt se înstrăinează de ceilalți și, în cele din urmă, se autoexilează. Cursul vieții personajului se modifică într-o după-amiază de vară când lucra ca vopsitor împreună cu meșterul său pe turla bisericii Armenești. Surupăceanu simte fiorul care precede proiectarea pe un alt făgaș al existenței, îl ghicește într-o lumină care învăluie ființa și a cărei proveniență este misterioasă. Această lumină protectoare este un cod pe care doar Surupăceanu poate să-l înțeleagă și determină o profundă uitare de sine. „Astăzi însă era o liniște scăldată într-o lumină care ai fi zis că e de întotdeauna și niciodată nu va mai părăsi pământul, vor începe niște zile fără nopți cu un cer fără nori și un soare fără asfințit.« Meștere, am șoptit, ia uită-te!» Și i-am arătat cu degetul înainte, cum stăteam cu spatele la soare și îmi încălzea spinarea goală, deja arsă, ajunsese de culoarea tablei ruginie. «Să știi că așa e, zice meșterul după un timp, după ce își luase ochii de unde îi arătasem, un pompier prost ar da alarma și ar lua-o la goană să se ducă să stingă acoperișul ăla.» Dar eu nu asta îi arătasem și am tăcut, nu i-am mai zis nimic. Mi-am dat seama că ceea ce am vrut eu să-l fac să vadă nu se vedea și dacă el nu ar fi zărit întâmplător acel acoperiș ars de soare, mi-ar fi fost greu să-i arăt exact locul… Ce era?... Nici astăzi nu știu exact să spun, fiindcă după cum nu era de văzut, nu este nici de gândit… Era o lumină undeva în spatele unei case, în spatele unui zid plin de viță agățătoare la fel de singur și de părăsit ca și aceste acoperișuri nesfârșite și când mi-au căzut ochii pe această lumină uitată acolo parcă de cineva din ceruri, o ființă misterioasă, din nou mi-am simțit bătaia inimii, de astă data dulce și blândă, duioasă ca un plâns neauzit al unui copil într-un leagăn, când numai chipul lui mic se strânge și din gât suferința lui nu scoate decât un sunet care nu știi ce e, fiindcă seamănă și cu cel pe care îl scoate el când se simte bine, care topește deodată totul în tine și te face să simți că acel copil ești tot tu, dar că știi, și plânsul lui intră în tine ca al tău. Tot așa am simțit si eu în clipa aceea lungă, cum intră în mine această lumină, odată cu gândul că eu sunt lumina aceea și că trebuie să mă duc să mi-o iau. Și am făcut o mișcare atât de bruscă să mă ridic, că meșterul mi-a povestit mai târziu că a înghețat, că adică nu mi-am dat 78

seama unde eram și am făcut o mișcare de ridicare ca pe pământ, uitând că aceeași mișcare acolo sus pe clopotniță, pe vârful cel mai înclinat la care lucrasem eu până atunci, putea să mă ducă de-a berbeleacul.”22 Traseul existenței lui Surupăceanu este deturnat de o voce cu inflexiuni tandre auzită de pe acoperiș; urmează un schimb inteligent de replici între o tânără care îl urmărea de la fereastră (Nuți) și naratorul personaj a cărui extracție socială este umilă, dar are lecturi ce îi modifică perspectiva asupra lumii:„ putusem să-mi dau seama nu o data ce înseamnă să citești cărți, te miri singur cum te ajută nu numai să vorbești, ci și să gândești”.23 La doamna Sorana, o femeie distinsă a cărei voce îl fascinase pe Surupăceanu, îl cunoaște pe inginerul Dan care îi propune să-l însoțească într-o aventură de urbanizare a unui Macondo autohton. Aflat la o răspântie de drumuri în existența sa, Surupăceanu acceptă oferta inginerului. Personajul pleacă să pună piatra de temelie a unui orășel în locul unui spațiu populat de țărani cu plete ca pe vremea lui Ștefan cel Mare. Ascensiunea în plan profesional, dar și împlinirea prin familie devin parte integrantă a trecutului unui idealist, depășit iremediabil prin realitatea dură a prezentului. Romanul redactat la persoana I începe cu momentul conștientizării eșecului în acest oraș nou-înființat și cu decizia de a-l părăsi. Urmează istoria ce motivează acest gest, cauzele de la suprafață, dar și rosturile adânci care țin de un anumit mod de raportare la existență. Surupăceanu își consolidează existența în acest orășel printr-o altă iubire, se căsătorește, are și un copil. Într-o după-amiază liniștită de toamnă, spre asfințit (e de notat interesul pentru dinamica luminii în momentele decisive ale vieții) Surupăceanu vede o aglomerație în apropierea unei cisterne: unui om care trebuia să curețe pereții interior ai cisternei i se făcuse rău și trebuia scos urgent de acolo, altfel risca să moară prin inhalarea gazelor. Scena în sine este esențialmente comportamentistă; nicio clipă nu se prezintă fluxul gândurilor personajului, ci doar acțiunea virilă de salvare, necesitatea actului etic fiind mai presus de cuvinte: „Era o după-amiază liniștită de toamnă, soarele sta singur pe cer, gata să coboare sprea asfințit. Ce era? Un om cică, se afla înăuntru în cisterna și I se făcuse rău, gemea acolo… Din pricina gazelor… Că el trebuia să curețe pereții interior… Stă lungit, nu se mai poate mișca, l-am strigat, dar degeaba… Asta povestea insul acela, iar altul îi răspunsese că nu se poate, că ei își fac treaba cu o mască de protecție, dar că o fi omul 22 23

Marin Preda, Intrusul, Editura pentru Literatură, București, 1968, pp. 27-28. Ibidem, p.29.

79

Literatură

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 bolnav, ar trebui scos de acolo… Ar trebui, dar nu se mișca nici unul, se uitau unul la altul și când venii eu, puseră ochii pe mine, povestindu-mi. «Să-l scoatem afară, zisei eu, ce mai atâta discuție», și mă urcai pe scăriță și mă uitai înăuntru. Văzui, la lumina unei lantern, în interiorul întunecat, un om lungit într-adevăr pe fundul cisternei și gemând. Simții miros puternic de petrol și înțelesei că fără îndoială din pricina asta sta ăla acolo și gemea și că nu puteam să intru fără să-mi țin răsuflarea, altfel riscam să mi se facă și mie rău și cum se câcâiau cei de afară puteam să aștept mult și bine să-mi dea o mână de ajutor să ies la timp. Îmi scosei batista și mă legai la gură și la nas și le spusei celorlalți: «Fiți atenți să se urce unul voinic pe scăriță în urma mea și să-l tragă repede pe-ăl dinăuntru, cînd l-oi ridica, să pot ieși și eu imediat». «Coboară dumneata și nu ai nicio grijă, mi-a răspuns atunci unul, îl prindem noi cât îi scoți capul afară». Am sărit înăuntru într-o secundă, l-am luat pe om de umeri și l-am dus repede cu capul deasupra ieșirii. Avea mască pe față, dar stătea aiurea, strâmb… În mână ținea strâns o lanternă mare cu care mă lovi în cap când îl ridicai, «Agață-te, am strigat, prindeți-l!» Dar el în loc să se agațe pentru ca ăialalți să-l poată apuca de mâini, a început să bestecăie din lanternă și atunci am înțeles că nu poate din pricina ei și am strigat iar: «Dă-mi mie lanterna! Las-o la mine.» Dar el în loc să mi-o lase, a smucit-o din mâna mea cu care încercam să i-o apuc și a trântit-o jos. Lanterna s-a spart și deodată am văzut o lumină. În aceeași fracțiune de secundă mi-am dus brațul liber la ochi. Ochii, mi-am zis, să nu-mi ardă ochii. Ce se întâmplase? Spărgându-se lanterna, de la filamentul ei au luat foc o secundă gazele din interior. Am simțit că n-a durat mai mult și mi-am luat iar brațul de la ochi și l-am împins pe nenorocit de l-au putut apuca ceilalți. M-au tras apoi și pe mine. Cineva mi-a scos batista care luase foc pe obrazul și pe gura mea și atunci am simțit că sunt ars, parcă s-ar fi smuls de pe chipul meu coaja unei răni vii.”24 Ulterior, în lungile zile petrecute în spital, personajul are răgazul să mediteze asupra gestului său: „omul e îndrăzneț sau laș abia după ce a sărit în ajutorul cuiva sau a luat-o la goană. Până atunci, fără știrea lui, (chestie de secunde) acționează. În niciun caz nu se întâmplă cum cred ăștia în sensul că îndrăzneala sau lașitatea noastră sunt în funcție de ceea ce se petrece afară și nu în noi.”25 De fapt, întâmplarea din exterior devine prilej de exteriorizare a unor latențe pe care omul are ocazia astfel să le privească la lumina conștientului. Acțiunea țâșnește involuntar, iar gestul este coagularea unor calități sau defecte pe care noi înșine nu le bănuim. 24 25

Ibidem, pp.192-193. Ibidem, p.199.

80

Inițial, este avertizat de soție cu privire la felul în care este receptat gestul lui eroic, în fond: „Să nu crezi că te laudă cineva!” Obiceiul lui Surupăceanu de a râde chiar și în circumstanțe grave ale existenței (nu e lipsită de interes comparația făcută de Eugen Simion între Surupăceanu și Candid, eroul lui I.D.Sîrbu) este prezent și acum: „Bine că s-a aflat, mai zisei un râzâd, că individul pe care l-am salvat era un bețiv: Asta le place foarte mult! Acest moment tensionat constituie o primă intuiție a faliei dintre soți. Lipsa de precizie în executarea unor mișcări care reclamă dexteritatea și finețea îl determină pe Surupăceanu să se considere inapt, cel puțin temporar, pentru practicarea profesiei de electrician. Se pare că Maria, soția lui, nu se poate acomoda cu această declasare până la treapta de portar, la fel cum se va întâmpla și în cazul Matildei în acel punct al mariajului cu Victor Petrini în care acesta lucrează la deratizare. În această situație, Matilda îl somează pe Petrini să-și schimbe serviciul. Afectat de eșecul în iubire, Surupăceanu încearcă un exercițiu de utopie și ucronie și își regăsește echilibrul în pădurea a cărei stabilitate îl fascinează. Bucureșteanul dezrădăcinat are o intuiție similară cu cea eminesciană atunci când contemplă codrul – Iar noi locului ne ținem/Cum am fost, așa rămânem: „Nemișcarea lor, starea lor pe loc, încât îi puteai găsi oricând tot acolo mi se părea și mi se pare și acum unul dintre lucrurile bine gândite și bine făcute ale acestei lumi”. 26 De fapt, dincolo de epocă și de modificarea sensibilității în raport cu presiunea exercitată de aceasta, există anumite invariante umane, iar nevoia de a contempla ceva stabil în instabilitatea existenței este o componentă fundamental omenească. Pe o insulă unde nu ar fi decât Maria și Călin, iar apoi urmașii lor, tot s-ar insinua dezacordul între el și soție, chiar în afara presiunii socialului. De ce? Pentru că există o diferență fundamentală de viziune asupra moralei. Pe această insulă se reeditează mitul lui Cain și Abel, iar Călin Surupăceanu este incapabil să înțeleagă, pe de o parte ce a declanșat acest fapt, iar pe de altă parte, lipsa de reacție a Mariei în raport cu această deviere a menirii omului. Și în lumea ipotetică, „parabolă a posibilităților de existență”,27 Surupăceanu este marginalizat, se distinge însingurarea lui meditativă la malul oceanului. În această secvență Marin Preda nu oferă o explicație pentru instaurarea acestei falii între Călin și Maria, între Călin și restul comunității tinere asupra căreia planase supoziția inocenței. Ulterior, în romanul lui Marin Preda se distinge o trimitere intertextuală la drama Meșterul Manole în care Blaga valorifica potențialul artistic al ereziei bogumilice: „Am găsit într-o piesă de teatru o întrebare, dacă în veșnicie Dumnezeu și Satan nu sunt 26 27

Ibidem, p.246. Eugen Simion, Op. cit., p.234.

81

Literatură

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 cumva frați, slujindu-se unul pe celălalt. În caz afirmativ, chinurile noastre morale ar înceta și cel mai rău ar fi dacă ne-am încurca la jumătatea drumului între bine și rău, neștiind care dintre ele ne este dat să-l facem. Dacă în loc de bine și rău zicem creație și distrugere, nu mai e nicio îndoială că răspunsul e afirmativ și ce ne rămâne de făcut e să nu ne greșim viața.28” Surupăceanu încearcă să inventarieze cerebral corectitudinea opțiunilor sale de om căruia îi place să creeze (alege binele), nu să distrugă (respinge răul), însă eroarea nu îi aparține, nu el și-a greșit viața. Responsabil pentru acest tragism al situației sale, situate cum ar spune Nietzsche dincolo de bine și de rău, este doar scurtcircuitul dintre viziunea lui Surupăceanu și ceea ce gândesc „concetățenii” lui despre direcția în care trebuie canalizate toate forțele morale și vitale ale omului, „…ne păstrăm tradițiile, prin copii, iar pe aceștia îi creștem orice s-ar întâmpla. Acest adevăr e absolut, iar celelalte, cum ar fi cinstea, demnitatea, minciuna, dreptatea, prietenia, dragostea, sunt și trebuie să rămână extrem de relative, și niciunul din ele nu trebuie exagerate în viața omului.” Iată cauza pentru care Surupăceanu devine intrus, gestul lui eroic vine să contrazică acest common sense; poate pentru cei mai răsăriți dintre acești oameni fapta lui poate declanșa un sentiment de vinovăție care ar necesita ulterior efortul de a fi reprimat. Personajul, care pune în paranteză socialul în reveria sa, va descoperi că pentru urmașii lui concepuți pe o insulă va trebui să găsească o lege prin care să se asigure posibilitatea conviețuirii decente, evitându-se riscul ca ei să cadă pradă instinctelor și să-și piardă umanitatea în favoarea pornirilor animalice. Singura lege suficient de stabilă este de regăsit în tablele lui Moise. Surupăceanu e convins că sistemele totalitare „eliberează oamenii de ceea ce numim conștiință” 29 , însă cei care compun aceste sisteme diabolice au o vină individuală întrucât „așa-zisa magie a sistemelor nu se exercită fără o complicitatea, de această data foarte lucidă, a fiecărui individ în parte, care începe la un anumit punct când omul a cedat și când el știe că putea să nu cedeze, punctul acela fiind în fond neînsemnat și sfârșește cu executarea celor mai abjecte ordine.”30 Pe acea insulă a unei proiectate fericiri se insinuează din nou spaima, uciderea, însingurarea, vechile neliniști. De fapt, personajul eșuează să impună o lege morală pe insulă, urmașii lui încalcă legile divine, Cain îl ucide pe Abel. Surupăceanu se întreabă „ce este binele și răul, cum să-i fac să simtă hotarul pe care nicio ființă umană nu trebuie

28

Marin Preda, Intrusul, Ed. cit., p.262. Ibidem, p. 274. 30 Idem. 29

82

să-l treacă, pentru a nu cădea în abisul instinctelor? Ce înseamnă legea? Cine a instaurato și de ce?31 Evident, problema eticului atrage aceste întrebări de natură metafizică. In Etica sa, Spinoza începe prin demonstrarea prezenței lui Dumnezeu ca sursă a valorilor de ordin moral – în Corolarul I, Propoziția XIV se arată că „Dumnezeu este unic, adică în natură nu există decât o singură substanță și că aceasta este absolut infinită”, iar din Corolarul II rezultă că „materia și sufletul sunt atribute ale lui Dumnezeu sau modificări ale atributelor lui”. 32 Kant, în schimb, vorbește despre „incomprehensibilitatea” necesității „practice necondiționate a imperativului moral”33 Revenind la insula imaginată de Surupăceanu, inevitabilul se produce. Unul dintre fiii ipotetici ai personajului cade pradă instinctului și ucide. Ceea ce-l însingurează pe bărbat e faptul că este unicul care se gândește să-i ceară socoteală ucigașului; indiferent de proveniența legii morale și de toposul în care este pusă în aplicare (aici, în societate sau dincolo, în utopie), ea s-a transformat în ceea ce Aristotel numea habitus. Ceilalți sunt cu totul lipsiți de reacție în raport cu fratricidul. Teoria subdestinului este formulată din perspectiva lui Surupăceanu; nu e vorba despre acel fatum care planează inexorabil asupra omului, strivind liberul arbitru, ci despre anumite împrejurări nefaste regizate de Istorie în care omului îi rămîne totuși intactă posibilitatea alegerii. Ceea ce rezultă este tragismul existenței care se poate situa dincolo de ce se numește în mod curent bine și rău. „Acest subdestin micșorează forța fatalității celei mari asupra noastră, dar în egală măsură în bine ca și în rău, încât cuceririle noastre în acest sens poartă pecetea responsabilității noastre depline, nu mai putem învinui pe nimeni, nici pe noi înșine și nu ne rămâne decît să devenim o întruchipare a suferinței fără ieșire, disperate, care n-are soluție nici în moarte.”34 Dostoievski avusese intuiția reabilitării morale într-un loc sălbatic, lipsit de presiunea socialului, în Siberia, în cazul cuplurilor Mitea- Grușenka, Raskolnikov – Sonia. În cazul romanului scris de Preda gestul salvator al lui Surupăceanu este considerat inoportun de către Maria, atât în realitate (muncitorul salvat de la moarte), cât și în utopie, pe insula naufragiului ipotetic ( salvarea ucigașului prin iertare); prin urmare, reabilitarea iubirii condiționată de reflexul moral în cazul Mariei este un eșec. Se poate afirma că lui Surupăceanu i se atribuie un destin al creației și un subdestin al distrugerii („există un subdestin care te poate vârî în împrejurări unde vei distruge”).35 31

Idem. Baruch Spinoza, Etica, Traducere din latină: Al. Posescu, Editura Științifică, București, 1957, p.52. 33 Immanuel Kant, Bazele metafizicii moravurilor, Ed. cit., p.93. 34 Marin Preda, Intrusul, Ed. cit., p.262. 35 Idem. 32

83

Literatură

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018

Comunicarea premiată la SESIUNEA JUDEŢEANĂ DE REFERATE ȘI COMUNICĂRI LA ISTORIE pentru elevii de liceu Secţiunea Istorie universală Gheorghe-Rareș APETREI, clasa a IX-a B coordonator, prof. dr. Dorina-Luminița DREXLER PREMIUL I (faza județeană)

Evoluţia Ungariei de la legendă la Republica Ungară a Tratatului de la Trianon I. Argument Interesul meu pentru abordarea acestei teme poate să pară surprinzător, dar se bazează mai multe considerente: Centenarul Marii Uniri din 1918 este corelat cu evenimentele externe care au dus la prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, iar legătura dintre istoria românilor și cea a maghiarilor depășește spațiul Transilvaniei, știut fiind faptul că atât Moldova, cât și Țara Românească s-au format ca state medievale sub suzeranitate maghiară. 84

Chiar dacă voievodul Bogdan I din Cuhea Maramureșului a obținut pe la 13641365 independența Moldovei de sub stăpânire maghiară, amintirea prezenței maghiare se păstrează în orașul nostru inclusiv în numele unei ape- Cuejdiul-a cărui denumire se pare că provine din maghiarul Gyorsan (repede). Acesta se varsă în Bistrița (denumire slavonă care înseamnă tot repede). Astfel, două râuri, cu denumiri asemănătoare, dar de origini diferite, stau mărturie despre istoria zbuciumată a locurilor. De asemenea, orașul Piatra-Neamț este așezat „la o răscruce de drumuri, cu mare importanță comercială în trecut, drumuri ce plecau din Moldova Centrală spre Transilvania, prin pasurile Cheile Bicazului și Tulgheș”36, iar orașul meu natal, TârguNeamț are și el o istorie legată de Coroana maghiară. Vizitând Cheile Bicazului, aflate destul de aproape de oraș, dulcele grai moldovenesc se împletește cu cel ardelenesc, dar și cu limba maghiară, astfel încât consider că interesul meu pentru istoria Ungariei este justificat doar de cele învățate la școală. Pentru realizarea acestui material, am consultat lucrarea lui Paul Lendvai, Ungurii: timp de un mileniu, învingători în înfrângeri, dar și lucrări de istoria românilor și de istorie universală, precum și resurse web și am constatat, că în pofida lungii noastre istorii comune, a vechilor dispute dintre istoriografia română și cea maghiară, nu există tratate de istorie a Ungariei accesibile publicului larg, în limba română, care să fie scrise în manieră nepartizană. Consider că ar fi utilă apariția unei astfel de lucrări, mai ales în anul Centenarului Marii Uniri, precum și în pregătirea împlinirii a 100 de ani, în 2020 de la semnarea Tratatului de la Trianon. II. Scurtă incursiune în istoria maghiarilor O legendă transmisă prin viu grai spune că „Frații Hunor și Magor, fiii regilor sciți Gog și Magog, au urmărit la vânătoare un minunat cerb alb și au atins astfel ținutul de la nord de Marea Azov.37 Paul Lendvai precizează că specialiștii în folclor și filologii recunosc existența unui sâmbure de adevăr istoric în aceasta legendă: „o legătură strânsă cu un popor bulgaro-turanic și cu alanii”38 și că denumirea de Magyar (Maghiar) pe care și-o dau ungurii datează din epoca ugrică, numele de Hungarus, Hongrois, „ungur” își are

36

Vasile Gherasim, Ionel Marin - Monografia municipiului Piatra-Neamț, 1972, p. 13 Paul Lendvai, Ungurii: timp de un mileniu, învingători în înfrângeri, Editura Humanitas, București, 2013, p.21 38 Ibidem 37

85

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 originea în organizația tribală turanică a onogurilor căreia maghiarii i-au aparținut multă vreme. Onogur înseamnă „10 săgeți”, adică triburi.39 Venirea în Pannonia a ungurilor, pe la 896 este considerată de popoarele vecine cucerire, pe când în tradiția maghiară, consemnată de Anonymus, se vorbește de un descălecat, realizat în urma unui vis al principesei Emese, soția unui rege scit. Fiul ei Almos (Alom=vis) a murit în drumul spre noua sa țară, iar fiul său Arpad a fost ales șef al uniunii tribale, căpeteniile i-au jurat credință „crestându-și brațele, lăsând să se scurgă sângele în potirul sacrificial comun, bând din acesta și făgăduind solemn să își aleagă principele întotdeauna din tribul lui Arpad.”40 Paul Lendvai opinează că „la toate popoarele spațiului dunărean, tendința de legitimare istorică a devenirii naționale și a descălecatului joacă până în zilele noastre, un rol cheie.”41 Un tablou intitulat Descălecatul ungurilor, realizat în secolul al XIX-lea de pictorul Mihály Munkácsy, împodobește și acum în parlamentul de la Budapesta, salonul de recepții, rezervat demnitarilor străini. Tabloul îl înfățișează pe Arpad „stând maiestuos pe calul său bălan și alaiul său de călăreți în momentul sosirii triumfale în noua patrie. Locuitorii, în cea mai mare parte pe jos, îl întâmpină jubilând pe noul lor suveran și îi oferă daruri.”42 Calul alb ca simbol al ungurimii victorioase sub principele Arpad a fost prezent în mai multe momente ale istoriei maghiare și este preluat de la vechii sciți, unde reprezentau supunerea de bună voie. Pe un ca alb a intrat în Budapesta amiralul, mai târziu regentul Miklós Horthy, după prăbușirea Republicii Comuniste a Sfaturilor în 1919, iar în 1940 în Cluj (Koloszvár).43 Trecând dincolo de originea controversată și învăluită în legendă a ungurilor, dincolo de miturile lor fondatoare-care intră în contradicție cu cele ale popoarelor vecine, Paul Lendvai observă că „triburile maghiare sunt primul popor de stepă care a reușit ulterior să devină o națiune puternică, înzestrată cu capacitate de asimilare și conștiință proprie, dublată de o conștiință de sine în contextul istoriei.”44 La aceasta a contribuit și creștinarea maghiarilor începută prin botezul marelui principe Geza, în 973(în al doilea an din domnia sa de un sfert de veac, dintre 972-997),

39

Ibidem Ibidem 41 Ibidem 42 Ibidem, p.28 43 Ibidem, p.29 44 Paul Lendvai, op.cit., p.27 40

86

urmat de cel al fiului sau Vajk, devenit apoi Ștefan (István). Încoronarea lui Ștefan, fie în ziua de Crăciun a anului 1000 (după cum susțin unele izvoare), fie în prima zi a anului 1001 a reprezentat „un punct de cotitură în istoria Ungariei. Ștefan a fost sanctificat în 1083, ca primul rege dintre cei 8 sfinți ai dinastiei arpadiene.”45 Coroana sa, expusă la Muzeul Național din Budapesta, apoi în clădirea Parlamentului Ungar este în realitate un mit, deoarece, partea ei inferioară, zisă „grecească”, a fost confecționată abia în 1074, la aproape patruzeci de ani de la moartea sa, survenită în 103846, dar „esențialul nu este problema dacă această coroană, ca obiect, i-a aparținut sau nu lui Ștefan și credința nestrămutată tuturor că i-a aparținut”47 După stingerea dinastiei arpadiene, în 1301, în Ungaria a început domnia regilor străini, veniți din țări îndepărtate, din casa de Anjou, de Luxemburg, de Habsburg și a Jagellonilor, astfel încât în 225 de ani până la catastrofa de la Mohács (1526), nu a existat decât un singur rege de baștină din Ungaria, Mátyás (Matei) Hunyadi, numit Corvinul48, Paul Lendvai recunoscând că „și chiar și acest-după legendă-foarte popular ungur era pe linie paternă, român.”49 Chiar dacă în 1330, Carol Robert de Anjou este învins la Posada de Basarab I, domnul Țării Românești, Paul Lendvai nu face nici o referire la acest moment istoric, păstrat și în Cronica Pictată de la Viena, menționând în schimb faptele lui Ludovic I de Anjou, care ar fi reușit să creeze o centura de state vasale, de la Bosnia, până la Țara Românească50, incluzând și Serbia, Bulgaria, Veneția, Dalmația51. În secolul al XV-lea, în condițiile unui dublu pericol al anarhiei feudale și a expansiunii otomane, Ungaria „după opinia generală, s-a salvat și și-a amânat cu 70 de ani prăbușirea ca stat independent, mai ales datorită geniului și curajului unui singur om: Iancu de Hunedoara”52, considerat „una dintre cele mai atrăgătoare și mai populare figuri din istoria maghiarilor”53, care se trage dintr-o familie românească (după unele izvoare și slavă), emigrată din Țara Românească în Transilvania. 54 Despre victoria 45

Ibidem, p.39 Ibidem 47 Kalman Benda, Eric Fugedi, O mie de ani coroana a lui Ștefan/ Tausent Jahre Stephanskrone, Budapesta, 1989, apud Paul Lendvai, Ungurii…, p.40 48 Paul Lendvai, op.cit., p.51-52 49 Ibidem 50 Ibidem, p.74 51 Ibidem, p.75 52 Ibidem, p.84 53 Ibidem 54 Ibidem 46

87

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 acestuia la Belgrad, în 1456 împotriva turcilor, „prin care pericolul turcesc a fost lichidat pentru șaizeci de ani, nu numai pentru Ungaria, ci pentru întregul continent (…) aduc aminte zilnic, la amiază, sunetele clopotelor bisericilor din zonele catolice ale Europei”55 Deși fiul său mai mare, Ladislau (Laszlo) Hunyadi a fost executat la Buda de adversarii tatălui său, fiul mai mic, Matei a ajuns (în urma a unui război civil și a unei epidemii de ciumă, care a lăsat Ungaria fără rege) conducător al Ungariei, devenind „un tipic principe renascentist (…) și totodată cel mai cosmopolit suveran pe care l-a avut Ungaria.”56 În perioada sa, Ungaria a ajuns la apogeu, iar amintirea domniei sale este atât de prețuită, încât, în două sondaje efectuate în 1994 și 1996 „regele Matei a fost caracterizat ca persoanalitatea cea mai prețuită, trecând înaintea lui Ștefan cel Sfânt și a eroilor revoluției de la 1848.”57 După moartea lui Matei Corvinul (1490), Ungaria a decăzut, la acest fapt contribuind și răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), în urma căreia a fost adoptat Codul de legi sau Tripartitul lui Ștefan Werbőczy prin care armata maghiară devenea doar nobiliară, țăranilor fiindu-le interzis portul armelor. Înfrângerea de la Mohács din 1526, în fața lui Soliman Magnificul, nu a însemnat doar moartea rușinoasă a regelui Ungariei, Ludovic al II-lea, ci și dispariția Ungariei ca stat medieval, fapt considerat o veritabilă „catastrofă națională”58, în timp ce Transilvania, devenită principat autonom, sub suzeranitate otomană a fost considerată „reazem al statalității ungare”. Mai nuanțat prezintă aceste evoluții, Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan (coordonatori) în Istoria României. Compendiu, apreciind că „Transilvania, cu teritoriul dublat față de epoca voievodatului, a dobândit cea mai bună situație comparativ cu restul Ungariei.”59 Înfrângerea turcilor în 1683, în fața Vienei, în bătălia de Kahlenberg a favorizat ocuparea Budei de către austrieci în 1686, iar în 1687, Transilvania a fost anexată la Austria, urmând ca, abia prin Pacea de Karlowitz din 1699, Imperiul Otoman să recunoască această anexare. Paul Lendvai consideră însă că, după ocuparea Budei de austrieci în 1686, în 1687 a urmat anexarea Transilvaniei la Ungaria”60, un argument în acest sens fiind încoronarea lui Iosif I, în același an ca rege al Ungariei (1687-1711; din

55

Ibidem, p.88

56

Ibidem, p.87 Ibidem, p.94 58 Ibidem, p.102 59 Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan (coordonatori), Istoria României. Compendiu, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, p.280-281 60 Paul Lendvai, op.cit., p.523 57

88

1690 – rege german, începând din 1705 – împărat) 61 . În realitate, prin Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691, care cuprindea normele și principiile de guvernare a Transilvaniei și statutul ei în Imperiul Habsburgic, „respectându-se dorința stărilor, Transilvania a rămas o entitate separată de Ungaria, cu instituții proprii în domeniile politic, economic, juridic. Se menținea vechea organizare administrativă, cea judecătorească, cu Tripartitum-ul lui Werbőczy, cu Approbatae și Compilatae Constitutiones.”62 Revoluția de la 1848 marchează un alt moment controversat și tensionat al relațiilor româno-maghiare. Nu face subiectul acestei abordări analiza lor, dar trebuie menționat ca Paul Lendvai precizează că nu se spunea nici un cuvânt despre locuitorii ne-maghiari ai țării.” 63 Concepțiile lui Lajos Kossuth despre naționalități i-a dat o replică memorabilă Simion Bărnuțiu, „principalul ideolog al românismului din epocă”, în discursul celebru din 2/14 mai 1848, intitulat Românii și ungurii: „Libertatea unui popor este bunul lui cel mai înalt și naționalitatea e libertatea lui cea din urmă. (...) Țineți cu poporul toți, ca să nu rătăciți (…)”.64 Neînțelegând dorințele românilor din Transilvania, nici în ultimul moment, după semnarea Pacificării de la Seghedin, mijlocită de Nicolae Bălcescu, în iulie 1849, Parlamentul Ungariei a votat Legea naționalităților „prin care se acordau unele drepturi națiunii române din Ungaria: folosirea limbii proprii în administrația comitetelor cu populație majoritară românească, independența Bisericii Ortodoxe, etc. Totuși, unirea (anexarea) Transilvaniei la Ungaria, decisă prin votul Dietei nobiliare de la Cluj, rămânea valabilă.”65 Keith Hitchins consideră că întâlnirea dintre Nicolae Bălcescu și Lajos Kossuth, ar fi avut drept scop să îl convingă pe Kossuth să se unească cu românii de pe ambele versante ale Carpaților (…) împiedicând astfel înăbușirea de către armatele habsburgice și rusești a idealilor revoluționare din primăvara precedentă”.66 A urmat regimul neoabsolutist habsburgic, iar din 1867, prin Pactul dualist, Imperiul Habsburgic devine Imperiul Austro-Ungar, împăratul Franz-Joseph de Habsburg fiind încoronat la 8 iunie 1867 și ca rege al Ungariei. Ceremonia de încoronare a reprodus „până la cel mai mic

61

Ibidem Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, op.cit, p.351 63 Paul Lendvai, op.cit, p.229 64 N. Popescu, Discursul de la Blaj a lui Simion Bărnuțiu, în „Foaie națională: Revistă de luptă culturală și spirituală”, 30 iulie 2013, ediție on-line, preluată de pe site-ul www.foaienationala.ro, accesat la 13 mai 2018 65 I.A. Pop, I. Bolovan, op.cit, p.455 66 Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, Editura Humanitas, București, 1998, p.325 62

89

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 detaliu (…) vechea ceremonia a încoronării ungurești”. 67 Deși personajul principal oficial era împăratul Austriei, devenit și rege al Ungariei, atenția participanților la ceremonie și simpatia maghiarilor s-au îndreptat mai ales spre împărăteasa Elisabeta (Sisi) care descindea dintr-o fiică de rege maghiar moartă în 1321 și canonizată ca a doua Sfânta Elisabeta.68 Paul Lendvai își intitulează capitolul dedicat dualismului „Victorie în înfrângere: Pactul dualist și urmările lui pentru dubla monarhie” și precizează că fără forța armată cu care Bismark a separat Austria de Germania și fără cazul fericit al unei împărătese fascinate de unguri, «compromisul» nu s-ar fi realizat atât de ușor.” 69 Analizând consecințele Pactului dualist, istoricul Lucian Boia consideră „AustroUngaria, ultimul avatar al monarhiei habsburgice (…). Un singur stat: Austro-Ungaria, sau două state: Austria și Ungaria? Și așa, și așa”.70 Lucian Boia argumentează acest răspuns prin organizarea diferită a teritoriilor controlate de Austria și de Ungaria, Austria acordând autonomie provinciilor sale, iar Ungaria constituindu-se ca un stat național unitar, după model francez, deși nu era nici pe departe astfel, ci în mod evident unul multinațional, în care maghiarii reprezentau, în partea care le revenise, doar 44% din populație. III. Destrămarea Imperiului Austro-Ungar și formarea Republicii Ungare La 16 octombrie, 1918, în condițiile prefigurării înfrângerii Puterilor Centrale, în Primul Război Mondial, în Parlamentul de la Budapesta, contele Mihály Károlyi, purtătorul de cuvânt al opoziției declara: „Războiul l-am pierdut, acum este important să nu pierdem pacea.”71, fapt recunoscut și de reprezentantul guvernului, acest lucru având un mare impact în tranșee și în spatele frontului.72 La 3 noiembrie 1918, Austro-Ungaria a semnat la Padova, Acordul de armistițiu și cu acesta, pentru monarhia austro-ungară, Primul Război Mondial a luat sfârșit, dar și sfârșitul ei era pecetluit. La 31 octombrie, la Budapesta a învins „revoluția

67

Paul Lendvai, op.cit, p.278 Ibidem, p.288.Afinitatea ei pentru maghiari se baza și pe o tristețe maghiară specifică. A se vedea în acest sens opiniile lui Emil Cioran. 69 Ibidem, p.290 70 Lucian Boia, În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, Editura Humanitas, București, 2017, p.36 71 Ibidem, p.36 72 Ibidem 68

90

democratică nesângeroasă, revoluția rozelor de toamnă” (sau a crizantemelor)73. Noul împărat austriac, Carol I, rege al Ungariei sub numele de Carol al IV-lea, care i-a urmat la tron în 1916 lui Franz Joseph, mort la 86 de ani de viață și 68 de ani de domnie, a renunțat la 11 noiembrie 1918 la orice amestec în treburile guvernării, iar Consiliul Național a proclamat Republica Ungară.74 Aceasta a dăinuit între 1918-1919, inițial, Mihály Károlyi îndeplinind funcția de prim-ministru (numit de Carol al IV-lea înainte de a abdica) , iar la 11 ianuarie 1919 a fost ales de către Consiliul Național, președintele Republicii. A demisionat în 1919. Károlyi a preluat guvernarea într-o situație externă și internă deosebit de complexă: pe plan extern, Ungaria, învinsă, căuta soluții pentru o pace avantajoasă, care să o transforme „într-o Elveție a estului, când naționalitățile fie că își formau deja noile state fie că erau pe punctul de a se alipi statelor vecine existente”.75 Pe plan intern, pe lângă distrugerile provocate de război, noul guvern se confrunta și cu problema agrară nerezolvată, dar și cu creșterea influenței extremei stângi reprezentată de funcționarul de asigurări și ziaristul Bela Kun.76 Influența comuniștilor, considerați ca fiind aproape 5000 a crescut în acest cadru general instabil, scânteia care a declanșat revoluția bolșevică ar fi fost Nota Vyx (după numele locotenent-colonelului francez Fernand Vyx) care stabilea frontiera de vest a Ungariei, recunoscând stăpânirea românească asupra orașelor Satu-Mare, Oradea și Arad. 77 În opinia lui Lendvai, această notă însemna „părăsirea de către Ungaria a unor vechi ținuturi maghiare”.78 Lucian Boia remarcă însă faptul că, „la sfârșitul anului 1918, Austro-Ungaria încetase să mai existe chiar dacă tratatele de pace care i-au confirmat dispariția s-au încheiat mai târziu. (…) Dezmembrarea ei, încă înainte de Trianon, s-a petrecut nu în numele istoriei, ci a dreptului «natural», așadar al dreptului fiecărui popor e a avea țara lui, acolo unde e majoritar”.79 La Nota Vyx, Károlyi a obiectat cu înverșunare, a urmat o criză politică80, în urma căreia a venit la putere un nou guvern format din comuniști și socialiști care a proclamat, Republica Sovietică, la 21 martie 191981, deși Károlyi dorise să instaleze un guvern pur social-democrat, fără să ști însă, că în spatele său „majoritatea social73

Revoluția crizantemelor, articol preluat din site-ul ro.wikipedia.org, accesat la data de 17 mai Paul Lendvai, op.cit, p.528 75 Ibidem, p.377 76 Ibidem 77 Kitch Hitchins, România 1866-1947, Eitura Humanitas, București, 1996, p.307 78 Paul Lendvai, op.cit, p.377 79 Lucian Boia, op.cit., p.66-67 80 Kitch HItchins, op.cit., p.307 81 Ibidem 74

91

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 democraților încheiase cu activiștii comuniști arestați de câteva săptămâni un pact privind instaurarea unui guvern al sovietelor. Republica Ungară a Sfaturilor, proclamată la 21 martie 1919, a durat până la 6 august 1919, adică 133 de zile, sub conducerea lui Bela Kun și a fost în opinia lui Lendvai „un dublu cadou făcut atât noilor state vecine vorace, care au putut să disimuleze sub retorica antibolșevică, îmbucătățirea detestatei Ungarii, cât și regimului care a urmat, nu mai puțin dur, al dreptei autoritare”.82 De asemenea, acesta consideră revoluția bolșevică din Ungaria, un act de-a dreptul disperat, prin care se spera că, prin intermediul lui Bela Kun, considerat prietenul personal a lui Lenin, Ungaria ar putea obține sprijinul Armatei Roșii, pentru a-i intimida pe Aliați”.83 Intervenția armatelor română și ceho-slovacă împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor a pus capăt existenței sale, trupele române ocupând Budapesta în august 1919. Kun reușise să adune o armată de aproximativ 200.000 de oameni și să pună la cale, proclamarea, la 16 iunie 1919, a Republicii Slovace a Sfaturilor.84 După înăbușirea revoluției bolșevice ungare, Bela Kun și-a continuat activitatea în cadrul Cominternului, dar a fost arestat în 1937, sub acuzația de activitate antipartinică și executat în 1939, la vârsta de 52 de ani. A fost reabilitat în 1956, dar a rămas o personalitate controversată, iar biografia sa tipărită în 1979, înaintea unei vizite oficiale în Ungaria a liderului comunist Leonid Brejnev a fost dată la topit, Paul Lendvai conchizând: „Brejnev a venit – Kun a dispărut!”85 IV. Tratatul de la Trianon sau Pactul de la Trianon? O analiză interesantă a impactului acestui tratat asupra istoriografiei române și maghiare este realizată de Polgar István-Jozsef în teza de doctorat Tratatul de la Trioanon-Impactul asupra istoriografiei române și maghiare (1920-2010), coordonată de prof. universitar. dr. Mihai Drecin de la Universitatea din Oradea (anexată la prezentul material). Astfel, „considerându-se neîndreptățită prin Tratatul de la Trianon, în următorii ani, până astăzi, indiferent de regimurile politice care s-au perindat la Budapesta, Ungaria a căutat să își modifice frontierele, în detrimentul vecinilor, în tentativa de a reface «Ungaria Mare».” Când conjunctura internațională i-a permis, nu a ezitat să o facă (1938-1940). Întotdeauna după ce vremurile s-au așezat în făgașul normalului, Ungaria a revenit la frontierele trianonice. Eforturile materiale și 82

Ibidem, p.380. A se vedea în acest sens și Jean Carpentier, Francois Lebrun (coordonatori), Istoria Europei, Editura Humanitas, București, 1997, p.375 83 Paul Lendvai, op.cit, p.380 84 Ibidem, p.381 85 Ibidem, p.382-383

92

intelectuale enorme, raportat la puterile sale, puse în slujba frontierelor au dat greș. Singurul câștig a fost tensionarea relațiilor cu vecinii, inflamarea temporară a raporturilor dintre marile puteri ale momentului, semănarea de iluzii în rândul minorității maghiare din statele vecine.”86 Referindu-se la Tratatul de la Trianon, Paul Lendvai constată: „Un singur cuvânt simbolizează pentru toți ungurii și în ziua de azi cea mai mare tragedie a istoriei lor: Trianon. În castelul desfătărilor Trianon, din parcul de la Versailles, Aliații au emis certificatul de deces al imperiului milenar a lui Ștefan și doi reprezentanți ai Ungariei, ale căror nume sunt uitate demult, au trebuit, din însărcinarea guvernului și a Parlamentului să semneze dictatul. În această zi fatală, 4 iunie 1920, în întreaga țară au sunat clopotele pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulația s-a oprit, ziarele au apărut cu un chenar negru, iar în biserici s-au ținut slujbe funerare”.87 Toate acestea deoarece „Trianon a însemnat amputarea națiunii ungare și sfârșitul Ungariei istorice”88, Ungaria rămânând cu 93.000 km2 din cei 282.000 km2 și cu 7.6 milioane locuitori față de 18,3 milioane înainte de 1920”. 89 Lendvai considera că, învingătorii au împărțit prada între trei state vecine: România, al cărei guvern întorsese în 1918 armele la fel de oportunist ca și în 1944, a primit un ținut de 102.000 km2, cu 5,25 milioane de locuitori, adică întreaga Transilvanie cu Ținutul Secuiesc, Banatul de răsărit, cea mai mare parte a comitalelor Körös și Tisa precum și partea de sud a Maramureșului”. 90 Celelalte beneficiare au fost Ceho-Slovacia și Regatul Sârbo-Croato-Sloven și chiar și Austria care a primit Burgenland-ul, iar pentru orașul Sopron s-a făcut plebiscit și două treimi din populație a votat pentru Ungaria.91 Lendvai susține că de la împărțirea Poloniei, nici un alt stat european nu a avut un astfel de tratament nedrept și necruțător din partea marilor puteri, că aproape fiecare familie ungurească a fost afectată direct de Tragedia de la Trianon”, iar „poporul a fost traumatizat, fiind supus unui șoc din care ungurii indiferent de poziția politică, dintr-un moment sau altul – nu și-au revenit, în fond, nici astăzi. În grădinițe și școli, la Liturghie și în presă a fost ținută trează ideea redobândirii ținuturilor pierdute în favoarea vecinilor disprețuiți”.92 Astfel, lozincile repetate zi de zi 86

Polgar István-Jozsef, Rezumatul tezei de doctorat Tratatul de la Trianon-Impactul asupra istoriografiei române și maghiare(1920-2010), Oradea, 2011, p. 6, articol preluat de pe site-ul arhivawww.uoradea.ro, accesat la 20 mai 2018 87 Paul Lendvai, op.cit., p.384 88 Ibidem 89 Ibidem 90 Ibidem 91 Ibidem 92 Ibidem, p.385

93

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 «nu, niciodată!» și «Ungaria ciuntită-i blestem, Ungaria Mare o vrem» marcau chiar și la 20 de ani după Trianon viața cotidiană din școli. Ora de clasă începea și se termina cu crezul unguresc prin care în conștiința elevilor se imprima ca «adevăr etern a lui Dumnezeu» ideea reînvierii vechii Ungarii: «Cred într-un Dumnezeu/ Cred într-o patrie/ Cred în dreptatea divină veșnică./ Cred în reînvierea Ungariei!/ Amin!»”93 O altă nedreptate, în opinia lui Lendvai, este faptul că, deși Ungaria interbelică era înconjurată de state mult mai mari - „România era de peste trei ori mai mare, Iugoslavia aproape de trei ori, Cehoslovacia de o dată și jumătate - Ungaria nu a avut dreptul decât la o armată regulată de 35.000 de oameni, fără artilerie grea, tancuri și avioane de luptă”.94 De asemenea fost obligată la plata despăgubirilor de război și i se interzicea reunirea cu Austria.95 De asemenea, în opinia lui Lendvai, „din punct de vedere economic, Ungaria ciunțită se afla în 1920 în pragul falimentului (...). În evoluția internă, Trianonul a fost resimțit ca un obstacol funest în calea democratizării”.96 Lloyd George a avertizat în cadrul Conferinței de Pace de la Paris că „în Europa de sud-est, nu va fi niciodată pace dacă fiecare dintre aceste stătulețe acuma în devenire are în cuprinsul lui o importantă minoritate maghiară (...) Nu va domni nicio pace, dacă ulterior se dovedește că pretențiile Ungariei sunt justificate și că întregi grupuri etnice ungurești au fost date ca cirezi de vite Cehoslovaciei și României.”97 Cercetătorul Polgar István Jozsef subliniază că „frontiera româno-maghiară, cea trasată în finalul procesului de pace ce a urmat Primului Război Mondial a constituit de la început și continuă și în prezent să fie un subiect controversat în cercetarea istorică a celor două țări vecine (...) O primă caracteristică a disputei istoriografice născute între cele două națiuni ar fi legată de natura dihotomică a acesteia, cu o alcătuire simetrică, însă antitetică și succesivă de-a lungul vremii. Așa se face că imediat după semnarea Tratatului de la Trianon, mâhnirii și pesimismului ce răzbătea din lucrările istoricilor maghiari i-a corespuns triumfalismul și optimismul istoricilor români, rolurile inversându-se în august 1940, după Arbitrajul de la Viena”.98 Și Polgar István Jozsef susține că „realitatea consimțită prin Tratatul de la Trianon a fost receptată ca fiind cea mai mare catastrofă națională a milenarei istorii a

93

Ibidem Ibidem, p.387, dosar 95 Ibidem 96 Ibidem, p.386 97 Ibidem, p.387 98 Polgar István Jozsef, op.cit, loc.cit, accesat la 20 mai 2018 94

94

ungurilor în Bazinul Carpatic și (...) la fel ca și alți intelectuali, istoricii maghiari interbelici au suferit de «Sindromul Trianon»”. 99 Ca argument, citează opinia mai multor istorici maghiari precum Borsody István, Kardy Vigh, Peter Pasztor, Szekfű Gyla (1883-1955, părintele unei noi școli istoriografice maghiare).100 (a se vedea anexa) De asemenea, el nu susține teza dezmembrării Ungariei istorice din motive de răzbunare, recunoaște repetatele abuzuri comise de trupele maghiare împotriva populației românești din Transilvania, dezvăluite lumii întregi de Marele Sfat al Națiunii Române prin manifestul „Către popoarele lumii”, dar ridică semne de întrebare despre Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, în legătură cu consimțământul de voință pronunțat de populația unei țări învinse și aflată sub ocupația armată a învingătorului.101 Este foarte interesantă analiza în oglindă a reflectării problemei Transilvaniei și a Trianonului după instalarea regimului comunist atât în România cât și în Ungaria. Se poate constata, în opinia lui Polgar István că în timp ce istoriografia română în perioada 1948-1960 aproape ca a abandonat tematica Unirii de la 1 Decembrie 1918, în favoarea aspectelor sociale (prin lucrările istoriografiei proletcultiste reprezentate de Mihail Roller, Petre Constantinescu-Iași, Ladislau Banyai), istorici maghiari emigrați în SUA, ca Oscar von Haleczky, Kazár Lajos, H. Fabritius (fost curator al Muzeul Brukenthal din Sibiu) reiau teoria imigraționistă în sprijinul tezelor interbelice revizioniste.102 Poziția istoriografiei românești se modifică în perioada regimului naționalcomunist a lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989), iar în perioada deteriorării relațiilor româno-maghiare dintre anii 1985-1989 au fost date publicității informației sensibile din istoria româno-maghiară, cum ar fi crimele comise de maghiari în Transilvania după Dictatul de la Viena;103 în privința abordărilor din istoriografia maghiară, în perioada 1980-1990, acestea se caracterizează prin „continuitate și consecvență tematică”.104 Pozițiile partizane ale celor două istoriografii se mențin, în opinia lui Polgar István și după schimbările survenite după 1989 în peisajul politic al Europei centrale și de est. 105 În aceeași perioadă, istoriografia maghiară pendulează între conceptul

99

Ibidem, p.7 Ibidem, p.8 101 Ibidem, p.16 102 Ibidem, passim 103 Ibidem, p.28 se face referire la lucrările istoricilor Mihai Fătu și Mircea Mușat. 104 Ibidem p.33 105 Ibidem, p.35 100

95

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 „Europei fără granițe” și autonomia Țării Secuilor, propunând o „spiritualizare a granițelor” prin intermediul cooperării transfrontaliere în domeniile culturii și sportului, apoi a educației, iar apoi în sfera economiei și a comerțului, în cadrul euro-regiunilor.106 Lucian Boia are o opinie care a provocat mai multe controverse: „Centenarul Marii Uniri, în loc să stimuleze cercetările înnoitoare, riscă să se rezume la reafirmarea unor locuri comune. De atâtea ori au fost rostite, încât au devenit mai adevărate decât adevărul”.107 El critică afirmațiile istoricilor naționaliști români, cărora „le-au picat la țanc pregătirile din țara vecină pentru comemorarea Tratatului de la Trianon. România, după ei, n-ar trebui să le dea ungurilor o replică pe măsură, mai ales că și la noi urmează un an întreg – 2018 – consacrat Centenarului României Mari. E inadmisibil ca ungurii să se întristeze atunci când noi ne bucurăm. Ungurii, inclusiv cei din România zic că, dimpotrivă, românii sunt cei care i-au provocat, atunci când n-au găsit altă dată mai potrivită decât 1 Decembrie pentru a-și fixa ziua națională”.108 De asemenea, Lucian Boia își manifestă neîncrederea în scenariile conspiraționiste care vizează dezmembrarea teritoriului României, argumentând că „ar fi o jignire la adresa românilor transilvăneni să considere că ar putea fi împinși cu forța spre Ungaria, de o minoritate de patru ori mai puțin numeroasă. Nu e prea clar nici ce ar câștiga Ungaria din trecerea asta: să devină o țară pe jumătate românească? Lăsând la o parte că ambele state sunt în Uniunea Europeană și în NATO”.109 V. Concluzii Consider că, pentru a concluziona, cele mai potrivite sunt tot cuvintele lui Lucian Boia: „mai întâi cred că, vrem, nu vrem, trebuie să acceptăm coexistența a două istorii ale Transilvaniei, uneori divergente, dar care pot deveni complementare. Dacă Românii și-au alipit Transilvania în 1918, asta nu înseamnă că pot confisca și conștiința istorică a maghiarilor. Transilvania a fost timp de secole o piesă importantă în istoria Ungariei (…) Istoria însă înseamnă schimbare (…) Dacă trecutul e împărțit, apartenența actuală a Transilvaniei n-are cum să fie pusă în discuție (cu atât mai mult cu cât astăzi e și mai românească decât la 1918). Calea europeană nu înseamnă revenirea la vechi

106

Ibidem, p.43 Lucian Boia, În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, Editura Humanitas, București, 2017, p.11 108 Ibidem, p.117 109 Ibidem, p.120 107

96

frontiere, ci, ca țel final, dispariția frontierelor (…) Miza, pentru noi toți, nu e trecutul, ci viitorul”.110 Se poate observa astfel o convergență în privința dispariției frontierelor, prin spiritualizare între Lucian Boia și istoriografia maghiară contemporană. Pentru mine, este semnificativ faptul menționat de preotul Gheorghe Verșescu în Monografia sa că „Ținutul Neamțului și-a luat numele de la Târgul Neamț, așezare aflată sub Cetatea Neamțului, întemeiată de germani veniți aici, probabil, în secolul al XIII-lea, în timpul domniei lui Andrei al II-lea și Bela al IV-lea, regele Ungariei, ca invitați și oaspeți în perioada de creștinare a cumanilor, între 1211-1241, înainte de anul marii invazii tătaro-mongole, când Moldova dintre Carpați și Siret ajunsese sub stăpânirea Coroanei ungare”. Amintirea acestor începuturi a fost așa cum precizam în introducere, una dintre motivațiile demersului meu.111 Bibliografie 1. Benda, Kalman, Fugedi, Eric, O mie de ani coroana a lui Ștefan/ Tausent Jahre Stephanskrone, Budapesta, 1989, apud Paul Lendvai, Ungurii: timp de un mileniu, învingători în înfrângeri, Editura Humanitas, București, 2013; 2. Boia, Lucian, În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, Editura Humanitas, București, 2017; 3. Carpentier, Jean, Lebrun, François (coordonatori), Istoria Europei, Editura Humanitas, București, 1997; 4. Gherasim, Vasile, Marin, Ionel- Monografia municipiului Piatra-Neamț, 1972; 5. Hitchins, Keith, România 1866-1947, Eitura Humanitas, București, 1996; 6. Hitchins, Keith, Românii, 1774-1866, Editura Humanitas, București, 1998; 7. Lendvai, Paul, Ungurii:timp de un mileniu, învingători în înfrângeri, Editura Humanitas, București, 2013; 8. Popescu, N., Discursul de la Blaj a lui Simion Bărnuțiu, în „Foaie națională: Revistă de luptă culturală și spirituală”, 30 iulie 2013, ediție on-line, preluată de pe site-ul www.foaienationala.ro, accesat la 13 mai 2018; 9. Polgar, István-Jozsef, Rezumatul tezei de doctorat Tratatul de la Trianon-Impactul asupra istoriografiei române și maghiare(1920-2010), Oradea, 2011, articol preluat de pe site-ul arhiva-www.uoradea.ro, accesat la 20 mai 2018 10. Revoluția crizantemelor, articol preluat de pe site-ul ro.m.wikipedia.org , accesat la data de 17 mai; 11. Verșescu, Gheorghe, Istoria monografică a orașului Piatra-Neamț, București, 1971

110 111

Ibidem, p.122-123 Gheorghe Verșescu, Istoria monografică a orașului Piatra-Neamț, București, 1971, p.6

97

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018

Articole premiate la CONCURSUL INTERNAŢIONAL DE CREAŢIE „CALISTRAT HOGAȘ”, ediţia a IX-a Secţiunea traduceri - limba franceză traducere din limba română, Cosmina-Elena PAȘPARUGĂ, clasa a XII-a C PREMIUL I «À perte de vue, vers l’est, entre les montagnes d’une part et d’autre, le torrent de Nichit coulait joyeux et limpide, tantôt à travers les pâturages fleuris, tantôt à travers de jeunes prés de bouleaux, de saules ou d’aulnes, tantôt à travers d’immenses étendues caillouteuses et désertes de mosaïques hautes en couleurs; et les rayons de soleil qui tombaient dru sur les crêtes fuyantes de ses ondes lui donnaient l’aspect d’un immense ruban de soie molle, avec des éclats d’or changeants… Le crépuscule avait commencé à se lever des abîmes… et entre les hauts pics de montagne qui se prélassaient encore dans la poussière de lumière rougeâtre des derniers rayons du crépuscule, les vallons tapis assombrissaient la vue, comme tant de taches immenses d’ombre violacée… Des profondeurs, des hauteurs, du mystère des forêts, de l’obscurité des bois, des cieux, de partout, les voix interminables des soirées à la montagne se levaient au fur et à mesure en silence et repos… Et tout s’éteignait tout doucement et tout s’endormait tour à tour et un aboiement de chien se détachait de moins en moins à l’horizon, un son de cloche, une voix de cor… Seul le torrent, mené en vitesse dans sa voie fatale par une force extraordinaire, montrait encore, dans le calme universel, l’éternel mouvement de la vie dans les veines endormies des choses… Loin, très loin, devant nous, vers l’est, vers la vaste entrée de la vallée, étincelait quelque chose dans l’ombre du crépuscule, comme une étoile filante sur la terre. C’était le dernier rayon de lumière qui tombait égaré et abrupte du crépuscule lointain, sur l’éclat métallique et haut de la tour de l’église de l’hermitage; et lorsque cette étoile disparut et s’éteignit, dans l’ombre de la terre, une toute autre étoile s’alluma, dans les cieux les plus hauts… c’était l’Etoile du berger…» (fragment din cartea Pe drumuri de munte, Calistrat Hogaș)

98

CNPR 2017 – 2018

Secţiunea proză scurtă

Concenie112 „Și părul tău e-ncolăcire De șerpi cu limbile-otrăvite, Tu ești adâncul ce înghite Virtute, geniu și simțire.” (Cincinat Pavelescu) Unda de lumină roșiatică inundă pielea scrijelită, negrul pătrunzând adânc în țesuturile palide ale ființei. Privirea glaciară se pierde pe întinderea dominată de durere, irisul interzicând izbucnirea de segmente luminoase ce ard întunericul. Șarpele se unduiește, stăpânind puritatea sfârșită și permitând odiosului să se elibereze dintre gratii. Se ridică, făcându-și cu greu loc printre lucrurile aruncate, înaintând spre ușă. Inspiră adânc, plămânii inundându-se cu fumul străveziu ce se plimbă prin atmosferă și iese din camera murdară. - Medusa! Își aude numele din spate, dar refuză să răspundă, continuându-și drumul spre locul în care se va transforma din pradă, în prădător. Bucata de mătase roșie alunecă pe pielea îmbrobodită cu picături de transpirație, pantofii zboară, iar strânsura este eliberată, lăsând buclele aurii să împodobească spatele. - Felicitări! Ignoră din nou, punându-și unghiile de alamă pe umărul ființei ce îi împiedică drumul. Ochii lor se întâlnesc, distrugându-se reciproc la nivel psihic. Zgomotul asurzitor ieșit din gâtlejul șarpelui îngheață liniștea, făcând-o sa se evapore. Pătrunde într-o altă cameră de unde își ia în grabă hainele aruncate, îmbrăcându-se fără ezitare și părăsește Iadul. Spațiul se rotește, învăluit de strigăte și vorbe aruncate fără rost, luna fiind singura lumină de la orizont. Pășește grăbit spre intrare, mâna căutând în disperare

112

concenie (înv.) – nimicire, exterminare

99

Rareșul azi

Letiția FLOREA, clasa a XI-a E PREMIUL I

Nr. 18 (42) – 2018 o sursă de venit cu care ar putea achita eliberarea. Un semnal și se părăsește incinta, lăsându-se în urmă o dâră de pacate și de praf cenușiu. Privirea îi este captată de felinarele ce se pierd în întuneric odată cu înaintarea lui. - Deranjez? Refuză orice răspuns și de această dată, concentrându-se la priveliște. Ființa din față își drege vocea, încercând din nou: - Deranjez? Niciun răspuns. Sângele îi pulsează în vene. Nervii se agită în trupul sculptat de cel mai priceput zeu, iar dorința de învingere îl constrânge să întrebe din nou. - Deranjez? Medusa se întoarce, ferindu-și firele de păr rebele de pe față, și fixează entitatea masculină. Aceasta împietrește, pierdută în spațiu și timp, între ființă și neființă, simțind o durere în creștet. - Nu, sigur că nu! Buzele pline dezvelesc dinții perfecți, caninii ascuțiți ce sfâșâie carnea. Pierdut, se așază lângă ea, încercând să își reimprospăteze puterile capturate. - Și zici că mergi în direcția aceasta? întreabă timid, un surâs ușor ieșind din interiorul său. - Da. Își întoarce privirea din nou spre geam, concentrându-se pe trecerea luminoasă din zare. Strânge pumnul în mătasea roșiatică și un tremur îi penetrează spatele. - Nu iți place să vorbești, nu? După câteva momente de liniște, bărbatul cedează și își extrage un carnet încărcat cu schițe. Creionul dansează pe hartia îngălbenită, trasând linii și puncte în sisteme complexe. - Încep eu. Cu ce îți ocupi timpul? - Nu înțeleg de ce nu poți să taci. Se întoarce nervoasă spre bărbat, dar ochii îi curg în desen, alături de un zâmbet obraznic ce se așterne la colțul gurii. - Ești și pictor sau doar distrugi familii? râde răutăcios, dându-și ochii peste cap și privindu-l suspicioasă. - Puțin din ambele. Tu? - Doar ultima parte, spune, ridicând din umeri. - Eu sunt X, iar tu? - Ce nume ar trebui să fie și ăsta? râsul îi zguduie trupul fraged, iar rotocoalele aurii se aruncă pe chip. 100

X se încruntă, neînțelegându-i ironia. -Tu cum te numești? - Nu trebuie să știi, nu ai face față. Jocul din cuvintele ei îl înnebunește, trecându-l furia și nebunia neînțelegerii. Ochii lor se întâlnesc din nou, irișii recunoscându-se și îmbinându-se. Inconștientul distruge granițele fizice, provocând scânteia de la începutul timpurilor. - Te cunosc. - Nu ai avea de unde. - Mi-ai oferit plăcere. - Niciodată. - Ești sigură? - Nu. Ea se ridică, ieșind din îngrămădirea de obiecte inutile ce sunt ordonate într-un model nesemnificativ. Închide ochii, inspirând adânc, iar plămânii îi sunt inundați de focul ce nimicește simțurile și le purifică. Irisul magnetizează din nou lumina ce se ivește, iar ea urcă prima scară din cele cateva sute. Marmura reflectă unduirile șerpilor ce se zbat zgomotos în adâncurile materialului puternic ce susține greutatea construcției, împiedicând-o să se sfârșească în mii de bucăți ce s-ar spulbera în neant. Înaintează, ecoul provocat de pașii ei răsfrâgându-se și izbindu-se de albul imaculat. El se proptește în arcada împodobită cu ondulații sculptate atent, sângele fierbându-i în vene și în întregul sistem. Umbra-i încadrată în interiorul sferei se luminează treptat, scoțând la iveală înfățișarea de împărat. - Și se va sfârși. - Nu încă! rânjetul diavolesc se accentuează, iar el se apropie de trupul prădat de dorințe secrete. Abia e începutul. Ai întârziat! Îi întinde cartea pe care o ascundea la spate, ea îl urmează. Decorul învechit și inundația de volume legate ce ascund informații despre etern se rotește și se pierde în jurul lor, iar mersul se ritmează, până ce catifeaua face contact cu pielea ei. Își rotește ochii, analizând împrejurimile. - Calm! Își apropie buzele de urechea ei, iar glasul domol îi potolește emoțiile. Ești sigură de ceea ce faci? - Întotdeauna. Se întoarce, înaintând spre ieșire și părăsind locul bântuit de lumina puternică. Privirea înghețată întâlnește viziunea inteligenței, îmbibată în acidul focului și în dorința continuă de răzbunare. Mâinile îi cuprind talia, iar șerpii se metamorfozează în valuri învolburate ce ascund divinitate și putere exacerbată. Actul se consumă, iar fracțiunile

101

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 de durere se transformă în plăcere nesfârșită, completată de dorința absolută. Neputința regăsirii se reaprinde, sufocată de fierbințeala trupurilor ce au contactul interzis. Iar ea se întoarce, înaintând spre ieșire și părăsind locul. Universul i se pare infim, judecata fiindu-i dominată de interzicerea actului ulterior. Apa face contact cu tălpile ascuțite de alamă, iar șerpii sâsâie în disperare, dorind eliberare. Se întoarce, ridicându-și mâinile și aplecându-se pe spate, până când ființa se transformă în neant, iar tot ce a existat s-a demolat, lăsând în urmă doar stropi reci de apă. Iar Poseidon o capturează, adâncind-o în sânul său protector și îi sărută inima pătimaș, ca la sfârșit. Pasărea se regăsește pe sine, iar peștele ajunge în iadul umed, pentru câteva fracțiuni de timp. În următorul moment ea patrunde în apă, iar aceasta o posedă complet. Peștele se sufocă, extenuat de dorința neputincioasă de aer, înecat în propriul venin. Figurile se apropie, palmele lor făcând un contact zgomotos ce distruge suspansul și readuce în atenție lumina extenuantă ce inundă teatrul. Medusa se ridică, scuturându-și mătasea roșie și întinzând mâna spre Poseidonul care reușește în cele din urmă să își aranjeze părul răvășit. O plecăciune, iar ei izbucnesc din nou în aplauze și în țipete. Zâmbetul șarpelui se oglindește în ochii tuturor. Aceasta distruge strânsoarea dintre mâinile celor doi, întorcându-se spre scări și înaintând spre ieșire, aruncându-și privirea peste haine. Le ia și iese, inspirând adânc și deschizându-și ochii spre luna ce soptește odios cuvinte împietritoare. Intră în Iadul roșiatic, iar mătasea ia locul hainelor, pantofii fiind schimbați după modelul dorit. Ușa camerei murdare se deschide, iar ea pășește, apropiindu-se de ceea ce iubește și urăște. Atena se întoarce, zâmbind diavolește și închizând poarta Iadului, blocând visele și dorințele neîmpărtășite într-un întuneric absolut, în care pasiunea se anulează, iar instinctul animalic domină, purtat de necesitatea consumării actului. Zeitatea renunță, lăsând monstrul să se desfășoare și să domnească în închisoarea propriilor aspirații. Lumina se stinge, sfârșitul se sfârșește.

102

CNPR 2017 – 2018

Secţiunea eseu filosofic Bogdan NICORESCU, clasa a X-a C

Incursiune în utopia vieţii Motto: „Să ne rostogolim înspre răni, prin mare și prin văzduhul istovitor; înspre chinuri, prin tăcerea apelor și a văzduhului, ucigașe; înspre caznele care râd, în liniștea lor cumplit de furtunoasă.” (Rimbaud) Mă gândesc cum s-ar simți impactul cu adâncimile oceanului. Mă gândesc cât de dur ar fi sau, dacă, dincolo de ele, ar mai există ceva. Fie o șoaptă sau un ultim suspin, încărcat de grija unei eliberări mult prea bruște. Încercarea mă lasă rece. Abandonez, totuși, ideea înstrăinării, dar păstrez în suflet impulsul unei posibile explorări. Când voi avea curajul, când suflul vieții mă va izbi îndeajuns cât să-mi fi dorit să păstrez în mine tăcerea. Cea mută, cea surdă, cea infailibilă. Resemnarea disprețuitoare, pulsul unei nopți de vară, al unei ploi cu interminențe, al unui vis departe de mine, dar pe care l-aș dărui în final. M-aș descotorosi de el în schimbul altuia, l-aș lăsa să zboare, să-și găsească un alt ungher unde să se camufleze, unde să se dezlănțuie în masura în care șiar fi dorit. Apoi să plece, să transpară sub voalul unei inexistente imunde, sub semnul unei fatalități după care a râvnit dintotdeauna. Și aș privi înăuntrul meu; mi-aș lăsa aripile să crească. M-aș adânci și mai tare în obscuritate. Ce utopie... Uneori mă închipui că citesc pe malul marii. Privesc în depărtare câmpul strălucind de maci scrutând zarea și alunec pe crâmpeie de suflet într-un timp agonizat, într-un potop de senzații si urlete. Apoi mă complac realității pe care am creat-o. Fiecare val adus de marea zbuciumată schițând pe nisipul ud cuvintele din carte, fiecare zâmbet al scoicilor prin care aud Infinitul scurgându-se în clepsidra perfecțiunii. „Între pustietatea mea și pustietatea ta există numai plânsul etern al valurilor marii” (Kazi Islam). Las antimoniul să se dezlănțuie. Tind la condiția artistului damnat să plutească în derivă, sortit fantazării disprețuitoare. Străin de lumea obiectuală, vrăjit fiind, iradiez în jurul meu vraja care atinge întregul univers. Beatitudine… transcendență… ingenuitate… aparențe.

103

Rareșul azi

PREMIUL I

Nr. 18 (42) – 2018 Mă dezic de jumătățile de masură. Suntem resemnați… neiubirii. Dar, totuși, care este cea mai gravă contravenție? Sunt mări vii și mări moarte. Mări care te țin prizonier, care te fac vulnerabil în fața iubirii, și mări în care îți arunci durerile, sperând că poate te vei întoarce cândva și vei găsi clipa intactă a durerii mute, care nu mai așteaptă nimic în schimb. Aici, mitul are menirea de a extrage lumea din banalitatea ei și de a transfigura universul. Blaga arăta că lacrimile sunt răspunsul divin la rugăciunea unui Adam izgonit din paradis și împovărat de remușcarile trezite la vederea florilor, a cerului, a zâmbetelor Evei care evocă nostalgia mistuitoare a pierderii paradisului; „giulgiul” lacrimilor e oferit de „milostivul” în scopul acomodării finite la o existență dureroasă („Lacrimile”). O mare de lacrimi ar fi echivalentul unei mări moarte, cu reflexe de sânge, absolutul plastic al lumii, precursorul legendei lui Adonis, amantul zânei Venus, care moare în munți rănit de mistrețul legendar. În viziunea mea, absolutul relativ există. Relativul absolut este însă de neconceput. Nu poți fi fericit decât coexistând într-o altă dimensiune. Trecerea de la starea de Haos indefinit la cea de Univers ordonat sau Cosmos nu ar fi posibilă fără elementul acvatic, mijlocul ideal de a sugera nemișcarea prin mișcare, de a uni simbiotic dimensiunea eternului cu cea a continuei prefaceri. Așa cum postulează Heraclit, nu ne putem scufunda de două ori în apele aceluiași râu, căci între momentul unei scufundări și al celeilalte nimic nu mai este identic. Extrapolând, nu putem surprinde apa în momentul ei critic de tensiune, întrucât nu este un obiect de sine stătător. Caracterul viu al unei tensiuni scade, cu cât fragmentele si grupele întregului se uniformizează (August Macke); astfel, putem vorbi despre o “poetică a apei”, așa cum s-ar exprima Gaston Bachelard. Wordsworth susținea că râul are un limbaj accesibil ființei. Dar apa are și voci indirecte. Natura rasună de ecouri ontologice. Ființele își răspund imitând voci elementare. Poezia lui Blaga “La cumpăna apelor” pune împreună destinul uman cu cel acvatic, punctul comun fiind legat de inexorabilul trecerii: “Tu ești în vară, eu sunt în vară. În vara pornită/ către sfârșit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor./ Cu gând jucăuș-mângâi părul pământului. Ne aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.” Această funcție geneziacă a apei poate fi analizată și din perspectivă mitologică. Printr-un impuls al cerului primordial, Venus, creată de mare, e legănată la sânu-i, până ce într-o zi, pe un tărâm de legendă, a dăruit-o lumii. În lucrarea “Effets du soleil sur l’eau”, Derain vorbește de contopirea dintre nor și copac, întrepătrunderea metamorfică conferind elementelor naturii capacitate expresivă pe registrul sentimentelor umane. Apa este cu adevărat un element tranzitoriu. Ființa menită apei este o ființă în derivă. Ea moare în fiecare clipă, iar ceva din substanța ei se prăbușește neîncetat. 104

Asemenea lui Narcis, ea este un singular, căci doar un alt singular ar putea-o înțelege. Apa slujește la naturalizarea imaginii noastre. În contextul impresionismului, se reușeste, cu mijloace de mare valoare, transpunerea fenomenelor naturii în scopul operelor sale; un exemplu în acest sens ar fi Debussy. Mergând către Prerafaeliți, se observă o adaptare a lumii ca reprezentare, fiind absorbite toate relațiile cu realitatea, devenită astfel simplu simulacru, în urma parcurgerii celor trei faze successive ale imaginii: reflecția, denaturarea si absența. (Jean Baudrillard) Weltannschauung-ul acestui cult armonios al ideilor trimite la latura maternă a apei. Matrice a lumii, a formelor, marea e totdeauna femelă, totdeauna fecundă (Dan Botta). Marea purtând pe Venus și sufletul Sapphei, marea ascunzând simboluri ale aceleiași funcții germinale, vitale, aceasta este intenționalitatea (artistică), acea “intentio” husserliană către care se îndreaptă toate actele psihice. În poema închinată Mamei, Eminescu își cheamă iubita și mama cu același suflu pasionat, imaginile lor confundându-se în mare, dor al operei. Dar când aceasta confuzie se leagă de o idee de ape, abia atunci poemul capătă valori spiritualizate („Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu”). Eul populat de către altcineva, deposedat de sinele autorecognoscibil contruiește o “nevroză a depersonalizării”, în termenii lui Tudor Vianu, topos comun la Eminescu și Blaga. Astfel, „Influența” teoretizată de Harold Bloom este o realitate aplicabilă în cazul textelor lui Blaga care au ca punct originar vocația mitologizantă regăsibilă în apetența eminesciană pentru mit. Dintre cele „șase raporturi revizioniste”, denumite de Bloom, ne vom opri asupra momentului „clinamen”, care presupune o lectură creatoare: „Un poet se abate de la precursorul sau citind poemul acestuia astfel încât să execute un clinamen în relație cu el”. Ideile îmi sunt ca o întindere de nori prăfuiți. Le îmbrac în haina absurdului și privesc cum se autodistrug. Ultima rezistență, ultima urmă de viață. Și, totuși, oare cât de buni artiști ne dovedim a fi până la urmă?

105

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018

Haz de necaz benzi desenate realizate de Ștefan Christian TEODORESCU-PASCARU, clasa a X-a F

106

CNPR 2017 – 2018

Stay Free Project Under the slogan: ”A teenager shouldn’t end up merchandise” and “Anyone can become a victim of trafficking”, the association “Valoare Plus” based in the town of Bacău, sets out to inform, educate and warn students against the dangers awaiting them in the real world, the cruel and fierce “out there”, otherwise named ”urban jungle”. The project, symbolically entitled “Stay Free”, looks into the phenomenon of modern slavery, its causes, numbers, statistics and participants while endeavoring to find solutions to problems, answers to questions and finally resolutions after discussions and debates. There arises the obvious question: ”Why Romania?” Well, the sad truth is that among all the other European countries, ours features as the worst affected by human trafficking, particularly the region of Moldavia. The bottom line is: poverty, lack of education, unemployment and corruption have had a major impact on the living standard of the population. What is there to be done, then? Here come the figures: the above mentioned association has managed to inform 16.000 students in no less than 160 schools in the 8 counties of Moldavia. More importantly, it cooperates with 120 support groups in colleges to look closely at this dangerous phenomenon. There is even a conference, now at a second edition, with a view to raising the awareness of the population, in which I have participated myself accompanied by volunteers from class XI E and their trainees, students from class X F. As far as I am concerned, college students need to become involved in real life problems, they need to hear people’s stories as well as make their own voices heard, in order to become mature and responsible citizens of the future.

O călătorie prin Europa Adina MIHALCEA, clasa a XI-a C ,,Teritoriul comun al europenilor este cultura”, spunea poetul și filosoful Paul Valéry; cu siguranță acestea au fost și gândurile mele când m-am decis să merg în excursia organizată de liceul nostru, din perioada 1 – 6 aprilie 2018. Încă de la început, am fost atrasă de traseul pe care aveam să îl parcurgem, descoperind minunatele peisaje ale Europei și, totodată, eram nerăbdători să vizităm cât mai multe din aceste locuri încărcate de istorie.

107

Rareșul azi

prof. Adina DIACONESCU

Nr. 18 (42) – 2018 Prima țară pe care am traversat-o a fost Ungaria, iar oprirea noastră a fost în orașul Budapesta, care m-a impresionat în mod profund. La lumina lunii, am fost în croazieră pe Dunăre, cu prilejul căreia am putut admira cele mai frumoase peisaje ale capitalei: în special cele 4 din 7 poduri, luminate splendid de mii de beculețe și clădirile de vechime seculară, care stau mărturie a istoriei acestui neam – actualul Palat al Parlamentului și Castelul fostei cetăți Buda. Mai departe, am traversat Austria, care cred că mi-a plăcut cel mai mult din această excursie. Peste tot unde vedeai cu ochii, munții semeți erau acoperiți de păduri impresionante de conifere, pentru a nu mai menționa și peisajul piscurilor încărcate de nea care străpungeau norii. Aerul curat și peisajul montan sunt asemănătoare cu ale noastre, într-o oarecare măsură. Același lucru l-am putut observa și în orașul Graz, al doilea ca mărime și importanță al Austriei, unde clădirile multicolore, în stil vechi german (asemănătoare cu cele din Ardeal) se proiectau pe fundalul munților împăduriți, creând o imagine pur și simplu captivantă. Eram atrași vizual de marile întinderi de viță-de-vie și de pomii fructiferi care străluceau în lumina apusului. Prima vizită în Italia a fost în orașul Veneția, un oraș atât de greu de descris, pe cât de greu este de comparat. Cum nu mai există un altul ca el, nu pot spune decât că unicitatea atrage foarte mult. A fost atât de interesant să traversăm zeci de podulețe ca să trecem dintr-o insulă în alta și să putem vedea cum gondolierii voioși plimbau pe canalele vechiului oraș turiștii încântați. Nu este greu de imaginat că Piața San Marco este o încântare, atât prin arhitectură – Basilica, Palatul Dogilor – cât și prin multitudinea culturală pe care am avut prilejul să o întâlnesc: turiști din toate colțurile lumii. Verona a fost o altă oprire în Italia. Ceea ce m-a impresionat foarte mult la acest oraș este că am văzut și localnici, iar orașul mi s-a părut mult mai aproape de sufletul meu. În timp ce Veneția era atât de plină de turiști, Verona a fost ca un mic refugiu în mijlocul italienilor. De asemenea, Verona este plină de clădiri superbe de tipul „Belle Epoque” care este, cu siguranță, unul din stilurile mele preferate. În Slovenia am vizitat peștera Postojna, care a fost un adevărat spectacol vizual pentru toți privitorii: stalagmite și stalactite lungi și, câteodată, fioros de lungi stăteau mărturie a trudei zilnice a apei pentru a săpa prin aceste locuri. Peștera este dintre cele mai lungi din Europa și, cu certitudine, cea mai frumoasă parte a fost plimbarea cu trenulețul pe o porțiune de 4 km. Mărturisesc că această excursie a fost o experieță de neuitat, în care am avut prilejul să mă relaxez și să admir frumusețile oferite de aceste locuri complet noi pentru mine. 108

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

Graz, Veneția, Basilica St. Marcu din Veneția, Verona, Palatul Parlamentului din Budapesta...

109

Nr. 18 (42) – 2018

Ziua Educaţiei la Colegiul Naţional „Petru Rareș” consilier educativ, prof. Loredana MITREA 5 octombrie 2017. O echipă entuziastă de elevi și profesori ai Colegiului National „Petru Rareș” se pune în mișcare pentru a sărbători într-un mod inovativ și deschis Ziua Internațională a Educației. Se deschid porțile celui mai prestigios liceu din Piatra Neamț pentru ca elevi de gimnaziu ai școlilor pietrene să pășească, unii dintre ei pentru prima dată, în acest spațiu în care visează să-și desăvârșească proiectele de liceeni.

Ora 8.00 – holul principal al liceului devine neîncăpător pentru zecile de ochi curioși ai invitaților ce privesc interesați către harta atelierelor ce li se oferă spre descoperire.

110

CNPR 2017 – 2018

Rareșul azi

Începe aventura!

Drumul spre cunoaștere trece prin bibliotecă. Îl parcurg gânditori elevii invitați, dar și elevii gazdă, răsfoind și citind, comentând și discutând, savurând fiecare moment din acest parcurs intelectual. Atmosferă primitoare, cărți rare și bune. Lectura lasă loc filmului. Atelierul de cinematografie le dezvăluie curioșilor câteva din tainele acestei preocupări artistice care a adus premii Colegiului Național „Petru Rareș” în multe ocazii. Elevii premianți își prezintă realizările: filme de scurt metraj sau documentare. Captivant! Undeva, într-o sală din apropiere, se aude muzică. Niște adolescenți entuziaști lucrează la mișcările unui flash-mob care să transmită mesajul: „Educația înseamnă fericire”. Zâmbete și mișcare. Se anunță un moment plăcut!

111

Nr. 18 (42) – 2018

Atelierele de pictură și desen – artă executată de și pentru elevi. Printre linii creionate precis, umbre și culori, creativitate și rigoare. Fermecați de curgerea lină a creionului sau a pensonului, trecătorii poposesc sensibilizați.

112

CNPR 2017 – 2018

Rareșul azi

Periplul continuă: acțiune și interacțiune la atelierul de tehnică teatrală. De la tonuri diferite pe care le poate avea vocea umană până la mișcări în sincron, exersând coeziunea, atenția, reflexele sau motricitatea. O mare de elevi ce nu mai vor să plece, multe zâmbete, voie bună și antren. Toți pentru unu și unu pentru toți!

113

Nr. 18 (42) – 2018 Dar după o asemenea desfășurare de forțe, științele reechilibrează situația: experimentele în laboratorul de biologie atrag precum un magnet ochii curioșilor ce visează să devină, într-o zi, elevi ai Rareșului. Fizica și chimia strigă într-un glas „Victorie!” în fața atâtor priviri iscoditoare. Ca prin minune, tot ce era auster și inexplicabil devine palpabil și clar.

114

CNPR 2017 – 2018

Rareșul azi

Astronomia, unică și nemărginită ca sensuri și înțelesuri, se deschide ca o carte către noii veniți și le dezvăluie alte și alte căi ale cunoașterii. Deci așa se explică toate aceste fenomene!!!

115

Nr. 18 (42) – 2018 În laboratoarele de informatică, atenția tuturor se îndreaptă spre monitoare: ssss… sunt dezvăluite secretele modelării 3D. Prezența noilor tehnologii în educație este percepută în mod direct de către toți curioșii. Prilej de a cuceri noi adepți ai digitalizării și inovației.

Spre bucuria vizitatorilor, dar și a „rareșiștilor”, atelierul de dans oferă zâmbete și armonie printre pași de salsa, mambo sau cha-cha. Un motiv în plus de a înțelege că printre formule, experimente, date istorice sau procedee logice, dansul își găsește locul într-un mod fericit.

116

CNPR 2017 – 2018

Rareșul azi

Și muzica atrage adepți în curtea interioară a liceului. Prietenie, socializare și mult zâmbet, toate acestea sunt posibile datorită magiei create de voci și instrumente muzicale. Oaspeți și gazde sunt conectați la firul mirific al cântecului.

117

Nr. 18 (42) – 2018 Cu toții cunoaștem importanța alegerii drumului potrivit in viață. Iar liceenii sunt cei mai interesați atunci când vine vorba de cea mai bună alegere. De aceea, mărturia profesioniștilor (locotenent Grancea Andrei – Comandantul Detașamentului de Pompieri Piatra Neamț, Savin Cristian – administrator de firmă IT, Vădeanu Roxana – arhitect, Budurea Bogdan – director Raiffeisen Bank, Palancu Mihaela – judecător, Ciocoiu Maria – medic radiolog, Strochi Lucian – profesor și scriitor) ține cu sufletul la gură zeci de adolescenți aflați în momentul marilor căutări.

Altă ușă, altă pasiune: origami. Artă din hârtie, momente de convivialitate în jurul unei activități ce presupune răbdare și creativitate, două calități ce se regăsesc din plin la elevii din Rareș. Un mod plăcut de relaxare, dar și o ocazie în plus de a răspunde unor noi provocări.

118

CNPR 2017 – 2018

Rareșul azi

Distracția continuă: English is for fun! Jocuri, întrebări, răspunsuri și muuult haz, toate exersează competențele de comunicare și înțelegere ale participanților. Provocările în limba engleză sunt pe placul tuturor: we certainly love English, mai ales când avem șansa de a învăța lucruri frumoase unii de la alții.

Spirit civic, implicare, determinare, iată câteva dintre ideile ce se desprind din ampla manifestare organizată de CȘE. Elevii din Rareș sunt în căutarea unui vicepreședinte și a unui secretar al Consiliului Școlar, ceea ce le dă ocazia unei dezbateri ai cărei termeni sunt colegialitatea și respectul. Educație prin asumarea responsabilității.

119

Nr. 18 (42) – 2018 Călătoria educativă continuă: competiția unește, fie ea sportivă sau de cultură generală. Așadar, pe terenul de sport sau în clasă, întrecerea face parte din joc. Ascute mințile, șlefuiește trupurile. Un liceu, o misiune, un proiect – Euroscola. Voci de elevi promovând valorile urbei, susținând un demers comun. O echipă adevărată, așa cum numai la CNPR poate fi.

În cabinetul psihologic - jocuri, teste de IQ și comunicare. Calea spre dezvoltare emoțională este dezvăluită de glasul cald al psihologului. Descoperirea eului, descoperirea celuilalt. Un exercițiu util și tonic, deopotrivă. În acest timp, mesajul pentru o educație de calitate este purtat de elevii clasei a VII-a CNPR către colegii lor de la Colegiul Național „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca. Prietenie, interacțiune, spirit civic. Dialogul se leagă ușor, distanța dispare, se nasc idei noi ce așteaptă să fie puse în aplicare. Educația apropie oamenii, cu siguranță!

120

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

Stau mărturie, de asemenea, privirile calde și încurajatoare ale trecătorilor ce întâlnesc grupul de elevi entuziaști ai Colegiului Național „Petru Rareș” care doresc să facă cunoscut întregii comunități mesajul lor pro educație. O educație transparentă, creativă, o educație de calitate. 5 octombrie 2017. O echipă entuziastă de elevi și profesori ai Colegiului National Petru Rareș au transformat o zi obișnuită într-o sărbătoare: Ziua Internațională a Educației.

121

Nr. 18 (42) – 2018

TEACHING SHAKESPEARE’S HAMLET #eTwinclusion prof. Camelia AFLOAREI ‘Teaching Shakespeare’s Hamlet #eTwinclusion’ este titlul unui proiect eTwinning la care a participat și un grup de elevi ai claselor a 9-a și a 10-a, coordonați de Afloarei Camelia, profesor de limba engleză. Proiectul și-a propus o abordare diferită, participativ-creativă a piesei ‘Hamlet’, cu oportunități de cunoaștere a limbii folosite de Shakespeare, pe de o parte, și de comunicare în limba engleză modernă, pe de altă parte, de aprofundare a competențelor interculturale, precum și de însușire a unor noi abilitați digitale. Pe parcursul celor patru etape ale proiectului, elevii noștri au colaborat cu tineri din Germania (Sigena-Gymnasium), Italia (IIS E. Ferrari și IISS Peano), Franța (Lycee Condorcet) și Turcia (Vahit Tuna Anadolu Lisesi și Chihangir Koleji). Activitățile propuse au fost variate, presupunând atât lucru individual, cât și în echipe naționale și multinaționale în vederea rezolvării unor sarcini de lucru. Prima etapă – Getting to know each other – le-a dat celor implicați prilejul de a se cunoaște în mediul online și de a-și prezenta unii altora localitățile din care provin. Prezentările au fost sub formă de text, imagini si filmulețe (pe Padlet). Cea de-a doua etapă – Project work (multinational teams) – a presupus realizarea unor filme scurte, prezentări (Prezi, Kioza, Power Point) și fișe de lucru pe care elevii le-au lucrat împreună, alegând dintr-un număr de 20 de teme, pornind de la unele precum: situația politică a Danemarcei și tema răzbunării până la elemente tipice de limbaj, Hamlet și corupția sau aparențe vs. realitate în piesă. Etapa următoare (și cea mai indrăgită de elevi) – Acting out and filming – a presupus interpretarea unor scene din piesa ‘Hamlet’, filmarea și postarea lor pe platforma eTwinning. Acesta a fost un prilej de interacțiune, de descoperirea calităților actoricești în unele cazuri, de parcurgere a întregii piese de teatru în limba engleză și, nu în ultimul rând, de distracție. În ultima etapă a proiectului – Creative writing – elevii au ‘scris creativ’ pe una sau mai multe teme dintre cele 17 propuse, imaginându-și, de exemplu, dialogul dintre Marcellus și Bernando după întâlnirea cu fantoma, scrisoarea lui Hamlet pentru Ophelia sau interjecțiile pe care Gertrude le folosește în confruntarea cu Hamlet.

122

CNPR 2017 – 2018

Rareșul azi

Considerăm că implicarea noastră în acest proiect a fost un bun prilej pentru lectură în limba lui Shakespeare, în primul rând, precum și pentru comunicare, interacțiune, cunoaștere, autodepășire și (re)descoperirea de sine. La final, ne declarăm mulțumiți și nerăbdători să răspundem afirmativ următoarelor provocări.

123

Nr. 18 (42) – 2018

Certificatul Microsoft Office Specialist, pas către Campionatul Mondial de Office și nu numai Alexandru-Gabriel Afloarei, clasa a XII-a A Certificările Microsoft Office Specialist sau, mai pe scurt, MOS, sunt un bun prilej pentru a dovedi performanța în utilizarea aplicațiilor Office și ajută la obținerea unui loc de muncă mai bun, indiferent de domeniul de activitate. Acestea sunt asemănătoare cu examinările modulare din ECDL, cu diferența că se testează numai cunoștințele practice, nu și cele teoretice, cunoștințe ce vor fi atestate printr-un certificat individual pentru fiecare aplicație, dacă se obține un punctaj de minimum 700. Începând cu anul 2017, cu sprijinul domnilor directori și al celor de la asociația Certipro Timișoara, am reușit să deschid în CNPR un Centru de Examinare Acreditat Certiport (CATC). Astfel, elevii dornici să își valorifice cunoștințele de Office, pot fi examinați din Word, Excel sau PowerPoint, iar aptitudinile de utilizare a calculatorului pot fi testate prin examenul IC3 (care poate echivala proba de TIC la Bacalaureat și constă în numai 3 probe – avantaj față de ECDL).

„Competiția Microsoft Office este singura competiție validată de către Microsoft care oferă o platformă unică prin care elevii și studenții din întreaga lume își pot demonstra experiența cu instrumentele Microsoft Office.”113 113

David Ford, Despre MOSWC, preluat de pe site-ul certipro.ro, accesat la 25 mai 2018

124

În România, Certipro, împreună cu Microsoft și asociația Eos, organizează anual selecții naționale pentru Campionatul Mondial de Office. „La această competiție, în lume, participă peste 600.000 de candidați unici din peste 60 de țări din lume. La finala globală se califică cei mai buni utilizatori ai aplicațiilor Microsoft Office din fiecare țară, aceștia fiind invitați în SUA să își dovedească super competențele în una din aplicațiile suitei MS Office: Word, Excel și PowerPoint. Campionatul Mondial MOS valorizează cunoștințele de utilizare ale tinerilor între 13 și 22 de ani, pe aplicațiile MS Office, atât ca nivel de performanță a utilizării, cât și contra cronometru, dacă tânărul deține o certificare internațională Microsoft Office (certificare MOS).”114 Sau, altfel spus, dacă doriți să obțineți o certificare pentru oricare dintre aplicațiile mai sus menționate, puteți să vă înscrieți cu punctajul obținut la etapa națională de selecție pentru mondiale. Mai multe detalii despre concurs și perioada în care se desfășoară puteți obține de la doamna profesoară Carmen Mareș sau de pe certipro.ro

Anul acesta, alături de doi colegi din clasa a XI-a, Andra Drăgan și Teofil Crușitu, îndrumați de doamna profesoară Carmen Mareș, am început pregătirile pentru obținerea certificatului MOS încă din iarnă: ne-am înscris, ne-am documentat din ghidul oficial pentru pregă-tire, am lucrat simulări, apoi, în luna martie, am dat examenul propriu-zis. Cu toții am obținut punctaje foarte bune (Andra – 944 puncte și Teofil – 869 la secțiunea Word, iar eu – 961 la Excel), însă numai eu am reușit să mă calific în cele 30 de locuri la etapa națională. Departajarea pentru această fază se face în funcție de punctaj și de timp, Andra obținând ultimul punctaj, însă a avut ghinionul de a fi penalizată după timpul de executare a probei.

114

Ibidem

125

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

Nr. 18 (42) – 2018 Etapa națională a Campionatului Microsoft Office Specialist a avut loc pe 4 mai, la sediul Microsoft din București. Scopul principal a fost acela de mai susține încă o dată un examen, în cazul meu, la Excel (diferit de cel inițial, bineînțeles!), însă, ca în fiecare an, agenda evenimentului a fost destul de lejeră: am (re)cunoscut organizatorii și pe ceilalți participanți, am făcut un tur al sediului Microsoft și abia apoi am dat probele. Spre deosebire de anul trecut, unde doar un singur participant a avut șansa de a se califica la mondiale (și anume Tiberiu Danciu, între mine și el fiind o diferență de numai 36 secunde, ambii obținând punctajul maxim de 1000 puncte; pe această cale, doresc să în felicit, pentru că este primul român care s-a întors acasă tocmai din Anaheim, SUA cu Aurul și un cec de 7000$!), în 2018, 3 norocoși (câte unul de la fiecare secțiune) au avut această oportunitate. După probe, am aflat rezultatele și clasamentul final, reușind să obțin în acest an premiul III la secțiunea Excel. Deși nu m-am calificat la mondiale, pot spune că sunt destul de mândru de rezultat, având în vedere că a fost un an greu atât pentru mine, cât și pentru restul colegilor din clasele a XII-a, fiecare dintre noi pregătindu-ne pentru examenele de Bacalaureat și Admitere în învățământul superior. Dragi colegi, eu cred că v-am convins să participați și voi la competiție și vă încurajez să o faceți! Este o experiență deosebită, aveți oportunitatea de a cunoaște oameni frumoși, dedicați și implicați, de a vă plimba prin sediul Microsoft și, sper eu, aceea de a ajunge la Mondiale. Vă asigur că examenele nu sunt grele și vă recomand să vă pregătiți și să participați la Olimpiada de TIC pentru că ajută în acest demers. De asemenea, este important pentru viitorul vostru să obțineți și acest tip de certificări. În societatea actuală, atât de tehnologizată, competențele TIC sunt absolut necesare, iar certificările vă avantajează și vă pot face vizibili într-un teanc de CV-uri de pe masa unui angajator. Vă urez mult succes și vă țin pumnii să duceți numele Rareșului în State! 126

Rareșul azi

CNPR 2017 – 2018

127