Filozofia Patologiei Si Dezvoltarii Societatii Noastre

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu” Liga Medicilor din Republica Moldova Asociaţia de Filozofie şi Bioetică Centrul de Promovare a Democraţiei şi Toleranţei din Republica Moldova

ION MEREUŢĂ

Filozofia patologiei şi dezvoltării societăţii noastre

Chişinău, 2003

CZU: 17:616-058 M59

Recenzenţi: Gheorghe Rusnac – profesor universitar, academician, rectorul Universităţii de Stat din Moldova Vasile Ţapoc – doctor habilitat în filozofie, profesor universitar, şeful Catedrei de filozofie şi metodologie a ştiinţei, Universitatea de Stat din Moldova Boris Melnic – profesor universitar, academician al AŞ a RM Constantin Eţco – doctor habilitat în medicină, profesor universitar, şeful Catedrei de sănătate publică, management şi psihopedagogie, USMF „N. Testemiţanu”, academician al Academiei “Noosfera” din Moscova

Lucrarea evidenţiază prin prisma cogniţiei omului şi societăţii moldoveneşti unele maladii sociale şi ale sociumului. Autorul expune şi argumentează necesitatea formării Homo humanitas, a gândirii noosferice şi a intelectului universal, o viziune proprie privind edificarea unei ecologii sociale şi dezvoltarea umană durabilă în Moldova. Lucrarea este destinată studenţilor, rezidenţilor, doctoranzilor, profesorilor, medicilor, politologilor, oamenilor politici, tuturor celor care sunt preocupaţi de problemele dezvoltării societăţii moldoveneşti. Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Mereuţă, Ion Filozofia patologiei şi dezvoltării societăţii noastre / Ion Mereuţă. - Ch.: S. n., 2003 (Tipogr. AŞ a Rep. Moldova). - 235p. Bibliogr. p. 233-235 (79 tit.) ISBN 9975-9655-5-5 200 ex. 17:616-058

© Ion Mereuţă, 2003

Cuprins Prefaţă ................................................................................................................................................. 6 Cuvântul autorului ............................................................................................................................. 7 Capitolul I. Universul, sociumul şi Moldova ............................................................................... 15 1.1. Aspecte socio-cognitologice ale apariţiei şi dezvoltării statului şi sociumului moldovenesc ..................................................................................................... 17 1.2. Viziuni cognitologice ale evoluţiei societăţii moldoveneşti ..................................................... 34 Capitolul II. Aspecte filozofice şi cognitologice ale fenomenelor şi maladiilor societăţii moldoveneşti ................................................................................... 47 - Actualitatea filozofică: omul, societatea şi maladia ............................................................. 47 - Maladia socială şi maladia societăţii .................................................................................... 47 - Depresia economică şi criza social-economică .................................................................... 48 - Maladia sau criza sistemică a puterii de stat ........................................................................ 49 2.1. Cognitologia socială a maladiilor societăţii moldoveneşti ....................................................... 50 2.1.1. Maladia dezinformării relative ............................................................................................... 50 2.1.2. Intoleranţa .............................................................................................................................. 51 2.1.3. Desfrâul şi dezmăţul .............................................................................................................. 51 2.1.4. Extremismul şi separatismul .................................................................................................. 54 2.1.5. Birocratismul .......................................................................................................................... 56 2.1.6. Nihilismul .............................................................................................................................. 57 2.1.7. Sociopatiile ............................................................................................................................ 58 2.1.8. Invidia .................................................................................................................................... 60 2.1.9. Egocentrismul şi egoismul ..................................................................................................... 61 2.1.10. Gerontocraţia şi conservatorismul ....................................................................................... 62 2.1.11. Indiferenţa şi absenteismul .................................................................................................. 63 2.1.12. Mercantilismul: mita, corupţia şi abuzul ............................................................................. 63 2.1.13. Sărăcia .................................................................................................................................. 64 2.1.14. Trădarea ................................................................................................................................ 65 2.1.15. Ura ........................................................................................................................................ 65 2.1.16. Maladia selecţiei inversate ................................................................................................... 66 2.1.17. Maladia inutilităţii profesionale postfuncţionale ................................................................ 66 2.1.18. Mândria, prostia şi nebunia ................................................................................................. 67 2.1.19. Neîncrederea ........................................................................................................................ 68 2.1.20. Frica socială ......................................................................................................................... 68 2.1.21. Nemulţumirea ...................................................................................................................... 68 2.1.22. Parazitismul .......................................................................................................................... 69 2.1.23. Favoritismul ......................................................................................................................... 69 2.1.24. Meschinăria şi obscurantismul ............................................................................................ 70 2.2. Cogniţia filozofică a maladiilor sociale ................................................................................. 70 2.2.1. Narcomania şi toxicomania ................................................................................................... 70 2.2.2. Alcoolismul ............................................................................................................................ 71 2.2.3. Maladiile psihice .................................................................................................................... 73 2.2.4. Cancerul ................................................................................................................................. 73 2.2.5. Tuberculoza ............................................................................................................................ 74 2.2.6. Maladiile sexual-transmisibile şi HIV SIDA ......................................................................... 74 2.2.7. Homosexualitatea şi prostituţia .............................................................................................. 75 2.2.8. Handicapul ............................................................................................................................. 75 2.2.9. Malformaţiile congenitale ...................................................................................................... 76

2.2.10. Diabetul zaharat şi maladiile metabolice ............................................................................. 77 2.2.11. Stresul ................................................................................................................................... 77 2.2.12. Hipodinamia ......................................................................................................................... 77 2.2.13. Alte maladii cu caracter social ............................................................................................. 78 2.3. Cogniţia fenomenelor sociale .................................................................................................... 78 2.3.1. Fenomenele demografice: naşteri, decese, migraţii ............................................................... 78 2.3.1.1. Scăderea natalităţii .............................................................................................................. 78 2.3.1.2. Creşterea mortalităţii ........................................................................................................... 79 2.3.1.3. Migraţiile ............................................................................................................................. 80 2.3.2. Îmbătrânirea societăţii ............................................................................................................ 81 2.3.3. Şomajul .................................................................................................................................. 82 2.3.4. Cerşitul şi copiii străzii .......................................................................................................... 94 Capitolul III. Cogniţia omului, a vieţii, sănătăţii şi morţii ........................................................ 95 3.1. Cunoaşterea Eu-lui propriu ....................................................................................................... 95 3.2. Omul şi viaţa ............................................................................................................................. 96 3.3. Omul, sănătatea şi calitatea vieţii ............................................................................................. 99 3.4. Omul, natura şi ecologia ......................................................................................................... 107 3.5. Omul şi necesităţile ................................................................................................................. 108 3.6. Omul, dorinţa şi posibilitatea .................................................................................................. 111 3.7. Omul şi munca ........................................................................................................................ 112 3.8. Omul şi libertatea .................................................................................................................... 114 3.9. Omul şi legislaţia .................................................................................................................... 115 3.10. Omul, pluralismul şi pragmatismul ...................................................................................... 116 3.11. Omul, poporul şi patria ......................................................................................................... 118 3.12. Omul şi solidaritatea socială ................................................................................................. 120 3.13. Omul şi religia ....................................................................................................................... 122 3.14. Omul şi blasfemia ................................................................................................................. 123 3.15. Omul şi cultura ...................................................................................................................... 123 3.16. Omul şi sentimentul .............................................................................................................. 124 3.17. Omul şi norocul ..................................................................................................................... 125 3.18. Omul şi fericirea .................................................................................................................... 126 3.19. Omul şi frumosul .................................................................................................................. 128 3.20. Omul şi adevărul ................................................................................................................... 128 3.21. Omul, gândirea şi tehnologiile informaţionale ..................................................................... 129 3.22. Omul şi soarta ....................................................................................................................... 131 3.23. Omul şi moartea .................................................................................................................... 131 3.24. Sufletul şi nemurirea lui ........................................................................................................ 133 Capitolul IV. Aspecte filozofice ale dreptului medical ............................................................. 139 4.1. Unele aspecte istorice ale responsabilităţii în activitatea medicală ........................................ 139 4.2. Erorile şi greşelile medicale. Responsabilitatea morală a activităţii medicale ....................... 142 4.3. Controlul etic al experienţelor biomedicale ............................................................................ 151 4.4. Responsabilitatea penală şi activitatea medicală. Culpele ..................................................... 156 4.5. Respectarea secretului profesional (confidenţialitatea) .......................................................... 182 Capitolul V. Viziuni de raţiune noosferică, supravieţuire şi dezvoltare umană durabilă a societăţii noastre ........................................................... 188 Încheiere ......................................................................................................................................... 230 Articole, studii şi lucrări de referinţă ............................................................................................. 233

Dedic această lucrare şcolii filozofice din Moldova, cugetătorilor medici

Nu există nici o deosebire între filozofie şi medicină, tot ce cuprinde prima, întâlneşti în a doua: abnegaţie, pudoare, modestie în îmbrăcăminte, judecată, calm, fermitate, curăţenie, ton sentenţios, cunoaştere a folositorului şi trebuinciosului în viaţă, dobândire a ceea ce purifică, dezbărare de superstiţie, superioritate divină.

Hipocrate

ION MEREUŢĂ

Filozofia este medicina sufletului Prefaţă Despre filozofia individului, a naturii, a biosferei, a societăţii s-a scris mult. Sunt deja afirmate filozofia istoriei, filozofia dreptului, în ultimul timp prinde contururi filozofia mediului ambiant etc. Încercarea, pentru prima dată, de a aduce la rampă problemele filozofice ale patologiilor individului, ale maladiilor sociale şi mai ales ale maladiilor sociumului, este un pas înainte în socio-cognitologie şi filozofia ecologiei sociale. Şi acest pas este marcat prin apariţia filozofiei patologiei umane şi a societăţii. Autorul porneşte de la formarea statului şi a sociumului moldovenesc, apelează la filozofia istorică, trasând calea de la domnie la democraţie, pluripartidism şi parlamentarism pentru ca, trecând respectivele fapte prin viziunea sa ca om, ca medic, om politic şi filozof, să identifice maladiile societăţii noastre şi să caute o ieşire din situaţia în care s-a pomenit aceasta, inclusiv raportând-o la aspectele moderne ale dezvoltării umane durabile şi ale supravieţuirii. Astfel, autorul propune mecanisme de realizare a concepţiei dezvoltării umane durabile şi de supravieţuire a omului – gândire şi intelect global, raţiune noosferică, toleranţă socială, educaţie şi cultură, integrare europeană şi mondială etc. Consider că lucrarea profesorului universitar Ion Mereuţă „Filozofia patologiei şi dezvoltării societăţii noastre” va îmbunătăţi gândirea filosofică contemporană din Republica Moldova. Totodată, această monografie apare, semnificativ, în anul 2003 – Anul Dimitrie Cantemir. Sper că lucrarea va atenţiona societatea noastră asupra problemelor ce ne frământă şi trebuie soluţionate pentru dezvoltarea societăţii noastre. acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova

6

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Cuvântul autorului Moldova, ţară de veacuri pătimită, frământată, plânsă şi chinuită atât la hotare, cât şi în inima ei... Secole la rând, marii noştri cărturari au descris Moldova în cronici, în lucrări fundamentale, în poezii. Unul dintre aceştia a fost domnitorul Dimitrie Cantemir – om politic, diplomat, filozof, spirit enciclopedic (cunoştea 11 limbi), membru al Academiei din Berlin – o personalitate de anvergură europeană. Tocmai de aceea, cu ocazia celor 330 de ani de la naşterea ilustrului înaintaş, guvernul moldovean a declarat anul 2003 ca fiind „Anul Dimitrie Cantemir”. „Descriptio Moldaviae” („Descrierea Moldovei”) a lui Cantemir – lucrare antologică, scrisă în latină la solicitarea Academiei din Berlin – reprezintă o oglindă în care vedem Moldova de acum 300 de ani. „Ţara aceasta are un văzduh aşa de senin, scrie D. Cantemir, încât uneori se vede în asfinţit Ceahlăul. Vremea este cumpănită şi apele şi pădurile sunt aşa împărţite, încât belşugul se revarsă de pretutindeni...”. Şi, ca dovadă, marele Cantemir continuă: „Merele din Ţara de sus şi mălaiul din Ţara de jos n-au coajă. Mierea şi laptele curg ca o sfântă mană pentru muieri şi prunci şi vinul chihlimbariu spumează în cupe de lut pentru oşteni cu zale şi plete... Livezile-s cât nişte păduri. Iazurile se ţin lanţ, vitele cresc fără număr în suhaturi...”. Peste aproape două secole, un alt cărturar, Mihail Sadoveanu, scria în lucrarea sa „Drumuri basarabene” că vede „Moldova cea veche de la munţi până-n Nistru şi la mare, cu cetăţi de piatră şi plină de sate de-a lungul apelor... Lanuri, turme şi prisăci, o ţară ca o grădină, pe care au dorit-o toţi”. Această idee este un laitmotiv şi la D. Cantemir. „Mulţi crai şi împăraţi au întemeiat la hotarele Moldovei vremelnică stăpânire – ungurii şi leşii, turcii şi tătarii. Cu toţi aceştia, zice Cantemir, au avut moldovenii multe valuri, în vremea când îşi apărau ei slobozenia lor...” Într-adevăr, sfânt şi frumos pământ a avut şi are Moldova, dar rareori oamenii de pe acest pământ s-au bucurat din plin de bogăţiile sale. În toate timpurile, „trupul frumos” al Moldovei a sângerat, iar poporul a plâns. Nu o dată, acest „trup frumos” a fost „ciopârţit”, „împărţit”, în zilele noastre „rana sângerândă” a Moldovei fiind Nistrul şi enclava separatistă din stânga lui. Poporul, ca să supravieţuiască, a plecat capul, căci, spune o vorbă din bătrâni, „capul plecat sabia nu-l taie”. Această „cuminţenie” a răzleţit, a dispersat acest popor, astfel 7

ION MEREUŢĂ

încât, astăzi, moldovenii pot fi lesne caracterizaţi de versul „moldovenii când se strâng, (…) la un colţ de masă plâng, la alt colţ de masă cântă”. O altă trăsătură a moldovenilor este că întârzie să ia deciziile adecvate – nu în zadar, de secole, dăinuie zicala „mintea moldoveanului cea de pe urmă”. Dar poate, totuşi, în veacuri ceva se va schimba şi „cei tari se vor smeri, şi cei umiliţi se vor înălţa...!” Gândirea filozofică moldovenească îşi are la origini înţelepciunea ţăranului moldovean. Ţăranul răzeş din Moldova era deştept, înţelept, avea un mod deosebit de a gândi. Desigur că, la modul general, ideile filozofice au fost determinate de situaţia social-politică a unei sau altei epoci, precum şi de dezvoltarea formaţiunilor social-economice, adică de evoluţia sociumului. Astfel, în sec. XVII-XVIII, la baza gândirii filozofice au stat aspiraţiile de libertate şi lupta pentru independenţă. Un reprezentant al gândirii filozofice din acea epocă este Nicolae Milescu Spătarul. El a dezvoltat concepţiile filozofice, promovând ideea de luptă pentru libertate şi valorile iluminismului, a dezvoltat gândirea ştiinţifică naturalistă, unele principii ale dezvoltării sociale, ale progresului social şi ale prieteniei dintre popoare. Precum am menţionat mai sus, un cărturar de vază al epocii a fost Dimitrie Cantemir. Ca filozof, el a dezvoltat idei în domeniul logicii, eticii, literaturii, istoriei, politicii ş. a. De asemenea, Cantemir a fost preocupat de ideile teologice şi cele privind natura. Academicianul T. Ţârdea nota, în acest context, că „importanţa ideilor lui D. Cantemir despre univers şi logică constă în apărarea tezelor lui Aristotel”. Un alt reprezentat al gândirii filozofice din sec. XVIII este Amfilohie Hotiniul, care a dezvoltat gândirea filozofică moldovenească în domeniile geografiei şi matematicii. În secolul XIX gândirea filozofică din Moldova a fost, în mare, determinată de scriitorii epocii. În afirmarea iluminismului în Moldova un rol deosebit l-au avut scriitorii Gh. Asachi, Andronache Donici, A. Russo, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Stamati şi C. Negruzzi. Totodată, o importanţă deosebită au avut-o şi narodnicii moldoveni Z. Arbure-Ralli, N. Zubcu-Codreanu, I. Maisiodams, M. Negrescu, V. Varzari, V. Dicescu, C. Ursu, L. Frunză ş. a. Şi naturaliştii moldoveni din prima jumătate a secolului XIX – A. Grosu-Tolsoi, A. Denhiuc, Ia. Cihal, C. Vârnav, T. Stamati, A. Hâjdău – au contribuit la dezvoltarea gândirii filozofice. În a doua jumătate a secolului XIX, concepţiile filozofice au fost marcate, dezvoltate şi consolidate de personalităţi precum C. Stamati-Ciurea, 8

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

B. Petriceicu Hasdeu şi, desigur, de Mihai Eminescu, autori ai căror idei filozofice erau democratice şi progresiste. La sfârşitul sec. XIX, ca urmare a răspândirii lor în toată lumea, şi în Moldova pătrund ideile marxiste. Încetul cu încetul, prinde contururi gândirea filozofică marxistă, urmată de cea marxist-leninistă, care s-a afirmat în special după cel de-al doilea război mondial. În această perioadă, gândirea filozofică a fost determinată de orânduirea socialpolitică comunistă şi de directivele Partidului Comunist. Toate afirmaţiile filozofice erau scrise şi aduse pe altarul ştiinţei în conformitate cu articolele 6 şi 7 ale constituţiilor republicilor sovietice. Gândirea filozofică se plămădea în academiile de ştiinţe. Analize ştiinţifice şi filozofice au fost efectuate şi la Academia de Ştiinţe din Republica Moldova, dar şi în alte instituţii de învăţământ superior. Un rol important l-au avut lucrările lui F. Verţanu, M. Bulgaru, S. Coandă, Gh. Bobână, A. Babii, D. Căldare, Gh. Rusnac, N. Cojocaru, V. Ţapoc, N. Mihai, A. Ursul, P. Vizir, T. Ţîrdea, P. Rumleanschi ş. a. Lucrările filozofice elaborate şi publicate mai târziu au fost influenţate de filozofia ciberneticii şi a informatizării societăţii, cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent fiind A. Ursul şi T. Ţârdea. Lucrări importante în dezvoltarea gândirii filozofice au semnat I. Sârbu, A. Jolondcovschi, I. Fonari şi mulţi alţii. Studiile acestor filozofi sunt cunoscute, fiind publicate în revistele de profil din diferite ţări, astfel încât putem spune că, la acea etapă, şcoala filozofică din Republica Moldova a reuşit să se afirme pe plan internaţional. Ulterior, au apărut lucrări importante ale savanţilor-filozofi A. Zavtur, A. Roşca, P. Pascaru, A. Timuş, V. Moşneaga, Gh. Rusnac ş. a. Sunt studiate problemele filozofice în domeniul religiei şi al ateismului (A. Babii, V. Gajos, L.Crişanov, I. Ţurcanu), în domeniul esteticii (T. Melnic, A. Suslov, I. Cojocaru, G. Vasilescu), au apărut lucrări în domeniul filozofiei dreptului (A. Galben, N. Andronic ş. a.). Un eveniment deosebit pentru viaţa ştiinţifică din Republica Moldova a fost crearea, de către academicianul T. Ţârdea, în cadrul Catedrei de filozofie a USMF „N. Testemiţanu”, a cursului de bioetică. Cu concursul şi sub diriguirea dumnealui, filozofia a căpătat dimensiunea interdisciplinară şi s-a dezvoltat la tangenţa filozofie-medicină-bioetică, aceste preocupări soldându-se cu lucrări importante, între care le putem menţiona pe cele semnate de P. Berlinschi, E. Păpuşoi, C. Eţco. Un rol deosebit în studierea problemelor de deontologie medicală l-au avut I. Ababii şi Gh. Ghidirim. 9

ION MEREUŢĂ

În ultimii ani, au apărut şi s-au format şi medici-filozofi mai tineri. Au văzut lumina tiparului mai multe lucrări ce au ca tematică sistemele de sănătate, problemele medico-sociale ale dezvoltării umane durabile, problema securităţii sănătăţii populaţiei, a supravieţuirii omului, aspecte filozofice ale dreptului medical, ale cunoaşterii omului, ale vieţii, sănătăţii şi morţii. În lucrarea de faţă, am încercat să dezvolt o nouă concepţie filozofică, şi anume filozofia maladiilor şi a fenomenelor negative ale sociumului moldovenesc, filozofia patologiei umane şi a purificării sociumului. Aceste idei ar putea fi şi o soluţie pentru viitor. De ce, totuşi, am făcut această incursiune în trecut? Fiindcă ne dorim cu toţii să fim oameni moderni şi să construim o societate modernă. Dar modernitatea nu poate exista fără un fundament solid, iar acest fundament, în cazul filozofiei, sunt filozofii clasici, pe care trebuie să-i studiem şi să-i cunoaştem. Istoria omenirii ne argumentează evoluţia atât a omului, cât şi a civilizaţiei. Acest proces, considerăm, a fost evolutiv. Teoriile lui Darwin, Lamarck au demonstrat acest lucru. Atât dezvoltarea Omului, cât şi a Sociumului au fost apreciate de creier, de nivelul dezvoltării lui şi a moralei. Este evident că omul nu are simţul moral, chiar de la naştere, cum susţine Kant, dar considerăm că simţul moral, atitudinea morală a omului faţă de om, după cum susţine şi Spencer, este un rezultat al evoluţiei. Aşadar, societatea, trecând prin diferite etape de dezvoltare, ar trebui să progreseze evolutiv. Aceasta se referă atât la Om, la Eul său, cât şi la Socium. Omul pentru om trebuie să fie Om, nu lup potrivit dictonului „Homo homini lupus”. În cazul acesta, chiar la un nivel înalt de dezvoltare a Sociumului, vom vorbi daor de „semicivilizaţie”. Cauzele acestui fenomen pot fi diverse. Noi am căutat explicaţia acestui fenomen şi la Comenius, la Kant, Rousseau, Pestalozzi, la alţi gânditori, precum şi în gândirea deterministă a lui Bacon, John Locke şi Spencer, şi trebuie să menţionăm că substratul anatomic al intelectului şi al spiritului desigur este dobândit prin naştere, prin aspect biologic, dar dezvoltarea lor este apreciată evolutiv şi social. De menţionat că rădăcinile biologice, caracteristice pentru fiecare individ, au şi o latură deterministă. Analizând comportamentul oamenilor în Socium, putem afirma că ei fac binele şi tot ei fac răul. Maladiile societăţii, răul îşi au, considerăm, începutul tot de la om, iar omul apreciază comportamentul, acţiunile sau inacţiunile cu ajutorul creierului său. Anume creierul este factorul determinant în aprecierea binelui şi dezvoltării societăţii umane fără 10

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

ură, agresivitate, crimă etc. Aceste vicii ale Sociumului apar atunci când creierul se decerebralizează şi acţiunile sale sunt apreciate de părţile inferioare, poate „biologice”, ale sale. Susţin întru totul ideea academicianului Mihai Drăgănescu din România care susţine, la rândul lui, gândurile acad. Gr. T. Popa că „într-o vreme, la Atena sau la Roma, conducătorii trebuiau să cunoască bine poezia şi atletismul, în timpul Renaşterii, ei trebuiau să cunoască tot aşa de bine logica, gramatica şi filozofia, iar în timpul nostru ar fi indispensabil ca ei să cunoască creierul”. Creierul apreciază conştiinţa umană. Considerăm că factorii de risc în apariţia maladiilor sociumului, a fenomenelor sociale nefaste, a tuturor relelor este creierul. Dacă creierul se va dezvolta în direcţia structurilor superioare, atunci nu va fi loc pentru violenţă, ură, crimă şi teroare, nedreptate etc. Esenţa acestei lucrări este evidenţierea răului din societatea noastră şi, prin regândirea firii umane, a sporirii înţelepciunii, să dezvoltăm societatea noastră şi umanismul, să intrăm în lumea inteligibilului. Ca om, ca cetăţean, ca medic, ca deputat în parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XXII-ea, ca pedagog în şcoala superioară, ca cercetător ştiinţific, om politic şi funcţionar de stat, am cunoscut cetăţeanul Moldovei – omul cu durerea lui fizică şi spirituală, necazurile şi necesităţile lui. De asemenea, am simţit îndeaproape problemele grupurilor de cetăţeni – sănătoşi, bolnavi, handicapaţi, socialmente vulnerabili. Anume medicina, secondată de cunoştinţele din domeniul filozofiei, politicii şi sociologiei, m-au ajutat să identific maladia somatică atât la un individ, cât şi la un grup de oameni, şi să înţeleg care este maladia socială ce afectează grupurile mari. Activitatea politică, implicit, întâlnirile cu oamenii, m-au făcut să înţeleg maladiile sociumului. Astfel, am ajuns la concluzia că maladia individului, maladiile sociale şi maladiile sociumului se constituie în patologia întregii societăţi. Şi anume filozofia, ca regină a ştiinţei, le poate percepe, depista şi trata. În paginile ce urmează, am încercat să redau aceste aspecte cognitive ale patologiei societăţii noastre, aşa cum leam perceput la această perioadă de dezvoltare a Eu-lui meu. Consider că apariţia acestei lucrări va fi oportună în “Anul Dimitrie Cantemir”. Aş fi bucuros, dacă lucrarea întrucâtva ar interesa cetăţenii Moldovei în dezvoltarea comunităţii noastre. Autorul 11

ION MEREUŢĂ

Discurs rostit la cea de-a de 65-ea aniversare a academicianului Teodor Ţârdea Mult stimaţi profesori universitari, academicieni! Colegi! Onorată asistenţă! Domnule academician Teodor Ţârdea! Sunt copleşit de emoţii, fiind împreună cu dvs., personalităţi notorii ale culturii, ştiinţei şi medicinei naţionale contemporane, la acest popas în timp – 65 de ani din ziua naşterii academicianului Teodor Ţârdea. Să-mi fie iertată îndrăzneala de a vorbi despre rezultatele ştiinţifice ale domnului academician şi, evident, despre filozofia din lume şi din Republica Moldova. Majoritatea filozofilor s-au născut în familii nobile, preponderent cu rădăcini sociale burgheze – slujitori ai cultelor, politicieni, jurişti şi matematicieni, fizicieni, cazuri ca cel al lui Johann Fichte, care provenea din părinţi cu o modestă condiţie ţărănească, făcând rare excepţii. Aveau origine grecească, evreiască, portugheză sau germană şi, pentru a deveni filozofi, studiau şi activau la Londra, Paris, Roma etc. Recurgând la o paralelă cronologică însoţită de deducţii filozofice în timp, începând cu filozofii presocratici, urmaţi de Socrate, Platon, Aristotel, continuând cu filozofii Evului Mediu, apoi cu gânditori ca Leibnitz, Kant, Hegel şi ajungând până la Bergson şi Croce, am dedus următoarele în marea epopee a gândirii umane profesionalizate: • Toţi erau însetaţi să cunoască „Cartea lumii”; • Majoritatea aveau tangenţă cu natura, cu biologia şi, mai ales, cu medicina; • Unii, precum Socrate şi Aristotel, chiar s-au născut în familii de medici; • Alţii veneau în filozofie din teologie, fizică şi matematică, sau din politică, precum Heraclit şi Seneca. Ei nu erau filozofi, ci au devenit filozofi prin faptele lor. În antologiile filozofice se poate citi, „printre rânduri”, că politica vede lumea prin prisma puterii, iar filozofia – prin puterea raţiunii şi a înţelepciunii. Dar toţi – filozofii pre- şi socratici – apelau la fiziologie, biologie, medicină pentru a-şi deduce gândurile filozofice. Ei au studiat noţiunile de intelect, voinţă, respect, datorie, om ca scop, virtute şi dobândirea acesteia, caracter şi legi morale, determinism universal, libertate umană, încredere şi progres uman, om şi societate, popor şi iubire de patrie, idee de adevăr şi frumos. De asemenea, au avut ca 12

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

preocupare diferite aspecte ale artelor, logica, ideea de frumos, lumea spiritului, Dumnezeu şi istoria, lumea ca reprezentare şi ca voinţă, relativitatea cunoaşterii, ordinea şi progresul, fenomenele spiritului omenesc, legea cauzalităţii universale, fundamentul inducţiei, credinţa în existenţa lumii exterioare, valoarea logica a silogismului, utilitarismul, incognoscibilul şi limita fetişismului universal în spirit, legile evoluţiei, factorii mentali ca factori ai evoluţiei, libertatea şi determinismul, emoţia estetică, artistică şi morală, puterea vieţii şi a acţiunii, corelaţiile filozofiereligie-ştiinţă, filozofie-ştiinţă, noţiunea de suflet, principiile devenirii psihice, legile dezvoltării psihice, instinctul, inteligenţa, intuiţia, obligaţia umană, pragmatismul şi corelaţia religie-meliorism-pragmatism, cunoaşterea intuitivă şi interdependenţa ei faţă de cea intelectuală, adevărul, natura şi spiritul, infinitatea conştiinţei, societatea ca sistem şi altele. Onorată asistenţă! Se observă corelaţia dintre pregătirea profesională şi deducţiile ştiinţifico-filozofice. Acest studiu „în paralel”, cu permisiunea dvs. şi a domnului academician, o să-l efectuez raportat la personalitatea filozofului contemporan Teodor Ţârdea. Vine dintr-o familie de gospodari de prin părţile Sorocii, din miracolul fizico-matematicii, trece prin politică şi ajunge în medicină, filozofie şi bioetică. E greu şi e riscant, dar, fiind discipolul domnului filozof-academician, o să încerc să identific în mod cronologic ideile filozofice şi conceptele aduse pe altarul „Cărţii lumii” de către domnul profesor T. Ţârdea: 1. Teoriile filozofice ale informatizării societăţii, ale sociocognitologiei. 2. Problemele filozofice ale progresului tehnico-ştiinţific. 3. Omul şi informatizarea, conceptul civilizaţiei tehniciste. 4. Existenţa omului şi problemele supravieţuirii umane. 5. Dezvoltarea umană durabilă, problemele securităţii umane. 6. Bioetica şi biopolitica. 7. Problemele filozofice ale interacţiunii şi interconexiunii dintre diferite ştiinţe. 8. Teoriile de noosferizare a personalităţii şi lumii, dezvoltarea noosferică, noosferologia. 9. Problemele sinergeticii, ale linearităţii şi autoorganizării. 10. Ecologizarea conştiinţei umane, ecologia socială, etica ecologică, conştiinţa ecologică. 13

ION MEREUŢĂ

11. Biodiversitatea şi globalizarea etc. Astfel, se observă o corelaţie directă între educaţia familială, profesională şi evoluţia gândului filozofic al academicianului T. Ţârdea. Personalitatea academicianului T. Ţârdea se înscrie în istoria filozofiei din Republica Moldova, alături de filozofi ca A. Ursul, N. Mihai, P. Rumleanschi ş. a. Putem afirma că dl T. Ţârdea, filozof contemporan din Republica Moldova, a dezvoltat ideile filozofice ale altor gânditori, aflându-se însă aici, acasă, în patrie, alături de neam şi popor. Parafrazându-l pe Kant, care, deşi nu a părăsit niciodată locul de baştină, Königsbergul său natal, a dus faima gândirii filozofice în lume, din Legea Fundamentală a raţiunii practice pure, sau imperativul categoric, vă spun: Domnule academician, T. Ţârdea! Făptuiţi sănătos şi mai departe! Aşa ca maxima voinţei domniei voastre să poată fi totdeauna, în acelaşi timp, principiu al unei legi universale... Lucrările dvs. să dăinuiască în veacuri. Nici tumultul anilor, nici neantul uitării să nu le ascundă... Aşa sa vă ajute Dumnezeu! Al dvs. discipol în filozofie, Ion Mereuţă, d.h.m., prof. univ. 28.08.02

14

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Capitolul I Universul, sociumul şi Moldova Societatea este forma superioară de mişcare a materiei. Asupra societăţii acţionează atât factorii externi – lumea înconjurătoare, natura, universul cât şi factorii specifici societăţii, adică cei sociali. La premisele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a naturii se referă mediul geografic şi populaţia, susţine academicianul T. Ţârdea. Dar, din punct de vedere filozofic, acest mediu geografic trebuie raportat iniţial la univers şi ulterior la mediul ambiant natural şi artificial. Universul, mediul ambiant corelat cu viaţa creează biosfera. Aceasta, la rândul său – percepută, transformată şi perfecţionată de om, de raţiunea lui – dă naştere la o nouă calitate a biosferei, şi anume noosfera. Ea apare la cel mai înalt grad de dezvoltare a sociumului şi a omenirii. Procesul de studiere atât a universului, a mediului ambiant, cât şi a sociumului, a noosferei, este determinat de procesul de cunoaştere. Anume studiul universului, sociumocognitologia şi noosferologia, trebuie să stea la baza noii gândiri filozofice universale, pentru ca el, omul, să paotă supravieţui pe mapamond. Considerăm că, pentru început, trebuie să stabilim problemele – universul, lumea şi Republica Moldova, apariţia statului moldovenesc şi evoluţia lui în istorie, apariţia şi dezvoltarea sociumului moldovenesc. Toate trebuie privite prin prisma mediului geografic, a schimbărilor produse de-a lungul veacurilor, şi a mediului populaţional, care a fost specific pentru poporul nostru şi societatea moldovenească. Într-adevăr, în conştiinţa noastră universul este unul. Credem că universul este totul – el este infinit, imobil, există şi va exista. Nu-l poţi aprecia nici în timp, nici în spaţiu, căci el nu se mişcă şi nu are margini, este infinit, nu creşte şi nu se micşorează. Lui nu i se adaugă nimic nici nu i se ia nimic. Acest infinit nu are componente, părţi care ar fi concepute în raport cu ceva. Lucrurile în afara lui nu există. El, universul, parcă nu este materie, parcă nu are formă şi nici configuraţie. El nu este nici determinat, nici determinabil. Totul este în unul. Şi acest unul este universul. El, universul, nu este margine, nici formă, nici materie, nici suflet. În el, indivizibilul nu se deosebeşte de divizibil, simplul – de compus, iar centrul – de circumferinţă. Aici, infinitul este tot ce poate să fie. Punctul nu se deosebeşte de cerc, finitul – de 15

ION MEREUŢĂ

infinit, cel mare – de cel mic. Aici, fiecare lucru este în fiecare lucru. Universul cuprinde toată existenţa. Toate lucrurile sunt în univers şi universul este în toate lucrurile. Noi suntem în el, el este în noi. Acest neant univers este etern. El este neant şi este aceea ce este în afara acestuia. Filozofii care au găsit această unitate s-au bazat pe multitudinea ştiinţelor, dar şi pe înţelepciunea şi adevărul cunoaşterii. Universul întreg, necuprins cu gândul şi vechi în timp, se constituie din stele sau sori, din planete ce se rotesc în jurul lor şi comete. Sunt 5691 de stelele vizibile cu ochiul liber şi 108 milioane de stele ce pot fi vizualizate optic. Unele sunt aşezate într-o spirală uriaşă, la mijlocul căreia se află sistemul solar, din care face parte şi planeta noastră. Extremităţile sistemului solar apar ca un fluviu, numit Calea Lactee. Distanţa dintre stele e măsurată în ani-lumină. Cea mai apropiată stea se află la o distanţă de 4,2 ani-lumină de la Soare. De la Soare la Pământ sunt 500 de secunde-lumină sau circa 149,5 mln. km. Sistemul solar este compus din Soare şi nouă planete mari, cu 28 sateliţi ai lor, şi alte 1152 planete mai mici sau asteroizi. Pământul îşi are locul său în sistemul solar alături de Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun şi Pluton. Luna, singurul satelit al Pământului, se deplasează în jurul acestuia la o distanţă medie de 384.392 km, făcând o rotaţie timp de 27 zile 7 ore 43 min. terestre. La ecuator, pământul are o rază de 6377,4 km, iar la pol – de 6356,1 km. Ecuatorul e de 40.070,364 km, un meridian având 40.003,423 km. Suprafaţa Pământului e de 509.950.714 km2,, dintre care 29,2% este uscat şi 70,8% – apă. Înălţimea maximă deasupra nivelului mării este de 8848 m, iar adâncimea maximă – de 10.480 m. Orbita Pământului e de 939.120.000 km. Viteza de deplasare a Pământului e de 29,77 km pe secundă, orbita fiind parcursă în 365,24 zile medii, care constituie un an. Perioada de rotaţie este de 24 de ore, viteza medie fiind de 465 m/s la ecuator şi de 310 m/s în România şi Republica Moldova. Poate că au trecut milioane de ani de când Pământul s-a desprins de Soare şi au trecut milioane de ani până când planeta noastră a ajuns să fie aşa cum o ştim astăzi. Pe măsură ce se răcea, Pământul se schimba, prin urmare şi geografia a fost în permanentă schimbare. Cele mai importante etape în evoluţia Pământului se numesc ere şi acestea au fost după cum urmează: Arhaică – 1200 mln. ani; Paleozoică – 450 mln. ani; Mezozoică – 150 mln. ani; Noozoică – cca. 9850 mln. ani. În cele din urmă, s-au creat continentele actuale – Eurasia, Africa, 16

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Australia şi Oceania, cele două Americi, Antarctida. Pe aceste continente au apărut rase şi popoare: rasa mediteraneană, cu ramurile: indoeuropenii (germanii, anglosaxonii, romanicii, celţii, slavii, iranienii, indienii), semită şi hamită. Rasa galbenă – fino-ugrii, care i-a dat pe finlandezi, laponi, maghiari, bulgari, samoezi, mongoli, chinezi, japonezi, turci. De asemenea, au apărut rasele malaieză, americană, negroidă. Reprezentanţii acestor rase au împărtăşitdiferite religii: creştină – ortodocşi, catolici, protestanţi; mahomedană – suniţi, şiiţi; hinduşi; israeliţi; budişti; păgâni. Aceste popoare au avut diferite graiuri, după înrudirile lor – limbi indo-europene cu ramurile indo-iranică, romanică, germană, slavă, baltică; limbi semito-hamite; limbile popoarelor caucaziene; japonăcoreană; sud-mongolice; malaiezo-polineziene; americane; limbile africane; limbile interiorului Africii; limbile dravidiene etc. Limbile cu circulaţie mare – chineza, hindi, engleza, rusa, germana, franceza, japoneza, spaniola, italiana, malaeza, polona, portugheza, româna, araba, scandinava, ceha, olandeza. Actualmente, în lume sunt cca 240 de state. 1.1. Aspecte socio-cognitologice ale apariţiei şi dezvoltării statului şi sociumului moldovenesc Cea mai lungă şi mai obscură perioadă a preistoriei este reprezentată pe teritoriul Moldovei, ca pretutindeni în lume, de paleolitic. În paleolitic, caracterizat prin condiţii vitrege ale climei cuaternarului pe teritoriul Europei, în spaţiul carpato-dunărean, precum şi în cel ce cuprinde Prutul şi Nistrul, are loc procesul de antropogeneză. Anume acum se produce transformarea şi trecerea de la prehominizi la Homo sapiens. Omul se stabileşte la poalele munţilor şi lângă râuri. În paleoliticul mijlociu – anii 1.000.000–100.000 î.e.n. – se atestă primele unelte folosite de om, făcute din piatră şi din lemn. Existenţa acestor procese este dovedită de descoperirile arheologice realizate în zilele noastre în diverse localităţi, inclusiv Valea Lungului din judeţul Iaşi, România. Perioada paleoliticului mijlociu, în care se dezvoltă cultura Musteriană, aparţine Omului de Neandertal. Anume în acest interval de timp sunt puse premisele comunităţii gentilice matriliniare. Paleoliticul superior – a. 40.000–10.000 – este caracterizat prin transformarea Omului de Neandertal în neontropul sau Homo sapiens fossilis. Cultura materială a paleoliticului mijlociu – Musteriană – este înlocuită de cultura Aurignaciană, urmată de cultura Gravettiană 17

ION MEREUŢĂ

orientală. Dovezi ale acestora au fost descoperite în unele localităţi din Vest, precum şi în Moldova: la Barda – Dealul Viei, judeţul Băcău, la Dirţu – Ceahlău, judeţul Neamţ, România. În această perioadă, tipul şi aspectele vieţii spirituale se cristalizează, dominând societatea gentilică matriliniară. În mezolitic – a. 10.000–5500 î.e.n. – se produce schimbarea climei, care devine mai blândă, ceea ce determină şi modificări ale florei şi faunei. Omul începe să mânuiască arcul şi săgeţile. În aceeaşi perioadă, în Moldova, lângă Ceahlău, judeţul Neamţ, a fost atestată existenţa unor triburi campigniene, precum şi a unor grupuri de vânători şi pescari aparţinând culturii Romanello-Aziliene. În mezoliticul târziu, în Moldova, este atestată cultura Tardenosiană. În neolitic, omul descoperă culturile tehnico-agricole, precum sunt orzul şi altele, şi începe să practice creşterea animalelor, domesticind oaia, capra, porcul, cornutele mari. Totodată, în viaţa comunităţii neolitice, un rol important rămâne să-l ocupe vânatul şi pescuitul. Se răspândeşte toporul făurit, roata olarului, războiul de ţesut. În această perioadă se constituie tribul, ca formă de organizare superioară ginţii. Apare cultul mamei. Numeroasele triburi care populează spaţiile geografice româneşti aparţin, din punct de vedere etnic, grupului preindo-european. Aceste triburi au avut diferite culturi materiale – cultura Starcevo-Criş, Ceramica liniară, Vinča-Turdaş, Boian, Gumelniţa, Cucuteni şi altele. În perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului, sporeşte importanţa uneltelor de aramă. Se dezvoltă păstoritul, este domesticit calul, apar obiectele de argint. Se răspândesc şi se afirmă graiurile indo-europene. La Sudul Moldovei ia naştere cultura Cernavodă. În aceeaşi perioadă se instituie cultul Soarelui, marcat de apariţia diverselor simboluri solare. În Muntenia şi Transilvania se instaurează cultura Glina, care se extinde şi în Moldova. Aceasta este urmată de cultura Otomani, care conduce la apariţia primei epoci a fierului în regiunile româneşti. Cultura Noua a fost reprezentată prin obiecte de os şi de corn, ceea ce confirmă predominarea păstoritului în viaţa economică din acea perioadă. După aramă şi bronz, epoca fierului – a. 800 î.e.n. – a însemnat o etapă deosebită în dezvoltarea societăţii umane, respectiva perioadă fiind caracterizată ca o epocă a democraţiei militare. Apar primele centre metalurgice aborigene. În sec. VI î.e.n., în a doua jumătate a culturii Greceşti, în regiunile carpato-dunărene sunt 18

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

atestate influenţe scitice. Mortirile şi monedele greceşti pătrund pe întreg teritoriul – în special, în zonele riverane, inclusiv în cea a Prutului. În sec. V î.e.n. apar primele informaţii despre geţi, pe care Herodot, cu prilejul conflictului acestora cu regele perşilor, Darius I (513 î.e.n.), îi numea „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”. Menţionăm că, prin anii 300 î.e.n., armata getică număra cca. 30.000 de oameni. Geto-dacii sunt o ramură a tracilor care vorbeau o limbă tracă, de origine indo-europeană. Religia geto-dacilor a fost politeistă, divinitatea supremă a acestora fiind Zamolxe. Denumirea de Dacia este atestată pentru prima dată la Pliniu cel Bătrân şi Tacitus, în sec. I î.e.n., când regele dac Burebista creează un stat centralizat al geto-dacilor (întins şi în sudul Dunării, până la actualii munţi Balcani), unind triburile geto-dacice din regiunile intra- şi extracarpatice, îi învinge pe celţii din vestul Transilvaniei, supune cetăţile greceşti din nordul şi vestul Mării Negre şi intervine în războiul dintre Cezar şi Pompei (48 î.e.n.). Acum se consolidează sau se construiesc, pe înălţimi, piscuri sau promontorii greu accesibile, numeroase cetăţi şi fortificaţii dacice, organizate într-un sistem de apărare. Tezaurele monetare şi vestigiile arheologice dovedesc vaste relaţii comerciale cu spaţiul Mediteranei de răsărit, o evoluţie spre aşezări de tip urban şi o certă prosperitate a societăţii geto-dacice în sec. I î.e.n. – I e. n. Unele cetăţi erau şi centre religioase. Statul s-a destrămat în urma asasinării lui Burebista (44 î.e.n.), triburile dacice unindu-se din nou sub conducerea lui Decebal (87–106 e. n.) într-un stat centralizat, puternic economic şi militar, care obţine unele victorii împotriva armatelor romane. Astfel, a doua Epocă a fierului – 450–300 î.e.n.–106 e. n. – se caracterizează prin afirmarea culturii geto-dacilor. Are loc diviziunea muncii şi a meşteşugurilor geto-dacilor, se dezvoltă arta; de la începutul anilor ’80, începe pătrunderea masivă pe teritoriul locuit de geto-daci a dinarului roman de argint. Pe plan social-politic, se adânceşte procesul de diferenţiere socială, prin înlocuirea obştii patriarhale cu obştea sătească şi prin instaurarea democraţiei militare. Se stabilesc premisele statului de tip sclavagist incipient. Această perioadă e definită de cercetători ca o perioadă clasică a civilizaţiei geto-dacice. Capitala statului condus de Decebal a fost oraşul Sarmizegetusa, principală aşezare dacică din Munţii Orăştiei, situată la o altitudine de cca 1200 m. Sarmizegetusa a fost distrusă la sfârşitul celui de-al doilea război daco-roman (105–106 e. n.), apoi refăcută de romani. 19

ION MEREUŢĂ

După înfrângerea lui Decebal în 106, regatul dac este desfiinţat şi pe o mare parte a teritoriului său se constituie provincia Dacia, administrată de un împuternicit al împăratului roman. Începe romanizarea. Populaţia dacă, încercată greu de două războaie, acum trebuie să sufere influenţa culturii romane, a limbii şi a obiceiurilor acestora. Limba latină se impune la toate nivelurile provinciei. În cele din urmă, între anii 106–271, se instaurează dominaţia romană în Dacia. În această perioadă, are loc un proces intens de formare a culturii Latine geto-dacice pe întregul teritoriu locuit de daci. Apare moneda de argint geto-dacă, venind să confirme dezvoltarea social-economică a populaţiei băştinaşe. Încetul cu încetul, se formează populaţia daco-romană, vorbitoare de limbă latină. Convieţuirea coloniştilor cu autohtonii (prezenţă dovedită arheologic şi prin numele de pe inscripţii) a impus dacilor limba latină populară. Astfel, din cele 3000 de inscripţii descoperite în Dacia romană, numai 37 sunt în limba greacă. Din 27.000 de nume de persoane menţionate în aceste inscripţii, 75% sunt romane, 13% greceşti, 4% traco-dacice, 4% illirice. În anul 113, la Roma, este inaugurată Columna lui Traian – simbolul devenirii poporului român. Având o înălţime de 29,78 m, monumentul este acoperit cu basoreliefuri ce evocă 124 de episoade din luptele împăratului Traian cu dacii. Într-o inscripţie din anii 117–118 este atestată denumirea de Sarmizegetusa, vechea capitală a statului lui Decebal. Acolo, romanii au întemeiat primul oraş din Dacia, capitala provinciei, colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. În anul 132, aici este instalat un apeduct. În anul 158, metropola Daciei numără 20.000 de locuitori. În această perioadă, are loc o împărţire administrativă a provinciei în Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis, iar între anii 167–169 are loc unificarea acestor trei teritorii în Dacia Malvensis. Coloniştii au adus forme de organizare şi de viaţă proprii, caracteristice unei civilizaţii superioare. S-au construit drumuri, s-a intensificat comerţul, au înflorit meşteşugurile, construcţiile, mineritul şi agricultura, au apărut noi oraşe – între anii 193–211, în Dacia existau zece oraşe. Populaţia participa activ la viaţa economică şi politică a imperiului. În 222–235, în timpul domniei împăratului Severus Alexander, este atestată, pentru prima dată, Adunarea provincială a Daciei cu sediul la Sarmizegetusa. S-au dezvoltat artele şi s-a răspândit scrisul. În sec. II–III în Dacia apar primii adepţi ai creştinismului. 20

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

După asasinarea, în 235, a lui Severus Alexander, şi până la venirea pe tron, în 284, a lui Diocleţian, la conducerea Imperiului Roman s-au perindat, succesiv, peste 25 de împăraţi! A fost o perioadă de stagnare economică şi de instabilitate. Pentru Dacia, situată la hotarele imperiului, această perioadă a fost una de grele încercări şi deteriorare a vieţii economice. Totodată, pe teritoriile Daciei se infiltrează diferite triburi nomade de păstori sarmaţi (populaţie iraniană înrudită cu sciţii), care intră în raporturi strânse cu populaţia autohtonă şi a căror prezenţă în această regiune este atestată până în sec. IV. În anul 271, înteţirea atacurilor populaţiilor barbare l-au determinat pe împăratul Aurelian să dispună retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia, acestea organizând, la sud de Dunăre, o nouă provincie cu denumirea Dacia. Dar, chiar şi după retragerea aureliană, teritoriile vechii Dacii au rămas sub influenţa politică, economică şi culturală a Imperiului Romano-Bizantin. Populaţia daco-romană de limbă latină, ireversibil romanizată, a rămas pe loc, păstrând neîntrerupte legăturile economice, culturale şi politice cu Imperiul Roman, inclusiv agricultura, păstoritul, vechile tradiţii romane provinciale. Procesul de romanizare a continuat, fapt care a contribuit la menţinerea limbii latine şi a tradiţiilor romane. Astfel, romanitatea locală devine fundamentul transformărilor socialeconomice, etnice şi culturale ale etnogenezei poporului nostru. Retragerea romană de pe teritoriul Daciei a marcat sfârşitul relaţiei de producere sclavagistă. Următoarea epocă s-a caracterizat prin existenţa obştilor săteşti – comuna vicinală – o formă social-politică de organizare a populaţiei autohtone. Până la 602, populaţia daco-romană cunoaşte un proces de formare şi trecere la orânduirea feudală. În aceeaşi perioadă au loc numeroase ciocniri dintre popoarele migratoare şi dacii liberi. Pe parcursul sec. VII, slavii – popor indo-european din grupul satem – vor ocupa nişte ţinuturi între cursul superior al Elbei şi Nistrului. Slavii, aflaţi în stadiul de trecere de la societatea primitivă la cea feudală, au exercitat o influenţă considerabilă asupra organizării socialpolitice, asupra limbii, obiceiurilor, vieţii sociale şi culturale ale autohtonilor romanici. Ei au grăbit formarea relaţiilor feudale. În sec. VII-VIII şi chiar X, limba romană se dezvolta de sine stătător. Contactul cu slavii conferă limbii populaţiei un caracter specific în cadrul limbilor neolatine, numeroase cuvinte slave fiind integrate în tiparul fonetic şi gramatical al limbii autohtonilor romanici. La sfârşitul sec. X se încheie procesul, de lungă durată, de formare a limbii şi poporului român. 21

ION MEREUŢĂ

În anii 940–965 apare prima menţiune documentară privind o aşezare medievală orăşenească de pe teritoriul Moldovei: Cetatea Albă, sub numele de Maurocastron, iar anterior – antica cetate greco-romană Tyras. La sfârşitul veacului X încep problemele legate de biserică. În iulie 1054 are loc Marea schismă – separarea canonică a bisericilor creştine de la Roma (catolicism) şi cea de la Constantinopol (ortodoxism). Românii rămân în grupul de popoare care ţin de cultul ortodox. În această perioadă, în istorie sunt menţionate multe oraşe româneşti: Alba-Iulia (1097), Bihor (1111), Arad (1156), Bârlad (1174), Cluj (1316), Timiş (1212) etc. Între anii 1310–1352, domnitorul Basarab I întemeiază statul feudal Ţara Românească. În 1334–1335 este menţionat oraşul Civitas Moldaviae – Baia. În anul 1241, nordul şi sudul Moldovei este invadat de tătari, după care întreaga regiune este controlată politic de Hoarda de Aur. Bineînţeles, populaţia autohtonă era nemulţumită de dominaţia tătară. La 1359, voievodul maramureşean Bogdan I descalecă în Moldova şi, cu sprijinul populaţiei, este recunoscut drept domnitor şi întemeiază Principatul Moldovei care, la sfârşitul sec. XIV, va cuprinde teritoriile până la Nistru şi Marea Neagră. În timpul domniei lui Bogdan I a fost construită Biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuţi, cel mai vechi edificiu religios păstrat în Moldova, cu arhitectură getică şi bizantină. Între anii 1375–1391, în timpul domniei lui Petru I Muşat, Moldova cunoaşte o perioadă de prosperitate economică. În acest răstimp a fost organizată administraţia şi justiţia; au fost construite cetăţile Şcheia, Neamţ şi Suceava, ultima devenind capitală (1388); a fost bătută prima monedă din istoria ţării – groş-ul de argint. În septembrie 1387, la Lvov, Petru I depune jurământ de vasalitate faţă de Polonia, recunoscând suveranitatea regelui polon Wladislav II Iagiello. Moldova a fost integrată în sistemul de alianţe al statului polono-lituanian. Anii 1400-1432 sunt anii domniei lui Alexandru cel Bun. Marea preocupare a acestui domnitor a fost consolidarea statului pe plan intern şi extern, graniţele lui ajungând până la Nistru şi Marea Neagră, precum şi organizarea lui instituţională. A sprijinit comerţul, a înfiinţat înalte dregătorii boiereşti. În această perioadă, este atestată şi noţiunea de dregător personal al domnitorului: 1408 – paharnic sau ceaşnic, responsabil pentru băutura necesară la mesele de la curte; 1432 – stolnic, responsabil pentru aprovizionarea curţii domneşti cu alimente, fiind şeful bucătarilor, al pescarilor şi al grădinarilor, şi care gusta bucatele înaintea domnitorului. 22

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

În 1431, sunt atestaţi husiţii, Moldova fiind singurul stat din Europa unde husiţii erau recunoscuţi ca o comunitate legală. Alexandru cel Bun a aplanat conflictul cu Patriarhia Constantinopolului, care a recunoscut Mitropolia de la Suceava şi l-a numit pe Iosif ca Mitropolit al Moldovei; de asemenea, el a întemeiat episcopiile din Roman şi Rădăuţi şi a ctitorit mănăstirile Moldoviţa şi Bistriţa. A contribuit mult la dezvoltarea culturii. Drept dovadă că era iubit de popor vine şi un epitrahil (patrafir) lucrat în Moldova în anii 1427-1431 care, pe lângă temele religioase, are brodat, la capete, portretele lui Alexandru cel Bun şi al soţiei sale, Marena. Alături de toate acestea, Alexandru cel Bun a respins primul atac al turcilor asupra Moldovei (1420). Între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie 1504, Moldova se află sub domnia lui Ştefan cel Mare, fiu al lui Bogdan II. Este una dintre personalităţile de excepţie ale istoriei româneşti, voievod ajuns legendar la scurtă vreme după dispariţia sa. Bun gospodar, remarcabil comandant de oşti, iscusit diplomat, om politic şi de stat, Ştefan cel Mare a întărit autoritatea domnească în Moldova, făcând enorm pentru organizarea şi prosperarea ţării şi a economiei acesteia. El a sprijinit meşteşugurile, negoţul şi târgurile – în această perioadă, se face comerţ cu Transilvania, iar regele ungar Matei Corvin le acordă moldovenilor garanţii în negustorie. Totodată, a întărit oştimea şi cetăţile, transformând Moldova într-o forţă de prim rang în spaţiul central şi est-european. Stabilitatea internă, rod al unei politici de maximă eficienţă, a făcut din Moldova o forţă militară (poarta creştinătăţii) în faţa pericolului otoman şi un partener respectat în relaţiile internaţionale. Totodată, Ştefan cel Mare a fost un remarcabil sprijinitor al bisericii şi culturii: a ctitorit numeroase locaşe sfinte, multe dintre care au fost înălţate chiar pe locurile vestitelor sale bătălii; a pus începutul epocii de aur a picturii şi arhitecturii medievale româneşti şi moldoveneşti; a sprijinit activitatea de scriere a cronicilor şi cărţilor religioase, chiar după moartea lui fiind editate Cronica moldo-germană, Cronica moldo-polonă şi Cronica moldo-rusă. Astfel, sub stăpânirea lui Ştefan cel Mare, statul moldovenesc a cunoscut o epocă de avânt economic, consolidare social-politică, îmbogăţire cultural-religioasă – perioadă ce a reprezentat apogeul statalităţii medievale moldoveneşti, eforturile diplomatice şi numeroasele lupte purtate de domnitor asigurând independenţa Ţării Moldovei. Pentru faptele sale de apărător al creştinătăţii (la victoriile 23

ION MEREUŢĂ

sale adăugându-se şi zidirea a peste 40 de biserici şi mănăstiri în Moldova, Muntenia, Transilvania şi pe muntele Athos), poporul l-a numit „cel Mare şi Sfânt”. A fost canonizat la 20 iunie 1992. Anii de după domnia lui Ştefan cel Mare au fost marcaţi de lupte interne pentru tronul domnesc, de trădare sub influenţa forţelor externe (turci, poloni, tătari etc.). Au urmat domniile lui Bogdan, Ştefăniţă, Moise Vodă, Petru Rareş, Iulius Rareş, Ştefan Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Bogdan Lăpuşneanu. Iată doar câteva mărturii din acele vremuri. În februarie 1572–iunie 1574, la tronul Moldovei se află Ioan Vodă cel Cumplit. În 1574, Ioan Vodă se ridică împotriva turcilor şi cere ajutor cazacilor zaporojeni, dar aceştia îl proclamă domn pe Petru Şchiopul. În toamna lui 1577, sprijinit de cazaci, Ioan Nicoară Potcoavă ocupă Iaşii şi se proclamă domn, alungându-l pe Petru Şchiopul în Ţara Românească. Astfel, ca de-atâtea alte ori, moldovenii luptau între ei, în timp ce şi Ţara Românească, şi Moldova, continuau să fie atacate de turci, tătari şi polonezi. În august 1595, domnitorul de atunci al Moldovei, Ieremia Movilă, recunoaşte suveranitatea polonă şi declară Moldova ca membru credincios al coroanei polone. În luna mai, anul 1600, Mihai Viteazul, care domnea în Ţara Românească din 1593 şi care cucerise deja Transilvania, îl alungă pe Ieremia Movilă şi ocupă Moldova, reuşind astfel prima unire politică a celor trei ţări române. Dar această unire nu a durat decât câteva luni: în septembrie 1600, oastea polonă ocupă Moldova şi-l reinstalează în domnie pe Ieremia Movilă. Poporul se revoltă şi, la 1606, izbucneşte o răscoală ţărănească, dar, cu ajutor extern, Ieremia Movilă o înăbuşă. Lupta pentru tronul Moldovei continuă între septembrie–decembrie 1607 şi se dă între fii lui Ieremia şi Simion Movilă. În cele din urmă, domn al Moldovei devine Constantin Movilă, fiul lui Ieremia Movilă. În 1611, turcii îşi retrag influenţa şi Ştefan Tomşa devine domn al Moldovei, iar în mai 1615, Alexandru Movilă, sprijinit de nobilii polonezi, îl înfrânge pe Ştefan Tomşa şi devine domn al Moldovei. Acest protectorat polonez asupra Moldovei s-a păstrat până în august 1616. În timpul domniilor lui Vasile Lupu (1634–1653) în Moldova şi a lui Matei Basarab (1632–1654) în Ţara Românească, s-a dezvoltat atât domeniul agrar, cât şi cel legislativ, în această perioadă încetăţenindu-se termenii de prescripţie pe vecinii fugiţi, reformă fiscală, dar şi agravându-se obligaţiile fiscale ale ţărănimii. În anul 1640, apare prima carte tipărită în Ţara Românească. În 24

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

1642, tiparul apare şi în Moldova – cu ajutorul lui Petru Movilă, Mitropolit al Kievului, la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi este adusă prima tipografie. Sinodul de la Iaşi adoptă „Mărturisirea ortodoxă” a lui Petru Movilă, publicată la Iaşi, care a fost şi cea dintâi tipăritură din Moldova. Ulterior, „Cazania” lui Varlaam a fost un factor principal de unificare şi cultivare a limbii române literare. În mai 1646, apare primul Cod de legi tipărit în limba română – “Pravila lui Vasile Lupu”. În 1673 este tipărită „Psaltirea în versuri” a mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Aceasta a fost prima operă versificată în limba română, una dintre cele mai reuşite tălmăciri în versuri a psalmilor într-o limbă naţională. În 1675, Miron Costin dă la copiat, în Iaşi, „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace”. Călătoria lui Nicolae Milescu Spătarul în China, rezultată cu un jurnal de călătorie – „Călătorii de-a lungul Siberiei de la Tobolsk la Nereinsk şi la hotarul Chinei” – şi cu lucrarea „Descrierea Chinei”, au jucat, de asemenea, un rol deosebit în cunoştinţa moldovenească despre lume. În anul 1677, Miron Costin redactează în limba polonă „Cronica Ţărilor Moldovei şi a Munteniei” (Cronica polonă) şi „Istorie în versuri polone despre Polonia şi Ţara Românească” (Poema polonă), iar în 1685 – capodopera „De neamul moldovenilor”, în care face referiri la originea romană a poporului şi a limbii române. În 1678, în Moldova aflată sub domnia lui Gh. Duca, societatea simte o mare povară fiscală. Se introduc impozite noi, între care goştina – dare care se percepea în oi, porci sau vaci. În 1705, la Constantinopol, Dimitrie Cantemir scrie primul roman original al literaturii române – „Istoria ieroglifică”. Un rol important în relaţiile externe ale ţării noastre şi în ceea ce priveşte definirea viitorului ei vector politic l-au avut misiunile în Rusia ale lui David Cobrea în anii 1702, 1705, 1706. În 1707, David Cobrea întră în slujba ţarului. În 1710, Dimitrie Cantemir devine domn al Moldovei, iar între 2-13 aprilie 1711, este încheiat tratatul de alianţă dintre Moldova şi Rusia, semnat la Luck (Luţk) de către Cantemir şi ţarul rus Petru I. Ruşii duc război cu turcii, iar la 24 iunie Petru I soseşte la Iaşi şi se întâlneşte cu Dimitrie Cantemir. Acesta din urmă se refugiază, după bătălia de la Stănileşti, în Rusia, devenind consilier intim al ţarului. O dată cu numirea, în 1711, ca domnitor a lui Nicolae Mavrocordat, în Moldova începe regimul fanariot. În anul 1712, Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, termină lucrarea „Letopiseţul Ţării Moldovei. 1709– 25

ION MEREUŢĂ

1711”, care a fost cronica celei dintâi domnii fanariote în Moldova. Această lucrare venea imediat după „Descrierea Moldovei de la zidirea lumii până la 1601”, de acelaşi autor. În Rusia, Dimitrie Cantemir scrie “Historia incrementorul at que decrementorum Aulae Othomanicae” (Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman) şi „Descriptio Moldaviae” (Descrierea Moldovei) – opere fundamentale pentru istoria naţională şi cea universală, care, iniţial, au fost tipărite în germană şi rusă, apoi şi în alte limbi. În 1743, Ion Neculce continuă cronica lui Miron Costin şi semnează „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”. Precedată de 46 de legende istorice sau „O samă de cuvinte”, această lucrare este o expresie artistică a vechii culturi româneşti şi o mare cronică moldovenească. În anii 1749-1753, Moldova se află sub domnia lui Constantin Racoviţă, caracterizată prin introducerea unei fiscalităţi dure şi influenţa enormă a boierilor greci în viaţa statului. În 1750, în Moldova apare prima traducere din limba franceză. Acest eveniment a marcat procesul integrării culturale a poporului român la valorile europene. În anul 1758, tătarii năvălesc iarăşi în Moldova, iar în 1770 armata rusă îi zdrobeşte pe turci la Larga şi Cahul. În 1772, apar traduceri din Voltaire, iar în 1774-1776, un anonim încheie „Letopiseţul ţării de la 1773 până la 1774”. În anul 1778, în Moldova a fost găsit un manuscris de matematică; tot în acest an, trupele austriece intră în Iaşi. În 1790, apare la Iaşi ziarul în limba franceză „Courrier de Moldavie”. În anul 1802, Poarta Otomană acordă Moldovei un şir de privilegii, prin care confirmă prevederile firmanelor de la 1774, 1783, 1791. Totodată, Constantinopolul stabileşte regimul delegaţiunilor materiale şi fixează durata domniilor la şapte ani. Domnii puteau fi maziliţi numai cu acordul Rusiei şi al Înaltei Porţi. La 16 mai 1812, în urma Păcii de la Bucureşti, ţinutul dintre Prut şi Nistru, Dunăre (Braţul Chilia) şi partea de Nord-Est a Bucovinei este anexat de Rusia ţaristă, fiind denumit oficial Basarabia. Motivul alegerii tocmai a acestei denumiri a fost unul politic. Autonomia Basarabia avea un teritoriu de cca 44.500 km pătraţi, populaţia autohtonă fiind reprezentată prin administraţie şi prin limbă. Dar, în 1828, această autonomie a fost anulată. Între anii 1828–1917, 26

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Basarabia a fost supusă unei colonizări forţate cu ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, germani. Deşi componenţa etnică a populaţiei s-a schimbat considerabil, elementul autohton românesc a continuat totuşi să domine. Aceasta în pofida faptului că politica dusă de Rusia în acest teritoriu a fost una de diminuare a importanţei limbii române în şcoli, biserică, instituţiile de stat, viaţa socială şi cea economică, iar statutul Basarabiei în cadrul Imperiului ţarist era unul de gubernie agrară şi furnizor de materie primă. În anul 1829, Rusia ţaristă anexează Delta Dunării cu Insula Şerpilor. La începutul anului 1856, Rusia retrocedează Moldovei judeţele din sudul Basarabiei – Bolgrad, Cahul şi Ismail – dar le anexează din nou în 1878, după Congresul de la Berlin. Revenind la unele aspecte istorice, trebuie să menţionăm că, în sec. XVIII, statele pe atunci moderne ale Europei sunt în bună parte constituite de către dinastiile întemeietoare. Imperiul Romano-German se restrânge la Germania; Peninsula Iberică e pe 2/3 eliberată de musulmani; Imperiul Bizantin e restabilit în Europa. Sec. XIV aduce importante schimbări în Vest, dar şi mai mari – în Est (Lituania Mare). Ţara Românească şi Moldova pun barieră hoardelor asiatice; în Balcani, după Serbia Mare (1331-1355), vine ameninţarea otomană. În a doua jumătate a sec. XIV, ţările române rezistă presiunii exercitate de către patru mari puteri: Regatul Ungariei (care stăpânea jumătate din teritoriul românesc), regatul Poloniei, Hanatul tătar din Crimeea şi Imperiul Otoman (cel mai nou şi mai primejdios la acea vreme). Muntenia anexa pe atunci Banatul suveran, Amlaşul şi Făgăraşul. Moldovenii sunt în expansiune, ocupând definitiv Ţara Şepeniţului şi, provizoriu, Pocuţia. La hotarul Dunării şi al mării, de asemenea, ţările române erau în plină expansiune, ocupând porturile genoveze Chilia (Licostomo) şi Cetatea Albă (Maurocastron), precum şi toată Dobrogea de la Gura Chiliei până la Balcic. Din nenorocire, turcii, după ce supun vijelios toată peninsula Balcanică, lovesc la hotarul dunărean şi răpesc Dobrogea. În această perioadă, Franţa, de aproape 100 de ani, era în război cu Anglia, iar românii duceau război de 100 de ani cu turcii. După domnia lui Mircea cel Bătrân, Ţara Românească pierde Dobrogea, Turnul şi Giurgiul, care sunt luate de turci, şi le plăteşte acestora un tribut anual. Dar nu toţi domnitorii au respectat acest angajament: mulţi dintre ei, precum ar fi Dan II, Vlad Dracul sau Vlad Ţepeş, se aliază cu regii unguri pentru a rupe legăturile de vasalitate faţă de Poarta Otomană. Regatul Ungariei ajunge să fie 27

ION MEREUŢĂ

condus de doi români care devin eroi ai creştinătăţii: Ioan Corvin de Huniade şi regele Matei Corvin. Ambii luptă cu turcii pentru a-i alunga pe aceştia de la Dunăre şi caută să-i aibă în ascultare pe domnii Munteniei şi al Moldovei. După bătălia de la Baia (1467), Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, zădărniceşte planurile lui Matei Corvin şi chiar obţine de la el teritorii în Transilvania (Ciceiul); totodată, anexează ţinutul Putna de la Muntenia. În cumplitele războaie cu turcii, Ştefan cel Mare a izbutit de câteva ori să exercite o supremaţie şi asupra Munteniei, dar domnii puşi de el în scaunul muntenesc îl trădau şi treceau de partea turcilor. Neajutat de vecini, Ştefan cel Mare pierde cheile Moldovei – Chilia şi Cetatea Albă, cucerite de turci – dar dobândeşte Pocuţia în anul 1490. Domnii Munteniei primesc Geoagiul şi Vinţul, după anul 1462, în locul Făgăraşului şi Amlaşului, însă ţara devine vasală Turciei. La începutul Evului Modern, statele europene sunt pe deplin constituite ca monarhii absolute: Franţa, Anglia, Spania, Portugalia, Scoţia, Danemarca cu Norvegia, Suedia, Polonia cu Lituania, Ungaria, Muntenia, Moldova. Numai Imperiul Romano-German şi-a păstrat orânduirea feudală, iar Italia Nordică a fost dezmembrată în mai multe republici: Veneţia, Genova, Florenţa etc. Totodată, se consolidau două puteri asiatice: Imperiul Otoman şi Hanatul Crimeei, care ameninţau restul Europei. Drept răspuns, românii, ungurii şi polonezii au făcut, din ţările lor, un zid de apărare în faţa Constantinopolului. Dar Imperiul Otoman crea şi o barieră comercială între Europa şi ţările bogate din peninsula Arabă, India şi China. Schimbul de mărfuri se efectua prin republicile italiene, procesul stagnând după 1453. În această perioadă, portughezii şi spaniolii căutau alt drum spre India. În aceste condiţii au fost făcute mari descoperiri geografice. Până în anul 1555, timp de o jumătate de secol, politica Europei este dominată de două mari puteri – Imperiul lui Carol Quintul (Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană) şi Imperiul Otoman. Primul uneşte Spania cu posesiunile italiene, cele burgunde şi Imperiul German, formând cea mai puternică putere creştină modernă de pe atunci. Ocupat, în Apus, de războiul cu Franţa (Francisc I), Carol V lasă fratelui său Ferdinand domeniul austriac în lupta cu turcii. În acelaşi timp, Imperiul Otoman atinge, sub conducerea lui Suleiman I Magnificul, apogeul expansiunii sale: controlează teritoriile de la Don până la Nil, cucereşte centrul Ungariei şi le menţine ca tributare pe cele trei principate carpatice. Şi Polonia atinge apogeul expansiunii 28

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

teritoriale, iar Ţaratul Moscovei, anexând Kazanul şi Astrahanul, se pregătea pentru un mare rol politic în viitor. Pe această canava de interese politice, apare o mişcare religioasă reformatoare, cu războaiele sale confesionale, precum şi o mişcare culturală – Renaşterea. În a doua jumătate a sec. XVI, ţările române şi principatul Transilvaniei, creat în 1542 din dezmembrarea Ungariei, ajung vasali ai Imperiului Otoman. Domnii Moldovei şi Munteniei sunt obligaţi să intervină în Ardeal din ordinul sultanului şi, astfel, se creează o simbioză politică între cele trei principate care, sub influenţa ideilor Renaşterii, tind spre unirea lor politică în cadrul vechii Dacii. Adevăratul realizator al aceste idei a fost Mihai Viteazul. În sec. XVII, nu se produc schimbări până la Pacea de la Westfalia (1648), care a încheiat hegemonia spaniolă în Europa, a pus capăt celui din urmă dintre războaiele religioase şi a creat o nouă ordine europeană, determinând destrămarea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. După 1648, Elveţia şi Olanda devin state libere, iar dinastia de Habsburg, stinsă în Spania, îşi măreşte domeniul austriac, în Răsărit, prin eliberarea Ungariei şi anexarea Transilvaniei, iar în Apus (după războiul pentru moştenirea Spaniei), prin anexarea Ţărilor de Jos, a Toscanei şi a Milanului. Alte două state care se despart definitiv de imperiu sunt Regatul Sardinia (fost Savoia) şi Regatul Prusia, a cărui politică militaristă îl aduce, sub Frederic II, la rang de mare putere. Polonia cedează teritorii întinse Rusiei moscovite, care ajunge mare putere europeană sub Petru cel Mare, instalându-se până pe ţărmul Mării Baltice. În urma Revoluţiei franceze, care a zguduit din temelie Franţa, dându-i regimul voinţei naţionale, se instaurează ca monarhie, în anul 1799, apoi în 1804, domnia lui Napoleon Bonaparte. În chingile imperiului său militar era cuprinsă toată Europa Apuseană şi Centrală. În 1812, când oştirile lui Napoleon pornesc spre Moscova, împăratul francez avea deja înscrise victorii militare în bătălii cu armatele Prusiei, Austriei sau ale Angliei. Dar campania din Rusia se încheie cu un dezastru militar, în martie 1914 Parisul fiind ocupat de forţele aliate ale Rusiei, Prusiei, Austriei şi Angliei, care impun abdicarea şi exilul lui Napoleon. Pacea de la Viena (1815) a pus capăt imperiului lui Bonaparte şi, astfel, începe reorganizarea Europei contemporane. „Sfânta Alianţă” s-a prăbuşit, creându-se condiţii pentru construcţia statelor naţionale – Belgia, Serbia, România, Ungaria, Polonia etc. 29

ION MEREUŢĂ

După 1848, în Franţa ia naştere un nou imperiu, condus de Napoleon III, caracterizat prin politica de sprijinire a naţiunilor latine: românii – în 1856 şi 1859, italienii – în 1859-1860, spaniolii – în 1870. Astfel, se întemeiază Regatul Italian, prin războiul de eliberare din 1859 cu Austria şi din 1860 cu regiunea Neapole, dar şi prin convenţii externe (Veneţia, 1866; Roma, 1870). În 1859, are loc unirea Principatelor româneşti – Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti; din 1862, când s-a realizat unirea administrativă şi constituţională, statul unit a căpătat numele România. Statele germane formează o confederaţie care, în 1869, se uneşte cu Prusia, se eliberează de Austria, iar în 1870 alcătuieşte Imperiul German. În 1867, se formează Austro-Ungaria. Între 1856 (Pacea de la Paris) şi 1912, marea politică europeană e făcută de cele şapte mari puteri, grupate în două mari constelaţii: Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia) şi Dubla Alianţă (Franţa şi Rusia), devenită apoi Cvadrupla înţelegere, prin aderarea Angliei şi trecerea Italiei la Alianţa franco-rusă. Puterile se duşmăneau între ele din diferite motive economice şi culturale. Trebuie să menţionăm, în acest context, că regiunea transnistreană a Republicii Moldova a avut o evoluţie istorică deosebită. În sec. VII î.e.n. – sec. I î.e.n., teritoriul dintre Nistru şi Bug era populat de triburi iraniene şi geto-dacice. În timpul înfiinţării Daciei de către Burebista, acest teritoriu a intrat în componenţa Daciei pe durata unui secol şi jumătate. Ulterior, în anul 106 e.n., Traian, cucerind Dacia, domină şi pe aceste teritorii, până dincolo de Tyras. Între sec. XIII–III î.e.n., au loc mari migraţii ale diferitelor popoare, în special ale bulgarilor, ungurilor, pecenegilor, cumanilor şi tătarilor. În partea de nord a teritoriului dintre Nistru şi Bug a fost întemeiat statul Ţara Bolohovenilor – o populaţie veche dacică. În partea de sud a acestor pământuri stăpâni erau cumanii, care au fost substituiţi de către tătari. La sfârşitul sec. XIV şi XV, partea de nord a acestor teritorii se află în componenţa cnezatului lituanian, iar partea de sud rămâne sub controlul tătarilor din Crimeea. Cronicile arată că, în sec. XV-XVII, aici locuiau populaţii de români, în special, păstori. În 1679, domnitorul moldovean Duca Vodă este numit domn al Moldovei şi hatman al Ucrainei, iar în sec. XVIII se atestă dominaţia, în acest teritoriu, a Imperiului Otoman. În anul 1703, ţinuturile Raşcov şi Movilău aparţineau (până la 1812) curţii domneşti de la Iaşi. În anul 1774, Rusia îşi extinde teritoriile pe râul Bug, iar în 1792, în urma războiului ruso-turc şi a 30

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Tratatului de pace de la Iaşi, Rusia se extinde la vest de Nistru. Şi cu referire la această perioadă, documentele de arhivă atestă că aici locuiau români. Astfel, în anul 1799, în judeţul Tiraspol locuiau 69,2% români, 12,2% armeni, 2,5% evrei, 2% ruşi. În 1812, Imperiul Rus anexează Basarabia şi hotarul Rusiei se instalează pe Prut. Drept urmare, în a doua jumătate a sec. XIX, acest ţinut este populat, preponderent, de ruşi şi ucraineni. Către anii 1905–1906, în judeţul Tiraspol locuiau 42,3% români, 21,2% ucraineni, 14,2% ruşi, 9,2% evrei, 4,1% nemţi, 3,3% bulgari. În anul 1917 au loc diferite congrese şi adunări ale moldovenilor din Ucraina şi din partea transnistreană. La Tiraspol este organizat primul congres al moldovenilor (românilor) din Transnistria, la care sunt înaintate revendicări de ordin naţional şi politico-administrativ. Toate aceste mişcări s-au soldat cu faptul că, în toamna lui 1917, în Rada ucraineană au fost aleşi doi deputaţi din partea a 80.000 de români din partea stângă a Nistrului. Pe parcursul anului 1918, lupta pentru identitate a continuat. La 24 octombrie 1924, în cadrul RSS Ucrainene s-a format Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), cu capitala la Balta. În 1929, capitala este transferată la Tiraspol. În perioada anilor 1932-1938, în RASSM s-a folosit scrisul latin. La 2 august 1940, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice formează Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) cu capitala la Chişinău, iar la 4 noiembrie sunt stabilite graniţele dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană. În conformitate cu acestea, sudul şi nordul Basarabiei, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi opt raioane ale RASSM sunt trecute în componenţa Ucrainei. Reîntorcându-ne în timp, sub un alt unghi de vedere, trebuie să menţionăm că, la 2 decembrie 1917, Basarabia este proclamată Republică Democratică Moldovenească, iar la 24 ianuarie 1918 este declarată independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării decide unirea întregii Basarabii – ţinuturile dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră – cu România. Acelaşi lucru îl declară Bucovina, la 15 noiembrie 1918. Dar abia în 1920 marile puteri – Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia – ratifică unirea Basarabiei cu România. La 26-27 iunie 1940, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, Rusia îi cere, în mod ultimativ, României să renunţe la Basarabia şi nordul Bucovinei. La 22 iulie 1940, România îşi retrage armata şi administraţia din Basarabia şi Bucovina. Conducerea sovietică 31

ION MEREUŢĂ

destramă aceste teritorii şi judeţele basarabene Hotin, Ismail şi Cetatea Albă, precum şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, sunt incluse în componenţa RSS Ucrainene. Numai şase din cele nouă judeţe şi şase din cele 14 raioane ale fostei RASSM (proclamată la 12 octombrie 1924) au intrat în componenţa RSSM cu un teritoriu de 33.300 km2. Ulterior, ca urmare a unor tactici ce urmăreau schimbarea componenţei etnice a Moldovei, au loc deportări în masă – 1940-1941, 1944-1948, 1946-1947, 1949, 1954-1964 – dar şi o migrare naturală a oamenilor, ceea ce a condus la schimbări semnificative ale structurii populaţiei în această zonă. În aprilie 1986 a început perestroika lui Gorbaciov. Pluralismul, libertatea cuvântului, autodeterminarea au condus la aceea că, la 31 august 1989, Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti adoptă Legea cu privire la statutul limbii de stat şi revenirea ei la grafia latină. Lupta pentru demnitatea naţională a fost laitmotivul vieţii social-politice din Moldova din acea perioadă. Astfel, în februarie 1990, în Moldova se face simţit aerul libertăţii şi al democraţiei. La 25 februarie şi 10 martie 1990 au avut loc primele alegeri libere în Sovietul Suprem al republicii. S-a purces la elaborarea şi adoptarea atributelor statale ale RSS Moldoveneşti. La 27 aprilie, acelaşi an, a fost adoptată Legea privind drapelul de stat – Tricolorul albastru-galben-roşu, care a fost arborat pe clădirea Parlamentului de către fostul disident Gheorghe Ghimpu, iar la 23 iunie a fost adoptată Declaraţia de suveranitate a RSS Moldova. La 3 noiembrie este adoptată Stema de stat, care reprezintă un cap de bour, iar la 3 septembrie 1990 este ales primul preşedinte al republicii – Mircea Snegur. La 23 mai 1991, RSS Moldova devine Republica Moldova, iar la 27 august 1991, în baza deciziei Marii Adunări Naţionale, a fost adoptată Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. La 21 decembrie a aceluiaşi an, la Alma-Atî, conducătorii a 11 state, foste republici unionale semnează Declaraţia de constituire a Comunităţii Statelor Independente (CSI). Pe parcursul anului 1992, Republica Moldova devine membru al ONU şi este recunoscută de către 112 state. Pe durata a peste un deceniu, statul moldovenesc s-a afirmat pe arena internaţională, a devenit membru al diferitelor organizaţii internaţionale, la nivel european şi mondial. A continuat să se dezvolte democraţia şi libertăţile omului. În anul 1994 au avut loc alegeri parlamentare pe principii pluripartidiste, principiu care a devenit un atribut al democraţiei în R. Moldova. Acest fapt a fost dovedit, 32

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

deopotrivă cu un nivel avansat de maturitate politică, şi la alegerile din anul 1998, apoi la cele din 2001. Statul şi-a demonstrat viabilitatea, în pofida acelei „răni în corp” care sângerează chiar de la declararea independenţei R. Moldova – diferendul transnistrean, războiul din primăvara anului 1992 şi consecinţele acestuia... În toţi aceşti ani, s-a încercat unificarea ţării, dar în zadar – separatismul se menţine în continuare, deşi guvernarea de la Chişinău a căutat diferite metode de reîntregire a teritoriului republicii. Actualul preşedinte al R. Moldova, dl Vladimir Voronin, a propus ca la baza soluţionării diferendului transnistrean să fie pusă o nouă constituţie a statului, în care regiunii transnistrene să-i fie acordat un statut special. Acest proiect este susţinut de majoritatea organismelor internaţionale, inclusiv OSCE. Să sperăm că problema transnistreană şi integrarea ţării se va solda cu succes. În aşa fel, vom unifica ţara şi poporul. Toţi se întreabă: ce fel de stat construim noi în Moldova, ce fel de societate – socialistă sau capitalistă? La prima vedere, întrebarea este corectă dar, totuşi, aceasta a fost caracteristic pentru mileniul II. După noi, răspunsul ar fi că cetăţenii R. Moldova trebuie să construiască un stat şi o societate constituţională. Şi, într-adevăr, exponentul suveranităţii şi singura sursă a puterii de stat în R. Moldova este şi trebuie să fie poporul. Construim un stat democratic, bazat pe drept, pe principiul separării celor trei puteri – legislativă, executivă şi judecătorească. Desigur că mass media se va constitui, după cum e şi normal, în puterea a patra. Ultimele constituţii sovietice, dar şi, ulterior, Constituţia Republicii Moldova, stipulau că drepturile şi libertăţile omului ocupă un loc de frunte în relaţiile interne şi externe ale statului. Statul Republica Moldova întruneşte unele elemente de bază sau dimensiuni istorico-politice: populaţia, ca element personal, teritoriul ţării, ca element material, şi autoritatea politică exclusivă sau suverană. În Constituţia Republicii Moldova sunt consfinţite drepturile, libertăţile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţeanului acestui stat. Nu doar s-au declarat, ci şi se traduc în viaţă următoarele principii democratice: universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale omului; neretroactivitatea legii; egalitatea în drepturi a cetăţenilor; deţinerea funcţiilor publice doar de către persoanele care sunt cetăţeni ai Republicii Moldova; protecţia cetăţenilor Republicii Moldova în străinătate; protecţia juridică a cetăţenilor străini şi a apatrizilor; cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară; prioritatea 33

ION MEREUŢĂ

reglementărilor internaţionale; accesul liber la justiţie, caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi. Trebuie să construim un stat puternic, pe principii democratice, cu o economie puternică bazată pe legile pieţei, şi un stat social, care va promova o politică socială adecvată, prin prisma protecţiei sociale a omului. Doar îndeplinirea acestor condiţii va asigura dezvoltarea umană durabilă în Republica Moldova. 1.2. Viziuni cognitologice ale evoluţiei societăţii moldoveneşti Societatea este un ansamblu unitar de relaţii interumane, istoriceşte determinate, rezultat al unei forme superioare de mişcare a materiei. Ea se mai caracterizează ca un grup de oameni care trăiesc împreună şi care sunt legaţi prin anumite relaţii de producţie. Această asociere de persoane formează orânduirea social-economică, excluzând-o pe cea sclavagistă. În limba latină, societate înseamnă întovărăşire, unire de oameni, comunitate. Sociumul moldovenesc a apărut puţin înainte de a lua fiinţă statul moldovenesc, adică atunci când s-a constituit societatea moldovenească. Desigur că oamenii – principala componentă a acestei societăţi – au fost de diferit sânge. Strămoşii moldovenilor au fost geto-dacii, cărora le-a urmat cultura proto-romană, apoi cea romano-bizantină. La începutul sec. XII, este atestată Ţara Brondicilor, iar în anul 1300 este menţionată documentar localitatea Baia – Civitas Moldaviae. Referitor la problema etnogenezei neamului românesc în general şi a celui moldovenesc, în special, în literatura de specialitate există mai multe teorii. În primul rând, menţionăm teoria imigraţionistă sau balcanică a lui R. Rösler. Ea este bazată pe următoarele argumente: „După cucerirea Daciei de către romani, populaţia autohtonă a fost exterminată. Între anii 106-271 nu a avut loc un proces de romanizare, ci de colonizare a Daciei. După anii 271-275, la sud de Dunăre, s-a retras majoritatea populaţiei romanizate. Vieţuind, mai multe veacuri, la sud de Dunăre, în Balcani, după sec. IX, populaţia romanizată a imigrat în nordul fluviului. Aceste afirmaţii Robert Rösler le face în lucrarea „Studii româneşti” (1871), cu scopul de a nega continuitatea daco-romanică a poporului român şi pentru a respinge pretenţiile legitime ale majorităţii româneşti din Transilvania la drepturi politice egale cu ale ungurilor. În rândul doi, este vorba de teoria celor două popoare romanice 34

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

sau teoria carpatică, elaborată de către istoriografia sovietică. Aceasta nu neagă continuitatea daco-romanică până în sec. XI. Consideră că, în urma migraţiunii slavilor, s-au format două etnii – românii şi moldovenii – şi, respectiv, două limbi. Bineînţeles că, potrivit teoriei în cauză, în acest proces un rol deosebit l-a avut elementul slav. Respectiva teorie are preponderent un caracter politic, şi tocmai acesta din urmă a determinat trecerile ulterioare ale acestor ţinuturi ba în componenţa României, ba în componenţa Rusiei şi Uniunii Sovietice. Scopul ei a fost să demonstreze diferenţa etnică dintre poporul român şi cel moldovenesc. A treia teorie este cea a continuităţii şi este susţinută, pe bază ştiinţifică, de majoritatea istoricilor străini şi autohtoni. Această teorie afirmă că poporul român – cu cultura, limba, profilul naţional unic – este continuatorul direct a populaţiei daco-romanice. În mileniul II şi până în sec. XIII î. Chr., epoca tracilor, are loc desăvârşirea procesului de indoeuropenizare şi formare a tracilor, inclusiv arealul lor de trai, relaţiile lor, principalele ocupaţii, cultura materială şi spirituală. În sec. VIII î. Chr. şi până în anul 106 d. Chr., are loc divizarea tracilor, conturându-se epoca civilizaţiei geto-dacice. Apar ocupaţiile şi etapele epocii fierului. Civilizaţiile vecine – grecii, sciţii, celţii, bastarnii – au cultura, religia şi evoluţia socială specifică epocii. Apar tendinţe statale timpurii. Are loc unificarea statului geto-dac, sub conducerea lui Burebista. Tot în această perioadă este atestată influenţa elementului roman în Dacia. Epoca este prelungită prin formarea statului lui Decebal, formarea provinciei Moesia. Se dezlănţuie războaiele daco-romane, în urma cărora Dacia este cucerită de către romani. Epoca romanizării (106-275) în cadrul provinciei romane Dacia a reprezentat etapa decisivă în formarea neamului românesc. Se stabilesc zonele stăpânirii romane în Dacia. Romanizarea avea mecanisme şi forţe deosebite – administraţia, armata, coloniştii – iar procesul se desfăşura în toate sferele: economică, socială, lingvistică, religioasă. Influenţa romanilor se extindea şi asupra dacilor liberi. Epoca se încheie cu retragerea aureliană şi urmările ei specifice. Anii 271-275–sec. VI constituie o perioadă de continuitate dacoromană. Totodată, în condiţiile primelor valuri de migraţii ale popoarelor, are loc formarea daco-romanilor. Continuă şi procesul de romanizare a dacilor liberi, acesta extinzându-se şi în regiunile sudice. Toate aceste evoluţii sunt confirmate arheologic, epigrafic, lingvistic etc. 35

ION MEREUŢĂ

În sec. VI-VIII, romanizarea devine ireversibilă. Este desăvârşit procesul transformării protoromânilor în români: se conturează definitiv modul de viaţă, ocupaţiile, organizarea social-politică ale acestora. În aceeaşi perioadă, are loc migrarea triburilor vechilor slavi spre nordul Dunării. În anul 602, cade hotarul bizantin pe Dunăre. Are loc migrarea slavilor în Balcani şi, totodată, desăvârşirea proceselor de etnogeneză care conduc la formarea neamului românesc şi a limbii române. Procesul de formare a limbii române a cunoscut, de asemenea, mai multe etape. Până la sfârşitul sec. VI, limba latină a avut un caracter unitar în toată lumea romană. La sfârşitul sec. VI, limba latină clasică (scrisă) a rămas limbă oficială a Bisericii apostolice. Limba latină populară sau vorbită, în sec. VIII, s-a divizat teritorial: a) Latina occidentală în nordul Peninsulei Italice, Galia, Peninsula Iberică; b) Latina de sud în părţile centrale şi de sud ale Peninsulei Italice, în insulele Sardinia, Sicilia ş. a.; c) Latina orientală în peninsula Balcanică, spaţiul carpatodanubiano-pontic şi Panonia. Individualizarea latinei orientale a fost condiţionată de doi factori importanţi: I. Căderea, în 602, a hotarului imperiului Bizantin pe Dunăre, migrarea slavilor vechi în Balcani şi izolarea de alte limbi latine; II. În Imperiul Bizantin, latina clasică cedează locul de limbă oficială, de stat şi bisericească, limbii greacă. Elina va deveni limba Bisericii ortodoxe, mai târziu acesteia adăugându-i-se şi cea slavă. În această perioadă, limba a suferit numeroase schimbări fonetice, morfologice şi sintactice. Acest proces a determinat trecerea treptată de la limba latină la cea română. S-au format şi dialectele limbii române – daco-român sau nord-danubian, macedoromân sau aromân, meglenoromân sau meglenit şi cel istroromân. Aceste patru dialecte – care, la rândul lor, au mai multe graiuri – nu afectează în nici un fel limba română, recunoscută de majoritatea şcolilor filologice mondiale. Evident că fondul lingvistic al limbii române are mai multe substraturi: 1. Cel tracic, moştenit din epoca preromană – cca 160-170 de cuvinte cu 1400 derivate; 2. Stratul latin (fondul lingvistic de bază) – cca 2100 cuvinte latine şi aproximativ 6000 de derivate. 3. Adstratul slav – cca 1470 de cuvinte slave vechi cu derivatele lor, implantate în limba română de la slavii de sud. 36

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Atât mişcarea naturală a populaţiei, cât şi cultura, limba, religia, au fost şi sunt în permanentă perfecţionare. O informaţie amplă despre populaţie şi mişcarea naturală a acesteia ne oferă studierea amănunţită a recensămintelor. În arhivele Rusiei şi României s-au păstrat date care confirmă existenţa, în diferite timpuri, a civilizaţiei româneşti pe teritoriul Basarabiei. La 1917, societatea basarabeană, aflată sub administraţie rusească, era alcătuită din moldoveni-români – 86%, ruteni – 6,5%, velicoruşi – 1,5%, bulgari – 0,25%, găgăuzi (turci) – 0,25%, evrei – 4,2%, greci – 0,7%, armeni – 0,5%. În această perioadă, ţinuturile noastre nu erau populate de ucraineni, polonezi, germani, cazaci, ţigani. Către anii 1858–1868, în componenţa naţională a Basarabiei au apărut ucrainenii – 0,5%, polonezii – 0,1%, ţiganii – 0,9%, precum şi alte naţionalităţi. Ulterior, către anii 1862-1871, această componenţă naţională a Basarabiei s-a păstrat constantă. În perioada 1919-1922, în Basarabia, la acel moment aflată sub administraţie românească, moldovenii-români alcătuiau 64%, rutenii dispăruseră, ruşii – 2,8%, bulgarii – 5,6%, ucrainenii – 9,7%, evreii – 2%, germanii – 3,0%, au apărut cazacii – 2,2%, alte naţionalităţi – 2,5%. În acest răstimp nu au fost înregistraţi greci şi armeni. Către anul 1930, în structura populaţiei Basarabiei au fost înregistraţi găgăuzii – 3,4%, grecii – 0,1%, armenii – 0,1%. Dispăruseră cazacii. Ulterior, structura populaţiei s-a schimbat neînsemnat. Către anul 1941, moldovenii alcătuiau 65,6%, ruşii – 6%, bulgarii – 6,5%, găgăuzii – 4,2%, ucrainenii – 16,4%, polonezii – 0,3%, evreii – 0,3%, germanii – 0,1%. Nu au fost înregistraţi greci, armeni, cazaci, ţigani. Celelalte naţionalităţi alcătuiau 0,6%. Către anul 1959, în componenţa etnică a societăţii moldoveneşti au apărut bieloruşii, cu o pondere de 0,2%. Acest raport dintre moldoveni, ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari, evrei, ţigani, bieloruşi, polonezi, nemţi, şi alţii (0,3%) s-a păstrat şi între anii 1970-1989. O problemă specifică a societăţii noastre este cea a etniilor, în special a găgăuzilor. Documentele atestă că, în urma Războiului rusoturc din anii 1768-1774, cca 2000 de bulgari şi găgăuzi din sudul Dunării se stabilesc cu traiul în sudul Basarabiei. Aceleaşi documente arată că, în anul 1806, în Basarabia locuiau 498 de bulgari şi găgăuzi. Procesul continuă după un alt război ruso-turc, când, iarăşi, cca 3000 de colonişti se stabilesc în sudul Basarabiei. Către sfârşitul anului 1817, găgăuzii alcătuiau 0,25% din populaţia Basarabiei, ceea ce 37

ION MEREUŢĂ

constituia, în cifre absolute, 1205 oameni. Doar peste un an, în 1818, numărul bulgarilor şi găgăuzilor a crescut la 19.329 oameni, iar în 1850 găgăuzii întruneau o comunitate de 21.553 de oameni, fenomenul fiind într-o continuă ascensiune. Drept urmare, către sfârşitul sec. XIX, numărul găgăuzilor a atins cifra de 57.045 oameni, iar în anul 1930 sunt atestaţi deja 98.172 de găgăuzi. În anul 1940, în urma dezmembrării Basarabiei, unele localităţi populate de găgăuzi au fost anexate la Ucraina. Actualmente, găgăuzii dispun de autonomie în cadrul Republicii Moldova: unitatea teritorial-administrativă GagauzYeri, condusă de un başkan, care este membru al guvernului. Conform recensământului din anul 1989, societatea moldovenească, cu o populaţie de 4.335,4 mii de locuitori, era alcătuită din moldoveni – 64, 5%, ucraineni – 13,8%, ruşi – 13%, găgăuzi – 3,5%, bulgari – 2,0%, evrei – 1,5%, nemţi – 0,2%, alte naţionalităţi – 1,5%. Majoritatea moldovenilor locuia în spaţiul rural. Pe parcursul anilor, s-a creat intelectualitatea moldovenească. Cum s-a dezvoltat sau cum s-a denaturat „caracterul naţional” al moldovenilor de-a lungul secolelor? Considerăm că acest caracter, în mare parte, este determinat de băştinaşi, dar şi de minorităţile naţionale conlocuitoare. S-a păstrat ceva din identitatea naţională pură a băştinaşilor? Răspunsul e că, în pofida neantului uitării şi a tumultului anilor, s-au păstrat tradiţiile care, preponderent, au şi stat la baza constituirii sociumului moldovenesc. Cum sunt moldovenii? Au încercat să-i descrie Cantemir, Puşkin, Eminescu, Alecsandri, alţi cărturari din diferite timpuri. Să ne fie iertată încercarea de-a o face şi noi – aşa cum o percepem, ţinând cont de experienţa vieţii noastre, dar şi de deducţiile celor care au vizitat Moldova. Moldoveanul – frumos la chip şi îngăduitor, se văicără de necaz, dar e foarte muncitor şi ospitalier. Este o fire deschisă – stăruitor la lucru, săritor la nevoie – dar şi invidios pe succesele altuia. Tot ce face, face cu dragoste – şi pentru societate, şi pentru gospodărie. El, într-adevăr, munceşte şi agoniseşte cât trăieşte. Poporul moldovenesc este iubitor de Dumnezeu, viteaz, nu e lipsit de patriotism, de mândrie naţională şi de neam, e onest, îngăduitor şi prea tolerant. Drept dovadă a acestei din urmă trăsături serveşte zicala „capul plecat sabia nu-l taie”, transmisă din generaţie în generaţie şi care a ajuns până în zilele noastre. Faptul că regretă o acţiune nechibzuită abia după ce o face şi-a găsit reflectare într-o altă vorbă populară – „mintea moldoveanului cea de pe urmă”. Asta mărturiseşte că el deseori 38

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

întârzie cu decizia, mai ales cu cea dreaptă. Invidia îl dezbină şi-i stârneşte ura, dar la nevoie, totuşi, se uneşte. Povestirea lu Creangă „Moş Ion Roată şi Unirea” este actuală şi astăzi. Este adevărat că moldovenii la un colţ de masă plâng, iar la alt colţ – cântă. De ce nu plâng sau nu cântă împreună? Idealul Unirii ia frământat pe moldoveni secole de-a rândul. În clipele de grele încercări, de restrişte, ei se pot uni şi dau dovadă de unitate naţională. Prin anii ’60, un scriitor scria în revista „Nistru”: „Moldovenii s-au unit în jurul sărăciei lor...”. Putem afirma că demnitatea umană moldovenii şi-au păstrat-o în toate timpurile. Ei îşi plâng soarta, tristeţea, bucuria, fericirea. Şi parcă prin cântec de plâns îşi revin... Societatea moldovenească contemporană are şi ea caracterul său. Dezmembrată pe principii politice, ea oscilează de la dreapta la stânga, de la tricolor la roşu, deocamdată, cu caracter naţional. Şi astăzi, cei care formează sociumul moldovenesc – deci, poporul cu însuşirile lui specifice – sunt băştinaşii şi etniile conlocuitoare. Identitatea naţională s-a contopit cu naţiunea, cu poporul. Prin urmare, se edifică nu naţionalitatea, ci societatea. Poate că acesta este un proces dialectic al societăţii contemporane? Deci, nu moldovean, nu rus, nu ucrainean, nu evreu, nu găgăuz, nu bulgar, nu rom, dar cetăţean al Moldovei. Sperăm că autoperfecţionarea societăţii va continua. Optimismul şi pragmatismul, încrederea în Dumnezeu, în Sfânta Treime ne va fi călăuză în crearea destinului Moldovei şi a sociumului moldovenesc. Trebuie să menţionăm, aici, că societatea moldovenească a avut o evoluţie destul de interesantă. Am putea s-o definim ca un proces evolutiv de la domnie la democraţie şi parlamentarism. Domnia a fost o formă de organizare politică internă a Moldovei până în sec. XVI, dominus însemnând stăpân, conducător, voievod sau mare voievod. Prerogativele domnitorului ţării erau: conducător unipersonal al puterii legislative, executive şi judiciare. Tot domnitorul era comandant de oşti în timp de pace şi de război, precum şi stăpân al celor mai mari domenii din ţară. Nimic nu prevedea mărginirea sau limitarea puterii domnului. Totuşi, alături de domnie se afla boierimea, care putea influenţa, într-o anumită măsură, puterea domnească. Absolutismul puterii domneşti era în strictă corelare cu felul în care domnitorul îşi supunea boierimea. Conform legii, domnitorul era ales de boieri şi înaltul cler, dintre membrii legitimi sau nelegitimi ai dinastiilor muşatinilor sau cea a bogdăneştilor. Uneori, domnitorul se impunea prin puterea armată, inclusiv cu ajutorul oştirilor statelor 39

ION MEREUŢĂ

străine. Toţi doreau să fie domni! Unii alergau la turci, alţii la unguri, iar alţii – la moscali. Trădarea era un mod de a fi în acele timpuri... Acest sistem era tragic pentru Moldova – prea frecvente erau luptele interne pentru scaunul domnesc. Dacă nu se reuşea în ţară, litigiile erau dezlegate de către forţele rivale străine, deseori vecine. Unii domnitori – Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare – şi-au numit succesorii la tron în ultimele clipe ale vieţii. Sfatul domnesc era un organ cu funcţii consultative şi executive pe lângă domnitor, compus iniţial din marii boieri cu sau fără dregătorii, iar mai târziu – numai din cei cu dregătorii. Dregătoriile erau importante şi secundare. Cele importante erau de stat. De exemplu: vornicul – comandant de oşti şi locţiitor al domnului; logofătul – şeful cancelariei domneşti, purtător al peceţii domneşti; vistiernicul – avea grijă de încasările băneşti şi rânduirea cheltuielilor; portarul etc. Din dregătoriile secundare făceau parte spătarul, stolnicul, paharnicul, postelnicul ş. a. Numărul acestor funcţii în Moldova oscila între 20-30. Marea adunare a ţării era convocată rar, în cazurile excepţionale. Aici se hotărau cele mai stringente probleme ale ţării – succesiunea la tron, relaţiile cu alte state, problemele fiscale. La aceste adunări participa boierimea, clerul, reprezentanţii din teritorii. Trebuie să menţionăm că, la nivel de organizare administrativ-teritorială, în Moldova existau sate dependente, administrate de dregătorii boierilor-stăpâni; sate libere răzeşeşti, reprezentate de sfatul oamenilor buni şi bătrâni în frunte cu un vătăman. Ţinuturile în Moldova, 24 la număr, erau conduse de pârcălabi, vătămani şi starosti, iar oraşele – de un consiliu eligibil, constituit din douăsprezece pârgari în frunte cu un şoltuz. Puterea domnească era reprezentată de pârcălabi. Ţara de Jos şi Ţara de Sus aveau, în frunte, câte un vornic. După domnie, societatea moldovenească a trecut prin suzeranitatea otomană, iar ulterior, în funcţie de perioada istorică, s-a aflat sub influenţa şi chiar în componenţa României sau a Rusiei. Evenimentele social-politice s-a răsfrânt şi asupra culturii şi religiei. Vechile zeităţi geto-dacice în frunte cu Zamolxe au cedat locul zeităţilor romane – Jupiter, Junona, Venus, Minerva, Diana, Liber şi Libertas etc. Panteonul precedent nu dispare completamente, continuându-şi existenţa prin atribuirea unor nume noi zeităţilor vechi. De asemenea, în regiunile oraşelor pontice, s-a păstrat cultul pentru vechile zeităţi greceşti. Provenienţa diversă a coloniştilor a condus la răspândirea unor zeităţi asiatice precum Mithras sau Soarele nebiruit. 40

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

În ciuda faptului că nu a fost oficializată, ci, dimpotrivă, crunt prigonită, religia creştină s-a răspândit pe întreg teritoriul Imperiului Roman, inclusiv în Dacia. În diferite perioade istorice, organizarea bisericească a depins de diferite suzeranităţi şi, desigur, de diferite conflicte religioase. Încetul cu încetul, a fost înfiinţată Mitropolia Moldovei. Astăzi, în Republica Moldova, aşa cum nu este întregită ţara, este divizată şi biserica: există Mitropolia Moldovei, sub jurisdicţia Patriarhiei Rusiei, şi Mitropolia Basarabiei, sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Dar şi în asemenea condiţii viaţa religioasă necesită pace... Reîntorcându-ne la cele spuse mai sus, conchidem că suveranitatea sau puterea politică aparţine poporului şi ea poate fi exercitată în mod diferit. Poporul poate şi trebuie să-şi exercite puterea în mod direct şi nemijlocit, prin delegarea puterii unor reprezentanţi ai săi. Acesta este un nivel nou de dezvoltare a sociumului – într-un asemenea caz, societatea se autoconduce. Anume aleşii poporului trebuie să exercite voinţa poporului în toate domeniile vieţii. De la domnie la democraţie şi parlamentarism – iată calea pe care a parcurs-o Moldova. Parlamentarismul ca metodă democratică a devenit o necesitate care, ulterior, a fost stipulată în legile fundamentale ale statului şi, desigur, în Constituţie. Primele parlamente au luat naştere în Europa. Întâietatea o deţine Anglia, care a fost urmată de Franţa. La sfârşitul sec. XIII, s-a încercat şi s-a reuşit limitarea puterii monarhice. Mai târziu, parlamentul a devenit instituţia politico-juridică de bază pentru diferite state. Deci, poporul creează puterea, care este parlamentul, şi această putere slujeşte poporului. Prin parlament se exercită suveranitatea ţării şi a statului, dar şi transpunerea principiilor democratice în practică. Asta pentru că esenţa parlamentarismului constă în aceea că aleşii vin din popor şi nu trebuie să se depărteze de popor, ci să creeze o interdependenţă indisolubilă cu acesta. Şi în Republica Moldova, apariţia parlamentarismului a însemnat un act democratic. Constituţia ţării declară că poporul este singurul deţinător al puterii de stat, pe care o exercită atât direct, cât şi indirect prin intermediul parlamentului. Anume parlamentul este singura autoritate legislativă a statului. Numai parlamentul este în drept să reglementeze relaţiile sociale ce ţin de domeniul legii. Pluripartidismul, pluralismul politic şi ideologic este o condiţie a democraţiei constituţionale şi trebuie să devină o garanţie a acesteia. În societate, pluralismul impune o multitudine de factori echivalenţi, care nu pot fi reduşi la unitate. În aceste condiţii, nu se admite reducerea 41

ION MEREUŢĂ

forţată a ideilor, concepţiilor, părerilor, aspiraţiilor etc. Democraţia este incompatibilă cu monopolismul unui partid, în orice formă ar fi acesta – politic, economic, administrativ etc. Dezvoltarea sociumului moldovenesc, în mare parte, a fost condiţionată de apariţia şi dezvoltarea gândirii filozofice. Pentru început, un rol deosebit în apariţia premiselor social-politice şi spirituale ale gândirii filozofice în Moldova l-a avut însăşi creaţia populară – gândirea filozofică teoretică a sociumului lipsea şi cea mai înaltă filozofie era concentrată în înţelepciunea populară. Trebuie de menţionat rolul folclorului ca idee filozofică începătoare. Anume din folclor, din înţelepciunea populară, s-au inspirat viitorii gânditori ai societăţii moldoveneşti. În acest context, acad. T. Ţârdea subliniază rolul deosebit, în apariţia filozofiei în Moldova, al creaţiei poetice populare, adică a protofilozofiei, care a existat înaintea filozofiei ca ştiinţă. El vorbeşte şi despre locul cronografiei şi literaturii în procesul de constituire a gândirii filozofice, referindu-se totodată la specificul mitico-religios, caracteristic pentru statul feudal moldovenesc. Academicianul spune că cronografia moldo-slavonă din secolele XV-XVI a jucat un rol primordial în dezvoltarea gândirii filozofice în Moldova. Desigur că, ulterior, un loc aparte l-au avut letopiseţele lui Gr. Ureche, M. Costin şi I. Neculce. În Moldova medievală, dezvoltarea gândirii filozofice a fost asigurată de literatura patristică, de cronicile traduse şi transcrise în locaşele bisericeşti. Academicianul Ţârdea vorbeşte despre contribuţia importantă a cărturarului Grigore Ţamblac. Continuatori ai acestuia, care au contribuit enorm la dezvoltarea culturii sec. XVII, au fost Petru Movilă (1596-1646), Varlaam (1590-1659) şi Dosoftei (1624-1693). În sec. XVII-XVIII, dezvoltarea gândirii filozofice în Moldova este legată de concepţiile social-filozofice ale lui Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), Dimitrie Cantemir (1673-1723), Amfilohie Hotiniul (1730-1800). Secolul XIX se află sub semnul iluminismului. Un rol deosebit în dezvoltarea gândirii filozofice l-au avut scriitorii (G. Asachi, C. Stamati, C. Negruzzi, A. Donici, A. Russo, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu), naturaliştii (Ia. Cihac, C. Vârnav, T. Stamati, A. D. Denghiuc, A. I. Grosu-Tolstoi), cărturarii (V. Măzăreanu, Ia. Stamati, A. Donici-Ascolo). Nu putem trece cu vederea, în această lucrare, contribuţia concepţiilor social-filozofice ale lui A. Hâjdău (1811-1874), C. Stamati-Ciurea (1828-1898), Bogdan Petriceicu-Hasdeu (1837-1907), Mihai Eminescu 42

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

(1850-1889). În jumătatea a doua a sec. XIX, gândirea social-filozofică din Moldova a fost influenţată de narodnicism, mişcare ai cărei părtaşi au fost M. Negrescu, Z. Arbure Ralli, N. Zubcu Codreanu, V. Varzari, V. Dicescu, C. Ursu, L. Frunză etc. În sec. XX, în special în perioada postbelică, filozofia dominantă în Moldova a fost cea marxist-leninistă. În acest sens, un rol important l-au jucat lucrările lui F. Verţanu, M. Bulgaru, S. Coandă, Gh. Bobână, A. Babii, D. Căldare, P. Vizir, R. Aronov, N. Cojocaru, T. Ţârdea, V. Ţapoc, A. Ursul, N. Mihai, P. Rumleanschi, I. Sârbu, A. Jolondcovschi, I. Fonari, Gh. Rusnac, G. Socolov, V. Capcelea, S. Roşca, R. Roşca, A. Zavtur, P. Pascaru, A. Timuş, V. Moşneaga, V. Gajos, L. Crişanov, I. Ţurcanu, T. Melnic, A. Suslov, G. Vasilescu, P. Lucinschi. Trebuie să menţionăm că, pe parcursul mai multor ani, dezvoltarea societăţii moldoveneşti a fost determinată de oameni de ştiinţă, de cultură, scriitori ş. a. Inspirându-ne din lucrările marilor filologi N. Corlăteanu şi A. Eremia, studiind lucrările ştiinţifice de ultimă oră ale acestor autori, trebuie să subliniem că un rol deosebit în dezvoltarea societăţii moldoveneşti l-au avut şi Eugen Adamovici (1876) – pilot, autor de studii militare, pedagog născut la Lipcani, jud. Hotin, actualmente jud. Edineţ; Nicolae Alexandri (1859-1931) – om politic, scriitor, născut la Chişinău; Eugenia Babad-Cioculescu (1900-1986) – mezzo-soprană, născută la Bălţi; Vasile Badiu (1933-1994) – critic şi istoric literar, născut la Măgurele, jud. Ungheni; Elena Basarab (1902-1981) – solistă de operă, născută la Chişinău; Mihail Bârcă (1888-1973) – compozitor şi dirijor, profesor de muzică, născut la Mileştii Mici, jud. Chişinău; Vasile Bârcă (1884-1942) – jurist, doctor în drept, născut la Ignăţei, jud. Orhei; Serghie Bejan (1879-1954) – profesor de teologie, născut la Bravicea, jud. Orhei; Dimitrie Bogos (1889-1946) – ofiţer, jurist şi publicist, născut la Grozeşti, jud. Ungheni; Vlad Bogos (1893-1950) – medic, primar, publicist, născut la Boldureşti, jud. Ungheni; Pavel Boţu (1933-1987) – poet, publicist, născut la Ciamaşir, reg. Odesa, Ucraina; Leon Casso (1865-1914) – om politic, jurist, publicist, născut la Ciutuleşti, jud. Soroca; Cristofor Cerkez (1863) – fruntaş al vieţii publice din Basarabia, născut la Bălţi; Ecaterina Cerkez (1894-1948) – scriitoare, născută la Cricova, jud. Chişinău; Ştefan Ciobanu (1883-1950) – istoric, profesor universitar, academician, născut la Talmaza, jud. Tighina; Claudia Cobizev (1905-1995) – plasticiană, sculptoriţă, născută la Sadova, jud. Chişinău; Eugeniu Coca (1893-1954) – violonist, compozitor, dirijor, născut la 43

ION MEREUŢĂ

Cureşniţa, jud. Soroca; Gheorghe Codreanu (1856-1911) – învăţător, publicist, născut la Chişinău; Leonid Corneanu (1909-1957) – poet, dramaturg, traducător, filolog, născut la Coşniţa, Dubăsari; Vasile Coroban (1910-1984) – istoric şi critic literar, doctor habilitat în filologie, născut la Camenca, jud. Bălţi; Anton Crihan (1893-1993) – economist, publicist şi om politic, născut la Sângerei, jud. Bălţi; Vladimir Cristea (1911-1942) – profesor de muzică, născut la Otaci, jud. Edineţ; Eugenia Cruşevan (1889-1976) – jurist, avocat, născută la Făleşti, jud. Bălţi; Pimen Cupcea (1896–1964) – inginer, agronom, pedagog, născut la Lalova, jud. Orhei; Valeriu Cupcea (1929-1989) – actor, regizor, dramaturg, profesor universitar, născut la Cupcui, jud Lăpuşna; Eufrosinia Cuza (1856-1910) – solistă de teatru, născută la Târnova, jud Soroca; Oscar Dan (1912-1984) – violonist, profesor de muzică, născut la Bălţi; Alexandru David (1910-1935) – publicist, istoric literar, bibliograf, născut la Bardar, jud. Chişinău; Anastasia Dicescu (1887-1945) – profesoară de canto, născută la Găleşti, jud. Lăpuşna; Liuba Dimitriu (1901-1930) – poet, născută la Ciucur-Mingir, jud. Lăpuşna; Nicolae Dimo (1873-1959) – profesor, academician, născut la Orhei; Alexandru Donici (1806-1865) – fabulist, traducător şi publicist, născut la Bezeni, act. Donici, jud. Orhei; Nicolae Donici (1874-1956) – astrofizician, născut la Chişinău; Petre Draganov (1857-1928) – bibliograf, publicist, scriitor, născut la Comrat; Lazăr Dubinovschi (1910-1982) – sculptor, artist plastic, născut la Făleşti; Emil Gane (1906-1966) – istoric literar, publicist, arhivist, născut la Cobâlca, azi Codreanca, jud. Chişinău; Alexandru Gonţa (1918-1977) – istoric, născut la Glodeni, jud. Bălţi; Gurie Grosu (1877-1943) – teolog, mitropolit al Basarabiei, născut la Nimoreni, jud. Chişinău; Timofei Gurtovoi (1919-1981) – dirijor, pedagog, născut la Grigoriopol; Ion Halippa (1871-1941) – istoric, cercetător, arhivist, născut la Cubolta, jud Soroca; Pantelimon Halippa (1883-1979) – om politic, fondatorul Partidului Naţional Moldovenesc (1917), născut la Cubolta, jud. Soroca; Calistrat Hâncu (1851-1927) – medic, publicist, născut la Durleşti, mun. Chişinău; Gheorghe Heraru (1853-1920) – violonist, născut la Şoldăneşti, jud. Orhei; Andrei Hodorogea (1878-1917) – inginer, născut la Slobozia-Horodişte, jud. Orhei; Ion Inculeţ (1884-1940) – om politic, născut la Rezeni, jud. Chişinău; Nicolae Laşcu (1859-1933) – scriitor, publicist, născut la Chiperceni, jud. Orhei; Ioan Livescu (1873-1944) – actor de teatru, regizor, dramaturg, publicist, născut la Ismail, reg. Odesa, Ucraina; 44

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Eugenia Lucezarschi (1881-1955) – soprană, născută la Chilia, reg. Odesa, Ucraina; Nicolae Moroşanu (1902-1944) – geolog, profesor universitar, publicist, doctor în ştiinţe biologice, născut la Cuconeştii Vechi, jud. Bălţi; Simion Murafa (1887-1917) – jurist, publicist, născut la Cotiujenii Mari, jud. Soroca; Alexis Nacco (1832-1915) – traducător, născut la Bălăneşti, jud. Ungheni; Gheorghe Năstase (1896-1985) – geograf, istoric, publicist, poet, născut la Hristici, jud. Soroca; Florica Niţă (1882-1933) – pedagog şi director de liceu; Sergiu Niţă (1883-1940) – om politic, jurist, născut la Peresecina, jud. Orhei; Ion Osadcenco (1927-1994) – istoric literar, scriitor, publicist, doctor habilitat în filologie, profesor universitar, născut la Cahul; Vera Panfil (1905-1961) – critic literar, prozatoare, născută la Ismail, reg. Odesa, Ucraina; Gheorghe Păun (1848-1875) – poet, cântăreţ, actor, născut la Făleşti, jud. Bălţi; Ion Pelivan (1876-1954) – om politic, publicist, născut la Rezeni, jud. Chişinău; Teodor Porucic (1878-1954) – geolog, geograf, topograf, profesor universitar, născut la Băcsani, jud. Soroca; Anastasia Rizo (1801-1891) – pedagog, născută la Răciula, jud. Ungheni; Eugeniu Russev (1915-1982) – istoric şi filolog, doctor în istorie, născut la Cubei, reg. Odesa, Ucraina; Ian Sârbu (1830-1868) – poet, traducător, fabulist, născut la Ignăţei, jud. Orhei; Polihronie Sârcu (1855-1905) – filolog, profesor universitar, născut la Străşeni, jud. Chişinău; Constantin Stere (1865-1936) – jurist, om politic, scriitor, profesor universitar, născut la Ciripcău, jud. Soroca; Vasile Stroiescu (1845-1926) – profesor şcolar, filantrop, născut la Trinca, jud. Edineţ; Petre Ştefănucă (1906-1942) – etnograf, folclorist, sociolog, născut la Ialoveni, jud. Chişinău; Orest Tarasenco (1906-1994) – pianist, compozitor, profesor de muzică, născut la Brezoaia, jud. Tighina; Petru Ungureanu (1878-1954) – savant în domeniul vinificaţiei şi viticulturii, născut la Boghiceni, jud. Lăpuşna; Ion Vanica (1917-1981) – dirijor de cor, născut la Molovata, jud. Orhei; Grigore Vrabie (1982) inginer agronom, născut la Bărboieni, jud. Ungheni şi mulţi alţii. Considerăm că şi patrioţii, atât prin munca lor profesională, cât şi prin activitatea socială utilă, s-au jertfit pentru ţară. Anume ei au dus faima Moldovei dincolo de hotarele ei. Şi nu o dată alături de aceşti martiri ai neamului au fost şi medici cu renume. Printre ei trebuie să-l menţionăm pe marele cărturar şi om de stat, om politic şi savant Dimitrie Cantemir (1673-1723), anul căruia îl sărbătorim în 2003; G. Mecinikov (Spătaru) (1845-1916), C. Vârnav (1806-1877), Ia. Cihak (1800-1888), N. Sklifosofski (1836-1904), A. Korceac-Cepurkovski (1857-1947), 45

ION MEREUŢĂ

T. Ciorbă (1864-1936), A. Coţovski (1864-1937), N. Dorosevski (1857-1910), V. Volski (1850-1915), V. Crăsescu (1850-1917), N. Zubcu-Codreanu (1850-1878), P. Tutiskin (1868-1937), L. Popov (1881-1919), L. Tarasevici (1868-1927), C. Scrobanski (1874-1946), E. Kurdinovski (1874-1933), I. Sorocean (1900-1964), M. Gehtmon (1901-1973), S. Rubosov (1883-1957), N. Starostenko (1897-1972), N. Anestiadi (1916-1968), S. Krivokiev (1904-1979). De asemenea, la dezvoltarea sociumului moldovenesc, a culturii, ştiinţei şi medicinei şi-au adus contribuţia N. Testemiţanu, I. Prisăcari, V. Vangheli, L. Cobilean-schi, N. Gheorghiu şi mulţi, mulţi alţi medici-patrioţi. Ţinem să subliniem că un rol deosebit în viaţa medicală, dar şi în cea politică a ţării, l-au avut medicii-deputaţi în primul parlament al Republicii Moldova. Cea mai „bogată” în medici a fost legislatura a XII-ea (1990-1994), când alegerile s-au desfăşurat pe circumscripţii electorale. Deputaţii-medici în parlamentul anilor 1990-1994 care, alături de multe alte legi democratice, au votat Independenţa, au fost Eugen Păpuşoi, Aurel Saulea, Ion Prisăcari, Ion Mereuţă, Constantin Ţurcanu, Dumitru Noroc, Elena Balan, Petru Chimirciuc, Mihai Popovici, Anton Spânu, Petru Caterev, Andrei Cabac, Platon Sava, Vasile Pasaniuc, Valeriu Jardan, Victor Uncuţă, Vasile Vartic, Vladimir Capangi. În parlamentul de legislatura a XIII-ea au activat medicii Claudia Spiridonov şi Vasile Vartic; în cel de legislatura a XIV-ea – Ion Răzlog şi Leonid Zaharia. În prezent, mandate de deputat în parlamentul moldovean deţin medicii Eva Gudumac, Iulian Glavan, Vladimir Eremciuc, Viorel Prisăcari. Un rol important în trezirea poporului din somnul letargic comunist, revenirea la tradiţiile seculare, cultivarea la oamenii de rând a sentimentului de neam îl au, desigur, scriitorii. Marii partioţi ai neamului Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Valentin Mândâcanu şi alţii au stat în fruntea luptei de eliberare naţională. Societatea moldovenească este în permanentă evoluţie şi perfecţionare. Numai prin acceptarea şi aplicarea normelor de viaţă civilizate, prin perfecţionarea mecanismelor sociale, prin cultură şi muncă vom fi auziţi în Europa şi în lume.

46

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Capitolul II Aspecte filozofice şi cognitologice ale fenomenelor şi maladiilor societăţii moldoveneşti Actualitatea filozofică: omul, societatea şi maladia Maladia socială şi maladia societăţii După Kant, omul ca fiinţă raţională nu este un mijloc, ci un scop în sine. El nu poate să trăiască şi nici să făurească singur. În timpul vieţii, omul nu trebuie să se cunoască doar pe sine, ci să se raporteze la societate. Deci, corelaţia om-societate este directă şi invers direcţională. Omul nu poate exista absolut singur, izolat, fiindcă Eu-l lui tot nu este singur. Eu-l psihic, raţional este, totodată, şi Eu-l fizic. Atât Eu-l psihic, cât şi cel fizic, corelează cu mediul ambiant, cu factorii naturali şi cei sociali, motiv pentru care acest Eu trebuie să fie conceput şi abordat într-un sistem integral – om, natură, societate. Aceşti factori acţionează asupra Eu-lui pur, îl pot schimba, îl pot deteriora chiar, şi în acest caz poate apărea un alt Eu, în altă ipostază – în starea alterată a sănătăţii sau chiar în stare de boală. Şi tocmai aceşti factori, în afara Eu-lui său, în Eu-l în sine, pot provoca maladiile sociale, care pot fi definite astfel atunci când afectează grupuri mari de oameni. Anume aceşti Eu, modificându-se, acumulându-se în o mare parte din noi, formează maladiile sociale. Respectivele stări patologice distrug şi Eu-l fizic, şi cel psihic. Adică, se distruge starea de bine fizică şi morală, capacitatea şi necesitatea de a munci, fericirea şi chiar voinţa. Aceste stări ale Eu-lui retrag gândirea globală în Eu-l singular şi, deseori, omul nu mai crede în binele moral, rămâne cu sine însuşi şi se gândeşte la infinit, la mântuire. Chiar şi în aceste situaţii Eu-l interacţionează cu societatea, cu omenirea şi aşteaptă alinarea Eu-lui moral şi fizic. Atât în fizic, cât şi în psihic, Eu-l găseşte loc pentru suferinţă şi durere, indisolubil legate de Eu-l în sine. La această etapă, Eu-l în sine suferă sub toate aspectele – fizic, psihic, moral. Sufletul, indisolubil legat de Eu-l pur, se poate despărţi de Eu şi pleca în eternitate, în univers, în nemurire. Omul se mântuieşte şi din Eu-l pur rămâne numai sufletul nemuritor. Maladiile sociale afectează Eu-l fizic înainte de toate, iar mai apoi – şi Eu-l psihic, moral, care suferă în sine. Dacă o colectivitate 47

ION MEREUŢĂ

are un grad înalt de cultură, ea are grijă de aceste grupuri de oameni, suferind deopotrivă cu ei. Maladiile societăţii afectează preponderent Eu-l psihic şi moral, diminuând intelectul: se schimbă dihotomia psihoemotivului, apare agresivitatea, se naşte răul. Se dereglează Eu-l, cultura lui în sine, scad şi se denaturează principiile general-umane. Se deteriorează gândirea, în aceasta apărând o „opoziţie”, o putere „a negativului”, după Hegel. Pentru acest Eu se creează iraţionalul în spiritul individual, în comportament, în cultura lui, chiar în logică. Spiritul Eu-lui denaturat afectează spiritul obiectiv al societăţii. Pentru Eu-l în care s-a născut maladia nu există moralitate, reguli morale obiective, nu există conduită şi nici chiar drept. Acest Eu fără spirit este lipsit şi de raţiune; pentru el nu există statul, poporul, societatea. El nu conştientizează nici necesitatea muncii şi consideră că libertatea lui este absolută. Gândirea lui patologică se ascunde în ea însăşi. El e dispus să satisfacă dorinţele Eu-lui său pur, din care motiv orice dorinţă o transformă în posibilitate, chiar dacă în acest scop încalcă regulile şi normele sociale. El e gata de agresivitate şi de teroare. Acest Eu patologic poate acţiona „infectând” alt Eu cu raţiunea lezată. Astfel apare morala răului, care dăunează societăţii în întregime. Depresia economică şi criza social-economică Reformele – politice, economice, sociale – întotdeauna au condus la deprimare social-economică. Acest fenomen este caracteristic pentru prima perioadă a reformelor. În ultimii ani, Republica Moldova trece printr-o etapă de transformare a economiei şi de funcţionare a acesteia în baza principiilor economiei de piaţă. Deetatizarea proprietăţii de stat, restructurarea întreprinderilor industriale, reforma funciară şi a complexului agroindustrial, nevalorificarea noilor mecanisme economice au condus la reducerea, în perioada 1990-2000, a volumului Produsului Intern Brut. Rolul industriei în economia naţională a scăzut de două ori. Volumul investiţiilor statului s-a diminuat simţitor în toate domeniile economiei naţionale, în special în agricultură, unde acestea s-au micşorat de 17 ori. Politica investiţională – probabil, în lipsa unei strategii foarte clare – nu s-a încununat de succes. Drept urmare, calitatea vieţii s-a redus simţitor, veniturile reale ale populaţiei micşorându-se de zece ori. Republica Moldova a devenit cea mai săracă ţară din Europa, sărăcia fiind prezentă în toate domeniile vieţii. 48

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Maladia sau criza sistemică a puterii de stat Criza profundă în care se află economia Republicii Moldova este cauzată, în mare parte, de imperfecţiunea mecanismelor economice, dar şi de slăbirea gravă a sistemului administrării de stat. Până în prezent nu sunt definitivate principiile şi infrastructura administraţiei de stat. Am trecut de la sistemul parlamentar la cel prezidenţial, argumentând necesitatea acestuia tocmai din considerente manageriale. Ulterior, am acceptat sistemul semiprezidenţial, semiparlamentar, ca mai apoi să trecem completamente la cel parlamentar. Neclaritatea în domeniul administrării puterii de stat îşi are rolul său în diminuarea economiei şi a stării social-politice, deoarece sistemul administrării de stat este un element principal şi principial în dirijarea efectivă a economiei naţionale şi dezvoltarea sociumului. Puterea de stat nu trebuie să se izoleze de societate. Dimpotrivă, scopul Puterii ar trebui să fie interacţiunea continuă, interconexiunea şi conlucrarea în interesul întregii societăţi. Anume din aceste corelaţii trebuie să apară acordul social asupra funcţiilor şi obligaţiilor atât ale statului, ale cetăţeanului, cât şi ale sociumului în general. De aici trebuie să pornească contribuţia şi perfecţionarea bazelor legislative şi a sistemului de drept. Sistemul de drept trebuie să reglementeze drepturile şi obligaţiunile fiecărei puteri în stat. Adică, principiul separării puterilor trebuie să definească strict funcţiile fiecărei puteri. Spre exemplu, puterea legislativă trebuie să determine politica dezvoltării statului, stabilirea programelor guvernamentale, a politicii fiscale, aprobarea posturilor executive etc. Puterea executivă trebuie să administreze programele guvernamentale, să aplice legile în vigoare, să colecteze veniturile prin impozite, să cheltuiască finanţele conform deciziei puterii legislative etc. Puterea judiciară trebuie să interpreteze legile şi să soluţioneze litigiile. Funcţiile şi obligaţiunile trebuie să fie foarte bine formulate pentru fiecare putere în parte, pentru fiecare ramură a acestor puteri, pentru fiecare verigă infrastructurală. Doar astfel vom construi sistemul puterii de stat pe care îl dorim. Legislaţia trebuie perfecţionată, dar nu schimbată radical. De altfel, în Constituţie trebuie să fie reglementate drepturile şi obligaţiunile organelor executive de resort, ale departamentelor etc. Totodată, trebuie să fie clar stipulate responsabilităţile autorităţilor în faţa poporului. În acest context, ţinem să menţionăm că ar fi necesară şi o ideologie statală, orientată spre valorile umane şi spre includerea Republicii Moldova în procesul mondial de dezvoltare a civilizaţiei umane. Este imperios necesar să ştim ce fel de stat construim: nu 49

ION MEREUŢĂ

capitalist, nu comunist, ci un stat bazat pe drept, o societate a posibilităţilor egale, cu o economie liberală şi, totodată, un stat social cu o politică socială adecvată. 2.1. Cognitologia socială a maladiilor societăţii moldoveneşti 2.1.1. Maladia dezinformării relative Trecerea de la sistemul comunist la o organizare social-politică democratică impune un şir de probleme de natură economică, politică, culturală. În regimul comunist în care am trăit şi am activat, sistemul informaţional din societate era stabilit şi controlat de partid. Informaţia avea un caracter politic, adeseori unilateral. Aceasta se producea pe măsura avansării procesului de omogenizare socială, adică, sociumul trebuia să se dezvolte fără conflicte sociale şi procesul în cauză, desigur, impunea depersonalizarea personalităţii. Bineînţeles că în societatea democratică, unde şi-au găsit loc diferite metamorfoze social-politice, apar şi se constituie varii identităţi politice, etnice, culturale, religioase. Aceasta este specific pentru o societate pluralistă şi este evident că fiecare grup social, partid, asociaţie etc. promovează anumite informaţii – de interes sau doctrinare. Şi în acest caz, informaţia, dacă urmăreşte un anumit interes, poate fi unilaterală. Analizând minuţios, putem spune că informaţia determină procesul gândirii grupurilor sus-menţionate. Substituirea gândirii într-un caz sau altul poate avea un rol decisiv şi chiar poate determina victoria sau înfrângerea. Desigur că, aici, un rol deosebit îl au vicleşugurile, înşelăciunile, camuflările, care ocolesc adevărul şi realitatea, creând astfel dezinformarea. Această dezinformare poate fi parţială sau totală, relativă sau absolută – în funcţie de interesul pe care îl au cei ce o răspândesc. La un moment sau altul „necesar”, dezinformarea poate deveni un instrument de acţiune şi pentru autorităţile de stat. Spre exemplu, dezinformarea în cazul avariei da la Cernobîl, dezinformarea în cazul majorării fonului radioactiv, dezinformarea în cazul pneumoniei atipice... Dezinformarea are un rol nefast asupra sociumului şi poate aduce prejudicii enorme acestuia – înainte de toate, pentru că se încalcă dreptul cetăţeanului şi, respectiv, al sociumului, la informare veridică. Dezinformarea poate fi analizată din mai multe puncte de vedere. Este importantă identificarea vocabularului folosit pentru descrierea unui fenomen sau altul, precum şi relevarea conţinutului mesajelor dezinformatoare. Trebuie să specificăm că maladia dezinformării este frecventă în cazurile unor conflicte fie psihologice, fie 50

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

militare sau sociale. Un rol deosebit în dezinformare îl poate avea mass media – radioul, televiziunea, presa scrisă. Această maladie a dezinformării atacă şi alterează conştiinţa, discreditează personalitatea, manipulează opinia publică şi poate conduce la izbucnirea unor conflicte, cum ar fi cele interetnice. Într-un cuvânt, dezinformarea manipulează opinia publică, fiind o adevărată armă informaţională, dar şi psihologică. Ea este forma psihologică a subversiunii. Tocmai de aceea suntem convinşi că maladia trebuie depistată şi supusă unei „radiografii a adevărului”. 2.1.2. Intoleranţa Fiecare societate tinde să creeze condiţii sociale, politice, economice, juridice etc. acceptabile pentru convieţuirea diverselor grupuri sociale, etnice, religioase etc. Acesta este un fenomen social necesar şi caracteristic pentru societatea civilizată. Într-o astfel de societate nu este loc pentru maladia intoleranţei, care poate avea numeroase manifestări. Intoleranţa apare din invidie, ură, neînţelegere, care deseori pot conduce la conflicte şi confruntări. În principiu, intoleranţa înseamnă neacceptarea, din diferite motive, inclusiv din considerente etnice, a celui de alături, dar şi refuzul de a accepta adevărul şi noul. Intoleranţa apare în procesul blocării mecanismelor de realizare a procesului social. De altfel, intoleranţa este echivalată cu ignoranţa, cu discriminarea şi chiar cu unele aspecte ale nihilismului, inclusiv cel legislativ. Intoleranţa este o faţeta opusă, ce contravine democraţiei, legalităţii, respectării drepturilor omului în societate, dezvoltării sociumului în general. Această maladie poate da naştere altor patologii ale sociumului şi chiar poate conduce la conflicte militare... Numai pluralismul, inclusiv cel politic, toleranţa şi democraţia pot trata maladia sus-menţionată. 2.1.3. Desfrâul şi dezmăţul Dezmăţ – purtare neruşinată, dezmăţată, imorală; destrăbălare, deşănţare. 2. Fig. Haos, anarhie; 3. stare de regres. Desfrâu – corupţie, depravare, imoralitate. A duce o viaţă necumpătată, de plăceri uşoare. În uzul lingual aceste două cuvinte sunt o acuzare, un verdict defavorizant din punctul de vedere al religiei. Semantica acestor două cuvinte contravine în întregime tuturor principiilor moralităţii creştine. Desfrâu – libertatea plăcerilor trupeşti şi morale, care se dezvoltă 51

ION MEREUŢĂ

şi trece în pasiune, în păcatul polimorf. De cele mai dese ori, desfrâul este un păcat individual, episodic, tranzitoriu. Este o căutare a celor ce au trecut de porţile desfrâului, a celor păcătoşi, trezirea în ei a pasiunii şi căderea în păcat. Este un păcat trupesc care, cu timpul, deteriorează sufletul. Sufletul se supune logicii păcatului şi provoacă violenţă şi monstruozităţi. Violul este unul dintre cele mai monstruoase păcate – obţinerea plăcerii trupeşti fără a ţine cont de dorinţa altuia. Perversiunea este o diversificare a păcatului şi poate fi atribuită persoanelor cuprinse de desfrâu. Dezmăţ – păcatul deschis, pasiunea publică, păcatul colectiv, care implică mulţi părtaşi. Dezmăţul presupune dorinţa, ca să vrea şi cel din preajmă să accepte şi să practice păcatul deschis, public, atât trupesc, cât şi moral. Esenţa e că dezmăţul e un mod de viaţă, o activitate socială infiltrată în viaţa de toate zilele. Dezmăţul nu caută păcatul, el există în păcat şi tinde să se răspândească în lumea întreagă, transformându-se într-o ideologie. Dezmăţul e conştientizarea plăcerilor, a pasiunii, ca unică forţă a vieţii. Dezmăţatul este un suflet corupt, ce tinde să acapareze totul, să poată trăi liber, fără reproşuri din partea altora şi împăcat cu propria conştiinţă. Acesta ar fi explicaţia termenilor din punct de vedere religios. O altă abordare ar fi cea psihologică. Ambii termeni vin să definească o sociopatie – patologie de origine socială şi culturală. Iată câteva concepte ce stau la baza dezvoltării sociopatiei: 1. O semnificaţie psihosocială, caracterizând efectele patogene ale unui mediu destructurat, care perturbează dezvoltarea şi adaptarea indivizilor şi atrage după sine vulnerabilitatea lor socială. 2. Un tip specific de interacţiune caracterizată prin efectele de atribuire discriminatorie asupra indivizilor diferenţiaţi din punct de vedere social sau cultural. 3. O realitate noosferică având o formă distinctă opusă psihopatiei şi care este caracterizată prin refuzul constrângerilor sociale, respingerea regulilor, normelor şi valorilor dominante, ca şi imposibilitatea de a stabili un acord. Toate explică mecanismul de formare a inadaptării sociale şi a disocialităţii individului desfrânat, dezmăţat, deşănţat, destrăbălat etc. Inadaptarea socială se explică prin ansamblul rezistenţelor şi dificultăţilor de integrare şi de participare la sistemele sociale şi la obligaţiile convieţuirii în societate. În aşa fel, persoanele căzute în desfrâu sau grupul social dezmăţat găsesc refugiu în grupurile de marginalizaţi. 52

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Dezmăţul şi desfrâul implică, în concepţia societăţii normale, caracteristica de amoralism. Amoralismul este un sistem de gândire care se vrea străin şi indiferent la valorile morale. Grupurile de marginalizaţi (persoanele căzute în desfrâu şi dezmăţ) au un comportament asocial, care nu este adaptat regulilor vieţii sociale. Acest comportament exprimă o dorinţă, o alegere personală de a trăi „lângă şi în paralel”, în interstiţiile sistemului social, „pentru a-şi păstra libertatea existenţială şi a se proteja de orice dependenţă psihosocială”. E vorba de o conştientizare a alegerii – „asocialitate aleasă”, suportată mai frecvent ca urmare a unui proces de eşec, marginalizare ( handicapuri sociale). Excluşi din grupurile sociale majoritare, deviatorii caută să-şi întărească poziţia minoritară în subgrupuri de afiliere cu o coeziune puternică. Datorită unui fenomen de polarizare, ei pot să se opună normei dominante şi să menţină o poziţie de ruptură, devenind o sursă de influenţă. Apare un consens social minimal în jurul unui sistem de reguli recunoscute ca legitime, consens din care rezultă fenomenul de deviere. Grupul marginalizat îşi revendică anumite originalităţi specifice (de ex., transsexualismul, deviere psihică) fie prin practică socială de ruptură cu orice identificare socială, fie printr-un mod răsturnat de conformitate – deviere anticonformistă. Instrumente cu care operează grupul marginalizat sunt: agresivitatea - orice comportament, care răneşte sau aduce prejudiciu altcuiva; agresivitatea este considerată de psihanaliză ca o pulsaţie unitară şi independentă, o proiecţie a instinctului de moarte sau de distrugere (Freud S.), sau ca o manifestare a dorinţei de putere asupra altuia şi de afirmare de sine. delincvenţa – diversitatea infracţiunilor sancţionate penal; e vorba de acţiuni agresive şi dăunătoare reprimate legal. perversitatea – o anomalie a instinctelor, înnăscută sau dobândită; din această categorie fac parte perversiunile sexuale, alături de tulburări ca alcoolismul, anorexia sau bulimia. Cei care o făptuiesc nu sunt retardaţi şi sunt feriţi de tulburări psihice, dar sunt caracterizaţi prin absenţa simţului moral, agresivitate împinsă până la malignitate, instabilitate afectivă şi socială, impulsivitate şi tendinţă spre perversiuni instinctive; adică, sunt caracteropaţi. vandalismul – conduită agresivă împotriva ambiantului fizic, vizând distrugerea, desfigurarea sau scoaterea lui din funcţie. Vandalismul se supune unor motivaţii foarte variate, ceea ca a dus la 53

ION MEREUŢĂ

stabilirea unor categorii diferite: vandalism ritual, ludic, grafitti, ideologic, sabotaj etc. violenţa – violenţa fizică face să domnească legea celui mai puternic, oprind indivizi sau grupuri mai slabe. Freud a descris violenţa prin forţa puseului pulsiunii, indiferent de natura acesteia. Fenomenul de desfrâu şi dezmăţ poate să dispară odată cu schimbarea mediului de viaţă a individului, cu încadrarea lui psihosocială şi educaţională. 2.1.4. Extremismul şi separatismul Extremismul este o altă maladie a societăţii noastre şi se manifestă, în mod special, în aspect socio-politic. Extremismul nu face bine nici omului, nici societăţii. Încă Pascal scria că „lucrările extreme sunt pentru noi ca şi cum n-ar fi”. Nici omul nu trebuie să existe pentru extremism, căci acest fenomen a dat naştere răului, războaielor, nazismului... Socio-cognitologia trebuie să aprecieze separatismul sub diferite aspecte. Este o maladie de dihotomie a sociumului din toate punctele de vedere. La început apare denaturarea Eu-lui psihic şi moral, separarea unui Eu de alt Eu de pe „teritoriul vital”. Acest Eu patologic nu se supune legilor sociumului. Apare o infracţiune la nivel social, bazată pe nihilismul atât legislativ, cât şi moral, etic, cultural al societăţii. Pentru a-şi realiza principiile, separatismul foloseşte diferite mecanisme etnice, etnoculturale, organizaţionale, de protest public fără bază legislativă, precum şi militare, forţa armată fiind un element forte al separatismului. Ulterior, separatismul apelează şi la principii de terorism, care se poate manifesta în toate formele existente ale acestuia, atât interne, cât şi externe. Îşi face apariţia şi economia subterană, iar criminalitatea, care nu are limite nici etnice, nici culturale, nici religioase, devine o „normă” a separatismului. La răspântia mileniilor, separatismul a devenit o maladie socială internaţională. Aceasta ne-au dovedit-o evenimentele ce s-au produs în ultimii ani pe toate continentele – în special în ţările din America de Sud, dar şi în multe state europene. În Republica Moldova, separatismul, generat şi finanţat din exteriorul ţării, a luat naştere încă în septembrie-octombrie 1989, la Tiraspol, Tighina (Bender), Râbniţa. La început, mişcările separatiste aveau un aspect de protest social – adunări, greve, mitinguri, blocarea căii ferate – provocat de adoptarea, de către parlamentul de la Chişinău, 54

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

a legislaţiei lingvistice. Nihilismul, însă, a luat amploare. Sovietele orăşeneşti şi raionale din regiunea transnistreană a Republicii Moldova au adoptat hotărâri, legi şi acte normative care încălcau prevederile constituţionale ale ţării. În consecinţă, au fost comise infracţiuni împotriva Republicii Moldova şi a integrităţii teritoriale a acesteia, producându-se dihotomia sociumului moldovenesc. Separatiştii organizează referendumuri locale în diferite probleme, inclusiv în cea a limbilor – astfel, separatismul foloseşte principiile democratice în interesul meschin de destrămare a statului moldovenesc. Sovietele orăşeneşti şi raionale adoptă hotărâri de suspendare a articolului 168 al Constituţiei pe teritoriul oraşului Tiraspol şi alte localităţi transnistrene – aici, separatismul foloseşte legea inversată. Un grup de oameni care nu respectă şi nu recunosc legislaţia şi Constituţia statului suveran şi independent Republica Moldova, prin sovietul suprem de la Tiraspol, declară nule hotărârile administraţiei centrale la nivel local. Oare acestea nu sunt infracţiuni de stat? Aici are loc dihotomia intelectului social, scindarea societăţii. Pentru apărarea separatismului, se folosesc grupări militare, agresiunea armată. Astfel, campania militară este un element indisolubil al separatismului, fapt confirmat şi tradus în practică nu doar de enclava separatistă din Republica Moldova, ci şi de cele din Cecenia, Gruzia etc. Chiar şi în condiţiile unei înţelegeri, a unor negocieri, separatismul nu-şi respectă angajamentele. Pentru separatism nu există nici legislaţie, nici principii umane sau morale. Principiile de acţiune ale separatiştilor sunt agresiunea, supunerea, măcelul şi terorismul. La rândul ei, agresiunea unei părţi naşte rezistenţă – uneori, tot armată – a celeilalte părţi, ceea ce conduce la declanşarea războiului, la început civil, ulterior regional şi chiar mondial. Separatismul este o maladie foarte periculoasă a sociumului. Numai raţiunea omenească, voinţa comună a societăţii poate rezolva problema şi trata maladia. De aici se poate conchide că separatismul reprezintă o dereglare a existenţei sociale şi o denaturare a conştiinţei sociale. Credem că acestea ar fi şi deducţiile lui Marx – că anume dereglarea formaţiunii sociale, a civilizaţiei, a culturii sociale creează separatismul. Este deja demonstrat că separatismul generează corupţia, căci el nu are nevoie de funcţionarea unei societăţi civile viabile, ci de supremaţia unor legi mafiote. Această parte a sociumului, separată de restul societăţii, degradează şi nu poate să se autoaprecieze şi să se autoperfecţioneze. În cele din urmă, acest lucru va şi determina destrămarea clanurilor mafiote separatiste, 55

ION MEREUŢĂ

poporul eliminând această „plagă socială”. Separatismul distruge nu numai societatea, cultura, intelectul social, dar şi ritmul social, despre care scrie academicianul T. Ţârdea, impunând un antiritm social – nişte mecanisme antisociale antisistemice şi antiumane. Are loc desincronizarea societăţii şi a mecanismelor ei. Astfel, separatismul pune în pericol însuşi omul, sociumul, supravieţuirea omului şi a omenirii. El nu încurajează dezvoltarea omului şi a societăţii. Nu acordă şanse de dezvoltare umană, denaturând orice idee de securitate a omului şi a umanităţii. Separatismul este opus mecanismelor globalizării, ale noosferizării. El tinde spre izolare şi detaşare, creând o stare socială periculoasă – sociopatie izolată. În loc de conştiinţă noosferică, separatismul oferă o conştiinţă limitată, izolată, denaturată. Separatismul duce o parte a sociumului la pieire, iar pericolul cel mai mare este că poate să distrugă ţara, regiunea, omenirea. Raţiunea umană, timpul şi Dumnezeu trebuie să le rezolve pe toate. Această soluţie o aşteaptă şi „corpul Moldovei”, deşi separatismul din Republica Moldova are specificul său – interesul geopolitic, în această zonă, al marilor puteri, interes confirmat de istorie... Nici tumultul anilor, nici neantul uitării, nici negura vremurilor nu le-a şters din memoria Moldovei. Toţi s-au îndreptat şi se îndreaptă spre poarta Europei, care este situată în Moldova. 2.1.5. Birocratismul Birocratismul este o maladie a „cremei” societăţii noaste, de care suferă unii înalţi funcţionari, ajunşi la putere prin metode meschine, mercantile sau prin protecţionism. Este o stare de exagerare a muncii „de cancelarie” şi de tergiversare a deciziilor, agravată de multitudinea de formalităţi. Pentru birocraţi nu este esenţial omul cu problemele lui, ci procesul îndelungat de (non)soluţionare a unei probleme şi un dezinteres total pentru necazurile şi necesităţile omului. Birocratismul se referă şi la rezolvarea îndelungată şi nechibzuită a problemelor de stat. Clasicii spuneau că rădăcinile birocratismului sunt de origine politică sau socială. Birocraţii pot să amâne deciziile din punct de vedere politic sau social în funcţie de originea lor. În acest caz, putem vorbi despre birocratismul politic, dar considerăm că, pentru ţările democratice în curs de dezvoltare, birocratismul este caracteristic în special funcţionarilor publici. În acest caz, birocratismul este indisolubil legat de mită, corupţie şi protecţionism. Birocratismul este maladia stagnării: el nu fortifică societatea, nu generează evoluţia ei 56

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

şi nu permite afirmarea capacităţilor omului. Deseori, birocratismul se manifestă prin nihilism, conservatorism sau chiar sabotaj. El nu stimulează iniţiativa, ci, dimpotrivă, creează în societate o stare de stagnare. Evident că birocratismul trebuie exclus, înainte de toate, din guvernarea ţării, din conducerea întreprinderilor de stat, a instituţiilor de învăţământ şi de cultură etc. Societatea, prin mecanismele sale de control, trebuie să curme orice manifestare a birocratismului, inclusiv prin adoptarea unor legi şi acte normative. Birocratismul îşi găseşte loc şi în puterea supremă a statului, unde există interese de grup, economice, inclusiv private. Birocratismul a contribuit la apariţia unui alt fenomen vicios – protecţionismul, sub diversele lui forme: nănăşism, cumătrism, mercantilism etc. Birocraţia nu fortifică sistemul informaţional, ci caută să facă taină din interesele statului, îngrădind accesul oamenilor la informaţia veridică. De aceea, procesul informatizării sociumului este o armă împotriva birocraţiei. Căci anume informaţia veridică şi procesul de informatizare ne oferă posibilităţi reale, concrete şi eficiente pentru diminuarea acestui flagel. Academicianul T. Ţârdea subliniază că forţa birocratismului este voluntarismul. Acesta acţionează vulgar, ignorează legile, naşte corupţie şi mituire. Birocratismul şi-a găsit loc în toate sistemele social-economice ale statului. Cu părere de rău, el se poate manifesta şi în ştiinţă, în procesul pregătirii cadrelor ştiinţifice. 2.1.6. Nihilismul Nihilismul este o maladie a diferitelor societăţi şi comunităţi. Cu această boală s-au luptat mulţi oameni de ştiinţă şi de cultură. Omul se întreabă: „Oare de mine depinde ceva?”, „Pot eu influenţa unele evenimente din viaţa politică, economică, socială sau nu?”. Din nefericire, moldovenii, în toate timpurile, aşteptau „ordinul de sus” şi considerau că de ei, de fiecare om concret, nu depinde nimic: cei „de sus” adoptă hotărâri, ei le îndeplinesc sau tot ei nu le respectă. Indiferenţa omului, convingerea că de el, astăzi, nu depinde nimic, cultivă în societate nihilismul politic, fapt care se răsfrânge direct asupra sociumului nostru şi, mai ales, asupra evoluţiei acestuia. În condiţiile economiei liberale, omul trebuie să mizeze neapărat numai pe sine însuşi, căci statul nu asigură multe garanţii... Drept urmare, oamenii se izolează şi trăiesc cu ziua de azi... Aceasta generează nu numai nihilismul, ci şi absenteismul politic al moldoveanului. E adevărat că absenteismul în scrutinele electorale este un fenomen caracteristic nu numai pentru 57

ION MEREUŢĂ

Republica Moldova, ci şi pentru multe alte state. În medie, circa 75-80% din populaţia diferitelor ţări consideră că de ei nu depinde procesul politic şi că deciziile, oricum, sunt luate în favoarea intereselor corporative, a oligarhiilor economice, adică, întru binele celor bogaţi. Este o situaţie întâlnită atât în societăţile postindustriale, cât şi în cele aflate în curs de dezvoltare. După părerea noastră, nihilismul, totuşi, trebuie privit şi sub un alt aspect. Şi confruntarea dintre părţi – guvernanţi şi opozanţi, „buni şi răi”, „cei de sus şi cei de jos” – poate genera nihilismul politic. Aceasta se întâmplă chiar şi atunci când cei „de sus” au venit la putere legitim, prin scrutin democratic. Cei „de jos” doresc progres, ameliorarea situaţiei lor şi a celor ce-i reprezintă, iar cei „de sus”, pentru a distruge opozanţii, pot pune la cale diferite provocări – incidente politice, sechestrări de persoane, chiar conflicte militare. În istorie sunt cunoscute şi situaţii de nihilism care s-au încheiat cu represiuni, exterminări, omoruri, inclusiv la comandă. Deci, nihilismul trebuie privit mult mai larg, începând cu sociumul şi terminând cu relaţiile dintre „subalterni şi şefi”, adică dintre membrii societăţii. Dacă într-un stat a fost adoptat şi funcţionează un cadru legislativ, aceste legi şi acte normative trebuie respectate şi îndeplinite, dar nu neglijate. Legislaţia impune şi drepturi, dar şi obligaţiuni. În cazul când legea există, dar nu se respectă la nivelul statului, la nivelul unităţii teritorial-administrative, putem vorbi de separatism, iar dacă cetăţenii nu respectă legea şi nu îndeplinesc normele legislative în vigoare, vom vorbi de sabotaj. Această maladie a fost cunoscută în istorie, în special, în perioada fondării şi formării statelor moderne. Şi noi suntem la începutul creării statului, deşi s-au scurs mai mult de 11 ani de la proclamarea independenţei lui! Sabotajul nu este altceva decât o infracţiune. Într-un stat bazat pe drept, loc pentru o asemenea maladie nu trebuie să existe. Să nu uităm că democraţia presupune, înainte de toate, responsabilitate. Deci, o balanţă echilibrată! Aceste maladii ale sociumului pot fi tratate numai prin educaţie, prin cultură, prin impunerea şi respectarea legii, prin mecanisme de control al respectării legislaţiei. 2.1.7. Sociopatiile Sociopatiile sunt nişte stări patologice premorbide ale maladiilor societăţii contemporane. Stresul apărut în relaţiile dintre oameni, dintre cetăţeni şi autorităţile statale, inclusiv administraţia publică locală, demoralizarea la nivel de societate, neîncrederea în ziua de mâine, depresiile oamenilor şi ale grupurilor de oameni determină, în 58

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

majoritatea cazurilor, respectivele stări ale sociumului. Toate acestea provoacă apariţia disconfortului psihic – sindroamele psihoastenic, ipohondric, apatic, disforic etc. Astfel, mediul extern şi factorii exogeni de natură socială provoacă dereglarea echilibrului socioemotiv al oamenilor, fapt care poate conduce la dereglări mentale şi chiar maladii psihice. Aici trebuie căutate rădăcinile agresivităţii din colective şi societate, ale nihilismului legislativ şi normativ al omului. Probabil, tot aici se nasc elementele premorbide ale infracţiunilor şi terorismului. Din punct de vedere filozofic, Eu-l se autodistruge, după care încearcă să deterioreze sociumul. Pe acest fundal, în societate devin tot mai frecvente fenomene ca agresivitatea umană, certurile, disconfortul, frica, furia, stresul, toate acţionând asupra Eu-lui şi denaturând atât fizicul, cât şi psihicul. De asemenea, sociopatiile apar în perioade de tulburări sociale – revolte populare, revoluţii, stare de război, foamete, calamităţi naturale etc. În Republica Moldova, asemenea modificări ale psihoemotivului social s-au înregistrat în diferite stări patologice ale societăţii, dar mai ales acestea s-au făcut resimţite în perioada deportărilor în masă din secolul trecut şi în momentele de schimbări socio-politice, precum au fost schimbarea regimurilor: cel român – cu cel bolşevic, cel bolşevic – cu cel român, cel român – cu cel sovietic, cel sovietic – cu cel naţional. Apariţia sociopatiilor în societatea moldovenească a fost determinată şi de schimbarea mentalităţii oamenilor – atât a intelectualităţii, cât şi a ţărănimii. Şi una, şi cealaltă au fost speriate, deportate, înfricoşate de tot şi de toate, maltratate, izolate şi făcute să se închidă în sine, ceea ce a favorizat sociopatiile sociumului moldovenesc. Această atmosferă a creat o mentalitate şi o gândire specifică. Proprietatea privată era, iniţial, acceptată, apoi anulată, printr-un proces de naţionalizare forţată. Ţăranul şi-a distrus Eu-l fizic şi psihic, iar sărăcia, în condiţiile proprietăţii colective, „înflorea”. În societate, a fi cinstit echivala cu a fi prost şi sărac. Încetul cu încetul, furtul proprietăţii colective şi de stat a devenit un imperativ al vieţii şi al timpului. Dacă nu furai, nu erai gospodar! Concomitent, în Eu-l psihic s-a instaurat neîncrederea în ziua de mâine, chiar şi unii băştinaşi trăind după principiul „azi trăim, azi mâncăm”, până nu demult, străin moldovenilor. El i-a denaturat Eu-l psihic. Acest proces a fost stimulat şi de apariţia fenomenului inutilităţii personalităţii. Sindromul inutilităţii profesionale şi sociale persistă mai ales la etapele reformării societăţii. Suntem convinşi, însă, că vor trece ani şi, prin cultură, educaţie şi muncă vom reveni la normal. 59

ION MEREUŢĂ

2.1.8. Invidia Invidia este o maladie extrem de periculoasă pentru individ şi societate. Ea face parte din morala răului şi este premorbidul multor rele. Credem că invidia se naşte o dată cu individul, este caracteristică pentru majoritatea oamenilor şi se ascunde în Eu-l său. Este prezentă la toate popoarele şi nu face excepţie nici pentru sociumul moldovenesc, dimpotrivă. Moldoveanul, dintotdeauna, a fost invidios. Vecinul este invidios pe vecin, ţăranul – pe ţăran, profesorul – pe profesor etc. Vorba lui Hesiodos: „Olarul e mâniat pe olar şi dulgherul pe dulgher, cerşetorul pe cerşetor, cântăreţul pe cântăreţ”. Din aceste cuvinte ale filozofului, este evident că invidia apare într-un grup de oameni apropiaţi – vecini, rude, oameni de aceeaşi profesie, de aceeaşi naţionalitate... Moldoveanul, chiar dacă compătimeşte pe cineva, tot una invidiază şi, astfel, suferă dublu. De cele mai multe ori, el nu arată acest lucru. Poate că anume invidia este cauza dezbinării, a răzleţirii, a neunirii moldovenilor. Totodată, invidia, furia, mânia distruge sănătatea oamenilor. Ţinta lor este ficatul... Un mare medic, savant şi filozof moldovean spunea: „Patologia ficatului la moldoveni nu este cauzată de factorii alimentari sau de vin, ci de invidie…”. Invidia poate fi distrusă numai prin cultivarea unor relaţii prieteneşti, de compasiune, de suferinţă şi de fericire unică. Condiţia este ca această prietenie să fie curată şi trainică. Unde apare nenorocirea, invidia nu-şi găseşte locul. Ea apare atunci când se înregistrează o reuşită, un succes. Marele scriitor, om politic şi de stat, ambasadorul Vasile Alecsandri, scria: „De tot ce se înalţă, invidia-i legată, în urma strălucirii stă umbră tupilată”. Într-adevăr, când unul dintre semeni, din acelaşi sat, reuşeşte într-un fel sau altul – în carieră, în cultură, în administraţie, în afaceri etc. – ceilalţi trebuie să pună umărul şi să-l ajute. Iar la noi se întâmplă invers: îl trag înapoi, îi caută greşeli, îi scornesc vorbe, îl bârfesc şi îl dispreţuiesc. E adevărat, omul nu poate să se ascundă. Problema e că celorlalţi, care se uită, văd şi analizează, trebuie să le fie străină această maladie. Dar, vorba lui Vauvenargues, „Invidia acuză şi judecă fără dovezi, ea măreşte defectele; ea are denumiri enorme pentru cele mai mici greşeli; ea exagerează şi ofensează”. În societatea noastră, o acţiune sau o inacţiune a unui om este, imediat, urmată de aprecierea şi judecata altui om; de regulă, această judecată nu este una compătimitoare, ci plină de răutate. Credem că „nu trebuie să judeci tu întâi pe cineva, tu fă-ţi mai bine judecata ta, şi iată, numai atunci, vei învăţa ce-nseamnă judecata cuiva”. Într-adevăr, 60

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

„să judeci e uşor pe cineva, când judecata-ntrece înţelepciunea ta”. Invidia apare între cele mai apropiate persoane, dar şi între grupurile de oameni. Moldovenii din ţară se urăsc, se invidiază, iar cei care sunt în afară – căci lumea e împânzită de moldoveni care lucrează pe alte pământuri – se organizează în comunităţi, sunt uniţi, se ajută unul pe altul. De ce moldovenii nu apreciază la justa valoare personalităţile autohtone şi întotdeauna, drept exemplu, aduc personalităţi străine? Şi Mihai Eminescu, la 12 octombrie 1881, scria că nu înţelege de unde vine asta: „Acest popor, de-o sănătoasă barbarie, de-o rară deşteptăciune de minte, dăruită de Dumnezeu, de-o mare vigoare a inimii, grăitor de adevăr, vesel, muncitor, ironic, nu este de recunoscut! Nici Matei Basarab, nici Dimitrie Cantemir al său nu l-ar mai recunoaşte dacă s-ar ridica din morminte”. Un cărturar din Moldova spunea: „La noi, ca să fii apreciat, trebuie să mori!”. De ce se întâmplă astfel? Credem că nu numai din invidie. Acelaşi Eminescu scria: „Pe deasupra poporului nostru, s-a superpus o pătură străină fără tradiţii, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, ne-a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are, simţul său istoric, simţul de dezvoltare continuitivă şi organică, acel simţ pentru care în fiecare an avem o zi mare: moşii”. Marele Eminescu înţelegea că anume la ţară – acolo, pe moşii, cu bătrânii satelor, unde se vorbeşte limba ţării – sunt păstrate datinile strămoşeşti, obiceiurile, cultura. Acolo există adevărata atitudine naţională. De aceea suntem convinşi că numai prin educaţie minuţioasă, prin cultură, prin muncă, prin spiritul colectivităţii, prin unirea de neam vom învinge invidia. 2.1.9. Egocentrismul şi egoismul Egocentrismul şi egoismul se observă în societatea noastră la diferite niveluri, dar e mai pronunţat în vârful piramidei statale. Această stare de spirit este evidentă în politică – în partide şi mişcări politice, în procesul de guvernare. Dominaţia intereselor şi sentimentelor personale este un atribut al luptei pentru putere, dar nu numai. Unii îşi supraapreciază potenţialul şi calităţile. Ei doresc ca Eu-l lor să fie „apex”, dar de multe ori acest Eu nu are bază. Egocentrismul şi egoismul corelează direct cu individualismul şi carierismul. Această stare de spirit, această tendinţă de a raporta totul la sine, la propria persoană, trebuie dezrădăcinată. Trebuie să excludem din E-ul nostru judecata prin prisma intereselor şi chiar a sentimentelor personale. 61

ION MEREUŢĂ

2.1.10. Gerontocraţia şi conservatorismul Despre arta dirijării şi educaţiei s-a scris mult. Omul şi procesul conducerii implică multe generalităţi şi multe particularităţi. Conducătorul şi puterea sunt un tot întreg, dar pot exista şi separat. Cea mai periculoasă, însă, este separarea de oameni. Managerul şi durata aflării lui la putere este o problemă pe cât managerială, pe atât morală. Vârsta conducătorului şi exercitarea puterii poate influenţa direct dezvoltarea colectivului, determinând progresul sau regresul acestuia. Un lucru extrem de dificil este stabilirea duratei aflării managerului la putere. Când şi la ce vârstă conducătorul nu mai este eficient şi devine conservator? La ce vârstă el se opune progresului? Când apare conservatorismul în conducere? De ce în unele ramuri ale economiei naţionale se instaurează gerontocraţia? De ce nu există o limită, o perioadă fixată? De ce nu se produce, la timp, schimbarea conducerii: la noi, omul, dacă vine la putere, la putere moare! Am căutat timp îndelungat răspuns la aceste întrebări. Considerăm că Oxenstierna este cel care, acum multe secole, a dat răspunsul adecvat: „Cei care precedă vor să împiedice progresul celor care urmează”. Deşi cei care vor veni, peste un anumit timp, se vor transforma şi ei... Fiindcă, vorba lui Pascal, „tot ce se perfecţionează prin progres, piere tot prin progres”. Cu toate acestea, însă, trebuie să existe o consecutivitate – nu de promoţii, ci de durată adecvată, progresivă. La momentul potrivit, dacă conducătorul dă semne de conservatorism, el trebuie schimbat cu altul care să promoveze progresul. Ştiinţa a calculat că, pentru un manager, perioadă de progres este de 5-7 ani (!!!). În acest răstimp el are idei, programe, entuziasm, putere fizică, motivaţie şi, deci, generează progresul. Această perioadă e urmată de conservatorism şi, spre final, chiar de regres. Desigur că cele expuse mai sus nu sunt o legitate absolută – există şi excepţii, manageri care toată viaţa sunt promotori ai progresului. Pe aceştia, sociumul trebuie să-i reconfirme, la fiecare 5-7 ani. Totul depinde de personalitate, de capacităţile intelectuale, morale şi, evident, fizice ale individului. Aceste afirmaţii nu se referă la funcţiile elective, ci la cele administrative, corporative, în special cele din sfera ştiinţei, culturii, medicinei, învăţământului etc. În ceea ce priveşte funcţiile elective, mai ales la nivel de stat şi guvern, totul este legitim în măsura în care se respectă principiul democratic: alegeri – putere – exercitarea ei. Poporul îi are pe acei conducători, pe care-i merită. Deci, cum e 62

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

poporul, aşa sunt şi conducătorii. Iar procesele de care am vorbit mai sus sunt indisolubil legate de autoprogresul şi autoperfecţionarea societăţii noastre. 2.1.11. Indiferenţa şi absenteismul Maladia indiferenţei în societate se manifestă în luarea de atitudini. Indiferenţa se poate manifesta faţă de aproapele tău, faţă de un alt om, faţă de un bolnav, faţă de cel ce suferă, faţă de munca ta, faţă de obligaţiunile tale profesionale şi civice, faţă de responsabilitatea morală şi chiar juridică etc. La nivelul societăţii, indiferenţa se observă în cadrul democraţiilor. În societatea noastră, indiferenţa faţă de ţară, faţă de stat, faţă de viitor se observă la alegerile locale şi cele parlamentare. Cetăţenii nu-şi exprimă votul, provocând indiferenţa faţă de acest proces democratic. Absenteismul este o maladie a inconştienţei sociale. Putem s-o tratăm numai prin educaţie generală, estetică, juridică. Dar şi prin motivarea iubirii faţă de patrie, prin patriotism şi, dacă nu înregistrăm succese, prin normă juridică. 2.1.12. Mercantilismul: mita, corupţia şi abuzul O maladie sau, mai bine spus, o tendinţă negativă a societăţii noastre este mercantilismul sub toate formele. Acest fenomen este caracteristic pentru perioadele de reforme, mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare. El este indisolubil legat de mituire, corupţie şi criminalitate. Un rol deosebit în afirmarea mercantilismului îl ocupă diferite forme de protecţionism. Maladia în cauză este direct legată de procesul de educaţie a cetăţenelor, pe de o parte, şi a funcţionarilor publici, pe de altă parte. Astăzi, în societatea noastră funcţionează principiul „unul dă şi altul ia”. Incultura şi vinovăţia sunt valabile atât pentru cel care propune şi dă mită, cât şi pentru cel care acceptă mita, devenind astfel corupt. Aici, sunt potrivite cuvintele lui Machiavelli, care scria că, „după cum cel care corupe îl învinge pe cel care primeşte, tot aşa cel care nu primeşte învinge pe cel care vrea să-l corupă”. Acesta trebuie să devină un principiu de corelaţii dintre oameni în societate. Mituirea şi corupţia care domnesc în societatea noastră trebuie tratate prin cultură, educaţie, drept şi mai ales prin metode economice. Cauzele acestor fenomene sunt, pe de o parte, sărăcia, iar pe de altă parte – dorinţa unora de a trăi în lux. Cei care doresc să-şi satisfacă toate mofturile acumulează avere prin corupţie şi abuzuri. Corupţia şi abuzurile au fost răspândite în toate regiunile 63

ION MEREUŢĂ

lumii şi au o istorie veche. Este paradoxal, dar, în momentul când corupţia deschide uşile şi intră în structurile statale, apare, la propriu şi la figurat, fenomenul hoţiei. În asemenea condiţii, hoţia devine o adevărată instituţie de stat. Istoricul Urechia, într-o lucrare de-a sa, scria că „hoţii erau înţeleşi totdeauna cu ispravnicii şi zapcii. Cu dânşii împărţeau prăzile lor. Puţini din hoţi erau aduşi la judecata Divanului, căci ispravnicii le dădeau drumul pe bani”. Efectuând o paralelă şi o deducţie, trebuie să menţionăm că şi posturile administrative se vindeau (poate se vând şi astăzi), iar preţul lor se negocia în diverse moduri. Mercantilismul sub orice formă – mită, corupţie etc. – a dus şi duce la agonisirea averii şi formarea clasei bogate în societate. Sociumul trebuie să lupte cu toate mijloacele împotriva acestor maladii care, în cele din urmă, duc societatea spre marginea unei prăpăstii. Dacă societatea nu le combate la momentul oportun, se pot crea condiţii pentru delimitarea unor grupuri sociale foarte bogate şi a unor grupuri foarte sărace. În cele din urmă, se poate crea o situaţie excepţională, chiar revoluţionară. 2.1.13. Sărăcia Cea mai mare ruşine a societăţii noastre este sărăcia. O ţară cu un pământ mănos, cu oameni harnici şi gospodari ca Moldova, nu poate fi săracă. Cu toate acestea, ea este astăzi una dintre cele mai sărace ţări din Europa! Sărăcia apare atunci când un individ sănătos, apt de muncă, nu se poate întreţine pe sine şi pe familia sa. De ce depinde acest lucru? Sărăcia este consecinţa atât a politicii economice şi sociale a statului, cât şi a comportamentului individului, al cetăţeanului. Statul trebuie să creeze condiţii şi să asigure locuri de muncă pentru fiecare cetăţean, să garanteze şi să efectueze însuşirea de a atrage la muncă şi de a garanta existenţa, şi nu subzistenţa. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii optimale, atunci sărăcia este doar o consecinţă a dorinţei individului (de ex.: trândăvia). Cel ce munceşte nu poate să fie sărac. Cauzele sărăciei trebuie să le căutăm, pentru început, în noi înşine, iar apoi – în relaţiile Eu-lui cu statul şi societatea. Un adevărat flagel pentru societate şi o consecinţă a sărăciei în ţara noastră este cerşitul, care a devenit o maladie cronică a societăţii noastre şi, totodată, o ruşine naţională. În plus, sărăcia poate fi însoţită de toate pacostele, inclusiv de discordie, invidie şi un nivel sporit al infracţionalităţii. Un popor sărac este sortit morţii. Vorba filozofului: „E mai preferabilă moartea aducătoare de linişte decât sărăcia”. 64

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Fiind un element al haosului social-economic, problema sărăciei va putea fi rezolvată obiectiv tot de societate. Sociumul va da naştere la conducători care vor duce poporul spre prosperitate economică. Anume unitatea dintre conducătorii apţi şi un popor care-şi doreşte un viitor mai frumos vor eradica sărăcia din viaţa noastră. Căci salvarea de sărăcie nu stă ascunsă în ajutoarele materiale şi în creditele din exterior. Ea este în noi, în poporul Moldovei, în investiţii naţionale, în munca noastră de zi de zi pentru făurirea unei vieţi mai bune. 2.1.14. Trădarea Trădarea a fost o maladie caracteristică pentru diferite timpuri şi societăţi. Societatea moldovenească a resimţit-o permanent, de la perioada domniei până la cea a democraţiei... Trădarea încrederii şi a prieteniei, trădarea de ţară s-au întâlnit şi se mai întâlnesc şi astăzi. Trădătorii sunt adevăraţi cameleoni, au un fototactism social dezvoltat, însă, în cele din urmă, ei devin odioşi chiar şi pentru cei care, până nu de mult, îi preferau. Trădarea poate apărea din slăbiciune, din interese mercantile, iar în societatea noastră – mai mult din invidie. Mulţi devin amabili, isteţi şi linguşitori dar, în principiu, suferă de laşitate; la aceştia, trădarea poate deveni o normă. Trădarea poate fi generată şi de ură. Toate aceste vicii s-au manifestat în momentele critice pentru societate – conflicte, războaie şi chiar alegeri. Totuşi, în cele din urmă, trădătorii sunt pedepsiţi de către adevăr şi ei suferă, trădându-se pe ei însuşi, pe Eu-l lor şi cerând iertare... 2.1.15. Ura Nici ura nu este o maladie străină societăţii noastre. Iniţial, oamenii se cunosc între ei, ulterior – devin apropiaţi, mai apoi – prieteni, iar în cele din urmă ajung să se urască şi pot deveni chiar duşmani. Un filozof spunea că „cel mai apropiat prieten, într-o anumită ipostază, poate să te urască şi să-ţi devină duşman de moarte”. Se urăsc între ei mai ales oamenii care locuiesc împreună, care trăiesc sau muncesc aproape unul de altul. Această maladie a societăţii s-a resimţit, în special, în procesul de reformare a economiei naţionale, de privatizare etc. Prietenul l-a urât pe prieten, fratele pe frate, copiii pe părinţi şi viceversa. Deseori, mai ales în momentele de distribuire a averilor, este prezentă lăcomia din care, de asemenea, poate apărea ura. Lăcomia şi ura pe mulţi i-au dus la pierzanie. Sirius spunea că „sărăciei îi lipsesc multe, dar lăcomiei îi lipsesc toate”. Lăcomia poate genera nu numai ură şi mânie, dar şi multe alte rele. 65

ION MEREUŢĂ

În ultimul timp, în societatea moldovenească, ura se manifestă în procesul democratizării şi al instaurării pluripartidismului. Lupta între partidele politice, între guvernanţi şi opoziţie este vădită atât în perioada electorală, cât şi în cea a exercitării puterii. Divizarea în ai noştri şi străini se păstrează continuu şi ura ia amploare sub toate aspectele. 2.1.16. Maladia selecţiei inversate Această maladie a fost şi este vădită în societatea moldovenească. Cumătrismul şi nănăşismul a fost caracteristic pentru societatea sovietică, doar că se manifesta într-un mod ascuns. Se menţine şi acum, dar în proporţii mai mici, această diminuare fiind determinată de schimbarea relaţiilor în societate, dar şi de denaturarea unor principii general-umane. În societatea noastră, nimeni nu se poate afirma dacă nu este cumătru, nepot sau ginere al unei persoane „importante”... Problema e că tinerii care nu au asemenea relaţii pierd interesul de a mai persevera. Cum spunea Eminescu, tânărului nu i se mai zice: „Învaţă sau munceşte ca să înaintezi!”, fiind potrivită zicala: „Conspiră, calomniază şi vei ajunge om mare!”. Aceasta este caracteristic pentru unele componente ale societăţii mai ales după 1995. În perioada respectivă, mediocritatea, încetul cu încetul, a început să distrugă talentele. La posturile înalte te poate ridica numai motivul financiar al algoritmului, rubedeniile sau mercantilismul. Carierismul se bazează pe protecţionism. Tocmai de aceea, în anii ’90 ai secolului trecut, un filozof politic spunea că „în Moldova poţi să ajungi cineva, să te afirmi, numai dacă întruneşti trei condiţii – minte, bani, noroc”. 2.1.17. Maladia inutilităţii profesionale postfuncţionale Sociumul, creând condiţii pentru edificarea posibilităţilor şi şanselor egale pentru cetăţeni, îi evidenţiază pe unii – după merit sau, uneori, în pofida absenţei acestuia. Şi dacă la etapa de selecţie a conducătorilor de diferit nivel vorbeam despre maladia selecţiei inversate, aici se produce un alt fenomen, şi anume maladia inutilităţii profesionale postfuncţionale. Este vorba despre omul care s-a aflat la putere, la conducere. Acest individ poate să aibă anumite merite, distincţii, deseori guvernamentale sau profesionale. Maladia sus-menţionată se extinde asupra acestor persoane în perioada postfuncţie. Şi aceasta este determinată de socium. Anume el, sociumul, acceptă o asemenea stare de lucruri. Un preşedinte de ţară, un preşedinte de parlament, un prim-ministru, un ministru, un 66

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

viceministru, un şef de departament etc., care a activat o perioadă de timp într-o funcţie guvernamentală în numele statului şi în interesul societăţii, devine, din diferite motive, inutil... Şi aceasta se întâmplă atunci când acest om a atins cele mai mari înălţimi profesionale, când poate să activeze cel mai eficient întru binele societăţii. Dar el este exclus şi considerat inutil. Unde este logica sociumului? Societatea trebuie să creeze instituţii de consultanţi, de experţi, de audit etc., integrând aceste persoane în activităţi social-utile, şi nu izolându-le. Dacă statul nu creează asemenea condiţii, aceşti profesionişti sunt aspiraţi de structurile de business, cele nonguvernamentale, lucru care, deseori, provoacă dezbinări în societate, ură, nemulţumire şi denaturarea stării de sănătate. Trebuie să înţelegem că, ignorând ex-funcţionarii de stat, sociumul diminuează nivelul dezvoltării comunităţii respective. Şi credem că sociumul va ajunge la concluziile respective. 2.1.18. Mândria, prostia şi nebunia Mândria persistă în societatea noastră acolo unde intelectul şi educaţia unui om lasă de dorit. E adevărat, poţi să te mândreşti cu copiii, familia, colectivul în care activezi, cu ţara ta. Dar maladia trebuie concepută şi văzută prin incultură şi îngâmfare. De obicei, îngâmfarea distruge fericirea celui cu minte şi aşa puţină. Moldovenii spuneau şi spun că „prostului nu-i stă bine, dacă nu e şi fudul”. Putem observa, din mass media, că în societatea noastră există fenomene ca prostia şi nebunia. Prostia reprezintă răutatea societăţii, incultura şi lipsa de educaţie etc. Ea poate fi detectată la acei care, întotdeauna, afirmă că doar ei au dreptate şi numai ei deţin adevărul în ultimă instanţă. Dacă, în Republica Moldova, cele trei condiţii ale succesului sunt inteligenţa, banii şi norocul, atunci de ce unii cu vădite caracteristici ale prostiei sunt lăsaţi chiar să ia decizii?.. Este greu de înţeles şi de suportat. Încă Seneca spunea că nu poate suporta proştii la conducere, iar Aristotel afirma că marea greşeală este promovarea proştilor la putere. Proştii, deseori, se linguşesc pe lângă cei deştepţi, ca să lumineze şi ei. Dacă sursa dispare, dispar şi ei, căci sunt o deşertăciune. Cu părere de rău, leac pentru prostie nu este. Alături de prostie, există nebunia, fiindcă este molipsitoare. Prostia şi nebunia nu au vârstă. Principiul moldovenesc „prost să fii, noroc să ai” este unul vremelnic şi nu atrage după sine progresul şi creativitatea. Este 67

ION MEREUŢĂ

un element al stagnării, al conservării şi al denaturării realităţii. Şi aceste maladii trebuie tratate prin proces educativ, cultural şi prin muncă. 2.1.19. Neîncrederea Într-o societate, oamenii au diferite relaţii. Neîncrederea apare între oameni, între oameni şi organele abilitate ale statului etc. Neîncrederea în apropiatul tău, în coechipierul tău, în rude, colegi, în tine... Nu-l credem pe cel care se-ncrede în noi, pe cel care are încredere în noi etc. Deseori se spune că primejdia poate rezulta chiar din încredere. Şi iarăşi creierul şi sufletul sunt determinanţii. Dacă sufletul a fost jignit o dată, apoi anume aici îşi găseşte locul neîncrederea. Neîncrederea în sine duce încet la o depresie, la o denaturare a Eu-lui, chiar la un premorbid de boală. Apare neîncrederea în ziua de mâine, în binele Eu-lui, al familiei şi chiar al supravieţuirii. Neîncrederea dă naştere fricii, care îl poartă pe om, îl cheamă la drum. Din cauza neîncrederii au părăsit ţara sute de mii de oameni. Dar care sunt factorii ce provoacă neîncrederea? Ea apare în noi, în relaţiile sociale, din cauza imperfecţiunii lor şi a societăţii. 2.1.20. Frica socială Este caracteristica fiecărui individ şi, la anumite etape, a societăţii. Acest lucru a fost demonstrat încă de I. P. Pavlov. El scria că frica este motorul principal al comportamentului uman. Ideea a fost confirmată şi de către Guglielmo Ferrero, care scria că: „Frica este sufletul universului viu. Universul nu intră în sfera vieţii decât pentru a-şi face spaimă sieşi. Animalele sunt fiinţe mereu în sfere de alarmă: ele fug prin natură, fug unele de altele. Ele au frică şi provoacă frică... În culmea naturii şi a vieţii, omul este fiinţa care are şi produce maximum de frică; este singura fiinţă vie care are ideea, obsesia şi teroarea marelui întuneric în care se precipită torentul vieţii: moartea. Şi el are facultatea de a fabrica instrumente pentru distrugerea vieţii”. Săracului îi este frică de frig şi de foame, iar bogatului – de justiţie. 2.1.21. Nemulţumirea În toate societăţile există nemulţumiţi: unii - de puterea ţării, alţii – de susţinerea ei, ceilalţi – de sine înşişi etc. Nemulţumirea care se referă la un individ este înţeleasă, dar ea se poate extinde la grupuri de oameni. 68

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Atunci apare nemulţumirea, pe de o parte, şi nedumerirea, pe de altă parte. Toţi se întreabă „de ce?”. Doresc eliberarea de trecut. 2.1.22. Parazitismul Parazitismul este o relaţie interactivă între reprezentanţi de specii diferite în care parazitul exploatează şi cauzează pagube gazdei sale, integrităţii fizice şi metabolismului său, ca şi alimentaţiei şi reproducţiei sale, dar, în general, fără s-o omoare, cel puţin nu prea repede; în care gazda dezvoltă mecanisme de protecţie pentru a minimaliza efectele celuilalt sau pentru a se debarasa de el. Selecţia a favorizat la paraziţi adaptări morfologice, fiziologice şi comportamentale tot mai potrivite nişei lor. Vlăstarul tânăr, produs, îngrijit şi alimentat de părinte, trăieşte ca parazit al acestuia, care poate fi afectat de el. Acest tip de relaţie se înscrie în cadrul reproducerii şi al comportamentului parental al speciei. Etologii disting mai multe feluri de parazitism comportamental. În parazitismul alimentar simplu, un animal forţează un exemplar din altă specie să-i dea prada (de ex.: cum procedează fregatele şi skuaşii faţă de păsările de mare). În parazitismul de reproducere, subiectul încarcă o altă specie cu grijile pentru progenitura sa, cum este cucul sau văduva africană, care încredinţează ouăle altor familii de păsări. Parazitul nu este acceptat decât dacă el prezintă un minimum de adaptare morfologică şi comportamentală. În parazitismul social, parazitul nu aduce prejudicii gazdei, ci organizării şi eficacităţii sociale a grupului său. Deşi este o existenţă, ea nu există. Fenomnul paratismului se întâlneşte îndeosebi la nivel familial şi chiar social. 2.1.23. Favoritismul Favoritism – acordare abuzivă şi nemeritată de favoruri. Este un termen ce ţine de psihologia socială, termen ce caracterizează o latură a comportamentului indivizilor într-un grup – favoritism ingroup (introgroup). Manifestarea favoritismului se identifică într-un anumit grup social. Favoritismul introgroup este o strategie de comportare între diferite grupuri, bazată pe tendinţa de a avantaja grupul său (introgroupul) în defavoarea altui grup (outgroup). Există două explicaţii a efectului favoritismului introgroup/ discriminarea outgroupului. Prima se bazează pe teoria identităţii sociale: subiectul îşi creează emoţii (păreri) pozitive despre ingroup pe contul 69

ION MEREUŢĂ

negării outgroupului şi pune astfel în evidenţă valoarea personalităţii sale. Efectul favoritismului introgroup nu este altceva decât rezultanta comparării intergrupale. Membrii introgroupului sunt consideraţi „mai buni” (mai deştepţi, mai frumoşi) decât membrii outgroupului. O influenţă mare asupra favoritismului introgroup/discriminarea outgroupului o are frica subiectului faţă de sancţiunile membrilor introgroupului. Favoritismul introgroup este şi mai pronunţat când situaţia subiectului i se pare neclară, confuză. 2.1.24. Meschinăria şi obscurantismul În ultimul timp în societatea noastră se simte lipsa de milostivire, de generozitate, de compasiune, bunătate, etc. Un tânăr nu mai ajută pe o bătrânică, nu-i mai oferă locul în transportul în comun, n-o mai compătimeşte. Au apărut aşa fenomene ca meschinăria şi obscurantismul. Meschinăria este lipsă de generozitate la unii indivizi ai societăţii, lipsa de nobleţe sufletească. Egoismul, josnicia, murdăria sunt parametrii de bază ce caracterizează meschinăria. Aceşti oameni au capacitatea de a fi superficiali în tot ce fac şi spun. Aşa caractere ca nobleţea, generozitatea lipsesc subiectului dat. Subiectul îşi axează activitatea pe lucruri şi valori lipsite de importanţă, de semnificaţie, pe banalităţi. Obscurantismul se caracterizează ca o stare de retardare culturală, ca o atitudine ostilă faţă de tot ce reprezintă progres. Fenomenele paranormale ce se petrec în viaţa de zi cu zi ar putea fi atribuite de asemenea obscurantismului. În psihofilozofie, exemplul clasic de obscurantism este: esenţa vieţii – obscurantism transcedental. Obscurantismul nu este un sinonim al confuziei. Confuzia se atribuie neştiutului, nepreciziei, neclarităţii. Ea poate fi uşor rezolvată, lămurită. Obscurantismul e necunoscutul, ceea ce nu poate fi de cele mai multe ori perceput, lămurit, clarificat, raţionalizat. (Aşa fenomene paranormale – telekinezia, ocultismul, hipnoza (parţial) etc.) 2.2. Cogniţia filozofică a maladiilor sociale 2.2.1. Narcomania şi toxicomania Narcomania, o maladie care afectează circa 25% din populaţia de pe mapamond, a ajuns şi pe meleagurile lui Badea Mior. Oameni fără Eu-l propriu, aflaţi în amorţire, în somn… Omul nu mai este om – el este dependent, demoralizat şi dezechilibrat. El nu are libertate în 70

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

nici un fel de acţiuni – numai dependenţă de „substanţa vieţii lui”. Narcomania afectează personalitatea, calităţile ei. Are loc o deformare morală şi fizică a personalităţii – falsitate, meschinărie, simulare, refuzul de a îndeplini lucrul social-util. Personalitatea sau societatea – cine se face vinovat de existenţa acestui flagel? Care sunt factorii ce-l provoacă? Noi spunem că toţi îşi au rolul său: factorii psihologici, sociali, ereditari, habituali. Fiind dependent, psihic şi fizic, de droguri, narcomanul trece printr-o etapă de foame narcotică, după care survine starea de adaptare, de toleranţă. Aici se distruge personalitatea. Narcomania are mai multe aspecte – sociale, juridice, medicale. Din păcate, această maladie socială, inclusiv a societăţii moldoveneşti, afectează toate vârstele. Copiii de până la 15 ani, care sunt viitorul Republicii Moldova, constituie 0,5% sau 24 din cei circa 5000 de narcomani înregistraţi în ţara noastră. Iar cei apţi de muncă, cu vârste cuprinse între 19 şi 30 de ani – cei care trebuie să producă, să participe activ la munca social-utilă – constituie 73% sau circa 3600 de narcomani! Cum i-am educat? De ce au devenit narcomani? Cine poartă vina? Unde şi când s-a produs golul în educaţie? Este ridicol că în rândurile narcomanilor sunt şi femei – circa 500 la număr sau 10,5%! Dar ce va fi cu copiii din familiile de narcomani – în anul 2002, în asemenea cupluri se născuseră 1121 copii? Ce personalităţi vor da aceste familii Moldovei? Narcomanii parazitează pe spatele societăţii. Din 4871 consumatori de droguri, 4385 nu lucrează. Cine să-i hrănească, cine să-i îmbrace? Narcomania nu alege nici specialităţile, nici apartenenţa etnică, nici nivelul de studii. Este semnificativ că, din cei 4871 de narcomani, moldovenii au constituit 1706, ruşii – 2282, ucrainenii – 510, găgăuzii – 68, bulgarii – 48, ţiganii – 76, evreii – 25, alte naţionalităţi – 152. Narcomanii prezintă un grup social periculos – mulţi dintre ei devin infractori sau sunt purtători ai unor maladii sociale, inclusiv HIV SIDA sau maladiile sexual-transmisibile. La această grupă socială a narcomanilor se adaugă şi toxicomanii. Şi aici, dependenţa faţă de „substanţa vieţii lor” este predominantă. 2.2.2. Alcoolismul Este o maladie socială gravă, care afectează individul, familia, societatea sub toate aspectele. Alcoolismul se dezvoltă sub acţiunea mai multor factori – socio-demografici tradiţionali, etnoculturali şi individuali psihologici. Sociumul moldovenesc este bazat pe relaţiile 71

ION MEREUŢĂ

moldovenilor băştinaşi cu etniile conlocuitoare, care formează poporul moldovenesc. De aici rezultă şi problemele specifice, particularităţile demografice şi culturale ale beţiei habituale, şi factorii psihologici şi biologici ai consumului nesistematic de alcool. În Republica Moldova, consumul nesistematic de alcool este de 2,2 ori mai mare la bărbaţi decât la femei. La bulgari, spre exemplu, consumul de alcool este de 1,1 ori mai frecvent la femei decât la bărbaţi. În Republica Moldova, frecvenţa maximă a beţiei habituale se atestă la persoanele cu vârsta între 19 şi 24 de ani. Frecvenţa consumului nesistematic de alcool la această vârstă, în funcţie de naţionalitate, este următoarea: ruşi – 37±4%, moldoveni – 37±1%, ucraineni – 35±2%, bulgari – 25±3%, găgăuzi – 24±3%. A fost demonstrat că frecvenţa mai mare a beţiei habituale în localităţile rurale este caracteristică pentru moldoveni (64±1%), fiindcă ei locuiesc mai mult la sate, celelalte grupuri etnice predominând în aşezările urbane. Consumul de alcool nu este în strictă corelare cu nivelul de studii, totuşi, intensitatea beţiei habituale este mai ridicată la cetăţenii cu studii medii. Locuitorii Moldovei consumă alcool indiferent de profesie, dar predomină cei care muncesc fizic. Când apare beţia? Este dureros să constatăm, dar iniţierea în procesul de consumare a alcoolului se produce la 16-17 ani, iar uneori şi mai devreme. Desigur că familia trebuie să aibă un rol decisiv în combaterea beţiei. Din păcate, anume la familiile de moldoveni se atestă o educaţie incorectă în acest sens – 88,8±0,7%, devenind extrem de evidentă şi actuală relaţia cauză-consecinţă. Beţia înseamnă destrămarea familiei, conflicte familiale şi sociale, infracţionalitate. Trebuie de menţionat că, în cazul apariţiei alcoolismului, există şi problema antecedentelor ereditare patologice atât pe linia tatălui, cât şi pe cea a mamei; de asemenea, nu pot fi ignorate patologiile din timpul naşterii, traumatismele, afecţiunile neurotice la copii, fobiile şi stările premorbide. Frecvenţa cea mai mare a acestor patologii se atestă la găgăuzi, minimă – la moldoveni. Actualmente, Republica Moldova se situează printre primele cinci ţări din Europa la consumul de alcool şi la numărul de psihoze alcoolice. Fiecare al cincilea spitalizat este alcoolic. Alcoolul a devenit un factor serios de acţiune nefavorabilă şi chiar vătămătoare asupra sănătăţii fizice şi psihice a populaţiei, o cauză a destrămării familiilor, a comportamentului neadecvat, a creşterii agresivităţii şi criminalităţii în societate. 72

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

2.2.3. Maladiile psihice Boala psihică este caracteristică pentru un Eu omenesc. Cauza dereglării poate fi însuşi Eu-l pur, dar mai frecvent această situaţie e condiţionată de relaţiile Eu-lui cu sociumul. Tocmai aici, la interacţiunea dintre Eu cu alt Eu şi cu Noi, cu societatea, cu factorii sociali, poate apărea dereglarea psihică. Starea psihică a oamenilor determină psihicul uman, iar la general, psihicul universal al omului. Anume la interacţiunea dintre Eu şi Noi, Eu şi lumea, Eu şi mediul ambiant stă conştiinţa şi raţiunea umană. În orice zi, la orice pas al dezvoltării sale, al ontogenezei, omul este provocat de lumea înconjurătoare. Cu cât provocările sunt mai puternice, cu atât mai multă raţiune şi conştiinţă se cere de la om. Aici întră în acţiune şi caracterul, voinţa, forţa Eu-lui propriu-zis. În procesul de dezvoltare a Eu-lui pur şi a sociumului, anume în evoluţie, s-a dezvoltat şi cogniţia. Da, într-un anumit moment, unele relaţii, comportamente, reacţii inadecvate pot fi atribuite inconştientului, dar aceasta, totuşi, este caracteristic pentru Homo Sabilis. La etapa actuală, psihicul omului, ca şi psihicul sociumului trebuie să fie determinat nu de inconştientul biologic, ci de conştient, de raţiune. Dacă lipsesc aceste două componente, apare patologia psihicului. Academicianul A. Nacu, având la bază cercetările sale, spune într-o lucrare că inconştientul este laboratorul psihicului uman. Despre maladia psihică putem vorbi numai atunci când acest Eu este lipsit de conştiinţă: El nu este El, fiindcă nu ştie că este. Profesorul M. Revenco califică această stare ca discernământ. Anume discernământul determină comportamentul bolnavului – un Eu inadecvat, cu conştiinţă şi raţiune. Dar când Eu-l fizic şi psihic, mental, devine numai Eu fizic, fără conştiinţă… Deseori acest lucru are loc spontan, de la sine. Eu-l psihic poate fi creat şi influenţat de către mai mulţi factori exogeni şi endogeni. Un anumit loc în această privinţă îl are confortul sufletesc, viaţa socială şi spirituală satisfăcătoare, norocul, fericirea, creativitatea personalităţii. 2.2.4. Cancerul În sec. XX, cancerul a răpit 6 mln. de vieţi omeneşti anual. Această maladie este caracteristică pentru Eu-l pur, dar e în directă corelaţie cu sociumul. La început, apare dereglarea fizicului, cu deteriorarea unui organ sau sistem, iar în consecinţă se denaturează şi Eu-l moral – dereglări psohoemotive, de comportament, fobii, depresii, disforii 73

ION MEREUŢĂ

şi chiar sinucideri. Anume din denaturarea psihicului şi fizicului rezultă handicapul oncologic. Alături de afecţiunile cardio-vasculare, cancerul rămâne, şi la începutul mileniului III, cauza principală a îmbolnăvirilor, precum şi a morţii şi suferinţei oamenilor. Deseori, aceste suferinţe sunt îndelungate şi chinuitoare şi se manifestă prin durerea cronică şi permanentă, imobilizarea omului bolnav, ceea ce, iarăşi, conduce la denaturarea Eu-lui fizic şi moral. În Republica Moldova, anual, se îmbolnăvesc de cancer cca 7000 de oameni. În fiecare an, această maladie ia vieţile a cca 5600 de cetăţeni ai ţării. Sunt înregistraţi 40.000 de canceroşi. Mai mult de 2/3 dintre aceştia suportă suferinţe cronice, cu diferite niveluri de durere. Alinarea suferinţelor bolnavilor oncologici este esenţa tratamentului paliativ. Rolul major al societăţii este atât depistarea cât mai timpurie a acestei maladii, de cele mai multe ori, incurabile, cât şi alinarea suferinţelor bolnavilor. De aici, a apărut necesitatea fondării hospisurilor. Din păcate, cancerul va rămâne şi în acest secol o problemă a ţării moldave, a Europei, a întregii lumi. Toate acestea justifică şi argumentează lupta anticancer şi participarea sociumului la aceste acţiuni. 2.2.5. Tuberculoza Este o maladie care a bântuit prin secole şi a răpit multe vieţi omeneşti. De asemenea, este o problemă medico-socială, a societăţii întregi, deoarece acest Eu infectat pune în pericol sănătatea şi viaţa altor oameni. Determinată de factori economici şi sociali, fizici şi bacteriologici, tuberculoza corelează direct cu sărăcia, cu malnutriţia, cu frigul, foametea etc. Focarele tuberculozei sunt grupurile socialmente vulnerabile, penitenciarele, acolo unde Eu-l psihic este afectat, posibil, iniţial. Şi în acest caz, comunitatea, puterea locală şi statală, trebuie să-şi asume nişte responsabilităţi în scopul combaterii maladiei. 2.2.6. Maladiile sexual-transmisibile şi HIV SIDA Aceste maladii pun în pericol sănătatea şi viaţa multor oameni. Ele vizează comportamentul, cultura sexuală a omului. Atât sifilisul, care a bântuit în sec. XIX-XX, răpind multe vieţi omeneşti, cât şi gonoreea, trihomoniaza ş.a., rămân actuale şi la începutul mileniului III. Aici se adaugă SIDA. Substratul patologic atât moral, psihic, cât şi fizic al acestor maladii, este comun. Sunt afectaţi, în egală măsură, adulţi, tineri şi chiar copii. Maladiile în cauză, deseori, corelează cu alcoolismul, narcomania, toxicomania şi alte vicii sociale. Care este 74

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

soluţia, cum să luptăm cu aceste maladii? Numai prin cultură, prin educaţie şi prin muncă le putem învinge. Să începem din familie, continuând la şcoală şi în colective, ridicând nivelul de cultură al minorilor, dar şi al adulţilor, adică al societăţii în întregime. 2.2.7. Homosexualitatea şi prostituţia Sexualitatea este indisolubil legată de natura omului. Activitatea sexuală nu este neutră şi, din punct de vedere moral şi biologic, ea este benefică, dar numai fiind consensuală. Plăcerea sexuală, spune Aristotel, subminează raţionalitatea; de asemenea, remarcă filozoful, ea este premisa anxietăţii ce persistă în anumite religii: dacă sexul este iraţional, atunci el este o ameninţare la adresa omului şi a autorităţii. Pe parcursul dezvoltării omenirii, sexualitatea a fost determinată de legităţi. Numai creştinismul a avut interdicţii. Sexul poate fi periculos pentru oameni: SIDA, boli venerice, avort, contracepţie, cuplu steril, fertilizare artificială etc. Homosexualitatea a apărut din relaţia costuri–beneficii–satisfacere. Ulterior, au apărut schimbările şi deteriorările Eu-lui fizic şi moral. La fel a evoluat şi prostituţia: la început, predominau aspectele materiale, pe parcurs patologicul extinzându-se şi asupra Eu-lui moral. Cum altfel poate fi explicat fenomenul bărbaţilor la comandă? Schimbările psihoemotive sunt vădite. Homosexualitatea şi prostituţia întotdeauna au fost ţinta moralei. Omenirea chiar a adoptat legi împotriva acestor două maladii-fenomen ale vieţii omeneşti. Homosexualitatea este nu numai împotriva moralei, ci şi împotriva naturii. Are loc dereglarea psihologică, dereglarea comportamentului cu orientare sexuală inversată. Cum a apărut acest fenomen biologic de diversitate? Indiferent de felul în care-l explică medicina – factorii genetici, factorii nefaşti exogeni, cei hormonali endogeni sau cei induşi exogeni – credem că, totuşi, este vorba de denaturarea psihologică şi morală a Eu-lui. Eu-l devine altfel şi doreşte un Eu de acelaşi sex. Menţionăm că atât Selye (1950), cât şi Freud (1905), precum şi alţi psihanalişti, considerau că acest Eu s-a schimbat în urma unor condiţii externe existente. 2.2.8. Handicapul Handicapul este o maladie a societăţii, specifică pentru Republica Moldova: există circa 150.000 de invalizi, dintre care mai mult de 12.000 sunt copii. Omul cu dizabilităţi, cu deficienţe de sănătate, prezintă o problemă nu numai pentru el însuşi, pentru familia lui, 75

ION MEREUŢĂ

pentru grupul social din care face parte, dar şi pentru societate în întregime. Omul cu handicap pierde capacitatea de sănătate. Eu-l său este distrus, fiindu-i afectat şi psihicul, şi fizicul. Aceşti oameni trebuie să-şi găsească locul în societate. Anume aceasta este filozofia existenţei lor. Dacă ei se găsesc pe ei înşişi, aduc prinos societăţii, se integrează socio-profesional, atunci cerinţele lor de la socium sunt minime. În caz contrar, necesităţile lor devin preponderente şi societatea trebuie să le acorde tot sprijinul. Problema integrării handicapaţilor în societate sub toate aspectele trebuie să devină o politică de stat. Apare necesitatea de adaptare, de ajustare şi, desigur, de acomodare. Toate acestea confirmă teoria lui Darwin. Consecutiv, apare problema readaptării, a recuperării şi reabilitării. Integrarea ca proces social este indisolubil legată de procesul de reabilitare medicală, psihologică, profesională atât individuală, cât şi colectivă. Reabilitarea individuală depinde de integrarea funcţională, comunicaţională a individului în grup, în colectiv, în societate. Handicapul trebuie prevenit sub toate aspectele şi la diferite niveluri – în familie (atunci când se planifică naşterea, apoi intrauterin, apoi la naştere), la creşă, şcoală, liceu, instituţie de învăţământ superior. De asemenea, trebuie însuşite măsurile habituale de prevenire a handicapului – în stradă, în procesul de muncă etc. 2.2.9. Malformaţiile congenitale În ultimul deceniu, patologiile malformaţiilor congenitale au devenit o problemă atât clinică, cât şi socială la copii. Dragostea dintre doi, Eu şi Eu, trebuie să dea viaţă unui nou Eu – sănătos fizic, psihic şi mental. Dar, deseori, noul Eu este lipsit de această stare de bine fizică şi psihomorală. Pe an ce trece, cresc indicii morbidităţii, mortalităţii şi invalidităţii la copii. Se păstrează indici înalţi ai mortalităţii infantile şi perinatale. Sănătatea Eu-lui nou-născut în primul an de viaţă este deteriorată. 59% din copii suferă de anomalii congenitale şi diferite afecţiuni perinatale. Se atestă o întârziere în dezvoltarea fizică la 17, 6% din copii. La 25,3% se apreciază acuitate vizuală scăzută; la 2,2% – acuitate auditivă scăzută; scolioză şi defecte ale vorbirii – la 4,1% şi, respectiv, 9,5% din copii. Invaliditatea primară la copii ajunge la 13%. Cauzele sunt diferite – patologie neurologică, afecţiuni psihice. Retardul mental se atestă la 70% din copii. Şi aceasta este societatea noastră de mâine! La nou-născuţi, mai frecvent, se atestă patologia glandei tiroide (hipotiroidism), greutate mică la naştere, hipotrofie, anomalii 76

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

congenitale, cretinism ludemic (defect mental cu afectarea dezvoltării fizice şi surdo-muţie). Se observă creşterea morbidităţii perinatale şi în perioada copilăriei. 2.2.10. Diabetul zaharat şi maladiile metabolice Aceste maladii sunt determinate de patologia Eu-lui pur la nivel de individ – de metabolism, de dereglările sanogenezei, de compensare. Corelaţia este directă – se alterează fizicul, iar mai apoi şi psihicul. Apare dependenţa, ca o condiţie pentru a prelungi viaţa. Raţiunea vieţii şi a existenţei devine insulina. În consecinţă, apar o multitudine de probleme legate de supravieţuirea Eu-lui, adăugătoare la viaţa cotidiană. Aceasta condiţionează şi denaturează moralitatea individului, schimbă corelaţiile acestuia cu lumea înconjurătoare, inclusiv intelectul lui, moravurile, comportamentul, voinţa etc. 2.2.11. Stresul Stresul este o maladie caracteristică omului modern. Lipsa de timp, multitudinea de probleme care solicită soluţionare aduc în faţa omului o avalanşă psihoemotivo-habituală, familială şi socială. Drept urmare, omul nu mai poate fi cu Eu-l său. Tot timpul, la orice pas, factorii exogeni conduc la situaţii excepţionale, la conflictul social şi, concomitent, la cel psihioemotiv şi de autodistrugere. În cazul când stresul este combativ, Eu-l nu se distruge, apărând noi mecanisme de sanogeneză. Dacă stresul este necombativ, negativ, Eu-l se distruge atât psihic, cât şi fizic, şi atunci apare premorbidul bolii. E suficient să reapară speranţa, motivaţia, ca să reapară mecanismele specifice de autopăstrare a Eu-lui pur, care se mobilizează sanogenetic, iar stresul necombativ se schimbă în cel combativ sau pozitiv. Să nu uităm că anume stresul necombativ determină Eu-l denaturat psihic şi fizic, evidenţiind tristeţea acută, depresia, distrugând armonia personalităţii şi modificând perceperea lumii de către Eu-l pur. Aceste situaţii pot sta la baza agresivităţii, furiei, depresiei şi izolării. Pe acest fundal pot apărea şi alte maladii. 2.2.12. Hipodinamia Este o maladie a contemporanietăţii, a comodităţii şi confortului, determinată de mişcări maşinale, de tehnicile şi tehnologiile noi, de îndeletnicirile profesionale ale omului contemporan. Încă Aristotel, studiindu-l pe Anaxagora, scria că „toate fiind amestecate laolaltă, 77

ION MEREUŢĂ

mintea le-a imprimat mişcare şi le-a despărţit”. Mişcarea, într-adevăr, este atributul vieţii. Însăşi viaţa este mişcare sub toate aspectele. Omul contemporan, care are acces la ultimele tehnologii menite să-i satisfacă necesităţile şi, mai ales, dorinţele, tinde spre confort. Pare ciudat că anume acest confort duce la hipodinamie, la insuficienţă de mişcare, ultima creând condiţii pentru apariţia maladiilor în general şi a celor cardiovasculare, în special. În pofida exercitării unor profesiuni solicitante ca judecători, funcţionari de stat, contabili, programatori etc., omul e supus hipodinamiei şi riscurilor de îmbolnăvire. Hipodinamia trebuie substituită prin cultură fizică, printr-un mod sănătos de viaţă, prin turism şi cultură înaltă, prin folosirea raţională a timpului liber etc. 2.2.13. Alte maladii cu caracter social În Republica Moldova sunt maladii şi afecţiuni caracteristice pentru anumite grupuri de populaţie. Ele capătă un caracter endemic pentru anumite zone geografice şi chiar la nivel de republică. Aici putem enumera afecţiunile cardio-vasculare, care au o morbiditate şi o mortalitate înaltă, maladiile pulmonare cronice, bolile cronice ale aparatului locomotor şi traumatismele (habituale, profesionale şi mai ales rutiere), maladiile cronice ale ficatului, caracteristice pentru ţara noastră, maladiile cronice digestive, afecţiunile sistemului urinar şi insuficienţele renale etc. 2.3. Cogniţia fenomenelor sociale 2.3.1. Fenomenele demografice: naşteri, decese, migraţii Societate e mereu în mişcare. Stările ei diferă în timp şi spaţiu. Promotorul schimbărilor, ca număr şi structură, ale societăţii, ale colectivului este evenimentul demografic, care poate fi apreciat ca o unitate statistică şi reprezintă schimbarea calitativă sau cantitativă prin unele evenimente demografice – naştere, deces, schimbare a locului de reşedinţă, a stării civile, a locului de muncă etc. Suma evenimentelor demografice similare produse într-o perioadă de timp – un an, zece ani etc. – raportată la populaţia teritoriului reprezintă fenomene demografice ca natalitatea şi mortalitatea. Aceste două fenomene determină dinamica naturală a populaţiei. 2.3.1.1. Scăderea natalităţii Natalitatea reprezintă indicatorul cel mai mobil, mai flexibil al fenomenelor mişcării naturale a populaţiei şi deseori se află în corelare 78

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

directă cu situaţia economică. Dacă starea economică a unei ţări sau comunităţi este satisfăcătoare, natalitatea este constantă sau are tendinţe de creştere. Republica Moldova, care are o stare economică precară şi este una dintre cele mai sărace ţări din Europa, înregistrează un indice mic al natalităţii. De ce? Explicaţia e simplă: ţara nu are o politică de stat de susţinere a natalităţii, a sănătăţii mamei, o politică socială adecvată a mamei şi copilului, a familiilor tinere. La nivel de stat nu sunt abordate problemele demografice şi cele privind fondul genetic al ţării. Ar fi util să menţionăm că, în ultimii ani ai sec. XX şi începutul sec. XXI, natalitatea manifestă o tendinţă de evidentă scădere în toate ţările lumii. Totuşi, se atestă o foarte mare variabilitate a natalităţii în funcţie de ţări şi continente. Dacă media mondială a natalităţii constituie 27%, în ţările puternic dezvoltate economic ea se cifrează la 16%, iar în ţările mai puţin dezvoltate – la 31%. Dintre continente, cei mai mari indici ai natalităţii se înregistrează în Africa (46%), Asia de Sud (34%), America Latină (32%). Cele mai mici valori se constată în Europa (14%) şi America de Nord (16%). Situaţia natalităţii în Republica Moldova este alarmantă. Trebuie să ne îngrijoreze ritmul scăderii natalităţii în diferite perioade. Dacă, în 1950-1985, indicele respectiv s-a diminuat de 1,8 ori, apoi în anii 1985-1996 – doar într-un deceniu! – acesta a scăzut de 1,9 ori. Ce-i drept, în ultimii doi ani, se atestă o mică ameliorare a natalităţii, deşi sporul natural al populaţiei, în majoritatea raioanelor, rămâne negativ. Scăderea natalităţii a condus la sporul natural negativ pe toată ţara. Este un indice alarmant, care pune în pericol însăşi fondul genetic al ţării şi existenţa forţei de muncă în viitorii ani. Aceasta se referă la toată populaţia Republicii Moldova, la toate etniile conlocuitoare şi, mai ales, la băştinaşi. Dacă cele 64% de moldoveni se vor micşora, ne putem trezi ca un grup etnic să dispară chiar acasă, la baştină! De aceea, cu mari speranţe, dar şi cu mare îngrijorare, vom aştepta recensământul din primăvara anului 2004. Iar faptele expuse trebuie să-i pună în gardă pe toţi – de la opincă până la vlădică. 2.3.1.2. Creşterea mortalităţii Mortalitatea generală reprezintă celălalt aspect al mişcării naturale a populaţiei. Actualmente, pe glob, mortalitatea generală este apreciată la o valoare medie de 10%, în funcţie de continente cea mai ridicată fiind în Africa (15%), iar cea mai scăzută – în America de Nord (8%). În Europa, valoarea medie a mortalităţii este de cca 11% . 79

ION MEREUŢĂ

În ţara noastră mortalitatea generală s-a majorat de la 6,4% (1960) până la 11,6% (1996). Este alarmantă situaţia la capitolul mortalităţii la persoanele apte de muncă, precum şi în ceea ce priveşte mortalitatea la domiciliu. În majoritatea ţărilor dezvoltate, acest indice este de 6%, pe când în Republica Moldova cifra în cauză e de 85–90%, în funcţie de raion. Indicele respectiv arată că majoritatea populaţiei Republicii Moldova decedează la domiciliu, fără a-i fi acordată asistenţa medicală necesară. Consecinţele majorării mortalităţii sunt mai vădite în spaţiul rural, numărul populaţiei la sate micşorându-se considerabil. Astfel, migraţia celor tineri apţi de muncă în străinătate, alături de îmbătrânirea populaţiei şi mortalitatea înaltă, fac ca satele noastre să devină pustii... Şi la soluţionarea acestei probleme trebuie să-şi aducă aportul educaţia, familia, instituţiile medicale şi, desigur, autorităţile de stat. 2.3.1.3. Migraţiile Migraţia este o necesitate a sociumului, căci omul nu poate fi imobilizat. Forma mobilităţii populaţiei în spaţiu dintr-o unitate geografică în alta, cu schimbarea domiciliului de la locul de origine la locul de destinaţie, este reprezentată ca mişcare migratoare. Ea se compune din migraţia internă şi migraţia externă. Migraţia internă este determinată de schimbarea domiciliului în interiorul geografic al Republicii Moldova. Noţiunile de „sosiţi şi plecaţi” au un caracter convenţional. Evidenţa migraţiilor externe internaţionale e înfăptuită de Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova, baza acesteia fiind sistemul de vize şi permise. Emigranţi se consideră persoanele ce au primit permis de plecare din ţară pentru a se stabili cu domiciliu permanent peste hotare. În ultimul timp, dinamica migratoare are un caracter ascendent. Ea este condiţionată de deplasările populaţiei în teritoriu sau în afara lui, chiar la nivel de ţări şi continente. În Republica Moldova, procesele migraţioniste – în special, cele externe – s-au evidenţiat după anul 1990. O analiză a acestora identifică trei etape de migraţie externă: 1. plecarea ruşilor în anii 1990-1991; 2. plecarea evreilor în 1991-1992-1993; 3. plecarea moldovenilor şi revenirea altor etnii după 1995. Datele neoficiale atestă plecarea a cca 1 milion de băştinaşi în străinătate. Oamenii părăsesc ţara lor în cazuri excepţionale – război, foamete, terorism, represiuni etc. Dar de ce pleacă moldovenii? Care 80

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

sunt factorii ce-i determină să-şi părăsească ţara? Răspunsul este: sărăcia, lipsa locurilor de muncă, salariile mizere care nu acoperă minimumul de existenţă şi soluţionarea necesităţilor vitale, neîncrederea în ziua de mâine etc. Poate oare Moldova să-şi aducă feciorii şi fiicele acasă? Să sperăm că da. Dar pentru acesta trebuie să creăm toate condiţiile economico-sociale şi chiar morale, să ne recăpătăm încrederea în noi înşine, în poporul nostru, în Moldova noastră. 2.3.2. Îmbătrânirea societăţii Omul, întotdeauna, a căutat să rezolve problema longevităţii vieţii. Cum să trăiască mai mult? Răspunsul l-au căutat medici, biologi, fiziologi, filozofi şi chiar teologi... Astăzi, putem spune că există un singur remediu de a trăi mai mult – menţinerea cât mai îndelungată a bătrâneţii. Numai o bătrâneţe lungă şi activă poate prelungi viaţa. Longevitatea vieţii omului pe pământ se majorează şi, drept urmare, ponderea bătrânilor în populaţia globului creşte. Acest fenomen este argumentat şi prin faptul că, în anul 1975, bătrânii reprezentau, pe mapamond, 5,6% din populaţie, iar în anul 2000 – 6,3%! În Europa, acest raport e de 12,3% şi, respectiv, 14,3%, ceea ce denotă îmbătrânirea populaţiei europene. Între anii 1980 şi 1991, numărul populaţiei de peste 75 de ani a crescut în toate ţările Uniunii Europene, cota maximă fiind atinsă de cele din sudul Europei, unde s-a înregistrat o creştere de 30%. În anumite timpuri, bătrâneţea era o pedeapsă a spiritului. Ea este cea care izolează personalitatea, elimină omul din viaţa social-activă, îi modifică corelaţia Eu-societate, îi amplifică singurătatea şi suferinţa. Singurătatea, mai ales la bătrâneţe, devine o problemă destul de serioasă. Desigur că pensionarea schimbă personalitatea. Omul a activat zeci de ani şi a creat un produs social util. Odată cu pensionarea, acest Eu aşteaptă de la societate consideraţie; societatea îi poate oferi o activitate profesională specifică sau odihna binemeritată. Însuşi procesul de pensionare, pentru unii bătrâni, este fatal. Ei nu se pot acomoda la un alt mod de viaţă şi, în consecinţă, poate apărea depresia. Bătrâneţea afectează şi Eu-l fizic, şi cel psihic. Eu-l bătrân este specific. Unii (în familie) îşi păstrează Eu-l anterior, alţii (instituţionalizaţi) simt alături prezenţa societăţii, iar cei singuratici nu doresc numai compensaţii nominative, ci şi o atitudine umană... Singurătatea, dependenţa, imobilizarea denaturează şi mai mult Eu-l bătrânului. Bătrâneţea este obiectivă şi fiecare trebuie să intre în această perioadă 81

ION MEREUŢĂ

a vieţii cu un Eu integru. Eu-l trebuie să accepte dorinţa devenirii Eu-lui bătrân. Atât Eu-l, cât şi sociumul, trebuie să creeze un nivel optim al calităţii vieţii, ceea ce va asigura o viaţă activă, îndelungată şi chiar utilă pentru societate a bătrânilor. 2.3.3. Şomajul Este o maladie-fenomen a societăţii noastre, când omul apt de muncă, sănătos, deţinător al unei profesiuni, nu este încadrat în câmpul muncii şi, prin urmare, nu este util social. De ce acest om nu-şi găseşte locul în economia naţională? Din cauza cărui fapt el nu profesează şi, deci, nu progresează? De ce nu se realizează relaţia cu sociumul în producerea bunurilor şi a valorilor? Cine îl respinge? Răspunsul este unul: îl respinge sociumul, statul care nu-i asigură loc şi condiţii adecvate de muncă şi, prin urmare, nu-i asigură nici respectarea dreptului universal şi constituţional. Omul doreşte integrare, iar sociumul nu-i permite s-o facă. Într-o societate unde este şomaj, este loc şi pentru perfecţionarea relaţiilor interumane. Şomajul poate fi considerat un fenomen firesc al societăţii liberale, cu economie de piaţă. Social-democraţia ar trebui să asigure toţi oamenii cu loc de muncă! Însă corelaţia dintre cererea forţei de muncă şi ofertă nu este egală. Poate că şomajul determină concurenţa pe piaţa forţei de muncă, dar, totodată, acesta este un fenomen negativ care, pe de o parte, vizează personalitatea, iar pe de altă parte – statul şi sociumul. În cazul când statul nu-i oferă cetăţeanului său un loc de muncă, trecându-l în lista şomerilor, este dator să-i asigure minimumul social de existenţă (şi acest minimum este luat tot din bugetul statului). În caz contrar, la acest Eu neîncadrat în câmpul muncii – dar care, în mod natural, continuă să aibă necesităţi fiziologice, biologice şi sociale – poate apărea premorbidul patologiilor psiho-fiziologice şi psihice, pe al căror fundal se amplifică infracţionalitatea. În Republica Moldova, şomajul nu e privit integral, sub toate aspectele, deşi acest fenomen trebuie să aibă un statut social şi juridic aparte. Nici evidenţa şomerilor nu se face la un nivel cuvenit, motiv pentru care foarte mulţi şomeri nu se înregistrează la oficiile forţei de muncă. După declararea, la 27 august 1991, a independenţei statului, în Republica Moldova erau înregistraţi 78 de şomeri. În 1994 această cifră era de 15.000, iar la 1 ianuarie 2001 – de 34.755 oameni. Către finele anului 2002, numărul şomerilor în republica noastră ajunsese 82

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

la 58.000! Aceştia sunt cei trecuţi în registrele oficiilor forţei de muncă, dar câţi au rămas în afara evidenţei? Şi asta se întâmplă în perioada când Republica Moldova este una dintre cele mai sărace ţări din lume şi din Europa! Acesta este criteriul de dezvoltare a sociumului moldovenesc. Aici se reflectă, într-un mod reuşit, legea filozofică despre cauză şi consecinţă. Starea economică precară, lipsa locurilor de muncă, şomajul, sărăcia, destrămarea familiilor, diminuarea bugetului de stat, stresul familial şi social, diferite maladii, deprinderi patologice şi maladii sociale (alcoolism, narcomanie, sinucideri, omoruri, inclusiv la comandă), dovedesc încă o dată existenţa acestei cauzalităţi. Şomajul este un barometru al stării economice, al mecanismelor macro- şi micro-economice şi afectează economia tuturor ţărilor. El este şi un catalizator al „catastrofelor” şi „calamităţilor” omului şi ale societăţii în întregime. Acolo unde statul are o atitudine deosebită faţă de politica de angajare în câmpul muncii, fenomenul în cauză este redus la minimum. Pentru aceasta, însă, este nevoie de responsabilitate, de ajustarea normelor de drept şi de respectarea drepturilor universale ale omului. Noţiunea de şomaj provine de la cuvântul francez chomage, preluat, la rândul său, din limba greacă – cauma, care înseamnă caldură mare, din care cauză se întrerupea orice activitate. Şomajul poate fi caracterizat ca o stare negativă a economiei, care afectează o parte din populaţia activă disponibilă prin neasigurarea locurilor de muncă. Şomeri sunt toţi oamenii apţi de muncă, dar care nu găsesc de lucru şi care pot fi angajaţi, parţial sau în întregime, numai în anumite momente ale procesului economic. Ei reprezintă un surplus de forţă de muncă în raport cu numărul celor angajaţi, în condiţii de rentabilitate impuse de economia de piaţă. Şomajul a devenit o problemă o dată cu dezvoltarea industrială, începând cu a doua jumătate a sec. XVIII, în perioadele de recesiune, când întreprinderile industriale îşi micşorau producţia şi, drept urmare, erau disponibilizaţi un număr mare de muncitori, care deveneau şomeri. Şomajul apare ca un rezultat exclusiv al ofertei de muncă sau de forţă de muncă, cererea nefiind luată în considerare. Numai corelarea cererii cu oferta de locuri de muncă permite aprecierea cât mai corectă a situaţiei de pe piaţa muncii – dacă există sau nu şomaj. O creştere a ofertei concomitent cu scăderea cererii determină o deteriorare a situaţiei ocupării forţei de muncă. Şomajul, dacă nu a 83

ION MEREUŢĂ

existat până la acest moment, apare, iar dacă exista – creşte. Respectiv, creşterea cererii şi scăderea ofertei de muncă se traduc printr-o diminuare a şomajului. Piaţa muncii nu funcţionează ca o piaţă obişnuită atât din cauza restricţiilor legislative (patronat, sindicate), cât şi a raportului de forţe dintre acestea. Piaţa contemporană a muncii se poate afla fie în situaţie de echilibru, fie în cea de subocupare sau supraocupare. Prin politicile sociale promovate de guvernele tuturor ţărilor, se tinde spre realizarea unui grad de ocupare a populaţiei active cât mai apropiat de ocuparea deplină. Potrivit opiniilor mai multor economişti români şi străini, realizarea unui grad de ocupare deplină este considerată aproape imposibilă, socotindu-se satisfăcător un grad de ocupare de 97-98% şi, respectiv, de neocupare de 2–3%. Conform Biroului Internaţional al Muncii, organizaţie din sistemul Naţiunilor Unite, şomer este orice persoană care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii: – este aptă de muncă; – nu are loc de muncă; – este disponibilă pentru o muncă salariată; – caută un loc de muncă. În România, Legea nr. 1/1991, republicată cu modificări în Legea nr. 86/1992, precizează că sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor; deşi în respectiva lege nu se fac precizări, reiese că vârsta este de peste 16 ani. În martie 1994, şomajul afecta, în această ţară, tinerii în vârstă de mai puţin de 24 de ani, femeile, absolvenţii de învăţământ profesional, tehnic de maiştri şi liceal, locuitorii din mediul urban (cu excepţia municipiului Bucureşti) şi pe cei care nu au lucrat niciodată sau care au fost concediaţi dintr-o întreprindere a industriei prelucrătoare (textile, construcţii de maşini etc.). O persoană care, fără să se ţină seama de efectele structurale, cumulează aceste caracteristici, este denumită în genere şomer-tip. În ceea ce priveşte structura pe sectoare, după toate aparenţele, populaţia ocupată este supraestimată în mediul rural prin îndrumarea ajutorilor familiali. Dimpotrivă, industria, localizată în zonele urbane, a concediat 10% din angajaţi, în condiţiile creşterii producţiei cu 1,3%. Aceste concedieri corespund mai mult surplusului de forţă de munca decât unor reale transformări structurale. La ora actuală, se remarcă o 84

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

rată ridicată de activitate feminină, în comparaţie cu multe ţări vestice – 57,2% faţă de 71,2%, pentru bărbaţi. Totuşi, femeile şi bărbăţii nu au comportamente similare pe piaţa forţei de muncă, femeile având statutul de ajutori familiali în proporţie de 24%, faţă de 7,4% la bărbaţi. Şomerii, în proporţie de 52%, iau contact cu prietenii, rudele, colegii, sindicatele pentru a găsi o slujbă sau iau direct legătura cu patronii (45%). Abordarea directa este, deci, preferată de către solicitanţii de locuri de muncă, lăsând la urmă oficiile de forţă de muncă sau anunţurile la ziare. Bucureştenii sunt mult mai înclinaţi (în raport cu provincia) să înceapă o activitate pe cont propriu, urmare a instituţionalizării proprietăţii private – 9,3% dintre ei se gândesc să se aşeze pe propriile picioare. Mai mult, este nevoie de un capital pentru a putea începe o afacere şi, se pare, bucureştenii dispun mai des de acest capital. Şomajul se caracterizează prin: 1. Nivelul la care a ajuns, ceea ce se poate exprima ca: a) absolut, ca număr al şomerilor; b) relativ, ca rată a şomajului, calculată uneori ca raportul procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia ocupată, iar alteori – ca raportul între numărul şomerilor şi populaţia activă sau disponibilă. În SUA, rata naturală a şomajului este de 5%, faţă de 4% cât era la începutul anilor 1970 şi 3% după cel de-al doilea război mondial. 2) Intensitatea cu care se manifestă: dacă presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii (şomaj total) sau numai diminuarea activităţii depuse cu scăderea duratei săptămânii de lucru şi scăderea corespunzătoare a salariului (şomaj parţial). 3) Durata, perioada de la momentul pierderii locului de muncă sau diminuarea activităţii depuse până la reluarea normală a muncii. 4) Structura sau componenţa pe categorii de vârstă, nivel de calificare, sex, rasă etc. Criterii de caracterizare ale şomajului: a) După nivel: - absolut (număr) – relativ (rata) b) După durată c) După structură: rasă – sex – vârstă – calificare – domeniu de activitate – grad de pregătire Şomajul se formează pe baza a două mari procese: I. pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate; II. creşterea ofertei de muncă prin atingerea de către noile generaţii a vârstei legale pentru a se putea angaja şi afirmarea nevoii de a lucra 85

ION MEREUŢĂ

a unor persoane apte de muncă, dar inactive, în condiţiile unei cereri de muncă inferioare acestei creşteri. În cadrul primului proces, în funcţie de cauzele directe care îl determină, se disting mai multe forme sau genuri de şomaj, dintre care se menţionează: a) şomajul ciclic sau conjunctural, cauzat de crize şi conjuncturi defavorabile, trecătoare, dar care se repetă la intervale de timp mai lungi sau mai scurte; b) şomajul structural, determinat de modificarea structurii economiei pe activităţi, ramuri şi subramuri sub incidenţa evoluţiei nevoilor, crizei energetice, revoluţiei tehnico-ştiinţifice; c) şomajul tehnic, format ca urmare a înlocuirii vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi şi restrângerea locurilor de muncă prin reorganizarea unor activităţi sau firme; d) şomajul „de ficţiune”. Există întotdeauna persoane care îşi schimbă locul de muncă şi sunt înregistrate temporar ca şomeri. Numărul lor poate fi redus prin fluxuri mai bune de informaţii (punând la un loc posturile vacante şi pe şomeri) şi prin instruire; e) şomajul sezonier. Agricultura, construcţiile şi turismul sunt, în mod special, vulnerabile la variaţiile sezoniere. f) şomajul rezidual. Acesta este nucleul format din oameni care, în mod virtual, sunt de neangajat, poate din cauza incapacităţii lor de a se integra în lumea modernă. Cel de-al doilea proces generează şomajul datorită stării economiei care, prin nivelul dezvoltării, dinamica structurală şi alte caracteristici nu poate asigura crearea de locuri de muncă în pas cu creşterea ofertei de muncă. Există o evoluţie ciclică evidentă o şomajului. Pe măsură ce creşte cererea, companiile angajează mai mulţi lucrători şi şomajul descreşte. Când nu mai există forţă de muncă disponibilă (când se atinge rata normală a şomajului), cererea devine generatoare de inflaţie sau de importuri. În ţările industrializate, şomajul a început să crească din nou la începutul anilor 1990, atingând o medie de 8% din forţa de muncă în 1995 (mai mult decât dublul ratei medii din anii 1960). Rata era mai mare în Europa (11%) şi semnificativ mai mică în Japonia (3%), unde locurile de muncă pe viaţă fac parte din cultura acestei ţări. Structura şomajului ajută la identificarea domeniilor care ridică probleme economice. Şomajul pe termen lung (persoanele aflate în şomaj de peste şase luni) reprezenta aproape jumătate din şomajul total până la 86

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

începutul anilor 1990, deşi era mai scăzut în Japonia (36% în 1994) şi Statele Unite (20%), unde exista o mobilitate mai mare a forţei de muncă. În 1990, un şomer aştepta în medie zece săptămâni, în Statele Unite, pentru a-şi găsi un loc de muncă, în comparaţie cu un an în Franţa. Fluctuaţia lunară a şomajului este un bun ghid al evoluţiilor economice. Alte cifre, cum ar fi cererile săptămânale de ajutor de şomaj şi anunţurile publicitare pentru posturile vacante, oferă un sprijin util pentru datele asupra şomajului. Cifrele privitoare la şomajul regional oferă un ghid al şomajului structural, deoarece pune în evidenţă relaţiile dintre pierderile de locuri de muncă şi unele ramuri de activitate de muncă, despre care se ştie că se află în declin. În România, şomajul a început să fie urmărit din februarie 1991 şi, în 1999, număra 1.148.000 persoane cu o rată a şomajului de aproximativ 12%. Politici antişomaj Politicile adoptate vizează diminuarea şomajului prin măsuri ce se referă la: I. şomeri II. populaţia ocupată I. Măsurile care se referă direct la şomeri sunt cele ce vizează organizarea pregătirii şi calificării lor, trecerea la noi forme de ocupare, reglementări juridice privind înscrierea sau plasarea şomerilor. Programele de instruire reprezintă cea mai răspândită categorie de măsuri pentru şomeri. II. Măsurile care privesc populaţia ocupată au ca scop atât prevenirea şomajului, cât şi reducerea acestuia prin crearea unor posibilităţi de angajare. Măsura cea mai semnificativă, care se poate lua pe timp limitat, se referă la împărţirea muncii între cei angajaţi şi crearea, astfel, a unor noi locuri de muncă. O altă măsură o reprezintă programele speciale de creare de locuri de muncă, care cuprind o gamă vastă de acţiuni, cum ar fi înfiinţarea de întreprinderi în zonele defavorizate, unde rata şomajului este peste media pe ţară, acestor întreprinzători acordându-li-se o serie de facilităţi dacă angajează şomeri (de ex., credite cu dobândă mică, de aproximativ 17,5%). Conceptul de şomaj Piaţa contemporană a muncii înglobează mai multe moduri de combinare a factorului muncă, din punct de vedere al ocupării: 87

ION MEREUŢĂ

Echilibru – oferta şi cererea de muncă sunt egale – ocupare deplină Dezechilibru a) subocupare – oferta de muncă este mai mică decât cererea b) supraocupare – oferta de muncă depăşeşte cererea Echilibrul pieţei muncii trebuie sa fie abordat ca: Echilibrul funcţional – defineşte zona de compatibilitate a ocupării forţei de muncă şi creşterea productivităţii muncii, în condiţiile strict determinate de producători. Echilibrul structural – exprimă modul de distribuire a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, activităţi social-economice, profesii, calificări, zone ş.a. Echilibrul intern – între nevoile şi resursele de muncă, ambele condiţionate de volumul de munca şi cel al productivităţii. Formele dezechilibrului pe piaţa muncii pot fi înţelese numai după explicarea termenilor ocupare deplină, şomaj voluntar şi şomaj involuntar. OCUPARE DEPLINĂ – angajarea a 96-97% din populaţia activă disponibilă, diferenţa de până la 100% fiind considerată şomaj natural. Aceasta reprezintă acel volum şi acea structură a ocupării, a utilizării forţelor de muncă, care permit obţinerea maximumului de bunuri pentru acoperirea nevoilor oamenilor. Conceptele de şomaj voluntar şi şomaj involuntar caracterizează şi aprofundează şomajul natural. SOMAJUL VOLUNTAR – constă în neocuparea datorată refuzului sau imposibilităţii unor persoane de a accepta salariul oferit. Un asemenea şomaj arată ca sunt şi persoane care nu pot să se angajeze într-o activitate deoarece nivelul ridicat al salariilor, determinat prin negocieri colective, generează diminuarea cererii de muncă. SOMAJUL INVOLUNTAR – include persoanele neocupate care ar fi dispuse să lucreze, acceptând chiar un salariu nominal mai mic decât salariul existent, sperând că atunci când cererea efectivă de muncă se va mari, va creşte şi nivelul ocupării. De regulă, şomajul este tratat şi apreciat prin prisma celui involuntar, astfel putem încerca să conturăm o definiţie a acestui fenomen. Şomajul este un dezechilibru al pieţei muncii la nivelul ei naţional - un excedent al ofertei faţă de cererea de muncă cu niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade, ce are în prezent un caracter 88

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

permanent, dar care nu exclude definitiv existenţa stării de ocupare deplină a forţei de muncă. Şomajul se mai poate defini ca o stare de inactivitate economică, totală sau parţială, proprie celor care nu au loc de muncă, sunt în căutarea unuia, dar nu-şi pot găsi de lucru ca salariaţi. Totodată, nu orice persoană care nu lucrează poate fi considerată şomer (de ex., militarii în termen sau persoanele casnice). Şomajul este locul de întâlnire şi de confruntare al cererii globale şi ofertei globale de muncă. Măsurarea şomajului Problema măsurării şomajului este de fapt o problemă de estimare a proporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei lui. S-au înfiinţat, pentru această analiză, instituţii specializate care aplică modalităţi specifice de înregistrare a şomajului. Principalele caracteristici regăsite la nivelul acestui fenomen sunt: nivelul (mărimea) la un moment dat, intensitatea, durata medie şi structura (componenţa). I. Mărimea şomajului (nivelul la care a ajuns) reflectă numărul persoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor care sunt apte şi doresc să lucreze. Astfel, măsurarea are loc: a) în expresie absolută (masa şomajului) – numărul persoanelor care, la un moment dat, întrunesc condiţiile pentru a fi incluse în categoria şomerilor (numărul persoanelor din populaţia activă disponibilă neocupată). b) în expresie relativă (rata şomajului) – calculată ca raport procentual între numărul mediu al şomerilor şi: - populaţia activă - populaţia activă disponibilă - forţa de muncă (populaţie ocupată + şomaj) - populaţia ocupată - populaţia ocupată ca salariaţi Subevaluarea şomajului – înregistrarea doar a persoanelor care primesc indemnizaţie de şomaj, excluzând alte categorii ca: tinerii care încheie un ciclu de învăţământ şi nu au loc de muncă, persoane care nu au temporar un loc de muncă ş. a. Supraevaluarea şomajului – înregistrarea ca şomeri şi a altor categorii (neîndreptăţite) precum: persoanele care încasează indemnizaţia de şomaj, dar nu au intenţia de a se angaja; persoanele care au deja un loc de muncă, dar pretind că sunt şomeri, pentru că lucrează la negru; persoane care nu doresc sa muncească din motive strict personale ş. a. 89

ION MEREUŢĂ

II. Intensitatea şomajului – se calculează prin determinarea corectă a momentului încetării totale sau parţiale a activităţii. III. Durata sau perioada de şomaj – timpul care se scurge de la pierderea locului de muncă până la reluarea activităţii. IV. Structura – clasificarea şomerilor după criterii ca: nivelul calificării, domeniul de activitate, sex, vârstă sau rasă. Pentru o evaluare corectă a marimii şomajului la un moment dat trebuie să se calculeze: – intrările – persoane concediate, casnice sau care au terminat un ciclu de învăţământ şi nu se pot angaja. – ieşirile – persoane care găsesc noi locuri de muncă, cele care revin la vechiul post, cele care nu mai caută locuri de muncă, emigranţii, pensionarii ş. a. Cauzele şi formele şomajului rezidă în împrejurări nu doar strict economice, ci şi demografice, tehnice sau ştiinţifice. El apare ca urmare a unei evoluţii nefavorabile a activităţilor social-economice, datorită solicitărilor suplimentare de muncă ale noilor generaţii sau datorită solicitărilor de locuri de muncă ale persoanelor încadrate în vârsta a doua. Formele dominante de extindere a şomajului întâlnite astăzi sunt: • Şomajul de conversiune – afectează salariaţii care aveau locuri de muncă stabile până la licenţiere, fără vechime mare în muncă. La începutul perioadei de şomaj, ei sunt consideraţi favorizaţi, iar în caz de prelungire a perioadei de şomaj, trec într-o categorie mai defavorizată. • Şomajul repetativ – îi cuprinde pe acei care cunosc o succesiune de perioade de activitate şi de şomaj, mai afectaţi fiind tinerii şi cei cu calificare joasă. • Şomajul de excluziune – reuneşte populaţia activă în care sunt incluse persoane mai în vârstă, mai puţin calificate sau aflate în şomaj de timp îndelungat, indiferent dacă mai primesc sau nu indemnizaţia de şomaj. În cadrul proceselor de formare a şomajului, în funcţie de cauzele directe care îl determină, se disting mai multe forme de şomaj: 1. Şomaj ciclic – expresie a şomajului structural şi sezonier, care se formează în faza de recesiune (criză-depresiune) a ciclului economic sau care decurge direct din restrângerea activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului. 2. Şomaj de discontinuitate – se coroborează cu reglementările privind concediile de maternitate şi alte aspecte ale vieţii de familie. 3. Şomaj fricţional – efectul dezutilizării marginale a folosirii forţei 90

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

de muncă, care înglobează motive ce determină o persoană să nu accepte un post pentru că salariul primit are o utilitate sub un anumit minim. 4. Şomaj de inadaptare – determinat de imposibilitatea unei părţi a populaţiei active, denumită tehnofobă, de a utiliza şi a se adapta tehnicilor avansate actuale care presupun abstracţie, interactivitate, viteză de execuţie şi flexibilitate deosebite. Acest fenomen poate fi evitat sau diminuat doar prin pregătirea şi orientarea personalului. 5. Şomaj intermitent – este generat de insuficienta mobilitate a forţei de muncă şi de inegalităţile între calificările persoanelor care vor sa se angajeze şi cele solicitate. 6. Şomaj sezonier – se formează datorită restrângerii activităţii economice în anumite perioade, sezoane ale anului, în care condiţiile economice sunt mai puţin prielnice, el fiind caracteristic agriculturii, construcţiilor şi turismului. 7. Şomajul structural – este determinat de tendinţele de restructurare a economiei sub incidenţa progresului tehnico-economic, crizei energetice, fenomenelor sociale şi politice. Se întâlneşte atât în ţările slab dezvoltate, cât şi în cele dezvoltate sau aflate în tranziţie la economia de piaţă. Restrângerea lui presupune mari investiţii, recalificarea celor afectaţi, reorientarea învăţământului ş. a. 8. Şomaj tehnic – este determinat de întreruperea activităţii unei firme din lipsa de comenzi pe un timp îndelungat. Cei afectaţi primesc indemnizaţii de şomaj de la firma respectivă. Ieşirea din şomaj are loc odată cu reluarea activităţii. 9. Şomaj tehnologic – este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu aparate noi şi de centralizare a unor capitaluri. Resorbirea lui presupune recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu noile cerinţe. Costurile sociale ale şomajului Costul social al acestui fenomen reprezintă efortul total pe care îl suportă populaţia, economia şi societatea care sunt afectate de şomaj. • La nivelul persoanelor, apar aspecte de natură economică, dar şi aspecte morale, social-culturale, chiar şi politico-militare. • La nivelul economiei şi societăţii, costul social are în vedere aspecte ca: - irosirea cantităţii de forţă de muncă; - diminuarea intensităţii dezvoltării economice; - scăderea veniturilor bugetului de stat; - creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice din domeniul înregistrării şomajului. 91

ION MEREUŢĂ

Costurile mari care implică şomajul se grupează în: Costuri directe – evaluate sub forma vărsămintelor monetare către fondul destinat protecţiei sociale. Costuri indirecte – generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de care ar putea beneficia întreaga populaţie. Aprecierea complexă a acestui fenomen impune surprinderea • Efectelor pozitive (apar pe termen scurt): - incitarea angajaţilor la perfecţionarea profesională; - o mai mare mobilitate şi adaptabilitate a forţei de muncă. • Efecte negative (apar pe termen lung). Datorită acestora s-a ajuns la concluzia că şomajul este un fenomen negativ, ale cărui costuri depăşesc cu mult avantajele. Economistul american Arthur M. Okun formulează o lege ce îi poartă numele şi exprimă intensitatea negativă dintre nivelul şi dinamica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali ale Produsului Naţional Brut (PNB), pe de altă parte. Okun consideră că ridicarea nivelului şomajului trebuie sa fie însoţită de 1. Reducerea duratei (săptămînale) a muncii 2. Repatrierea imigranţilor 3. Programe de muncă cu timp redus şi atipice 4. Scăderea vîrstei de pensionare Raţionalizarea muncii Adoptarea la mediul economic 1. Adaptarea pregătirii (calificării) forţei de muncă 2. Creşterea productivităţii şi competitivităţii, recucerirea pieţelor interne şi externe

1. Indemnizatii (ajutoare) pentru protecţia socială a ponderilor 2. Orientarea indemnizaţiilor pentru insertiţia şomerilor în viaţa activă

Politica de diminuare a şomajului şi de utilizare a forţei de muncă Dezvoltarea economico-socială 1. Progrese în domeniul muncii: managementul resurselor umane, cresterea gradului de tehnicitate, ameliorarea condiţiilor de muncă 2. Dezvoltarea economiei şi crearea de mai multe locuri de muncă prin: cheltuieli publice mai mari, crearea de noi locuri de muncă în administraţie, dezvoltarea prestaţiilor de servicii care solicită puţin capital si multă muncă. 3. Creşterea exporturilor şi asistenţei tehnice externe

92

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

reducerea volumului real al PNB, deoarece persoanele ocupate participă la producerea bunurilor materiale şi serviciilor, iar şomerii nu produc bunuri economice. Politici de ocupare a forţei de muncă Reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni pe piaţa muncii în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, diminuând dezechilibrele şi disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii. Politici pasive de ocupare – pornesc de la nivelul ocupării considerat dat şi urmăresc găsirea de noi soluţii pentru angajarea excedentului de forţă de muncă. Exemple de măsuri adoptate de aceste politici: - reducerea duratei muncii; - diminuarea vârstei de pensionare; - creşterea perioadei obligatorii de şcolarizare; - creşterea locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic; - restricţionarea imigrărilor. Politici active de ocupare – presupun măsuri, metode, procedee de mărire a nivelului ocupării. Exemple de măsuri de politică activă: - amplificarea şi stimularea investiţiilor; - ameliorarea conţinutului învăţământului; - îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor; - stimularea mobilităţii persoanelor active spre alte locuri de muncă; - încurajarea cercetării ştiinţifice; - extinderea activităţilor economico-sociale şi ecologice. Şomajul se amplifică datorită capacităţilor de producţie nefolosite, într-un context de recesiune economică profundă şi o strategie de tranziţie la economia de piaţă concurenţială. Trebuie avut în vedere efectul distructiv al dobânzilor asupra investiţiilor şi implicit al ocupării; rigiditatea salariilor în privinţa scăderii; eliberarea accentuată a forţei de muncă din motive de retehnologizare şi stagnarea creării de locuri de muncă. Aşadar, principalele forme de şomaj întâlnite sunt: - şomajul conjunctural; - şomajul structural; - şomajul tehnologic. Măsurile de diminuare a şomajului se grupează în: - măsuri ce-i vizează direct pe şomeri; - măsuri ce vizează populaţia ocupată; - alte măsuri. 93

ION MEREUŢĂ

În prezent, rata şomajului în România este de circa 10% pe ansamblul economiei, existând printre şomeri o mare parte a muncitorilor din ramurile energointensive. Şomajul afectează în prezent foarte mult tinerii şi femeile. Din cauza marii recesiuni în care ne aflăm, şomajul are o tendinţă de creştere de lungă durată. 2.3.4. Cerşitul şi copiii străzii Un fenomen social negativ apărut în societatea noastră este cerşitul. De ce? Sub influenţa căror factori omul devine cerşetor? Ce schimbări au loc în Eu-l lui moral? Sau poate cerinţele Eu-lui fizic îl scot pe om în stradă să cerşească? Nu este un caz separat, ci un fenomen social constatat pe întreg teritoriul ţării acest om denaturat, schimbat moral şi, nu rareori, fizic, cu un handicap mai des locomotor, cu mâna întinsă... Da, trebuie să fim oameni, trebuie să fim solidari, să împărtăşim neputinţa şi inferioritatea lor, să le ajutăm moral şi material, dar aceasta trebuie s-o facă, înainte de toate, autorităţile statului. Căci sărăcia, necesităţile fiziologice, între care hrana, îi face pe aceşti oameni să iasă în stradă şi să ceară. Şi mai înspăimântătoare este situaţia când în stradă apare o mamă cu un copilaş în braţe. Stă la o margine de drum şi cerşeşte pentru odrasla ei, sau poate pentru ea... Unde-i statul? Unde-i societatea? De ce suntem indiferenţi? Acest fenomen nefast trebuie curmat prin măsuri organizatorice directe, selective, ale puterilor locale. Aceşti oameni trebuie depistaţi şi supuşi unor politici sociale adecvate. Altfel, oare nu este o ruşine când, pe artera principală a municipiului Chişinău, care leagă Aeroportul de centrul oraşului, stau cerşetori, iar delegaţiile străine care ne vizitează ţara îi privesc din limuzinele luxoase... Şi prin ei, prin aceşti cerşetori, ei privesc la noi toţi, la întreaga Moldovă... Este o ruşine naţională. Ea poate fi combătută, dar este nevoie de responsabilitate la toate nivelurile, de la simplu cetăţean până la şef de stat, şi de dorinţa de a realiza, cu perseverenţă, acest obiectiv. Un alt fenomen ruşinos al sociumului moldovenesc sunt copiii străzii. În societăţile civilizate nu se vorbeşte nici de câini vagabonzi, mite de oameni... De la „Дети подземелья” – la copiii străzii… Şi aceasta se întâmplă la începutul mileniului III! Cauzele sunt aceleaşi – iresponsabilitatea familiei, a puterii locale, a instituţiilor şcolare şi, nu în cele din urmă, a societăţii întregi. Anume golurile în educaţie generează apariţia unui asemenea fenomen. Trebuie să luptăm cu toţii împotriva lui – doar prin efortul comun al familiei, şcolii, al societăţii civile şi al statului îl vom putea învinge. 94

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Capitolul III Cogniţia omului, a vieţii, sănătăţii şi morţii 3.1. Cunoaşterea Eu-lui propriu Limitele premorbidului Eu-l pur este o lume aparte. El nu participă la naşterea Eu-lui său şi, de asemenea, nu poate sa împiedice plecarea Eu-lui său din lumea aceasta. Eu-l pur poate conştientiza aceste lucruri numai în cazul când El poate să „discute” cu Eu-l său. De aceea omul are nevoie să discute cu sine însuşi. Totuşi, El faţă-n faţă cu Eu-l său, cu gândurile sale, cu sentimentele sale, încă nu înseamnă singurătate. În dialogul cu Eu-l pur, omul analizează, revine la unele momente ale vieţii sale, poate chiar să-şi proiecteze fantezii vizavi de ce şi-ar dori Eu-l pur. Şi anume în aceste clipe apare singurătatea benevolă. Nu o dată, această singurătate benevolă poate fi utilă pentru individ – pentru a se autocunoaşte, pentru a se autoperfecţiona, pentru a aprecia situaţia Eu-lui pur şi a celui moral, dar şi corelaţia Eu-lui cu sociumul. Singurătatea benevolă purifică Eul moral, pe când cea forţată poate determina apariţia patologiei, a maladiei care poate provoca nevroza individului şi chiar sociopatiile. Singurătatea benevolă a Eu-lui pur poate determina relaţia religioasă. Anume Eu-l psihic, depăşindu-l pe cel fizic, face ca omul să-şi înţeleagă mai bine spiritualitatea: corpul va muri, dar sufletul său va fi fără de moarte, va fi etern. În aceste clipe de singurătate Eu-l pur, chiar şi separat de El, vine în legătură cu Dumnezeu. Astfel, chiar şi în singurătate, Eu-l pur nu este singur, ci cu Dumnezeu. Aceasta este magică terapie a lui Dumnezeu şi a religiei în general. Căci, în momentul când Eu-l pur devine absolut singur, El poate degenera în patologie – beţie, droguri, nebunie, crimă etc. În aceste condiţii se pot naşte patologiile sociale. Dacă acest Eu nu se găseşte pe El însuşi, El poate deveni patologie pentru sine si pentru socium. Alt Eu, neizbutind să dobândească ceea ce-şi doreşte, tot poate deveni patologie – iniţial agresiv, nestatornic, iar mai apoi chiar terorist. Aici trebuie să-şi spună cuvântul cultură, religia, sociumul. F. Dostoevski scria că „dacă doreşti să cucereşti lumea, cucereşte-te pe tine însuţi”. Noi trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne echilibrăm dorinţele cu posibilităţile, aportul adus societăţii cu ceea ce oferă societatea fiecăruia dintre noi. Cel mai bine e să faci mult 95

ION MEREUŢĂ

pentru oameni şi pentru societate, şi să nu urmăreşti beneficii directe şi imediate. Munca o să fie pe deplin răsplătită. Principalul e să te cunoşti pe tine şi să te controlezi în orice acţiune sau inacţiune. În context, apare întrebarea: de ce depinde această stare de bine a Eu-lui? De ce apare ura, invidia, intoleranţa, agresivitatea, infracţiunea, criminalitatea, teroarea? Acolo unde Eu-l nu suferă nici moral, nici fizic, unde Eu-l este satisfăcut, iubit şi fericit, nu există substrat pentru patologii, inclusiv cele sociale. Poate că studierea Eu-lui sub aspectele dorinţei şi posibilităţilor, ale pragului acestora, poate să ne contureze limitele prepatologice, premorbide ale Eu-lui şi, desigur, profilaxia maladiilor sociumului. 3.2. Omul şi viaţa Totul are o rezervă, cu excepţia vieţii... O viaţă apare din iubirea dintre un Eu şi un alt Eu, şi poartă în sine toată informaţia Eu-lui fizic şi chiar a celui moral. Viaţa se naşte din două vieţi, la dorinţa Domnului, dar, în paralel, dă naştere şi la o moarte. Viaţa şi moartea se găsesc într-un singur Eu care se luptă în sine şi în afara lui... A trai şi a muri nu e acelaşi lucru; căci, pe când una nu e nimic, cealaltă este speranţă. Poetul Polzidus la Wagner scria: „Cine ştie dacă pe lumea cealaltă a trăi nu înseamnă a muri, iar a muri nu e socotit a trai?”. Viaţa nu poate fi trăită decât o singură dată. Ea merge numai înainte, nu se întoarce înapoi. „Totul în lumea aceasta are rezervă, în afară de însăşi viaţa – ea trebuie ascultată”, scria Epicurus. Şi fiecare trăieşte nu cum vrea, ci cum poate. Anume posibilitatea determină viaţa. Şi când începem să trăim, scria Theophrastus, tocmai atunci murim. Viaţa se naşte o singură dată şi nu există în veci. Viaţa curge şi e în aşteptare fără un scop real, iar cotidianul nu ne permite să ne aşteptăm moartea. Toţi suntem copleşiţi de problemele mai mari sau mai mici ale vieţii cotidiene. Menandru scria: „Eu spun că cel mai fericit este acela care, după ce a privit fără întristare lucrurile acestea măreţe – soarele comun, stelele, apa, norii, focul – pleacă iute acolo de unde a venit. Alte lucruri mai măreţe nu o să vadă niciodată. Dacă te vei pomeni într-o mulţime de oameni, cu pungaşi şi jocuri distractive sau de noroc, pleacă cel dintâi şi vei avea provizii de drum mai bune şi nu vei fi supărat pe nimeni; cel care va zăbovi, va pierde tot ce a acumulat, va găsi duşmani şi nu va muri la timpul lui...”. Într-adevăr, viaţa constă din mai multe întâlniri cu nenorocirile. Trebuie să ştii cum să le eviţi şi atunci vei şti că viaţa e 96

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

bună şi dulce. Pentru lumea întreagă, viaţa unui om nu costă nimic, iar pentru un singur om – viaţa este totul... Vorba poetului George Coşbuc: „Din codru rupi o rămurea, ce-i pasă codrului de ea, ce-i pasă unei lumi întregi de viaţa mea, de soarta mea, de moartea mea?”. În procesul de ontogeneză, viaţa are mai multe componente – copilăria, adolescenţa, maturitatea, bătrâneţea etc. Dintr-o altă perspectivă, există viaţa individuală, viaţa familială, viaţa intimă, viaţa profesională, viaţa obşteasca şi politică ş. a. Desigur că viaţa propriu-zisă este privată şi are un specific individual, dar ea nu se desfăşoară în singurătate. De altfel, încă în Cărţile vechi se spunea că „a trăi cu adevărat înseamnă a trăi nu numai pentru tine”. Într-adevăr, nu poţi să fii individualist; trebuie să fii umanist, să iubeşti oamenii şi viaţa lor. „Viaţa unui individ, scria anticul Caton, se aseamănă cu un fier: dacă o întrebuinţezi – se uzează, dacă nu – o distruge rugina”. Anume asta înseamnă viaţa pentru fiecare om. Sunt oameni ale căror vieţi şi activitate sunt necesare nu numai lui şi familiei lui, dar şi comunităţii, sociumului şi chiar umanităţii. Aceştia sunt oamenii care şi-au dedicat viaţa semenilor săi, întregii umanităţi. Numele acestor personalităţi au rămas pe veci în analele istoriei universale – nu le-au putut şterge nici tumultul anilor, nici negura vremurilor, nici neantul uitării. În Panciatantra scrie că „numai acela trăieşte cu adevărat pe lumea aceasta, de a cărei viaţă atârnă vieţile multora”. În principiu, viaţa este mai scurtă decât anii pe care noi îi trăim – nenorocirile şi problemele o fac mai lungă. În esenţa ei, viaţa nu este decât o luptă continuă cu greutăţile. De aceea, probabil, omul întotdeauna trebuie sa-şi amintească de faptul că viaţa e scurtă şi că trebuie să se grăbească să facă bine celor din jur. Căci vine un timp când trebuie să dăm socoteală pentru ceea ce am făcut, cum am făcut şi de ce am făcut într-un anumit fel. Cărţile sfinte spun că nu e important cât trăieşti, ci cum trăieşti. Dar oamenii „nu caută să trăiască cât mai bine, ci cât mai mult”. Viaţa nu trebuie plânsă – ea trebuie trăită, căci ne este dată de soartă şi de Dumnezeu. Deşi are şi Eu-l un rol în determinarea destinului, după părerea noastră, acesta e destul de mic. Nu înţelepciunea conduce viaţa, ci norocul. Din păcate, de foarte multe ori – tot datorită norocului! – în posturi decisive pentru destinele oamenilor se află mediocrităţi. Un filozof moldovean contemporan spunea că, dacă vrei să-ţi meargă în viaţă, trebuie să întruneşti trei componente – minte, bani şi noroc. Iar norocul, la rândul său, e făcut de către alţi oameni, care au un rol mare în viaţa ta, de tine 97

ION MEREUŢĂ

şi de Dumnezeu. Aşadar, trebuie să ne folosim viaţa pentru a face bine altora, aşa cum vieţile altora sunt de folos nouă. Viaţa însăşi trebuie sa ne folosească pe noi. Gândurile şi faptele noastre trebuie să fie în folosul vieţii, al calităţii ei. Fiindcă viaţa este limitată în timp. E ca o clipă: abia începi să trăieşti şi trebuie să pleci... E ca o floare, ca o frunză, ca un ram care se trece o dată cu sfârşitul verii. „Viaţa omenească, scria Bossuet, este asemenea unui drum al cărui capăt este o prăpastie groaznică. Suntem avertizaţi despre ea de la primul pas, dar legea este rostită, trebuie să înaintăm mereu... Totuşi, ne mândrim pentru că, din când în când, întâlnim obiecte care ne distrează, ape curgătoare, flori care trec. Ne mândrim, fiindcă luăm cu noi şi ceva flori culese în treacăt, pe care le vedem cum se ofilesc în mâinile noastre de dimineaţă până-n seară, câteva fructe pe care le pierdem în timp ce le gustăm…”. Viaţa este liberă. Ea impune şi libertăţi, şi necesităţi. Aceste necesităţi ne cheamă la luptă. Numai aşa ne perfecţionăm viaţa şi o facem mai bună. Fiecare îşi trăieşte propria viaţă. Aristotel scria că „dacă am lua în consideraţie felurile diferite de a trăi, atunci avem trei feluri de vieţi, care ies în relief mai mult ca altele: viaţa amintită înainte, viaţa publică şi, în sfârşit, viaţa consideraţiunilor filozofice”. Şi tot el continuă: „Mulţimea însă arată o natură servilă, dând preferinţă unei vieţi animalice; ea poate găsi însă o justificare în faptul că şi mulţi dintre cei puternici împărtăşesc gustul lui Sardanapal. Naturile nobile, doritoare de acţiune, preferă onoarea. Ea poate fi considerată ca fiind scopul urmărit de viaţa publică. Totuşi, onoarea este prea superficială pentru ca ea să poată fi privită ca bunul suprem al omului. Pare că ea aparţine mai mult celor ce onorează decât aceluia care este onorat. Imaginea pe care ne-o formăm despre bunul suprem este că el e ceva superior omului şi nu ceva care se pierde atât de repede. De aceea, nici onoarea nu este căutată decât fiindcă vrem să ne considerăm pe noi înşine buni, căci căutăm să fim onoraţi de cei pricepuţi şi de către aceia care ne cunosc, şi anume sub raportul virtuţii. Dacă o asemenea conduită duce la o concluzie, atunci aceasta este că ceea ce este preferabil este virtutea. Aşa încât aceasta ar putea fi mai mult privită ca scop al vieţii în comunitatea statului. Dar şi ea pare insuficientă. Putem să şi dormim, posedând virtutea, sau să nu dăm vieţii nici o activitate, sau să avem de suferit de mai rele şi mai mari 98

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

nenorociri, şi acela căruia îi este rezervată o asemenea viaţă nu va fi niciodată numit fericit... Al treilea fel de viaţă este cea teoreticocontemplativă. Viaţa îndreptată către câştigul bănesc are ceva nenatural şi forţat în ea şi bogăţia nu este, evident, bunul căutat. Căci nu este dată decât pentru a fi întrebuinţată ca mijloc pentru un scop. Mai curând ne-am putea decide pentru scopurile arătate înainte, care sunt preţurile pentru ele însele, dar nici ele nu par a fi scopul cel drept, oricât de ademenitoare ar fi”. 3.3. Omul, sănătatea şi calitatea vieţii Sănătatea este comoara cea mai de preţ a fiecărui Eu şi a sociumului în întregime. Omul lipsit de sănătate este o povară grea pentru sine şi pentru cei din jur. Anume sănătatea aduce omului bucuriile şi fericirea, ba chiar şi norocul. Grija pentru sănătate este o datorie a fiecărui cetăţean, a colectivului, a societăţii. Igiena vieţii şi muncii trebuie să fie condiţii vitale. Munca nu este sensul vieţii, dar ea constituie condiţia existenţei omului, a dezvoltării societăţii. Forţa care mobilizează omul este ţelul vieţii fiecăruia dintre noi, care trebuie evaluat corect. K. Ţiolkovski şi, ulterior, D. Carnegie, scriau că anume bucuria şi posibilitatea către muncă şi gândire sunt esenţiale „în găsirea şi ridicarea omului”. Este important să definitivăm sănătatea unui Eu, adică a individului, sănătatea unui colectiv, a unei comunităţi şi, desigur, sănătatea societăţii sau sănătatea globală a sociumului. Sănătatea Eu-lui trebuie privită din punct de vedere individual - modul de viaţă, comportamentul, atitudinea faţă de sănătatea proprie, a familiei sau a unui grup mic. Despre calitatea vieţii se scrie mult. Dar ce constituie de fapt calitatea vieţii? Sănătatea este o componentă primordială a calităţii vieţii Eu-lui, care cuprinde toate elementele de bunăstare a Eu-lui – materială, spirituală şi socială, de confort şi stare de bine –, acestea determinând Eu-l, dorinţele şi posibilităţile sale vitale. Trebuie să menţionăm că această stare a Eu-lui, cu o calitate dorită, este condiţionată de modul de viaţă, ca expresie a stadiului corelării Eu-lui şi sociumului, a progresului social în general. Calitatea vieţii este o totalitate de condiţii ce asigură integritatea vieţii mai întâi biologice a Eu-lui, dictată de necesităţi biologice şi satisfacerea lor, urmate de cerinţele de ordin social-economic, indisolubil legate de nivelul de trai material şi spiritual. Aceste condiţii contribuie la instalarea unui echilibru al Eu-lui, dar şi al sociumului. 99

ION MEREUŢĂ

Aşadar, calitatea vieţii trebuie să asigure, necondiţionat, desăvârşirea continuă a Eu-lui, a personalităţii umane. În viziunea noastră, ea cuprinde: • Calitatea mediului înconjurător, a ecosistemului, a corelaţiei om-natură; • Calitatea mediului social – condiţiile de viaţă materiale, relaţiile umane, activitatea socială şi politică, activitatea profesională, starea morală şi spirituală; • Condiţiile mediului profesional; • Calitatea mediului familial; • Sănătatea individului şi a colectivului. În acest context, trebuie să vorbim de calitatea vieţii Eu-lui, adică a individului, calitatea vieţii colectivului şi calitatea vieţii sociumului. Este necesar să studiem atât calitatea vieţii cetăţeanului, a omului sănătos, cât şi cea a omului bolnav. În această ordine de idei, ar fi util să vorbim de calitatea vieţii bolnavului somatic şi calitatea vieţii bolnavului social, care a fost descrisă de mulţi savanţi. Calitatea vieţii, după noi, este un fenomen complex şi unic, şi poate fi apreciată în raport cu satisfacerea de către Eu al tuturor necesităţilor – fiziologice, de securitate personală şi siguranţă, de contacte umane şi afiliere la diferite grupuri sociale, ierarhice în societate (atât profesionale, cât şi civile şi administrative), de statut social şi respectul sociumului faţă de acest Eu care, în cele din urmă, doreşte să se realizeze. Un rol aparte în aceste necesităţi îl au dragostea, estetica şi, în ansamblu, fericirea. Un moment important ţine de corelarea dintre dorinţă şi posibilitate, asupra căreia ne vom opri, în mod special, mai jos. Totodată, acest Eu trebuie să determine inspiraţia şi motivaţia: de exemplu, satisfacţia de muncă este condiţionată de factori motivaţionali ca realizarea, aprecierea, responsabilitatea, avansarea şi chiar de însăşi munca. Prezenţa acestor factori depinde şi de caracteristicile personale ale Eu-lui – aptitudinea, capacitatea, caracterul, efortul său în dobândirea satisfacţiei care, în cele din urmă, constituie un element al calităţii vieţii. La compartimentul terminologie, despre noţiunea de sănătate se vorbeşte de foarte mult timp. După Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), sănătatea constă într-o completă stare de bine din punct de vedere fizic, mental şi social, şi ea nu se reduce numai la absenţa bolii sau a infirmităţii. Deci, putem vorbi de o sănătate bună atunci când, din punct de vedere: 100

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Fizic – persoana se simte bine şi munceşte, se hrăneşte şi se odihneşte bine, îşi desfăşoară cu succes activităţile în familie şi în colectivul de muncă; Mental – persoana nu este deprimată sau nenorocită şi nici nu trăieşte o prea mare fericire subiectivă; Social – persoana are o stare bună, se integrează în familie şi în colectiv, în activitatea individuală şi socială. Starea de sănătate poate fi deplină sau nu, existând şi un nivel de sănătate care poate fi atribuit persoanei sau colectivului. În conformitate cu acest nivel de sănătate, într-o anumită situaţie sau moment, starea sănătăţii poate fi exprimată chiar în termeni cantitativi – durata medie a vieţii, dezvoltarea psihică etc. Starea de sănătate este deplină atunci când la starea completă de bine nu mai este nimic de adăugat. Este evident că atunci când se vorbeşte despre sănătate, despre eficienţa prestării serviciilor de sănătate, apare problema aprecierii sau măsurării sănătăţii. Metode tradiţionale de măsurare, de apreciere a nivelului sănătăţii unei populaţii, efectuate cu ajutorul indicilor morbidităţii, mortalităţii şi activităţii unităţilor medicale, au fost tratate în diferite lucrări de S. Goldsmith (1972), B. Sonders (1964), I. Morizama (1968). Încă în 1965, Centrul naţional de statistică medicală a editat un îndrumar informativ special pentru modelarea matematică a nivelului sănătăţii populaţiei (US Public Service, 1965). Indicii sănătăţii care se bazează pe teoria probabilităţii de transferare dintr-o stare în alta (procese marc) se schimbă de la „0” până la „1”. Aceasta a fost demonstrat în lucrările semnate de J. Krall (1972), C. Chiang, R. Cohen (1973). Din punct de vedere economic, sănătatea, deseori, este privită ca un capital de sănătate care, atunci când există, aduce posesorului o plusvaloare în formă de salariu sau bunuri materiale (M. Grossman, 1972). Din acest punct de vedere, investiţiile în sănătate sunt corecte şi justificate. Pentru a ridica gradul de sănătate cu 1% e necesar de a majora prestările cu 10%. M. Grossman a calculat că, într-un an, uzura fizică a unui om e de 2,1%. Dar cea mai simplă apreciere a nivelului de sănătate şi a eficacităţii acţiunilor medico-sociale ar fi clasica evaluare a lipsei de sănătate exprimată prin cei 6D (death, disease, disability, discomfort, dissatisfaction, social disruption – deces, boală, incapacitate, disconfort, insatisfacţie, destrămare socială (WH\HS/ Nat Con 78 – 359). 101

ION MEREUŢĂ

Este foarte important să delimităm sănătatea individului şi sănătatea colectivului, a societăţii în întregime. Sănătatea colectivelor trebuie considerată ca un efect al sănătăţii globale, al mediului, al diferitelor activităţi social-economice. Sănătatea individuală reprezintă modul de viaţă, comportamentul şi atitudinea faţă de sănătatea proprie sau a grupului, familiei etc. Aici apare o noţiune şi mai complexă decât sănătatea – calitatea vieţii. Sigur că sănătatea este un atribut important al calităţii vieţii. În ultimul timp, cercetătorii acordă o mare atenţie problemei studierii şi aprecierii calităţii vieţii la statutul algic, pornind de la ideea că, în cazul cancerului, durerea aduce nu numai suferinţe fizice, dar şi, în mod esenţial, acţionează asupra diverselor părţi ale vieţii, adică şi asupra calităţii vieţii bolnavului (Breitbart W., 1989; Portenaz R., 1989; Strang P. et al., 1990). Pentru aprecierea calităţii vieţii bolnavului oncologic, A. Clark, Lfallowfield (1986) remarcă şase metode esenţiale: 1. Sarcina Karnovski, ce constă din zece întrebări şi se îndeplineşte de către medic; 2. Scara analogică liniară de autoapreciere, ce constă din 25 întrebări, la care răspunde bolnavul; 3. Indexul „calitatea vieţii”; 4. Chestionarul referitor la situaţiile problematice – 142 de întrebări şi patru capitole; 5. Scara adaptării psihosomatice la maladie – 45 de întrebări şi şapte capitole, la care răspund şi medicul, şi bolnavul; 6. Scara pentru depresie şi agitaţie – 14 întrebări şi două subscări. Alţi autori sunt adepţi ai indexului obiectiv şi veridic al calităţii vieţii. După părerea lui S. Colb (1982), indexul trebuie să fie alcătuit din cinci întrebări şi anume: implicarea în activitatea de muncă, activitatea în viaţa de toate zilele, percepţia sănătăţii sale, susţinerea din partea familiei şi a prietenilor, concepţia vieţii. Desigur, indexul calităţii vieţii se poate schimba în funcţie de starea şi dispoziţia bolnavului. În clinicele Italiei, din 1984, se practică indexul oncologic funcţional al calităţii vieţii, care permite aprecierea a 22 de factori (Bind M. şi coaut., 1991). În funcţie de indexul Karnovski, se iau în consideraţie aspectele psihologice, sociale şi familiale. Ancheta constă din 22 de întrebări, răspunsurile pot fi date după un sistem de şapte grade şi, pe parcursul cercetării, bolnavul poate să-şi aprecieze de 102

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

sine stătător starea. Adept al ideii că bolnavii trebuie să-şi evalueze ei înşăşi calitatea vieţii este şi C. Prezaut (1984), care consideră că medicul trebuie să ţină cont de starea generală a bolnavului, activitatea lui, senzaţiile obiective, necesitatea de spitalizare, cantitatea analgeticelor prescrise şi administrate. S. Kaasa şi alţii (1988) au cercetat gradul bunăstării psihosociale şi statutul iniţial satisfăcător la bolnavii de cancer cu ajutorul chestionarului standardizat, ce constă din 12 întrebări: zece întrebări referitoare la bunăstarea psihosocială şi două – pentru aprecierea globală a calităţii vieţii. Cercetarea s-a desfăşurat în câteva etape. Şi în acest caz, bolnavii şi-au apreciat de sine stătător nivelul bunăstării psihosociale şi al calităţii vieţii. Potrivit lui D. Tulskz (1990), aprecierea calităţii vieţii la bolnavii oncoginecologici este variată. Metodele şi modurile de cercetare sunt diverse, dar, totodată, exacte şi informative. Factorii ce determină sănătatea şi morbiditatea populaţiei Factorii de risc şi cancerul După ce am caracterizat sănătatea ca o categorie medico-socială şi economică, este necesar să descriem factorii ce condiţionează sănătatea şi morbiditatea populaţiei. În principiu, sănătatea este legată de trei grupe de factori: de mediu, endogeni şi social-economici. Acest fapt este determinat şi de fiinţa biosocială a omului. 1. Factorii de mediu – factorii fizici (lumina, temperatura, presiunea atmosferică, apa, aerul), factorii chimici (alimentarea, contactul cu pielea), factorii biologici (microorganismele, paraziţii, microbii, virusurile), factorii geografici (altitudinea, formele de relief, clima etc.); 2. Factorii endogeni – ereditate, sex, vârstă, constituţie; 3. Factorii economici – mediul social de reşedinţă (urban sau rural), nivelul şi durata de instruire, profesia şi locul de lucru, modul de viaţă, tradiţiile şi obiceiurile, nivelul de organizare socială, starea protecţiei sociale şi medicale, înlesnirile sociale etc. Aceste trei grupe de factori se află în dependenţă şi condiţionează sănătatea omului şi a societăţii în întregime. Din aceste considerente, preocupările medicinei şi mai ales ale medicinei publice s-au orientat spre preventiv şi social, pentru a cunoaşte factorii contabili, de risc, ce condiţionează sănătatea şi cauzează bolile. Astfel, medicina trebuie să se ocupe de cunoaşterea bolnavului şi a bolii: cu tutorii lor, în 103

ION MEREUŢĂ

medicina publică, cu sănătatea întregii populaţii, cu factorii ce condiţionează morbiditatea etc. Boala afectează omul bolnav, dar şi colectivul şi societatea, din toate punctele de vedere, după cum urmează: Umanitar – testarea persoanei, suferinţe umane, pierderea de vieţi omeneşti etc.; Familial – destrămarea familiilor, pierderea partenerului de viaţă, afectarea bugetului familial etc.; Social – lipsa familiei, incapacitatea de muncă în timpul bolii, invaliditatea etc.; Economic – cheltuieli pentru tratament, recuperarea şi refacerea capacităţii de muncă. Asupra sănătăţii şi morbidităţii acţionează şi alţi factori socioeconomici frecvenţi în ultimele decenii: • Industrializarea, mecanizarea, automatizarea, irigarea, chimizarea agriculturii; • Urbanizarea, aglomerările urbane; • Migrarea populaţiei; • Intensificarea circulaţiei rutiere, aeriene, degajarea gazelor de eşapament; • Poluarea atmosferică cu agenţi fizici, chimici, biologici; • Chimizarea solului şi a apei potabile; • Informatizarea intensivă şi viteza ei înaltă; • Scăderea natalităţii, naşterea copiilor cu vicii congenitale; • Stresul social, frica pentru ziua de mâine; • Îmbătrânirea populaţiei; • Majorarea stărilor de deficit imunologic, apariţia SIDA. Ţinând cont de cele expuse, e necesar ca, la nivel de stat, să fie elaborat un program special al ocrotirii sănătăţii în Republica Moldova, care să fie implementat în fiecare raion, în fiecare sat. Principiile acestui program ar fi: • Sănătatea populaţiei să fie pusă în grija cetăţeanului, a autorităţilor locale, a statului şi întregii societăţi. Programul de sănătate să fie inclus în programul de dezvoltare social-economică a raionului, judeţului, republicii; • Acţiunile şi activităţile de ameliorare a sănătăţii, având la bază profilaxia primară, secundară şi terţiară, asigurarea permanentă a unui mediu sănătos de viaţă. Acţiunea preventivă la orice act medical: 104

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

• Prestările medicale să fie accesibile pentru întreaga populaţie; • Cadre medicale calificate; • Principiul ştiinţifico-practic; • Participarea activă la păstrarea sănătăţii populaţiei, a medicinei, a societăţii; • Finanţarea adecvată a actului medical preventiv şi curativ, recuperarea medicală şi socio-habituală a bolnavilor. Perioada de timp în care trăim se caracterizează prin criza socioeconomică, de altfel, specifică tuturor statelor, mai ales celor din CSI. Criza este invers proporţională cu posibilitatea societăţii de a se adapta la noile realităţi. Schimbările economice s-au răsfrânt în mod direct şi asupra aspectului socio-uman, asupra politicii sociale a statului, asupra nivelului de asigurare socială a omului. Sunt necesare reforme în toate domeniile: doar astfel pot fi identificate pârghiile necesare pentru soluţionarea tuturor problemelor şi autoreglarea societăţii. Reforme necesită şi sistemul sănătăţii. Noi facem primii paşi în restructurarea economiei şi sferei sociale, de aceea pentru medici, pentru lucrătorii sociali ce se vor ocupa de reforme, pentru managerii în medicină este foarte importantă cunoaşterea obiectivelor medicinei publice, a sistemului sănătăţii şi maladiei ca problemă medico-socială. Dezbaterile pe aceste teme în faţa unei audienţe foarte diferite, actualitatea problemelor, contactul cu studenţii şi cu colegii de meserie, ne-au făcut să sintetizăm aceste date, informaţii. Studiind problema restructurării sistemului sănătăţii, abordând-o la simpozioane şi congrese naţionale şi internaţionale, am sugerat: în anii 1986-1989 – introducerea diferitelor metode pentru acea perioadă de hozrasciot; în anii 1990-prezent – reforma sistemului sănătăţii. Pentru a evidenţia problema dezvoltării umane în diferite regiuni şi ţări în corelaţie cu sistemul sănătăţii, mai întâi vom trece în revistă sistemele care sunt cunoscute. Astăzi, sănătatea populaţiei şi fondul genetic al ţării sunt în pericol. Perioada pe care o trăim se caracterizează prin criza social-economică mondială, dar care a afectat mai simţitor tinerele state ale CSI. Se vede că noi am fost osândiţi de Dumnezeu să trăim şi să activăm în condiţiile reformei economice şi ale cataclismelor sociale… Schimbările economice s-au răsfrânt negativ asupra nivelului de asigurare socială a omului. Dar, precum spuneam, medicina şi asistenţa medicală trebuie, întotdeauna, privite prin prisma protecţiei omului. Potrivit OMS, natalitatea reprezintă indicatorul cel mai mobil, 105

ION MEREUŢĂ

cel mai flexibil al fenomenelor mişcării naturale a populaţiei. Este necesar de menţionat că, în ultimii ani ai secolului trecut, natalitatea a manifestat o tendinţă de evidentă scădere practic în toate ţările lumii. Totuşi, se constată o foarte mare variabilitate a natalităţii în anumite ţări, pe anumite continente. Dacă media mondială a natalităţii constituie 27%, în ţările puternic dezvoltate economic ea se cifrează la 16%, iar în ţările mai puţin dezvoltate – în medie, la 31%. După continente, cei mai ridicaţi indici ai natalităţii se înregistrează în Africa (46%), Asia de Sud (34%) şi America Latină (32%). Cele mai mici valori se atestă în Europa (14%) şi America de Nord (16%). În Republica Moldova situaţia este şi mai alarmantă. Ne pune în gardă ritmul de scădere a natalităţii în diferite perioade. Dacă, în anii 1950-1985, acest indice a scăzut de 1,8 ori, cu aceeaşi viteză – de 1,8 ori – el s-a diminuat timp de numai zece ani, din 1985 până în 1996. A doua componentă a mişcării naturale a populaţiei este mortalitatea generală. Astăzi, pe glob, mortalitatea generală se fixează la o valoare medie de 10%, dintre continente cel mai înalt indice fiind înregistrat în Africa (15%), iar cel mai scăzut – în America de Nord (8%). În Europa, valoarea medie a mortalităţii generale este de 11%, ceea ce se datorează, înainte de toate, îmbunătăţirii situaţiei demografice a populaţiei. În ţara noastră, mortalitatea generală a crescut de la 6,4% (1960) până la 11, 6% (1996). Natalitatea şi mortalitatea generală formează indicii de bază ai sporului natural al populaţiei, ce constituie, în Republica Moldova, 0,5 la 1000 populaţie (1995). Mortalitatea infantilă este un indice deosebit de important în evaluarea stării sănătăţii reproductive a populaţiei. Mortalitatea infantilă depinde, în special, de nivelul de trai, de calitatea vieţii şi a asistenţei medicale, de nivelul de cultură al populaţiei şi venitul intern brut pe cap de locuitor. Cea mai elocventă evaluare a nivelului mortalităţii este oferită de durata medie a vieţii (speranţa de viaţă la naştere). Media mondială a acestui indice constituie 60 de ani, cu importante decalaje între ţările dezvoltate (80 de ani) şi cele în curs de dezvoltare (57 de ani), media constituind 73 de ani. În ţara noastră, durata medie a vieţii constituie 65,8 ani (1995), comparativ cu 76,7 ani (1991): 61,8 ani pentru bărbaţi şi 69,7 pentru femei, diferenţa fiind de 7,9 ani. Analiza proceselor demografice ne permit să constatăm că dinamica sănătăţii în Republica Moldova se caracterizează prin: • Scăderea numărului populaţiei; • Micşorarea fără precedent a natalităţii; 106

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

• Nivelul înalt a mortalităţii infantile şi materne; • Îmbătrânirea populaţiei; • Cronicizarea patologiilor; • Creşterea invalidităţii la copii; • Creşterea dereglărilor psihice; • Nivelul înalt de avorturi; • Înrăutăţirea stării sănătăţii nou-născuţilor şi a copiilor de până la un an. Biroul de Statistică al Ministerului Sănătăţii caracteriza starea sănătăţii populaţiei în felul următor: • Micşorarea sporului natural al populaţiei; • Micşorarea natalităţii; • Îmbătrânirea populaţiei (prevalarea cetăţenilor cu vârsta de peste 60 de ani); • Înrăutăţirea dezvoltării fizice a tineretului; • Cronicizarea patologiilor; • Majorarea numărului bolilor infecţioase (TBC, sifilis, holeră, difterie); • Mortalitatea înaltă a bărbaţilor apţi de muncă; • Nivelul înalt al mortalităţii infantile şi materne; • Creşterea mortalităţii generale; • Înrăutăţirea stării sănătăţii nou-născuţilor şi a copiilor; • Creşterea invalidităţii. Aceste concluzii sunt confirmate şi prin cercetări ştiinţifice. Trebuie să conchidem că, în prezent, în Republica Moldova se constată tendinţa de înrăutăţire a stării sănătăţii populaţiei. Din cele expuse mai sus rezultă că, încă la începutul anilor ’90, noile relaţii economice cereau elaborarea unei noi concepţii de ocrotire a sănătăţii populaţiei, a unui program de trecere şi adaptare a ocrotirii sănătăţii la condiţiile economiei de piaţă – bineînţeles, având ca bază o politică adecvată de protecţie socială. Acest program, în calitate de Concepţie a medicinei publice (actualitate şi perspective), a fost publicat în ziarul „Moldova Suverană” în februarie 1997. Concepţia argumentează implementarea în Republica Moldova a sistemului mixt de sănătate publică, la care ne vom opri în capitolele următoare. 3.4. Omul, natura şi ecologia Natura este o parte componentă a devenirii omului. Omul este un produs al naturii, de aceea activitatea lui trebuie să fie în echilibru cu 107

ION MEREUŢĂ

natura. În caz contrar, activitatea omului schimbă biodiversitatea şi demolează legile stricte ale naturii, pe care trebuie să le înveţe şi cărora trebuie să se supună la fel ca şi legilor biologice sau celor sociale. În aceasta ar consta corelaţia om-natură. Totul circulă în natură, inclusiv omul. Marcus Aurelius scria, în acest context, că „din tine purced toate, în tine sunt toate, în tine se reîntorc toate”. Platon spune că „toate lucrurile sunt produse sau de natură, sau de noroc, sau de artă: cele mari şi frumoase, de una sau de alta din primele două; cele mici şi nedesăvârşite, de ultima”. Iar Rousseau spune că „niciodată natura nu ne înşală; totdeauna noi suntem acei care ne înşelăm”. Într-adevăr, natura îşi are propriile legi, pe care nimeni nu este în stare să le modifice. Încă în epoca primelor formaţiuni socialeconomice omul a convieţuit cu natura în armonie şi înţelegere. Deci, un om sănătos şi o natură sănătoasă creează un socium sănătos... Dezvoltarea tehnico-ştiinţifică, sinteza substanţelor, brutalitatea faţă de floră şi faună au generat înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ. Între om şi natură, biosferă, nu mai există acel echilibru care asigura liniştea naturii şi sănătatea omului. Anume natura, ecologia determină în mare măsură sănătatea omului. Astfel, având grijă de mediul ambiant, omul are grijă de sine însuşi. Această sintagmă trebuie conştientizată de fiecare om în parte şi de întreaga omenire. Probabil, sub acest aspect trebuie privite şi teoriile de globalizare. În acest mod oamenii veacului nostru vor avea grijă de continuitatea vieţii sănătoase a generaţiilor viitoare. Natura este casa omului şi el trebuie să aibă grijă de ea. Credem că omenirea va fi suficient de raţională încât să nu distrugă circuitele naturale, ecosistemele, biodiversitatea etc. Numai aşa vom dăinui pe Pământ şi în Univers. 3.5. Omul şi necesităţile Pentru a-şi menţine viaţa şi calitatea acesteia la un nivel optim, omul are diferite necesităţi. Noţiunea de necesitate este ambiguă. Necesitatea o putem defini drept o senzaţie de lipsă sau chiar de rău, care îndeamnă omul la efectuarea unor acte indispensabile satisfacerii necesităţii respective. Larousse scria: „O nevoie satisfăcută antrenează o stare de bine, pentru că repune în echilibru, în raport cu organismul, o serie de funcţii rămase temporar în suspensie”. Necesitatea este, în mare măsură, condiţionată vital. Ea poate fi o manifestare a dorinţei şi, aici, considerăm că dorinţa este o etapă superioară a necesităţii şi determină alte calităţi 108

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

ale vieţii omului. Putem evidenţia cinci categorii esenţiale de necesităţi ale omului, plasate la diferite niveluri conform importanţei fiziologice a omului în cadrul sociumului. Despre aceasta a scris, sub o altă formă şi sub un alt unghi de vedere, şi Abraham Maslow. Necesităţile fiziologice ale omului sunt: a se hrăni, a mânca, a bea, a elimina, a respira, a dormi, a se odihni, a se mişca, a merge, a-şi face igiena, a menţine temperatura optimă, a se menţine şi a fi sănătos, a nu avea suferinţe, a râde, a plânge, a avea contacte fizice, a se întâlni cu alţi oameni etc. Aceste necesităţi sunt fundamentale şi determină natura biologică a omului. Ele asigură acel echilibru între om şi mediul înconjurător – natura şi sociumul – care, în fond, constituie viaţa. Dacă nu este satisfăcută vreuna dintre necesităţi, echilibrul se poate deregla şi apare alterarea sănătăţii. Iată încă un premorbid al patologiilor la nivel de individ. Iar dacă mai mulţi indivizi se asociază în grup, acest premorbid se răsfrânge şi asupra societăţii. Şi necesităţile de securitate ale omului sunt diferite, una dintre principalele din această categorie fiind necesitatea securităţii economice. Omul are nevoie de siguranţă financiară, el vrea să ştie că are suficiente resurse financiare pentru a trăi. Dacă această necesitate nu este asigurată, apar sociopatiile, depresiile, nevrozele etc. Teama de lipsuri este prezentă la toţi oamenii, dar e mai pronunţată la vârstnici. O altă necesitate este cea a securităţii fizice. Ea reprezintă necesitatea omului de a se simţi în siguranţă – în casă, afară, în stradă, la plimbare, în timpul lucrului, necesitatea de a fi protejat, de a fi susţinut şi ajutat mai ales în cazul infirmităţii fizice. La această etapă de dezvoltare a societăţii, marcată de amplificarea terorismului local şi a celui internaţional, la om se accentuează frica şi apar sociofobiile. Necesitatea de securitate psihologică presupune necesitatea de a nu avea frică de singurătate, de boală, de viitor şi chiar de moarte. Omul trebuie să fie sigur că statul (prin autoadministraţia locală), asociaţiile, ONG-urile, societatea în întregime îl va susţine şi că el nu va rămâne singur în caz de nenorocire. A treia grupă de necesităţi o constituie necesităţile sociale. Omul nu poate trăi singur. El are nevoie de o relaţie, de comunicare. Sunt mai multe tipuri de necesităţi sociale. Înainte de toate, e vorba de necesitatea de informaţie – omul are nevoie să fie informat despre lumea în care trăieşte, despre ce se întâmplă în sat şi oraş, în ţară şi pe întreg mapamondul. Omul, pornind de la aspectele sale biosociale, are nevoia de a se uni şi a aparţine unui grup social, la nivel civil, 109

ION MEREUŢĂ

profesional, cultural etc. Aceasta se referă şi la familie, prieteni, cluburi, asociaţii, uniuni etc. O altă necesitate din această grupă este cea de afecţiune, şi ea se manifestă prin nevoia de a iubi şi a fi iubit. Este un aspect al sensului vieţii omului, cu consecinţele de rigoare. De asemenea, omul are nevoie să se acrediteze în grup, să se exprime şi să fie ascultat. Este necesitatea de a putea vorbi, de a întreţine o discuţie, de a-şi expune opinia într-o problemă sau alta. Gândirea însăşi este o necesitate a lui Homo Sapiens. Când un om îşi expune părerea, ceilalţi trebuie să-i ofere acest drept la opinie şi să-l asculte. Doar atunci vom putea vorbi despre pluralismul cognitiv – voinţa de a asculta altă persoană şi de a lua în considerare ideile şi sugestiile ei. Şi societatea civilă trebuie să se dezvolte în acest sens. În caz contrar, se produce nu numai polarizarea ideilor, ci şi polarizarea oamenilor, ceea ce poate genera premorbidul de extremitate. Acest principiu are o deosebită importanţă şi în cazul pluralismului politic. Pluralismul cognitiv, în colaborare cu Puterea, trebuie să dea naştere la dialogul social. A patra grupă vizează necesitatea de autonomie. Aici, se are în vedere necesitatea de libertate – de a putea decide pentru Eu-l pur, pentru sine însuşi, de a-ţi hotărî soarta. De altfel, acesta este şi un drept fundamental al omului. Omul şi Eu-l său pur poate fi, concomitent, dependent în plan fizic şi autonom psihologic şi viceversa. Libertatea îşi are locul chiar şi într-un grup, într-o colectivitate, într-o mişcare social-politică sau partid, într-un ONG. Anume ea, libertatea, chiar şi în condiţiile formulei Eu + Noi sau Eu + Voi, are posibilitatea de a-şi regla lumea Eu-lui său psihic, propriul univers. Necesitatea de libertate, de autonomie, cuprinde şi starea omului de a fi respectat, recunoscut şi apreciat de cei din jur. În sfârşit, vom menţiona necesitatea de realizare sau necesitatea de a crea, de a fi util. Deseori, în societatea noastră, o persoană, deşi a atins un înalt nivel profesional şi dispune de un puternic potenţial creativ, este înlăturată de la luarea deciziilor profesionale utile. Ea este considerată inutilă, motiv din care se dezvoltă sindromul inutilităţii profesionale – când personalitatea este la apogeul profesional, iar autorităţile, din diferite motive, nu-i permit să se realizeze. Necesitatea de realizare presupune activitatea în familie, activitatea profesională, culturală, politică şi, desigur, dreptul de a avea pasiuni, de a crede în Dumnezeu etc. În cazul când aceste necesităţi nu sunt satisfăcute, apare starea de alterare a sănătăţii fizice şi psihice – premorbidul patologiilor sociale. 110

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Respectivele necesităţi devin dominante, în special, atunci când are loc denaturarea Eu-lui fizic sau la bătrâneţe. Şi într-un caz, şi în altul, mai ales pentru satisfacerea necesităţilor din prima grupă, sunt necesare îngrijirile paliative. La nevoile enumerate mai sus putem adăuga şi necesităţile estetice – de frumos, de bun, de agreabil etc. Simţul estetic se păstrează atât la cei care suferă de dereglarea Eu-lui fizic, cât şi la cei afectaţi de denaturarea Eu-lui psihic, chiar cu dereglări cognitive. Aceasta este o particularitate a Eu-lui în procesul de dezvoltare individuală sau de ontogeneză. La etapa respectivă se activizează şi necesităţile spirituale – înţelegerea sensului vieţii trăite şi chiar conştientizarea morţii... Anume la acest nivel, dacă are sentimentul că nu percepe sensul vieţii, Eu-l pur suportă suferinţe, tulburări lăuntrice foarte puternice. Este o etapă a denaturării Eu-lui fizic şi de conştientizare a Eu-lui moral. Se doreşte întâlnirea lui după formula Eu + Voi, mai ales, Voi-cei apropiaţi... În această perioadă, apare şi necesitatea de linişte, unde îşi găseşte alinarea şi Eu-l fizic denaturat, şi Eu-l moral. El, omul, se regăseşte pe el însuşi. De asemenea, înainte de decesul autogenic, omul are şi necesităţi religioase. Ruga la Dumnezeu prin prisma vieţii trecute... El cere iertare... În concluzie, trebuie să menţionăm că, iniţial, oamenii au necesităţi naturale motivate, după care îşi doresc folositorul, apoi – comoditatea. La această etapă, necesitatea se transformă în condiţii extravagante de satisfacere a plăcerilor, după care urmează luxul. Aici apare iraţionalul, nebunia, desfrâul, totul degenerând în risipire. Credem că acesta este ciclul de la necesităţi la risipire în cazul când lipseşte raţiunea. Dacă apare mintea cea de pe urmă, se naşte un alt ciclu – în diferite situaţii, combinaţii şi ipostaze – şi viaţa continuă şi cere, din nou, satisfacerea necesităţilor... 3.6. Omul, dorinţa şi posibilitatea Ca să fii satisfăcut de viaţă, ca să te bucuri că trăieşti, e nevoie ca dorinţele să corespundă posibilităţilor. Chiar şi o dorinţă moderată face sărăcia mai mică, echivalând-o cu bogăţia. Democritus scria că „dacă nu vei dori multe, puţinul îţi va părea mult”. Iar Epicurus spunea că „dacă vrei să faci bogat pe cineva, nu-i spori averea, ci ia-i din dorinţe”, considerând că necesităţile sunt, uneori, şi dorinţe. Anume ele determină calitatea vieţii. Nu trebuie să se întâmple ceea ce doreşte omul, dar ceea ce-i este de folos. Acel care doreşte mai puţin are mai mult, căci nu un exces de dorinţe, ci o dorinţă echilibrată aduce 111

ION MEREUŢĂ

fericirea. Trebuie să ne cucerim pe noi înşine, să ne potolim poftele. Credem că toate necazurile vin din dorinţele noastre supradimensionate. Dacă s-ar uni dorinţa cu bogăţia, ar putea să se producă o prostie! Dorinţa omului este întotdeauna în gând. Ea persistă în orice situaţie. Dacă dorinţă nu se împlineşte, omul nu este fericit. În consecinţă, pot apărea dereglări ale fizicului şi psihicului, iar situaţia poate fi tratată ca patologică şi ca premorbid al unei maladii. Soluţia? De eliberat de dorinţa irealizabilă, de echilibrat, la Eu-l prepatologic, dorinţa şi posibilitatea, şi atunci binele şi fericirea vor reveni. Într-adevăr, spiritul omului poate să se păstreze într-un raport normal cu speranţa şi cu dorinţa, dar trebuie să primeze, întotdeauna, speranţa, iar dorinţa să fie argumentată şi echilibrată cu posibilitatea. Dorinţa trebuie să vină din realitate, să coreleze cu posibilităţile şi chiar cu norocul. La Bruyere, în lucrarea „De l‘homme”, spune: „Viaţa este scurtă şi plictisitoare. Ea e plină de dorinţe, iar noi amânăm pentru viitor liniştea şi bucuriile noastre, pentru o vârstă la care, adesea, cele mai mari bunuri, sănătatea şi tinereţea, au dispărut de-acum. Vine alt timp şi ne mai surprinde încă în dorinţe: suntem în ele când ne apucă frigurile şi ne stingem, iar dacă ne-am vindecat, continuăm să dorim”. Însăşi viaţa este lupta cu neajunsurile, cu necesităţile şi cu posibilităţile de a ne realiza dorinţele. Atâta timp cât există necesităţi şi dorinţe, există viaţa. Cât trăim, dorinţele trebuie echivalate cu posibilităţile. Dorinţele dispar o dată cu viaţa... 3.7. Omul şi munca Munca este întruchipată în om şi, de aceea, credem că Dumnezeu, natura şi munca l-au creat. În procesul evoluţiei omului, munca a fost şi este un sector primordial al activităţii umane. Toate ce ne înconjoară, în afară de Univers, a fost creat prin muncă. Civilizaţia nu poate exista fără muncă. Produsul muncii omului este o creaţie. Totodată, munca este o necesitate vitală a omului; ea îl perfecţionează şi pe el, şi viaţa lui cotidiană. Toate cele necesare pentru viaţă sunt create prin munca şi sârguinţa omului. Munca este încununată de succes. Cei ce ostenesc, aceia dobândesc ceva. Un filozof moldovean spunea: „Un pic de inspiraţie, puţină motivaţie şi multă transpiraţie – iată drumul realizărilor”. Nici o izbândă nu e posibilă fără muncă asiduă. Munca omului determină nivelul şi calitatea vieţii atât a individului, cât şi a sociumului. 112

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Cei care doresc glorie au nevoie de osteneală. Putem spune că munca este o necesitate pentru om, dar şi o activitate social-utilă pentru grupuri de oameni şi pentru socium la general. Vorba lui Vergilius: „Astfel voi, păsări, nu faceţi cuiburi pentru voi; Astfel voi, oi, nu purtaţi lână pentru voi; Astfel voi, albine, nu faceţi miere pentru voi; Astfel voi, boi, nu trageţi plugul pentru voi”. Aceste cuvinte se referă direct la munca omului în societate. El munceşte şi se foloseşte de rezultatele muncii sale, iar concomitent, el munceşte pentru oameni şi pentru societate. Prin aceasta se manifestă importanţa socială a muncii: necesitatea muncii pentru om si pentru socium pe de o parte, iar pe de altă parte – diversificarea muncii şi utilizarea produsului ei final. Printr-o muncă asiduă pot fi învinse multe greutăţi şi obţinute multe beneficii, căci viaţa nu ne dă nimic fără de muncă. Încă Seneca spunea că „nu există nimic, care să nu poată fi cucerit printr-o muncă perseverentă şi o grijă încordată şi atentă”. Wiliam Pen scria: „Iubeşte munca! Dacă nu vrei să-ţi fie de folos pentru prelungirea vieţii, cel puţin, ca medicament, căci e folositoare pentru corp, binefăcătoare pentru minte şi previne afectele rele ale leneviei”. Într-adevăr, şi munca fizică, şi cea intelectuală sunt atribute ale vieţii umane. Munca fizică de o intensitate moderată, echilibrată, dozată, corelată cu odihna, este benefică. De asemenea, munca este un procedeu esenţial de tratament al fizicului, dar şi al spiritului. La Rochefoucauld spunea că „munca fizică echilibrată eliberează omul de suferinţele spiritului; munca îi face fericiţi şi pe cei săraci”. Deci, parafrazând gândurile filozofului, putem spune că eradicarea sărăciei trebuie efectuată nu numai prin programe, nu numai prin investiţii, ci punând accentul pe muncă. Cu un popor aşa de muncitor, iubitor de oameni şi gospodar, noi nu putem fi săraci! Procesul de muncă îl deşteaptă pe om. Anume munca a perfecţionat natura socială, dar şi cea biologică a omului. Munca şi capacitatea omului de a munci determină şi sănătatea lui. Munca şi sănătatea sunt în interdependenţă şi interconexiune. Una o stimulează pe cealaltă. Desigur, ţinând cont de norme, limite, precauţie şi dozare. Vorba lui Paracelsus: „Totul în lumea aceasta trebuie sa aibă normă, limită, masă”. O sănătate bună asigură o capacitate de muncă mare şi viceversa. Trebuie să existe corelare şi între munca fizică şi cea intelectuală. Ele trebuie să fie echilibrate, pentru a păstra capacitatea de muncă, capacitatea de sănătate şi starea de bine a omului. Marele fiziolog 113

ION MEREUŢĂ

I. P. Pavlov afirma: „Toată viaţa-mi plăcea şi-mi place munca intelectuală şi fizică. Simţeam o deosebită satisfacţie atunci când, în ultima, introduceam o oarecare raţionalizare, adică uneam capul cu mâinile”. Anume munca tratează hipochinezia – o maladie a epocii noastre, generată de hipodinamie, la această etapă de dezvoltare şi automatizare a vieţii – dar şi multe alte maladii, stări patologice sau premorbide. Deci, munca are un preţ esenţial – al vieţii şi sănătăţii. Filozofic, am spune că preţul muncii este ştiinţa şi virtutea. Aşa gândea Emerson. Anume ştiinţa şi virtutea sunt preţurile reale ale muncii. Ele nu pot fi furate sau imitate şi sunt obiective. 3.8. Omul şi libertatea Atât omul ca entitate individuală, cât şi popoarele, au aspirat la libertate, care este o valoare supremă a umanităţii. „Libertatea nu se vinde pentru tot aurul”, spunea Seneca. Libertatea trebuie privită ca libertatea Eu-lui pur şi libertatea Eu-lui faţă de lumea înconjurătoare. Omul poate fi liber faţă de sine? Nimeni nu poate fi liber, dacă rămâne sclav al corpului său. Şi încă ceva: omul poate fi stăpân pe voinţa sa. Atunci când doreşte libertate la limită, omul afectează libertatea altui Eu şi, nu este exclus, a societăţii întregi. La absolutul libertăţii, omul poate să-şi supună alţi oameni, lezându-le libertatea. În acest moment, omul poate deveni tiran. Libertatea în relaţia Eu-lui cu societatea trebuie văzută sub diferite unghiuri, unul dintre cele mai importante fiind libertatea cuvântului. Încă în antichitate se spunea că „nu poate exista o nenorocire mai mare pentru oamenii liberi decât pierderea libertăţii cuvântului”. Dreptul la opinie, libertatea presei şi multe alte libertăţi şi-au găsit oglindire în Declaraţia universală a drepturilor omului. Omul are dreptul şi este liber să decidă referitor la o idee sau alta, referitor la o acţiune sau alta etc. Dar această libertate este limitată de jurisprudenţă şi de legi. La filozofii clasici, dar şi în toată gândirea filozofică, aceste două noţiuni – libertate şi determinism – se întâlnesc concomitent. Libertatea nu este ceva dat iniţial, necondiţionat. Ea este o cucerire finală şi progresivă atât a omului, cât şi a unui stat. Într-adevăr, libertatea are unele limite care-i dau omului posibilitatea de a se hotărî vizavi de o anumită valoare dictată de conştiinţa şi raţiunea sa. Desigur că acţiunea Eu-lui şi determinarea lui este condiţionată de libertate. Libertatea ne dă posibilitatea de a ne întrebuinţa timpul după dorinţa şi voinţa Eu-lui, posibilitatea de alege profilul muncii şi al exercitării profesionale. Aici îşi are cuvântul determinismul. Omul e liber să acţioneze sau nu într-o 114

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

unitate de timp şi să exercite o muncă corespunzătoare. Trebuie să subliniem, totuşi, că libertatea este relativă. Euripides scria: „Nu există muritor care să fie liber…”. Duşmanul libertăţii este puterea şi autorităţile, pe de o parte, iar pe de altă parte – limitele acţiunii legilor. Ele constrâng libertatea. Demostenes spunea că „orice rege şi orice tiran este adversarul libertăţii şi al legilor”. Deci, libertatea este limitată de legislaţie. Dar omul, cu cât este mai liber, cu atât doreşte mai multă libertate. Şi el, omul, trebuie să lupte pentru libertate şi dreptate. În acest context, Goethe menţiona că „numai acela îşi merită libertatea şi viaţa, care trebuie să le cucerească în fiecare zi”. Aceasta trebuie să o facă oamenii şi poporul. Muncind zi de zi, conştiincios, cu dăruire de sine, cu un înalt profesionalism, putem cuceri libertatea noastră şi făuri independenţa ţării. 3.9. Omul şi legislaţia Natura îşi are propriile legi, care sunt stricte şi nu pot fi schimbate. Aceste legi sunt obiective şi, drept urmare, determină echitatea naturală şi lupta pentru existenţă: pentru lumină, apă, căldură etc. Şi în lumea animală există echitate, legi, luptă pentru existenţă. Dar, după stabilirea legilor în cauză, nu mai este loc pentru haos; totul este strict legiferat. Echitatea naturală nu-i este străină nici omului, mai ales în domeniul raţiunii umane. Toţi oamenii sunt egali să gândească. Totul depinde de Eu-l pur, de posibilităţile lui intelectuale – şi aici trebuie să-şi găsească locul raţiunea. Omul tinde spre echitate civilă. Toţi trebuie să fim egali în drepturi şi obligaţiuni, în special, în faţa legilor şi a actelor normative, în faţa comunităţii şi a civilizaţiei. Toţi beneficiază de legi – şi cei bogaţi, şi cei săraci. De regulă, cei bogaţi nu doresc legi, săracii fiind cei care luptă pentru ele. Cei bogaţi declară dreptatea, dar nu o înfăptuiesc; cei puternici nu numai că refuză dreptatea: ei sunt ambiţioşi, îşi promovează oamenii lor în frunte, apoi fac declaraţii de egalitate. Ei nu înţeleg universul în amănunte. La orice pas, ei îşi doresc legile lor... şi declară că „Noi suntem legea!”. Oamenii vor să fie egali în faţa legii, dar… Cei mari şi bogaţi, încetul cu încetul, îşi instaurează „monarhia”, iar legile rămân pentru cei săraci şi oropsiţi. Esenţa filozofică este că cei bogaţi, simţind luxul şi plăcerea, nu vor să accepte legea; aceasta se observă nu numai la oameni, dar şi la formaţiunile social-economice sau la popoare. „Natura popoarelor a fost, la început, crudă, apoi severă, mai târziu delicată şi, în cele din urmă, coruptă”, scria Giambattista Vico. După cum vedem, corupţia este ultimul din aceste procese evolutive. 115

ION MEREUŢĂ

Din cruzime, zgârcenie, ambiţie, care sunt trei vicii ce trec ca un fir roşu prin întreaga existenţă a neamului omenesc, descinde milităria, negustoria şi curtea, şi, totodată, puterea, bogăţia şi înţelepciunea. Noi credem că, în centrul acestor manifestări, trebuie pus omul; nevoile şi înţelepciunea lui trebuie să fie esenţa tuturor. Înţelepciunea trebuie să determine îndeplinirea legislaţiei, fiindcă acolo unde este înţelepciune, este şi autocontrol... Renunţarea la înţelepciune denaturează raţiunea, ducând la nihilism, iar de aici – la alte vicii sociale. De ce el, omul, încalcă legea socială, deşi nu poate încălca legile biologice? Încălcând legea, esenţa omului este denaturată şi Eu-l său rămâne lipsit de înţelepciune, de iubire faţă de om. Acest Eu patologic îşi satisface dorinţele sale, lezând demnitatea, onoarea, sănătatea şi viaţa altui om, şi toate acestea – fără să-l mustre conştiinţa şi fără să-l intereseze societatea. Tocmai crearea statului bazat pe drept va aduce omul în limitele legislaţiei. 3.10. Omul, pluralismul şi pragmatismul Pluralismul admite multiplicitatea în univers şi în societate. În acest caz, părţile componente sunt de sine stătătoare. Eu-l cel mare este format din mulţi Eu-mici şi fiecare dintre aceştia poate avea cu Eu-l mare şi cu Eu-mici atât relaţii interne, cât şi relaţii externe. Pluralismul nu acceptă totalul ca un tot întreg, ci acceptă mai multe părţi componente şi este un atribut al democraţiei. El s-a instaurat în sociumul nostru mai întâi în politică, prin pluripartidism, care presupune că spectrul politic al ţării este constituit din diferite partide. Deci, totul, în socium, este politica, iar fiecare – partidele şi mişcările social-politice. De asemenea, pluralismul nu acceptă monopolismul. Fiecare dintre părţi este de sine stătătoare, are relaţii cu celelalte părţi şi, de asemenea, cu întregul, într-un sens sau altul. Un alt exemplu al totului ar fi poporul moldovenesc, iar părţile – naţionalităţile care conlocuiesc pe acest pământ. Însăşi ţara este totul, iar fiecare pot fi unităţile teritorial-administrative ale acesteia. Prin esenţa sa, pluralismul determină democraţia, dar şi doctrinele sociale. Noi credem în Moldova noastră, credem în religie, în mântuire, căci suntem creştini. Nu trebuie să fim pesimişti. Mântuirea lumii nu este imposibilă. Trebuie să fim optimişti, căci salvarea există şi ea ne este asigurată. Cei care nu sunt nici pesimişti, nici optimişti, doresc sau nu doresc ei acest lucru, dar devin meliorişti. Meliorismul nu crede că lumea va fi salvată şi că această salvare va fi asigurată, dar nici că salvarea este imposibilă – dimpotrivă, ea poate surveni în unele condiţii. 116

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Cel care trebuie să domine în ţara noastră este pragmatismul. Scăpare este! Ea este posibilă cât mai curând. Pentru aceasta, însă, trebuie îndeplinite unele condiţii: unitate naţională, orânduire socială, disciplină de muncă, înţelepciune şi raţiune, linişte în sufletele oamenilor şi integritatea ţării. Dezvoltarea trebuie să o vedem în noi, în poporul moldav, în înţelegere, în producere, în lucru asiduu de zi cu zi. Chiar dacă apar momente de descurajare, mai ales că eforturile, uneori, sunt zadarnice, nu trebuie să ne oprim. Trebuie să ne analizăm greşelile, să excludem oboseala, să găsim raţionamentul, să căutăm punctul de tangenţă al unităţii şi să credem. Doar astfel vom făuri viitorul pe care ni-l dorim. Trebuie să credem în noi şi în unitatea noastră naţională, în ţară şi în viitorul ei. Numai aşa ne putem făuri destinul. În ţara noastră, pluralismul politic sau pluripartidismul s-a instaurat în anul 1994, când au fost înregistrate mişcările şi partidele politice. La început, acestea nu aveau doctrine bine determinate, situaţia redresându-se după anul 2000. În ceea ce priveşte ziua de mâine, toate partidele şi chiar liderii politici, elita politică naţională, sunt pragmatici, în pofida faptului că doctrinele lor politice sunt şi de centru-dreapta şi de centru-stânga, iar unele – de extremă. În respectivele doctrine acest tot şi acest fiecare sunt în corelare şi interdependenţă. Din punct de vedere filozofic, doctrinele sociumului trebuie apreciate diferit. Comunismul – totul este tot pentru fiecare. Este o doctrină monistă, crezând că forma tot, forma unităţii colective, este singura soluţie raţională. Socialismul – de asemenea, consideră că totul determină sociumul. Dar este stabilită şi corelaţia dinte tot şi fiecare: fiecare nu poate să determine ceva pentru tot. Social-democratismul – acceptă pluralismul. Totul este determinant, dar determinant este şi fiecare. Anume el, fiecare, se poate manifesta pentru tot. Această doctrină este una pragmatică. Socio-liberalismul – totul devine tot mai puţin. Fiecare devine individual şi acţionează în limite legislative bine fixate. Libertatea economică determină o politică socială adecvată. Şi această doctrină este una pragmatică. Noi considerăm că pragmatismul este principiul care deduce rezultate practice din idei reale. Ideile nu numai că sunt reale, dar trebuie să fie utile societăţii şi productive sub toate aspectele – social, economic, cultural, ştiinţific etc. Pragmatismul nu poate exista 117

ION MEREUŢĂ

fără adevăr. El trebuie să fie bazat pe fapte reale şi aceste fapte reale trebuie să fie îndreptate spre omul real din societate. Această doctrină trebuie să aibă şi un aspect umanist. Adică, să domine ideile de om pentru om şi de solidaritate în societate. Deci, pragmatismul este un sistem filozofic, este o concepţie despre lume. Liberalismul – totul s-a egalat cu fiecare. Sociumul determină libertatea, iar libertatea tinde spre absolut. Dar şi legea este absolută. Statul nu dictează, în schimb, dictează legea. Doctrina, de asemenea, este bazată pe pragmatism. Naţional-creştinismul – s-a afirmat prin aspectul naţional şi religios. Această doctrină se apropie de extremă, dar extremismul nu poate avea loc, fiindcă este stopat de conţinutul religios al doctrinei. Aici, totul şi fiecare sunt bine determinate şi se află în relaţii reciproce. Doctrinele politice şi politica generată de acestea sunt condiţionate, după noi, în mare măsură, de corelarea dintre rolul statului şi limitele liberalismului în societate. Cu cât e mai mare rolul statului, cu atât e mai prezentă politica doctrinelor de stânga, şi cu cât rolul satului se reduce, cu atât se fortifică liberalismul. În ultimii ani, poporul moldav a oscilat, vizavi de doctrine, de la dreapta spre stânga. Acesta este alegerea lui şi, cum vrea poporul, aşa va fi. 3.11. Omul, poporul şi patria Ce este omul? Este un „microunivers” care vine şi pleacă... Apariţia lui este la fel de firească precum dispariţia. Anume el, omul, trebuie să fie în centrul vieţii pe mapamond. Omul este univers fără culoare, fără graniţe, fără apartenenţă la ceva, el este o fiinţă socială. Omul posedă fizic şi psihic, posedă intelect şi raţiune. La început a fost Homo Sabilus, apoi Homo Sapiens, iar acum, poate, în această vreme de restrişte şi de răspântie de milenii – Homo Universalus... Iniţial, el a gândit pentru sine, mai apoi – pentru grupul său, iar acum trebuie să gândească şi să înfăptuiască pentru omenire. Şi nu în sensul distrugerii acesteia, ci în cel al evoluţiei, al dezvoltării şi al perfecţionării. Omul nu trebuie să fie lup pentru om, ci om pentru om. Cu toate acestea, cele mai multe rele pe care le suportă omul provin… tot de la om. Animalele din aceeaşi specie nu se omoară între ele: conflictele sunt hotărâte la nivel biologic – al instinctelor şi luptei pentru existenţă. Dar omul, care posedă raţiune, poate provoca moartea altui om... Dacă omului îi este bine, el nu îl ajută pe aproapele său, ci îl subapreciază, îl ignoră. Atunci când ajunge pe culmi, undeva 118

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

foarte sus ierarhic, omul nu se recunoaşte pe sine şi nici pe cei care l-au ajutat să ajungă acolo sus; dar când îi este din nou rău, se recunoaşte pe sine şi-i aşteaptă, îi caută, îi vizitează pe alţi oameni... Omul este trecutul, prezentul şi viitorul lumii. Dintre oameni, apar şi oameni „mari”. Cei care au reuşit în viaţă trebuie să-i sprijine pe ceilalţi oameni, să-i iubească, să-i apere, în caz contrar – cad şi ei. Sunt oameni care aparţin doar lor, alţii – care aparţin comunităţii, iar alţii – care se dedică statului, societăţii, omenirii. Unii văd şi apreciază ziua de ieri, alţii o pricep pe cea de astăzi, iar ceilalţi, cei „mari”, o prognozează pe cea de mâine şi de poimâine, deşi, rareori sunt înţeleşi. Majoritatea oamenilor „mari” au conlucrat cu oameni care nu i-au înţeles, nu i-au iubit şi nu i-au apreciat. Cauza? Invidia şi mediocritatea, care au distrus şi distrug talentele. Toţi oamenii, inclusiv cei „mari”, în relaţiile lor reciproce formează un popor. Anume pentru popor, pentru binele lui, se sacrifică oamenii. Dacă poporul e în nenorocire, el va da naştere unor salvatori, a căror menire e să ocrotească poporul. Dacă aceştia no pot face, poporul naşte alţi lideri. Liderii poporului nu au dreptul să greşească, fiindcă greşeala unui om politic şi de stat se soldează cu nenorociri ce au consecinţe incalculabile – război, foamete, distrugerea ţării şi a fondului ei genetic. Avem suficiente exemple elocvente de acest gen şi în istoria poporului nostru... Într-adevăr, firea poporului e nestatornică. El poate fi convins, la o etapă oarecare, de anumiţi lideri, dar nu-l putem face să creadă la nesfârşit în ideile acestora. Poporul poate, într-o anumită perioadă istorică, agreea şi accepta o politică de dreapta, iar la etapa istorică următoare – să o nege şi să o urască pe acesta, focalizându-şi simpatiile către cea de stânga. Totul depinde de măsura şi puterea convingerii. Încrederea poporului poate oscila ca pendulul ceasornicului: de la stânga la dreapta şi invers. Dacă se opreşte, se întrerupe viaţa politică, nu există progres sau regres, nu există concurenţă şi luptă politică, nu există democraţie etc. Totul începe cu omul, se amplifică în popor şi, numaidecât, ajunge la patrie. Aceste noţiuni sunt indisolubile şi formează un tot întreg, un sistem care se autoreproduce, se autoreglează, se autoconduce şi pe care noi îl definim ca societate. Unde începe patria? Cred că începe din iubirea a doi tineri, din care se naşte un copil. Pentru acest copil, patria începe cu casa părintească, cu mahalaua lui, cu vecinii lui, cu oamenii din satul sau din oraşul lui. De asemenea, patria începe la creşă, la grădiniţă, la şcoală, firul principal care-l uneşte de patrie fiind părinţii lui, căci ei sunt începutul… Ulterior, 119

ION MEREUŢĂ

odată cu apariţia conştiinţei şi a raţiunii, care determină cunoaşterea lumii înconjurătoare, apare satul, comuna, ţinutul, judeţul, ţara, poporul – adică tot ceea ce înseamnă patrie. Ea trebuie să se nască din iubire şi iubirea trebuie să aparţină patriei. Acesta este un lucru sacru. Omul trebuie să se identifice ca personalitate, să se conceapă ca un element al lumii, al universului şi, ulterior, al existenţei sale în familie, în ţară, în patrie. Şi aici, iubirea este inevitabilă. Fichte scria că „cel ce nu se priveşte, mai întâi de toate, ca veşnic, acela n-are iubire, nu poate iubi o patrie care, pentru dânsul, nici măcar nu există”. Deci, trebuie să credem în sine, în eternitate şi în eternitatea patriei. Şi iubirea de popor şi de patrie trebuie să fie o eternitate. E necesar să credem în veşnicia lor. Aceasta trebuie să determine libertatea omului, a poporului, a patriei. Noi nu trebuie să privim aceste categorii prin prisma naţionalităţilor sau a minorităţilor etnice: omul, cetăţeanul Republicii Moldova şi atât. Patria este una pentru toţi cei care conlocuiesc împreună pe acest plai – moldoveni, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari, romi etc. Iubirea trebuie să fie una întreagă. Statul, patria, constituţia, legile organice, bugetul, omul – totul trebuie să aparţină poporului. Iubirea faţă de patrie trebuie să fie sacră. Ea poate să se manifeste în toate – în procesul de producere, educaţie, cultură, relaţii interumane, relaţii cu statul etc. Patriotismul începe, ca şi patria, acasă, în familie, apoi la locul de muncă. Toate, credem, corelează cu teoriile filozofice ale lui Kant – datoria, respectul, voinţa, morala etc. Da, omul, personalitatea, dispune de autonomie. Dar iubirea de patrie trebuie să devină o categorie morală. Dacă morala este ştiinţă, apoi, după Kant, omul nu este sfânt, dar umanitatea trebuie să fie sfântă. În această ordine de idei, credem că şi iubirea faţă de patrie trebuie să fie sfântă. Patriotismul se poate manifesta în orice loc în lume. Avem multe personalităţi care activează şi locuiesc în străinătate şi cred că aceşti oameni îşi iubesc patria şi poporul moldovenesc. Această iubire şi acest patriotism îi frământă mereu, le ţine conştiinţa trează şi-i cheamă acasă... 3.12. Omul şi solidaritatea socială Omul este cea mai de preţ comoară de pe pământ. Tocmai din acest motiv, principiile general-umane, principiile umanismului, sunt primordiale în relaţiile dintre oameni. De altfel, aceasta determină nivelul dezvoltării sociumului. Relaţia unui om cu alt om, cu grupuri de oameni, cu societatea în 120

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

întregime ţine de etică – ea studiază principiile morale şi normele de conduită. Iar solidaritatea ţine de traducerea în viaţă a principiilor etice umane şi a moralei, care stabileşte modul în care respectivele principii sunt aplicate în viaţa cotidiană. Profesorul Eugen Păpuşoi şi profesorul Constantin Eţco califică morala ca ştiinţă a binelui şi regulilor activităţii umane şi evidenţiază cele două scopuri ale comportării: fericirea sau morala binelui, care a fost promovată de curente filozofice ca hedonismul, epicurismul şi stoicismul, şi morala datoriei, promovată de Immanuel Kant, care susţinea „că nu cel fericit este moral, ci cel care merită să fie fericit”. Aceasta se referă şi la ceea ce priveşte solidaritatea civilă. În societate sunt diferite grupuri de cetăţeni – părţi componente ale sociumului – de diferit profil, diferit nivel social, diferite confesiuni etc. Un mare merit în acest sens îl poate avea deontologia – ştiinţa despre aspectul moral, estetic şi intelectual al persoanei, despre relaţiile omului în grupul său profesional. Mulţi filozofi au înţeles solidaritatea în societate ca pe un principiu al emoţiei estetice, cea mai complexă şi mai înaltă. Astfel, Jean-Marie Guyou scria că „solidaritatea şi simpatia diverselor părţi ale Eu-lui ne-au părut că constituie prima treaptă a emoţiei estetice; solidaritatea socială şi simpatia universală ne vor apărea ca principiul emoţiei estetice celei mai complexe şi mai înalte”. A fi solidar înseamnă a reacţiona la starea de a fi – „rea sau bună”, dar mai mult „rea” – a altui Eu. Înseamnă a fi receptiv la durerea altuia, la necesitatea ajutorului pe care alt om îl aşteaptă de la tine; înseamnă să împarţi ceea ce ai cu alt om, care este ca şi tine, dar, din diferite motive, se află într-o situaţie mai defavorabilă. Deci, înainte de toate, trebuie să fim sensibili. Dar întotdeauna există un exces de bine sau de rău care depăşeşte sensibilitatea noastră. Anume solidaritatea interumană poate aduce fericirea Eu-lui, dar şi cea a sociumului; ne poate aduce frumosul, agreabilul, împăcarea, ba chiar şi coeziunea pe care tot timpul am plâns-o. Mulţi înţeleg solidaritatea numai din punctul de vedere al materialului. Totuşi, considerăm că e necesar să vorbim, mai întâi, de solidaritatea morală, care ne creează motivaţii, şi abia apoi de solidaritatea materială. Trebuie să începem cu compătimirea. La etapa de compătimire a celui suferind, durerea nu pătrunde şi în sufletul Eu-lui care se află în stare de bine. Compătimirea este o virtute pe care Eu-l pur o dobândeşte o dată cu experienţa de viaţă. De la compătimire, trebuie să trecem la o altă etapă, şi anume la solidaritatea morală, iar ulterior – la cea materială. Aici s-ar manifesta principiul 121

ION MEREUŢĂ

uman al devenirii noastre. Solidaritatea trebuie să fie un element al culturii generale şi estetice a Eu-lui, indiferent de locul lui în societate. Viaţa demonstrează că Eu-l sărac material este mai bogat spiritual şi, drept urmare, manifestă mai multă compătimire şi solidaritate decât Eu-l bogat material şi sărac sufleteşte. Deşi nici aceasta nu este o legitate. Nu o dată, Eu-l bogat material ajunge la o limită a conştiinţei când, fiind luminat de Dumnezeu, de înţelepciune şi raţiune, devine mai compătimitor şi mai solidar. De aici se nasc marii filantropi ai lumii. La Bruyere, în cartea sa „De l‘homme” scrie: „Fiindcă sănătatea şi bogăţia le iau oamenilor experienţa nenorocirii, ele le inspiră nesimţire faţă de semenii lor; pe când cei împovăraţi de propria lor mizerie intră, mai mult prin comparaţie, în aceea a altuia”. Desigur că şi compătimirea, şi solidaritatea sunt condiţionate de emoţii. „Anume emoţia morală, scrie J.-M. Guyou, este cea mai înaltă şi trebuie s-o apreciem ca emoţie socială. Ea se deosebeşte de emoţia estetică prin scopul pe care-l urmăreşte şi îl impune voinţei – realizarea în individ şi în societate a condiţiilor vieţii cele mai sociale si mai universale”. Prin solidaritate se pune în evidenţă atât moralitatea şi voinţa Eu-lui, cât şi a cea a societăţii ca organism social. Dacă vom fi solidari, vom învinge. Aceasta determină şi unirea. În momentele de grea cumpănă, numai solidaritatea poate contribui la soluţionarea problemelor. La etapa iniţială de dezvoltare a sociumului moldovenesc, moldovenii au fost solidari – „s-au unit în jurul sărăciei lor” – şi au învins. Sperăm că fenomene similare vor avea loc şi în viitor. 3.13. Omul şi religia Omul este o creaţie biologică şi dumnezeiască. Dacă Dumnezeu a creat lumea prin legea sa, apoi omul trebuie s-o împlinească prin raţiunea sa. Pe mapamond sunt sute de popoare, fiecare având propria sa credinţă. Nu trebuie să căutăm cine are sau nu are dreptate. Raţiunea omului nu poate să-l cunoască pe Dumnezeu. Noi, oamenii, cunoaştem lumea prin simţuri, cu ajutorul ochilor. Dar nu putem să-l vedem şi nici să-l atingem pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu putem să-l cunoaştem doar prin esenţa lui. Cu referire la aceasta, Aristotel scria despre putere în act. La etapa istorică actuală, au apărut probleme extraordinare. Cea mai arzătoare este lupta între religii – din punctul nostru de vedere, o imoralitate absurdă. Atunci când, în numele credinţei „unora”, se iau 122

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

decizii de a sechestra femei, de a mutila organe genitale, de a amputa mâini, de a plasa bombe şi a organiza acte teroriste – într-un cuvânt, de a recurge la crimă – nu mai poate fi vorba nici de umanism, nici de morală, nici de credinţă. Nu rămâne nimic, în afară de un gol... sufletesc. Omul nu mai este om; el este fără de omenie şi fără de Dumnezeu. De ce acest Eu, în care trebuie să fie prezent Dumnezeu, se transformă în alt Eu, fără Dumnezeu, fără moralitate, fără credinţă? E trist că şi în societatea noastră creştină apare individualismul – în cazul bogăţiei personale, care devine unitate de măsură pentru oamenii fără de moralitate şi fără de Dumnezeu. Deseori, aceştia nu ascultă de cuvântul lui Dumnezeu, ci acceptă materialul în loc de morală şi spirit. Alţii îşi doresc să ajungă în Rai şi, de aceea, acceptă morala duhovnicească. Dumnezeu trebuie să fie fundamentul moralităţii în societatea umană. Nu dorinţa Eu-lui, nu prudenţa lui, nu scăparea de pedeapsa divină – pur şi simplu, în fiecare Eu trebuie să fie Dumnezeu, prin felul de a fi şi a trăi al acestuia. 3.14. Omul şi blasfemia Fiecare om crede în Dumnezeul său ori, poate, în alt Eu-zeu al său, considerând că anume acestui Eu-zeu îi aparţine dreptatea. Şi dacă alt Eu nu crede în Eu-l-zeu respectiv, acest Eu comite o blasfemie. Blasfemia este un concept folosit pentru a justifica şi crima. Ea se naşte atunci când un Eu sau afirmaţiile lui ofensează pe alt Eu. Blasfemia poate avea loc numai când există doi Eu care au păreri diferite, iar unul îl ofensează pe celălalt. Afirmaţiile unuia sau altuia descind din percepţiile lor, bazate pe cunoştinţe, tradiţii, cultură etc. În mare măsură, blasfemia redă o atitudine al Eu-lui, o viziune proprie asupra unor lucruri. Practic, ea dă dreptul la opinie, determină o convingere şi, poate, chiar libertatea cuvântului. Important e ca acest dialog, cu afirmaţiile şi argumentele de rigoare, să nu conţină ofense. Doar atunci vor învinge intelectul şi raţiunea. 3.15. Omul şi cultura Cultura este indisolubil legată de evoluţia umană. Cultura personalităţii sub toate aspectele şi, implicit, cea a societăţii a fost transmisă din generaţie în generaţie. Cultura determină nivelul intelectual al individului şi al grupului de oameni ce conlocuiesc pe un anumit teritoriu. Academicianul B. Melnic susţine că „cultura are capacitatea să se dezvolte numai în formele ei fireşti naţionale şi cu greu se poate contopi cu alte culturi”. Numai timpul şi succedarea 123

ION MEREUŢĂ

generaţiilor, depăşind greutăţile inerente, pot realiza acest lucru – ne-o dovedeşte istoria neamului nostru. Cultura se poate manifesta prin raporturi de omenie, cumsecădenie etc. Cultura nu se poate manifesta ca un produs natural; ea determină relaţiile între oameni. După Heraclitus, „cultura este un al doilea soare pentru cei culţi”, iar Democritus consideră cultura „o podoabă pentru cei fericiţi şi un refugiu pentru cei nefericiţi”. Cultura nu înseamnă edificii de menire culturală sau Ministerul Culturii... Cultura începe de la cultura iubirii între cei ce, din dragoste, formează o familie, urmează cultura familiei şi a relaţiilor familiale, cultura educaţiei în familie, cultura comportării în familie şi societate, cultura pregătirii bucatelor, cultura servirii mesei, cultura alimentaţiei, cultura vorbirii, cultura dialogului, cultura unei cuvântări, cultura vestimentaţiei etc., etc. Dacă un om este îmbrăcat frumos şi poartă haine scumpe, totuşi, nu putem încă spune că el este cult. Cultura omului poate fi apreciată doar prin faptele, comportamentul şi atitudinile lui, aceste elemente determinând cultura omului şi a societăţii. Aici se adaugă cultura politică a populaţiei, cultura procesului de alegeri, cultura democraţiei, cultura guvernării etc. Fiind o valoare morală supremă, cultura este în corelaţie şi interconexiune cu tot sistemul social. Astfel, înaltul profesionalism şi responsabilitatea, în mare măsură, sunt condiţionate de cultura individului. Aici se adaugă cultura odihnei, a comportamentului, cultura sferei deservirii omului etc. Desigur că trebuie să vorbim şi despre cultura artistică, cultura audiovizualului, cultura teatrului etc. Considerăm că cultura, în principiu, determină nivelul educaţiei. Din cultură vine raţiunea şi viceversa. Dezvoltarea culturii va continua în toate timpurile. 3.16. Omul şi sentimentul Filozofii clasici au descris, sub aspectul istoriei universale, universul ca ceva ce cuprinde natura fizică şi cea psihică. Noi considerăm şi susţinem că omul este o fiinţă biosocială, natura lui fizică fiind determinată natural, iar cea socială – de socium, de formaţiunea socialeconomică. Dar există şi o altă lume – cea a spiritului. El, spiritul, îşi are propriul curs de dezvoltare, este strict determinat de Eu-l fizic şi, desigur, este individual. O imagine a naturii umane trebuie să se potrivească tuturor oamenilor, dar ea suferă diferite modificări. Deci, la general, lucrurile se schimbă, dar referitor la Eu, această imagine 124

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

este una şi aceeaşi fiinţă. Mulţi filozofi medici susţin că sentimentul este echivalent cu reflexiunea individului. Dar aceasta e valabil doar la prima vedere. De exemplu, Hegel scria că „reflexia, care gândeşte, este cea care face abstracţie de diferenţe şi menţine ceea ce este general, adică ceea ce este activ în aceleaşi moduri, în orice împrejurări şi ceea ce trebuie să se arate unor interese identice”. Noi, filozofii medici, trebuie să înţelegem sentimentul mult mai larg. Vauvenargues scria că „în copilăria tuturor popoarelor, ca şi în aceea a particularilor, sentimentul a precedat întotdeauna reflexiunea şi a fost cel dintâi învăţător”. Astfel, reflexiunea este mai mult legată de fizic, de biologic, iar sentimentul – de spirit. Acest lucru se observă şi la unii indivizi bolnavi, al căror Eu fizic este deteriorat – de exemplu, la un bolnav în faza terminală. Dar spiritul este ceva deosebit, mult superior reflexiunilor. Noi trebuie să folosim această deducţie în procesul tratamentului paliativ, încurajându-i pe bolnavii terminali să-şi exprime sentimentele. La apogeul dorinţei de a-şi exprima sentimentul, omul poate denatura intelectul şi chiar raţionamentul. Sentimentul aparţine individului. El poate fi pozitiv sau negativ. Sentimentele pozitive determină varii aspecte ale spiritului: sentimentul bucuriei, sentimentul dragostei, sentimentul fericirii, sentimentul împlinirii – toate fortifică personalitatea. Mulţi oameni de cultură şi de ştiinţă au specificat că sentimentele şi rolul lor în activitatea omului au fost prea puţin studiate. Într-adevăr, „obiectele sunt diferite, iar sentimentul subiectiv este unul şi acelaşi...”, spunea Hegel. Totuşi, trebuie să subliniem că şi sentimentul are o individualitate strictă. Goldsmith scria că „nu trebuie să judecăm după sentimentele altora, după ceea ce am simţi noi dacă am fi în locul lor. Oricât de întunecată ar fi locuinţa cârtiţei pentru ochii noştri, animalul găseşte casa sa suficient de luminoasă”. Poate că are dreptate filozoful, dar, din punctul nostru de vedere, aceasta se referă în special la lumea animală, care posedă numai reflexe, şi în acest caz ea este incomparabilă cu raţiunea şi sentimentul uman. Anume astfel se explică dominarea reflexelor la animale şi a sentimentelor la oameni... Considerăm că în aceasta constă diferenţa. 3.17. Omul şi norocul La începutul anilor ’90 ai secolului trecut, un filozof moldovean afirma: „Ca să dobândeşti ceva şi să ajungi la ţelul ce ţi l-ai pus, aici, în Moldova, şi oriunde ar fi, trebuie să dispui de trei lucruri: să fii 125

ION MEREUŢĂ

deştept, să ai bani şi, numaidecât, să ai noroc”. Deci, norocul este o parte componentă a succesului, fiindcă numai succesul ne duce spre scop şi spre realizarea lui. Dar pentru a izbuti trebuie să mai şi fii curajos şi perseverent în acţiuni. „Norocul nu-i ajută pe cei lipsiţi de curaj”, spune un vechi dicton. Curajul este începutul unei fapte, al unei încercări sau acţiuni, iar norocul este stăpânul rezultatului scontat. Cu toate acestea, considerăm că, de sine stătător, norocul nu ne va duce spre succes. Încă Philon scria că „trebuie să faci şi tu ceva, nu numai să-ţi pui nădejdea în noroc”. Norocul nu poate să-i ajute pe cei leneşi şi care nu fac nimic. Poţi să izbuteşti şi să dobândeşti ceea ce-ţi doreşti doar dacă munceşti cu raţiune. Desigur că, de multe ori, norocul îi ajută şi pe cei cu mai puţină raţiune. Vorba moldoveanului, prost să fii, noroc să ai. Considerăm, totuşi, că pentru a avea noroc trebuie să munceşti. Panficatautza scria că „acolo unde există hărnicia şi hotărârea de a începe, unde lenea-i înfrântă, unde înţelepciunea se uneşte cu puterea, acolo e sigur că şi norocul e statornic”. Norocul nu este în permanenţă aproape de om: el este vremelnic, limitat în timp, poate apărea şi apoi dispărea. Pentru a şi-l menţine, omul trebuie să muncească, să muncească şi iar să muncească. Eunius spunea că „norocul nu însoţeşte pe nimeni totdeauna”. Dacă norocul se află în permanenţă lângă om, acesta se poate prosti, iar intelectul lui – să scadă. De aceea nu trebuie să ne bazăm pe noroc, ci pe muncă şi înţelepciune. Căci norocul, aşa cum ţi-a dat, aşa poate să-ţi şi ia înapoi. Doar dacă fundamentul e construit pe muncă şi înţelepciune, norocul va reveni. Spusele noastre sunt confirmate de Cervantes, care scria că „fiecare dintre noi îşi făureşte norocul său”. În caz contrar, norocul, deşi este orb, cere înapoi ceea ce i-a dat omului, căci tot ce-ţi vine de la noroc este un împrumut. Alături de un noroc mare se află, întotdeauna, şi primejdii, fiindcă norocul este dihotomic – la început este bun, iar mai târziu devine rău şi chiar „supărat”. Ca să-l „împăcăm”, trebuie, iarăşi, să muncim. Numai munca şi raţiunea pot să nască un noroc adevărat. 3.18. Omul şi fericirea Fericirea este o stare specifică a omului şi ţine de suflet. Omul se vrea fericit atunci când s-a realizat într-o direcţie sau a rezolvat o problemă. Deci, trebuie să spunem că fericirea este limitată într-o unitate de timp, nu este permanentă şi continuă, ci efemeră şi trecătoare. Nestatornicia fericirii este determinată de survenirea altor 126

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

probleme, a altor acţiuni care nu au fost rezolvate după necesitatea şi dorinţa omului şi care necesită soluţionare. Atunci când este fericit, omul se crede centrul universului. După ce starea de fericire se consumă, apare mâhnirea, şi acesta este un ciclu al vieţii omeneşti. Este destul de important ca, atunci când un om este fericit, să nu sufere alţi oameni, fiindcă în acest caz fericirea va dispărea. Academicianul B. Melnic menţionează că „nici un fel de suveranitate, autonomie, independenţă şi libertate nu poate să-ţi producă satisfacţia deplină; noi considerăm că aceasta este fericirea, liniştea sufletească, dacă alături nu suferă alţi oameni...” Iar în Septuaginta se spune că „în ziua fericirii nenorocirea este uitată, iar în ziua nenorocirii omul nu-şi aminteşte de fericire”. Fericirea corelează des cu înţelepciunea, cu omenia, cu cumsecădenia, cu iubirea faţă de oameni. Dar, încă Cicero scria că „nu toţi care sunt buni, sunt şi fericiţi”. De asemenea, fericirea nu depinde de bogăţie – nu este fericit cel ce are mult, dar cel care poate folosi ceea ce are pentru fericirea sa. Fericirea nu corelează direct proporţional nici cu puterea: nu toţi acei care sunt la putere se simt fericiţi. În acest context, Seneca spunea: „Este nefericit acela care se socoteşte foarte fericit, chiar dacă domneşte asupra lumii”. Mulţi îşi construiesc fericirea pe nefericirea altora: distrug oameni, distrug familii, distrug colective şi chiar popoare... Bhartrhari spunea că „cei care distrug fericirea altora în folosul propriu sunt diavoli cu chip de om, iar cei care distrug fericirea altora fără folos, nici nu au nume...”. Omul singur, prin muncă, trebuie să-şi dobândească fericirea. În caz contrar, fericirea-i va fi scurtă şi, nu excludem, va fi urmată de nenorocire. Până a atinge fericirea, omul este pus la multe încercări, trece prin multe suferinţe, trebuind să depăşească multe piedici şi să rezolve multe probleme. În drumul său spre fericire omul se sprijină pe alţi oameni, care-l ajută. În cazuri excepţionale, omul îşi dobândeşte fericirea de sine stătător. Dar aceasta necesită multă energie, dârzenie, caracter, efort etc. Deseori, cel care a devenit fericit uită de cei care l-au ajutat. Oxenstierna scria: „Omul fericit uită azi pe cel care l-a susţinut ieri şi nu cunoaşte nici măcar numele aceluia care i-a ajutat la începutul carierei sale norocoase”. Considerăm că oamenii cu funcţii de răspundere nu au dreptul moral să fie fericiţi, atunci când poporul trăieşte în mizerie şi sărăcie. Întru susţinerea acestei afirmaţii, Hugo spunea că „cei răi au o fericire neagră”. Trebuie să fim optimişti, să credem în fericirea noastră, să muncim, s-o dobândim şi s-o apărăm. 127

ION MEREUŢĂ

3.19. Omul şi frumosul Omul întotdeauna a tins spre frumos. Euripides scria că „ceea ce-i frumos se realizează cu nesfârşită osteneală”. Din aceste considerente, credem că frumosul este un catalizator al procesului muncii. Când el există, poţi dobândi mai mult şi într-o perioadă mai scurtă de timp. Toţi trebuie să recunoască frumosul. Încă Democritus afirma că „cei predispuşi din natură recunosc ceea ce-i frumos şi năzuiesc spre el”. Noi am dori ca toţi oamenii să înţeleagă frumosul, fiindcă el se află pretutindeni, doar că trebuie observat, evidenţiat şi acceptat. Putem să observăm frumosul cu ochii, să-l auzim şi chiar să-l pipăim, să-l conştientizăm stereognostic. Platon spunea că „există o frumuseţe a ştiinţelor şi una a virtuţilor”. Într-adevăr, frumuseţea corpurilor, a plantelor, oraşelor etc. este o calitate de impresie transformată ulterior în conştiinţa noastră în frumos. Altceva este frumuseţea sufletului, care trebuie cunoscută. Nu în zadar, astăzi, se vorbeşte atât despre liniştea sufletească, despre ecologia sufletului etc. Aceste noţiuni şi concepte se referă, înainte de toate, la fiinţele însufleţite. În natură există un fel de raţiune, care este modelul frumuseţii fizice, corporale, dar în suflet există o altă raţiune, şi mai frumoasă, spirituală. Într-un suflet bun şi înţelept, întotdeauna vom găsi dorul de frumos. 3.20. Omul şi adevărul Augustin scria că „adevărul sălăşluieşte înăuntrul omului”. Giovanni Gentile afirma că „aceasta e adevărat nu numai în sensul în care s-a spus, şi anume că omul în sine însuşi poate găsi adevărul la care aspiră sufletul său, ci şi într-un alt sens, care e doar consecinţă a celui dintâi, adică, adevărul omului este lăuntric, şi numai privind în acest înăuntru se poate cunoaşte adevărata natură omenească...”. Deci, în interiorul omului este nu numai adevărul uman, ci şi adevărul tuturor lucrurilor. Adevărul, şi nu minciuna, trebuie să biruie în toate timpurile. Trebuie să subliniem că drumul spre adevăr este greu şi anevoios. Totuşi, dacă iniţial minciuna o ia înainte, timpul neapărat va scoate la suprafaţă adevărul. Chiar dacă este greu şi amar, adevărul trebuie rostit şi aşezat în capul mesei. Dar viaţa este viaţă. Agathon scria: „Dacă voi spune adevărul, nu-ţi voi face bucurie, iar dacă îţi voi face bucurie, nu voi spune adevărul”. Adevărul trebuie să fie mai presus de politeţe şi respect. Dar, e adevărat ce scria Demosthenes, că „mult întuneric este înaintea adevărului”. Şi canoanele biblice spun că „numai limba 128

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

care greşeşte spune adevărul”. Minciuna este un păcat, iar adevărul a fost, este şi va fi o virtute. Din aceste considerente, adevărul provoacă ura, iar linguşirea şi minciuna se bucură de prieteni, deşi aceştia nu sunt prieteni adevăraţi. Aristotel spunea: „Îmi e prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”. Faptul că toţi sunt de aceeaşi părere într-o problemă sau alta încă nu denotă existenţa adevărului, deşi nu e exclus să fie şi aşa. Dacă adevărul nu poate fi dovedit, minciuna poate dăinui în timp. Dar tocmai timpul va scoate la iveală adevărul. Adevărul cere luptă, dăruire de sine şi prudenţă. El este numai unul – nu pot exista două sau mai multe adevăruri –, nu poate să aibă alte reprezentări, nu poate fi alterat de nimeni şi nu se poate afla sub vreo influenţă anume. Oamenii trebuie să-l accepte aşa cum este, fiindcă adevărul este obiectiv. Dacă oamenii nu sunt în stare să asculte adevărul acum, pe moment, timpul va rezolva această situaţie. Adevărul este prezent în orice activitate a vieţii noastre. Un rol deosebit îi revine adevărului în ştiinţă. Chiar dacă, într-un anumit moment, adevărul ştiinţific este parţial, el trebuie căutat în continuare. Doar astfel adevărul va deveni parte componentă a inteligenţei. Erorile, inclusiv cele profesionale, sunt la suprafaţă, iar adevărul este ascuns în adâncuri şi trebuie căutat minuţios. Dacă un lucru necunoscut va fi cercetat, el va da naştere adevărului. 3.21. Omul, gândirea şi tehnologiile informaţionale La etapa Homo Sapiens şi, cu atât mai mult, la etapa viitoare de Homo humanitas, omul nu poate exista fără o gândire adâncă. Descartes scria: „cuget, deci exist”. A fost demonstrat şi alt principiu - că măreţia şi demnitatea omului se apreciază anume prin gândire. Gândirea este şi o realitate a vieţii omului. Maeterlinck spunea că „noi nu trăim în mod real decât în clipele scurte în care gândim”. Sunt oameni care văd ziua de azi şi o analizează pe cea de ieri. Cel mai mare gânditor este acel care gândeşte în asemenea mod, căci ceilalţi nu pot vedea astfel realitatea. Şi este foarte important ca omul să se gândească la bine, în numele prosperării omului şi a omenirii. La Rochefoucauld spunea că „politeţea spiritului constă în a gândi lucruri oneste şi delicate”. Fiecare Eu gândeşte diferit şi nimeni nu poate opri gândirea altuia. Dacă cineva i-ar interzice omului să gândească, acesta va gândi şi mai mult! Anume gândirea edifică măreţia omului. Nivelul şi profunzimea gândirii depinde de fiecare Eu, de nivelul lui intelectual, de raţiunea sa şi chiar de nivelul 129

ION MEREUŢĂ

dezvoltării colectivităţii sau a formaţiunii social-economice. Nivelul gândirii a corelat direct proporţional cu procesul ontogenezei şi al sociogenezei. Încă în canoanele lui Democritus noi întâlnim nivelurile gândirii şi ale cunoaşterii. Atât metoda empirică, cât şi cea a adevărului, şi-au jucat rolurile în procesul gândirii şi cunoaşterii materiei şi a societăţii. Noi delimităm, în mod evident, gândirea copilului, gândirea adolescentului, gândirea studentului, gândirea profesorului şi, mai ales, gândirea filozofului, care este supremă. Deci, sunt diferite niveluri de gândire: la scară individuală, de vârstă şi de profunzime. Există o proprietate deosebită a gândirii omeneşti: având la bază esenţa biologică a omului şi rolul esenţial al reflexului în procesul cunoaşterii, putem afirma că oamenii, la început, simt fără să-şi dea seama, adică, fără să gândească; mai apoi, realizează ce li s-a întâmplat, având sufletul tulburat şi mişcat, şi doar spre final cugetă. Este esenţial ca, în viitor, gândirea omului, la nivelul de Homo humanitas, să inverseze acest proces. Atunci când oamenii nu-şi pot face nici o idee despre lucrurile îndepărtate şi necunoscute, ei le percep prin intermediul lucrurilor pe care le cunosc. Filozofii consideră că tocmai aici ia naştere greşeala! E necesar să specificăm că gândirea poate fi eşalonată sau ierarhizată ca: gândire la nivel habitual, de societate civilă; la nivel profesional, în exercitarea unei profesiuni; la nivel filozofic, bazată pe raţiune şi înţelepciune, acesta fiind cel mai înalt nivel al gândirii. Anume prin înţelepciune omul poate prevedea şi prognoza ziua de mâine şi de poimâine. Acesta este cel mai mare câştig al omului. O dată cu dobândirea înţelepciunii, omul poate obţine şi fericirea… Dar, să revenim la gândire. Anume acolo unde nu-şi poate imagina, omul trebuie să cunoască procesul gândirii sale. Gândirea este un proces activ de analiză sistemică bazat pe informaţii, logică, intelect. Atât nivelul de cunoştinţe, cât şi practica determină procesul şi nivelul gândirii. Acest proces, bazat pe modelele funcţionale ale creierului, necesită informaţii, inducţii şi deducţii, analiză, logică, experimente, practică etc. La această etapă de dezvoltare a societăţii – etapa tehnogenă, precum o numeşte academicianul T. Ţârdea – sunt necesare şi noi metode informaţionale de cunoaştere, de memorare şi de prelucrare a informaţiei. Căci de informaţie, de industria şi tehnologiile informaţionale va depinde succesul omenirii în mileniul care abia a început. Omul reţine informaţia în memorie. Nu toţi memorizează informaţia la fel, dar, la general, omul reţine informaţia cu urechile 130

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

(20%), cu ochii (30%), cu urechile + ochii (50%), iar într-o combinaţie de urechi + ochi + discuţie, informaţia se memorează în proporţie de până la 70%. În algoritmul următor – urechi + ochi + discuţie + reproducere + folosire – omul poate reţine până la 90% din informaţie. Informaţia receptată omul o poate transforma prin cuvinte (10%), prin tonalitate (35%) şi chiar prin limbajul corpului (55%). Ţinând cont de faptul că, în ultimii ani, volumul de informaţie a devenit impunător, au apărut tehnologiile informaţionale: maşinile de calcul, computerele cu diverse programe etc. În aceste condiţii societăţii informaţionale este foarte important să nu uităm de omul propriu-zis, care trebuie să rămână centrul tuturor fenomenelor biosociale. Aceasta afirmaţie au argumentat-o academicienii A. Ursul şi T. Ţârdea, iar paradigma informaţional-civilizaţională a fost analizată sub toate aspectele în lucrările de ultimă oră ale academicianului T. Ţârdea. Rolul tehnologiilor a fost relevat şi în lucrările lui D. Belle despre concepţia societăţii post-industriale. Este important ca, o dată cu înlăturarea maşinismului şi a tehnicismului, să fie exclusă şi tehnocraţia care ia amploare în ierarhia sociumului. 3.22. Omul şi soarta Omul, când s-a născut, şi-a determinat ontogeneza şi, implicit, soarta. De soarta care ţi-e scrisă nu poate scăpa nimeni, ea este indisolubil legată de om. Ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Poate oare omul cu Eu-l său să-şi croiască destinul singur? La prima vedere, da, deşi credem că destinul este determinat de divinitate. Dacă Eu-l nu se realizează, în ce constă problema: în Eu sau în soartă? Afirmarea Eu-lui – fie având performanţe intelectuale, fie nu – se va produce doar dacă va dori destinul... Omul trebuie să-şi suporte şi, poate, chiar să-şi înfrunte soarta. Considerăm că soarta poate să-i dea omului nişte avantaje, dar poate şi să-i ia înapoi ceea ce i-a oferit. Dacă e sortit, Eu-l va depăşi orice obstacole şi va învinge. Nimeni nu poate să schimbe destinul – el este „înscris” în Eu-l fiecăruia, trece şi se manifestă o dată cu viaţa. 3.23. Omul şi moartea În toate timpurile, omul a dorit să-şi prelungească viaţa şi a studiat mult în acest sens, străduindu-se să găsească o cale de reuşită. Mulţi au căutat răspuns la această problemă, dar nu au găsit soluţia perfectă. Oamenii de ştiinţă au cercetat mecanismele morţii, le-au argumentat, 131

ION MEREUŢĂ

dar moartea vine de la însuşi Eu-l pur, fiindcă ea este în el. Nimeni nu poate fi în afara morţii. Viaţa poate fi prelungită numai prin prelungirea bătrâneţii. Chiar dacă se trage din strămoşi nemuritori, omul nu se poate ascunde de moarte. Ea îl ajunge şi pe cel sărac, şi pe cel bogat, şi pe cel viteaz, şi pe cel laş. În faţa ei, toţi suntem egali. Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă că suntem muritori şi să accepte moartea ca pe ceva firesc. Căci moartea nu doreşte decât… o viaţă. „Oamenii, în timp ce fug de moarte, aleargă după ea”, scria Democritus. Atunci când survine moartea, are loc o dihotomie – se desparte fizicul de psihic, sufletul de corp, fapt confirmat de mulţi filozofi. Într-adevăr, moartea, oricât de departe ar fi, este alături de noi. Toţi merg în acelaşi loc – în pământ. „Din pământ venim şi în pământ ne prefacem”, spun cărţile sacre. Septuaginta accentuează că „toţi au ieşit din pulbere şi toţi se întorc în pulbere”. Omul nu ştie când vine moartea. În stări psihologice dificile, omul o cheamă, dar atunci când aceasta vine, omul regretă şi respinge ideea de a nu mai fi. Moartea nu aşteaptă ca omul să-şi realizeze dorinţele, ea este crudă şi nemiloasă. Din momentul în care se naşte, omul este însoţit de bătrâneţe, în cazul bun, şi de moarte. În Panciatantra scrie că „sunt cinci feluri de morţi vii: cel sărac, cel bolnav, cel prost, cel pribeag şi cel care veşnic serveşte”. Este evident că moartea vine de la rău şi suferinţe, nu de la bine şi frumos. Omul vede moartea mai aproape atunci când mor cei apropiaţi. Este tragică situaţia când bolnavul, mai ales cel cronic, conştientizează că va muri. Fiindcă, dacă stabileşte clipa morţii, el moare continuu. Moartea subită este altceva. Omul suferă până într-un moment – când dispare conştiinţa, când survine coma. Acest Eu pur este compus din fizic, dar psihicul, mintea, raţiunea, conştiinţa, nici este, nici nu este. El se luptă. Tunelul, timpul acestei lupte pentru viaţă, deseori este lung şi ireversibil. Mulţi au căutat răspunsul la taina morţii şi i-au studiat mecanismele, alţii s-au preocupat de principiile reînvierii. Atât tanatologia, cât şi reanimatologia au dreptate – filozofii, politologii, medicii au demonstrat-o. Încă K. Marx, în „Critica economiei politice”, spunea că „omenirea îşi pune în sarcină probleme pe care le poate rezolva, dar problema apare atunci când premisele materiale sunt, sau se formează actualmente”. Aceasta a confirmat-o şi I. P. Pavlov în lucrările sale. Astăzi, moartea, inclusiv moartea creierului, nu mai este o taină. Dar tainele învierii persistă. Moartea clinică a fost studiată încă în anii ’30-40 ai veacului trecut. A apărut şi s-a dezvoltat 132

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

reanimatologia – ştiinţa despre reîntoarcerea vieţii şi izgonirea, pe moment, a morţii din Eu-l fizic. Moartea clinică este un proces reversibil al vieţii – pe de o parte, e moarte, iar pe de altă parte, e viaţă – şi reprezintă o balanţă, pe ale cărei talere se află viaţa şi moartea. Dacă acul se opreşte, apare o altă stare, care se numeşte moartea creierului. Moartea clinică are substrat material, are consecinţe şi este limitată în timp – aproximativ 5-7 minute între viaţă şi moarte, atâta timp cât creierul trăieşte, se dă lupta pentru viaţă. Anume moartea clinică apreciază corelaţia dintre viaţă şi moarte. Anume aici, în acest moment, fizicul doreşte să se despartă de suflet. Este o luptă dintre Eu-l fizic şi Eu-l psihic. În acest caz, chiar Eu-l fizic nu se mai recunoaşte. Corelaţia Eu–Eu este duşmănoasă şi relaţiile Eu–ceilalţi, la fel. Lupta continuă până la pierderea conştiinţei, a Eu-lui raţional. Atâta timp cât se păstrează conştiinţa, Eu-l pur speră la viaţă, deşi, în corelaţie cu alt Eu, nu destăinuieşte dorinţa Eu-lui pur. Anume în momentul când Eu-l pur conştientizează că survine moartea, că destinul este necruţător, apare negaţia, furia şi chiar revolta. Euforia durează o perioadă mică ce este înlocuită de tristeţe, depresie, rareori – de activare dinamică şi logoree. Eu-l pur doreşte dialog, negocieri cu alt Eu, dar, de cele mai dese ori, se închide în sine. Încetul cu încetul, Eu-l pur îşi pierde din capacităţile critice. El este lipsit de scoarţă cerebrală, de conştiinţă, de raţiune, pierde posibilitatea de a comunica, iniţial, verbal, apoi şi nonverbal. Aici, în acest moment, Eu-l pur se închide în sine. Ar putea să se deschidă doar în cele 5-7 minute de moarte clinică; în caz contrar, survine moartea, când Eu-l fizic se desparte de suflet. Cel fizic se transformă materialiceşte, iar sufletul devine etern şi nemuritor. 3.24. Sufletul şi nemurirea lui Omul cu firea sa fizică este de conceput. Ceea ce este material poate fi cunoscut mai uşor. Eu-l psihic şi mental, moral, este conceput mai greu. Noţiunea de suflet ţine de psihologie, dar sufletul este indispensabil de Eu-l fizic în timpul vieţii. El, sufletul, reprezintă o totalitate de experienţe psihice ale conştiinţei individuale şi indică natura cauzalităţii psihice. „Sufletul, la fel ca materia, a rezultat nu din nevoia empirică de explicare, ci din tendinţa spre o construcţie plină de fantezie a contextului general al lumii”, scria W. Wundt. Sufletul ca noţiune generală redă faptele psihice şi interpretarea lor cauzală, cuprinzând natura şi existenţa individuală. Deosebim două 133

ION MEREUŢĂ

direcţii distincte de psihologie metafizică: cea materialistă, care tratează procesele sufletului ca pe efecte ale materiei sau ale anumitor complexe materiale, inclusiv elementele creierului, şi cea spirituală – invizibilă şi persistentă. Prima teorie a sufletului califică procesele sufleteşti ca efecte ale materiei şi anumite complexe ale creierului. Cea spirituală este gândirea, ca fiind construită din atomi similari de un grad inferior. Atomul sufletesc este descris într-un mod deosebit. Problema raportului dintre corp şi suflet este una dintre cele mai actuale astăzi. Aceste două forme de cunoaştere trebuie acceptate şi, în consecinţă, va fi acceptat şi principiul paralelismului psihofizic. Fiecărui fenomen fizic îi corespunde un fenomen psihic şi viceversa. „Lumea spirituală este un reflex al lumii corporale”, scria W. Wundt. În acest fel, autorul a dedus semnificarea empiric-psihologică, principiile devenirii psihice, legile generale ale dezvoltării psihice ş. a. Nicolas de Malebranche susţinea că sufletul nu este material, nu este modificarea corpului, ci „o substanţă care gândeşte şi nu are nimic în comun cu corpul”. La Hegel, lumea spiritului este atotcuprinzătoare: „El închide totul în el, ceea ce l-a interesat pe om şi ceea ce îl va interesa încă, şi primul lucru pe care trebuie să-l dăm este determinarea abstractă a Spiritului”. Astăzi, spunem despre Spirit că acesta nu este o abstracţie a naturii umane, că este cu totul individual, activ, viu – este conştiinţa, dar şi obiectul ei – şi că existenţa Spiritului constă în aceea că el se are pe sine însuşi ca obiect. Spiritul gândeşte; el este gândirea a ceva ce este şi gândirea că aceasta este. El recunoaşte, ştie. Ştiinţa, însă, este conştiinţa unui obiect raţional. Spiritul nu are conştiinţă decât în măsura în care există conştiinţa de sine – adică, eu nu cunosc un obiect decât în măsura în care mă cunosc pe mine, în măsura în care îmi cunosc menirea şi în care ştiu; cunosc obiectul meu şi mă cunosc pe mine – acestea două nu pot fi separate. Spiritul îşi face, deci, o imagine anumită despre sine, despre ceea ce este în esenţa lui, despre ceea ce este natura lui. El nu poate avea decât un conţinut spiritual şi elementul spiritual este tocmai conţinutul, interesul lui. Aşa se face că Spiritul ajunge la un conţinut: el nu doar găseşte acest conţinut, ci el se face pe sine însuşi obiect al său, conţinut al lui însuşi. Cunoaşterea este forma lui, acţiunea lui, conţinutul este spiritualitatea însăşi. Astfel, Spiritul este, prin natura lui, cu sine însuşi, adică este liber. Natura Spiritului poate fi cunoscută şi prin opusul lui – noi contrapunem Spiritului materia. Să zicem că, după cum greutatea 134

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

formează substanţa materiei, tot aşa libertatea este substanţa Spiritului. Omul crede că libertatea este una dintre multe alte priorităţi ale Spiritului. Filozofia, însă, ne învaţă că toate proprietăţile Spiritului nu pot să se constituie decât prin libertate, că ele sunt doar mijloace ale libertăţii, pe care nu fac decât s-o caute şi s-o producă. Aceasta este un rezultat al filozofiei speculative şi libertatea este singurul adevăr al Spiritului. Materia este grea, în măsura în care există în ea tendinţa către un centru – constând din părţi separate care tind spre un centru, ea este, în esenţa ei, compusă. Nu există, deci, o unitate în materie. Ea există ca o multitudine de părţi care îşi caută unitatea. În felul acesta, ea tinde să se înalţe deasupra ei însăşi, îşi caută contrariul, opusul ei; ea ar dispărea ca atare; totodată, tinde către idealitate, căci unitatea este idealul. Spiritul, dimpotrivă, este tocmai ceea ce-şi găseşte sensul în el însuşi. Unitatea lui nu este în afara lui, dimpotrivă, se găseşte în permanenţă în el, este în el, cu el însuşi. Substanţa materiei este în afară de ea; Spiritul, din contra, înseamnă rămânerea cu sine şi tocmai aceasta este libertatea. Căci, dacă sunt dependent de ceva, mă refer la altcineva, care nu sunt eu şi nu pot să fiu acest altul. Sunt liber când sunt cu mine însumi. Când Spiritul tinde către centrul său, el tinde să-şi perfecţioneze libertatea şi această tendinţă este caracteristica lui esenţială. Când se spune că există Spiritul, sensul e că există un lucru împlinit. Spiritul este ceva activ. Activitatea este esenţa lui; el este propriul său produs şi, astfel, e însuşi începutul şi sfârşitul lui. Libertatea lui nu constă într-o existenţă liniştită, ci într-o negare perpetuă a ceea ce îi limitează libertatea. Activitatea Spiritului este de a se produce pe sine, de a se face obiectul propriu, de a se cunoaşte. Lucrurile naturale nu sunt pentru ele însele, de aceea, ele nu sunt libere. Spiritul se produce în conformitate cu ştiinţa lui despre el însuşi. El lucrează pentru ca ceea ce ştie despre el să fie realizat. În acest fel, totul revine la conştiinţa Spiritului despre sine. Când Spiritul ştie că este liber, aceasta este cu totul altceva decât dacă nu ştie. Căci, atunci când nu ştie, spiritul devine sclav şi se mulţumeşte cu sclavia, fără a şti că aceasta nu e ceea de ce are nevoie. Sentimentul libertăţii este cel care, înainte de toate, face spiritul liber, deşi acesta este, în sine şi pentru sine, întotdeauna liber. Referitor la problema în cauză, sfântul Augustin scria: 1. „Dacă ştiinţa există undeva; dacă ea nu poate să existe decât 135

ION MEREUŢĂ

într-o fiinţă care trăieşte; dacă ea există întotdeauna şi dacă nu este cu neputinţă ca o fiinţă în care ceva există în permanenţă să nu fie şi ea permanentă, atunci fiinţa în care se află ştiinţa trăieşte veşnic”. Dacă noi suntem cei care raţionăm – vreau să spun: sufletul nostru raţionează – şi dacă el nu poate să raţioneze corect fără o formaţie ştiinţifică; dacă un suflet nu poate să subziste fără ştiinţă, atunci ştiinţa se află în sufletul omului. Ştiinţa există, însă, undeva. Căci ea există şi este imposibil ca ceva ce există să nu fie undeva. Mai mult, această disciplină nu poate să existe decât într-o fiinţă vie. Căci, ceea ce nu trăieşte, nu ar putea învăţa; şi această disciplină nu poate să existe în ce nu învaţă. Tot aşa, ştiinţa există pentru totdeauna. Căci, ceea ce există şi este etern, există pentru totdeauna. Că ea există, însă, nimeni nu o neagă. Dacă recunoşti că este posibil ca o linie dusă prin centrul unui cerc să nu fie mai mare decât toate cele care nu trec prin acest punct, şi că această demonstraţie aparţine unei discipline ştiinţifice, atunci convin că ea este eternă. Altă constatare e că orice fiinţa în care se află un element trebuie să fie permanentă, în mod necesar, ea însăşi, căci nimic din ceea ce durează veşnic nu admite suprimarea fiinţei în care el durează pentru totdeauna. Când noi raţionăm, raţionează sufletul nostru şi, pentru a face aceasta, trebuie o înţelegere. Corpul însă nu înţelege şi nici nu ajută sufletul ca să înţeleagă; când acesta vrea să înţeleagă, el face abstracţie de corp. Ceea ce înţelege într-adevăr este totdeauna asemenea lui însuşi, ceea ce nu s-ar putea spune despre corp. Corpul nu poate ajuta sufletul în strădania acestuia de a înţelege; este însă mult dacă el nu-l împiedică să înţeleagă. Adaug, fără o formaţie ştiinţifică, nimeni nu raţionează corect. Raţionamentul corect este gândirea ce se osteneşte de a-şi duce cercetarea de la ce este sigur la ce nu este sigur, dar în suflet nu este nimic sigur când nu este ştiinţa. Tot ce ştie, sufletul păstrează în el însuşi; iar ştiinţa nu tratează nici un subiect care nu se raportează la vreo disciplină – altfel spus, ştiinţa şi fericirea sunt de domeniul sufletului. Deci, sufletul uman trăieşte în permanenţă. 2. „Raţiunea este sau sufletul însuşi, sau ea se află în suflet. Însă raţiunea noastră este ceva mai mult şi mai bun decât corpul nostru. Corpul este o substanţă şi este mai bine să fii o substanţă, decât să nu fii deloc. Raţiunea nu este un neant”. Mai mult de orice natură este armonia corpului. Ea trebuie să fie inseparabilă de corpul-subiect şi nu trebuie admis nimic care să nu fie 136

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

în subiectul acelui corp, în care domneşte, în mod inseparabil, armonia. Corpul omenesc este schimbător; raţiunea e permanentă. Numim schimbător ceva ce nu este totdeauna în acelaşi fel. Va fi totdeauna adevărat ca patru cu doi fac şase şi că doi cu doi fac patru. Dar doi nu produce acest total; doi nu este, deci, patru. Acest raport nu se poate schimba: este un raport raţional. Dacă subiectul se schimbă, este cu neputinţă ca ceea ce se află în el, în mod inseparabil, să nu se modifice. Aşadar, sufletul nu este o armonie cu totul fizică. Moartea nu poate să lovească lucrurile care nu se schimbă (permanente, imuabile). Deci sufletul trăieşte veşnic, fie că el însuşi este raţiunea, fie că raţiunea îi este unită în mod inseparabil. Dacă sufletul este, cum am spus mai sus, subiectul în care, inseparabil, raţiunea se află cuprinsă în virtutea necesităţii ei de a se afla într-un subiect; dacă sufletul nu poate fi decât un suflet viu; dacă raţiunea nu poate fi într-un suflet lipsit de viaţă şi dacă raţiunea este nemuritoare, atunci şi sufletul este nemuritor... Sufletul este o lume specifică a Eu-lui pur. În momentele dificile, acest Eu se ascunde în sufletul Eu-lui, unde duce un dialog cu diferite dezlegări. Mulţi filozofi au vorbit despre suflet sub diferite aspecte, selectiv relatate mai sus. Considerăm reuşită prezentarea problemei sufletului în filozofia lui Marc Aureliu, împărat şi filozof roman. El scrie că, pentru om, „nu este refugiu mai tihnit şi mai liniştit ca propriul său suflet, mai ales când el are în sine însuşi însuşiri a căror privire îl preocupă pe loc, o linişte desăvârşită, şi calmul acesta nu este altceva decât armonia sufletească”. Într-adevăr, despre spirit şi nemurirea acestuia s-a scris mult. Totuşi, dorim să venim cu unele reflecţii proprii asupra subiectului în cauză. Sufletul este caracteristic pentru fiecare fiinţă, inclusiv fiinţa umană. El este indisolubil legat de om, de fizicul omului. Sufletul se naşte o dată cu omul, dar cu venirea morţii fizicul moare, se transformă, iar sufletul se desparte de corp, de timp, de fizic, cutreierând universul şi devenind etern. Sufletul este nemuritor. El cutreieră lumea şi universul în lung şi în lat, reîntorcându-se şi implantându-se în alt Eu. Sufletul este greu de perceput material, vizual, stereognostic, dar el se vede şi se simte în relaţia cu oamenii. Sufletul are calităţi: el poate fi bun, blând, dar poate fi şi rău. Totul depinde de fizic, căci sufletul este o reflectare a fizicului. Un om bun nu poate avea suflet rău. Sufletul bun este iubitor de oameni, el adună oameni în jurul său, îi împacă; el doreşte pace, înţelepciune, omenie, dezvoltare, progres. 137

ION MEREUŢĂ

O caracteristică a sufletului este şi reîntoarcerea lui. Sufletul este ca o corabie a universului. El se reîntoarce în lucrul nostru, în relaţiile noastre, se poate reimplanta în alt Eu cu o altă calitate, dar, în cele din urmă, pe pământ dăinuie principiul un om – un suflet. Deci, sufletul are identitate. Chiar prin neant, prin tumult, el se întoarce şi devine iar suflet. Precum se schimbă Eu-l fizic, se schimbă şi sufletul. Starea sufletului este determinată de starea Eu-lui fizic. Anume starea sufletească apreciază, în mare măsură, relaţiile dintre Eu şi Eu, Eu şi voi, Eu şi socium. El, sufletul devine univers. Deci, el este totul. Totul suntem şi noi. Aceasta e o veşnicie, o eternitate. Mulţi medici filozofi consideră că sufletul şi corpul sunt un tot întreg şi, în acelaşi timp, fiecare au o identitate. Medicul nu trebuie să trateze numai fizicul, maladia, patologia unui organ sau sistem de organe, dar şi sufletul bolnavului. Căci tocmai sufletul se îmbolnăveşte după deteriorarea fizicului, deşi, poate fi şi viceversa. Marele Botkin scria că „viaţa sufletească a bolnavului e la fel de importantă precum este anatomia şi fiziologia într-o patologie”. Anume atitudinea omenească, conduita adecvată, morala, etica, deontologia favorizează tratamentul sufletului. Considerăm că aceste principii îi deosebesc pe medici de practicanţii altor profesiuni şi tocmai ele constituie profesionalismul dezinteresat – nu beneficiul material, ci datoria morală dezinteresată în numele vieţii. Nerespectarea acestor principii poate genera iatrogenii, blasfemii şi dereglări psihice. Dacă alţi profesionişti pot greşi cu cuvântul, medicul nu are acest drept. Puterea cuvântului este enormă. Căci anume ea, puterea sugestiei, poate mobiliza Eu-l psihic şi chiar pe cel fizic. De aceea considerăm că trebuie să învăţăm continuu arta cuvântului.

138

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Capitolul IV Aspecte filozofice ale dreptului medical Responsabilitatea medicului pentru sănătatea şi viaţa bolnavului este modul de a fi al fiecărui slujitor al lui Hipocrate, ea fiind echivalentă cu însăşi profesia de medic. Dintotdeauna, morala, etica, deontologia au fost sacre pentru medici, deşi acestea nu erau stipulate în acte normative sau legislative. Trebuie să menţionăm că responsabilitatea medicală şi-a găsit oglindire chiar în cele mai vechi scripte ale civilizaţiei. 4.1. Unele aspecte istorice ale responsabilităţii în activitatea medicală În Egiptul Antic – Papirusul Ebers, descoperit în anul 1875, şi Papirusul Edvin Smith, descoperit în 1862. Legile faraonice, Cartea Sacră puteau pedepsi pe cel care recomanda sau înfăptuia un tratament care conducea la moarte pacientului. În Mesopotamia – Codul lui Hammurapi, rege al Babilonului în sec. XVIII î. Chr., cod de legi care prevedea amenzi pentru tratamentul hazardat, nereuşit (tratamente greşite care aduceau prejudicii bolnavilor). În Regatele lui Iuda şi Israel – Pentateuhul şi Talmudul reflectau unele fapte medicale – avortul, sterilitatea, declararea bolilor contagioase, izolarea şi dezinfectarea obiectelor bolnavilor. Medicii evrei erau obligaţi să deţină o diplomă şi aveau obligaţiuni bine determinate. În Grecia Antică – lucrările lui Platon şi, mai ales, ale lui Aristotel, conţineau unele stipulări referitoare la responsabilitatea medicală. Aristotel recomanda ca medicul care a greşit să fie chemat în faţa unui areopag şi să fie judecat doar de confraţii săi, subliniind aspectele teoretice ale expertizei medicale. Cel mai cunoscut text conţinând principiile etice, de responsabilitate civică şi medicală, rămâne Jurământul lui Hipocrate (460–377 î. Chr.), care a devenit o adevărată Lege a deontologiei medicale. În India Antică se întâlnesc texte care tratează aspecte ale eticii şi responsabilităţii medicale. Sunt cunoscute Legile lui Mann – cod religios, moral şi social care prevedea ca medicul, în cazul unui tratament nereuşit, să fie supus 139

ION MEREUŢĂ

unor amenzi. Aceste principii şi-au găsit oglindire şi în alte legi ale perioadei respective: Lex Aguillia (sec. III î. Chr.); Lex Cornelia – responsabilitatea medicului în caz de abandon al bolnavului, de tratament neglijent urmat de moartea bolnavului; Lex Pompeia de parricidiis – o sancţiune specială pentru medic în caz de agravare a stării bolnavului pe durata tratamentului. În Evul Mediu – jurământul medical sau Rugăciuni adresate Divinităţii ale distinşilor personalităţi ale vremii – Moses ben Maimon (Maimonide), discipolul lui Averroes şi medicul sultanului Saladin. Rugăciunea medicului a lui Maimonide a ridicat responsabilitatea medicului faţă de profesiune şi faţă de bolnavi prin comportament credibil. Un rol aparte l-a jucat Şcoala medicală de la Montpellier, înfiinţată pe baza şcolii lui Maimonide de către medicii evrei şi arabi. În perioada trecerii de la Evul Mediu la Renaştere, pe olimpul ştiinţei în general şi în medicină, în special, apare personalitatea lui Teofrast Paracelsus (1493–1541), alchimist, medic şi teolog elveţian. El a introdus noţiunea de responsabilitate a medicului pentru prescrierea unui medicament şi a farmacistului – pentru eliberarea acestuia, precum şi cea de responsabilitate a medicului pentru discipol. Constitutio Carolina sancţiona medicii care, din neglijenţă, au cauzat moartea bolnavului sau care au folosit remedii şi medicamente neautorizate de comunitatea medicală. Un alt medic ilustru care a lăsat o urmă impunătoare în medicină a fost francezul Ambroise Paré (1509–1590), întemeietorul chirurgiei moderne. El a studiat circulaţia sângelui, a introdus ligatura vaselor, responsabilitatea medicală în cazul amputărilor. Ulterior, responsabilitatea medicală şi-a găsit reflectare în vechea jurisprudenţă franceză – Decizia Parlamentului din Bordeaux (1596) şi Decizia privind reglementarea responsabilităţii chirurgului pentru accidentele provocate bolnavului din culpă proprie şi răspunderea chirurgului pentru faptele sale. În Ţările Române – prin Pravilele lui Vasile Lupu (1646) şi Matei Basarab (1652), medicul era pedepsit pentru nemeşteşugul său şi putea pierde meseria. Legiuirea lui Caragea (1818–1819) a fost un cod mai mult civil. Codul Calimah (1833) este un cod civil al Moldovei care, între altele, reglementează epitropia Casei doctorilor şi tratează aspecte ale responsabilităţii medicale. Dacă doctorul încălca Legământul, putea fi lipsit de profesiune. 140

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Societatea modernă occidentală a cunoscut mai multe nume şi lucrări care reglementează activitatea medicală şi determină noţiunea de responsabilitate. Dintre acestea, îl menţionăm pe Cesare Bonesana şi lucrarea sa „Despre delir şi despre pedepse”, care a îmbunătăţit dreptul penal european, contribuind şi la dezvoltarea unor aspecte ale dreptului medical. Codul lui Napoleon a avut o influenţă general-europeană. Responsabilitatea medicală a fost consfinţită prin lege. Ulterior, unele lacune ale acestei legi au fost completate, în Franţa, în anul 1936: a fost specificat contractul dintre medic şi bolnav, obligaţiunile profesionale asumate de părţi, locul activităţii medicului. Responsabilitatea medicală a fost stabilită în funcţie de prezenţa culpei profesionale. Astfel, medicul putea fi urmărit penal în caz de încălcare a regimului stupefiantelor, de avort, vătămare corporală şi omor etc. Criteriul culpei, în această perioadă istorică, nu a fost definitivat. Ioan Fruma, în lucrarea „Responsabilitatea medicală” (1944), scria că principiul responsabilităţii pentru daunele provocate trebuie să fie judecat de orice naţiune civilizată şi că medicii trebuie să poarte responsabilitate, inclusiv penală. În Republica Moldova, problema responsabilităţii medicale a fost abordată în lucrările mai multor autori: N. Testemiţanu (1984), E. Păpuşoi (1990), C. Eţco, I. Mereuţă (1994, 1999) ş. a. Lucrarea „Valori morale în medicină”, semnată de profesorii universitari Eugen Păpuşoi şi Constantin Eţco, a contribuit la educaţia medicilor, dezvoltarea deontologiei medicale în Republica Moldova. Monografia profesorilor I. Mereuţă, E. Popuşoi, C. Eţco, O. Lozan, B. Untu, „Reglementarea activităţii medicale” (1999), a scos în evidenţă aspectele juridice ale momentului în ceea ce priveşte reglementarea activităţii medicale şi a unor aspecte ale responsabilităţii în medicină, stipulate în Constituţia Republicii Moldova, Legea ocrotirii sănătăţii, Legea privind asigurările medicale, Legea privind minimul garantat şi gratuit de stat, Codul Civil, Codul cu privire la contravenţiile administrative, Codul Penal etc. Au fost prezentate unele acte constituţionale ale ONU şi OMS referitoare la drepturile medicului şi ale pacientului. De asemenea, a fost publicat, pentru prima dată, proiectul Codului deontologic şi s-a pus problema elaborării şi adoptării Codului medical din Republica Moldova. 141

ION MEREUŢĂ

4.2. Erorile şi greşelile medicale. Responsabilitatea morală a activităţii medicale Erorile şi greşelile medicale. Criterii de diferenţiere În literatura de specialitate se folosesc diferiţi termeni ce caracterizează activitatea profesională a medicului, cum ar fi etica, morala, deontologia, eroarea medicală, greşeala medicală, culpa medicală etc. Deseori, diferiţi autori utilizează aceste categorii din diferite unghiuri de vedere, dându-le o conotaţie diferită. De aceea am dori – şi sperăm să reuşim – să determinăm mai strict aceste noţiuni. Noţiunea de etică profesională este întâlnită la diferite profesiuni şi determină totalitatea de legi, acte normative, regulamente referitoare la comportamentul corect al celui ce practică o anumită meserie. Etica studiază moravurile, principiile morale, normele de conduită. Morala, însă, se referă la aplicarea principiilor studiate de etică în viaţa cotidiană, cu menţiunile specifice: morala binelui, morala datoriei. Etica medicală este o caracteristică indispensabilă a profesiei de medic îi vizează pe toţi medicii, deşi, o dată cu apariţia specializării în medicină, etica medicală are un specific aparte, în funcţie de specialităţi. Categoriile de bază ale eticii medicale sunt bine cunoscute – autoritatea profesională a medicului, încrederea pacientului, greşelile medicale, taina (medicală) profesională etc. Ele au fost descrise şi tratate pe larg de către profesorii universitari E. Păpuşoi şi C. Eţco în lucrarea „Valori morale în medicină” (1999), de academicianul T. Ţârdea în „Filozofie şi bioetică” (2000). La unele dintre aceste categorii ne vom opri mai jos. Deontologia studiază obligaţiile pe care le are o anumită persoană în exercitarea meseriei. Deontologia medicală întruneşte anumite reguli referitoare la activitatea profesională a medicului, care sunt stipulate în anumite coduri deontologice. De obicei, respectivele legi profesionale sunt adoptate de către colegii ale medicilor, asociaţii medicale, ligi ale medicilor. Până astăzi, în literatura de specialitate nu au fost diferenţiate noţiunile de eroare medicală şi greşeala medicală, deşi s-au făcut mai multe încercări în acest sens. În România, de această problemă s-au preocupat Almaş Bela Trif şi Vasile Astărăstoae (2000). În studiile autorilor din Republica Moldova, noţiunile în cauză sunt folosite ca sinonime. Academicienii T. Ţârdea şi V. Berlinschi menţionează că greşelile medicale sunt „erori apărute în procesul exercitării îndatoririlor de serviciu”. Se mai folosesc termenii accident, caz 142

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

nefericit etc. Dar, pentru Comitetul de etică, pentru Codul deontologic, precum şi pentru Departamentul de jurisprudenţă medicală este importantă definirea acestor noţiuni. Eroarea medicală, în viziunea noastră, este determinată nu de acţiunea sau inacţiunea medicului, ci de imperfecţiunea ştiinţei medicale în momentul şi în împrejurările date. Ea nu a putut fi prevăzută, în ciuda atenţiei minuţioase şi perfecte a medicului. Au fost definitivate erori de fapt şi erori de normă. Erorile de fapt ţin de natura actului medical, de natura lucrului în sine. Erorile de normă ţin de lacunele în atitudinea profesională, de domeniul conştiinţei profesionale şi, practic, sunt greşeli medicale. Despre eroare au scris mulţi – şi medici, şi filozofi… Printre aceştia se numără Nicolas de Malebranche, teolog şi filozof francez, care afirmă că „eroarea este cauza mizeriei oamenilor, ea este principiul rău care a produs răul în lume; ea a dat naştere şi întreţine în sufletul nostru toate relele care ne lovesc şi nu trebuie să nădăjduim o fericire solidă şi adevărată decât lucrând serios pentru a o evita. Sfânta Scriptură ne învaţă că oamenii sunt mizerabili numai pentru că sunt păcătoşi şi criminali; şi ei nu ar fi nici păcătoşi, nici criminali, dacă nu s-ar face sclavi ai păcatului, consimţind la eroare. Dacă este adevărat că eroarea stă la originea mizeriei umane, este drept că oamenii să facă un efort pentru a se salva de ea. Desigur că strădania lor nu va fi inutilă şi fără recompensă, deşi nu are tot efectul pe care ei şi l-ar putea dori. Dacă oamenii nu vor deveni infailibili, totuşi, ei se vor înşela mult mai puţin; şi dacă nu se vor înşela mult mai puţin, şi dacă nu se vor libera cu totul de relele lor, ei le vor evita cel puţin pe unele. Nu trebuie să sperăm în viaţa aceasta o fericire întreagă, pentru că pe pământ nu trebuie să pretindem la infailibilitate; dar trebuie să lucrăm necontenit la a nu ne înşela, deoarece dorim fără încetare să ne liberăm de mizeriile noastre. Într-un cuvânt, precum dorim cu ardoare o fericire fără a spera, trebuie să tindem cu râvnă la infailibilitate, fără să pretindem a o avea. Nu trebuie să ne imaginăm că este mult de suferit în cercetarea adevărului, trebuie doar să fim atenţi la ideile clare pe care fiecine le găseşte în el însuşi şi să urmăm cu exactitate câteva reguli. Exactitatea spiritului nu are aproape nimic penibil; nu este o servitute, precum şi-o reprezintă imaginaţia; şi dacă la început ne este ceva 143

ION MEREUŢĂ

mai greu, apoi curând primim satisfacţii care ne recompensează din belşug pentru ostenelile noastre; căci, în sfârşit, numai ea produce lumina şi ne descoperă adevărul”. Filozofii spuneau că eroarea îi însoţeşte pe oameni şi toate sunt pline de erori, iar Seneca menţiona că „eroarea nu are limite şi este dăunătoare pentru adevăr”. Este evident că, dacă eroarea rămâne să dăinuie, adevărul nu-şi va face loc. Dar dacă eroarea e conştientizată, atunci e bine, fiindcă noi vom căuta adevărul. După ce am vorbit despre erori, este timpul să ne referim la greşeli, inclusiv cele medicale. În orice activitate, greşeala e prezentă dacă e prezentă şi acţiunea. Ea apare atunci când nu dispunem de suficiente cunoştinţe şi nu putem prezice sau prognoza un element al activităţii noastre. Greşeala îl însoţeşte întotdeauna pe om în activitatea sa habituală şi chiar profesională. Toţi oamenii pot greşi, chiar şi cei mai înţelepţi, chiar şi profesioniştii impecabili. Epicharmus scria că „cine greşeşte cel mai puţin, acela-i cel mai bun; căci nimeni nu-i nevinovat, nimeni nu e fără de cusur”. „Aceasta este o soartă a fiecăruia, ca să greşească”, adaugă Dicţionarul înţelepciunii. Este foarte bine să ne vedem şi să ne analizăm greşelile. Deseori, însă, noi ne vedem greşelile abia după ce le-am comis. Nu în zadar, din bătrâni se spune că „e mai bine să înveţi pe greşelile altuia, decât pe ale tale”. Aici se potriveşte ideea, povaţa şi înţelepciunea moldoveanului de la sat – mintea moldoveanului cea de pe urmă, care trebuie să fie prezentă înainte de a înfăptui ceva. Anume acolo unde ne confruntăm cu necunoscutul, cu neştiutul, apare greşeala. Şi dacă Eu-l nu-şi vede greşeala, alt Eu o vede instantaneu. Deseori, acest alt Eu este un oponent, un duşman. De aceea, dacă nu cunoşti ceva până la capăt, nu trebuie să înfăptuieşti acest lucru. Prin acesta se explică că profesioniştii greşesc mai rar. Dar, acestor profesionişti le revine şi soluţionarea celor mai dificile cazuri profesionale. De aceea nici profesioniştii nu sunt scutiţi de riscul de a greşi. Cel ce greşeşte nu-şi dă seama că a greşit, conştientizând acest lucru mult mai târziu – deseori, doar faţă de propriul Eu, fără a-şi recunoaşte greşeala public. Cu toate acestea, nu credem binevenit să fugim de nepricepere, crezând că astfel vom fugi de greşeală. Considerăm că trebuie să cunoaştem mai mult. Dacă cel ce a greşit a observat greşeala Eu-lui său, se străduieşte s-o treacă în uitare. Cel deştept şi cel înţelept trebuie să tragă învăţăminte din greşeli, căci cel cu mai puţină minte poate greşi şi altă dată… Ceilalţi Eu, observând greşeala Eu-lui, o scot la iveală. Totodată, 144

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

ar fi politicos să dea şi unele sfaturi utile pentru a preîntâmpina posibilele greşeli ulterioare. Pot greşi toţi – de la vlădică la opincă. Dar, deşi greşelile lor pot fi echivalente, consecinţele pot fi diferite. Greşeala cuiva care deţine un post responsabil poate fi fatală pentru el, dar şi pentru mulţi alţi oameni. Omul de rând, dacă a greşit, rămâne cu greşeala sa, cu problema sa şi cu soarta sa. Greşelile medicale au cauze multiple şi greu de determinat. Din acest punct de vedere, greşelile medicale pot fi obiective şi subiective. Poate fi şi cazul greşelii medicale prin abstenţiune, dar ea trebuie diferenţiată de abandon. Greşelile pot fi comisive, atunci când faci ceva ce nu trebuie, şi omisive, atunci când nu faci ceea ce trebuie. Ele pot fi certe şi îndoielnice, uşoare şi grave, faptice şi logice. Greşelile faptice apar din neconcordanţa totală sau parţială a diagnosticului cu realitatea. Greşelile logice sunt rezultatul încălcării regulilor de raţionament medical. Eroare medicală şi greşeală medicală nu sunt termeni juridici, ci doar profesionali. Ei sunt judecaţi de Codul deontologic şi de judecata profesională, de etica medicală, de jurisprudenţa profesională. La aprecierea, definitivarea şi profilaxia greşelii medicale au contribuit prin studiile lor N. T. Pirogov, V. V. Veresaev,I. D. Davidovski, N. Testemiţanu, E. Păpuşoi, C. Eţco, D. Tintiuc, V. Berlinschi, T. Ţârdea, Gh. Ghidirim, I. Corcimaru, Gh. Ţâbârnă, Iu. Grosu, I. Ababii ş. a. O datorie profesională a fiecărui medic este păstrarea tainei medicale. Conceptul de taină medicală a apărut acum 2600 de ani şi are un aspect umanist. Încălcarea tainei profesionale poate fi tratată ca greşeală medicală din punct de vedere deontologic, iar în unele cazuri speciale – drept culpă medicală împotriva umanismului. O categorie indiscutabil legată de greşelile medicale sunt iatrogeniile. Putem diferenţia iatrogeniile în diagnostic şi tratament, precum şi iatrogenia medicamentoasă. Iatrogeniile sunt consecinţe ale acţiunii sau hiperacţiunii medicilor în procesul diagnosticului sau tratamentului şi se constată atunci când acţiunea sau hiperacţiunea doctorilor devin dăunătoare pentru pacient, prezentând un pericol pentru sănătatea şi viaţa acestuia, şi aduc prejudiciu bolnavului. De altfel, după părerea multor savanţi, iatrogeniile trebuie tratate ca greşeli medicale, iar în unele cazuri – ca şi culpe. Diferenţierea o stabileşte, iniţial, Comitetul de etică şi jurisdicţie profesională a Ligii Medicilor, iar în ultima instanţa – judecata. 145

ION MEREUŢĂ

Stabilirea diferenţei dintre greşeala medicală şi culpa medicală este dificilă. Ca principiu de diferenţiere a fost acceptat sistemul de comparare a modului de a acţiona al medicului în cauză cu modul în care ar fi acţionat, în aceeaşi situaţie, un medic mai cu experienţă. Medicul care a comis greşeala sau culpa trebuie să prezinte dovezi că a acţionat conştiincios şi că a folosit toate mijloacele pentru tratarea bolnavului. Experimentul clinic Se face pentru introducerea de noi medicamente, proceduri, metode de tratament: (1) Medicul poate participa la experimente clinice numai ca o extindere a activităţilor sale – în cadrul unui program sistematic, organizat în mod competent, cu standardele acceptate ale cercetării ştiinţifice, în scopul obţinerii de date valabile din punct de vedere ştiinţific şi semnificative. (2) La conducerea experimentului clinic, investigatorul trebuie să dovedească aceeaşi preocupare şi grijă pentru bunăstarea, securitatea şi confortul persoanei implicate ca şi medicul care acordă îngrijiri medicale independent de orice experiment. (3) În experimentele clinice terapeutice: A. Medicul trebuie să recunoască existenta relaţiei medicpacient şi faptul că judecata profesională şi îndemânarea trebuie exercitate doar în interesul pacientului. B. Consimţământul voluntar scris trebuie obţinut de la pacient sau de la reprezentantul său legal autorizat, dacă pacientul este lipsit de capacitatea de a consimţi, după cum urmează: a) dezvăluirea că medicul intenţionează să folosească o substanţă în curs de studiu sau o procedură experimentală; b) o explicare pertinentă a naturii medicamentului sau a procedurii ce urmează a fi folosită, riscurile ce pot apărea şi beneficiile terapeutice posibile; c) disponibilitatea de a răspunde la orice întrebare în legătură cu medicamentul sau metoda folosită; d) descrierea medicamentelor alternative şi a altor procedee disponibile. • În circumstanţe excepţionale, când dezvăluirea informaţiei în legătură cu natura medicamentului sau a procedeului experimental, sau a riscurilor, ar putea afecta material sănătatea pacientului şi ar fi în detrimentul intereselor sale, nu i se va face o atare informare pacientului. În asemenea circumstanţe, astfel de informaţii vor fi 146

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

dezvăluite unui membru responsabil al familiei sau unui prieten al pacientului, în măsura posibilităţilor. • De obicei, consimţământul pacientului trebuie să fie fixat în scris, cu excepţia cazurilor în care medicul consideră că este necesar să se bazeze pe un consimţământ în altă formă decât scrisă, din cauza stării fizice sau emoţionale a pacientului. • Când este necesar tratamentul de urgentă la un pacient incapabil de a-şi da consimţământul şi nimeni cu autoritatea de a o face nu este disponibil, consimţământul este prezumat. (4) În cercetarea clinică făcută pentru a obţine date ştiinţifice: A. Trebuie luate măsuri de protecţie adecvate pentru bunăstarea, securitatea şi confortul subiectului. Ca manieră socială fundamentală, se pune pe plan secundar cercetarea ştiinţifică faţă de grija pentru individul uman. B. Consimţământul în scris trebuie obţinut de la subiect sau de la reprezentanţii lui legal autorizaţi, dacă subiectul este lipsit de capacitatea de a consimţi, după cum urmează: a) o dezvăluire a faptului că se va folosi o substanţă sau procedură de investigaţie; b) o explicaţie rezonabilă a naturii procedeului ce va fi folosit şi a riscurilor ce pot surveni; c) disponibilitatea de a răspunde la orice întrebări în legătură cu substanţa sau procedeul. C. Minorii sau persoanele incompetente mental pot fi folosite ca subiecte doar dacă: a) natura investigaţiei nu poate fi aplicată persoanelor adulte competente mental; b) este dat consimţământul, în scris, de către un reprezentant legal autorizat al subiectului, în circumstanţele în care un adult informat şi prudent s-ar oferi în mod rezonabil pe sine sau pe fiul său ca subiect voluntar. D. Nimeni nu poate fi folosit ca subiect împotriva voinţei sale. E. Folosirea abuzivă a persoanelor instituţionalizate în cercetare este un mod necinstit de a distribui riscurile cercetării. Se consideră că participarea este prin constrângere şi nonvoluntară dacă participantul este supus la stimulări şi persuasiuni puternice. Costul prestaţiilor Medicii trebuie să cunoască preţurile şi să nu administreze sau să prescrie proceduri inutile sau facilităţi de rangul doi. Societatea 147

ION MEREUŢĂ

consideră că cea mai importantă preocupare a medicului este grija pentru sănătatea pacienţilor. Aceasta nu îl exclude pe medic, individual sau prin intermediul organizaţiilor medicale, de la participarea la politica socială care poate afecta îngrijirea sănătăţii. Îndrumări pentru cercetarea fetală (1) Se face doar de către echipe specializate, autorizate, în cadrul unor programe organizate, la standarde ştiinţifice acceptate, în scopul producerii de date cu valoare ştiinţifică semnificativă. (2) Studii clinice corect efectuate pe animale şi femei negravide trebuie să preceadă orice proiect special de cercetare fetală, când este cazul. (3) În cercetarea fetală, investigatorul va trebui să arate aceeaşi preocupare pentru făt ca un medic ce tratează fătul într-o procedură curativă, fără cercetare. (4) Trebuie respectate toate regulamentele federale sau statale în vigoare. (5) Nu trebuie admisă plata pecuniară pentru obţinerea materialului fetal în proiectele de cercetare fetală. (6) Trebuie să existe comitete de control competente, comisii de supraveghere sau comisii consultative, când este cazul, pentru a proteja împotriva posibilelor abuzuri ce pot surveni în aceste cazuri. (7) Cercetarea pe aşa-numitul făt mort, material fetal macerat, celule fetale, ţesuturi fetale, organe fetale sau placentă trebuie să fie în acord cu legile statului cu privire la autopsie şi legile cu privire la transplanturile de organe sau donaţiile anatomice. Trebuie obţinut un consimţământ voluntar avizat, în scris, de la un reprezentant legal autorizat al fătului. (8) În cercetarea făcută în principal pentru tratamentul fătului: A. Consimţământul voluntar avizat, în scris, trebuie dat de femeia gravidă, acţionând în interesul fătului. B. Metodele alternative de tratament, dacă există, trebuie evaluate cu grijă şi explicate pe deplin. Dacă se cunoaşte un tratament mai simplu sau mai sigur, acesta trebuie urmat. (9) În cercetarea făcută în principal pentru tratamentul femeii gravide: A. Consimţământul voluntar avizat, în scris, trebuie dat de pacientă. B. Metodele alternative de tratament trebuie evaluate cu grijă, explicate pe deplin pacientei. Dacă se cunoaşte un tratament mai simplu sau mai sigur, acesta trebuie urmat. Dacă este posibil, riscul fătului trebuie să fie cît mai mic posibil corelat cu necesitatea de tratament a femeii. 148

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

(10) În cercetarea făcută pe fătul viu, în principal, pentru acumularea de date ştiinţifice: A. Consimţământul voluntar şi avizat, în scris, trebuie dat de femeia gravidă în circumstanţele în care un adult prudent şi informat şi-ar putea da, în mod rezonabil, un atare consimţământ. B. Riscul pentru făt impus de cercetare trebuie să fie cel mai mic posibil. C. Scopul cercetării trebuie să fie producerea de date şi cunoştinţe cu semnificaţie ştiinţifică ce nu pot fi obţinute altfel. D. În acest domeniu de cercetare este deosebit de important de a sublinia grija şi preocuparea ce trebuie manifestate faţă de făt. Nu trebuie să existe traumatizări fizice asupra fătului. Îndrumări pentru transplantul de organe Pentru medicii care doresc să-şi păstreze cel mai înalt nivel al eticii medicale: (1) În toate relaţiile profesionale între medic şi pacientul său, prima preocupare a medicului trebuie să fie sănătatea pacientului. El datorează pacientului o loialitate primară. Această preocupare şi devoţiune trebuie să se manifeste în toate procedurile medicale, inclusiv în acelea care incumbă transplantul unui organ de la o persoană la alta, când şi donatorul, şi receptorul sunt pacienţi. De aceea, trebuie avută grija de a proteja deopotrivă drepturile amândurora şi nici un medic nu-şi poate asuma responsabilitatea unui transplant de organ fără protecţia egală a drepturilor donatorului şi receptorului. (2) Perspectiva unui transplant de organ nu oferă nici o justificare pentru slăbirea standardului obişnuit al îngrijirii medicale. Medicul trebuie să acorde pacientului său, care poate fi un viitor donator de organ, aceeaşi grijă ca altor pacienţi trataţi pentru aceeaşi leziune sau boală. (3) Când un organ vital unic trebuie transplantat, moartea donatorului trebuie constatată de cel puţin un medic în afară de medicul receptorului. Moartea trebuie stabilită prin judecata clinică a medicului; în această constatare medicul „etic” va folosi toate testele ştiinţifice acceptate în mod curent. (4) Discutarea detaliată a procedeului propus cu donatorul şi cu receptorul sau cu rudele cu discernământ sau reprezentanţii legali este obligatorie. Medicul trebuie să fie obiectiv în discuţia procedeului, dezvăluind riscurile cunoscute şi posibilele întâmplări neprevăzute şi recomandând procedeele alternative disponibile. Medicul nu va încuraja 149

ION MEREUŢĂ

speranţele dincolo de limita justificată de circumstanţe. Interesul medicului în progresul cunoaşterii ştiinţifice trebuie să fie întotdeauna secundar faţă de principala sa grijă pentru pacient. (5) Procedeele de transplantare de organe trebuie înfăptuite: A. Doar de către medici cu cunoştinţe medicale speciale şi competenţă tehnică prin cursuri speciale, studiu şi experienţă de laborator şi practică; B. În instituţii medicale cu condiţii adecvate pentru a proteja sănătatea şi bunăstarea pacienţilor la procedură. (6) Transplantul de organe va fi practicat numai după evaluarea cu grijă a disponibilităţii şi eficienţei altor posibile terapii. Ingineria genetică Comunitatea ştiinţifică, medicina organizată, industria, în colaborare cu guvernul, vor activa pentru prevenirea abuzurilor din orice sector al societăţii, privat sau public. Calitatea vieţii În luarea deciziilor pentru tratamentul nou-născuţilor serios diformi sau al persoanelor sever deteriorate ca victime ale unor accidente şi boli, sau ale vârstei avansate, primul considerent va fi ceea ce este mai bine pentru individul pacient, şi nu evitarea unei poveri pentru familie sau societate. Calitatea vieţii este factorul care trebuie luat în considerare în a determina ce este mai bine pentru individ. Viaţa trebuie trăită în ciuda dificultăţilor fizice şi a handicapurilor, excepţie făcând doar situaţiile când prelungirea ei ar fi inumană şi în afara conştiinţei. În asemenea circumstanţe, refuzul sau îndepărtarea mijloacelor de susţinere a vieţii sunt considerate ca o atitudine etică în îngrijirea normală a unui individ a cărui boală nu poate fi înlăturată. În situaţiile disperate ce privesc nou-născuţii, sfatul medicului trebuie să fie oricând disponibil, dar decizia de a se face eforturi maxime pentru menţinerea vieţii trebuie să fie determinată de alegerea părinţilor. Părinţii trebuie să fie avizaţi asupra: opţiunilor, beneficiilor scontate, riscurilor şi limitelor oricărei terapii propuse; cum afectează potenţial relaţiile interumane condiţia copilului; se vor da informaţii relevante şi răspunsuri la toate întrebările lor. Se pleacă de la prezumţia că dragostea pe care părinţii o poartă de obicei copiilor lor va fi dominantă în decizia pe care o iau, în a hotărî ce este mai bine pentru copiii lor. Este de aşteptat ca părinţii să acţioneze fără egoism, mai 150

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

ales atunci când viaţa însăşi este în pericol. Dacă nu există probe evidente ale contrariului, autoritatea părintească trebuie respectată. Bolile terminale Legământul social al medicului este de a prelungi viaţa şi de a alina suferinţele. Când apare un conflict între o parte şi cealaltă, medicul, pacientul sau/şi familia pacientului au latitudinea să rezolve conflictul. Pentru raţiuni umanitare, după un consimţământ avizat, medicul poate face ce este necesar pentru a îndepărta durerea severă sau poate să înceteze ori să omită tratamentul pentru a lăsa să moară un pacient într-un stadiu terminal, dar nu trebuie să cauzeze moartea în mod intenţionat. În hotărârea dacă administrarea tratamentului ce poate, în mod parţial, să prelungească viaţa este cu adevărat în interesul pacientului, medicul trebuie să ia în considerare posibilităţile care există pentru prelungirea ei în condiţii umane şi confortabile şi care sunt dorinţele şi atitudinile familiei sau ale acelora care au responsabilităţi pentru tutela pacientului. Atunci când coma unui bolnav într-o stare terminală este fără îndoială ireversibilă şi există circumstanţe ce permit confirmarea acurateţei diagnosticului, pot fi întrerupte toate mijloacele de menţinere în viaţă a acestuia. Dacă, după întreruperea sistemelor de menţinere a vieţii, moartea nu survine, trebuie menţinute confortul şi demnitatea pacientului. Prelungirea sau sistarea reanimării o decid medicii, având la bază criterii stabilite. 4.3. Controlul etic al experienţelor biomedicale Problemei experimentelor pe om i-au fost dedicate multe lucrări. Pe de o parte, acestea au un caracter etico-moral, iar pe de altă parte – juridic. Experimente medicale, manipulaţii, operaţii pot fi efectuate atât pe animale şi cadavre, cât şi pe omul viu. Aceasta se referă şi la experimentarea preparatelor farmaceutice. Controlul etic al experienţelor biomedicale a fost elaborat, încă în antichitate, de medicul roman Celsus, iar mai târziu – de către A. Vesolius ş. a. Una dintre personalităţile celebre care a studiat problema a fost Claude Bernard (1813-1878). În lucrarea sa „Lecţii despre patologia experimentală”, el a subliniat necesitatea interzicerii experimentelor pe om, dând prioritate experimentelor pe animale. „Nu putem experimenta pe bolnavii care ne acordă încrederea lor, deoarece 151

ION MEREUŢĂ

riscăm să-i omorâm în loc să-i tratăm”, scria marele Bernard. Principiul învăţatului: Da! – experimentului pe animale, Nu! – experimentului pe om – este actual şi în zilele noastre. Sugestii similare sunt expuse şi în lucrarea lui A. Moll „Etica medicală”. Principiile de care s-au condus aceşti savanţi în afirmaţiile lor erau de ordin moral, etic, deontologic. Primul document care conţinea aspecte legislative ale controlului etic al experimentelor biomedicale a fost o instrucţiune pentru directorii spitalelor din Prusia, în 1900. Un rol deosebit în dezvoltarea acestui concept l-a jucat lucrarea lui V. Veresaev, construită pe principiul: Nu dăuna! Desigur, experimentele efectuate contra umanităţii de către medicii fascişti s-au reflectat în Codul de la Nurnberg, în care se stipulează că medicul are dreptul la experiment doar cu acordul bolnavului. Ulterior, Asociaţia Medicală Mondială a adoptat o serie de declaraţii care au desăvârşit principiul eticii în experienţele biomedicale – Declaraţia de la Helsinki (1964) şi Recomandările privind efectuarea experienţelor clinice asupra omului – cu scopul de a servi drept ghid medicilor. Toţi bolnavii sunt angajaţi în cercetări ştiinţifice – a arătat-o corelaţia dintre progresul tehnico-ştiinţific şi cercetările biomedicale. De aceea, această declaraţie are trei compartimente: 1) Principiile de bază; 2) Cercetarea medicală asociată cu îngrijirea medicală; 3) Cercetarea medicală nonterapeutică incluzând subiecţii umani. Aceste principii etico-morale şi juridice au fost completate cu Declaraţia de la Tokio (1975), iar în 1985, au fost elaborate Recomandările Internaţionale privind înfăptuirea cercetărilor biomedicale cu folosirea animalelor. Desigur că cercetările ştiinţifice biomedicale contribuie la dezvoltarea ştiinţei medicale şi ele au dreptul la existenţă, dar nu în defavoarea omului. Cercetări ştiinţifice se numesc diferite cercetări ale medicamentelor, metodelor terapeutice, tehnicii medicale, care se efectuează în conformitate cu procesul (protocolul) cercetărilor ce apreciază ţelul şi obiectivele, cu participarea voluntarilor sănătoşi şi bolnavi. Cercetările ştiinţifice trebuie să devină o etapă obligatorie a introducerii noilor medicamente şi metode de tratament în practică. Esenţa este aprecierea inofensibilităţii lor. Aceste criterii sunt descrise în regulamentul Good Clinical Practice (GCP) şi reprezintă nişte cerinţe 152

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

stricte. Cercetările au anumite faze de cercetare (I–IV). Ele pot fi prospective, retrospective sau secţionale (în cazul folosirii anchetelor individuale), deschise sau închise, randomizate etc. Fundamentul controlului etic al experienţelor biomedicale este etica – categorie filozofică ce determină sistemul valorilor morale ale corelaţiei dintre bine şi rău. Părintele eticii a fost Aristotel, care a descris bazele fundamentale ale eticii în lucrarea sa „Etica către Nicomed”. Ulterior, aspectele valorilor general-umane au fost dezvoltate în Evanghelia de la Matei, iar şi mai târziu – de Kant. Cerinţele faţă de controlul etic al experienţelor biomedicale au un caracter internaţional şi au fost stipulate în Declaraţia Asociaţiei Medicale Mondiale de la Helsinki. Controlul trebuie efectuat de către comitetele pentru etică, care activează în numele ştiinţei, voluntarilor şi cercetărilor ştiinţifice. Comitetele trebuie să fie independente, competente, deschise pentru discuţii, obiective, confidenţiale, colegiale. Aceste comitete îşi au propriile regulamente şi metodologie a controlului etic, conţinând metode specifice bazate pe legislaţia în vigoare naţională şi a organismelor internaţionale. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a emis nenumărate recomandări în privinţa cercetărilor ştiinţifice, a standardelor de cercetare. Recomandaţiile OMS pentru comitetele de etică ce efectuează controlul experimentelor biomedicale TDR/PRD/ETHICS/2000.1. sunt cele mai valoroase în ceea ce priveşte organizarea comitetelor de etică în diferite ţări, inclusiv Republica Moldova. Eutanasia Termenul eutanasie a apărut la începutul sec. XVII în lucrarea lui F. Bacon (1561–1626) „Despre meritele şi dezvoltarea ştiinţei”. Bacon descrie eutanasia ca pe o fericire. El scria: „... medicii (...) trebuie să facă totul pentru uşurarea plecării din viaţă a celui care abia mai respiră... Această disciplină trebuie să se dezvolte”. În interpretare modernă, eutanasie înseamnă uciderea din milă. Aceasta presupune că medicul trebuie să întreprindă măsuri directe prin care survine moartea sau să renunţe la diferite acţiuni ale actului medical, ceea ce poate fi calificat ca abandon. Cele menţionate vin în contradicţie cu Jurământul lui Hipocrate – „nu voi încredinţa nimănui otrăvuri şi nici nu voi îndemna la aşa ceva”. Într-adevăr, în practica medicală se întâlnesc cazuri când medicina este neputincioasă în faţa morţii bolnavului. Aceasta se referă la 153

ION MEREUŢĂ

bolnavii foarte gravi, muribunzi, pentru care mulţi practicieni folosesc termenul incurabil. Din punctul nostru de vedere, acest termen nu este cel mai potrivit, fiindcă el impune abandonul bolnavului. În literatură se întâlneşte şi clasificarea eutanasiei – activă şi pasivă, directă şi indirectă, benevolă sau forţată. Problema bolnavului în agonie, a bolnavului decerebrat, cu creier respirator, decorticat etc. rămâne actuală, fiind o chestiune atât medicală, cât şi juridică, în special din perspectiva donării de organe. În lucrările lui E. Saviţki găsim termenii ortotanasia şi distanasia. Distanasia este menţinerea de către medic a vieţii bolnavului, recunoscut incurabil, cu metode speciale – respiraţie artificială, plămâni artificiali, ficat artificial, aparate ale circulaţiei extracorporale etc. Cât timp viaţa bolnavului este menţinută prin aceste metode, vom menţiona distanasia, iar când medicul va suspenda activităţile de menţinere a vieţii, vom putea constata ortotanasia. Distanasia este justificată de însuşi sensul medicinei, corespunde tuturor canoanelor etico-morale ale medicului şi determină continuarea metodelor reanimării şi terapiei intensive, iar ortotanasia poate suspecta o greşeală sau chiar o culpă medicală. De aceea ortotanasia necesită cercetare medicală, criterii specifice şi apreciere juridică. Totdată, este necesară aprecierea morţii creierului, a criteriilor speciale şi stipularea acestora în legislaţie. Doar atunci ortotanasia va fi justificată şi medicul reanimatolog va fi în drept să întrerupă reanimarea şi terapia intensivă. O problemă medicală, dar şi socială deosebită, este tratarea paliativă a bolnavilor oncologici cu caracter avansat, depăşit, a bolnavilor din grupa clinică IV. Datorită dezvoltării ştiinţei medicale, a oncologiei, a preparatelor antitumorale şi citostaticelor, aceşti bolnavi trăiesc o perioadă destul de îndelungată. Totuşi, bolnavii cu cancer avansat în fazele terminale sunt incurabili, motiv din care sarcina noastră primordială constă în acordarea ajutorului medical calificat muribunzilor. Tot mai mult se vorbeşte de necesitatea deschiderii Hospis-urilor – instituţii medico-sociale unde bolnavii gravi se află înainte de moarte. Tratamentul paliativ cuprinde tratarea, în cazul cancerului, a durerii clinice, dispneei, intoxicaţiei, vomei, diareei etc. În stadiile terminale, vom vorbi nu de tratament, ci de alinarea suferinţelor. Bolnavul muribund este şi el om şi trebuie să moară asemeni un om. Tocmai de aceea, atitudinea medicinei, a oamenilor, a societăţii în întregime faţă de această problemă denotă dezvoltarea sociumului şi a culturii umanităţii. 154

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

În ultimul timp, se vorbeşte tot mai mult de necesitatea acceptării eutanasiei de către societate. În lucrarea „Viitorul valorilor morale” (2000), A. C. Grayling, unul dintre susţinătorii eutanasiei, spune: „Atunci când suntem convinşi că eutanasia este calea corectă, miloasă, umană, trebuie să o aplicăm”. La rândul nostru, considerăm că eutanasia este amorală atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de vedere religios. Viaţa vine şi trebuie să plece singură, fără intervenţia altor oameni (I. Mereuţă, 1993). Clonarea În cea de a doua jumătate a sec. XX s-a dezvoltat vertiginos genetica şi biologia moleculară. Studierea genelor şi a cromozomilor a făcut posibilă dezvoltarea ingineriei genetice în medicină, iar în anii ’90 s-au reliefat trei direcţii ale dezvoltării acesteia: 1. Clonarea genelor oamenilor sănătoşi şi bolnavi în celulele altor organisme cu scopul studierii bazelor moleculare ale patogenezei maladiilor ereditare şi pentru elaborarea unor metode eficiente de tratament. 2. Sinteza substanţelor biologice active – hormoni, fermenţi, interferon, imunoglobulină, vaccinuri. Cu ajutorul biochimiei au fost sintetizate substanţe active ale sometotropinei umane, insulinei, interferonului, imunoglobulinelor. 3. Terapia genetică a maladiilor ereditare – s-a dezvoltat biologia moleculară şi genetica moleculară. Cu referire la problema genomului uman s-au desfăşurat deja zeci de conferinţe, congrese, simpozioane etc. Au fost publicate lucrări în domeniul biologiei, imunologiei, hematologiei, oncologiei, maladiilor infecţioase, microbiologiei, virusologiei etc. Din punct de vedere legislativ, problema clonării apare sub diferite aspecte: pe de o parte, clonarea celulară, imunologică, a ţesuturilor şi a organelor, iar pe de altă parte – clonarea omului. În ceea ce priveşte clonarea celulară a ţesuturilor şi organelor umane, credem că aceasta va deschide o nouă perspectivă în ştiinţa şi practica medicală. Va fi posibilă şi accesibilă transplantarea ţesuturilor, precum şi, sperăm, reabilitarea persoanelor cu handicap locomotor etc. Dar, organismele juridice internaţionale s-au pronunţat categoric împotriva clonării omului, de aceeaşi părere fiind majoritatea medicilor. Considerăm că clonarea omului poate provoca numeroase probleme atât etice, cât şi socio-umane. Tocmai din acest considerent, 155

ION MEREUŢĂ

chestiunea în cauză trebuie să fie stipulată în viitorul Cod medical, în alte legi şi acte normative. Aspecte religioase În activitatea sa, medicul întâlneşte diferiţi bolnavi care împărtăşesc diferite religii sau confesiuni religioase. De aici rezultă şi atitudinea suferinzilor faţă de viaţă, boală, tratament, unele remedii medicale şi medicamente. Un subiect aparte îl constituie chestiunea transfuziei de sânge, mai ales în stările critice. Cum trebuie să acţioneze medicul? Desigur că, dacă e vorba de o transfuzie de componenţi de sânge în mod planic, medicul trebuie să informeze pacientul despre necesitatea transfuziei şi să-i ceară consimţământul. Dar dacă e vorba de o stare critică – şoc hemoragic, spre exemplu – medicul trebuie să ia o atitudine corespunzătoare pentru cazurile de urgenţă, vitale. Căci omul, indiferent de concepţiile lui religioase, are dreptul la asistenţă medicală. Aceasta e stipulat atât în actele legislative şi normative, cât şi în cele morale, şi devine o componentă de bază a existenţei umane şi a profesiunii de medic. * * * La etapa actuală de dezvoltare a societăţii, în general, şi a medicinei, în special, controlul etic al experienţelor biomedicale trebuie să fie în atenţia atât a Ministerului Sănătăţii, cât şi a asociaţiilor obşteşti, inclusiv a asociaţiilor medicale. 4.4. Responsabilitatea penală şi activitatea medicală. Culpele Răspunderea penală este o instituţie a dreptului penal care, alături de celelalte două instituţii fundamentale ale acestuia, infracţiunea şi sancţiunea, reprezintă componentele de bază ale întregului sistem de drept penal. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi reprezintă consecinţa nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale. Răspunderea penală ar putea fi interpretată ca o consecinţă juridică a săvârşirii infracţiunii care constă în obligaţiunea de a supune persoana măsurilor de constrângere juridico-penale. Prin răspundere juridică se înţelege obligaţia unei persoane de a suporta o anumită consecinţă juridică sau o anumită sancţiune. Putem spune că, pentru existenţa răspunderii penale, este nevoie de a determina caracteristicile ei, care constau din: 156

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

– Existenţa infracţiunii; – Subiectele răspunderii penale; – Conţinutul răspunderii penale; – Obiectul răspunderii penale. Cauzele răspunderii penale sunt: – Ilegalitatea acţiunii; – Fapta săvârşită cu vinovăţie. Teoria dreptului deosebeşte trei tipuri de ilegalitate penală: directă – interzicerea nemijlocită de către legea penală a acţiunii respective; mixtă – recunoaşterea acţiunii interzisă de legea penală în legătură cu aceea şi cu atât cu cât ea este recunoscută ilegală de către alte ramuri ale dreptului; condiţionată – acţiuni care, în condiţii obişnuite, sunt social pozitive şi provoacă prejudiciu numai în cazuri relativ rare, din care cauză reglementarea cu norme de drept nu este posibilă. Acţiunile şi încălcările ilegale ale obligaţiilor profesionale medicale pot fi atât directe, cât şi condiţionate. Directă este ilegalitatea acţiunilor conţinute în încălcarea de către lucrătorii medicali a obligaţiilor speciale prevăzute de lege de a acorda ajutor bolnavului. Aceste acţiuni au fost numite terapie incorectă. Ilegalitatea acţiunilor nu este atât de vădită nu numai din cauză că legea penală nu conţine norme speciale care să interzică astfel de acţiuni. Legea penală se răsfrânge doar asupra ilegalităţii acţiunilor ce provoacă moartea şi dăunează sănătăţii omului. Specificul activităţii medicale nu permite de a analiza asemenea urmări ca o condiţie suficientă pentru recunoaşterea acţiunilor (inacţiunilor) lucrătorilor medicali drept ilegale. De aceea survenirea morţii sau înrăutăţirea sănătăţii pacientului, chiar şi în prezenţa legăturii cauzale a acestor urmări cu acţiunea (inacţiunea) lucrătorilor medicali, nu ne dă suficiente motive pentru a o aprecia ca fiind ilegală. Este necesară o a treia condiţie – incorectitudinea acţiunii medicale. Scopul activităţii medicale constă în tratarea oamenilor prin metode, mijloace, manipulaţii şi intervenţii medicale ce au o bază ştiinţifică. Aceasta înseamnă că, la baza unui act medical, trebuie să stea cunoaşterea legităţilor biologice ale organismului omenesc, care să permită acţiunea asupra lor în sens pozitiv şi prezicerea din timp, cu un grad cât mai înalt de probabilitate, a rezultatului tratamentului. Tocmai de aceea aplicarea metodelor şi mijloacelor nefondate ştiinţific nu poate îndreptăţi scopul în care a acţionat reprezentantul profesiei medicale. Astfel, ilegală se consideră acţiunea săvârşita de lucrătorul medical în scop de tratament, 157

ION MEREUŢĂ

care nu corespunde regulilor şi metodelor existente în ştiinţa medicală şi se găseşte în legătură cauzală cu urmările, survenite pentru pacient în formă de producere a morţii şi dauna adusă sănătăţii. Aceasta este importanţa regulilor existente în medicină pentru calificarea acţiunilor medicale ca ilegale. Următoarea problemă care necesită rezolvare este concretizarea înţelesului de reguli ale medicinei. Pentru aprecierea legalităţii acţiunilor medicale e necesar să avem o închipuire exactă despre faptul dacă acţiunile examinate corespund sau nu regulilor medicinei. Însă regulile şi metodele de tratament existente în medicină nu sunt o categorie axiomatică. Dacă le vom recunoaşte astfel, vom lipsi activitatea medicală de caracteul său creativ. Regulile ştiinţei medicale sunt determinate de nivelul dezvoltării medicinei la o anumită perioadă de evoluţie a acesteia. Pe parcurs, însă, apar noi reguli şi metode de tratament, sunt respinse concepţiile vechi, se schimbă metodele, manipulările şi operaţiile cunoscute. Apar noi concepţii de tratament. În aşa mod, aprecierea corectitudinii acţiunilor medicale trebuie să se facă în funcţie de nivelul stării de dezvoltare a medicinei în momentul săvârşirii lor, dar nu în momentul anchetei şi examinării judiciare a cazului penal. Este foarte important ca nivelul cunoştinţelor minimal necesare, ce trebuie aplicate la efectuarea unui act medical, să fie identic pentru toţi lucrătorii medicali. (Ex.: nivelul cunoştinţelor medicale ce stă la baza efectuării unui act medical concret nu trebuie să fie diferit în cazul unui profesor sau al unui medic de la un spital de circumscripţie). Tocmai aceasta determină aşa-numitele standarde medicale, dar şi ele sunt relative şi dependente de foarte mulţi factori. Aprecierea ilegalităţii acţiunilor include încă un moment. Dacă nivelul cunoştinţelor medicale supuse aplicării este determinat de însăşi acţiunea, apoi caracterul şi sfera aplicării lor nemijlocite se constată prin raportarea la subiectul acestei acţiuni. Adică, nivelul cunoştinţelor medicale ale lucrătorului medical sunt determinate de categoria sa profesională: medic, asistentă, felcer. Aceasta şi apreciază nivelurile asistenţei medicale. Cele expuse mai sus permit concretizarea, în continuare, a conceptului de nivel minim necesar de cunoştinţe medicale, profesiogramă etc. Nivelul minim necesar de cunoştinţe medicale este un complex de cunoştinţe obligatorii pentru lucrătorul medical din grupa şi categoria profesională corespunzătoare, care-i permite şi-l obligă să 158

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

aprecieze necesitatea efectuării unor acţiuni medicale ce se referă la sfera aplicării directe de către reprezentanţii altei categorii sau grupe profesionale. Adică, neposedând la perfecţie metodele de tratament ale patologiilor ginecologice, medicul-chirurg e obligat să posede acel minim necesar de cunoştinţe care-i permite să hotărască necesitatea consultării ginecologului. Culpa şi răspunderea penală apare atunci când o faptă medicală este făcută cu vinovăţie şi determină un prejudiciu adus sănătăţii sau chiar vieţii, iar între faptă şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate. Despre culpă se poate vorbi în următoarele condiţii: l. Existenţa unei datorii profesionale; 2. Neîndeplinirea acestei datorii făcute cu vinovăţie; 3. Apariţia unui prejudiciu datorat acţiunii sau inacţiunii; 4. Demonstrarea legăturii cauzale între fapta medicală şi prejudiciu. Chiar în situaţiile de prejudiciu mortal, dacă nu se poate demonstra legătura cauzală, nu poate apărea imputabilitatea. Concepţiile juridice de până acum au considerat culpa profesională ca: – o încălcare a unei obligaţii de diligenţă şi prudenţă, de zel, promptitudine şi competenţă a medicului; – o lacună pe care un alt medic, în aceleaşi condiţii şi circumstanţe de lucru, nu ar fi comis-o; – o încălcare a regulilor profesionale, de toţi admise, prin neatenţie, neglijenţă şi imprudenţă; – o neprevedere urmată de prejudicii, deşi, în condiţiile date, subiectul trebuia şi putea să prevadă aceste prejudicii. În SUA şi Marea Britanie funcţionează anumite standarde ce se referă la încălcarea prin multiple modalităţi neglijente a regulilor profesionale, judecate după un mod special. Conţinutul culpei medicale poate fi variabil: abateri de la umanismul medical, abateri de la prudenţa comună medicală, greşeli de tehnică medicală. Aprecierea culpei medicale se face prin observarea lipsei de prevedere care înfrânge o regulă profesională medicală, în condiţiile deplinei libertăţi de alegere a medicului. Dacă există condiţii obiective care restrâng libertatea de acţiune a medicului şi determină prejudiciul în ciuda prevederii (medicul fiind epuizat sau bolnav), nu vom fi în faţa unei culpe. Nu toate prejudiciile survenite în urma unui act medical sunt 159

ION MEREUŢĂ

consecinţa unei greşeli sau culpe medicale. Chiar în prezenţa unor multiple omisiuni, unui lucrător medical nu i se poate incrimina prejudiciul, dacă nu este prezent raportul de cauzalitate. Există multiple situaţii în care victimele unor agresiuni mor ulterior în spital din cauza unor leziuni ce se agravează, realizând situaţia juridică de vătămare corporală cauzatoare de moarte. Nu de puţine ori, reclamantul cere efectuarea expertizei medico-legale, incriminând ineficienţa actului medical. În formulările organului de urmărire penală care ordonă expertiza se cere a se aprecia dacă atitudinea (conduita) medicală a fost oportună, suficientă. Culpa medico-penală, asemenea altor culpe, poate fi de mai multe forme: – Culpa comisivă – constă într-o stângăcie, imprudenţă, nepricepere, lipsă de dibăcie, nepăsare faţă de cerinţele bolnavului, temeritate nejustificată de o necesitate, folosirea inadecvată a condiţiilor de lucru sau o uşurinţă în activitatea medicală care reclamă atenţie şi prudenţă deosebită. – Culpa omisivă – apare atunci când bolnavul îşi pierde şansa de vindecare sau supravieţuire datorită neexecutării unor acţiuni necesare. Omisiunea însăşi poate apărea din indiferenţă, nebăgare de seamă, neglijenţă. Este culpabilă dacă între ea şi prejudiciu există legătura cauzală. – Culpă tehnică – rezidă într-o alegere greşită a procedurilor tehnice, într-o delegare către o persoană nepotrivită a unor obligaţii sau în delegarea obligaţiilor proprii unor alte persoane, încălcând principiul potrivit căruia atribuţiile delegate nu se delegă. – Culpa corelativă – constă în încălcarea unei datorii de cofraternitate privind solicitarea şi obligaţia de a răspunde la un consult interclinic, prin nesolicitarea unui ajutor, prin neinformarea despre soarta bolnavului sau prin nesupravegherea corectă şi adecvată a subalternilor. Din alte puncte de vedere, culpa poate fi: – imediată – când între greşeală şi prejudiciu nu se interpune nici un factor cu caracter de condiţie; – mediată – când între greşeală şi prejudiciu se interpune activitatea culpabilă a unei terţe persoane sau chiar a bolnavului. Criteriile clasice folosesc terminologia augmentativă şi diminutivă pentru culpă, împărţind-o în: lata – gravă; levis – medie, pentru un om obligat la o prevedere medie; levissima – pentru un om obligat la o prevedere excepţională. Criteriul de apreciere a culpei este raportarea la atitudinea 160

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

profesională normală – rezonabilă – a unui alt medic care, în aceleaşi condiţii de lucru, nu ar fi comis culpa. Din punct de vedere juridic, se ţine seama de capacitatea subiectului de a fi acţionat liber şi de capacitatea lui de a răspunde pentru prejudiciul creat. Comisiile de expertiză medico-judiciare primesc ordonanţele de efectuare a expertizelor de la judecători sau de la organele de urmărire penală ca urmare fie a solicitării acestora din partea victimei sau a familiei ei, fie a solicitării presupusului făptuitor. Acuzele incriminative de culpă sunt, uneori, multiple, făcându-se pentru omisiune şi comisiune deopotrivă, fie pe criterii duble sau triple, în funcţie de conţinutul culpei (incompetenţă, neglijenţă, încălcarea prudenţei comune). Răspunsurile comisiilor de expertiză medicolegală sunt detaliate pentru fiecare acuză în parte, confirmând unele dintre ele şi infirmând altele. O clasificare a formelor culpei medico-penale poate fi dedusă din însuşi conţinutul culpei. Se diferenţiază astfel: 1. Culpa dolosivă (înşelăciune) – intenţionată. 2. Culpe contra umanismului medical – prin violarea datoriilor de umanism incluse în exercitarea funcţiei medicale, lipsind orice caracter intenţional. 3. Culpe contra prudenţei comune – prin nerespectarea regulilor de prudenţă ce se impun tuturor oamenilor, caz în care răspunderea este angajată ca pentru oricare om. 4. Culpa pentru practică neautorizată. 5. Culpe în exerciţiul profesiei care privesc tehnica medicală – prin încălcarea regulilor ştiinţifice stabilite de profesiune. Culpa dolosivă – intenţionată Culpa intenţionată este comisă cu voinţa de a împlini actul care determină paguba şi cu dorinţa de a se produce consecinţele. Dolul constă în acţiunea cu scopul de a aduce altuia un prejudiciu. Spre deosebire de neglijenţă, când actul cauzator de prejudiciu este comis deoarece făptuitorul nu reuşeşte să facă ceea ce o persoană prudentă şi rezonabilă ar face, culpa intenţionată implică intenţia de a face rău. În acest caz, apariţia prejudiciului nu este strict necesară pentru responsabilitate, aceasta declanşându-se doar pentru că actul în sine presupune un mare risc de a-i leza pe alţii. Acţiunile judiciare bazate pe temeiul culpei intenţionate au un caracter deosebit, deoarece permit reclamantului o flexibilitate procedurală, altminteri indisponibilă. 161

ION MEREUŢĂ

Pentru medicul ce comite o culpă intenţionată consecinţele sunt deosebit de grave. Deoarece intenţia este elementul esenţial şi în probarea crimelor (infracţiunilor), multe culpe intenţionate, pe lângă responsabilitate civilă, implică responsabilitate penală. Judecarea unui act criminal poate avea drept consecinţă pentru medic retragerea dreptului la practică medicală. Vom analiza cele mai frecvente culpe intenţionate. 1. Afrontul şi molestarea (insulta, jignirea, maltratarea şi brutalizarea) Afrontul şi molestarea reprezintă o combinaţie a două culpe intenţionate. Afrontul este o atitudine care pune o persoană în pericolul rezonabil de a fi atinsă într-o manieră insultătoare, provocatoare sau injurioasă din punct de vedere fizic. Molestarea este atingerea însăşi în desfăşurare. Ambele acte sunt făcute fără autorizare legală sau permisiune personală. (1) Actul intenţionat este comis de medic fără consimţământul bolnavului. Exemplul clasic este cel al chirurgului care scoate firele de la o plagă la degetul unui copil şi care nu poate executa corect operaţiunea, deoarece copilul este permanent agitat. Ca să-l liniştească, chirurgul loveşte copilul cu mâna, lăsându-i vânătăi vizibile. Curtea de judecată a considerat că a fost vorba de afront şi molestare. O situaţie diferită, însă, apare în cazul în care copilul – a cărui limbă dilacerată era cusută de chirurg – îşi înfige dinţii în degetul acestuia. Încercând, fără succes, să-şi elibereze degetul prin forţarea apăsătorului de limbă în gura copilului, chirurgul a plesnit copilul peste obraz. Reclamaţia părinţilor pe temeiul de afront şi molestare nu a fost considerată valabilă, apreciindu-se că utilizarea forţei a fost utilă şi adecvată în aceste circumstanţe. În respectivele situaţii, responsabilitatea medicului pentru lovirea unei persoane este similară cu responsabilitatea unui om obişnuit. O situaţie asemănătoare este operaţia făcută de un medic fără consimţământul bolnavului. În acest context, drept exemplu se aduce cazul unui pacient care consimţise la o explorare instrumentală sub anestezie şi s-a trezit operat. Concluzia juridică a fost: culpă intenţionată, deoarece nu fusese vorba de nici o operaţie în informarea prealabilă explorării instrumentale sau înainte de anestezie, neexistând, deci, nici un consimţământ. (2) Medicul a obţinut consimţământul pentru un anumit scop, dar scopul a fost depăşit cu mult. 162

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

(3) Medicul acţionează în limitele consimţământului, dar, deoarece nu execută o îngrijire obişnuită, consimţământul nu este făcut – după o informare corectă, apărând noţiunea de înşelăciune (doi), permisiunea de intervenţie fiind invalidă. Un exemplu ar fi cazul în care o pacienta a consimţit că medicul ORL-ist să-i extirpe un polip din urechea stângă, dar acesta a considerat, după adormirea pacientei, că cealaltă ureche avea mai multă nevoie de intervenţie chirurgicală. Când urgenţa îl împiedică pe medic să obţină consimţământul, nu este vorba de nici un fel de responsabilitate. Se citează situaţia unui obstetrician care intervine pentru o bănuită sarcină ectopică, dar constată că sarcina era normală, însă că femeia avea apendicită acută. El a scos apendicele şi, ulterior, a pretins să fie plătit pentru apendictomie. Deşi pacienta a refuzat să plătească, pretinzând că ea şi-a dat consimţământul pentru o altă operaţie, judecătorul a dat dreptate chirurgului-obstetrician, arătând că pacienta şi sarcina ar fi putut fi în pericol dacă apendicele nu ar fi fost scos. 2. Defăimarea (ponegrirea şi calomnierea) Defăimarea este injurierea cu rea-credinţă a reputaţiei altei persoane. Defăimarea scrisă se numeşte libellus, iar cea orală – scandalum. Un element de probă unic în cazul defăimării este publicarea, care necesită ca afirmaţia defăimătoare să fie făcută către o terţă persoană, şi nu doar către defăimat. Se citează cazul unui medic care îi comunică unei paciente, printr-o scrisoare, că ea suferă de o boală venerică, iar femeia arată scrisoarea la două-trei prietene. Mai târziu, în prezenţa unui prieten, ea discută diagnosticul cu medicul, ca ulterior să-l dea în judecată pe acesta sub acuzaţia de încălcare a secretului medical. Judecătorul a arătat că nu poate fi vorba de nici un prejudiciu, deoarece pacienta îşi făcuse singură public diagnosticul. Faţă de acuzaţia de defăimare există câteva maniere de apărare. a) O apărare absolută este demonstrarea adevărului unei afirmaţii. Acuzatul are datoria de a dovedi că afirmaţia era adevărată. b) Anumite afirmaţii, ca cele făcute în timpul procedurii judiciare sau cele prin care un medic discută cu alt medic tratamentul unui pacient, sunt absolut privilegiate, acordându-se medicului apărare absolută în cazul acestora. Ca exemplu se cunoaşte cazul medicului de familie care l-a anunţat în mod inexact pe un pacient că acesta ar avea sifilis, datorită unei greşeli de laborator. Acuzaţia de defăimare făcută de pacient împotriva medicului de laborator a fost respinsă de judecător, considerându-se că era vorba de o afirmaţie privilegiată, 163

ION MEREUŢĂ

deoarece medicul de laborator avea datoria de a informa medicul de familie. c) Există afirmaţii justificate pentru un privilegiu calificat, dacă au fost făcute în scopul protejării intereselor medicului, ale pacientului sau ale unei terţe persoane. Exemplul cunoscut este al medicului care, bănuind că pacientul său are sifilis, dar aşteptând confirmarea prin analize de laborator, îl anunţă pe proprietarul hotelului unde era cazat pacientul că acesta ar putea avea o boala contagioasă, iar pacientul este forţat să se mute. Deşi, mai târziu, s-a aflat că bolnavul nu avea sifilis, judecătorul a decis că medicul nu era responsabil de defăimare, având datoria de a dezvălui informaţia în interesul public. 3. Sechestrarea de persoană Sechestrarea de persoană implică restrângerea libertăţii unei persoane, făcută în afara legii. Medicul care forţează un pacient să rămână în cabinet până îşi achită nota de plată sau până semnează anumite acte poate fi acuzat de sechestrare de persoană. Cel mai frecvent asemenea acuzaţii vin de la pacienţii internaţi împotriva voinţei lor în spitalele de psihiatrie. Într-un caz, un psihiatru a fost găsit responsabil pentru că a aplicat tratament unei femei care fusese internată involuntar. În ciuda faptului că internarea era permisă de un statut al respectivului stat american, Curtea de judecată a susţinut că: „Deoarece psihiatrul a privat femeia de posibilităţi de comunicare cu un avocat sau cu o rudă, acţiunile sale au constituit sechestrare de persoană – rezultată din restrângerea ilegală a libertăţii ei – precum şi afront şi molestare, deoarece pacientei i-a fost administrată o medicaţie pe care ea nu a dorit-o şi la care nu a consimţit, depăşindu-se ceea ce era permis de statutul medical al internării”. Abuzul de atitudine este situaţia în care se reproşează unui medic folosirea în mod greşit a unui barem de internare, pentru a spitaliza pe cineva fără justificare medicală. 4. Încălcarea intimităţii Încălcarea intimităţii apare în condiţiile în care afirmaţia defăimătoare este adevărată, dar există două condiţii suplimentare care incumbă responsabilitatea: a) încălcarea vieţii private – când pacientul este subiectul unei publicităţi nedorite, ca în cazul medicului găsit responsabil pentru că a permis unui prieten, care nu era medic, să urmărească o naştere în casa reclamantei parturiente. b) dezvăluirea nejustificată de informaţii confidenţiale. Aceasta 164

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

are triple consecinţe: daune civile, pedeapsă penală şi pierderea dreptului de practică medicală. Nu pot fi subiectele acţiunii de încălcare a intimităţii dezvăluirile privilegiate. Astfel, privilegiul se referă la copii bătuţi sau chinuiţi de părinţi, dar este recomandabil ca privilegiile să fie exercitate cu prudenţă. 5. Inducerea în eroare Inducerea în eroare poate fi de două feluri: 1) Intenţionată – frauduloasă sau deceptivă; 2) Neglijentă. În ambele cazuri trebuie să se facă dovada că este vorba despre o expunere falsă a unui fapt prezent sau trecut şi că aceasta a fost crezută de persoana care reclamă prejudiciul. Ambele categorii de inducere în eroare se împart în: 1) prezentări pentru a face un pacient să urmeze un tratament; 2) prezentări cu privire la rezultatele tratamentului. Inducerea în eroare preoperatorie este o entitate care va putea fi folosită mai ales în anii viitori, datorită faptului că există o categorie de pacienţi care au fost informaţi de către medici şi prin mass media că s-au practicat o sumedenie de intervenţii chirurgicale care nu erau necesare, cu un prejudiciu potenţial. Medicul care induce în eroare asupra naturii sau rezultatelor tratamentului pe care l-a aplicat va fi responsabil de fraudă (înşelăciune), chiar dacă nu a fost neglijent în aplicarea acestui tratament. Prezenţa fraudei îi permite unui pacient să înceapă o urmărire judecătorească după scurgerea termenului de extincţie obişnuit. 6. Ultragiul (ofensă, insultă, ameninţare) medicului faţă de client Pentru definiţia ultragiului, sunt necesare patru condiţii: – actul sau atitudinea trebuie să fie intenţionată şi fără deferenţă (fără consideraţie) faţă de cealaltă persoană; – atitudinea trebuie să fie jignitoare şi extremă; – conduita trebuie să determine stres emoţional sever; – reclamantul trebuie să fie un membru apropiat al familiei care să fi fost de faţă în timpul unei asemenea conduite. Exemplu (din literatură): Un soţ a dat în judecată un medic şi un spital de bolnavi cronici, deoarece a fost abandonat cazul soţiei sale – bolnavă incurabilă. El a reclamat că, în consecinţa acestui abandon, a fost forţat să asiste la durerea şi la agonia soţiei sale muribunde. Curtea a acceptat reclamaţia, 165

ION MEREUŢĂ

considerând că medicul a comis culpa de ultragiu prin indiferenţă şi lipsă de asumare de responsabilităţi, obligându-l pe reclamant să asiste la chinurile terminale ale soţiei. Culpe contra umanismului medical Prin esenţa sa, profesiunea medicală trebuie să arate respect faţă de persoana umană, de aceea medicul trebuie să se abţină de la intervenţiile periculoase, cu riscuri excesive, ce ar putea periclita viaţa pacientului, chiar dacă acesta este de acord sau o cere în mod expres. Obligaţiile întemeiate pe respectul libertăţii umane sunt cele care generează, prin neîndeplinirea lor, culpele contra umanismului medical. Dintre acestea fac parte nerespectarea secretului profesional, neinformarea bolnavului înainte de intervenţie, neobţinerea consimţământului şi chiar refuzul de a acorda îngrijiri medicale. Deoarece funcţia medicală este o noţiune juridică, iar umanismul – una morală, instanţele judecătoreşti sunt apte de a delibera, fără concursul experţilor, violarea unor atare datorii în conformitate cu dreptul comun. Posibilitatea apare prin însuşi faptul că medicul nu şia dus la îndeplinire obligaţiile pe care trebuia, atunci când avea posibilitatea şi libertatea, să le îndeplinească. În interesul vindecării sau salvării bolnavului, medicul are dreptul de a sechestra bolnavul, de a acţiona asupra lui chiar prin constrângere, fără a suporta vreo responsabilitate. În interesul bolnavului, medicul poate să-l dezbrace pe acesta, să-l imobilizeze, să-i reţină obiectele personale sau corespondenţa (mai ales în cazul bolilor psihice). Altfel, paguba pe care bolnavul şi-o cauzează lui însuşi sau unei terţe persoane va putea fi pusă în sarcina medicului psihiatru sau a subalternilor care nu l-au supravegheat satisfăcător. Abandonarea unui bolnav pe motiv că boala este ireversibilă şi că nu se mai poate face nimic oricum este, de asemenea, o culpă contra prudenţei comune. Aceste culpe sunt aplicabile tuturor profesiunilor, neavând în realitate un specific medical bine determinat. Ele pot fi comise de orice om şi rezultă din violarea regulilor de prudenţă comună sau de bun-simţ. De obicei, instanţele nu au nevoie de experţi pentru aprecierea unor astfel de culpe. Din categoria cazurilor ultracunoscute fac parte următoarele: a) chirurgul lipsit de experienţă care execută o operaţie delicată şi dificilă, în ciuda nepregătirii sale; 166

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

b) operaţia executată la membrul sănătos în timp ce membrul bolnav rămâne neatins; extracţia măselelor sănătoase; c) medicul care nu verifică stabilitatea mesei de operaţie sau de examinare, din care cauză bolnavul cade şi se răneşte; d) uitarea unor corpuri străine în organismul pacientului după operaţii chirurgicale. Culpa medicală Culpa profesională constă în nerespectarea regulilor privind exerciţiul profesiei medicale prin nepricepere sau abateri de la reguli. Culpele pot proveni din neglijenţă, nepăsare sau imprudenţă – nerespectarea unor metode şi procedee specifice. Definiţia juridică de culpă medicală pretinde ca cel aflat în culpă să fie medic şi fapta sa să fie comisă în exerciţiul profesiei medicale. Nu se pot aplica regulile pentru această culpă dacă autorul a îndeplinit accidental acte ale unei profesiuni pe care nu este capabil să o practice şi pe care nu o practică de obicei. Nu se poate imputa o culpă unui medic care a săvârşit un act nestatuat cu certitudine din punct de vedere ştiinţific. În literatură sunt făcute diferite clasificări ale culpei profesionale, dar mai utile considerăm viziunile autorilor Almoş Bela Trif şi Vasile Astărăstoae (2000). A. Culpa profesională prin nepregătire (nepriceperea, ignoranţa, neştiinţa, impartiţia, incompetenţa) Acestea apar în procesul de precizare a diagnosticului sau în aplicarea tratamentului, ori de câte ori activitatea medicului este desfăşurată fără ca el să aibă cunoştinţele necesare sau având cunoştinţe greşite. În general, se consideră că ignoranţa este o greşeală fundamentală a medicului, la fel de gravă ca necinstea. În situaţia de urgentă, impartiţia poate deveni fatală pentru bolnav şi, prin urmare, este criminală. În ultimii ani, datorită avalanşei informaţionale, competenţa medicului se obţine cu greutate: pe lângă cunoştinţele elementare acumulate conform unei programe analitice în timpul cursurilor din facultate, al examenelor de calificare şi perfecţionare şi al concursurilor profesionale, este necesară o dorinţă permanentă de a fi la curent, prin documentare, cu actualitatea medicală. După cum am arătat mai devreme, problema acumulării experienţei prin practică, alături de studiul permanent, se punea încă în antichitate. Afirmaţii de genul: „Puteţi s-o folosiţi fără frică – e doar din plante...” sunt aproape hilare în gura unor medici care trebuie să ştie că tot din plante sunt curara, stricnina, aconitina. 167

ION MEREUŢĂ

Atitudinile binevoitoare ale medicului, dorinţa de a face bine, dorinţa de a fi receptiv la pretenţiile bolnavului (frica de spital, teama de injecţii ş. a.) nu au valoare şi nu pot exonera de răspundere atitudinile care dovedesc nepriceperea. Neasumarea riscului util datorată incompetenţei ia forma judiciară a culpei prin pierderea unei şanse de vindecare sau supravieţuire a bolnavului. Această suprapozare de omisiune şi comisiune este o manifestare particulară a responsabilităţii medicale. Un caz de privare de şansă prin ignoranţă combinată cu neglijenţă. Aprecierea culpei prin nepricepere se va face în raport cu: specialitatea şi experienţa medicului, condiţiile de lucru, împrejurările şi faptele deja existente în momentul intervenţiei medicale. Nu se poate cere unui specialist să aibă cunoştinţe în toate domeniile şi nu i se poate reproşa că ignoră puncte de vedere salutare, dar încă neclarificate. Se cere însă oricărui medic să cunoască atitudinea necesară de urmat în situaţii de urgenţă şi să poată pune un diagnostic obişnuit în orice situaţie, indiferent de specialitatea practicată. Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor bolnavului, dar şi ca să se protejeze în sensul responsabilităţii, medicul poate apela la consultul unui coleg de aceeaşi specialitate sau la un alt medic cu o altă specialitate. Trimiterea la un eşalon superior nu trebuie să reprezinte o dovadă de competenţă limitată, ci o atitudine care recunoaşte doar limita tehnicităţii locului iniţial de diagnostic şi tratament. Nu trebuie trimise cazurile în mod abuziv, aceasta constituind o parte a medicinei defensive, cu cheltuieli nejustificate de gravitatea cazului, doar pentru a reprezenta „o umbrelă” contra responsabilităţii. B. Culpa profesională prin imprudenţă (neprevederea) Imprudenţa constă în comiterea unei activităţi pozitive, fără a prevedea că pot apărea consecinţe ilicite, deşi se putea şi trebuia să se prevadă acest lucru. Constituie imprudenţă: – aplicarea oricărui tratament chirurgical sau chimioterapie fără cunoaşterea contraindicaţiilor; – aplicarea de seroterapie şi medicaţie la persoane care au prezentat fenomene de intoleranţă la aceste substanţe; – expunerea bolnavului la riscuri inutile prin executarea unei intervenţii chirurgicale neimpuse de urgenţă, atunci când nu sunt la dispoziţie utilităţile necesare pentru securitatea actului operator, confortul bolnavului şi confortul medicului; – lăsarea în funcţiune a unor sisteme de drenaj şi aparate în ciuda 168

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

schimbării stării fiziologice a bolnavului (în secţiile de anesteziereanimare sau de rinichi artificial). O problemă cunoscută este cea a intervenţiilor de lux. Nu este vorba de operaţii estetice, ci de operaţii ce pot fi temporizate. Medicul care posedă un simţ adecvat al faptelor, bazându se pe competenţă, atenţie şi prevedere, îşi dezvoltă o putere de anticipare, denumită uneori fler al situaţiilor dificile. Temeritatea profesională este opusă prevederii şi chiar prudenţei, ea neavând o altă justificare decât urgenţa sau starea de necesitate. Imprudenţa, prin incapacitatea rezonabilă de a prevedea, constituie o formă simplă a culpei profesionale, care se referă la încălcarea capacităţii medii, normale, de prevedere a profesionistului, precum şi de posibilitatea de a fi prevăzut. Cazul fortuit apare atunci când nu există nici o posibilitate de prevedere. Prevederea profesională normală reprezintă capacitatea medie a oricărui profesionist de a lua măsuri adecvate oricărei situaţii, în raport cu posibilităţile concrete de prevedere ale specialităţii sale şi cu experienţa sa profesională. Prevederea maximă este cerută în profesiunea medicală, pe criteriul diferenţei între riscul acţiunii şi riscul prevederii. Practica medicală este grevată de către riscurile asumabile, iar medicul trebuie să fie prudent în actele şi atitudinile sale – neefectuarea unor examene care ar fi permis diagnosticul corect, mânuirea inadecvată a secretului medical, delegarea sau încredinţarea imprudentă a atribuţiilor personale. Culpa prin neprevedere este imputabilă în situaţii neobişnuite, când medicul este incriminat fie că nu a prevenit bolnavul despre unele riscuri, fie că, prevenindu-l brutal şi prezentându-i şansele reale, bolnavul se sinucide. Incapacitatea rezonabilă de a prevedea este exemplificată de medicul care se prezintă la o intervenţie chirurgicală de urgenţă fără instrumentar complet şi pense hemostatice, din care cauză bolnavul incizat face hemoragie şi decedează. În acest caz, este evidentă incapacitatea rezonabilă de a prevedea consecinţele actului său. C. Culpa profesională prin neglijenţă (neatenţia) Condiţiile juridice ale imputabilităţii neglijenţei includ constatarea: – de a nu fi făcut ceea ce orice om rezonabil, în aceleaşi condiţii de lucru şi în aceleaşi împrejurări, ar fi făcut; 169

ION MEREUŢĂ

– de a nu fi evitat un act profesional pe care orice profesionist de bună-credinţă l-ar fi evitat în aceleaşi condiţii. Formele de manifestare a neglijenţei sunt: graba, superficialitatea, îndeplinirea lipsită de conştiinciozitate a obligaţiilor legitime. Pot fi neglijenţe: – nestabilirea corectă a anamnezei – lipsa dialogului cu bolnavul; – neexecutarea unui examen clinic corect – bolnavul este consultat fără a fi dezbrăcat; – neefectuarea unor examene paraclinice de rutină; – neluarea tuturor măsurilor de asepsie în vederea unei operaţii. Neglijenţă nescuzabilă poate fi considerată trecerea cu vederea a datelor clinice sau a rezultatelor de laborator. Este un element strident uşor de înlăturat din practica medicală prin exigenţa medicului faţă de sine însuşi. Dacă medicul a acţionat în conformitate cu regulile practicii medicale din acel moment, dând dovadă de sârguinţă rezonabilă în împrejurările date, nu va putea fi găsit vinovat chiar dacă alţii, în împrejurări similare, au adoptat o altă conduită. O situaţie specială o constituie administrarea substanţelor cu potenţial alergizant sau a seroterapiei. Grija cuvenită – rezonabilă – include şi anamneza referitoare la alergia la o anumită substanţă. Într-un caz, un medic a administrat unui pacient cu conjunctivită un colir cu penicilină, iar ca urmare pacientul şi-a pierdut vederea la acel ochi. Medicul nu a fost găsit responsabil deoarece, urmând standardul necesar de îngrijire, îl întrebase pe bolnav dacă acesta mai făcuse penicilină şi dacă avusese vreo reacţie, iar acesta negase. Neglijenţe grave sunt considerate: – nediagnosticarea unor boli sau a stărilor ce preced iniţierii unui tratament a cărui aplicare poate genera o agravare a bolii iniţiale sau chiar decesul bolnavului; – neizolarea bolnavilor contagioşi şi neprevenirea membrilor familiei acestor bolnavi asupra necesităţii profilaxiei, eventual prin imunizare; la acest tip de neglijenţă se adaugă, pe lângă responsabilitatea civilă delictuală, şi responsabilitatea penală; – neefectuarea terapiei antitetanice la plăgile potenţial-tetanigene; – injectarea de medicamente cu perioadă de utilizare depăşită; – injectarea de alte substanţe decât cea dorită, numai pentru că fiolele au fost puse în mod neglijent, una lângă alta. Lipsa de interes pentru activitatea profesională, indiferenţa faţă de bolnav şi lipsa de grijă fată de relaţia medic-pacient sunt, uneori, asociate neglijenţei. 170

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

D. Culpa profesională prin uşurinţă Condiţiile teoretice ale culpei prin uşurinţă sunt: – autorul, săvârşind o anumită acţiune sau inacţiune, ştie că nu a luat toate măsurile de precauţie necesare, dar speră, în mod uşuratic, că va putea evita rezultatele nefavorabile ale activităţii sale; – producerea rezultatelor negative determină un prejudiciu adus bolnavului, care este legat cauzal cu uşurinţa medicului. Modalităţile de apariţie a uşurinţei sunt: – subestimarea riscului acţiunii medicale; – supraestimarea posibilităţilor de acţiune. Se consideră uşurinţă următoarele situaţii: – efectuarea unor injecţii sau puncţii greşite sau neadecvate; – apariţia de efecte nedorite – arsuri, după antiseptice, diatermie, radioterapie; – apariţia de efecte secundare notorii – trecute în prospectul medicamentului – prin nerespectarea dozelor maxime (surditate după streptomicină, agranulocitoză după cloramfenicol); – trecerea cu vederea a condiţiilor precare de lucru – ignorarea murdăriei, neverificarea sterilizării. Lacuna profesională este definită de o anumită etiologie. Cauzele lacunelor profesionale sunt neglijenţele prin care nu se prevăd urmările negative ale actului medical sau uşurinţa cu care se efectuează gesturile profesionale, subestimând riscul acţiunii sau supraestimând posibilităţile personale şi sperând că nu se vor produce urmările negative previzibile. Lacune profesionale medicale sunt: – reprezentarea greşită a populaţiei asupra posibilităţilor medicinei la un moment dat; – lipsuri instructive care determină fuga de răspundere – teama de a efectua anumite manevre de către începători; – lipsa conştiinciozităţii faţă de îndeplinirea anumitor acte profesionale; – lipsa de atenţie faţă de conţinutul social-uman al relaţiei medicpacient, nemulţumirea din partea bolnavului; – trăsăturile de caracter ale medicului – ex.: egocentrismul, infatuarea – care generează nemulţumire, umilinţă, descurajare; – neutilizarea sistemului de formare şi perfecţionare, care duce la depăşirea competenţei, la formarea mâinii pe seama bolnavului, la mentalitatea potrivit căreia bolnavul este făcut pentru medic şi nu medicul pentru bolnav; 171

ION MEREUŢĂ

– neutilizarea, în mod constructiv, a spiritului critic şi autocritic ca o profilaxie a acuzelor pentru responsabilitate; – acceptarea de a da îngrijiri medicale în condiţii care pot compromite actul medical. E. Culpa din omisiune (inacţiunea, abstenţiunea) Medicul este responsabil când acţionează, dar şi când nu acţionează, pentru tot ce face şi pentru tot ce refuză să facă. Refuzul de a acorda asistenţă medicală unui bolnav aflat într-o stare disperată sau unei persoane grav accidentate constituie o încălcare evidentă a îndatoririlor profesionale, care incumbă responsabilitate disciplinară, civilă şi penală pentru medic. Definiţia culpei din omisiune precizează: atitudinea unei persoane de a se abţine – voluntar sau involuntar – de la îndeplinirea unei obligaţii de a acţiona pentru a împiedica producerea unui prejudiciu. Regulile generale sunt aceleaşi ca şi în cazul culpei prin comisiune, deosebindu-se: – omisiunea intenţionată; – omisiunea neintenţionată. Omisiunea intenţionată apare atunci când autorul a luat decizia de a nu acţiona, pentru că a dorit să se realizeze paguba. Aceasta constituie întotdeauna o culpă, având la bază voinţa de a vătăma şi obligând, întotdeauna, la reparaţii. De fiecare dată când un efort aproape neglijabil este singurul mod de a evita producerea unui prejudiciu considerabil pentru cineva, cel care nu a dus actul la îndeplinire, lăsând voluntar să se producă consecinţa negativă evitabilă, va fi responsabil. Este citat cazul farmacistului care acceptă să vândă unui bolnav un medicament în doze evident toxice. Omisiunea neintenţionată poate fi: – în acţiune; – pură şi simplă. Abstenţiunea în acţiune apare când autorul s-a situat voluntar într-o împrejurare ce implica obligaţia de a acţiona pentru împiedicarea lezării interesului altuia. Farmacistul sau medicul care nu ia toate măsurile de precauţie necesare pentru a face imposibilă confuzia între substanţele pe care le administrează, sau medicul care nu ia toate măsurile de asepsie în vederea unei operaţii, săvârşesc culpa din omisiune în acţiune, omologată cu neglijenţa. 172

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Abstenţiunea pură şi simplă apare când autorului, pur şi simplu, i se reproşează faptul de a nu fi acţionat, lăsând să se realizeze un eveniment la a cărui producere nu a contribuit cu nimic. Omisiunea nu se referă la activitatea vreunei persoane. În această situaţie, dovedirea responsabilităţii este mai dificilă, datorită greutăţii de a stabili cauzalitatea. Responsabilitatea pentru omisiunea pură şi simplă se va admite numai dacă s-a omis ducerea la îndeplinire reglementată de un text de regulament sau de lege. Conform principiilor de definire a culpei prin neglijenţă, dacă un individ prudent şi diligent s-ar fi abţinut în condiţii similare, instanţa nu trebuie să reţină vreo culpă în sarcina medicului acuzat de omisiune. Se consideră, astfel, că medicul aflat la domiciliu, fiind chemat telefonic pentru a îngriji un bolnav a cărui stare nu este gravă, nu comite o culpă dacă refuză. Însă, refuzul aceluiaşi medic, chemat să ligatureze arterele unui rănit, este culpabil. Va fi, de asemenea, culpabil refuzul singurului medic de pe o navă în deplasare de a acorda îngrijiri medicale unui bolnav, chiar dacă acesta nu se află într-o stare gravă. Simpla reticenţă a medicului poate constitui o culpă, chiar dacă autorul omisiunii nu avea obligaţia legală de a preveni. A fost găsit culpabil medicul care, fiind chemat să viziteze un copil bolnav de sifilis, a omis să atragă atenţia doicii care îl alăpta de posibilitatea contagiunii. Omisiunea de a informa bolnavul sau aparţinătorul asupra stării de sănătate sau asupra riscurilor actului medical ce urmează să fie efectuat constituie culpă. Condiţiile culpei din omisiune: – omisiunea medicului trebuie să constea într-o imprudenţă, neglijenţă sau neprevedere, culpabilă pe criteriul abstract al comparării cu un medic cu diligenţă şi prudenţă normală; – omisiunea trebuie să se refere asupra unei obligaţii juridice de a acţiona, chiar în afara textelor formale de lege, pe baza principiilor de drept, a regulilor de convieţuire socială, de bună-credinţă, a uzanţelor şi regulilor profesionale. Ori de câte ori se relevă neducerea la îndeplinire a obligaţiei de a asista medical o persoană aflată în primejdie sau omisiunea prevederii în exercitarea profesiei, apare imputabilitatea. Culpa din omisiune medicală cuprinde următoarele cazuri: a) Refuzul răspunderii la solicitare; 173

ION MEREUŢĂ

b) Refuzul intervenţiei – neasumarea de riscuri; c) Refuzul de a trata în continuare – abandonul bolnavului; a) Refuzul răspunderii la solicitare Se defineşte prin trei caracteristici: 1. Nedeplasarea la locul unde se află persoana în suferinţă – implică uneori un caracter intenţional, dar cel mai des, un caracter neglijent. 2. Îngrijirile pe care medicul le-ar fi acordat bolnavului i-ar fi salvat viaţa acestuia sau ar fi împiedicat înrăutăţirea stării lui. 3. Dacă nu ar fi promis că se va deplasa la locul unde se află persoana în suferinţă, bolnavul sau rudele lui ar fi putut chema un alt medic, care i-ar fi acordat ajutorul necesar. Subliniem importanţa punctului 3, deoarece simplul refuz de a acorda asistenţă medicală – motivat obiectiv – nu duce la imputabilitate. Se citează ca exemplu obstetricianul care a promis unei femei să o asiste la naştere, iar atunci când a fost chemat, o dată cu declanşarea travaliului, a omis să se ducă, cauzând astfel un prejudiciu pacientei. Medicul de circumscripţie este obligat să acorde primul ajutor medical la domiciliul bolnavului şi să răspundă la chemări, când există urgenţă sau pericol imediat, dacă bolnavul se află în directa sa arondare sau dacă în apropiere nu există un alt medic. b) Refuzul intervenţiei Atunci când medicul se află în faţa bolnavului, iar starea acestuia impune o atitudine medicală, o manevră, o intervenţie chirurgicală sau simpla administrare de medicamente, neasumarea riscului acestei atitudini de către medic, în mod nejustificat, duce la imputabilitate, dacă abstenţiunea generează un prejudiciu. Lipsa de asumare a riscului oportun, generată de comoditate, frică nejustificată, competenţă restrânsă, se apreciază în comparaţie cu atitudinea unui medic diligent şi competent, care ar fi acţionat în aceleaşi condiţii. c) Abandonul bolnavului Textele de legi prevăd că medicul care a început un tratament are obligaţia de a-l continua până la completa însănătoşire sau ameliorare a bolnavului sau până când acesta trece în îngrijirea altui medic. Bolnavii consideraţi nevindecabili vor fi trataţi cu aceeaşi grijă şi atenţie ca şi bolnavii vindecabili. Medicul se poate retrage de la caz doar dacă este împiedicat de existenţa unui motiv legitim (forţă majoră, caz fortuit), altfel fiind răspunzător de abandon. 174

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Instanţele au stabilit culpabilitatea de abandon pentru medicul care a refuzat să mai urmărească un copil operat de apendicită, pe motiv că s-a certat cu părinţii acestuia. Îndeplinirea corectă a atribuţiilor impunea avizarea familiei asupra necesităţii supravegherii în continuare şi înlocuirii imediate cu un alt medic. Afirmarea culpabilităţii necesită: – stabilirea neglijenţei de a indica un înlocuitor, pe lângă refuzul de a îngriji bolnavul în continuare; – apariţia unui prejudiciu pentru bolnav, legat direct de refuzul continuării tratamentului. Poate fi urmărit pentru abandon şi medicul unei instituţii, întreprinderi sau companii care întrerupe îngrijirile medicale acordate unui salariat al aceleiaşi instituţii. Externările pripite, nejustificate de interesul bolnavului sau împotriva principiilor profesiunii medicale, pot constitui cazuri de abandon. Înlocuirea unui medic cu altul se face după următoarele principii: – cu ştirea conducerii spitalului sau secţiei; – ţinând seama de interesele generale ale bolnavilor. Este posibil ca înlocuirea unui medic cu altul să se facă numai în baza acordului celor doi medici, fără acordul prealabil al bolnavului şi fără avizul conducerii spitalului. Dacă medicul înlocuitor acţionează rezonabil, conform regulilor profesiei şi principiilor ştiinţei medicale, cu deferenţă şi diligenţă, nu apare imputabilitatea pentru medicul înlocuit, deoarece acesta ar fi acţionat la fel. Dacă un medic lasă în locul său un medic lipsit de experienţă sau cu competenţă restrânsă, apare imputabilitatea pentru neglijenţă sau imprudenţă. Medicul care face serviciu de gardă la domiciliu nu are voie să plece de acasă fără să numească un înlocuitor şi fără să indice adresa şi telefonul unde poate fi găsit. Imputabilitatea constatată în asemenea situaţii are o tentă de imputabilitate obiectivă, dacă nu se ia în considerare apariţia prejudiciului pentru definirea culpei. În consecinţă, nu va apărea culpabilitatea pentru abandon, chiar dacă medicul a părăsit serviciul de gardă de la domiciliu, în condiţiile în care nu s-a produs nici un prejudiciu bolnavilor. În cazurile de urgenţă, spre deosebire de alte persoane aflate de faţă, orice medic are datoria de a interveni în folosul bolnavului sau 175

ION MEREUŢĂ

accidentatului, chiar dacă nu este specialist în traumatologie, intoxicaţii acute, urgenţe cardiovasculare sau neurologice. Prejudiciul cauzat prin lipsa cunoştinţelor de specialist va fi întotdeauna mai mic decât acela pricinuit prin neasistarea bolnavului. Sustragerea fără motiv de la îndatorirea de a acţiona pentru salvarea vieţii bolnavului nu trebuie să fie motivată de cazurile nenorocite, în care eşecul este neimputabil, deoarece activitatea a fost îndeplinită ireproşabil. Medicul trebuie să fie stăpân pe deciziile sale şi să-şi poată impune atitudinea faţă de familie sau anturaj, în scopul salvării vieţii bolnavului. Dacă bolnavul sau familia nu acceptă prescripţiile, medicul va fi exonerat de răspundere. La această etapă a dezvoltării societăţii, a relaţiilor medic-pacient, e necesar de elaborat şi de adoptat Codul medical cu toate compartimentele sale. De asemenea, responsabilitatea medicului poate şi trebuie să fie stipulată în lege. Totodată, să nu uităm că există responsabilitate morală faţă de societatea civilă, faţă de principiile general-umane, faţă de Codul deontologic, faţă de Jurământul lui Hipocrate etc. Responsabilitatea juridică poate fi: – disciplinară; – administrativă sau civilă; – civilă, contractuală; – penală (culpe medicale, culpe medico-economice). Responsabilitatea juridică mai poate fi: – individuală; – comună (în echipă); – pentru subalterni; – responsabilitatea juridică a spitalului sau a unităţii curativprofilactice; – responsabilitatea medicului pentru întocmirea actelor medicale; – responsabilitatea unităţii curativ-profilactice pentru eliberarea actelor medicale. Mecanisme de profilaxie a greşelilor şi culpelor medicale Obligaţia profesională şi morală a medicului este respectarea drepturilor omului şi, în special, a drepturilor pacientului. Considerăm că atitudinea umană faţă de bolnav, neparticiparea la acţiuni care ar diminua indicii sănătăţii acestuia (inclusiv experimentele), acordarea 176

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

ajutorului medical tuturor bolnavilor (indiferent de rasă, viziuni politice şi religioase), respectarea demnităţii umane, protejarea sănătăţii oamenilor, abţinerea de la acţiuni care ar înjosi demnitatea profesională ş. a., sunt postulate ale eticii medicale şi principii ale activităţii de medic. În viziunea noastră, profilaxia greşelilor şi culpelor medicale ar consta din: – perfecţionarea continuă a cunoştinţelor medicilor – atât teoretică, cât şi a manoperelor specifice profesiunii şi specialităţii respective; – aprecierea corectă de către medic a riscului manipulării, intervenţiei, procedurii de diagnostic, având la bază starea somatofuncţională a bolnavului şi inofensivitatea procedurilor medicale. Medicul este obligat să determine riscul profesional şi să se gândească la profilaxia acestuia. Totodată, medicul trebuie să transforme riscul inoportun, imprevizibil şi incontrolabil în risc oportun – evidenţiat, controlat, evaluat şi micşorat în interesul bolnavului. Riscul profesional medical trebuie raportat la următoarele condiţii: – riscul se acceptă numai în interesul bolnavului; – acceptarea riscului nu trebuie să aibă efecte umane negative previzibile; – riscul trebuie justificat social; – riscul trebuie să rezolve o problemă de necesitate medicală; – riscul unei investigaţii, manipulări, nu trebuie să fie critic. Cu cât medicii vor micşora riscul, cu atât greşelile şi culpele medicale vor fi mai puţine. Regulile de profilaxie a riscului: – competenţa deplină profesională a medicului; – onestitatea profesională; – îngrijire, atenţie conştiincioasă faţă de bolnav; – vigilenţă profesională; – capacitatea medicului de a rezolva situaţii dificile chiar cu acceptarea unor riscuri pentru sine în interesul bolnavului; – devotament permanent faţă de bolnav şi de profesie etc. Mecanisme de evaluare a riscului: – informarea pacientului despre riscul la care poate fi supus şi acceptarea consimţământului acestuia. Necesitatea luării consimţământului pentru orice act reprezintă un drept al bolnavului, dar şi un act de securitate pentru medic, fără însă a constitui un privilegiu al acestuia. 177

ION MEREUŢĂ

Există consimţăminte prezumate prin însăşi prezentarea pacientului la o consultaţie medicală. Este de la sine înţeles că o femeie care solicită un examen ginecologic se va supune manevrelor concrete incluse în tehnica obişnuită de examinare. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă în cazul unei fetiţe care, după apariţia pubertăţii, este supusă primului examen ginecologic. Indiferent de indicaţia acestuia, este necesară explicarea cu blândeţe a gesturilor ce urmează a fi făcute de către pacienta însăşi şi de către medic, explicare făcută în prezenţa mamei sau chiar de către aceasta, pentru a nu leza dreptul la informare al fetiţei minore, chiar dacă există consimţământul mamei. Se presupune că bolnavul care cere o consultaţie de boli interne ştie ca trebuie să se dezbrace pentru aceasta, dar dacă el refuză să o facă, nu va exista imputabilitate pentru medic în condiţiile unui diagnostic incomplet sau eronat. Consimţământul dat numai pentru anumite explorări tehnicizate, fără a parcurge calea obişnuită, legitimă de investigare a bolnavului, nu este valabil, deoarece se încalcă reglementările exprese ale profesiunii şi artei medicale. Rigorile profesiunii medicale nu pot fi înlăturate de dorinţele personale ale pacienţilor: copieri de reţete emise de alţi medici cu alte ocazii; eludări de examene clinice cerându-se doar examene paraclinice – eventual, foarte complicate şi scumpe; cereri concrete pentru un anume medicament sau pentru un anumit tratament, nejustificat şi neindicat de raţionamentul medical; ameninţări cu urmărirea pentru responsabilitate în cazul neîndeplinirii unui anume gest solicitat imperios de către pacient etc. Atitudinea faţă de consimţământ decurge din timpul acumulării anamnezei pacientului. Este util ca medicul să ţină cont că: – intervenţia de necesitate vitală nu cere avertizarea asupra riscurilor; – intervenţia utilă cere avertizarea riscurilor grave; – intervenţia de lux cere avertizarea tuturor riscurilor. În afecţiunile cronice şi tratamentele uzuale, unde consimţământul este prezumat prin însăşi faptul că bolnavul s-a adresat la medic, dacă se va apela la orice act medical deosebit, necunoscut până atunci de pacient, se va cere un consimţământ expres. Degrevarea de luare a consimţământului apare în condiţiile bolilor infecto-contagioase sau în cazul bolnavilor psihici, unde interesul general domină interesul individual, iar medicul are obligaţia de a salvgarda interesul colectivităţii prin instituţionalizarea bolnavului. 178

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Când bolnavul refuză o anumită explorare sau intervenţie, este necesară discuţia cu familia pentru lămurirea situaţiei şi obţinerea consimţământului în folosul bolnavului. Dacă bolnavul se află în imposibilitatea de a-şi manifesta liber voinţa, se poate obţine consimţământul chiar de la familie. Dacă familia nu este de acord cu intervenţia pe care bolnavul a refuzat-o după informarea prealabilă, refuzul se va consemna în scris, detaliindu-se că bolnavul şi familia sunt conştienţi de consecinţele ce pot decurge din refuz. În situaţiile bolnavilor cronici, respectarea voinţei bolnavului este esenţială, dar alegerea sau refuzul unei anumite atitudini medicale trebuie trecute în foaia de observaţie a fişei medicale. Pentru intervenţiile laborioase, pentru tratamentele chirurgicale estetice există formulare-tip de consimţământ în scris. Chiar externările din spital făcute la cerere necesită semnătura bolnavului, pe lângă menţionarea concretă a conştienţei riscului. Medicul nu va putea fi urmărit pentru că refuză o externare care incumbă riscuri vitale, deoarece acceptarea ar reprezenta un abandon al luptei pentru viaţa bolnavului. Din datele literaturii americane aflăm că: Jurisprudenţa americană se confruntă cu o revoluţie a consimţământului, deoarece juriştii tineri şi prezumţioşi abordează dreptul de a hotărî asupra vieţii, ignorând orice reglementare a codurilor profesionale medicale, punând pe primul plan legile ordinare. Se pune problema unei abordări morale generale atunci când jurisprudenţa este în plină transformare şi când se consideră că pacientul poate beneficia, de exemplu, de eutanasie. Mediatizarea cazurilor de bolnavi dependenţi de aparatură şi îngrijire medicală cronică, difuzarea unor filme artistice cu situaţii concrete, imaginate după cele reale, au dus la modificarea noţiunii de consimţământ în aprecierea cazurilor de responsabilitate medicală. Diverse modalităţi de a interveni sunt stipulate în regulamentele de deontologie medicală: – Dacă subiectul unei situaţii de urgenţă nu are capacitatea de a consimţi, fiind inconştient, minor, debil mental sau bolnav psihic – consimţământul se va lua de la familie sau de la reprezentanţii legali (tutore, curator). – Dacă aceştia nu pot fi găsiţi, existând riscuri vitale prin tergiversarea intervenţiei, medicul se va consulta cu alţi medici şi vor decide împreună. – Dacă nici acest lucru nu este posibil, medicul va hotărî de unul 179

ION MEREUŢĂ

singur utilitatea intervenţiei. Neobţinerea consimţământului nu este un motiv de abstenţiune. Conştiinţa profesională a medicului, interesul social primează în circumstanţele cu prognostic. Conştiinţa profesională a medicului poate să depăşească ignoranţa bolnavului sau imposibilitatea lui de exprimare, chiar şi în cazul transplanturilor de importanţă vitală. În manualele serioase de urgenţe medico-chirurgicale sunt descrise diversele modalităţi de abordare a pacienţilor, în funcţie de naţionalitate, cultură sau religie, pentru a nu crea situaţii litigioase. Spre exemplu, membrii cultului religios „Martorii lui Iehova” nu numai că refuză transfuzia de sânge, nu numai că te acţionează în judecată dacă o aplici faţă de un reprezentant al confesiunii lor, ci, chiar în condiţiile unei transfuzii de sânge autorizate de consiliul medicilor, încearcă prin orice mijloace să întrerupă transfuzia. Noi considerăm că, în cazul când există riscuri vitale, medicii au dreptul să apere metodele recunoscute de tratament stipulate în legislaţia medicală. Tocmai de aceea, manipulările, manoperele, operaţiile, metodele de diagnostic şi tratament pentru a căror efectuare este necesar consimţământul bolnavului, trebuie stipulate în legislaţie. Consimţământul bolnavului este prezumat – implicit, tacit – de prezentarea la medic sau internarea în spital pentru actele medicale curente şi procedurile uzuale. În cazul extinderii investigaţiilor paraclinice, procedurile care implică o doză crescută de risc (puncţia sternală, puncţia-biopsie de măduvă osoasă din creasta iliacă, puncţia-biopsie de ficat, puncţiabiopsie de rinichi, biopsia musculo-cutanată ş. a.) vor necesita un consimţământ special. Nu este nevoie întotdeauna ca acesta să fie făcut în scris, fiind suficientă, în majoritatea cazurilor, acceptarea tehnicii în prezenţa celorlalţi bolnavi, a asistentelor sau a unui membru al familiei. În funcţie de temperamentul bolnavului, se vor aviza în mod special membrii familiei şi se va purcede la consimţământul sub semnătură al investigaţiei. Literatura deontologică deosebeşte câteva forme ale consimţământului: – consimţământ absolut – luat ca o necesitate absolută; – consimţământ implicit – dedus din comportamentul anterior al bolnavului; – consimţământ adecvat – în funcţie de subiectul bolnav; – consimţământ explicit al partenerului – pentru situaţii care afectează coabitarea din cadrul unui cuplu sau procrearea; 180

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

– consimţământul cu martori; – consimţământul scris – modalitate valoroasă de exonerare de răspundere; – consimţământ pentru utilizarea ţesuturilor sau organelor decedatului – obţinut după moartea bolnavului, de la membrii familiei, dacă el nu a cerut aceasta expres încă din timpul vieţii. Definirea juridică a consimţământului este: acord de voinţă expres sau tacit, dat de un om cu discernământ, care să nu fie viciat prin înşelăciune (doi), reprezentând concordanţa între voinţa internă şi cea declarată a bolnavului, în condiţie suspensivă (potestativă). Maniera de obţinere a consimţământului trebuie să fie neviciată de intimidare, şantaj sau înşelăciune. Consimţământul obţinut pe bază de informare prealabilă este o dovadă a conştiinţei profesionale a medicului, a respectării de către acesta a principiilor loialităţii, utilităţii şi gradării. Medicul nu va leza facultatea de a alege a bolnavului, bazându-se doar pe principiile slujirii în exclusivitate a drepturilor acestuia şi ale corectitudinii. Conţinutul informării trebuie să fie exclusiv veridic. Forma informării prealabile trebuie să fie simplă şi inteligibilă. Bolnavul va trebui să fie capabil să explice manevra la care se supune. Amploarea informării va fi adecvată amplorii gestului medical. Datorită riscurilor imprevizibile, prin care pot apărea complicaţii nebănuite, nici o informare nu este, teoretic, exhaustivă. Medicul nu poate fi obligat să informeze bolnavul asupra tuturor situaţiilor posibile teoretic, pe criterii statistice, ci trebuie să facă o informare suficientă, legată de situaţia concretă a bolnavului. Maniera de prezentare a informării va cere şi o tentă de optimism, pentru a obţine concurenţa benefică a factorului psihic printr-o psihoterapie individuală. Este imposibil de prevăzut deznodământul unui act medical în condiţii deosebite. Cu atât mai puţin se pot da soluţii pentru cazurile în care bolnavul este acela care solicită un act riscant, pentru că el doreşte – nu medicul – ca acest lucru să aibă loc. Medicul nu poate fi obligat să accepte nişte riscuri care primejduiesc viaţa bolnavului, chiar dacă acesta şi-a exprimat consimţământul în scris. Totuşi, bazându-se pe arta şi îndemânarea sa, calculând ecuaţia risc-beneficiu pentru sănătatea bolnavului, prin prisma conştiinţei sale profesionale, medicul poate accepta să acorde asistenţă medicală în acele condiţii. Cazurile de responsabilitate pentru eutanasie, din anul 1994, ale 181

ION MEREUŢĂ

celebrului medic american Jack Kevorkian, au avut la bază nişte consimţăminte valabile din punct de vedere juridic, dar încă discutabile din punct de vedere moral. De altfel, în 1999, el a fost închis, în urma unui proces de răsunet mondial. Existenţa consimţământului nu-l eliberează pe medic de responsabilitatea pentru greşeală şi culpă. Dacă, în lipsa obţinerii consimţământului, medicul va duce la bun sfârşit actul riscant, va putea fi acuzat de nerespectarea principiului consimţământului; dar dacă nu va obţine consimţământul şi va proceda neglijent, va putea fi atacat în justiţie pe ambele temeiuri. În responsabilitatea de tip contractual, informarea prealabilă asupra riscurilor este făcută foarte minuţios. Aceeaşi manieră este practicată în cazurile de responsabilitate pentru rezultat în chirurgia plastică, ortodonţie, ortopedie etc. Bolnavul care solicită efectuarea unei operaţii estetice este obligat să completeze un formular foarte detaliat asupra riscurilor inerente intervenţiei, imediate şi de perspectivă. Asumarea riscului de către pacient este simultană cu asumarea riscului de către medic, ducând la exonerarea de răspundere fără procedură litigioasă. Spre deosebire de aceasta, în chirurgia de necesitate, cu riscuri vitale pentru bolnav, consimţământul este implicit. Totuşi, nu se vor face decât operaţii paliative, amânându-se amputaţiile largi, dacă riscurile nu sunt iminente. Aceste operaţii se vor face numai după ce bolnavul a redevenit conştient, când se va putea face prealabila informare cu scopul de a obţine consimţământul în continuare. 4.5. Respectarea secretului profesional (confidenţialitatea) Datoria de a preveni iatrogeniile La baza respectării secretului medical stă dreptul fundamental al individului la intimitate şi confidenţă. Secretul medical este o condiţie de bază a relaţiei medic-pacient, un echilibru între conştiinţa profesională, pe de o parte, şi încrederea bolnavului, pe de altă parte. Concluzia justiţiei americane este o ilustrare dramatică a transformării arhetipului tradiţional al medicului, din medicvindecător, în noul model de medic-protector al publicului. Cu ocazia unei alte decizii dificile, jurisprudenţa americană a stabilit că, atunci când psihoterapeutul prevede că pacientul lui reprezintă un pericol pentru o altă persoană, el are datoria de a acţiona cu grijă rezonabilă pentru protecţia prezumtivei victime. Datoria legală de a preveni este dificil de definit. Se pot cita câteva 182

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

cazuri de neglijenţă medicală prin lipsa de comunicare a unor date: omisiunea de a comunica diagnosticul de tuberculoză pacientului – expunând-o astfel pe soţia acestuia şi pe ceilalţi membri ai familiei; frauda în informare – spunând unui vecin al unui bolnav de variolă că boala ar fi necontagioasă; neglijenţa de a informa membrii unei familii despre faptul că febra tifoidă şi scarlatina unui coabitant îi pot infecta. Deşi, aparent, problemele ţin doar de domeniul eticii, implicaţiile juridice sunt deosebit de grave, iar deciziile finale ale justiţiei nu sunt în măsură să mulţumească pe toată lumea. Argumentul principal de susţinere a datoriei de a preveni este potenţiala salvare a unei vieţi umane. Contraargumentul este că se distruge integritatea relaţiei medic-pacient prin încălcarea confidenţialităţii. Atunci când se încalcă confidenţialitatea pot apărea următoarele situaţii: indivizii se vor abţine de la a cere ajutor prin tratament; cei care sunt deja în tratament nu vor mai fi sinceri cu psihoterapeuţii, în consecinţă, scăzând eficienţa terapiei; scăderea numărului celor aflaţi în tratament va determina creşterea crimei violente. S-a mai evidenţiat că posibilitatea de a prezice violenţa este inexactă, deşi medicii sunt dispuşi să facă tot mai multe preveniri pentru a se conforma datoriei de a dezvălui. În această eventualitate, unii medici vor fi dispuşi să-i interneze pe toţi pacienţii violenţi, ducând la o mare creştere a internărilor civile inutile şi a privărilor de libertate abuzive. Problema s-ar putea rezolva dacă prevenirea ar fi stipulată ca un drept opţional, şi nu ca o datorie. Pentru ca pacientul să fie în continuare încrezător, se preconizează ca încă de la începutul psihoterapiei terapeutul să-şi informeze pacientul despre datoria lui de a dezvălui. Noţiunea de practică rezonabilă permite psihoterapeutului să-şi exercite cel mai adecvat raţionament, bazându-se doar pe conştiinţa sa, neimplicând vreo responsabilitate, chiar dacă există şi alte opinii profesionale. Criteriile de apreciere pentru neglijenţă medicală sunt particularizate în cazul psihoterapeuţilor şi al medicilor psihiatri. Sarcina psihoterapeutului de a menţine încrederea pacienţilor este esenţială, iar dezvăluirile fără just temei îl vor putea supune urmăririi judiciare pentru încălcarea confidenţialităţii şi tulburarea intimităţii. Asumarea riscului este prezentată după cum urmează în jurisprudenţa americană: – Numărul crescut de preveniri poate să scadă numărul internărilor nedorite, deoarece o prevenire este un pas mai puţin drastic decât o internare pentru siguranţă, dar poate avea acelaşi efect protector. 183

ION MEREUŢĂ

– Riscul internărilor preventive inutile este un preţ rezonabil ce merită a fi plătit pentru salvarea vieţilor posibilelor victime. – Deciziile luate – atitudinea terapeutică de urmat, gradul de periculozitate al bolnavului, nivelul de respectare a intimităţii şi datoria medicului de a preveni – sunt, prin ele însele, activităţi de psihiatrie. Prin urmare, cei mai potriviţi pentru a suporta gravitatea unor decizii sunt chiar medicii psihiatri şi psihoterapeuţii. Noţiunea de medic-protector public este deosebit de clară şi necontroversată în situaţiile de raportare a bolilor contagioase, a plăgilor împuşcate sau a copiilor bătuţi sau chinuiţi. Alte câteva excepţii de la confidenţialitate ar mai fi: a) încălcarea confidenţialităţii pentru binele bolnavului, forţând deciziile terapeutice prin indiscreţie. b) încălcarea confidenţialităţii faţă de medicul solicitat pentru consultul interclinic. Se pune problema dacă un medic care practică o specialitate mai îngustă trebuie să afle tot ceea ce ştie medicul curant al pacientului. Noi suntem de părere că da, căci opinia contrară este discutabilă, implicând o moralitate duplicitară ce poate sugera două niveluri diferite de practicare a medicinei. c) încălcarea confidenţialităţii pentru a nu leza o terţă persoană, neimplicată şi nevinovată. Sunt cunoscute cazurile când medicul o informează pe fată că logodnicul ei este homosexual sau când medicul anunţă o femeie că soţul ei se tratează de o boală venerică. Când prevenţia priveşte cazuri benigne, este mai greu de estimat riscul public al unor asemenea situaţii. Datoria de a preveni autoritatea nu poate exonera de răspundere medicul acuzat de încălcarea confidenţialităţii, dacă este privită doar ca o datorie morală şi nu este specificată într-un regulament juridic. Moraliceşte vorbind, este greu să fii exonerat de justiţie când devii, din confident, delator. d) încălcarea confidenţialităţii la controalele de rutină, făcută de medicii care examinează angajaţii unei întreprinderi sau de cei care fac examinări periodice la şoferi, sau la cei asiguraţi pentru sănătate. Acesta nu este un caz obişnuit de responsabilitate, înainte de toate, datorită naturii deosebite a relaţiei medic-pacient, existând de fapt un contract între instituţie şi medic. Neraportarea şoferului de autobuz epileptic duce la înşelarea întreprinderii şi la punerea în pericol a securităţii transportului (P. Dutca, 2000). Dacă medicul datorează loialitate faţă de o instituţie, nu are dreptul de a încălca confidenţialitatea în alte situaţii decât atunci când acordă consultaţii pentru acea instituţie. 184

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Confidenţialitatea medicală are raporturi deontologico-juridice variabile în funcţie de stat, de sistemul educaţional şi de tradiţii. Deşi există o tendinţă unificatoare pe plan general, în ceea ce priveşte destăinuirea diagnosticului de boală incurabilă, există diferenţe notabile. Legiuitorul trebuie să dea dovadă de foarte mult tact, iar cel ce pune în practică legea are nevoie de o manieră iscusită de interpretare, deoarece există maniere de reacţie foarte diferite faţă de dezvăluirea diagnosticului (respingere, justificare paralogică, culpabilizare cu subiectivizarea bolii). Argumentele pentru destăinuire clară şi extinsă a incurabilului sunt tot atât de numeroase ca şi cele pentru ascunderea obstinată a adevărului. Atitudinea eclectică, modelată după personalitatea bolnavului şi a familiei, este cea mai recomandabilă după experienţa noastră. Indiferent de anii de practică medicală şi de conştiinciozitatea medicului, dezvăluirile pot produce reacţii psihologice nebănuite cu consecinţe potenţial incriminative juridic. Medicul va trebui să delibereze cu minuţiozitate pe o criteriologie psiho-medicală, ţinând seama de inserţia socioprofesională şi familială a bolnavului incurabil. Literatura deontologică sugerează câteva modalităţi: – nu se comunică diagnosticul celor care nu au bănuit deloc caracterul inefabil al evoluţiei bolii şi celor care au, pe moment, o stare generală bună; – se sugerează cu prudenţă celor cu caracter puternic, care apreciază demnitatea adevărului mai mult decât subiectivismul tragic; – se spune diagnosticul celor care l-au intuit deja sau celor care refuză tratamentele şi intervenţiile salvatoare; – orice comunicare va avea ca scop doar beneficiul bolnavului – cooperarea la tratament, reintegrarea în familie şi societate, măcar pentru o perioadă. Maniera de comunicare este greu de stabilit, fiind adaptată inclusiv la psihologia medicului care face comunicarea. Nu este de neglijat consultul interclinic cu un psiholog, psihiatru sau psihoterapeut anterior utilizat de bolnav, pentru a obţine recomandări utile în ceea ce priveşte maniera de comunicare a diagnosticului de boală incurabilă. Aici informarea trebuie individualizată, iar la bază – se va pune principiul deontologiei oncologice. Este preferabil să nu se facă dezvăluirea, dacă ea nu este justificată, riscul comunicării fiind mai mare. Uneori, pentru a nu se pierde speranţa, se eludează cu bună ştiinţă cunoaşterea adevărului. 185

ION MEREUŢĂ

În concluzie, ţinând cont de cele expuse în capitolul de faţă, vom menţiona că sunt necesare: – Excluderea aspectelor intenţionale din practica medicală – afrontul, molestarea, defăimarea, sechestrarea de persoană ş. a. – Excluderea posibilităţilor, condiţiilor în care medicul ar fi subiectul infracţiunilor de ultragiu, insultă, ameninţare şi defăimare. – Asigurarea medicilor pentru greşeală (asigurarea riscului). În cadrul unor organizaţii profesionale, medicii îşi asigură riscul – fie profesional, în cazul necesităţii consultaţiei unui specialist mai avansat, fie financiar, în cazul când sunt obligaţi să plătească paguba adusă sănătăţii bolnavului. Paguba trebuie stabilită de comisia de experţi medico-legală şi chiar de un arbitraj. – Responsabilitatea medicului şi responsabilitatea bolnavului. Este necesară adoptarea Legii despre profesiunea de medic, în care să fie stipulate drepturile şi obligaţiunile profesionale ale acestuia. În paralel, este oportună şi adoptarea Legii despre drepturile şi obligaţiunile pacienţilor. Responsabilitatea reciprocă poate fi reglementată de contractul respectiv între două părţi. Contractul trebuie să conţină următoarele aspecte: contract între medic şi bolnav, contract între bolnav şi unitatea curativ-profilactică. Medicul deja are contract de muncă cu administraţia unităţii curativ-profilactice. Aici, apare problema responsabilităţii în echipă (a echipei operatorii, a secţiei respective, a catedrei etc.). De asemenea, se stipulează responsabilitatea pentru încălcarea contractului. – Responsabilitatea pentru rezultat. În unele cazuri, contractul stipulează anume asemenea tipuri de responsabilitate. – Informarea permanentă a pacientului şi a rudelor sale apropiate despre starea sănătăţii lui. Medicul este obligat să dea informaţia despre evoluţia şi dezvoltarea naturală a bolii. – Respectarea standardelor prestărilor medicale. Are dreptul de a profesa medicul care posedă diplomă şi deţine licenţă de activitate medicală într-un anumit domeniu. Liberalismul medical presupune libera accesibilitate a medicului de a profesa în specialitatea sa şi libera alegere de către pacient a medicului şi instituţiei medicale. Medicul, de sine stătător, stabileşte diagnosticul şi indică tratamentul. În cazul însănătoşirii, totul se sfârşeşte cu bine. Dar sunt cazuri când are loc agravarea bolii, chiar decesul. De aceea, la insistenţa juriştilor, în unele ţări au început să fie introduse standardele medicale. Ele impun, pentru o patologie anumită, un tratament anumit cu un volum 186

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

strict determinat. Desigur că aceste standarde nu sunt perfecte şi nu pot include particularităţile clinice şi de tratament, dar, din punct de vedere juridic, ele sunt definitorii. Standardele sunt diferite în diferite ţări; totodată, există standarde internaţionale minime. În aceste condiţii, apare standardizarea criteriilor de apreciere a calităţii prestărilor de sănătate. – Perfecţionarea cunoştinţelor medicilor în domeniul medicolegislativ. Acum câţiva ani, în medicina naţională a început elaborarea standardelor naţionale medicale, care sunt pregătite pentru viitorul sistem al medicinei prin asigurare, pentru aprecierea costului prestării medicale. În jurisprudenţă sunt stipulate alte standarde. În literatura internaţională au fost descrise trei niveluri de standarde juridico-medicale: Nivelul I. Standardul cere o îngrijire rezonabilă şi adecvată pe care o execută medicii şi chirurgii titulari în situaţia dată. Nivelul II. Standardul compară tratamentul folosit de medic cu cel practicat de medici şi chirurgi din aceeaşi vecinătate. Sunt comparate rezultatele de diagnostic şi tratament din centre similare. Nivelul III. Standardul impune criteriul de comparaţie cu medici şi chirurgi situaţi la acelaşi nivel general de practică. Standardele tipice de diagnostic şi tratament care sunt pregătite de Ministerul Sănătăţii pentru medicina prin asigurare sunt imperfecte şi nu pot fi tipizate şi folosite în practica expertizei greşelilor şi culpelor medicale. De aceea trebuie elaborate standarde şi niveluri specifice naţionale, adoptate prin lege. Doar atunci ele vor avea putere juridică. Respectarea standardului de către medic duce la neimputabilitate, chiar dacă survin complicaţii, inclusiv moartea pacientului. Trebuie diferenţiate standardele medicale pentru diagnostic şi, respectiv, tratament. Ele vor servi pentru determinarea costului prestării medicale şi pentru dezlegarea litigiilor dintre compania de asigurări cu instituţia medicală şi medic. Juriştii încearcă să stabilească standarde medico-juridice şi pentru a diferenţa greşeala de culpa medicală. Aceste standarde trebuie stipulate în legislaţie, dar, înainte de aceasta, ele trebuie elaborate de medici şi jurişti şi adoptate la un for ştiinţific comun.

187

ION MEREUŢĂ

Capitolul V Viziuni de raţiune noosferică, supravieţuire şi dezvoltare umană durabilă a societăţii noastre 1. Nevoia de gândire globală, intelect universal, noosferic Precum un om este un Eu în sine, precum o ţară, un popor, o naţiune sunt şi ele un Eu propriu-zis, şi mapamondul, lumea cu pământul este tot un Eu. Şi în cazul acestui Eu totul trebuie să fie superlativ, global, infinit, etern. Globul pământesc este şi el un organism care, în univers, se autoreglează şi se autoperfecţionează. Acest Eu al lumii are şi fizic, şi material, şi suflet. Anume acest intelect al Eu-lui universal luminează şi călăuzeşte dezvoltarea lumii: pe de o parte, fauna şi flora, iar pe de altă parte – omenirea. Eu-l universal trebuie să dispună de gândire, morală, cultură, raţiune în numele autoconcervării şi autoperfecţionării. El trebuie să devină unul, care necesită să fie ocrotit. Aceasta se va întâmpla atunci când un intelect universal cu o gândire globală îl va stăpâni: pe de o parte, Eu-l liber, iar pe de altă parte – Eu-l pacific. Un Eu caută pacea în sine însuşi şi, pentru a se apăra, trebuie s-o vadă şi în alt Eu. Aici, respectarea unui Eu şi a altui Eu trebuie să fie echivalente. Credem că aceasta este determinat şi de legea evanghelică: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”. Aceasta este legea tuturor oamenilor. Poate că respectivul principiu, legitim şi uman, trebuie să definească dezvoltarea umană durabilă, în care se reflectă atât securitatea Eu-lui pur, cât şi cea a Eu-lui universal. În acest caz, vom vorbi nu numai de supravieţuirea unui om sau a unui popor, ci şi de supravieţuirea umană, globală. Poate aici, la această tangenţă, va apărea Homo Universalis. Considerăm că, pentru el, vor fi caracteristice cultura universală, raţiunea universală, intelectul universal, dragostea faţă de lume, libertatea Eu-lui universal, eternitatea etc. Anume intelectul universal trebuie să determine sufletul lumii: el trebuie să lumineze universul, să călăuzească flora şi fauna, mecanismele interacţiunilor, multiplicitatea fizicului şi a psihicului uman. Giordano Bruno scria că „există trei feluri de intelect: cel divin, care este totul; celelalte particulare, care devin totul; cel al lumii, care face totul”, deoarece trebuie ca între extreme să existe acest fenomen mijlociu care este adevărata cauză eficientă, extrinsecă şi intrinsecă a tuturor lucrurilor 188

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

naturale. Pentru acest unu al universului trebuie să fie unul al intelectului universal. Prin aceasta s-ar afirma adevărul unui tot întreg şi, desigur, unitatea lui. Poate aceasta şi este înţelepciunea universală, infinitatea şi divinitatea. Numai adoptând un mod de gândire globală şi posedând un intelect universal putem supravieţui în această perioadă importantă a dezvoltării umanităţii. Dar care ar fi reperele conceptuale ale perfecţionării sociumului? Credem că, în primul rând, este necesar: • Formarea intelectului viitorului Homo Humanus sau Homo Universalis. Aceasta se poate realiza numai prin educaţie: a celor doi oameni ce se iubesc, a părinţilor tineri, a membrilor familiei, a copilului la creşă, apoi la grădiniţă şi la şcoală, la facultate, în societate. De la primele zile de viaţă, în acest Eu trebuie să fie cultivate principiile general-umane şi, în special, principiul Eu-l pentru Tot şi viceversa. Acest intelect al omului trebuie să fie social şi global; • Formarea culturii individuale şi sociale a familiei şi societăţii. Cultura iubirii, cultura relaţiilor interumane, cultura în stradă, la serviciu, în familie, cultura alimentaţiei, cultura mesei, cultura pregătirii bucatelor, cultura sănătăţii, cultura profesională etc. trebuie să devină norme ale vieţii. Cultura omului şi a sociumului au interconexiuni. În centrul culturii trebuie să se afle omul şi, în acelaşi timp, cultura trebuie să se afle în centrul omului. Astfel, cultura omului trebuie să fie pentru om. De asemenea, este necesară formarea culturii personalităţii Homo Sapiens şi Homo Humanus, Homo Universalis; a culturii societăţii, culturii politice a scrutinelor electorale şi referendumurilor etc. Căci cultura este cea care indică nivelul dezvoltării sociumului, depotrivă cu iubirea omului de către om. Omul trebuie să devină iubitor de oameni – iubirea faţă de tot ce ne înconjoară, faţă de baştină, părinţi, fraţi şi surori, faţă de ţară, de societate, de omenire. Considerăm că anume iubirea determină patriotismul - iubire faţă de tot ce faci pentru tine, pentru familie, pentru societate. Acolo unde este iubire, e loc de bunătate, generozitate, curaj, simpatie, caritate şi fidelitate. Munca trebuie să devină o necesitate pentru om, anume ea trebuie să-l perfecţioneze. O muncă bazată pe profesionalism, pe tehnologii moderne – acesta ne este viitorul şi aşa trebuie să-l percepem. 2. Nevoia de înţelegere socială şi toleranţă Este evident că dezvoltarea intelectului universal, global, depinde de intelectul Eu-lui în sine. Anume astfel, din nivelul dezvoltării 189

ION MEREUŢĂ

conceptului intelectual universal al unui Eu în evoluţie, se va forma intelectul colectivităţilor şi chiar al omenirii. Dar Eu-l intelect universal se poate forma numai în socium şi aceşti Eu şi Eu trebuie să se înţeleagă, să stabilească o interconexiune a intereselor lor. Aici este necesară o condiţie de succes, care poate fi numai toleranţa. La Bruyere scria că „oamenii nu se suferă decât cu greu unii pe alţii şi sunt puţin înclinaţi să se apropie reciproc. Ei sunt atât de plini de ideile lor, încât nu mai este loc pentru ale altora”. Poate că este corect să vorbim, cum spunea V. Tişkov, de etica intelectuală. Noi trebuie să-i învăţăm pe toţi Eu cum să se apropie unul de altul, altfel spus, este necesară conştientizarea şi aplicarea toleranţei în societate. Numai atunci, şi Eu-l mic, şi Eu-l mare, şi Eu-l intelectual, şi Eu-l social, se vor asculta unul pe altul. Aşa vom izgoni răul din societatea noastră. Nu avem nevoie de cruzime, de agresiune, de antisemitism, de naţionalism, de fascism, de discriminări, de terorism, de separatism... Avem nevoie de raţiune socială, de înţelegere, de linişte, de intelect social, de pluralism cognitiv. Suntem de acord cu consideraţiile lui V. Tişkov, potrivit cărora „toleranţa reprezintă caracteristica personală sau socială care presupune conştientizarea faptului că lumea şi mediul social sunt multilaterale, deci, părerile privind lumea sunt diferite şi nu pot, dar nici nu trebuie să tindă spre unicitate sau spre folosul cuiva”. Deci, Eu-l pur trebuie să suporte ideea celuilalt Eu şi împreună să decidă, cu înţelegere şi intelect, problema care-i frământă pe ei şi pe socium. Dacă nu va exista toleranţa, va apărea intoleranţa, care poate genera neînţelegeri, conflicte şi chiar violenţă în societate. Conflictele apar, deseori, între etnii, între stat şi societate, şi anume aici avem nevoie de înţelegere şi toleranţă. Pluralismul cognitiv, ascultarea părţilor, răbdarea, chibzuinţa, înţelepciunea şi iubirea, înţelegerea şi reciprocitatea trebuie să ne conducă spre toleranţa socială. În momentul crizelor sociale, ba chiar şi economice, guvernarea, pe de o parte, şi societatea, pe de altă parte, au nevoie de dialog social. Dar dialogul trebuie să fie permanent şi continuu. În plus, iniţiatorul dialogului social trebuie să fie Puterea, reprezentanţii guvernării. Anume Puterea trebuie să adune la masa rotundă a tratativelor partidele parlamentare, cele extraparlamentare şi pe cele de opoziţie, organizaţiile nonguvernamentale cu diferit gen de activitate, întreaga societate civilă. După noi, doar un asemenea dialog poate constitui mecanismul de soluţionare şi profilaxie a posibilelor conflicte sociale şi, desigur, condiţia progresului şi a dezvoltării statalităţii şi stabilităţii relative a sociumului. 190

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Din acest motiv, şi în societatea sovietică se încerca introducerea termenului de pluralism cognitiv, deşi acesta, în mare măsură, era declarativ. Organismele internaţionale încearcă să promoveze toleranţa şi înţelegerea în societate având ca bază Carta Naţiunilor Unite, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Actul constitutiv al UNESCO, pacte internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice, drepturile economice, sociale şi culturale; diferite convenţii privind drepturile copilului sau ale refugiaţilor, privind eliminarea tuturor formelor de discriminare în societate ş. a. Spre exemplu, Conferinţa generală a UNESCO din 16 noiembrie 1995, rezoluţia 5.61, a adoptat Declaraţia principiilor toleranţei. În document se subliniază că toleranţa este respectul, acceptarea şi aprecierea bogăţiei şi diversităţii culturilor lumii noastre, a felurilor noastre de expresie şi manierelor de exprimare, a calităţii noastre de fiinţe umane. Ea este încurajată prin cunoaştere şi deschiderea spiritului, comunicare şi libertatea gândirii, a conştiinţei şi credinţei. Toleranţa înseamnă armonia diferenţelor. Ea nu e doar o obligaţiune de ordin etic, ci şi o necesitate politică şi juridică. E o virtute care face ca pacea să fie posibilă şi care contribuie la înlocuirea culturii războiului cu o cultură a păcii. Toleranţa nu e nici concesie, nici condescendenţă ori indulgenţă. Toleranţa este, înainte de toate, o atitudine activă generată de recunoaşterea drepturilor universale ale persoanei umane şi ale libertăţilor fundamentale ale acesteia. În nici un caz toleranţa nu poate fi invocată pentru a justifica violarea acestor valori fundamentale. Ea trebuie să devină un mod de viaţă pentru indivizi, grupuri de oameni şi state. Toleranţa este responsabilitatea care susţine drepturile omului, pluralismul (inclusiv pluralismul cultural), democraţia şi statul de drept. Ea implică respingerea dogmatismului şi absolutismului şi confirmă normele enunţate în instrumentele internaţionale cu privire la drepturile omului. În conformitate cu respectarea drepturilor omului, a practica toleranţa nu înseamnă nici a tolera nedreptatea socială, nici a renunţa la propriile convingeri, nici a face concesii în această privinţă. Ea semnifică acceptarea faptului că fiinţele umane, care se caracterizează natural prin diversitatea aspectului lor fizic, prin situaţia lor, felul de exprimare, comportamente şi prin valorile lor, au dreptul de a trăi în pace şi de a fi cele care sunt. Ea semnifică, de asemenea, că nimeni nu trebuie să-şi impună propriile opinii altuia. 191

ION MEREUŢĂ

Un rol deosebit în procesul de cultivare a toleranţei în societate trebuie să-i revină societăţii civile, dar şi statului. Toleranţa la nivel de stat implică insistent dreptatea şi imparţialitatea în materie de legislaţie, de aplicare a legii şi de exersare a puterii judiciare şi administrative. Ea cere, de asemenea, ca fiecare să poată beneficia de şanse economice şi sociale fără nici o discriminare. Excluderea şi marginalizarea pot duce la frustrare, ostilitate şi fanatism. În scopul instaurării unei societăţi mai tolerante, statele trebuie să ratifice convenţiile internaţionale privind drepturile omului şi, în caz de necesitate, să elaboreze o legislaţie nouă care să garanteze tratament şi şanse egale vizavi de diferite grupuri şi indivizi din care se constituie societatea. Este esenţial, pentru armonia internaţională, ca indivizii, comunităţile şi naţiunile să accepte şi să respecte caracterul multicultural al familiei umane. Fără toleranţă nu vom avea pace, iar fără pace nu vom avea nici dezvoltare, nici democraţie. Intoleranţa poate lua atât forma unei marginalizări a grupurilor vulnerabile şi a excluderii lor din orice fel de participare la viaţa socială şi politică, cât şi cea a violenţei şi discriminării acestora. Dar, după cum se afirmă în Declaraţia asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale, „toţi indivizii şi toate grupurile au dreptul de a fi diferite”. Dimensiunile sociale ale toleranţei trebuie să fie îndreptate atât asupra individului, cât şi asupra grupurilor de oameni, a sociumului în întregime. În lumea modernă, toleranţa e mai necesară ca oricând. Noi trăim într-o vreme marcată de mondializarea economiei şi accelerarea mobilităţii, a comunicării, integrării şi interdependenţei, migraţiilor şi deplasărilor de mare amploare ale populaţiilor, urbanizării şi mutaţiilor în sfera formelor de organizare socială. Din moment ce, în nici o parte a lumii, nu există o situaţie care să nu se caracterizeze prin diversitate, creşterea intoleranţei şi confruntărilor constituie o ameninţare potenţială pentru orice regiune. Şi nu e vorba aici de o ameninţare ce s-ar limita la o anumită ţară, ci de o ameninţare universală. Toleranţa e necesară atât între indivizi, cât şi în cadrul familiei şi comunităţii. Promovarea toleranţei şi modelarea atitudinilor faţă de diferite opinii, în sensul unei deschideri reciproce şi al solidarităţii, urmează să aibă loc în şcoli şi universităţi, precum şi prin intermediul educaţiei nonformale, acasă şi la locul de muncă. Mijloacele de informare în masă sunt pe măsură să joace un rol constructiv în acest 192

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

sens, favorizând dialogul şi dezbaterile libere şi deschise, propagând valorile toleranţei şi evidenţiind pericolul indiferenţei faţă de expansiunea ideologiilor şi grupurilor intolerante. După cum se afirmă în Declaraţia UNESCO asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale, urmează a fi întreprinse măsuri în vederea asigurării egalităţii în demnitate şi drepturi pentru grupuri şi indivizi, pretutindeni oriunde este necesar. În acest sens, o atenţie deosebită va fi acordată grupurilor vulnerabile dezavantajate din punct de vedere economic sau social, astfel ca să le fie asigurate protecţia legii şi măsurile sociale, mai ales în materie de locuinţă, muncă şi sănătate. Trebuie să fie efectuate studii ştiinţifice speciale şi să fie instituite reţele anume care ar fi în stare să coordoneze reacţiile comunităţii internaţionale la această sfidare planetară, atât prin intermediul unor analize, conform metodelor ştiinţelor sociale, ale cauzelor profunde ale acestor fenomene şi ale măsurilor eficiente care urmează a fi luate pentru a le face faţă, cât şi prin cercetare şi supraveghere, în sprijinul deciziilor statelor în materie de politică generală şi de implementare a regulilor normative ale acestora. Un rol important în cultivarea toleranţei în societate trebuie să-l aibă educaţia, care este mijlocul cel mai eficient pentru a preveni intoleranţa. Prima etapă, în sensul educaţiei pentru toleranţă, e de a instrui fiecare persoană din societate vizavi de drepturile şi libertăţile sale, pentru ca acestea să fie respectate, şi de a promova voinţa de a proteja drepturile şi libertăţile altora. Educaţia în sensul de a fi tolerant trebuie să fie considerată un imperativ prioritar; iată de ce trebuie să fie promovate metodele sistematice şi raţionale de predare a toleranţei care să se adreseze la sursele culturale, sociale, economice, politice şi religioase ale intoleranţei, surse care tocmai constituie cauzele fundamentale ale violenţei şi excluderii. Politicile şi programele toleranţei trebuie să contribuie la dezvoltarea înţelegerii atât între indivizi, cât şi între grupurile etnice, sociale, culturale, religioase şi lingvistice şi între naţiuni. Educaţia în domeniul toleranţei urmează a viza contracararea influenţelor care ar duce la frică şi excluderea altora şi trebuie să-i ajute pe tineri să-şi dezvolte capacităţile de a-şi formula o părere proprie, de a avea o reflexie critică şi de a judeca în termeni etici. Noi ne luăm angajamentul de a susţine şi a pune în funcţiune programele de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale şi educaţiei 193

ION MEREUŢĂ

pentru toleranţă, drepturile omului şi nonviolenţă. Ceea ce înseamnă de a acorda o atenţie deosebită îmbunătăţirii instruirii învăţătorilor, programelor de studii, conţinutului manualelor şi cursurilor şi a altor materiale pedagogice, inclusiv a noilor tehnologii educaţionale, în vederea instruirii unor cetăţeni activi şi responsabili, deschişi spre alte culturi, capabili să aprecieze valoarea libertăţii, respectarea demnităţii umane şi diferenţelor dintre ele, şi care să fie în stare să prevină conflictele sau să le rezolve prin mijloace nonviolente. 3. Nevoia de implementare a valorilor democratice fundamentale Considerăm că sociumul moldovenesc trebuie să fie constituit pe principii democratice, iar hotărârile adoptate de societate – să aibă la bază valori globale umane, durabile. De asemenea, considerăm că orânduirea spre care trebuie să tindă sociumul moldovenesc este una social-democratică, bazată pe filozofia umană care îşi are originea în antichitate, apoi în etica creştină, în ideologia progresului şi iluminismului. Valorile fundamentale spre care credem că trebuie să tindă sociumul moldovenesc urmează să fie corelate cu valorile fundamentale ale socialdemocraţiei – libertate, egalitate şi solidaritate. Libertatea este un drept al fiecărui om, indiferent de caracteristicile lui personale, originea socială sau economică – libertatea şi dreptul de a alege, inviolabilitatea persoanei, libertatea cuvântului, libertatea conştiinţei şi, desigur, a dorinţelor, dreptul la asociere liberă etc. Dar, libertatea trebuie să fie limitată de condiţia de a nu aduce prejudicii altor oameni, societăţii, mediului ambiant etc. Egalitatea este o condiţie a libertăţii. Toate fiinţele umane trebuie să fie egale între ele ca valoare. Trebuie exclusă asuprirea; să nu primeze dreptul celui mai tare şi mai mare, ci dreptul general al omului (drepturi egale ca valori umane). Aceasta înseamnă nu numai egalitatea materială, dar şi a libertăţilor formale. Toţi suntem egali în faţa legii, toţi avem dreptul de a alege şi de a fi aleşi. Femeile şi bărbaţii, tinerii şi vârstnicii trebuie să aibă posibilităţi egale de acces la bunurile materiale şi spirituale ale societăţii. Realizarea libertăţii şi a egalităţii trebuie să întrunească o condiţie: drepturile unora nu pot să ducă la încălcarea drepturilor altora. Între aceste valori trebuie să existe un echilibru. Şi această balanţă apare în cazul când societatea îşi asumă responsabilitatea pentru membrii săi, sau când membrii sociumului au grijă unul de altul, se controlează şi 194

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

se susţin reciproc. Atunci apare nu numai responsabilitatea individuală, dar şi cea colectivă, şi această responsabilitate trebuie transformată într-o solidaritate şi o sărbătoare a spiritului. Într-o societate solidară, oameni se respectă, contribuie la progresul social, la binele comun, ceea ce, în final, se răsfrânge şi asupra individului. Anume aceste trei principii trebuie să existe, să funcţioneze concomitent în viaţa şi în dezvoltarea sociumului, şi să se completeze reciproc. Dacă doar unul dintre aceste deziderate va dispărea, vor fi denaturate principiile socialdemocraţiei în general. 4. Nevoia de o idee naţională modernă Statele, la diferite etape istorice, au necesitat diferite idei care au consolidat societatea. Ideile naţionale depindeau de situaţiile socialpolitice şi geopolitice. În condiţiile geopolitice actuale şi de perspectivă ale Republicii Moldova – edificarea unui stat democratic bazat pe drept, pe o economie de piaţă şi o politică socială adecvată, a unui stat multietnic şi multiconfesional, cu problema transnistreană, „statute speciale” ale unor teritorii etc., – este nevoie de o idee modernă, care ar uni toată societatea şi ar fi acceptată în Europa şi în lume. De fapt, ideea în cauză stă la baza Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991. Este necesar ca băştinaşii şi reprezentanţii etniilor conlocuitoare pe de o parte, iar guvernarea şi Opoziţia, pe de altă parte, să se consolideze şi să se unească în jurul ideii prosperării ţării. Astfel, considerăm că ideea naţională trebuie să includă următoarele principii: 1. Statul trebuie să fie unitar. Nici federalizarea, nici confederaţia, nici statutele speciale acordate unor regiuni nu vor rezolva problema integrităţii ţării. Divizarea teritorial-administrativă adecvată, stabilirea şi delegarea funcţiilor puterii şi administraţiei locale, stabilirea şi divizarea bugetelor – toate acestea trebuie să fie stipulate în Constituţie. De asemenea, în Constituţie trebuie să fie consfinţită existenţa statului unitar Republica Moldova, cu o singură cetăţenie – cetăţean al Republicii Moldova. Totodată, trebuie să fie stipulate garanţiile constituţionale ale etniilor conlocuitoare, precum şi excluderea oricăror forme de discriminare – etnică, confesională, sexuală etc. Toţi suntem cetăţeni al statului Republica Moldova şi ne bucurăm de aceleaşi drepturi şi obligaţiuni. Doar acest principiu stă la baza cetăţeniei Europei! 195

ION MEREUŢĂ

2. Unitate naţională. Populaţia băştinaşă şi etniile conlocuitoare trebuie să formeze o unitate naţională – poporul Moldovei. 3. Dialog social continuu. Acest dialog, în condiţiile informării veridice a societăţii, trebuie să fie permanent între Putere şi Opoziţie. Şi drepturile Opoziţiei trebuie să fie stipulate în Constituţie. De asemenea, acest dialog se va desfăşura neîntrerupt între stat şi societatea civilă. Anume acest dialog social trebuie să relanseze principiul reciprocităţii şi al interdependenţei în societatea moldovenească. 4. Justiţie adecvată. Trebuie să implementăm principiul „toţi sunt egali în faţa legii”. Ţinând cont de cele expuse mai sus, considerăm că ideea naţională modernă – unitatea naţională – indiferent de naţionalitatea, confesiunea, sexul şi vârsta celor ce locuiesc în Republica Moldova, ar fi cea mai adecvată perioadei pe care o traversăm. 5. Nevoia de înţelepciune a omului şi a sociumului Înţelepciunea Eu-lui apare o dată cu acumularea cunoştinţelor şi avansarea raţiunii. Înţelepciunea se naşte în Eu-l pur, se acumulează şi devine mare atunci când acest Eu gândeşte nu pentru sine, nu pentru un grup de oameni, ci pentru întreg sociumul. Eu-l trebuie să agonisească înţelepciunea în evoluţie, în dezvoltare, iar sociumul – să creeze condiţii pentru a învăţa şi a pricepe lucrurile. Ca urmare, Eu-l poate crea şi fericirea proprie, şi cea a societăţii anume prin înţelepciune, raţiune şi pricepere. Doar în acel caz Eu-l pur va dispune de o gândire justă şi va întreprinde acţiuni corecte. El va făuri pentru socium bucuria, fericirea, dreptatea. Acest Eu, împreună cu un alt Eu, vor constitui nu fiecare, ci noi, şi anume aşa vor făuri viitorul. Iar viitorul fericit va deveni înţelepciunea societăţii şi a poporului. Filozofii scriau că „mulţimea înţelepţilor este mântuirea lumii, iar un împărat cu minte este bunăstarea poporului”. Dacă sociumul are mulţi înţelepţi, credem că aceştia, prin înţelepciunea pe care o deţin, nu pot să-l ducă la pieire. Căci înţelepciunea e generatoare de belşug, bunătate, bunăstare şi înţelegere. Filozofii mai spun că bătrâneţea determină înţelepciunea. Iar noi avem mulţi bătrâni... Totuşi, nu vârsta, ci mintea, cunoştinţele şi priceperea vădesc înţelepciunea. Acolo unde este înţelepciune, nu trebuie să apară conflicte interminabile. Dacă acestea apar, trebuie soluţionate cu înţelepciune. Dar în societatea noastră persistă nu numai conflicte interumane, ci şi conflicte politice, militare, cu vărsări de sânge... 196

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Acolo unde există înţelepciune trebuie să existe şi responsabilitate – morală şi judiciară – trebuie să existe o cultură înaltă şi să domine principiile general-umane. Cred că cei înţelepţi au dreptul să decidă soarta celorlalţi... Înţelepciunea trebuie să ne ducă înapoi la om care, după cum spuneam, trebuie să fie în centrul universului. Antropocentrismul trebuie să fie laitmotivul sociumului şi al existenţei umane, ba chiar şi al omenirii. Înţelepciunea umană trebuie să accepte acest concept universal, de altfel, pentru însăşi geneza omului, pentru existenţa şi eternitatea lui. 6. Nevoie de dezvoltare umană durabilă şi securitate Problema supravieţuirii a fost şi va fi mereu actuală pentru om. Principiul de bază al dezvoltării umane durabile şi al supravieţuirii este securitatea omului şi a omenirii în general – stabilitatea în dezvoltare, eliminarea pericolelor şi catastrofelor globale, asigurarea siguranţei activităţii omului şi umanităţii. Aceasta se referă la toate relaţiile: om–om, om–socium, om–progres tehnico-ştiinţific, om–natură şi biosferă, om–cosmos, omenire–planetă, univers etc. Doar întrunind aceste condiţii vom putea vorbi despre securitatea globală planetară. Desigur că securitatea internă, naţională, a fiecărui stat, precum şi securitatea grupurilor de ţări, a continentelor, îşi găseşte locul său în securitatea globală. Trebuie să menţionăm că Concepţia evoluţiei umane, elaborată sub egida ONU la mijlocul anilor 1990, are un caracter global şi se bazează pe transformările umanistice de reorganizare a comunităţii mondiale, pe aprofundarea bazelor democratice ale statelor, în special ale celor aflate în etapa de tranziţie. Este pentru prima dată când această Concepţie se extinde în afara cadrului tradiţiilor dominante de-a lungul anilor – de prevenire a iminenţei securităţii economice la nivelul ţării. Noua abordare a Concepţiei se caracterizează printr-o extindere semnificativă a principiilor ei, care cuprind potenţialul uman şi adiţional. Astfel, la securitatea economică se mai adaugă securitatea alimentară, ecologică, socială, politică, personală a omului şi protecţia sănătăţii lui. Statul independent Republica Moldova este membru al ONU din anul 1992. În perioada anilor 1989-1992, Republica Moldova îşi declară şi consolidează independenţa în spaţiul de succesiune al fostei RSS Moldoveneşti, modificând statutul instituţiilor statale, adoptând importante documente ce ţin de atributele unui stat (Limba de Stat, Drapelul şi Stema de Stat). Pe parcursul a 12 ani de 197

ION MEREUŢĂ

independenţă, Republica Moldova şi-a consolidat statalitatea, s-a afirmat pe arena internaţională, a devenit membru al diferitelor organisme internaţionale. Tranziţia la economia de piaţă a devenit strategia economică a ţării. Strategia politică a fost reprezentată de pluralismul politic şi democraţie. Cu toate acestea, în perioada de referinţă, calitatea vieţii oamenilor nu s-a îmbunătăţit. Criza politică din anii 1991-1992, apoi cea economică mondială din 1998, a ameninţat ţara cu incapacitate de plată a datoriilor externe, cu paralizia sferei economice şi sociale. S-a micşorat durata medie a vieţii şi natalitatea, a crescut mortalitatea generală, sporul natural al populaţiei înregistrând un indice negativ. O situaţie precară s-a stabilit şi în ceea ce priveşte sănătatea copiilor. Au luat amploare bolile sociale, SIDA etc. Aceste fenomene se observă în majoritatea regiunilor globului. De aceea, pentru ONU şi OMS, problema primordială a acestei etape istorice a devenit problema supravieţuirii omului. În anii ’80-’90, sub egida ONU s-au afirmat două modalităţi conceptuale privind problema supravieţuirii omului: baza primei au constituit-o consideraţiile de ordin economic, care s-au asociat în sistemul de securitate economică (SE) al statului şi comunităţii mondiale în general. Ulterior, acum câţiva ani, a fost promovată concepţia evoluţiei umane stabilită la nivel internaţional şi naţional. Pentru ţările post-socialiste, ambele concepţii au specificul său, determinat de tranziţia la sistemul de relaţii de piaţă, care trebuie luat în consideraţie pentru definirea, în baza principiilor generale, a criteriilor şi sistemului de indicatori respectiv. Ambele modalităţi conceptuale se construiesc pe principiile respingerii (prevenirii) pericolelor cu caracter economic (prima concepţie) şi pericolelor care ameninţă sfera socială (concepţia secundă). Din aceste poziţii astăzi, corespunzător fiecărui tip de concepţie, s-a format sistemul de diferite forme de securitate, care integral poate fi prezentat drept o piramidă originală a acestora. În acelaşi timp, interpretarea în plan politico-filozofic a ambelor concepţii şi a transformării primei în a doua, ridică problema cu privire la raporturile de cauzalitate-efect ale acestor forme şi procese şi definirea particularităţilor specifice ale diferitelor abordări conceptuale ale acestei probleme. O astfel de analiză relevă necesitatea definirii, în acest context, a unui şir de probleme principial importante. În aspect general, ele 198

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

pot fi ordonate în modul ce urmează, definind totodată esenţa şi motivele (cauzele) principale ale definiţiilor şi evaluărilor respective: - Logica (dialectica) transformării noţiunilor în acest context. - Genurile de pericole şi tipurile de securitate, relaţiile lor reciproce şi componentele principale. - Corelaţia noţiunilor securitate umană şi evoluţie umană. - Raporturile între securitatea economică a omului şi securitatea economică a statului. - Corelaţia între politică şi economie. În documentele ONU, trecerea la o nouă formulare a înţelegerii noţiunii de securitate umană s-a produs la începutul anilor ’90, o dată cu sfârşitul opoziţiei nucleare şi ideologice, a războiului rece dintre cele două mari puteri. S-a redus pericolul distrugerii nucleare a umanităţii şi noţiunea de securitate a umanităţii s-a transferat din domeniul militar în domeniul umanitar – al vieţii şi valorilor umane. Dacă, anterior, noţiunea de securitate se referea, în special, la state, în prezent aceasta se referă la oameni. S-a produs deplasarea accentelor: de la securitatea prin înarmare spre securitatea prin dezvoltare ascendentă (stabilă) umană. Conferinţa internaţională a ONU cu privire la dezvoltarea socială (1995, Copenhaga) a propus comunităţii mondiale şi guvernelor naţionale transferarea atenţiei de la aspectul preponderent militar al securităţi umanităţii la securitatea oamenilor. Conferinţa a recomandat includerea concepţiei securităţii oamenilor în lista problemelor prioritare ale secolului XXI. Totodată, concepţia securităţii, ca noţiune integrală, asociază şase constituente: - securitatea economică; - securitatea alimentară; - securitatea sănătăţii, inclusiv securitatea ecologică; - securitatea personală; - securitatea socială; - securitatea politică. Raportate la particularităţile social-economice actuale din Republica Moldova, genurile de securitate menţionate sunt determinate de următoarele probleme-pericole, la a căror bază sunt, în special, cauze sociale şi economice: - recesiunea crescândă a producţiei şi pierderea pieţelor tradiţionale; - distrugerea potenţialului tehnico-ştiinţific şi dezindustrializarea economiei; 199

ION MEREUŢĂ

- pericolul pierderii independenţei alimentare a ţării; - majorarea semnificativă a datoriei externe; - criminalizarea economiei; - creşterea şomajului şi diminuarea locurilor de muncă. De aceea, înainte de toate, în cele ce urmează vom examina cele mai grave pericole ce ameninţă securitatea economică a Republicii Moldova. Atenţia oamenilor politici, a antreprenorilor, dar şi a maselor largi ale populaţiei este fixată pe problemele asigurării securităţii economice a Republicii Moldova – condiţie indispensabilă a refacerii economiei naţionale. O asemenea atenţie nu este întâmplătoare: scara pericolelor şi chiar prejudiciile reale deja cauzate securităţii economice a ţării promovează această problemă în avanscena vieţii politico-sociale de la noi. Aici nu pot fi admise superficialitatea şi tentativele de subapreciere a pericolelor ce ne ameninţă. Liderii Republicii Moldova sunt chemaţi să dea dovadă de înţelepciune şi voinţă politică pentru lichidarea pericolelor care ameninţă securitatea economică a ţării. În scopul soluţionării acestei probleme este nevoie de concentrarea maximă a tuturor forţelor vitale ale societăţii. Deosebit de important şi responsabil este rolul ştiinţei în elaborarea concepţiei securităţii economice naţionale. De aceea este vitală dezvăluirea esenţei însăşi a conceptului, depistarea pericolelor reale, promovarea unor căi şi metode temeinice şi eficiente de lichidare a lor (prevenire, diminuare). Pentru soluţionarea acestei probleme există modalităţi conceptuale proprii. Precum demonstrează practica mondială, asigurarea securităţii economice este garantul independenţei ţării, condiţia stabilităţii şi activităţii eficiente a societăţii, a succesului. Aceasta este regula principală, care nu cunoaşte excepţii. De aceea asigurarea securităţii economice trebuie să fie prioritară. Evident, securitatea economică, în virtutea semnificaţiei ei principiale, se include organic în sistemul securităţii de stat, alături de asemenea constituente importante cum sunt asigurarea unei capacităţi solide de apărare a ţării, menţinerea înţelegerii în societate, protecţia mediului ambiant. Aici totul corelează şi o direcţie completează pe alta: nu poate exista, chiar şi într-o ţară prosperă, securitate militară în cadrul unei economii firave şi ineficiente, aşa cum într-o societate dezbinată de conflicte sociale nu poate fi nici securitate militară, nici economie eficientă. Subliniind o asemenea 200

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

interdependenţă şi condiţionare reciprocă, trebuie totodată de luat în consideraţie că rolul decisiv în acest sistem îi aparţine securităţii economice. Din primii ani de existenţă a Republicii Moldova ca stat independent, au apărut pericole care i-au pus în primejdie securitatea economică, a cărei asigurare, aşa cum s-a mai remarcat, ţine de unele priorităţi de importanţă majoră şi este prerogativa exclusivă a statului. Aplicativ pentru Republica Moldova, se evidenţiază trei elemente ale securităţii economice: Independenţa economică, care în condiţiile actuale ale diviziunii internaţionale a muncii, cu toate că nu are un caracter absolut, însă presupune controlul statului asupra resurselor naţionale şi asigurarea competitivităţii statului nostru în sistemul economic european şi mondial. Stabilitatea economiei naţionale, care presupune protecţia dreptului la proprietate, crearea de garanţii pentru antreprenoriat, stoparea factorilor care destabilizează situaţia (criminalizarea economiei, disproporţiile sociale nocive în repartiţia veniturilor etc.); Capacitatea de autoinstruire în baza potenţialului propriu de muncă, de resurse, tehnico-ştiinţific şi spiritual, crearea unui climat favorabil pentru investiţii şi inovaţii, creşterea nivelului profesional, instructiv şi cultural al populaţiei ţării. Aşadar, se poate trage concluzia că securitatea economică este o totalitate de condiţii şi factori care asigură independenţa economiei naţionale, stabilitatea ei, capacitatea de reînnoire permanentă şi autoperfecţionare. În cadrul unei asemenea abordări conceptuale şi având în vedere situaţia socio-economică din Republica Moldova, datoria supremă a statului şi funcţia-cheie a acestuia constă în asigurarea stabilităţii societăţii, autoconservarea şi dezvoltarea ei, respingerea pericolelor posibile care pot să ameninţe securitatea ţării. În acest context, de o importanţă decisivă este prevenirea pericolelor care abia se concep, în germene, şi nu urmarea pasivă a evenimentelor. Astfel, rolul statului trebuie să crească. În opinia lui D. Wulfenson, preşedinte al Băncii Mondiale, „dezvoltarea are nevoie de un stat eficient, care are rol de catalizator şi ajutor, ce stimulează şi completează activitatea businessului particular şi a unor persoane aparte. Desigur, dezvoltarea bazată pe rolul dominant al statului a suferit eşec. Însă un rezultat analogic va fi şi ca urmare a unei dezvoltări fără stat – această concluzie reiese, absolut clar, din agonia pe 201

ION MEREUŢĂ

care a suportat-o poporul în colapsul unor state ca Liberia şi Somalia. Istoria dispune de numeroase exemple care confirmă că statul nu este un lux, ci o necesitate vitală. În lipsa unui stat eficient, atât dezvoltarea economică, cât şi cea socială, este imposibilă. Construirea unui stat mai eficient pentru menţinerea unei dezvoltări mai stabile şi reducerea sărăciei, menţionează Wulfenson, nu va fi un lucru uşor. Într-un şir de situaţii, multe persoane vor avea un interes motivat de menţinere a statului aşa cum este el, indiferent de costul bunăstării ţării în întregime. Învingerea opoziţiei acestora va cere timp şi eforturi politice. Sarcina constă în deschiderea şi extinderea posibilităţii reformelor cu respectarea riguroasă a etapelor de reformare şi utilizare a mecanismelor de compensare a pierderilor. Chiar şi în cea mai nefavorabilă situaţie, subliniază D. Wulfenson, paşii în direcţia unui stat mai eficient pot influenţa semnificativ bunăstarea lui economică şi socială. În timp ce noi suntem în pragul secolului XXI, chemarea adresată statelor constă nu în diminuarea rolului lor până la nesemnificativ, nu în dominaţia asupra pieţei, ci de a începe a face aceşti paşi mici”. În continuare, pentru a realiza o astfel de abordare în practică, este necesar de a defini sistemul de indicatori ai securităţii economice. Asemenea indicatori, fiind cuantificaţi, vor permite de a semnaliza din timp despre pericolul care ameninţă şi de a lua măsuri pentru preîntâmpinarea acestuia. Caracteristica distinctivă a indicatorilor securităţii este valoarealimită a lor. Apropierea de valoarea-limită admisibilă atestă o creştere a ameninţării stabilităţii social-economice a societăţii, iar depăşirea valorilor-limită – intrarea societăţii într-o perioadă de instabilitate şi conflicte sociale, adică subminarea securităţii economice (SE). În prezent, în Republica Moldova, valorile-limită ale SE sunt diferite, în funcţie de componentele acesteia. Astfel, ele sunt comparativ joase în ce priveşte ritmurile inflaţiei, rata şomajului înregistrat, nivelul asigurării cu locuinţe. La limita cea mai periculoasă se află recesiunea producţiei, distrugerea potenţialului tehnico-ştiinţific, acumularea datoriei externe. Totalitatea pericolelor care pot ameninţa această sferă poate fi repartizată în pericole externe şi interne: Pericolele economice externe pentru Republica Moldova includ: - dependenţa extrem de înaltă a economiei naţionale (cel puţin 90%) de importul resurselor energetice, absenţa alternativelor de asigurare cu energie; 202

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

- creşterea dependenţei de importare a tehnicii în cadrul recesiunii industriei proprii, a bazei de cercetare, experimentare şi de proiectare; - majorarea rapidă a nivelului datoriei de stat: 1994 – 38,5% PIB, 1996 - 49,9%; - diminuarea poziţiilor Republicii Moldova pe pieţele CSI în ce priveşte mărfurile sale tradiţionale. Dacă ameninţările externe afectează semnificativ imaginea ţării în lume, pericolele interne influenţează direct şi pot conduce la instabilitate şi conflicte sociale. În situaţia actuală de criză pentru Republica Moldova, pericolele interne care ameninţă securitatea ei economică sunt: - restrângerea posibilităţilor financiare şi politice ale stalului în alegerea strategiei social-economice şi realizarea ei în practică; - descreşterea producţiei, distrugerea potenţialului tehnico-ştiinţific, deformarea structurii producţiei şi structurii sectorului de producţie, existenţa în economie a numeroaselor întreprinderi neviabile; - creşterea instabilităţii dezvoltării economice (dinamica PIB, venitul din exporturi etc.) în urma reducerii cotei-parte în domeniul industrial, precum şi dependenţa crescândă a sectorului agrar (posibilităţi reduse de chimizare, irigare etc.) de condiţiile schimbătoare ale climei; - nivel redus al investiţiilor (sub 10% în raport cu PIB), scurgerea capitalului peste hotare, gradul înalt de uzură a utilajelor în majoritatea întreprinderilor; - cota înaltă (mai mult de 40%) a sectorului tenebros în economie şi criminalizarea acesteia; - pericolele sociale - reducerea considerabilă a nivelului de trai, agravarea sănătăţii generale a populaţiei, atenuarea motivării de muncă, diferenţierea marcată (I, II) a grupurilor sociale ale populaţiei după nivelul veniturilor. O atenţie deosebită merită şi ameninţările externe cu caracter instituţional, principala dintre acestea fiind slăbiciunea statului în realizarea funcţiei lui esenţiale în economia de piaţă – de reglementare a acţiunilor subiecţilor economici prin intermediul proiecţiei juridice, judiciare şi garantării respectării contractelor şi acordurilor încheiate. Ieşirea din situaţie este crearea unei legislaţii civile contemporane şi fortificarea sistemului judiciar, executarea deciziilor judiciare. Asigurarea securităţii economice este o sarcină care se bazează pe interesele naţionale şi de stat pe termen lung şi trebuie realizată nu doar de organele administrării de stat. 203

ION MEREUŢĂ

O semnificaţie deosebită capătă conştientizarea acestei probleme de către partidele politice şi organizaţiile sociale, precum şi de toate păturile populaţiei. Înţelegerea faptului că interesele personale, cele de grup şi cele ale ţării sunt interese comune; elaborarea unor directive şi acţiuni oportune menite să lichideze pericolele interne şi externe – acestea sunt nişte procese social-psihologice extrem de complexe, care trebuie să evolueze în funcţie de tradiţiile istorice, nivelul existent de gospodărire şi cultură politică în ţară, de încrederea populaţiei în stat. Următorii doi-trei ani vor deveni, probabil, critici pentru Republica Moldova: sau procesele de criză se vor dovedi a fi ireversibile şi, în acest caz, îi va reveni rolul de ţară de categoria a treia, cu o viaţă stagnantă de periferie; sau se va reuşi depăşirea situaţiei actuale şi, în perspectiva apropiata, ea îşi va găsi propria nişă în spaţiul economic şi spiritual al Europei. În contextul problematicii examinate se pune, în mod firesc, problema corelarării noţiunilor securitatea omului şi evoluţia umană. Aceste noţiuni sunt apropiate şi interdependente, dar nu şi identice. Incontestabil, între evoluţia umană şi securitatea omului există relaţii de reciprocitate: progresul într-un domeniu extinde posibilităţile pentru progres într-un alt domeniu şi invers; evoluţia umană reprezintă o noţiune cu mult mai amplă, definită de ONU ca proces de extindere a posibilităţilor de alegere pentru oameni (indicii dezvoltării umane, PIB pe cap de locuitor, sănătatea, instruirea). În ceea ce priveşte noţiunea de securitate a omului, asemenea altor noţiuni fundamentale (cum este, de exemplu, libertatea omului) - este mai uşor de definit lipsa securităţii decât prezenţa acesteia, în special conform anumitor indicatori. În orice caz, problema securităţii omului întruneşte două aspecte: — libertatea de orice ameninţări, cum este foamea, bolile, represiunile; — protecţia de caracterul brusc, încălcarea anormală a condiţiilor vieţii de zi cu zi în familie, la locul de muncă, în societate. Totodată, mai există o caracteristică distinctivă a acestor două noţiuni, care constă în aceea că evoluţia umană presupune realizarea strategiei ei, în special, la nivel de stat şi naţional (cu toate că unele aspecte sociale ale ei ţin de individ), apropiind această abordare de concepţia securităţii economice, în timp ce securitatea omului antrenează un spectru vast de probleme fundamentale ale activităţii vitale nemijlocite a omului. 204

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

În calitate de concluzie vom menţiona că, într-o asemenea interpretare, ameninţarea securităţii omului poate exista la orice nivel de venit naţional şi la orice nivel de dezvoltare a societăţii. Altfel spus, această problemă este actuală pentru orice ţară, chiar şi una bogată şi cu o democraţie dezvoltată, însă în ţările care trăiesc criza statalităţii, a economiei sau a spiritualităţii, lipsa securităţii populaţiei creşte incomparabil. Acumularea, într-o astfel de ţară, a lipsurilor umane – sărăciei, foamei, bolilor, criminalităţii, inegalităţii etnice, xenofobiei (ura faţă de străini) – e în stare să producă explozii sociale şi acte de violenţă. Respectivul pericol poate fi generat nu numai de persoane aparte, grupuri de persoane (criminalitatea, conflictele etnice) sau partide politice, dar şi de statul însuşi. Istoria atestă numeroase cazuri când statul în care s-a acumulat masa critică de probleme ce ţin de securitatea politică, economică sau personală, devenind un stat cu un risc major de criză naţională, eşua fie spre o aventură militară externă, fie spre violenţă împotriva propriei populaţii. Însă, în ambele cazuri, soldaţii şi poliţia nu vor substitui reformele sociale şi economice. Tot aşa cum ajutorul umanitar de scurtă durată sau acordarea de credite externe nu vor putea înlocui concentrarea de lungă durată a eforturilor şi resurselor ţării pentru asigurarea unei dezvoltări stabile. Cu toate că între aceste constituente ale securităţii populaţiei există relaţii de reciprocitate, este firească întrebarea: care securitate este mai importantă? La o examinare detaliată, aceste şase componente ale securităţii omului pot fi structurate în două grupuri: - libertatea de necesităţi (sărăcie); - libertatea de frică (risc). La baza ambelor libertăţi, indiferent de modul de examinare, se află securitatea economică – deci, populaţia dispune de venituri suficiente pentru satisfacerea necesităţilor vitale: venituri fie provenite din muncă productivă şi bine remunerată, fie, în calitate de măsură extremă, din susţinerea socială, finanţată de către stat. O altă întrebare este: care sunt relaţiile dintre securitatea economică a omului şi securitatea economică a statului? Adică, cum interacţionează securitatea economică a statului şi procesele de evoluţie umană? Răspunsul, în prima aproximaţie, poate fi: pericolele ce pun în 205

ION MEREUŢĂ

primejdie evoluţia umană stabilă (existenţa posibilităţii de alegere pentru oameni), care ameninţă bunăstarea oamenilor sunt generate, înainte de toate, de starea de criză a economiei şi de derivatele unor nenorociri sociale cum ar fi: inflaţia, şomajul, veniturile mici, subalimentarea, ocuparea cu implicaţii riscante a forţei de muncă (inclusiv în economia subterană), sărăcia, sănătatea nesatisfăcătoare, nivelul de instruire redus, criminalitatea, suicidurile. Securitatea politică este doar la prima vedere separată de securitatea economică. Din istorie se ştie că, de regulă, cataclismele politice, regimurile totalitare etc. sunt produsul unei anarhii economie, al disperării sociale a populaţiei ţării, în cazul în care statul însuşi, institutele puterii de stat, bugetul de stat, balanţa de plăţi etc. sunt într-o stare deprimată. Acţiunile de prevenţie, întreprinse de stat în această situaţie, pot fi diferite: de forţă, politice, juridice, economice, organizatorice etc. În Concepţia ONU privind securitatea umană un loc deosebit îl ocupă securitatea ocrotirii sănătăţii. Sănătatea a fost, este şi va fi bogăţia fiecărui popor, condiţia de existenţă a planetei Pământ în general. Oamenii sănătoşi produc bunurile materiale, iar maladiile, afectând sănătatea, acţionează direct şi nefavorabil asupra producţiei. Iată de ce sănătatea este o noţiune nu numai medicală şi socială, dar şi economico-financiară. Medicina cu prestările ei de sănătate reproduce forţa de muncă şi acţionează direct proporţional asupra venitului naţional, a PIB-ului şi a sistemului economic în întregime. Care ar fi reperele conceptuale ale politicii dezvoltării umane durabile în viziunea noastră? Noi le-am reflectat în diferite studii ştiinţifice, în special, în lucrarea „Spre mileniul III: dezvoltarea umană durabilă şi problemele medico-sociale în Republica Moldova”. Concepţia politicii sociale în domeniul dezvoltării umane durabile trebuie să fie protecţia socială şi dezvoltarea durabilă a omului pe de o parte, iar pe de altă parte, edificarea societăţii posibilităţilor egale. Ţelul guvernării în domeniul politicii sociale trebuie să fie protecţia, ajutorul social şi asigurarea socială şi medicală a securităţii sociale a populaţiei Republicii Moldova. Credem că guvernarea şi metodele ei trebuie schimbate evolutiv. De asemenea, credem că e necesar ca Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi a Familiei să fuzioneze, la o anumită etapă de dezvoltare a societăţii, în Ministerul Bunăstării Sociale, în al cărui vizor să fie atât politica asigurărilor sociale, cât şi cea a asigurărilor medicale. 206

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Principii strategice: 1. Responsabilitatea personală a cetăţeanului, statului şi patronatului (de stat şi privat); 2. Adoptarea sistemului de protecţie socială existent în relaţiile de piaţă, prin modificarea legislaţiei; 3. Elaborarea Codului protecţiei sociale în RM; 4. Solidaritatea societăţii în asigurările sociale; 5. Formarea societăţii posibilităţilor egale. Direcţiile activităţii: 1. Dezvoltarea durabilă a omului în RM; 2. Stabilirea prin lege a minimului social pentru toată populaţia şi corelaţia lui cu procesele inflaţioniste; 3. Combaterea sărăciei; 4. Crearea unor noi locuri de muncă; 5. Securitatea ecologică şi protecţia sănătăţii publice; 6. Securitatea şi sănătatea la locul de muncă; 7. Combaterea şomajului; 8. Politica adecvată faţă de tineret: a. Spaţiu locativ b. Studii c. Politica creditar-bancară d. Echitate socială şi medicală; 9. Protecţia, ajutorul social şi asigurările sociale pentru grupurile social-vulnerabile; 10..Păstrarea, ameliorarea, asigurarea sănătăţii populaţiei; 11. Diminuarea invalidităţii şi handicapului; 12. Optimizarea vieţii profesionale şi familiale; 13. Consolidarea familiilor; 14. Dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei; 15. Dezvoltarea culturii; 16. Educaţia femeii şi a bărbatului; I7. Protecţia bătrânilor. Dezvoltarea durabilă a omului în Republica Moldova: • Continuarea democratizării societăţii; • Securitatea ecologică; • Securitatea economică; • Securitatea energetică; • Securitatea alimentară; • Securitatea socială şi individuală a omului; 207

ION MEREUŢĂ

• Securitatea sănătăţii omului; • Asigurarea protecţiei sociale. Minimul social: Este necesară elaborarea Legii privind minimumul de servicii şi asistenţe sociale garantate de stat, indiferent de grupurile sociale, vârstă, apartenenţă religioasă etc. În respectiva lege urmează să fie specificate corelaţiile cetăţean şi şansa socială, responsabilitatea statului, patronatului de stat în faţa cetăţeanului (bolnavului, individului cu handicap, angajatului etc.) Combaterea sărăciei: Elaborarea unui program special de combatere a sărăciei, care ar cuprinde minimul de existenţă socială garantat de stat şi grupurile de populaţie care trebuie tutelate de stat (persoanele de vârsta a treia, familiile cu un singur părinte invalid, invalizii singuri, şomerii). Nivelul sărăciei: Om sărac este invalidul, familia sau un grup de persoane care nu poate să trăiască echivalent cu cerinţele minimului de existenţă (vieţii). Acest program trebuie să aibă o durată de 4-5 ani. Principiile trebuie să fie: • Promovarea unei politici adecvate pentru integrarea combaterii sărăciei în activitatea de producere şi asigurarea cu noi locuri de muncă; • Identificarea cauzelor sărăciei omului şi eliminarea ei de către societate, organele respective obligate cu funcţii obşteşti şi de stat; • Evidenţierea statistică a oamenilor săraci: • Minimul alimentar. Crearea unor noi locuri de muncă: Acest principiu trebuie să fie în atenţia organelor abilitate şi a guvernului prin: • Dezvoltarea şi stabilitatea microeconomică; • Procesul de adaptare socială dinamică şi echitabilă; • Deschiderea de noi întreprinderi; • Politica adecvată creditar-bancară a antreprenoriatului; • Lărgirea întreprinderilor existente; • Reprofilarea, integrarea şi reorientarea profesională a şomerilor; • Politica nouă de încadrare în câmpul muncii – cererea de specialişti, pregătirea cadrelor, integrarea în producere, profesiuni noi; • Politica adecvată în direcţia folosirii forţei de muncă (tineret etc.) Securitate ecologică şi protecţia sănătăţii publice: - Conştientizarea impactului mediu-om-sănătate; 208

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

- Asigurarea păstrării balanţei ecosistemelor (apa, aerul, solul, îmbunătăţirea indicilor de bază a chimizării, radioactivitatea alimentară etc.); - Educaţia ecologică a populaţiei; - Elaborarea legislaţiei ecologice. Asigurările sociale şi reforma lor în direcţiile: - Protecţia şi asigurarea bătrâneţii; - Diminuarea invalidităţii (program social) şi acordarea de asigurări sociale pentru invaliditate, dar şi prevenirea invalidităţii în câmpul muncii specifice; - Asigurări pentru pierderea întreţinătorului; - Asigurări pentru şomaj, pentru graviditate şi maternitate, pentru moarte (cei fără tutelă, înmormântare etc.); - Asigurările trebuie să fie obligatorii sau facultative, de stat, municipale, judeţene, profesionale, internaţionale etc.; - Asigurările sociale trebuie să fie corelate cu ajutorul social (identificarea categoriilor sociale vulnerabile etc.). - În domeniul sănătăţii este necesară asigurarea securităţii sănătăţii oamenilor atât în sensul profilaxiei, cât şi în sensul tratamentului. Este necesară continuarea reformei şi formarea pieţei medicofarmaceutice. Trebuie evidenţiate: medicina de stat, asigurarea sănătăţii şi tratamentului diferitelor grupuri de populaţie şi de bolnavi care trebuie să rămână sub tutela statului, formarea pieţei asigurărilor de sănătate – obligatorii şi facultative. Este nevoie de definitivarea mecanismelor de autoreglare a acestor componente şi dezvoltarea medicinei private. De asemenea, este necesară diminuarea invalidităţii şi elaborarea unei noi concepţii în acest sens – stabilirea invalidităţii sau a handicapului fizic şi mental nu după grupele de invaliditate, ci în funcţie de pierderea procentuală a capacităţii de muncă profesionale. Respectiva concepţie trebuie să fie reflectată şi tradusă în viaţă de o lege organică şi alte acte normative. În domeniul sănătăţii (asigurări medicale): • Continuarea reformei şi formarea pieţei medico-farmaceutice în RM (medicina de stat, prin asigurare, privată), dezvoltarea industriei farmaceutice indigene etc.; • Trecerea la medicina prin asigurare (acceptarea de către parlament a amendamentului propus asupra Legii de asigurări şi adoptarea mecanismului de trecere la medicina prin asigurare în RM); • Diminuarea invalidităţii (elaborarea unei noi concepţii, propuse de noi); 209

ION MEREUŢĂ

• Minimul garantat şi gratuit de stat (medicina de stat) trebuie să fie pentru următoarele grupuri de populaţie (care trebuie să fie sub tutela statului), domenii şi afecţiuni: * Mama şi copilul * Cancerul * Tuberculoza * Psihiatria * Alcoolismul, narcomania, toxicomania * SIDA * Infecţia renală cronică * Operaţiile de transplant * Operaţiile pe cord * Diabetul zaharat * Handicapaţii * Populaţia de vârsta a treia * Şomerii * Tineretul studios * Participanţii la lichidarea consecinţelor avariei de la Cernobîl * Participanţii la conflictul militar de pe Nistru * Asistenţa maladiilor de urgenţă (necesită o reformă specială) * Asigurarea cu medicamente şi protecţia cetăţeanului (consumatorului) Politica sănătăţii în acest domeniu trebuie divizată în următoarele: Grupurile de bolnavi invalizi, în cazul cărora costul medicamentelor şi articolelor medicale trebuie compensat complet în condiţii de ambulator: − Invalizii de război − Bolnavii de pe urma avariei de la Cernobîl − Copiii de până la 6 ani − Handicapaţii din copilărie Bolnavii cu: − Diabet zaharat, fenilcetonurie, nanism hipofizar − Cancer − Astm bronşic − SIDA − Hemoblastoze − Reumatism, lupus eritematos − Sifilis, tuberculoză 210

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

− Operaţii pe cord − Epilepsie şi schizofrenie − Maladii psihice − Bolile Behterev, Parkinson − Miastenie − Afecţiune medulară Mor − Transplant renal sau al inimii − Handicap (copii) Securitatea, igiena şi sănătatea la locul de muncă: Informarea muncitorului (angajatului) despre securitate, igienă şi sănătate la locul de muncă: • Securitatea sănătăţii la locul de muncă; • Cultura locului de muncă şi a procesului de producere; • Lupta cu factorii nocivi (de risc) care provoacă maladii somatice, infecţioase şi profesionale; • Lupta cu maladiile profesionale (program special pentru fiecare proces de muncă profesională); • Lupta cu invaliditatea profesională etc. Egalitatea bărbatului şi a femeii: • Muncă egală - salariu egal; • Egalitate în obţinerea locului de muncă, locului în societate; • Egalitatea în protecţia şi asistenţa socială şi medicală (maladii, invaliditate, accidente şi maladii profesionale, şomaj, ajutoare familiale etc.); • Echitate în regimul muncii în întreprinderile de stat şi cele private; • Egalitate în deschiderea întreprinderilor economice sociale şi agrare; • Starturi şi şanse egale (şcoală, studii, locuri de muncă, tehnologii noi, securitate socială, responsabilitate familială, evoluţie a intelectului, ameliorarea imaginii femeii). Principiul egalităţii genurilor trebuie să devină primordial în societate. Sociumul este cel care trebuie să creeze o nouă mentalitate despre locul şi rolul femeii în societate. Femeia este mamă, soţie, educatoare, conducător, funcţionar public şi chiar om politic, căci are acest drept. Drepturile ei sunt egale cu cele ale bărbaţilor. Rolul femeii în societate este enorm: însăşi dăinuirea vieţii pe pământ depinde de femeie. Parteneriatul dintre femeie şi bărbat trebuie să fie prezent şi în familie, şi în societate, şi în procesul de conducere la diferit nivel. 211

ION MEREUŢĂ

Este vorba de schimbarea nu doar a atitudinii faţă de femeie, ci şi a comportamentului. Atât el, cât şi ea trebuie să-şi revizuiască locul şi rolul în societate. Totodată, sunt necesare şi anumite legi pentru implementarea principiului echităţii sociale a femeii şi bărbatului. În ceea ce priveşte accesul femeii la conducerea statului, cred că e nevoie de efectuat schimbări în Codul Electoral, în Legile despre partidele politice şi cea despre guvern. Poate astfel, prin dictatul legii, va fi echilibrată balanţa dintre genuri, căci, deocamdată, cadrul juridic de jure şi de facto nu reflectă întru totul realitatea. Deci, însuşi sociumul trebuie să stabilească şi să promoveze egalitatea genurilor, care e o problemă actuală pentru statele europene, dar şi pentru întreaga lume. Încă la 16 noiembrie 1998, Consiliul Europei a adoptat o declaraţie privind egalitatea între femei şi bărbaţi. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a recomandat şi el acest lucru. Principiul egalităţii genurilor a devenit o preocupare a zeci de ONG-uri, comitete regionale şi chiar internaţionale. Inechitatea genurilor atrage după sine şi alte probleme: femeia şi sărăcia, femeia şi natalitatea, sănătatea femeii, asistenţa mamei şi copilului, planificarea familiei şi sănătatea reproductivă, prevenirea şi excluderea violenţei faţă de femei, femeia şi conflictul armat, femeia şi economia etc. În paralel, o importanţă tot mai mare capătă mecanismele instituţionale de promovare a femeii, a drepturilor ei, Codul căsătoriei şi familiei etc. La ora actuală, într-o serie de legi ale Republicii Moldova, precum sunt Codul Muncii, Codul Penal, Codul de Procedură Penală, există stipulări despre egalitatea femeii şi a bărbatului. Respectivele completări au fost făcute cu ajutorul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, având ca bază legislaţia Uniunii Europene, inclusiv Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei. Urmează ca societatea să traducă aceste principii în viaţă şi să excludă discriminarea sexuală sub orice formă (de ex., discriminarea în legătură cu graviditatea). Pentru aceasta, este necesar de îmbunătăţit statutul femeii şi de renunţat la ideologia dominantă a unuia dintre sexe. Combaterea şomajului: • Identificarea şomerilor după vârstă, teritoriu, sex, profesie, etc.; • Micşorarea duratei şomajului pentru fiecare şomer (evidenţa nominală în timp, reprofilare şi reangajare în câmpul muncii); • Deschiderea noilor locuri de muncă; • Studierea noilor mecanisme de diminuare a şomajului (pregătirea 212

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

specialiştilor bugetari numai la comanda statului, reglementarea pregătirii specialiştilor în instituţiile private de învăţământ pornind de la cererea şi oferta de braţe de muncă într-un domeniu sau altul); • Formarea fondului special pentru şomaj; • Plătirea echilibrată tineret - viaţa profesională; • Adoptarea Legii despre şomaj şi a mecanismelor şi actelor normative pentru diminuarea acestuia. Lupta pentru diminuarea invalidităţii şi handicapului: • Elaborarea unei noi concepţii de expertiză a vitalităţii, având la bază nu grupele de invaliditate, ci pierderea în % a capacităţii profesionale; • Prelungirea duratei concediului medical în legătură cu incapacitatea temporară de muncă; • Lupta cu maladiile cronice ce provoacă invaliditatea; • Diagnosticul prenatal şi genetic al malformaţiilor congenitale; • Reabilitarea bolnavilor cu handicap, reorientarea lor profesională (dacă e nevoie) şi reintegrarea în procesul de producere (program economic specific la nivel naţional, regional etc.). Dezvoltarea resurselor umane: • Supravegherea proceselor demografice; • Ameliorarea sporului natural al populaţiei; • Diminuarea mortalităţii generale; • Diminuarea malformaţiilor; • Diminuarea invalidităţii şi încadrarea invalizilor în câmpul muncii; • Politica adecvată de pregătire a cadrelor şi evaluarea lor. Protecţia maternităţii: • Determinarea adecvată a concediului de sarcină şi de maternitate, asigurat cu subsidii de stat; • Asigurarea medicală gratuită; • Asigurarea cu medicamente pentru perioada respectivă; • Asigurarea salariului pe perioada maternităţii. Protecţia bătrânilor şi a unor grupuri sociale speciale: • Bătrâneţe asigurată; • Pensii adecvate; • Asistenţa medicală şi farmaceutică adecvată; • Protecţia socială a unor grupuri specifice: familii cu un părinte, familii cu un bătrân şi cu un invalid sau handicapat, alocaţiile familiale. Politica în domeniul educaţiei: • Continuarea reformei în instruire şi educaţie. În condiţiile când Republica Moldova şi populaţia ei se află într-o 213

ION MEREUŢĂ

stare dificilă, când e pusă în pericol existenţa umană şi fondul genetic al ţării, în contextul Concepţiei ONU privind evoluţia umană, a politicilor ecologice regionale şi globale, ar fi oportună crearea unui consiliu special pe lângă şeful statului – Consiliul naţional pentru bunăstarea poporului şi dezvoltarea umană durabilă în Republica Moldova. 7. Nevoia de o familie sănătoasă şi o familie-standard Familia este celula societăţii şi anume ea stă la baza sociumului. „Pentru cei cu suflet nobil pământul întreg este familia lor”, se spune, filozofic, în Panciatantra. Astăzi, noi avem nevoie de o familiestandard sub toate aspectele. Pentru aceasta, e necesar să creăm valorile morale ale familiei: începând cu relaţiile între soţ şi soţie, părinţi şi copii, copii, părinţi şi bunici, căci aici se concentrează toate relaţiile habituale, sociale, economice, morale şi chiar sexuale. Problemele psihoemotive, claustrofobia şi tensiunile familiale – beţia, violenţa şi incestul, maltratarea – trebuie prevenite, blocate şi înlăturate. E necesar ca în familie să nu apară starea de criză, care poate să distrugă relaţiile familiale şi chiar să provoace divorţul. Într-adevăr, pe seama familiei sunt puse multe probleme sociale. În societatea moldovenească se creează, anual, cca 26 mii de familii noi, dintre care, după un anumit timp, 13 mii de cupluri divorţează. În condiţiile familiei-standard – model pe care dorim şi suntem obligaţi să-l creăm în ţara noastră – nu trebuie să fie loc pentru conflicte. În familia-standard trebuie să existe un lider, dar la un loc de cinste să stea cedările reciproce, iar copiii să fie educaţi şi uniţi în jurul părinţilor. Ca şi în societate, şi membrii familiei-standard au nevoie de libertate: viaţa merită să fie trăită şi toate relaţiile trebuie să fie reciproce. Anume în căsnicie şi, mai mult, în familia-standard vor fi valorificate valorile familiei contemporane şi viitoare. Esenţa familiei-standard este nu doar respectarea tradiţiilor, ci şi raţiunea, înţelegerea, iubirea, desăvârşirea relaţiilor sociale şi economice, controlul activităţii sexuale şi al fertilităţii femeii. Din această înţelegere-iubire trebuie să se nască copilaşii, la baza educaţiei cărora trebuie pusă înalta morală de om contemporan. Relaţiile copiilor cu părinţii, ca şi drepturile şi obligaţiunile morale şi juridice, devin extrem de importante. Părinţii singuratici trebuie să fie o problemă soluţionată şi pentru familie, şi pentru societate. Tot familia trebuie să rezolve problema natalităţii şi cea a sporului natural al populaţiei. Căci, doar o familie sănătoasă determină existenţa unei generaţii sănătoase şi, ulterior, a unei societăţi sănătoase. 214

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

8. Nevoia de edificare a statului moldovenesc bazat pe drept Am menţionat mai devreme că omul este o fiinţă biosocială şi se supune întocmai legilor biologice, care sunt determinate de filo- şi ontogeneză. În ceea ce priveşte viaţa socială şi interacţiunea Eu-lui cu sociumul, trebuie stabilite legi şi acte normative care să fie respectate şi îndeplinite de către om care, în raport cu statul, este cetăţean, în orice acţiune sau inacţiune. În viziunea noastră, statul bazat pe drept trebuie să specifice clar drepturile şi responsabilităţile omului-cetăţean. Pe de o parte, omul-cetăţean, iar pe de altă parte – societatea şi statul. Statul, de asemenea, trebuie să aibă drepturi şi obligaţiuni faţă de cetăţenii săi. Toţi trebuie să fie egali în faţa legii, precum suntem egali în faţa lui Dumnezeu. În asemenea condiţii, nu se vor dezvolta corupţia şi infracţionalitatea, alte delicte şi încălcări, şi va fi asigurată civilizaţia sociumului, autoreglarea şi autoperfecţionarea lui. Se vor crea premise pentru amplificarea proceselor de educare şi culturalizare în societate. Un principiu esenţial al statului bazat pe drept trebuie să devină delimitarea şi conlucrarea celor trei puteri – legislativă, executivă şi judiciară. Acest proces a demarat deja în societatea noastră, iar în paralel se efectuează şi reforma judiciară – organizarea, formarea infrastructurii, determinarea funcţiilor şi obligaţiunilor ierarhiei judiciare. Principiile în cauză sunt stipulate în Constituţie şi în diferite legi organice şi acte normative. Totodată, este necesară ajustarea legilor, a actelor normative şi a stipulărilor legislative la legislaţia europeană şi internaţională. Aceasta este o primă condiţie pentru procesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi în circuitul democratic mondial în general. Astfel, am putea vorbi despre globalizarea jurisprudenţei şi a legislaţiei în numele umanităţii, adică despre o gândire globală. Credem că anume această gândire globală poate duce la apariţia intelectului global, la instaurarea securităţii globale, la dezvoltarea durabilă a lumii, la eliminarea corupţiei, a mafiei şi terorismului. În acest context, credem că este nevoie şi de ajustarea legislaţiei medicale naţionale la cea europeană, precum şi de integrarea sistemului naţional de sănătate în sistemul european al sănătăţii. Un punct de pornire al acestui proces poate fi elaborarea legislaţiei medicale mondiale în toate privinţele, începând cu pregătirea cadrelor medicale şi terminând cu exercitarea actului medical sub toate aspectele. Menţionăm că, din punctul nostru de vedere, la baza realizării tuturor acestor concepte trebuie să stea Declaraţia universală a drepturilor omului. 215

ION MEREUŢĂ

9. Nevoia de realizare a drepturilor omului Alături de Europa şi întreaga lume, Republica Moldova a păşit în mileniul III ca stat suveran şi independent, ca subiect al dreptului internaţional. În contextul dezvoltării umanităţii şi al progresului tehnicoştiinţific, se vorbeşte tot mai mult despre dezvoltarea umană durabilă, despre supravieţuirea omului şi a sociumului. Filozofii încearcă să propună omenirii noi căi de evoluţie, noi concepte – noosferizarea, globalizarea, biodiversitatea, dezvoltarea umană durabilă etc. În centrul atenţiei acestor concepte este pus OMUL şi existenţa lui. Într-adevăr, omul este şi trebuie apreciat ca principalul motto al lumii. Concomitent, apar problemele drepturilor şi obligaţiilor omului, care în mare măsură determină supravieţuirea lui. Ultima este apreciată şi de obligaţiile omului faţă de sine, de socium şi de mediu. Republica Moldova doreşte să devină un stat de drept, tinde să intre în familia ţărilor europene, care au nu numai tradiţii, ci şi un spectru legislativ bine determinat. Consiliul Europei a avut întotdeauna o concepţie unitară şi individuală asupra drepturilor omului, iar Republica Moldova a aderat la nenumărate documente şi pacte internaţionale privind drepturile omului, inclusiv la Carta Socială Europeană. Consider că, la această etapă a dezvoltării socio-economice, supravieţuirea omului în Republica Moldova trebuie privită prin prisma politicii sociale. Omul trebuie să fie în centrul tuturor – cu responsabilităţi, obligaţii şi drepturi. După noi, credem că politica socială ar trebui să întrunească câteva componente de bază: întărirea coeziunii sociale în ţară; garantarea unei protecţii suficiente în securitatea socială, prin favorizarea încadrării în muncă şi formarea drepturilor celor ce muncesc; protecţia eficace a grupurilor socialmente vulnerabile; lupta împotriva excluderii şi discriminării; o politică adecvată migraţională; protecţia copilului şi a familiei; integrarea socială a handicapaţilor; crearea fondurilor de dezvoltare socială. Dar să efectuăm unele paralele dintre dreptul omului şi realitate. Dreptul la muncă Este unul dintre principalele obiective, având menirea ca angajatul să-şi câştige existenţa prin muncă liber întreprinsă, cu normă întreagă. Cum se îndeplineşte acest drept în Republica Moldova? Cum se utilizează forţa de muncă în tară? Potrivit informaţiei de care dispunem, în Republica Moldova sunt înregistraţi cca 38.000 de şomeri. Dar câţi nu sunt înregistraţi? Legislaţia în vigoare prevede susţinerea financiară a şomerilor, iar 216

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

pentru organizarea activităţii de întreprinzător – acordarea de către oficiile forţei de muncă a unor surse financiare sub formă de împrumuturi în sumă de 5.000 lei, pe un termen de 12 luni. Trebuie de instituit practica târgurilor forţei de muncă, pregătirea profesională în privinţa valorificării resurselor umane. Fondul pe şomaj planificat pentru anul 2002 era de 111.245,7 lei. Considerăm că aceste finanţe trebuie utilizate pentru încadrarea şomerilor în câmpul muncii – doar ei sunt apţi de muncă! Aceasta trebuie să fie o strategie a statului. În caz contrar, cetăţenii apţi de muncă vor continua să caute de lucru în străinătate. Astăzi, cca. 800.000 de moldoveni muncesc, majoritatea ilegal, în diferite ţări ale lumii. Şi ei ar fi putut produce şi ridica PIB-ul ţării noastre! Dreptul la condiţii de muncă echitabile Se respectă oare în ţara noastră prevederile legislative referitoare la durata timpului de muncă, dreptul la concediu, eliminarea riscurilor ocupaţiilor profesionale, acordarea de indemnizaţii pentru condiţiile nocive de muncă, de plăţi şi produse alimentare suplimentare? Deşi toate aceste reglementări şi-au găsit reflectare în legislaţie, considerăm că nu sunt respectate suficient, iar societatea, colectivele, cetăţenii mai au mult de muncit în acest sens. Dreptul la securitatea şi igiena muncii Asigurarea exercitării efective a dreptului la securitate şi igienă la locurile de muncă este primordială. În Republica Moldova, sunt oare respectate pe deplin regulamentele securităţii şi de igienă? Măsurile de control a sus-menţionatelor regulamente au depistat diferite lacune. În ultimii ani, numărul cazurilor de boli profesionale este de circa 50-60, rareori – de 80-120. Totodată, evidenţa, diagnosticarea şi tratamentul maladiilor profesionale lasă de dorit. Practic, lipseşte serviciul de patologie profesională în sectorul rural. Despre aceasta ne vorbesc indicii morbidităţii cu incapacitate temporară de muncă la toate grupurile profesionale. Problema în cauză se referă pe deplin şi la lucrătorii medicali. De aceea apare necesitatea elaborării unei legi în domeniul maladiilor profesionale şi a mecanismelor de realizare a acesteia. Dreptul la salarizare echitabilă Asigurarea unui trai decent al cetăţeanului Republicii Moldova şi familiei lui depinde de veniturile acestuia. Trebuie recunoscut dreptul omului la un coeficient majorat de salarizare pentru orele suplimentare de muncă. Salariu egal pentru o muncă egală - acesta ar fi principiul de bază în cazurile celor ce muncesc. E necesar de elaborat Legea privind 217

ION MEREUŢĂ

minimumul social garantat de stat, indiferent de grupul social, vârstă, apartenenţa religioasă, în scopul combaterii sărăciei. Legislaţia trebuie să stipuleze responsabilitatea statului, a patronului, a cetăţeanului în această privinţă. Trebuie stabilită cauza sărăciei şi omiterea ei de către societate, organele de stat şi cele obşteşti etc. Un rol important trebuie să se acorde minimumului alimentar. Cum să trăiască cetăţeanul Moldovei, dacă coşul minim de consum este de circa 1050 lei, iar salariul minim – de 100 de lei lunar?! („Monitorul Oficial al RM”, nr. 59-61 din 7.06.2001) În aceste condiţii, cetăţeanul nu trăieşte, ci doar există, şi tocmai de aceea este îndreptăţită problema supravieţuirii omului în Republica Moldova. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie În vederea exercitării efective a dreptului copiilor şi tinerilor, considerăm că în legislaţie trebuie să fie stipulat, ca vârstă minimă de angajare în câmpul muncii, vârsta de 15 ani, cu specificarea: muncă uşoară ce nu prejudiciază sănătatea. Vârsta de 18 ani poate fi vârstă minimă de angajare în câmpul muncii pentru unele genuri de activitate. De asemenea, pentru aceste vârste trebuie să fie fixate: o durată optimă a zilei de lucru, excluderea noxelor profesionale, o salarizare echitabilă, dotaţii, concedii, o politică elocventă creditar-bancară. Este oportună majorarea Fondului de protecţie a familiilor cu copii şi alocarea de: indemnizaţii la creşterea copilului, pentru îngrijirea copilului până la 15 ani, indemnizaţii pentru copiii de 1,5-16 ani (pentru copiii din şcoli, gimnazii, licee, pentru studenţi), indemnizaţii pentru mamele singure care au copii de 1,5-16 ani. Aceste plăţi pot fi asigurate atât din Bugetul asigurărilor sociale de stat, cât şi din Bugetul consolidat de stat. Dreptul la protecţia maternităţii Trebuie stipulată, în legislaţie, durata concediului de maternitate de cel puţin 14 săptămâni ( concediul plătit 100%), prestări sociale, securitate etc. Să fie stipulată: interzicerea concedierii femeilor de către patronat; acordarea pauzelor pentru mamele ce alăptează, interzicerea angajării în schimbul de noapte a femeilor care au născut recent şi alăptează; interzicerea angajării la muncă fizică grea, în subterană sau la orice altă muncă cu caracter periculos a femeilor însărcinate sau a celor care au născut recent şi alăptează. De asemenea, e nevoie de: - Stabilirea adecvată a duratei concediului de sarcină şi de maternitate, asigurat prin subsidii de stat. - Asigurarea medicală gratuită. 218

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

- Asigurarea cu medicamente în această perioadă, indiferent de patologie. - Salarii adecvate coşului minim de consum pe perioada maternităţii plus 50%. Credem că doar în asemenea mod vom ridica natalitatea, sporul natural al populaţiei, sănătatea generaţiilor noi şi, ca urmare, vom ameliora fondul generic al ţării. Dreptul la protecţia sănătăţii - ecologie, profilaxia primară a bolilor (apa, aerul, solul, radioactivitatea etc.); - medicina preventivă, profilaxia primară, secundară, terţiară a maladiilor şi excluderea factorilor de risc; - profilaxia traumatismelor şi accidentelor; - consultaţii şi educaţie în privinţa ameliorării sănătăţii; - dezvoltarea simţului responsabilităţii individuale pentru păstrarea şi ameliorarea sănătăţii, a modului sănătos de viaţă; - profilaxia maladiilor epidemice; - dezvoltarea culturii fizice şi sportului; - profilaxia bolilor profesionale. Dreptul la asistenţa socială şi medicală Fiecare cetăţean trebuie să fie asigurat că, la survenirea riscului social sau medical, el va fi protejat de stat prin lege şi că această lege va fi respectată. Cetăţeanul care nu-şi poate întreţine viaţa sau are deficienţe de sănătate trebuie să dispună de asistenţă socială şi medicală deplină. Statul trebuie să îndeplinească stipulările constituţionale şi, dacă pretindem să fim stat european, să îndeplinească Convenţia europeană de asistenţă medicală şi socială de la Paris, 11 decembrie 1953. Sistemul asistenţei medicale pentru cetăţenii Republicii Moldova a fost prezentat în nenumărate articole şi monografii ca Sistem mixt al sănătăţii publice în RM (I. Mereuţă, 1994, 1997, 2001, etc.). Concepţia în cauză a fost prezentată şi organelor decizionale ale statului care, însă, au rămas indiferente şi nu au reacţionat la propunerile făcute. Considerăm că timpul va face dreptate. Dreptul la securitate socială Menţinerea unui nivel şi regim de securitate socială satisfăcător. Asigurarea socială şi reforma acesteia în direcţiile de protecţie şi asigurare a bătrâneţii, a riscurilor medico-sociale. - Asigurări în caz de pierdere a întreţinătorului. 219

ION MEREUŢĂ

- Asigurări în caz de boală. - Asigurări în caz de moarte (cei fără de tutelă). - Asigurările sociale nu exclud şi ajutorul social destinat grupurilor socialmente-vulnerabile. - Asigurări pentru şomaj. Dreptul persoanelor cu handicap la integrare socială După cum am specificat mai devreme, este necesară elaborarea unor concepţii, legi şi acte normative, având la bază nu grupele de invaliditate, ci pierderea procentuală a capacităţii profesionale. De asemenea, e nevoie de prelungit durata concediului medical în legătură cu incapacitatea temporară de muncă până la 6-7-8 luni; de combătut maladiile cronice ce provoacă invaliditatea. Reabilitarea handicapaţilor şi integrarea lor economică, profesională şi socială să se facă prin programe speciale economice, sociale, de învăţământ, pentru accesibilitate etc. Dreptul familiei, copiilor şi tinerilor la protecţie socială, juridică, economică Trebuie să asigurăm copiiilor din Republica Moldova un mediu favorabil dezvoltării personalităţii, aptitudinilor lor fizice şi morale. Este necesar să asigurăm copiilor şi femeilor îngrijiri, asistenţă, educaţie şi pregătire. De asemenea, ar fi utilă garantarea, de către stat, a protecţiei şi ajutorului pentru copiii fără tutelă până la angajarea în câmpul muncii. Asigurarea copiilor şi tinerilor cu învăţământul primar şi secundar gratuit, şcolarizarea tuturor copiilor etc. Drepturi egale ale femeii şi ale bărbatului (Vezi conţinutul acestor drepturi la pag. 238) Dreptul la informare şi consultare Cetăţeanul Republicii Moldovei trebuie să aibă acces la informaţia referitoare la aspectele vieţii ţării, comunităţii, dar şi la cea ce ţine de viaţa lui privată; are dreptul să consulte specialişti şi abia apoi să ia decizii. Dreptul la protecţie în caz de concediere - Cetăţenii Republicii Moldova nu trebuie să fie concediaţi fără un motiv valabil legat de aptitudinea sau conduita acestora, de cerinţele de funcţionare a întreprinderii (concedii forţate). - Cetăţenii angajaţi şi concediaţi fără motiv valabil au dreptul la o indemnizaţie adecvată, salariu etc. Dreptul la locuinţă - În Republica Moldova, trebuie să favorizăm accesul la locuinţă la un nivel adecvat. 220

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

- Trebuie prevenită şi atenuată lipsa locuinţelor în vederea eliminării progresive a acestei situaţii. - Asigurarea cu locuinţă a cetăţenilor, familiilor prin toate formele, inclusiv prin ipotecă. - Preţul la locuinţe trebuie să fie accesibil pentru persoanele socialmente vulnerabile. Toate aceste acţiuni trebuie întreprinse pentru a exclude ruşinea naţională – vagabonzii! Desigur că atât despre obligaţiunile statului, cât şi despre drepturile şi îndatoririle cetăţenilor se poate vorbi mult. Scopul nostru a fost să proiectăm aceste normative vizavi de problema supravieţuirii omului. Trebuie să menţionăm, în acest context, că ne-am expus şi în alte lucrări vizavi de politicile sociale necesare pentru asigurarea dezvoltării umane durabile în ţara noastră. Aici, am dori să concluzionăm, formulând unele principii conceptuale, după noi, ale supravieţuirii omului în Republica Moldova: • Formarea statului bazat pe drept • Edificarea societăţii posibilităţilor egale • Dezvoltarea continuă a economiei ţării • Stabilirea direcţiilor strategice ale economiei naţionale • Investiţii în macroeconomie • Dezvoltarea businessului mic şi mijlociu • Crearea unor noi locuri de muncă • Responsabilitatea statului, responsabilitatea şi drepturile cetăţeanului • Respectarea legislaţiei şi a mecanismelor acesteia cu efect practic pozitiv • Îndeplinirea obligaţiunilor civice şi profesionale ale fiecărui cetăţean • Drepturi egale ale bărbaţilor şi femeilor • Orice cetăţean trebuie să aibă posibilitatea de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber întreprinsă • Toţi angajaţii au dreptul la: condiţii de muncă echitabile; securitate şi igienă la locul de muncă; salarizare echitabilă care să le asigure lor, precum şi familiilor lor, un nivel de trai satisfăcător • Copiii şi tinerii au dreptul la o protecţie specială împotriva pericolelor fizice şi morale la care pot fi expuşi • Copiii şi tinerii au dreptul la o protecţie socială, juridică şi economică corespunzătoare • Femeile angajate, în caz de maternitate, au dreptul la o protecţie socială 221

ION MEREUŢĂ

• Orice persoană are dreptul la mijloacele corespunzătoare de orientare profesională în vederea sprijinirii sale în alegerea unei profesiuni adecvate intereselor şi aptitudinilor profesionale • Orice persoană are dreptul la mijloacele corespunzătoare de formare profesională • Orice persoană are dreptul de a beneficia de toate măsurile care permit să se bucure de o stare de sănătate optimă • Cetăţenii angajaţi şi persoanele aflate în întreţinerea acestora au dreptul la securitate socială • Orice cetăţean lipsit de resurse suficiente are dreptul la asistenţă socială şi medicală • Orice persoană handicapată are dreptul la autonomie, la integrare socială şi la participare în viaţa comunităţii • Familia, în calitate de celulă fundamentală a societăţii, are dreptul la protecţie socială, juridică şi economică corespunzătoare în vederea asigurării deplinei sale dezvoltări • Toţi cetăţenii au dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi de exercitare a profesiei, fără discriminare în funcţie de sex • Angajaţii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în cadrul întreprinderii • Cetăţenii angajaţi au dreptul de a participa la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă în cadrul întreprinderii • Orice persoană vârstnică are dreptul la protecţia socială • Toţi angajaţii au dreptul la protecţie în caz de concediere • Toţi angajaţii au dreptul la protecţia propriilor creanţe în caz de insolvabilitate a patronului lor • Toţi lucrătorii au dreptul la demnitate de muncă • Toate persoanele cu responsabilităţi familiale şi care sunt angajate, sau doresc să se angajeze, au dreptul să o facă fără a fi supuse discriminărilor şi, pe cât e posibil, fără să existe un conflict între responsabilităţile lor profesionale şi cele familiale • Reprezentanţii lucrătorilor dintr-o întreprindere au dreptul la protecţie împotriva actelor susceptibile să le producă prejudicii şi trebuie să li se acorde facilităţi corespunzătoare pentru a-şi îndeplini propriile atribuţii • Toţi angajaţii au dreptul de a fi informaţi şi consultaţi în procedurile de concediere colectivă 222

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

• Orice persoană trebuie să aibă dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi a excluderilor sociale • Orice persoană trebuie să aibă dreptul la locuinţă. Adăugător la cele expuse mai sus, pentru supravieţuirea omului în Republica Moldova mai este nevoie de: 1. Unitate naţională, în scopul dezvoltării şi prosperării economice a ţării. 2. Promovarea valorilor social-democratice, a economiei de piaţă, asigurând o protecţie socială adecvată. 3. Acţiuni prompte, nu potrivit proverbului mintea moldoveanului cea de pe urmă. 4. Eliminarea maladiilor psihosociale ale moldovenilor - invidia, ura, făţărnicia, orgoliul, dezbinarea, mercantilismul etc. 5. Instaurarea, în societatea moldovenească, a principiilor generalumane: securitatea, pacea, familia, bunăstarea, echitatea socială, legalitatea, ordinea, dreptatea pentru om, stabilitatea, munca, iubirea faţă de oameni şi de ţară, patriotismul, ajutorul reciproc, solidaritatea, unirea, fraternitatea, familia-standard şi căsnicia trainică, iubirea faţă de părinţi, libertatea religiei, excluderea blasfemiei. 6. Educarea tinerei generaţii prin patriotism, jertfire de sine în numele poporului, cultivarea unei conştiinţe umane planetare. 7. Promovarea gerontocraţiei în unele sfere de activitate. Sper din tot sufletul că aceste valori vor deveni, în viitorul cel mai apropiat, pilonii pe care se va înălţa şi fortifica societatea moldovenească modernă. Cred asta în pofida faptului că, astăzi, mediocrităţile care au bani cumpără fotolii şi posturi înalte, distrugând talentele şi, în consecinţă, stopând progresul, iar tinerii deştepţi, dar fără de resurse materiale, sunt nevoiţi să părăsească ţara. Orice ar fi, cred în viitorul Republicii Moldova şi în supravieţuirea poporului ei. 10. Nevoia de integrare în valorile europene şi mondiale Deschiderea Republicii Moldova spre lume a fost posibilă în urma declarării independenţei şi suveranităţii ţării noastre, idealuri la care poporul nostru a aspirat dintotdeauna. Republica Moldova a fost recunoscută de comunitatea europeană şi mondială, realitate confirmată şi de faptul că ţara noastră este membru cu drepturi depline al ONU, CE, OSCE, al altor organisme politice şi economice europene şi internaţionale. Astăzi, se vorbeşte mult despre necesitatea aderării ţării noastre la Uniunea Europeană. Trebuie să menţionăm încă o dată că, geografic 223

ION MEREUŢĂ

şi geopolitic, Republica Moldova se află şi întotdeauna s-a aflat în Europa. Deci, nu trebuie „să mergem” în Europa, ci să ne racordăm la valorile europene. Şi acest proces a demarat încă în anul 1992. La ora actuală, este imperios necesar să ajustăm legislaţia naţională la cea europeană, să dezvoltăm la un nivel european ştiinţa, să apropiem valorile culturale naţionale de standardele europene şi, nu în cele din urmă, să respectăm întocmai legislaţia comunităţii europene. Aceste acţiuni trebuie să fie realizate atât de autorităţile de stat, cât şi de organizaţiile nonguvernamentale, precum şi de diplomaţia populară. Din această perspectivă, un rol decisiv îl pot avea relaţiile dintre agenţii economici. Armonizarea legislaţiei şi crearea unor condiţii investiţionale atractive, favorizarea investiţiilor şi crearea întreprinderilor cu capital mixt, mişcarea resurselor umane şi a capitalului etc. trebuie să fie determinante în relaţiile noastre cu exteriorul. Şi aceasta e valabil atât pentru relaţia Republicii Moldova cu Estul, cât şi cu Vestul. Desigur că Republica Moldova trebuie să se integreze în structurile politice, economice şi de securitate europene. Credem, însă, că ţara noastră, concomitent cu integrarea în Europa, trebuie să construiască relaţii privilegiate cu România, Ucraina, ţările CSI. Suntem convinşi că doar promovarea unei politici externe înţelepte va favoriza, în cele din urmă, aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Şi doar astfel Republica Moldova îşi va găsi locul într-o Europă prosperă şi stabilă. Iar sensul şi condiţia de bază a acestei integrări trebuie să fie asigurarea intereselor Republicii Moldova şi ale poporului ei, cu orice preţ. 11. Nevoia de educaţie şi cultură Procesul de educaţie la nivelul sociumului moldovenesc, dar şi la nivelul pe care îl dorim a fi de conştiinţă globală, trebuie evaluat pornind de la însuşi omul, cetăţeanul, personalitatea. Aceasta e valabil atât pentru procesul de formare-dezvoltare continuă a personalităţii, cât şi pentru toate formele de educaţie – fizică, formală, informală, intelectuală, morală – conform ciclurilor vieţii individului. Un rol deosebit în educaţie trebuie să-l deţină factorii educaţionali – familia, mijloacele de comunicare în masă, instituţiile de învăţământ, instituţiile statului, sociumul în întregime. Omul viitorului – Homo Universalis, Homo Humanitas – pe care urmează să-l formăm în condiţiile noi, nu poate fi creat fără educaţia tehnologică. Ulterior, cunoştinţele omului contemporan şi cel al viitorului trebuie implementate în practică. Anume 224

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

procesul de aplicare a cunoştinţelor în domeniul producţiei, în interesul omului şi al societăţii, contribuie la informatizarea sociumului, despre care vorbeşte în lucrările sale academicianul T. Ţârdea. Cultura generală trebuie să asigure dezvoltarea personalităţii. La baza culturii trebuie să stea pregătirea şi orientarea şcolară, profesională şi socială. Desigur că omul, cetăţeanul, profesionistul într-un domeniu trebuie să posede cultură de profil, care completează cultura generală, o divizează şi o aprofundează. În acest mod, are loc determinarea şi evoluţia structurală a personalităţii umane. Astfel, se pare că viitorul culturii omului va fi cultura de profil, de specialitate. Ea va arăta obiectivele specifice ale activităţii profesionale, care sunt diverse, în funcţie de exercitarea unei sau altei profesiuni. Anume aşa credem că vom crea ansamblul valorilor spirituale ale sociumului în toate domeniile cunoaşterii şi ale activităţii umane – ştiinţă, tehnologii, artă, economie, politică, filozofie, religie etc. Eu-l psihic, moral şi material... El duce cu sine tot ce are şi cunoaşte – înainte de toate, educaţia, cultura, cunoştinţele, conştiinţa, voinţa, binele etc. Educaţia sufletului, a spiritului, ca şi educaţia fizicului, e necesară pe tot parcursul vieţii omului. În afara educaţiei şi a învăţăturii sufletul nu poate fi conceput. Este necesară educaţia atât a omului, cât şi a sociumului. Victor Hugo scria că „educaţia socială bine făcută poate totdeauna să scoată dintr-un suflet, oricare ar fi el, folosul ce-l conţine”. Deci, putem vorbi despre purificarea educaţiei şi culturii, ca şi despre ecologia sufletului şi a procesului de educaţie, considerând că aceasta va fi şansa noastră pentru viitor. 12. Nevoia de “linişte în suflet şi unire în ţară” Unirea... Pe aceste meleaguri, moldovenii au plâns-o în toate timpurile. Au plâns-o ţăranii şi boierii, împăraţii şi scriitorii, societatea în întregime. Oftăm la bucurie, oftăm la scârbă, oftăm în cântec, oftăm în bocet... Toţi se tânguie că nu suntem uniţi, dar unirea nu vine de la sine... Moldovenii nu au prins la minte de la moş Ion Roată şi unirea; şi astăzi, ei „la un colţ de masă plâng, la alt colţ de masă cântă…”. Unirea nu trebuie plânsă.... Ea există în fiecare dintre noi. Trebuie căutată şi găsită neapărat, fiindcă unirea ne va da putere să rezistăm şi să făurim viitorul. Doar prin ea, lucrurile mici se transformă în lucruri mari, visurile pot deveni realitate. Noi nu putem să devenim Noi, căci acest Noi este dihotomic oricând... şi oriunde..., dar principalul se află în mintea fiecărui Eu. Adevărata societate moldovenească va putea 225

ION MEREUŢĂ

fi construită doar atunci când în fiecare dintre noi va renaşte genetic unirea. Sociumul va fi determinat atunci când vom simţi că şi fizicul, şi spiritul Eu-lui doresc să fie un Eu – activ ca spirit, ca familie, ca şcoală, ca organizare socială, ca societate. Asta trebuie să facem, dacă dorim să dăinuim în univers. Trebuie să avem o unitate, un proces spiritual care ne va duce la o putere unică, nu la dezbinare şi învrăjbire. Aşadar, accentuăm, credem că unirea e în noi şi trebuie s-o găsim. 13. Nevoia de civilizaţie a sociumului şi a timpului liber În societatea moldovenească este necesar să încetăţenim democraţia şi instituţiile democratice. O dată cu făurirea statului bazat pe drept, este nevoie să fie bine determinate drepturile şi obligaţiunile omului. Societatea va avea nevoie de un stat puternic din punct de vedere economic, bazat pe economie de piaţă, unde cererea şi oferta va determina preţul, iar concurenţa va spori calitatea. Dar vom avea nevoie şi de statul social, de instituţii statale care vor promova o politică socială adecvată în sensul protecţiei sociale a omului. Omul trebuie să fie asigurat şi protejat în orice perioadă a vieţii sale, din copilărie până la bătrâneţe. De asemenea, omul are nevoie de securitate naţională şi securitate globală, de aceea politica primordială a ţărilor trebuie să fie construită pe principiul o lume fără înarmare. Doar în aceste condiţii vom reuşi să edificăm societatea posibilităţilor egale, unde fiecare om va avea aceleaşi posibilităţi în promovarea ideilor şi a capacităţilor sale. Un rol important în acest proces va aparţine dezvoltării sociumului şi civilizaţiei. Nu e vorba doar de procesul producerii, dar şi de civilizaţia timpului liber. Omul trebuie să fie liber în a-şi gestiona timpul. Anume timpul liber de care, de foarte multe ori, duce lipsă omul, va determina relaţiile civilizate ale sociumului. Şi noi trebuie să râvnim spre realizarea acestor valori. 14. Nevoia de omenie, bunătate şi comportament civilizat Se naşte oare omenia o dată cu omul? Se transmite prin ereditate? Când şi cum un om devine bun la suflet? Mulţi gânditori au încercat şi mai încearcă să răspundă la aceste întrebări. Unii consideră că bunătatea unui om, atitudinea lui umană faţă de confraţii săi, ia naştere din suferinţă. Atunci când un om nimereşte într-o situaţie dificilă, cine primul îl ajută? Cine se apropie primul de un sărac care cere ajutor la o margine de drum: cel bogat, cel cu studii sau cel bun la suflet? 226

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Aşadar, de ce depinde comportamentul omului în societate: de bunătate, de studiile pe care le are, de cultura pe care o posedă sau de omenie? Doar omul este o natură biosocială şi, înainte de toate, se supune legilor biologice, pe când celor sociale – nu întotdeauna. Totodată, el se supune legilor evolutive, ceea ce confirmă teoriile lui Darwin şi Lamarck. Anume evoluţia, perfecţionarea omului poate rezolva unele probleme ale comportamentului. Trebuie să menţionăm că comportamentul omului este determinat de creier. Creierul vechi – talamusul şi hipotalamusul – apreciază comportamentul impulsiv şi emotiv al omului. Creierul cortical sau scoarţa cerebrală, de asemenea, condiţionată evolutiv biologic şi social, stă la baza raţiunii şi a comportamentul uman – în cazul dat, apreciind „diminuarea corticală” sau „primitivitatea nervoasă” de la barbarie sau semicivilizaţie la raţiune şi comportament omenesc şi civilizat. Mulţi filozofi au încercat să afle de ce depinde comportamentul omului. S. Freud stăruia asupra rolului sexualităţii în comportamentul omului. Kant susţinea întâietatea simţului moral. Spenser argumenta că simţul moral este un rezultat al evoluţiei. Pavlov afirma că frica este motto-ul principal al comportamentului uman, ulterior adăugând acesteia foamea şi sexul. Ferero, studiind personalităţile lumii, a susţinut că frica este „sufletul universului”. Trebuie să concretizăm că, din punct de vedere medical şi neurofiziologic, ura, frica şi agresivitatea au un caracter biologic şi sunt apreciate de funcţia părţii impulsive, inferioare a creierului. Desigur, caracterul social al comportamentului omului, precum şi bunătatea, omenia şi cumsecădenia, sunt determinate de scoarţa cerebrală, de conştiinţă, raţiune şi spirit. Omul pentru om trebuie să fie om, nu lup. Seneca scria că „atâta timp cât suntem între oameni trebuie să ne comportăm ca oamenii”. Anume omenia apreciază nivelul de dezvoltare a societăţii. Moldovenii spun că e foarte greu să fii om – „a fi domn e o întâmplare, a fi om e-un lucru mare”. Suntem convinşi că Hristos lea dat oamenilor înţelepciune şi cel mai important principiu al comportamentului – să ne iubim unii pe alţii. Pentru a implementa aceste principii de bunătate, omenie, de comportament civilizat, trebuie să aprofundăm cunoştinţele oamenilor, cultura relaţiilor în societate, să ridicăm nivelul intelectual al omului, să dezvoltăm şi să promovăm valorile general-umane.

227

ION MEREUŢĂ

15. Nevoia de credinţă în Dumnezeu, neam, ţară şi viitor În această perioadă dificilă, când se modifică nu numai sistemele economice, sociale şi politice, ci şi cele de valori, cetăţeanul Republicii Moldova a pierdut încrederea. În lipsa acesteia a votat, la început, „dreapta”, apoi, din aceeaşi cauză, a ales „stânga”. Cetăţeanul a pierdut încrederea în ziua de mâine, în stabilitatea relaţiilor economico-sociale, până şi încrederea în neam şi ţară. Aceasta ne-o dovedeşte migraţia masivă a concetăţenilor noştri în străinătate. Atunci când nu poţi rezolva o problemă, ea nu trebuie abandonată, ci e necesar de căutat alte metode de soluţionare a acesteia, păstrându-ne încrederea. Căci încrederea este motivaţia, impulsul, energia – ea îţi asigură o jumătate din succes. Anume încrederea este temelia izbânzii şi succesul tratamentului, spun filozofii şi medicii. Noi trebuie să readucem, în conştiinţa concetăţenilor noştri, credinţa în ţară, în neamul nostru şi în Dumnezeu. Aceste mecanisme de reabilitare a încrederii există în fiecare dintre noi, doar că ele trebuie căutate. Pentru a le găsi este nevoie de muncă în beneficiul ţării şi al cetăţenilor ei, spirit de sacrificiu şi patriotism, chiar fapte de eroism. Generaţiile de până la noi au demonstrat că sunt capabile de acest lucru pe parcursul a celor peste 600 de ani de statalitate. Generaţiilor de astăzi le va fi mai greu, dar despre aceasta vor putea să judece cei care vor veni după noi. Anume ei, tinerii, trebuie să conştientizeze acest fapt, dar şi adulţii trebuie să educe copiii într-un spirit nou. Pe lângă educaţia formală sau neformală este absolut necesară educaţia morală – adică pătrunderea în dimensiunea internă a activităţii de formare, dezvoltare a tinerei generaţii, a personalităţii. Acest proces este profund şi trebuie accentuat la omul în formare. El trebuie fixat în scoarţa cerebrală a fiecăruia – în familie, la grădiniţă, la şcoală, la facultate. Astfel, aceste calităţi se vor transforma în norme ale societăţii. În acest mod vom crea dominanta dorită – încrederea în noi înşine, în neamul nostru, în ţara noastră, în viitor. Anume încrederea în viitor va da naştere unei noi motivaţii, va declanşa noi cerinţe, conduite şi atitudini atât faţă de oameni, cât şi faţă de ţară, ceea ce va modifica relaţiile umane şi, drept urmare, relaţiile speciale şi interesele se vor apropia. Respectivul fapt va duce la diminuarea reacţiilor agresive, duşmănoase, a intrigilor şi va reînvia patriotismul în fiecare dintre noi. Se vor reafirma tradiţiile, se va crea din nou pulsul progresiv al vieţii sociale şi prosperarea societăţii. Anume relaţiile umane şi cele personale, familiale, profesionale sunt baza unirii în ţară. Considerăm că realizarea 228

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

principiului expus de către scriitorul Ion Druţă – „limba, istoria şi credinţa sunt cei trei piloni pe care se ţine neamul…” – va contribui la crearea viitorului nostru. * * * Acestea sunt doar unele viziuni despre dezvoltarea umană durabilă. Credem că fiecare dintre noi trebuie să conştientizeze necesitatea dezvoltării societăţii moldoveneşti pentru dăinuirea noastră.

229

ION MEREUŢĂ

Încheiere Pe parcursul evoluţiei sale, societatea moldovenească a traversat diferite etape. Ele au fost determinate de relaţiile dintre oamenii epocii, precum şi de relaţiile dintre guvernanţi şi mase. Desigur că aceste relaţii s-au format istoriceşte. Relaţiile morale şi de producţie au stat la baza constituirii acestui socium – orânduirea socio-economică moldovenească. Însăşi societatea determină existenţa grupului de oameni – o asociaţie care trăieşte şi făureşte împreună şi care trebuie să fie uniţi şi înfrăţiţi. Precum principiile de existenţă ale biocenozei sunt autoreglarea şi autoperfecţionarea, considerăm că şi societatea trebuie să se autoregleze şi să se autoperfecţioneze. Aşadar, putem vorbi de o sociocenoză şi, evident, de sociognozie. În lumea biologică şi animală, legile sunt strict determinate şi viaţa se supune întocmai acestor legi. Liderul devine lider prin demonstrarea forţei şi a instinctelor de vânător etc. Omul trebuie conştientizat ca o fiinţă biosocială; deci, pe de parte, omul se supune întocmai legilor biologice ale individului, iar pe de altă parte – legilor sociale ale colectivităţii umane. Legile sociale sunt elaborate de oameni politici pentru un grup de alţi oameni. Ele tind spre legi ale societăţii şi omul trebuie să se supună lor şi să le respecte. Omul se adaptează la orice situaţie, ceea ce confirmă teoriile lui Darwin despre evoluţia naturii. Şi tocmai în această constă nu doar problema naturii, ci şi a societăţii. Omul se poate adapta şi într-o societate nedemnă, într-un mediu nesănătos. Întru susţinerea acestei afirmaţii vin şi cuvintele lui M. Eminescu: „Adaptabilitatea c-un mediu nesănătos, nedemn, nu înseamnă superioritate organică. În faună este invers: stejarul nu creşte la întâmplare, buruienile cresc pretutindeni”. Aşadar, viaţa socială are nişte particularităţi specifice. Tot Eminescu afirma că „în lumea fizică şi cea morală domneşte numai ceea ce are puterea intrinsecă de-a exista şi domni”. De aici, apare întrebarea: cum e posibil ca elementele proaste să domnească şi să stăpânească elementul sănătos şi viguros? Respectivul element se întâlneşte şi în sociumul nostru. Poetul nostru naţional scria că „această filozofie este ciudată. Puterea intrinsecă de-a exista şi domni nu este absolută, ci atârnă de la mediul în care se exercită”. Mihai Eminescu arată, astfel, că în situaţia învingerii, deci superiorităţii numerice, elementele sale viguroase şi statornice vor rămâne jos, iar cele ce se vor adapta mediului nou – al robiei, linguşirii, trădării, minciunii, vicleniei – vor accede la 230

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

conducere. În asemenea condiţii, elementele demne, sănătoase şi chiar puternice ale societăţii vor avea de suferit; dar, în cele din urmă, în pofida tuturor problemelor şi piedicilor, vor învinge. Căci anume acei oameni sunt susţinuţi de Dumnezeu, care luptă pentru dreptate şi progres social. Iar lupta, evidentă în acest caz, pentru putere şi influenţă, a fost prezentă în toate timpurile şi în toate societăţile. Nu facem excepţie nici noi, dovezile existând cu prisosinţă în toată istoria evoluţiei societăţii moldoveneşti. Restructurarea gorbaciovistă a dat naştere la o luptă a vechiului (conservatorismul) cu noul (reformismul). Schimbările socialeconomice şi politice, confruntările la diferite niveluri, imperfecţiunile legislative (mai ales ale legislaţiei artificiale a socialismului) au determinat moartea formaţiunii social-economice din fosta URSS şi, implicit, din Republica Moldova. În societatea moldovenească, lupta pentru dreptate, suveranitate, independenţă, democraţie s-a soldat cu crearea statului independent Republica Moldova. Poate că este un noroc al moldovenilor: în lume sunt cca 5000 de etnii şi numai 240 de ţări, iar Republica Moldova este una din ele! Chiar în aceste condiţii de frământări sociale, socioeconomice şi chiar psiho-fiziologice şi psiho-sociale, societatea moldovenească era paralizată. Viziunile politice includeau atât conservatorism, cât şi extremism de stânga sau de dreapta. În pofida unei atare situaţii, au luat naştere, concomitent, democratismul şi liberalismul. La aceste viziuni politice s-au adăugat şi problemele de ordin naţional ale populaţiei Republicii Moldova, interesele politice, de grup, economice şi, parţial, etnice. De asemenea, situaţia geopolitică era influenţată de marile puteri europene şi cele răsăritene. Drept urmare, societatea fierbea ca într-un ceaun şi era nevoie de depăşirea acestei faze de haos social. Situaţia s-a limpezit după alegerile parlamentare directe, democratice, pe circumscripţii electorale. Societatea moldovenească şi-a ales demnitatea naţională – deputaţi ai poporului, deputaţi în parlament. Parlamentul era compus din personalităţi cunoscute la nivel local şi republican, specialişti în diferite domenii, cu adevărat aleşi de popor. Alături de patriotism erau şi ambiţiile de mândrie naţională etc. Cetăţenii Republicii Moldova plăteau impozite, patronatul se ruina şi dădea faliment. În paralel, erau adoptate atributele statului. Poporul aştepta servicii echitabile, dar ele nu apăreau. Cu toate acestea, în acele vremuri, populaţia, societatea în întregime era unită. Aceasta au demonstrat-o prima, dar 231

ION MEREUŢĂ

şi ulterioarele Adunări Naţionale. Poporul era gata să îndure neajunsuri şi greutăţi în numele viitorului luminos. Societatea moldovenească a acceptat viitoarele concepţii de dezvoltare: în economie – relaţiile de piaţă; în viaţa politică şi socială – democraţia şi pluripartidismul; în sfera socială – asigurările sociale. Societatea moldovenească era sortită să treacă prin multe încercări – reforma social-economică, reforma politică, reforma monetară şi creditar-bancară, reforma judiciară şi conflictul militar de pe Nistru. În viaţa cotidiană au apărut termeni noi – privatizare, deetatizare, piaţa valorilor şi mărfurilor, antreprenoriat etc. În viaţa politică se conturează diferite mişcări şi partide, deşi cele mai multe dintre ele fără doctrine politice clare. Încetul cu încetul, În Republica Moldova se constituie clasa politică. Totodată, devine destul de acută şi problema găgăuză, continuă să sângereze rana transnistreană. Corpul Moldovei rămâne dezmembrat. Ţara este împărţită în două. Se simţea în acest spaţiu interfluvial şi necesitatea a două limbi, ca urmare a luptei dintre două mari culturi – slavă şi latină. Referindu-ne la ziua de azi, riscăm să afirmăm că oamenii care trăiesc în perioada reformelor sunt osândiţi, fiindcă reforma înseamnă chin, lipsuri şi îndurare, iar rezultatul acesteia, deseori, este necunoscut. Vorba lui Machiavelli: „Nu există lucru mai greu de făcut, nici mai îndoielnic în reuşită, nici mai primejdios de întreprins decât a introduce cel dintâi orânduiri noi”. Maladia unui bolnav, a unui grup de bolnavi este tratată de medic. Eficacitatea tratamentului depinde de dezvoltarea sociumului şi a noilor tehnologii medicale. Cine, însă, trebuie să trateze maladiile societăţii? În această lucrare, am încercat să identificăm maladiile sociumului moldovenesc – bineînţeles, din punctul nostru de vedere şi având la bază cunoştinţele noastre la etapa actuală de dezvoltare. Am subliniat că esenţa tratamentului acestor maladii trebuie să fie educaţia, cultura şi munca. Ne-ar plăcea să ştim că am reuşit, măcar şi parţial, să răspundem la unele dintre întrebările ce frământă, astăzi, societatea noastră. Suntem în aşteptarea obiecţiilor şi opiniilor atât a contemporanilor, cât şi a celor care vor veni după noi...

232

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Articole, studii şi lucrări de referinţă 1. T. Ţârdea, P. Berlinschi. Omul şi unele probleme de supravieţuire a omenirii. Materialele Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale, 27-28 martie, 1997, p. 3-8. 2. I. Mereuţă, B. Untu, L. Munteanu. Spre mileniul III: dezvoltarea umană durabilă şi problemele ei medico-sociale, Chişinău, 1999. 3. I. Mereuţă, C. Eţco, R. Mândruţă. Drepturile omului, ale cetăţeanului bolnav, ale medicului şi problemele supravieţuirii, Chişinău, 1999. 4. Carta Socială Europeană (revizuită), Strasbourg, 5.05.1996. 5. I. Mereuţă. Politici sociale necesare, revista „Buna speranţă”, nr. 1, 2000. 6. I. Mereuţă. Supravieţuirea şi dezvoltarea umană durabilă în Moldova: satul şi viitorul lui, (Discurs ţinut la lansarea cărţii „Dângenii”), 28 noiembrie, 2001, Chişinău. * * * 7. Dialogurile platoniciene: „Cratylos”, „Phaidon”, „Phaidros”, „Banchetul”. 8. Platon. Republica. 9. Aristotel. Metafizica. 10. Aristotel. Etica nicomahică. 11. Lucreţiu. De rerum natura (Despre natura lucrurilor). 12. Seneca. Scrisori către Luciliu. 13. Epictet. Manual. 14. Marc Aureliu. Către mine însumi. 15. Plotin. Enneadele. 16. Toma d ’Aquino. Summa Theologiae. 17. Giordano Bruno. De umbris idearum. De l`infinitto universal mondi. Spaccio della bestia triofante. 18. Francis Bacon. Noul Organon. 19. Thomas Hobbes. Leviathan, Ed. „W. G. Pogson Smith”, Oxford, Clirendon Press, 1909. 20. Descartes. Meditaţii. 21. Nicolas de Malebranche. De la recherche de la Verite. Entretiens sur la Metaphysique. 22. Blaise Pascal. Cugetările. 23. John Locke. An Essay Concerning Human Understanding. 24. Spinoza. Etica. 25. Leibniz. Despre originea radicală a lucrurilor. 26. David Hume. Cercetare asupra intelectului omenesc. 27. Immanuel Kant. Critica raţiunii pure. Critica raţiunii practice. Critica facultăţii de judecare. Întemeierea metafizicii moravurilor. 28. Ion Petrovici. Viaţa şi opera lui Kant, 1936. 233

ION MEREUŢĂ

29. Johann Gottlieb Fichte. Menirea omului. 30. Friedrich W. Schelling. Sistemul idealismului transcedental. 31. Georg Wilhelm Friedriech Hegel. Fenomenologia spiritului. Introducere în cursul de istorie a filozofiei. Logica. Prelegeri de estetică. 32. Arthur Schopenhauer. Lumea ca voinţă şi reprezentare. 33. August Comte. Cours de philosophie positive. 34. John Stuart Mill. A System of Logic. 35. Herbert Spencer. Primele principii. 36. Friedrich Nietzsche. Naşterea tragediei. Ştiinţa veselă. Dincolo de bine şi rău. Voinţa de putere. 37. Alfred Foullee. Evoluţionismul ideilor forţă. Morala ideilor forţă. 38. E. Boutroux. Science et Religion. 39. Wilhelm Wundt. System der Philosophie. 40. William James. The Pragmatism. The Varieties of Religious Experience. 41. Benedetto Croce. Estetica. 42. Giovanni Gentile. Teoria generale dello spirito come atto puro. 43. N. Bagdasar, V. Bogdan, C. Narly. Antologie filozofică. Filozofi străini, Chişinău, Ed. Uniunii Scriitorilor, 1996. 44. B. Melnic. Omul. Geneza existenţei umane, Chişinău, 1998. 45. M. Eminescu. Opera politică. 46. H. L. A. Hart. Law, Life and Morality. 47. William Bernard. Morality, Cambridge University Press, 1972. 48. Integrarea umană. (Culegere de lucrări ştiinţifice), Ed. „Prouman”, Chişinău, 2002. 49. Republica Moldova, Chişinău, „Universitas”, 1992. 50. Atlas geografic istoric, economic şi statistic, ediţia VIII, Institutul Cartografic „Unirea”, 1934. 50. Anuarul statistic al României, 1933. 52. E. Păpuşoi, C. Eţco. Valori morale în medicină, Chişinău, 1999. 53. T. Ţârdea. Orientarea noosferică în dezvoltarea durabilă – calea spre salvarea omenirii. 54. T. Ţârdea. Filozofie socială şi sociocognitologie, Chişinău, 2001. 55. P. Rumleanschi. Cosmoantropotehnologinformcentrismul ca concepţie despre lumea dominantă în societatea informaţională. 56. Al. Duţu. Literatura comparată şi istoria mentalităţilor, Bucureşti, Ed. „Univers”, 1982. 57. M. Cimpoi. Cicatricea lui Ulysse, Chişinău, „Lit. artistică”, 1982. 58. B. P. Hasdeu. Istoria critică a românilor, Bucureşti, Ed. „Minerva”, 1984. 59. C. Eţco. Probleme psihologice ale asistenţei muribundului. 60. N. Lungu. Materialele Conferinţei a VII-ea naţionale „Ştiinţă, tehnică, medicină şi bioetică în strategia de existenţă umană”. 61. Th. Simenschy. Dicţionarul înţelepciunii, Chişinău, 1995. 62. W. Shibles. An interdisciplinary analysis, London, 1974. 63. I. Spielmann. L`ethique hipocratiquie et l`ethique medicale d`aujourd`hui 234

FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

în „Archives de l`Union Medicale Balcanique”, 1967. 64. Istoria României în date, Ed. „Crai nou”, 1972, sub. red. lui C. Giurescu; Tipografia Centrală, Chişinău, 1992. 65. T. Ţârdea. Elemente de informatică socială, sociocognitologie şi noosferologie, Chişinău, 2001. 66. V. Ojovanu. Forţa înţelepciunii, Chişinău, 2002. 67. Ştefan Pascu. Transilvania – inimă a pământului românesc şi leagăn al poporului român, Ed. „Vatra Românească”, Cluj-Napoca, 1990. 68. Şt. Ciobanu. Unirea Basarabiei. Studii şi documente cu privire la mişcarea naţională a Basarabiei în anii 1917–1918, Bucureşti, 1929. 69. Ion Nistor. Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1923. 70. Ştefan Pascu. Făurirea statului naţional unitar român, 1983. 71. Mihail Sadoveanu. Drumuri basarabene. 72. Eşanu A., Eşanu V., Fuştei N., Pelin V., Negrei I. Mănăstirea Căpriana, Chişinău, 2003. 73. Dabija N. Moldova de peste Nistru - vechi pământ strămoşesc, Chişinău, Hyperion, 1990. 74. Андроник Н., Иванов В., Татар Г. Государственный суверенитет Республики Молдова, Кишинев, 2000. 75. Гаевская М. С. Биохимия мозга при умирании и оживлении организма, М. Медгиз, 1963. 76. Неговский В. А. Очерки по реаниматологии, Москва, “Mедицина”, 1986. 77. Урлане Б. Ц. Эволюция продолжительности жизни, М., “Статистика”, 1978. 78. Чечулин С. И. Проблема оживления головного мозга, „Научн. Слово”, 1928. 79. Чечулин С. И. Осуществимо ли оживление умершего организма?, Хим. Физ. жур., 1929.

235

ION MEREUŢĂ z FILOZOFIA PATOLOGIEI ŞI DEZVOLTĂRII SOCIETĂŢII NOASTRE

Redactor: Igor Nagacevschi Coperta: Vitalie Munteanu Procesare computerizată: Leonid Axinte, Roman Mereuţă Editor: “Info-Med” Tipar: Tipografia AŞ RM 2003