Fenomenul Iranian

POLITICA ISLAMULUI. FENOMENUL IRANIAN (I) June 20th, 2006 · Comentati (Nu sunt comentarii)

Organele de informare în masă contemporane sînt pur şi simplu inundate de către ştirile care de care mai contradictorii venite din Iran şi de reacţiile nu mai puţin contradictorii din partea marilor puteri la sfidările Teheranului. Lumea se află într-o expectativă plină de temerile unui nou război pe lîngă care cele din Vietnam, Afganistan sau Irak ar părea inofensive jocuri de copii. Rădăcinile acestui conflict trebuiesc căutate în evenimentele avute loc cu aproape treizeci de ani în urmă cînd Orientul Apropiat şi Mijlociu au avut de suferit un seism geopolitic şi confesional care a pus începutul unei noi ere în istoria omenirii. Este vorba de revoluţia iraniană din anii 1977-1978. Aceasta, spre deosebire de celelalte revoluţii care le cunoaştem din istorie a avut nu atît un caracter social, cît unul confesional şi a fost îndreptată împotriva globalismului. Ea a fost al doilea cataclism de acest gen îndreptat împotriva societăţii de consum de sorginte occidentală. PRECEDENTE Prima revoluţie anti-globalistă a fost „primăvara europeană” din anul 1968 cînd milioane de tineri vest-europeni şi americani au invadat străzile marilor metropole occidentale pentru a-şi manifesta protestul împotriva „capitalismului popular al bunăstării generale”. Simbolurile acestei societăţi (frigiderele, televizoarele, automobilele ş. a.) erau aruncate pe ferestre sau arse. Grupările ultrarevoluţionare troţkiste, maoiste şi teroriste răsăreau ca ciupercile după ploaie. Dezmăţul sexual, muzica rock, narcoticele, terorismul, vagabondajul şi alte fenomene caracteristice pentru lumpenii din ghetourile afro-asiatice şi latino-americane din citadelele societăţii de consum occidentale au devenit la modă printre tinerii din familiile „clasei de mijloc”. Tot felul de hippy, yuppi, punk-i ş.a.m.d. cu frezurile şi toaletele lor extravagante au inundat Europa şi America de Nord. Pînă şi pe capul monumentului lui Churcill (simbol al conservatismului britanic) tinerii panci i-au pus o perucă „irokez”. În căutarea unei noi spiritualităţi, tinerii vest-europeni şi nord-americani au îmbrăţişat budhismul, hinduismul, moonismul şi alte religii şi secte para-orientale. Părea că a venit sfîrşitul ghiftuitei societăţi de consum. Generaţia vîrstnică intrase într-o stare de şoc, prostraţie şi derută. Toate valorile morale şi materiale pentru care ea a luptat cu atîta jertfire de sine au fost respinse de tineretul în care ea şi-a investit atîtea speranţe.

Societatea occidentală însă a reuşit să iasă învingătoare din această luptă pe viaţă şi pe moarte cu nihilismul juvenil. Muzicanţii protestatari cu plete lungi ş slinoase au fost transformaţi în idoli (de fapt au devenit şi ei o marfă, precum detestatele automobile de lux). Saloanele de lux pariziene în loc de rochii de seară au început să comercializeze blugi rupţi şi murdari, cămăşi tratate chimic special pentru a răspîndi miros de transpiraţie. Revistele porno au devenit la fel de frecvente pe tejghelele chioşcurilor de ziare ca şi comicsurile cu idioticul superman. Nu a trecut nici un deceniu că foştii protestatari s-au transformat în filistini şi capi de familie respectabili. Foştii lideri ai tineretului „şasoptist” (Marcuse ş. a.) s-au „pocăit” şi au început să scoată profit din trecutul lor revoluţionar prin editarea de memorii. Romantismul revoluţionar plin de elan a fost schimbat cu puturoasa mocirlă a societăţii de consum. Deviza „Make love, not war!” („Faceţi dragoste, nu război!”) a revenit la forma sa iniţială: „Make money! ”(„Fă bani!). Primăverii lui 68 i-a lipsit acel suport ideologic care ar fi putut-o transforma într-o revoluţie de genul celei din anul 1917. În locul unei învăţături unice au venit zeci şi sute de teorii care de care mai exotice şi eclectice, ceea ce nu a putut să nu hotărască soarta acestei revoluţii de mucava care a rămas în istorie sub denumirea de „revoluţia sexuală”. Unicul rezultat al anului 1968, dacă aşa ceva poate fi numit rezultat, a fost căderea tuturor barierelor morale în calea dezmăţului sexual, răspîndirea pandemică a diferitelor perversiuni sexuale şi erodarea definitivă a instituţiei căsătoriei şi familiei. LUMEA ISLAMICĂ ÎN AJUNUL REVOLUŢIEI IRANIENE

VELEITĂŢILE GEOPOLITICE ALE IRANULUI (vezi epizodul I) Iranul din cele mai vechi timpuri a fost o mare putere regională. În antichitate Persia Ahemenizilor a pretins chiar la hegemonia Oikumenei (limitele lumii cunoscute de către antici). Ulterior, Imperiul elenistic al parţilor a stăvilit cu succes înaintarea romanilor spre India, iar succesorii lor (Sasanizii) – pe cea a Imperiului Bizantin. În perioada medievală pe teritoriul Iranului s-au mai succedat cîteva imperii care au dominat un timp îndelungat situaţia geopolitică din regiune. În perioada sa de maximă extensiune teritorială, Persia a cuprins în afară de teritoriul actual al Iranului, Irakul, Azerbaigeanul de Nord, Armenia, unele ppărţi de est şi de sud ale Gruziei, regiunile de vest ale Afganistanului şi Pakistanului, Turkmenistanul şi Tagikistanul de astăzi. Începînd cu secolul XVIII, interesele Persiei în regiune se ciocnesc cu cele ale Rusiei şi Marii Britanii care au reuşit către sfîrşitul secolului XIX să o transforme într-o semicolonie. În această perioadă este stabilită configuraţia actuală a graniţelor statului iranian. Ţara a fost împărţită în sfere de influenţă. Imperiul Rus îşi rezervă partea de nord a ţării (împreună cu capitala Teheran), iar Marea Britanie – regiunile de sud-est (la hotar

cu India Britanică). La începutul celui de-al II-lea Război Mondial un interes deosebit pentru această ţară l-au manifesta emisarii lui Hitler. Drept rezultat, a urmat ocuparea ţării de către sovietici şi englezi care se temeau de transformarea acestei ţări într-un avanpost al Germaniei hitleriste în această importantă regiune. După încheierea războiului Iranul a devenit u fief al Statelor Unite ale Americii care a căpătat în persoana noului şahinşah Mohamed Reza şah Pahlavy Ariamahr pe cel mai fidel aliat din regiune. Idolatrizarea de către acesta a Occidentului a mers într-atît de departe, încît Iranul şahului a fost unica ţară din lumea islamică care întreţinea relaţii nu numai diplomatice, ci şi economico-militare cu Israelul. Reamintim că Mossadul a pregătit garda personală „de nemuritori” şi poliţia politică (SAvak”) a şahului. Şahul a promovat o politică de mare putere în regiune, amestecîndu-se activ în treburile interne ale ţărilor vecine. Contingente militare iraniene au fost amplasate în Oman şi Bahrein unde au ajutat regimurile locale pro-occidentale să se menţină la putere în lupta lor împotriva gherilelor pro-sovietice. În Irak, Teheranul i-a sprijinit pe kurzii răsculaţi împotriva regimului lui Saddam Hussein. Iranul şahului a ocupat insulele Tomb din Golful Persic, ceea ce i-a permis să controleze împreună cu aliatul său Oman comunicaţiile petroliere ale Irakului, Arabiei Saudite, EAU, Kuweiutului, Bahreinului şi Qatarului spre Oceanul Indian. Veleităţile geopolitice ale „împăraţilor împăraţilor” iranieni au fost însă nişte adevărate jocuri de copii faţă de cele nutrite de către înverşunaţii ayatollahi care au preluat puterea în Iran în anul 1979. Khomeiny a declarat făţiş că scopul final al revoluţiei islamice este arborarea drapelului verde al prorocului Mahomed pe turnurile Kremlinului şi pe cupola Capitoliului din Washington. Or, fundamentaliştii islamişti visează, nici mai mult-nici mai puţin, la hegemonie mondială. Pentru atingerea acestui scop, ayatollahii au procedat la „exportul” revoluţiei islamice în celelalte ţări musulmane. Regimuri islamiste fundamentaliste au fost instaurate în aşa ţări ca Sudan, Yemen, Afganistan, Pakistan ş. a. Islamiştii au declanşat sîngeroase războaie civile şi conflicte interne în Algeria, Maroc, Arabia Saudită[1] şi în alte regiuni ale globului. „Străjile Revoluţiei Islamice” şi-au făcut apariţia în valea Bekaa din Liban care a devenit avanpostul luptei împotriva Israelului. Mişcările de rezistenţă armată Hesbollah („Partidul lui Allah”), „Al-Jihad-al-Islami”, „Hammas” ş. a. sînt finanţate deschis sau discret de către Teheran. Însufleţite de biruinţa revoluţiei iraniene, forţele islamiste radicale de toate nuanţele şi-au ridicat capul în majoritatea ţărilor musulmane, chiar şi acolo unde islamul nu avut niciodată forme extremiste (Indonesia, Filipinele, Malaysia şi alte ţări din Asia de SudEst). Fundamentalismul islamic a pătruns adînc în Europa (Bosnia, Albania, Ciprul de Nord, Kosovo şi Sangiac) şi Rusia (Caucazul de Nord, regiunile de pe Volga), îşi are simpatizanţii săi în America de Nord („Poporul negru al islamului”) şi chiar la antipozi (în Australia, unde recent au avut loc ciocniri interconfesionale provocate de musulmani). VA DEVENI, TOTUŞI, IRANUL O SUPRAPUTERE?

Într-o perspectivă cît de cît apropiată Iranul nu are nici o şansă în această direcţie, cu toate declaraţiile lăudăroase ale preşedintelui iranian şi avansarea rapidă a acestei ţări în programul sau nuclear. În primul rînd, Iranul niciodată nu se va bucura de adeziunea lumii islamice. Iranienii confesează varianta şiită a islamului şi, prin urmare, sînt consideraţi eretici de către majoritatea sunnită a musulmanilor. Pe parcursul secolelor trecute prăpastia dintre cele două curente principale ale islamului nu numai că nu s-a micşorat, ci, dimpotrivă, s-a adîncit. Este destul să ne aducem aminte de războiul irano-irakian care s-a desfăşurat sub lozincile vechii duşmănii dintre sunniţi şi şiiţi. Radicalii sunniţi veniţi la putere în ţările lor procedează la represiuni crunte împotriva minorităţilor şiite (talibanii – în Afganistan, wahhabiţii – în Arabia Saudită ş. a. m. d. ). Nici Iranul, în ciuda declaraţiilor de intenţii ale liderilor săi, nu se prea grăbeşte să dea dovadă de solidaritate confesională cu confraţii de credinţă, atunci cînd aceasta nu o cer interesele geopolitice ale Teheranului. Un exemplu concludent este sprijinul nedeclarat al Armeniei creştine în conflictul ei cu Azerbaigeanul musulman (mai mult decît atît – musulman şiit!). Iranul păstrează o neutralitate greu de înţeles pentru o ţară care se vrea a fi liderul lumii islamice în Caucazul de Nord şi Asia Centrală unde Rusia recurge la folosirea forţei în eradicarea fundamentalismului islamic. În al doilea rînd, economia iraniană niciodată nu va fi în stare să fie o concurentă serioasă pentru cea occidentală, deşi ţara este bogată în resurse de materii prime necesare pentru un avînt economic mai substanţial decît cel actual. Spiritul islamic, cu indolenţa, autosuficienţa şi luxul ca ideal[2] care îl caracterizează, este incompatibil cu un salt economic spectaculos. Pe de altă parte, spiritul de sacrificiu, specific şi el Islamului, ar putea constitui o motivaţie determinantă pentru acel salt. De altfel, Malaysia (şi ea ţară islamică), căreia i-a reuşit acest lucru, îi are pe cei trei milioane de etnici chinezi cu mentalitatea lor pragmatică, austeră şi întreprinzătoare. În al treilea rînd, în ciuda eforturilor depuse în ultimul timp şi a asistenţei militare ruseşti, nici armata iraniană nu este un pericol serios pentru un aşa adversar ca SUA. Ahmenedinijad se laudă că poate pune sub arme peste douăzeci de milioane de soldaţi (deşi majoritatea experţilor militari străini apreciază această cifră drept prea exagerată şi cred că poate fi vorba de cel mult şapte milioane). Practica ultimelor conflicte armate ne demonstrează însă că cel puţin la etapa iniţială a unui eventual conflict, americanii nici nu vor avea nevoie să intre în contact direct cu această uriaşă masă de oameni. Cu ajutorul rachetelor de croazieră şi a bombardierelor invizibile pentru apărarea antiaeriană, armata americană este în stare să nimicească întreaga industrie, infrastructură şi tehnică militară iraniană. Într-o oarecare măsură ayatollahii îşi doresc războiul pentru a revoluţiona lumea islamică. În legătură cu aceasta îmi aduc aminte de poziţia lui Mao faţă de un eventual război mondial nuclear şi pierderile imense legate de acesta. După părerea lui, pierderea a două miliarde de vieţi omeneşti nu ar fi însemnat nimic pe lîngă victoria finală a comunismului[3] .

Într-o asemenea situaţie, lumea islamică ar putea uita de disensiunile de ordin confesional existente între sunniţi şi şiiţi şi s-ar solidariza cu Iranul. Diaspora musulmană în ţările occidentale este numeroasă, bine organizată şi dispersată prin megapolisurile apusene. Acţiuni teroriste şi de sabotaj concertate ar putea paraliza şi cufunda în haos Occidentul care din teama de a fi învinuit de discriminare confesională şi rasială nu ar putea opune o rezistenţă efecientă acestui val de teroare. Discuţia searbădă din congresul Statelor Unite ale Americii în jurul perlustraţiei poştei electronice şi a convorbirilor telefonice ale persoanelor bănuite de a fi membri ai organizaţiilor teroriste ne dovedeşte cu brio acest lucru. A. Apolschi PROIECTUL NUCLEAR IRANIAN: PERICOL REAL SAU ÎNCHIPUIT? (vezi epizodul II) În ultimii ani ai secolului trecut clubul atomic a devenit destul de numeros. În afară de cei cinci membri ai Consiliului Permanent de Securitate al ONU care s-au căpătuit cu bomba atomică în primele două decenii de după cel de-al II-lea Război Mondial (SUA, URSS (Rusia), China, Marea Britanie şi Franţa), se pare că următoarele ţări care au căpătat acces la Bombă au fost Israelul[1] şi Republica Sud-Africană (care, după căderea regimului de aparthaid, a renunţat benevol la ea). Următorul „membru” al clubului a devenit India urmată de eternul său duşman – Republica Islamică (sic!) Pakistan. În „pragul nuclear”[2] mai stau încă cîteva zeci (!) de state printre care sînt şi unele care au refuzat să semneze tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Numărul ţărilor care dispun de rachete tactice, de croazieră şi cu rază medie de acţiune, bombardiere grele şi alte mijloace care pot aduce ogivele nucleare la ţintă este cu mult mai mare. Lumea este aproape de „masa critică” cînd situaţia poate ieşi foarte uşor de sub control. Nu este greu de închipuit ce se poate întîmpla dacă asemenea arme ar putea nimeri în mîinile unor fanatici sau structuri criminale. Marile puteri au dat dovadă de o toleranţă mai mult decît criminală atunci, cînd au sprijinit eforturile „protejaţilor” lor pentru a căpăta bomba atomică (cazurile: URSS – India, SUA – Israel şi Pakistan). Politica dublelor standarde (după modelul poziţiei lui Roosevelt faţă de dictatorul nicaraguan Anastasio Somosa: „El, desigur, este o lichea, dar e licheaua noastră”) a deschis larg cutia Pandorei. Devine din ce în ce mai greu de explicat din ce cauză Israelului, Indiei şi Pakistanului li s-a acceptat accesul la arma nucleară, iar celorlalte state – nu. Cu atît mai mult că aceste ţări nu se deosebesc printr-o politică externă prea paşnică, iar în Pakistan la putere se află o huntă militar-dictatorială care mai avea pe de asupra la toate şi trăsăturile unui regim fundamentalist islamic. Pentru a produce arma nucleară şi mijloacele care ar putea-o duce la ţintă este nevoie de uriaşe cheltuieli financiare şi materiale pe care nu şi le poate permite orice ţară. Un stat pretendent trebuie să dispună de importante venituri provenite din export (cum ar fi

Irakul şi, în cazul nostru, Iranul), „ajutoare” din afară (Israelul şi Pakistanul) sau pe contul bunăstării propriei populaţii (Coreea de Nord). Ambiţii nucleare a nutrit şi regimul şahului, însă el, din lipsă de timp, aşa şi nu a reuşit să le realizeze. Fără îndoială, că dacă şahul ar mai fi rămas la putere şi ar fi insistat în realizarea acestui program, poziţia Statelor Unite ar fi fost cu totul alta şi poate nu ar mai fi fost nevoite să permită Pakistanului accesul la Bombă pentru a contracara crescînda influenţă a Indiei în regiune. Or, Pakistanul cu instabilitatea sa cronică nu se prea potrivea cu statutul de membru al clubului atomic. După victoria lui Khomeiny şi cazul cu ostaticii americani, Iranul a ajuns un adevărat „strigoi” al sistemului internaţional mondial. Nici chiar Uniunea Sovietică, care era bunăbucuroasă să le facă zile negre americanilor oricînd şi oriunde, nu putea sprijini regimul ayatollahilor fără a risca să-şi piardă ultimele fărîme din autoritatea sa şi aşa puternic erodată după intervenţia din Afganistan. La toate acestea s-a mai adăugat şi supracostisitorul război cu Irakul lui Saddam Husein. În aceste condiţii, Teheranul a fost nevoit să amîne realizarea proiectelor sale nucleare. Situaţia s-a schimbat însă la finele mileniului trecut cînd Rafsanjany şi Hattamy au dat de înţeles Occidentului că Iranul este gata să colaboreze cu el. Perspectiva obţinerii unor supraprofituri a adormit vigilenţa statelor apusene şi a Rusiei. Iranul este un adevărat Clondike petrolier şi o imensă piaţă de desfacere avidă de mărfuri după deceniile de izolaţie şi boicot internaţional. Marx a avut dreptate cînd spunea că în cazul unui profit de 10% un capitalist este în stare să încalce legea, pentru 100% – poate merge la orice crimă, iar pentru 200% – să-şi spînzure propria-i mamă. Deosebit de ademenitor din punct de vedere al profitului potenţial s-a dovedit a fi proiectul nuclear iranian. Se prevede construcţia a peste douăzeci de centrale atomoelectrice (CAE) cu un cost total de sute de miliarde de dolari. Deosebit de interesate în aceste proiecte sînt Rusia şi Franţa. Franţa are deja o practică de construcţie a CAE în ţările care nu sînt agreate de către Casa Albă. Este destul să ne amintim de colaborarea Parisului în acest domeniu cu regimul lui Saddam Hussein[3]. Francezii, însă, din cauza solidarităţii euroatlantice şi a poziţiei ei pro-irakiene în anii crizei ostaticilor şi ai războiului irano-irakian, au întîrziat la „masa cu bucate”. Moscova a hotărît imediat să profite de pe urma acestei zăboviri şi şi-a oferit serviciile sale Teheranului. Prima CAE este construită de către specialiştii ruşi lîngă oraşul Bushehr situat în sud-estul Iranului în apropierea cîmpurilor petrolifere din Khuzestan. Liderii iranieni motivează construcţia CAE prin grija lor pentru viitorul poporului iranian, căci rezervele de ţiţei şi gaze naturale nu sînt infinite. Moscova, la rîndul ei, a propus o soluţie de compromis: uraniul să fie îmbogăţit la întreprinderile respective din Rusia. Iranul a respins această propunere, dînd motive în plus americanilor să afirme că scopul real al Teheranului este Bomba şi nu asigurarea generaţiilor viitoare cu energie electrică ieftină.

Suspiciunile Washingtonului sînt destul de întemeiate, deoarece Iranul deja dispune de rachete cu rază medie de acţiune şi torpile în stare să poarte încărcătură nucleară. În plus la aceasta, preşedintele Ahmenedinijad a scandalizat opinia publică internaţională prin declaraţiile sale belicoase la adresa Israelului şi chiar a Statelor Unite. Pe plan intern în Iran are loc o radicalizare continuă a regimului islamic. Recent au fost adoptate noi hotărîri care vin să înăsprească şi mai mult pedepsele pentru încălcarea normelor şaria’tului. Declaraţiile repetate ale liderilor iranieni cu privire la caracterul paşnic al atomului iranian nu trebuie să înşele pe nimeni, deoarece intenţiile Teheranului de a deveni o supraputere regională rămîn cuvinte goale atît timp, cît el nu dispune de arme nucleare. Iranul este ameninţat din partea Afganistanului şi Irakului de către trupele americane amplasate în aceste ţări, iar vecinii săi (Rusia, Pakistan şi India) dispun de asemenea arme de nimicire în masă. Milioanele de soldaţi în cazul unui conflict global cu folosirea tuturor tipurilor de armament nu-i vor fi Iranului de un prea mare folos. Nici statele islamice limitrofe nu ar accepta Iranul în calitate de lider regional. În memoria şeihilor şi emirilor din Golf sînt proaspete tulburările şiiţilor din trecutul nu prea depărtat din Arabia Saudită, Kuweit, Pakistan şi Afganistan care au fost inspirate de către Teheran şi care s-au soldat cu mii de jertfe omeneşti. Ei reprezintă o îngrijorare crescîndă faţă de de ambiţiile de mare putere ale Iranului. Emiratele golfului Persic sînt foarte bogate, dar nu dispun de resurse umane comparabile cu cele ale vecinului lor nordic. Trista experienţă a ocupaţiei Kuweitului de către trupele lui Saddam Hussein a demonstrat că aceste ţări nu sînt în stare să se apere singure. De aceea ele, în ciuda disensiunilor de ordin confesional, vor recurge şi în continuare la ajutorul militar din partea SUA. Washingtonul a înţeles pericolul pe care îl reprezintă Teheranul pentru interesele sale în această zonă de o importanţă strategică vitală. De fapt, ocuparea de către americani a Irakului şi Afganistanului a fost dictată nu de necesitatea anihilării reţelelor „Al-Qaida” sau de teama inexistentelor arme de nimicire în masă ale lui Saddam Hussein, ci de dorinţa de a bloca din toate părţile Iranul, lipsind, astfel, Rusia de un partener strategic firesc. Aceasta este încă o mostră de aplicare în practică a planului „Anacona” de încercuire[4] (folosit cu succes în timpul „Războiului Rece” împotriva fostei URSS, iar acum împotriva Rusiei). IRAN ŞI RUSIA În asemenea condiţii, Iranului i-a mai rămas o singură fereastră spre restul lumii: cea dinspre Nord, adică Rusia şi sateliţii săi din Asia Centrală şi Caucaz. În cazul închiderii ei, blocada ar deveni etanşă şi Teheranul ar fi fost pus într-o situaţie practic fără de ieşire. Iată prin ce se explică inactivitatea sa în aceste regiuni care sînt sfera de influenţă a Moscovei. De menţionat că în această zonă există una dintre puţinele ţări din lume cu populaţie şiită (Azerbaidjanul), iar tagicii vorbesc aceeaşi limbă ca şi iranienii.

Bufonul scenei politice ruseşti Jirinovski în „capodopera” sa „Ultimul salt spre sud” a formulat ideea că interesele geopolitice ale Rusiei se află nu în Europa, ci în Asia[5]. El scria că soldatul rus trebuie să-şi spele cizmele în Oceanul Indian. Dacă ar fi să parafrazăm o frază biblică, atunci ar trebui să spunem că „Gura păcătosului, adevăr grăieşte!”. Într-adevăr, în condiţiile extinderii NATO şi UE spre Răsărit, unica zonă unde Rusia ar avea şanse să se dezenclavizeze spre Oceanul Mondial ar fi Orientul Mijlociu[6]. Irakul şi Afganistanul au fost ocupate de către americani. Pakistanul este şi el un vasal al SUA. Rusia este sleită de politica lui Gorbaciov şi Elţin. Prin urmare, unica trecătoare spre „mările calde” neblocată încă de Washington rămîne a fi Iranul. Prin aceasta se explică încăpăţînarea cu care Moscova continuă să susţină Iranul în conflictul cu SUA în problema CAE, deşi şi pentru un orb este clară dorinţa Teheranului de a deveni membru al clubului atomic. Pe de altă parte, există temerea (destul de întemeiată, dealtfel) că în cazul unei politici ostile faţă de Iran, acesta ar putea proceda la destabilizarea situaţiei în Asia Centrală, Caucaz şi „brîul musulman” al Rusiei de pe malurile Volgăi. Rusia se află şi ea într-o situaţie asemănătoare cu a Iranului: dinspre Asfinţit – impetuoasa înaintare a SUA şi NATO; dinspre Răsărit – crescîndul pericol chinez; litoralul arctic şi pacific sînt blocate de gheţuri şi, prin urmare, ruşilor le rămîne numai direcţia de sud. Dar, Moscova a avut imprudenţa să le permită americanilor să se infiltreze şi în acest fief al său. Yankeii s-au folosit şi în acest caz (ca şi în cele cu Irakul şi Afganistanul) de tragicele evenimente de la 11 septembrie[7]. Totuşi, se pare că regimul ayatollahilor este acela care foloseşte Moscova în interesele sale şi nu invers. Diferenţele de ordin confesional şi civilizaţional împiedică aceste două puteri să devină adevăraţi aliaţi. Cremlinul din cauza miopiei sale politice îşi pierde „cu succes” ultimii săi aliaţi naturali cu care îl leagă un trecut istoric (în cadrul fostului Imperiu Rus şi a fostei Uniuni Sovietice), tradiţii, cultură şi o religie comună (Ucraina, Belorusia, Moldova şi Gruzia), iar în afara hotarelor fostei URSS, Moscova i-a trădat pe sîrbi. Metodele şi procedeele murdare folosite de către administraţia lui Putin faţă de Moldova şi Gruzia au dovedit încă o dată în plus lumii întregi că Rusia actuală nu poate fi un partener sau aliat de încredere cu o politică previzibilă de lungă durată. Ahemenedinijad înţelege prea bine acest lucru şi de aceea se foloseşte la maximum de actuala conjunctură favorabilă pentru realizarea planurilor sale. După părerea mea, imediat ce Teheranul va căpăta acces la Bombă şi se va simţi sigur pe forţele sale, Iranul va lansa o ofensivă geopolitică spre Nord unde şansele sale de succes sînt cu mult mai mari. A. Apolschi [1] Israelul niciodată nu a recunoscut, dar nici nu a negat că posedă arma nucleară. În orice caz, Tel-Avivul nu a ezitat să doboare un avion libian de pasageri care a survolat zona interzisă de asupra centrului de cercetări nucleare de la Dimona din pustiul Negev. În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi cazul inginerului israelit Mordekhai Vanounou care

a fost arestat şi condamnat la un lung termen de detenţie pentru că a divulgat „secretul lui Polichinelle”: Israelul dispune de arme nucleare. După estimările unor specialişti în domeniu, Israelul ar avea depozitate la bazele sale super-secrete peste 260 de ogive nucleare. [2] Prag nuclear: capacitatea de a produce cu forţe proprii uraniu îmbogăţit, plutoniu şi tehnologie care pot fi folosite pentru producerea bombei atomice. [3] Francezii au construit reactorul atomic de la Osiraq de lîngă Bagdad care a fost nimicit în anul 1982 în urma unui raid-surpriză al aviaţiei israeliene. Acest raid a pus capăt ambiţiilor nucleare irakiene. [4] Acest plan strategic a fost pentru prima dată aplicat în anii Războiului Civil din SUA împotriva Confederaţiei Statelor Sudiste (1861-1865) [5] De fapt, Jirinovski nu a descoperit America, căci această idee a fost vehiculată pentru prima dată cu un secol mai înainte de către adepţii şcolii geoplitice ruseşti promotori ai teoriei euroasiatice (cel mai ilustru reprezentant al căreia a fost istoricul Lev Gumiliov). [6] Să nu uităm că mările Neagră şi Baltică sînt închise etanş de către ţări membre ale NATO (Turcia şi, respectiv, Danemarca, Germania şi Norvegia). Ieşirea largă la Oceanul Arctic şi cel Pacific nu rezolvă mare lucru. În aceste regiuni Rusia dispune doar de două porturi care nu îngheaţă în timpul lungii ierni polare (Murmansk şi Vladivostok), dar şi ele sînt foarte vulnerabile din cauza apropierii lor de hotarele cu statele aliate ale SUA (respectiv: Norvegia şi Japonia) în care Washingtonul îşi are amplasate bazele sale militare. [7] Acţiunea teroristă de la 11 septembrie le-a creat atîtea ocazii americanilor de a-şi lărgi sfera de influenţă acolo unde nici nu sperau vreodată să ajungă, încît, volens-nolens a trezit la unii analişti politici îndoieli (destul de întemeiate) în existenţa unei reţele teroriste şi presupunerea că adevăraţii organizatori ale acestor acţiuni criminale ar fi fost Washingtonul însuşi („Qui prodest?” („Cui îi prieşte?”)).