Femeia_in_relatiile_de_familie_din_tara.pdf

ACADEMIA DE ŞTIINŢE DIN MOLDOVA INSTITUTUL DE ISTORIE, STAT ŞI DREPT Institutul de Istorie Socială ProMemoRia

Lilia ZABOLOTNAIA

Femeia ]n rela\iile de familie din |ara Moldovei ]n contextul european p`n[ la ]nceputul sec. al XVIII-lea (Căsătorie, logodnă, divorţ)

*

Istoria la feminin

CZU 94(478)-055.2”0/17” Z 11

Monografia a fost discutată şi recomandată spre publicare în cadrul şedinţei secţiei Istoria Medivală a IISD al AŞM în data de 2.06.2011. Redactor coordonator – ILONA CZAMAŃSKA, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, Polonia

Recenzenţi: prof. univ. Constantin Rezachevici, România dr. hab., prof. Natalia Pushkareva, Rusia dr. hab., prof. univ. Ion Eremia, R.Moldova dr. conf. Alina Felea, R.Moldova Redactori: Elena Mănescu, Tamara Osmochescu Coperta: Woitek Czamański, Ruxanda Romanciuc Procesare computerizată: Ludmila Ilin

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Zabolotnaia, Lilia Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei în contextul european până la începutul sec. al XVIII-lea: (Căsătorie, logodnă, divorţ) / Lilia Zabolotnaia; red. coord. : Ilona Czamańska. – Ch.: Pontos, 2011 (“Tipogr. Reclama” SA). – 344 p. 500 ex. ISBN 978-9975-51-278-7 94(478)-055.2”0/17” Z 11

ISBN 978-9975-51-278-7 © Lilia Zabolotnaia, 2011

CUPRINS Prefaţă (Ion Eremia) . ............................................................................. 5 Рассказывая историю женщин Молдовы (Наталья Пушкарева)..... 7 Introducere ............................................................................................. 11

Capitolul I. Căsătoria – element al relaţiilor de familie ............... 41 I. 1. Instituţia şi definiţia căsătoriei......................................................... 41 I. 2. Condiţiile de încheiere a căsătoriei. Vârsta legală a căsătoriţilor......................................................................... 46 I. 3. Impedimentele la căsătorie….......................................................... 66 a. Rudenia de sânge în linie directă .................................................. 68 b. Rudenia de cuscrie . ...................................................................... 78 c. Rudenia prin alianţă....................................................................... 79 d. Rudenia spirituală.......................................................................... 81 e. Căsătoriile cu eterodocşii............................................................... 83 f. Căsătoria cu persoane care au depus voturile................................. 94 g. Căsătoria nelegitimă...................................................................... 96 h. Incestul.......................................................................................... 102 i. Doliul ............................................................................................. 104 j. Bigamia.......................................................................................... 106 k. Căsătoriile interzise....................................................................... 108 Capitolul II. Logodna şi celebrarea nunţii ..................................... 115 II. 1. Scopul şi obiectivele principale ale logodnei................................. 115 II. 2. Contradicţia între dreptul fetei la acordul benevol şi implementarea lui în practică........................................ 119 II. 3. Peţirea. Ospăţul. Înţelegerea. Încheierea logodnei......................... 124 II. 4. Binecuvântarea............................................................................... 127 II. 5. Foaie de zestre................................................................................ 129 II. 6. Instituţia naşilor.............................................................................. 135 II. 7. Perioada între logodnă şi nuntă ..................................................... 137 II. 8. Celebrarea nunţii............................................................................. 141 Capitolul III. Desfacerea căsătoriei. Dreptul femeilor la inţierea divorţului… . ................................................ 162 III. 1. Noţiunea de divorţ: provenienţa şi definiţia istorico-juridică......... 162 3



Lilia Zabolotnaia

III. 2. Divorţul în legislaţiile antică, bizantină şi occidental-medievală. Moştenirea juridică . ............................... 166 III. 3. Motivele divorţului . ...................................................................... 169 III. 4. Divorţul fără pedeapsă.................................................................... 174 III. 5. Eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor conjugale...................... 175 III. 6. Adulterul. Curvia şi preacurvia...................................................... 179 III. 7. Adulterul şi situaţia juridică a femeii în legislaţia scrisă. Receptarea dreptului bizantin.......................................................... 184 III. 8. Defăimarea..................................................................................... 192 III. 9. Părăsirea unuia dintre soţi.............................................................. 198 III. 10. Sodomia........................................................................................ 199 III. 11. Erezia............................................................................................ 203 III. 12. Vrăjmăşia bărbatului..................................................................... 204 III. 13. Procedura de divorţ în Moldova medievală. Divorţul lui Alexandru cel Bun şi a Ryngałłei-Anna................... 207 III. 14. Divorţurile în familiile domneşti.................................................. 215 III. 15. Dreptul femeii la divorţ................................................................ 221

4

Încheiere.......................................................................................... 233 Anexe ............................................................................................. 236 Bibliografie selectivă....................................................................... 332 Abrevieri.......................................................................................... 342

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

PrefaţĂ Adorată şi dispreţuită aproape în aceeaşi măsură, istoria familiei şi soarta femeii în epoca medievală mult timp a rămas în afara atenţiei specialiştilor. Abia în ultimele decenii mai mulţi istorici s-au adresat acestei importante probleme. Lucrarea doamnei Lilia Zabolotnaia, consacrată femeii în relaţiile de familie din Ţara Moldovei până la începutul secolului al XVIII-lea, vine să completeze golul existent în istoriografia românească. Autoarea şi-a concentrat atenţia asupra a trei probleme fundamentale din viaţa unei familii – căsătoria, logodna şi divorţul, fiecare dintre acestea constituind câte un capitol distinct în lucrarea de faţă. Abordarea procesului istoric din această perspectivă completează unilateralitatea cercetărilor de până acum şi facilitează înţelegerea mai completă a evoluţiei societăţii moldoveneşti în perioada respectivă. Utilizând numeroase surse editate, autoarea introduce în circuitul ştiinţific şi noi surse documentare din arhivele străine (Polonia, Rusia), care, de rând cu sursele publicate, fără pretenţia de a fi epuizate, ca utilizare şi interpretare şi de a închide calea altor cercetări, completează substanţial cunoştinţele noastre la acest subiect. Lucrarea de faţă este un demers finisat, dar în acelaşi timp deschis, care oferă noi perspective pentru cercetarea situaţiei femeii într-o societate demult dispărută, pentru a reaprecia acea relaţie umană fundamentală care este familia. Apelul la sursele şi literatura ce ţin de aceeaşi problemă din alte state europrene a permis autoarei reliefarea mai profundă a situaţiei femeii din Ţara Moldovei. Comparând situaţia femeii din Moldova şi din alte ţări, autoarea reuşeşte să stabilească anumite similitudini, care ar atesta atât o comunitate de mentalitate în epoca medievală, dar şi un centru comun de influienţă, care a fost Imperiul Bizantin. După tradiţionala prezentare a istoriografiei şi surselor utilizate (credem că specialiştii vor remarca sursele noi introduse în circuitul ştiinţific) autoarea trece la elucidarea subiectelor propuse. Examinarea problemei căsătoriei, sub toate aspectele fundamentale ale acesteia, cum ar fi insti5



Lilia Zabolotnaia

tuţia şi definiţia căsătoriei, condiţiile de încheiere a căsătoriei şi impedimentele la căsătorie, care a fost şi este elementul de bază al familiei, va permite cititorului atent şi binevoitor să evidenţieze concluzia autoarei că „familia, în vechea concepţie juridică, prezintă un vast interes pentru percepţia trecutului nostru, cât şi sugestii pentru realităţile contemporane”. Utilizarea metodei comparative a permis autoarei să concluzioneze că practic în toată Europa medievală vârsta de căsătorie pentru băieţi şi fete era cuprinsă între 12-16 ani pentru fete şi 12-18 ani pentru băieţi, subliniind în mod deosebit influienţa dreptului bizantin în Ţara Moldovei. Compartimentul consacrat logodnei şi nunţii pune la dispoziţia cititorului întregul ansamblu de elemente care precedau căsătoria. Pas cu pas, examinând sursele juridice, narative şi materialul documentar, autoarea dezvăluie scopul şi obiectivele logodnei cu elementele importante ale ei, cum ar fi: iniţiatorii logodnei, peţirea, ospăţul, binecuvântarea, înţelegerea, încheierea logodnei şi celebrarea nunţii, toate acestea fiind strict reglementate şi urmărite de biserică, autoritatea supremă de competenţă pe aceste probleme. În acelaşi timp, autoarea subliniază că „în majoritatea cazurilor fata nu avea drept nici la alegere, nici la opinie”, decizia fiind luată, de regulă, de partea bărbătească, şi doar uneori de femei, remarcând, în acest sens, „o contradicţie clară între lege şi obicei”. Ultimul compartiment al cărţii este consacrat problemelor ce ţin de desfacerea căsătoriei. În general, conform religiei creştine, divorţul este interzis, dar realitatea vieţii umane nici pe departe nu respectă acest principiu. Lilia Zabolotnaia se opreşte în detaliu la noţiunea de divorţ, abordarea problemei în legislaţia antică şi moştenirea acesteia de către lumea medievală. Cu un discernământ deosebit sunt prezentate motivele de divorţ şi, în baza a numeroase exemple, procedura de divorţ în familiile domneşti. Cititorul va găsi destul de seminficativ şi elucidarea subiectului privind dreptul femeii la iniţierea şi obţinerea divorţului, drept care putea fi materializat prin probe incontestabile, dar şi de martori credibili. În Încheiere sunt formulate concluziile la care a ajuns autoarea. Dintre acestea, credem, cititorul va fi interesat să afle că „în Moldova medievală statutul social-juridic al femeii în familie era deosebit de cele

6

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

din ţările vecine”, beneficiind de anumite avantaje, cum ar fi iniţierea procesului de judecată, iniţierea desfacerii căsătoriei etc., statut, conform auroarei, „determinat şi de receptarea dreptului bizantin”. Cu toate acestea, în Moldova medievală, statutul femeii a fost inferior faţă de statutul bărbatului. Cartea finalizează cu Anexe legislative şi documentare, minuţos selectate, lectura cărora vor permite cititorului înţelegerea adecvată a celor expuse pe paginile lucrării. După cum am subliniat şi mai sus, lucrarea este bazată pe surse istorice autentice, lăsând loc liber perspectivei procesului de cercetare, care poate fi continuat în direcţia elucidării semnificaţiei familiei pentru clasa avută, exemplele invocate de autoare reflectă anume această situaţie, şi pentru pătura oprimată şi fără ocine a societăţii medievale moldoveneşti. Sunt încredinţat că lucrarea dată va servi nu numai ca o sursă de informare pentru specialişti şi pentru un cerc larg de cititori, dar şi un imbold pentru noi cercetări în problema dată.

Ion EREMIA, Doctor habilitat în ştiinţe istorice, profesor universitar, şef Catedra Istoria Românilor, Universitatea de Stat din Moldova

7



Lilia Zabolotnaia

Рассказывая историю женщин Молдовы

(Вместо предисловия)

Устойчивый интерес читающей публики к женской истории – как внутри, так и вне академических кругов, вплоть до создателей высококачественной исторической литературы, – можно наблюдать во многих странах Европы вот уже почти четверть века. В Молдове, где читают мало университетских курсов по истории женщин (или даже не читают вовсе), многие интересуются этой темой. Первопроходцем в ее исследовании является сотрудница Института истории, государства и права АН Молдовы Л.П. Заболотная, сфера научных интересов которой включает в себя анализ молдо – польских связей в XIV-XVIII вв.; историю средневековых городов юго-восточной Европы; этно – конфессиональную ситуацию в юго-восточной Европе в средние века. В последние десять лет основным объектом исследований Л. П. Заболотной были проблемы ментальности и повседневной жизни в городской среде молдавского средневековья, и именно от них она пришла к изучению женской истории и гендера. Собственно, предлагаемая книга и является обобщением пройденного ею научного пути, помогающим раскрыть, что входит в орбиту изучения гендера, насколько интересным может быть такое исследование и куда способно привести изучение роли женского фактора в средние века и новое время (XIV-XVIII), равно как особенностей „брачной дипломатии”. Много работающая в библиотеках за рубежом, знакомая с западными подходами к данной проблематике (в чем ей немало помогает знание русского, румынского, украинского, польского и английского языков), Л.П.Заболотная старается показать, насколько подходящими являются выработанные приемы исследования именно для молдавских ученых и национальной науки. Интердисциплинарность, актуальность и компаративная методика – все это сильные стороны ее научных исследований.

8

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Книга, которую читатель держит сейчас в руках, – это вдумчивое, подробное исследование социального, юридического и имущественно-правового статуса женщины в средневековой Молдове, это сравнение его с социальным положением женщин в соседних с Молдовой странах: Валажском Княжестве, Трансильвании, Великом Княжестве Литовском, Польше, России и др. Поскольку мир женщины был тогда пространством прежде всего семейным, особое внимание исследовательницы уделено вопросам изменения форм, условий и структуры средневековой семьи (от заключения до расторжения брака). Особое внимание она старалась уделить особенностям собственно молдавской средневековой правовой системы, в том числе анализу договорных обязанностей брачующихся и составлению описи приданного ( foaie de zestre) стороною невесты. Если какие-то параллели таких юридических практик существовали в соседней России, то, скажем, обычай „căpara” (arra sponsalicia из римского права), по которому жених выплачивал определенную сумму денег отцу невесты, что считалось залогом будущей свадьбы, западноевропейский, и тем интереснее понять, как он повлиял на „свободу” или „зависимость” молдавских девушек того времени от воли их родителей. Читая эту книгу, интересующийся женской историей Молдовы найдет в ней и описание свадебных торжеств, обрядов и ритуалов, им сопутствующих, и анализ условий расторжения брака, в том числе уникальный материал, характеризующий право женщин того времени самим инициировать развод. Поводов сделать это, как выясняется, у женщин того времени было немало – не только прелюбодеяние мужа, но и невыполнение им супружеского долга, домашнее насилие, пьянство и побои, угроза жизни, посягательство на приданное жены и нерачительное пользование им… И это только часть перечисленного в нормативных документах того времени! О том, как и почему решались на развод мужья и жены в то время, как обставлялось это решение, кто первым посылал другому так называемую „книгу развода” („carte de despărţire”) и чем нужно было подтверждать свои обвинения, обосновывая невозможность сохранения брака, – все это можно узнать благодаря архивным 9



Lilia Zabolotnaia

изысканиям автора книги, умелому подбору ею документального материала. В нем можно найти и брачные договоры, и выдержки из известных юридических документов эпохи – Статутов Стефана Душана (1347); Правил Василия Лупу (1646); Правил Матея Басараба (1652), и собственно описи приданного, тексты завещаний и договоров купли-продажи. Разнообразие документального материала, широта научного кругозора, искренняя увлеченность темой позволили Л.П.Заболотной впервые в национальной историографии осветить общее и особенное в социальном и семейно-правовом положении женщин Молдове. Однако автор явно не ставил задачей вынести конечный вердикт и тем самым закрыть тему. Напротив, ее целью было заинтересовать читателей, привлечь их внимание к женской и гендерной истории своей страны, сделать первый шаг к формированию научного сообщества и соответствующего научного направления. Надеюсь, в этом ей будет сопутствовать удача. Наталья Львовна ПУШКАРЕВА, доктор исторических наук, профессор, заведующая сектором этногендерных исследований Института Этнологии и Антропологии Российской Академии Наук, Председатель „Российской ассоциации исследователей женской истории”.

10

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

INTRODUCERE

S

tudierea problemelor ce ţin de istoria femeilor, de viaţa familială, indiferent de epocă, constituie un imperativ al timpului, deoarece face parte din temeiurile societăţii. Problema istoriei feminine a fost şi rămâne unul din subiectele puţin studiate ale istoriografiei universale şi naţionale. Această tematică mult timp practic nu s-a aflat în vizorul studiilor fundamentale academice, fiind prioritară istoria politică şi social-economică. Literatura academică a demonstrat o indiferenţă totală faţă de cercetarea problemei istoriei feminine, care reprezintă un compartiment aparte în domeniul cercetărilor ştiinţifice. Rolul femeii în istorie a fost prezentat pe fundalul personalităţii bărbatului, or statutul social al femeii era limitat la nivel de soţie, mamă, fiică etc. Conexiunea dintre femeie şi politică, sau femeie şi putere, se exludea din start, deşi o contribuţie deosebită asupra imaginii femeii în istorie o aduc şi documentele de epocă, în special letopiseţele, care evidenţiau un statut distinct şi o poziţie aparte a bărbatului. Letopiseţele rezervau femeilor rolul de anexă a bărbatului şi a activităţii lui politico-militare. Istoria însă atestă multiple fapte care confirmă că şi femeile au contribuit esenţial în formarea conceptelor de epocă (istorie, politică, continuitatea dinastică, problemele matrimoniale, „diplomaţia de mariaj” etc. În societatea contemporană, interesul pentru istoria feminină a devenit o problemă actuală a istoriografiei contemporane. Astfel, în faţa istoricilor apare necesitatea de a studia femeia ca o personalitate socială, politică, economică, cotidiană. Problemele istoriei feminine trebuie abordate prin prisma concepţiei umane a existenţei, a activităţii vitale şi a vieţii private în contextul epocii cercetate. Subiectul istoriei gender şi istoria feminină, trasînd o nouă linie în istoriografie, o nouă disciplină în ştiinţa umanistă (istorie, sociologie, demografie, literatură etc.), deviază de la studierea sferelor politice şi economice, returnează cercetările istorice în direcţia factorului uman. De aceea, în studiul de faţă se urmăreşte schimbarea accentelor pe anu11



Lilia Zabolotnaia

mite probleme din istorie în perioada dată şi a le amplasa asupra factorului feminin, până acum superficial cercetat. Necesitatea unei istorii a femeilor din Ţara Moldovei se explică printr-o serie de dovezi şi argumente. În primul rând, o parte substanţială a contribuţiei femeilor în istorie a fost pur şi simplu negată. După opinia Rosalindei Miles, progresele istoriei au fost atribuite, în general, exclusiv bărbaţilor, femeile reduse la un statut inferior, „bărbaţii domină istoria pentru că ei o scriu, iar relatările lor despre femeile active, curajoase, inteligente sau agresive au tendinţă să sentimentalizeze faptele, să le transforme în mit sau să tragă înapoi femeile la un statut impus de „norme”. Când istoria se concentrează numai pe o jumătate din rasa umană, orice altă perspectivă asupra adevărului sau realităţii este pierdută. Rememorarea rolului central al femeilor în cadrul rasei umane are o importanţă crucială: aceea de a combate părerea persistentă că discriminarea femeilor este încă într-un fel acceptabilă”1. Tematica feminină reprezintă una dintre multiplele “pete albe” ale istoriografiei naţionale moderne. Chipul femeii, locul ei în familie, în societate, a fost dintotdeauna un subiect de interes special pentru istorici, însă, cu toate acestea, el a fost tratat sumar, luându-se în dezbatere doar soarta femeilor celebre în contextul unor sau altor evenimente istorice sau pe fundalul activităţii bărbaţilor, a reprezentanţilor sexului puternic. O imagine exhaustivă, care ar reda chipul femeii simple şi chipul doamnelor societăţii înalte, practic nu există. Este foarte posibil că această situaţie reflectă atât factorul social, cât şi aşa-numitul „factor gender”, adică, diferenţa pe plan cotidian dintre bărbat şi femeie. Rareori, femeia a avut şansa de a se autoafirma. Chiar din momentul naşterii ei i s-a rezervat un “loc” aparte în societate: soţie, mamă, servitoare ş.a., de fiecare dată însă această situaţie nu are o acoperire juridică sau morală. Iată de ce femeile figurează, în temei, doar tangenţial în relaţie cu bărbaţii în contextul anumitor evenimente sau circumstanţe. În afara faptului că societatea medievală, după cum se ştie, “îi întorsese spatele” femeii, dificultăţile studierii problematicii feminine sunt generate şi de faptul că informaţia este foarte lapidară şi, Rosalind Miles, Cine a pregătit Cina cea de taină? Istoria universală a femeilor. Traducere: Mono Bodo. Bucureşti, 2008, p. 10-11. 1

12

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

de multe ori, insuficientă. În acest sens, pare a fi întemeiată observaţia M.M. Székely, că “informaţiile, de cele mai multe ori, trebuie căutate printre rânduri, dincolo de litera documentului”2. Istoria familiei nu este un domeniu nou al ştiinţelor istorice, în mod special în istoriografia mondială. De aproape o jumătate de secol, cunoaşterea problemei asupra istoriei familiei occidentale s-a îmbogăţit cu un număr impresionant de sinteze şi studii3. Însă, cercetările istoriei familiei din ultimele decenii a contestat serios omogenitatea şi soliditatea modelului mitic al familiei în epoca medievală şi modernă: căsătoria la o vârstă timpurie, prolificitatea şi indisolubilitatea familiei, condiţii de divorţ, ierarhiile după vârstă, sex etc. Noi interpretări, noi abordări au fost lansate, noi izvoare au fost identificate şi exploatate. Istoria familiei în epoca medievală este o tematică istorico-juridică şi necesită o abordare mai specială din punct de vedere interdisciplinar. O varietate de discipline s-au concentrat asupra acestei teme: istoria, dreptul, antropologia, demografia, sociologia, istoria artei etc. Legăturile de familie formează baza (temelie, fundamentul) principală a societăţii. O lucrare consacrată femeii în contextul familiei şi, în general, a istoriei familiei poate să clarifice (sau să deschidă perspective pentru viitoare clarificări) unele probleme de istorie socială şi de drept vechi românesc, chestiuni de demografie istorică, de istorie economică şi de istorie politică, de onomastică, dar şi, evident, probleme de istorie a mentalităţilor, aspectele de viaţă cotidiană în cadrul restrâns al familiei. Familia – deci şi instituţia căsătoriei – reprezintă un sector de viaţă socială pe care societatea medievală (şi modernă) îl considera a fi de resorSzékely Maria Magdalena, Pentru o istorie a vieţii zilnice, în Magazin istoric, Anul XXXI, nr. 5 (362), 1997, p. 57-59. 3 Jacques Heers, Le clan familial au Moyen Age. Etude sur les structures politiques et sociales des millieux urbains, PUF, Paris, 1974; Alain Collomp, Ménage et famille. Etudes comparatives sur la dimension et la structure du groupe domestique, în Annales E.S.C., 29e annèe, no. 3, 1974, p. 777-786; J.I. Flandrin, Families in former times, Cambridge, 1992; Raul Mordeni, Les livres de familli en Italie, în Annales, LIX, 2004, nr. 4, p. 785-804; Сlaude C. Bérard, Ch. Klapisch-Zuber, Mémoire de soi er des autres dans livres de famille italiens, în Annales, LIX, 2004, nr. 4, p. 804-821; Lettrea de femmes. Textes inédits et oubliès du XVIe au XVIIe siècle, Coodonat de E.C. Goldsmith. C.H. Winn, Paris, 2005. 2

13



Lilia Zabolotnaia

tul bisericii4. Căsătoria era totalmente în competenţa bisericii. Dreptul familial era determinat de dreptul canonic. Canoanele bisericeşti erau purtătoare de elemente moral-educative şi spirituale. Regulile bisericeşti obligau la anumite responsabilităţi morale pe toată viaţă. Morala era foarte viguroasă. La baza familiei stătea căsătoria şi era validă numai după cununie. Cununia era actul legal al înfiinţării familiei şi se celebra public, în faţa autorităţilor bisericeşti, respectându-se cu stricteţe toate condiţiile de încheiere a căsătoriei. Asemenea cercetări în istoriografia naţională nu s-au efectuat. Lipsesc lucrări de sinteză în care societatea medievală să fi fost examintă din această perspectivă (studiile asupra înrudirilor şi a structurilor familiale în Evul Mediu). Propunem o analiză istorico-juridică asupra familiei prin prisma marilor evenimente din sfera cotidianului care domina viaţa zi de zi: practicile legate de peţire şi logodnă, condiţiile şi impedimentele la închierea logodnei şi căsătoriei, alcătuirea zestrei şi schimbul de daruri din cadrul ceremonialului nunţii, ritualuri specifice la nuntă, instituţia naşilor, desfacerea căsătoriei (motivele şi consecinţele) etc. Viaţa cotidiană va fi reflectată cu ajutorul studiilor de caz sau prin intermediul biografiilor personale, care ne vor dezvălui o serie de amănunte asupra modului de organizare a unei comunităţi. În privinţa vieţii de familie şi a vieţii private în general, izvoarele medievale sunt puţine. Lectura documentelor nu a fost directă, ci deseori citită printre rânduri sau în oglindă. Caracterul complex şi multilateral al cercetărilor a condiţionat necesitatea apelării la toate izvoarele scrise ale epocii, care constituie principala sursă de informare pentru istoria medievală (letopiseţele, cronicile, codicile de legi, testamentele, foile de zestre, pomelnice, actele de proprietate, însemnări diverse, note ale călătorilor străini, rapoarte diplomatice, acte de vânzare-cumpărare, procese de litigiu etc.). La baza cercetării problemei propuse au fost puse cele mai diverse izvoare istorice accesibile, care au fost clasificate după gradul veridicităţii, amploarea şi valoarea informativă, editate în Moldova, România, Polonia, Rusia, Ucraina, Lituania, Serbia şi Bulgaria. Anicuţa Popescu, Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVII-lea // Studii. Tomul 23, nr.1, 1970, p. 55-80. 4

14

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Remarcăm că o bună parte a documentelor sunt publicate, însă, concomitent, au fost utilizate documente inedite, incluse pentru prima dată în circuitul ştiinţific. Prin organicitatea complexă a tuturor izvoarelor ce se completează reciproc s-a făcut posibil să redăm o viziune amplă, unitară şi analitică asupra problemei investigate. Complexitatea sarcinilor propuse, cât şi diversitatea surselor istorice, ne-au determinat să specificăm principalele categorii de izvoare ce au stat la dispoziţia noastră în: a) documente din arhive, Anexa I; b) documente publicate şi traduse, Anexa II; c) izvoare documentare publicate (documente interne), Anexa III; d) izvoarele juridice (codice de legi, pravila etc.). În primul rând, ne vom referi la izvoarele inedite, în special cele depistate în Polonia, şi anume în Biblioteka Kόrnicka5, Biblioteka Czartoryskich6, Biblioteka Polska Akademia Nauk7, Arhiv Sanguszków8, Arhiv Potockich9, Arhiv Radziwiłłów10. Din aceste şi multe alte documente (manuscrise) accesibile, am depistat informaţii cu privire la relaţiile dinastice moldo-polone, descrieri în detalii despre nunţile domneşti (condiţiile de logodnă şi cununie), despre viaţa personală a fiicelor domnilor Ieremia Movilă, Vasile Lupu, despre viaţa familială în Polonia (raporturile patrimoniale dintre soţi, căsătorie, divorţ) etc. 5 BK. Sygn 201 (Ślub Janusza Radziwiłła); BK 361, Mf. 497; BK 1607, Mf. 7128, s. 32-42; BK 280, Mf. 423 (Śluby. Posag)BK. Sygn. 41606, s. 47-506 (Familiae Ducalis Radzivilianae); BK. 1607, Mf. 7128, k. 32-40 (Wycąg zapisy Marii Mohylanki, 1648); BK. 346, Mf. 741, k. 85 (Lupula Helena, córka hosp. ziem. Mold. Małzeństwo). 6 95 443. II (Kobieta i rodzina); 223. III. s. 17-28 (Dzial dobr Uście); rks. 146, s. 229-233, IV 215, s. 161 Genealogia gentis Leszczyński); IV 378 (Akta za Zygmunta III); IV. 351 (Nowiny o porazeniu Heremiye Mohily Hospodara Wołoskiego); IV. 632; IV. 752; IV. 917. 7 1819, Mf. 24177; 278, Mf. 25655 (Listy i uniwersaly Potockich, Radziwiłłów, Jana Jabłonowskiego z lat 1549-1794; 342, Mf. 21251 (Listy Radziwiłłów z lat 1518-1671); 2249, Mf. 36013 (Fragment rozprawy o stosunkach polsko-mołdawskich); 4011, Mf. 63997 (Fragment korespondencji Bogusława Radziwiłła; 828 (Akta proces. Het. Janusza Radziwiłła). 8 nr. IX ½, (zb. Rusieckich, IT. 363) 9 T. 45/II k., 488 v; Metryka, kor. T. 203, s. 215-216; t. 364, s. 165-166) 10 Dz. V. t. 281, nr. 12235; nr. 12 258; Dz. II, t. 11, nr. 1447.

15



Lilia Zabolotnaia

Ne vom referi şi la izvoarele inedite din Arhiva de Stat din Rusia – Российский Государственный Архив Древних Актов (în continuare РГАДА), în special fondurile 68 (Сношения России с Молдавией), 156 (Исторические и церемониальные дела), 135 (Архив Московский Великокняжеский). Din aceste fonduri am selectat informaţii cu privire la organizarea şi desfăşurarea ceremonialelor bisericeşti (de cununie, de nuntă), datele privind încheierea contractelor matrimoniale, în special în familiile regale şi boiereşti, raporturile familiale în Rusia medievală. Deosebit interes în acest context prezintă Fondul 135, care oferă o gamă largă de documente ce ţin de viaţa cotidiană şi spirituală a femeilor din epoca respectivă (lista foilor de zestre, testamente, acte de vânzare-cumpărare a imobilului etc.). Pe lângă izvoarele inedite, care au constituit şi sursă importantă la elaborarea acestei lucrări, s-a apelat şi la izvoarele documentare publicate. Printre cele mai indispensabile surse de acest tip sunt culegeri apărute la sfârşitul secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea, realizate de Nicolae Iorga11, E. Hurmuzaki12, Vasile A. Urechea13, I. C. Filitti14, 11 Nicolae Iorga, Acte şi fragmente privitoare la istoria românilor, Vol. I-II, Bucureşti, 1895, 1898 ; Idem, Studii şi documente cu privirea la istoria românilor, I. Socotelel Bistriţei (Ardeal), II. Acte relative la istoria cultului catolic în principate. Editura Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1901; Idem, Studii şi documente cu privirea la istoria românilor, III, Fragmente de cronici şi ştiri despre cronicari. Editura Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1901; Idem, Studii şi documente cu privirea la istoria românilor, IV, Legăturile principatelor române cu Ardealul. De la 1601 la 1699. Editura Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1902; Idem, Studii şi documente cu privirea la istoria românilor, V, Cărţi domneşti, zapise şi răvaşe, Partea I, Editura Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1903; Idem, Studii şi documente cu privirea la istoria românilor, vol. V, Partea III, Cărţi domneşti, zapise şi răvaşe. Editura Ministerului de Instrucţie, Bucureşti, 1903; Idem, Despre Cantacuzini. Studii istorice bazate în parte pe documentele inedite din arhiva d-lui G.Gr. Cantacuzino, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1902. 12 E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. I,2, Bucureşti, 1890; Ibidem, Suplimentul I, vol.I, Bucureşti, 1886; Ibidem, Supliment II, vol. II, Bucureşti, 1895; Idem, vol. IX-1, Bucureşti, 1897. 13 Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierii lui Bandinus de la 1646, urmatu de textu, însoţitu de acte şi documente de Vasile A. Urechea, Bucureşti, 1895. 14 I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului. I, Documente privitoare la Episcopatele catolice din principate, Bucureşti, 1914.

16

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Gheorghe Ghibănescu15, Ioan Balan16, Ioan Bogdan17, Ştefan Berechet18, Andrei Veress19, L.T. Boga20, M. Costăchescu21, Ştefan D. Grecianu 22, Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise (Documente slavo-române), Vol. I. Partea I (1400-1600), Iaşi, Dacia, 1906; Idem, Surete şi izvoade (Documente slavo-române), Vol. II, Iaşi, Dacia, 1907; Idem, Surete şi Izvoade. (Documente slavo-române), Vol. IV, Iași, Dacia, 1908; Idem, Surete şi izvoade (Documente slavo-române), vol. VIII, Iaşi, Dacia, 1914; Idem, Ispisoace şi Zapise (Documente slavo-române), Vol. V, Partea I, Iaşi, 1921; Idem, Surete şi Izvoade, Volumul XI, Iaşi, Lumina Moldovei, 1922; Idem, Surete şi izvoade. Documentele Romaneşti, vol. XIII, Iaşi, Leţcae, 1923; Idem, Ispisoace şi Zapise. (Documente slavo-române), Vol.V, Partea 2-a (necomplectă), Iaşi, 1923; Idem, Dorohoiul. Studii şi documente vol. XII, Iaşi, Lumina Moldovei, 1924; Idem, Vasluiul. Studii şi documente, Vol. XV, „Viaţa românească”, Iaşi, 1926; Idem, Fereştii (Vaslui). Studii şi documente., Vol. XVI, Iaşi, „Viaţa românească”, 1926; Idem, Surete şi izvoade. Drăcenii cu moşiile din prejur (Fălciu), vol. XVII, Huşi Leţcae, 1927; Idem, Arhiva Muzeului Municipal Iaşi. Documente slavo-române (1400-1653), Fascicula I, Iaşi, „Viaţa românească”, 1928; Idem, Surete şi izvoade. Documente slavo-române între 1400-1653, vol. XXI, Iaşi, Viaţa românească, 1929; Idem, Surete şi izvoade, Volumul XXII, Iaşi, Viaţa românească, 1929. 16 Ioan Balan, Documente bucovinene, Volumul I, Cernăuţi – Bucureşti, 1933. 17 Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I., Bucureşti, 1913; Cronicele slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1959. 18 Stefan Gr. Berechet, Obiceiul pământului românesc şi istoricul adunării obiceiurilor la noi şi vecini. Lucrare de studiu juridico-etnografic, Iaşi, Viaţa Românească, Extras din revista „Minerva”, No. 2-3, 1930. 19 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării româneşti. Acte şi scrisori (1573-1574), volumul II, Bucureşti, Cartea Românească, 1930; Idem, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării româneşti, Acte şi scrisori (1596-1599), volumul V, Bucureşti, Cartea Românească, 1932; Idem, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării româneşti. Acte şi scrisori (16001601), volumul VI, Bucureşti, Cartea Românească, 1933; Idem, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării româneşti. Acte şi scrisori (1607-1613), volumul VIII, Bucureşti, Cartea Românească, 1935; Idem, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării româneşti. Acte şi scrisori (1637-1660), volumul X, Bucureşti, Cartea Românească, 1938. 20 L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre (1734-1844), Vol.I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928; Idem, Documente Basarabene. Testamente şi danii (16721858), Vol. III, Chişinău, Tipografia Eparhială –“Cartea Românească”, 1929. 21 M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, Iaşi, 1932; Idem, Documentele moldoveneşti de la Ştefaniţă voevod (1517-1527), Iaşi, 1943. 22 Ştefan D. Grecianu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti. Publicat de Paul Şt. Greceanu, tipografia „Cooperativa”, Bucureşti, 1916. 15

17



Lilia Zabolotnaia

I. Corfus23, Teodor Balan24. Deosebit de preţioase pentru cercetarea problemelor preconizate sunt colecţiile de documente interne şi externe: Documente privind istoria României (DIR)25, Documenta Romaniae Historica (DRH)26, Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului (1388-1918)27, Catalogul de documente din Direcţia Arhivelor Centrale28, Moldova în I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele Polone. Secolul XVII, Bucureşti, 1983. 24 Teodor Balan, Documente Bucovinene. Ediţie îngrijită de prof. I. Caproşu, Editura TAIDA, Iaşi, 2005. 25 Documente privind istoria României. A.Moldova, veacul XIV,XV, vol.I (13841475), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1954;Veacul XV, vol.II (1476-1500), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1954; Veacul XVI, vol.I (1501-1550), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1953; vol.II (1551-1570), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1951; vol.III (1571-1590), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1951; vol.IV (1591- 1600), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1952; DIRA, Veacul XVII, vol.I (1601-1605); redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1952; vol. II (1606-1610), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1953; vol.III (1611-1615)), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1954. (mai departe: DIRA). 26 Documenta Romaniae Historica.A. Moldova. vol. III (1487-1504). volum îngrijit de C.Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, 1980 (mai departe-DRH); DRH, vol. XIX (1626-1628), volum îngrijit de Haralambie Chircă, Bucureşti, 1969; Vol. XXI (1632-1633), volumul întocmit de C.Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1971; Vol , XXII (1634), volumul întocmit de C.Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1974; Vol. XXIII (1635-1636), volumul întocmit de L. Şimanschi, N.Ciocan, G. Ignat şi D. Agache, Bucureşti, 1996; Vol. XXIV (1637-1638), volumul întocmit de C.Cihodaru şi I. Caproşu, Bucureşti, 1997; Vol. XXVI (1641-1642), volumul întocmit de I.Caproşu, Bucureşti, 2003. 27 Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului. 1388-1918, Ediţie întocmită de V. Miron, M. Ceaşu, I. Caproşu, C. Irimescu, Bucureşti, 1989. 28 Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale, Vol. I (1387-1620). Întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu, V. Vasoilescu, C. Negulescu, Bucureşti, 1957; Vol. II (1621-1652), Întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu, V. Vasoilescu, C. Negulescu, Bucureşti, 1959; Vol. III (1653-1675). Întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu, V. Vasoilescu, C. Negulescu, Bucureşti, 1968; vol. IV, 16761700, Întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu, V. Vasoilescu, C. Negulescu, Bucureşti, 1970; Supliment I (1403-1700). Întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu, M. Ciucă, G. Birceanu, Bucureşti, 1975. 23

18

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

epoca feudalismului29, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi30, Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone (Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea)31 şi altele. Studierea şi reconstrucţia istoriei vieţii cotidiene şi private din epoca medievală, în general, şi a Moldovei, în special, nu poate fi efectuată fără analiza scrierilor epocii. Sursele narative interne şi externe din perioada respectivă (cronicele, scrisori, notele şi însemnările călătorilor străini) constituie un grup de izvoare aparte şi reflectă o serie de fapte preţioase referitoare la obiceiurile şi tradiţiile de nuntă (pieţire, logodnă, cununie), la viaţa familială, la căsătoriile mixte, raporturile dinastice etc. În această ordine de idei, relevante sunt cronicele lui Grigore Ureche32, Miron Costin33, Ion Neculce34, Axinte Uricarul35, Cronicile slavo – române din sec. XV-XVI (Letopiseţul anonim al Moldovei, Cronica moldo-germană, Cronica lui Azarie, Cronica lui Eftimie, Cronica molMoldova în epoca feudalismului, Vol. II, sub redacţia lui P.Sovetov, îngrijit de D.Dragnev, A.Nichitici, Chişinău, 1975 (în continuare – MEF); Vol. IV, sub redacţia lui P. Sovetov, îngrijit de D.Dragnev, A. Nichitici, L.Svetlicinaia, P. Sovetov, Chişinău, 1986; Vol. VI, sub redacţia lui P. Sovetov, îngrijit de D. Dragnev, A. Nichitici, L.Svetlicinaia, P. Sovetov, Chişinău, 1992; Vol. VIII, coordonator – D.Dragnev, volum realizat de D. Dragnev, L.Svetlicinaia, E.Bociarov, Chişinău, 1998; vol. IX, Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea, 1751-17774, Cărţi domeşti şi zapise, coordonator – D. Dragnev, volum realizat de D. Dragnev, L.Svetlicinaia, E.Bociarov, Chişinău, 2004. 30 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, Vol. I. Acte interne (1408-1660), Editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Editura “Dosoftei”, Iaşi, 1999; vol. IV-VIII, Editate de Ioan Caproşu Editura “Dosoftei”, Iaşi, 1999 -2006. 31 Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone (Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea). Ediţie îngrijită de Vasile Matei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2001. 32 Ureche Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei de cînd s-au descălicat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scria de la Dragoş- vodă până la Aron-vodă (13591595), în Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990. 33 Costin Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-vodă încoace (1595-1675), în Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990. 34 Neculce Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1661-1743), în Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990. 35 Axinte Uricarul, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei, I, Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1993. 29

19



Lilia Zabolotnaia

do-polonă, Cronica moldo-rusă, Învăţăturile lui Neagoe vodă Basarab către fiul său, Teodosie, Viaţa lui Vlad Ţepeş. Povestire despre Dracula voievod)36, Georg Kraus, Cronica Transilvaniei 1608-166537, Cronica Ghiculeştilor (Istoria Moldovei între anii 1695-1754)38, Cronicari munteni (Cronica lui Radu Greceanu, Istoria Ţării Rumîneşti de la stolnicul Constantin Cantacuzino, Letopiseţul Cantacuzenesc, Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, Anonim Brâncovesc)39. Putem constata, cronicile sunt numeroase, cuprind o perioadă foarte vastă (secolul XIV – începutul secolului al XVIII-lea) şi constituie un izvor preţios de informaţii pentru ilustrarea situaţiei istorice. Metodele folosite în expunerea istoriei politice, sociale, cultural-spirituale sunt altele decât cele juridice şi de cancelarie. Conţinutul lor este foarte bogat şi divers, mai pătrunzător şi mai rafinat. Comentariile cronicarilor asupra evenimentelor ocupă un loc important în studierea vieţii cotidiene şi private. Cronicile, fiind compilaţie istorică, reflectă epoca şi conţinutul ei. Acest mod de interpretare a trecutului istoric, mozaic alcătuit din diferite naraţii şi fragmente de istorie, arta literară a cronicarilor demonstrează viziunea asupra contemporaneităţii şi atinge înălţimi care fac din aceste surse narative monumente de o deosebită importanţă. Cronicile sunt, din acest punct de vedere, instrumente valoroase, care ne dau posibilitatea 36 Cronicile slavo – române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută de P.P. Panaitescu, Bucureşţi, 1959. 37 Georg Kraus, Cronica Transilvaniei 1608-1665. Traducerea şi studiu introductiv de G. Duzinchevici, E. Reus – Mîrza, Bucureşti, 1965. Cronica cuprinde evenimente din 1608 pînă la 1 mai 1665. Notar Kraus a scris cronica în baza propriilor amintiri, pe însemnări ce le-a făcut în decursul anilor, pe relatările unor persoane demne de încredere care participase la unele evenimemte, iar pentru documentare a utilizat diferite lucrări istorice tipărite care circulau pe vremea sa. Cronicarul descrie enenimentele într-un limbaj viguros, folosind un stil viu şi colorat. 38 Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între anii 1695-1754. Text grecesc însoţit de traducerea românească cu prefaţă, introducere, glosar şi indice. Ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Ariadna Camariono-Cioran, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1965. 39 Cronicari munteni. Vol. 1, 2. Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian. Studiu întroductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961. (Stolnicul Constantin Cantacuzino, Anonimul cantacuzinesc, Radu Popescu (vol. I); Radu Greceanu, Anonim Brâncovesc (vol.II), Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian. Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961.

20

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

de a pătrunde în adâncul minţii şi sufletului oamenilor privind mentalitatea şi moravurile acestora din epoca respectivă. Prezentul studiu se bazează şi pe surse narative de origine străină – cronici din Polonia, Ucraina, Lituania, Serbia, Bulgaria, şi anume: Feodosii Sofronovici (Феодосiй Софронович, Кройнiка о початку i назвиску Литви şi Кройника о земли Полской), Marcin Murinius, Kronika mistrzów Pruskich , Kronika Jana z Czarnkowa40, Полное собрание русских летописей (Список графа Рачинскаго. Летописец Великого Князя Литовского и Жомоитьского. Книга Великого княжества Литовского и Жемоицкаго. Родство великих князей Литовских. Летописец Великого Князя Литовского и Жомоитьского. Книга Великого княжества Литовского и Жемоицкаго)41. De un real folos au servit colecţiile de documente Стари српски родослови и летописи42, Изъ старата българска книжнина, editată de Иванъ Дуйчевъ. În aceste izvoare sunt prezentate bogate informaţii istorice, pe alocuri captivante, care ilustrează istoria Moldovei în contextul relaţiilor internaţionale prin prisma raporturilor dinastice, rolul şi mecanismele „diplomaţiei de mariaj” în stabilirea acordurilor interstatale, evoluţia relaţiilor matrimoniale cu ţările vecine etc. În general, epoca medievală variază în prezentările ei de la sursă la sursă, dar tematica enunţată de noi poate fi cercetată preferenţial în baza informaţiilor scrise, mai ales ale martorilor oculari, adica a celor străini. De o incontestabilă valoare rămân pentru cercetările noastre notele de călătorii ale misionarilor străini şi ale misiunilor diplomatice, care adesea remarcau frumuseţea deosebită a moldovencelor şi consemnau libertatea relativă a femeilor din Moldova. În acelaşi timp, necesar de subliniat rolul particular rezervat acestui grup de surse. În primul rând, ele reflectă opinia particulară, subiectivă 40 Феодосiй Софронович, Хронiка з лiтописцев стародавнiх. Под редакцией Ю.А. Мицика, Кiев, Наукова Думка, 1992. 41 Marcin Murinius, Kronika mistrzów Pruskich. Opracowanie Zbigniew Nowak, Olzstyn, 1989, p.161. 42 Kronika Jana z Czarnkowa. pod red. A. Nowakowskiego, Kraków, 1996, p. 127128, 141; Henryk Łowmiański, Polityka Jagiellonów, Do druku przygotował Krzysztof Pietkiewicz, Widawnictwo Poznańske, Poznań, 1999, p. 31-32.

21



Lilia Zabolotnaia

a unor oameni având alt grad de mentalitate şi altă viziune. În a doilea rând, fiind în marea lor majoritate catolici, ei şi-au realizat descrierile în plan comparat, făcând prin aceasta un serviciu de nepreţuit cercetătorilor contemporani. În afară de menţiunile misionarilor străini, raportul nostru se bazează pe o serie de izvoare narative ale epocii, cum ar fi opera lui Dimitrie Cantemir Descrierea Moldovei, precum şi pe surse documentare, care pot confirma sau infirma opiniile străine. Aspectele vieţii cotidiene sunt abordate în capitolele XVII-XIX: Despre năravurile moldovenilor, Despre obiceiurile logodnelor şi a nunţilor în Moldova şi Despre obiceiurile îngropării în Moldova. Autorul aduce informaţii despre viaţa zi de zi a moldovenilor, descrie tradiţiile lor, reflectă epoca respectivă prin prisma cotidianului, ceea ce demonstrează detaliile civilizaţiei medievale din Moldova şi personalizează studiul istoric. În opinia lui Dimitrie Cantemir, libertatea relativă a femeilor este „desfrânare”. Aceeaşi idee este susţinută de autor şi în lucrarea Viaţa lui Constantin Cantemir, consacrată tatălui său şi care poate fi considerată autobiografică. Deci, putem observa că opinia lui Dimitrie Cantemir diferă de cea a străinilor şi este controversată. Prin urmare, studierea şi analiza izvoarelor istorice la care am avut acces au permis, în primul rând, să fie aduse noi informaţii referitoare la istoria feminină în perioada respectivă şi, în special, la statutul şi situaţia juridică a femeilor în familie. În al doilea rând, au oferit posibilitatea de a aprofunda cercetările şi de a scoate în evidenţă o serie de fapte inedite, complexe, care au contribuit la completarea bazei istoriografice a problemei. Valoarea documentară a izvoarelor juridice nu este mai puţin semnificativă pentru cunoaşterea problemei istoriei feminine, deoarece studiul abordează în mod special situaţia social-juridică a femeilor în familie, societate etc. Izvoarele dreptului feudal în etapa la care ne referim au fost obiceiul pământului (vechiul drept, cutumă), pravilele bisericeşti (lege, regulament cu caracter de drept civil sau bisericesc, după canoanele bisericeşti), hrisoavele domneşti (act domnesc referitor la proprietate, la privilegiu etc.) şi legea scrisă (culegere de legi, codice de legi). Obiceiul pământului a fost înlocuit, treptat, prin legi ale statului me-

22

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

dieval în toate cele trei Ţări Române. Acelaşi scop l-au urmărit unele hrisoave domneşti din secolul al XV-lea, precum şi unele culegeri de legi bizantine. Pravila era un element al pluralismului juridic indispensabil al statului, societăţii şi culturii medievale. Ea se aplica alături de obiceiul pământului, uneori fiind identică acestuia, sau în cazurile în care nu exista drept local. În secolul al XVI-lea apare Pravila Sfinţilor Apostoli43, o pravilă bisericească, cu elemente laice în anexele Molitvelnicului din 1545. Este prima carte de legi tipărită de Dimitrie Liubavici şi monahul Moise. În Ţara Românească, cel mai vechi manuscris de pravilă slavonă datează din 1451. În secolul al XVI-lea apar pravilele bisericeşti – nomocanoane (colecţie de legi imperiale bizantine şi de canoane ale sinoadelor bisericeşti). Pravila ritorului Lucaci (1581), cunoscut şi sub numele de Nomocanonul sau Pravila de la Putna, este cel mai vechi document juridic românesc44. Secolul al XVII-lea prezintă o importanţă aparte, pentru că s-au tipărit marile pravile româneşti, cu caracter, în principal, laic: Pravila de la Govora sau Pravila cea Mică45, din 1640, o legiuire de drept laic. A fost tradusă din slavonă în româneşte de monahul Mihail Moxa (Moxalie) de la mănăstirea Bistriţă. A fost o compilaţie de canoane şi legiuiri civile făcută după traduceri slave ale unor nomocanoane bizantine. Importanţa cărţii constă în faptul că este prima colecţie oficială de legi civile şi bisericeşti tipărită a întregii biserici ortodoxe române46. Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti47, tipărită la Iaşi în 1646 din porunca domnului Vasile Lupu, este prima lege laică 43 Полное собрание русских летописей, изданное по высочайшему повелению Императорскою Археографическою Комиссиею. Том семнадцатый. Санкт –Петербург, типография М.А. Александрова, 1907. 44 Стари српски родослови и летописи. Зборник за исторjу, jезик и кньжевность српского народа. Прво одельенье. Споменици на српском езику, кньига XVI, Средио их Љуб Стояновичъ, СР. Карловци, 1927. 45 Иванъ Дуйчевъ, Изъ старата българска книжнина, Книжови и исторически паметници отъ второго Българско Царство, София, 1944. 46 Călători străini despre Ţările Române, vol.II, Bucureşti, 1970; vol. III, volumul îngrijit de M.M.Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1971;vol. IV, volumul îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1972; vol.V, volumul îngrijit de Maria Holban, Paul Cernovodeanu.., Bucureşti, 1973; vol. VI, volumul îngrijit de Maria Holban, Paul Cernovodeanu.., Bucureşti, 1976. 47 Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Chişinău: Hyperion. 1992

23



Lilia Zabolotnaia

oficială promulgată şi investită cu autoritate legală. A fost tradusă din limba greacă de logofătul Eustratie. Prima parte cuprinde legiuiri agrare bizantine, iar partea a doua cuprinde dispoziţiile referitoare la toate materiile dreptului, inclusiv civil şi penal. Pravila cea Mare, Pravila de la Târgovişte, Pravila lui Matei Basarab sau Îndreptarea legii a fost tipărită la Târgovişte în 165248. Este o lucrare de codificare legislativă românească şi o imbinare de canoane şi legi laice de origine bizantină49. Prima parte cuprinde 417 glave (capitole). Cele mai multe (314) sunt extrase din Nomocanonul lui Manuil Malaxos, iar celelalte (103) reproduc textul Pravilei lui Vasile Lupu. Partea a doua cuprinde colecţia de canoane a lui Alexie Aristen (secolul al XII-lea). Un izvor de drept medieval de o importanţă deosebită în Ţările Române îl constituie recepţia romano-bizantină, aplicat iniţial prin preluarea şi copierea unor legi bizantine, dintre care cea mai răspândită (până în secolul al XVIII-lea) a fost Syntagma lui Matei Vlastares50, Legea agrară bizantină, Bazilicalele, Hexabiblul lui Armenopol51. IzDimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir. Textul restabilit şi tradus de R. Albala. Introducere de Constantin G. Giurescu, Bucureşti, 1973, p. 25. 49 Titlul integral – Pravila Sfinţilor Apostoli şi sfinţilor preacuvioşi părinţii noştri şi a celui de al şaptelea sobor, despre preoţi şi despre mireni. 50 Syntagma lui Matei Vlastares a fost alcătuită în 1335 şi cuprinde 24 de titluri sau glave. Copiată de Ieromonahul Iacob la Mănăstirea Putna în 1475 la porunca lui Ştefan cel Mare. Copia sa cuprinde canoane ale Sinoadelor Ecumenice, ale unor Sfinţi Părinţi şi unele legiuiri bizantine, aşezate în ordinea literelor alfabetului slav. La sfârşit avea şi un scurt glosar latin-slav pentru explicarea unor termeni juridici latini folosite în text. Acelaşi text a fost copiat în 1492 de monahul Ghervasie de la Mănăstirea Neamţ şi de grămăticul Damian în 1495, tot în Moldova. În Ţara Românească, Sintagma afost copiată de grămăticul Dragomir, în 1452 la Târgovişte din dispoziţia voievodului Vladislav II. Una dintre cele mai importante ediţii în limba slavă a fost traducerea Sintagmei, din limba greacă, făcută de episcopul cărturar Macarie al Romanului. Vezi: Enciclopedia ortodoxiei româneşti, Bucureşti, 2010, p. 511-512. 51 Hexabiblul lui Armenopol conţine 6 cărţi şi este datată din anul 1345. Harmenopulos Constantin, jurisconsult bizantin, s-a născut probabil în 1320, şi a murit la 1380 /1383. Este fiul unui dregător imperial (curopalat) şi al unei vere a împăratului Ioan Cantacuzino. La 20 de ani este profesor de drept la Bizanţ, apoi preşedinte al Tribunalului pentru cauzele civile, sevast, curopalat al lui Ioan Paleologul şi păstrător de legi. Opera sa juridică de căpetenie este Hexabiblul, manual de drept civil, de procedură şi de drept penal; lucrarea a avut o largă răspândire în Europa medievală din Est. 48

24

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

voarele bizantine au influenţat mult dezvoltarea dreptului scris în ţările române, în special normele de drept ce să referă la dreptul familiei, la logodnă, căsătorie, divorţ, înfiere, la succesiune şi contracte etc. Însă, să nu uităm că acestea se aplicau sporadic, fapt ce ne impune să confirmăm cele relatate de noi. Informaţii despre normele juridice vizavi de problema abordată se conţin în legislaţia scrisă din ţările din Europa Centrală (Polonia, Cehia), de Est (Lituania, Rusia) şi Sud-Est (Bulgaria, Serbia), şi anume: Ecloga, Zakonik lui Stefan Duşan, Kорчмая Книга, Стоглавый Собор, Primul şi al Doilea Statul Lituanian etc. Perioada cronologică a lucrării (de bază) – secolul al XIV-lea – mijlocul secolului al XVII-lea – cuprinde istoria Moldovei de la constituirea şi consolidarea statului medieval până la începutul epocii moderne. Este o perioadă vastă şi controversată în istoriografia contemporană, însă, în cercetările noastre, toată epoca este examinată nu numai din considerente istorice, ci şi juridice. Limita cronologică inferioară corespunde cristalizării structurilor teritorial – administrative, judiciare etc. Până la mijlocul secolului al XVII-lea, baza judiciară a Ţării Moldovei era dreptul cutumiar sau obiceiul pământului. Odată cu feudalizarea societăţii, obiceiul juridic vechi a trebuit să răspundă unei realităţi sociale noi. I s-au adăugat, treptat, alte dispoziţii şi practici impuse de sistemul proprietăţii, relaţiile familiale, noua ordine ecleziastică etc. Obiceiul juridic medieval, cutuma iniţială, a devenit, astfel, prin confirmare domnească, obicei juridic medieval, cunoscut sub diferite numiri – jus valachicum, cutuma, dreptul consuetudinar, legea ţării, obiceiul pământutlui etc. Dreptul obişnuielnic, cutuma, a avut o îndelungată folosinţă la români – până la mijlocul secolului al XVII-lea. Limita cronologică superioară corespunde acestei perioade, marcate prin adoptarea legislaţiei scrise în Moldova (Cartea românească de învăţătură, 1646) şi Ţara Românească (Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, 1652). Pravila scrisă nu era o normă juridică, menită să înlocuiască întru totul obiceiul pământului, ci era un component al pluralismului juridic indispensabil al statului, societăţii şi culturii medievale. Pravila se aplica alături de obiceiul pământului, ce ne permite să evidenţiem elementele statutului juridic al femeilor în planul evoluţiei istorice. Însă, subliniem, pentru a completa şi a 25



Lilia Zabolotnaia

exemplifica studiul de faţă am apelat şi la materialul istoric documentar din secolul al XVIII-lea. Limitele geografice ale cercetării noastre sunt hotarele istorice ale Ţării Moldovei. Însă, un alt aspect care completează studiul de faţă este abordarea comparativă. Ţinem să menţionăm că segmentul cronologic al perioadei medievale din Europa Centrală, de Est şi de Sud–Est nu corespunde perioadei respective din Moldova. Unele depăşiri ale cadrului cronologic stabilit sunt motivate din aceste considerente şi analiza comparativă a documentelor nu coincide cu cea din Moldova şi nu putea fi sincronizată. Aceste argumente ne-au determinat să facem referinţe la documente din secolele XII-XIV din spaţiul geografic corespunzător (Ţara Românească, Serbia, Bulgaria, Transilvania, Marele Cnezat Lituanian, Polonia şi Rusia). Nu există nici o metodologie care să poată fi aplicată în întregime la acea a structurilor familiale şi a istoriei familiei, studiu se plasează într-un cadru interdisciplinar şi se implică în dialogul cu alte ştiinţe: demografie istorică, etnologie, antropologie istorică, sociologie, istoria socială, psihologia socială, antropologia culturală, ştiinţele juridice etc. Astfel, caracteristica esenţială a temei abordate este promovarea dialogului cu celelalte ştiinţe ”ale omului” şi se pune sarcina de a studia viaţa omului prin structurile cotidiene, mentalităţile colective, practicile instituţionale, care se solicită a fi examinate prin intermediul studiilor de caz, prin metoda conteent-analiză şi monumentele memoriei istorice. La nivel teoretico-metodologic, studiul prezent face parte şi din antropologia istorică. Cercetările în direcţia antropologiei istorice sunt abordate de istoriografia internaţională cu predilecţie în ultimele cinci decenii, pe când în ţara noastră acest domeniu de cercetare se află într-o stare incipientă. Problematica istoriei femeilor în istoriografia europeană cunoaşte un înalt nivel de cercetare ştiinţifică. Evoluţia istoriografiei tematicii abordate în Europa Occidentală are câteva etape, fiecare caracterizându-se printr-un anumit nivel ştiinţific de investigaţie. La aceste consideraţiuni trebuie să adăugăm şi faptul că în acest context se înscriu şi tradiţiile istoriografiei naţionale. De exemplu, tematica feminină de la hotarele anilor 60–70 ai secolului XX devine o parte componentă a

26

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

torentului nou interdisciplinar – istoria de gen52, ce a generat cercetările în această direcţie în istoriografia occidentală. Studiile asupra factorului uman (viaţa privată şi cotidiană, structurile familiale, istoria feminină şi masculină etc.) nu mai sunt la această oră o noutate53. 52 M.R. Beard, Women as a forse in history, New York, 1971; V. L. Bullough, The subordinate sex. A history of attitudes towards women, Urbana, 1973; Liberating women’s history, Ed. by B.A Caroll, Urbana, 1976; E. Janeway, Man’s world, woman’s place: a study in social mythology, Harmondsworth, 1977; Georges Duby, Le chevalier, la femme et le prêtre. Le mariage dans la France féudale, Hachette, Paris, „Pluriel”, 1981; G. Bowles, D. Klein, Theories of women’s study, London-New-York, 1983; J. Kelly, Women, history and theory, Chicago, 1984; Une histoire des femmes est-elle posible?, Ed. by M. Perrot, Marseiile, 1984; J. Doyle, Sex and gender, Iova, 1985; V. Aebischer, Les femmes et le language: Représentations sociales d’une diffêrence, Paris, 1985; J.W. Scott, Gender: a useful category of historical analysis, în American Historical review, Vol. 91, Nr.5, 1986, p. 1053-1075; L. J. Nicholson, Gender and history. The limits of the social theory in the age of family, New York, 1986; Bicoming visible: women in European history, Ed. By R. Bridenthal, Boston, 1987; Rewriting women’s history. Changing perseptions of the role of women in politics and society, Ed by S. J. Kleinberg, Berg, 1988; Sex and gender in historical perspective, Ed. by E. Muir, G. Ruggiero, Baltimore, 1990; Wrating women’s history. Internaţional perspectives, Ed. by K. Offen, Bloomington, 1991; J. Lorber, Paradoxes of gender, New Haven-London, 1994; L. Lindsey, Gender roles. A sociological perspective, London, 1997; John W. Scott, Gender. A useful Category of Historical Analysis, în Robert Schoemaker, Mary Vinsent (coord.), Gender and History in Western Europe, London, 1998; B.G. Smith, The gender of history. Men, women and historical practice, Cambridge (Mass), London, 1998. 53 Jacques Heers, Le clan familial au Moyen Age. Etude sur les structures politiques et sociales des millieux urbains, PUF, Paris, 1974; Alain Collomp, Ménage et famille. Etudes comparatives sur la dimension et la structure du groupe domestique, în Annales E.S.C., 29e annèe, no. 3, 1974, p. 777-786; Robert Delort, La vie au Moyen Age, Editions du Seuil, Paris, „Points. Histoire”, 1982; Fhillipe Ariès, L’amour dans le mariage, în Sexualitès occidentales, Dirigè par Fhillipe Ariès et Andrè Bejin, Editions du Seuil, Paris, „Points. Civilisation”, 1982; A. Burguiére, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend, Histoire de la famille, Vol. I, Paris, 1986; A. Burguiére, Pour une typologie des formes d’organisation domestique de l’Europe moderne (XVIe-XIXe siécles), în Annales E.S.C., 41e année, 1986; Histoire de la famille, Dirigè par A. Burguière, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend, v. II: Temps médiévaux: Orient, Occident, Armand Colin, Paris, 1986; J. Gaudement, La mariage en Occident, Paris, 1987; T. K. Hareven, The History of Family and the Complexity of Social Change, în The American Historical Review, vol. 96, no. 1, 1991, p. 95-124; J.I. Flandrin, Families in former times, Cambridge, 1992; J. Dufournet, A. Jovis, P. Tourbert (coord.), Femmes, mariages, lignages, XIIe-XIVe sié-

27



Lilia Zabolotnaia

Datorită activităţii istoricilor din Franţa (Şcoală Analelor)54, Marea Bricles. Mélanges offerts á Georges Duby, Bruxelles, 1992; F. Bersini Il diritto canonico matrimoniale. Commento giuridico-teologico-pastorale, Torino, 1994; A. Romano, Matrimonium iustum, Napoli, 1996; Anna Crabb, The Strozzi of Florence: widowhood and family solidarity in the Renaissanca, University of Michigan Press, 2000; Law, society and authority in late antiquity, Ralph W. Mathisen (coord.), Oxford University Press, Oxford, New York, 2001; N. Pushkareva, Women, Family, Private Life and Sexuality in Russia: The Effects of Orthodox and Etacratic Gender Orders, în Women, Family, Private Life and Sexuality. Conference of IFRWH. Quens University Belfast, 11-14.08. 2003. Paper abstracts. Belfast, 2003, p. 38-40; Raul Mordeni, Les livres de familli en Italie, în Annales, LIX, 2004, nr. 4, p. 785-804; Сlaude C. Bérard, Ch. Klapisch-Zuber, Mémoire de soi er des autres dans livres de famille italiens, în Annales, LIX, 2004, nr. 4, p. 804-821; L. Repina, Gender studies in Russian historiography (1990s – early 2000s), în Historical Research, Vol. 79, № 204, 2006, p. 270-286; Monika Malinowska, Sytuacja kobiety w siedemnastowiecznej Francji i Polsce, Warszawa, 2008; Jarosław Nikodem, Jadwiga król Polski, Wrocław, 2009. 54 René Metz, Le statut de la femme en droit canonique médieval, în La Femme, Recueils de la Société Jean Bodin pour l’histoire comparative des institutions, II, Bruxelles, 1962; Histoire mondiale de la femme, P. Grimal (coord.), vol. I, Paris, 1965; M. Piettre, La condition feminine á travers les âges, Paris, 1974; Jacques Heers, Le clan familial au Moyen Age. Etude sur les structures politiques et sociales des millieux urbains, PUF, Paris, 1974; Alain Collomp, Ménage et famille. Etudes comparatives sur la dimension et la structure du groupe domestique, în Annales E.S.C., 29e annèe, no. 3, 1974, p. 777-786; Mikhaël Harsgor, L’eesor des bâtards nobles au XVe siècles, în Revue historique, 514, avril-juin, 1975, p. 319-354; Alain Ducellier, Le dram de Byzance. Idéal et échec d’une sociéte chrétienne, Hachette, Paris, „Pluruel”, 1976; M. Albistur, D. Armogathe, Histoire du feminisme français. Du Moyen Age á nos jours, Vol. I-II, Paris, 1977; Bernard Guenée, Les généalogies entre l’histoire et la politique: la fierté d’être Capétien, en France, au Moyen Age, în Annales E.S.C., 33e année, no. 3, 1978, p. 450-477; E. Power, La femme au Moyen Âge, Paris, 1979; Y. Knibiehler, C. Fouquet, L’histoire de méres du Moyen Age á nos jours, Paris, 1980; Georges Duby, Le chevalier, la femme et le prêtre, Paris, 1981; Anita Guerreau-Jalabert, Sur les structures de parentè dans l’Europe mèdièvale, în Annales E.S.C., 36e annèe, no. 6, 1981, 1020-1038; Fhillipe Ariès, Le mariage indissoluble, în Sexualitès occidentales, Dirigè par Fhillipe Ariès et Andrè Bejin, Editions du Seuil, Paris, „Points. Civilisation”, 1982; Robert Delort, La vie au Moyen Age, Editions du Seuil, Paris, „Points. Histoire”, 1982; Fhillipe Ariès, L’amour dans le mariage, în Sexualitès occidentales, Dirigè par Fhillipe Ariès et Andrè Bejin, Editions du Seuil, Paris, „Points. Civilisation”, 1982; Claude Grimmer, La femme et le bâtard. Amours illégitimes et secrètes dans l’ancienne France, Presses de la Renaissance, Paris, 1983; D. Gourevitch, Le mal d’être femme, Paris, 1984; J. L. Flandrin, Failles, parenté, maison, sexualité dans l’ancienne société, Paris, 1984; R. Pernoud, La femme au temps des cathedrales, Paris,

28

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

1984; A. Burguiére, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend, Histoire de la famille, Vol. I, Paris, 1986; A. Burguiére, Pour une typologie des formes d’organisation domestique de l’Europe moderne (XVIe-XIXe siécles), în Annales E.S.C., 41e année, 1986; Histoire de la famille, Dirigè par A. Burguière, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend, v. II: Temps médiévaux: Orient, Occident, Armand Colin, Paris, 1986; Evelyn Patlagean, Familles et parentéles a Byzance, în Histoire de la famille, Dirigè par A. Burguière, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend, v. II: Temps médiévaux: Orient, Occident, Armand Colin, Paris, 1986, p. 214-222; Georges Duby, Mâle Moyen Age. De l’amour et autres essais, Flammarion, Paris, 1988; Georges Duby, Structures familiales dans le Moyen Age occidental, în Mâle Moyen Age. De l’amour et autres essais, Flammarion, Paris, 1988; Georges Duby, Structures de parenté et noblesse dans la France du Nord aux XIe-et XIIe siècles, în La société chevaleresque. Hommes et structures du Moyen Age (I), Flammarion, Paris, „Champs”, 1988; M. Rouche, J. Heuclin, La femme au Moyen Âge, Maubeuge, 1990; Marc Bloch aujourd’hui. Histoire comparé et sciences sociales, Paris, 1990; Georges Duby, La femme, l’amour et le chevalier, în Amour et sexualité en Occident. Introduction de Georges Duby. Editions du Seuil, Paris, „Points. Histoire”, 1991; Georges Duby, L’histoire continue, Odile Jacob, Paris, „Points. Histoire”, 1991; Joëlle Beaucamp, Le statut de la femme á Byzance (IVe-VIIe siécle), Vol. II, Paris, 1992; Guido Castelnuovo, Seigneurs et lignages dans le pays de Vaud, Lausanne, 1994; Marc Bloch, La sociètè fèodale, Prèface de Robert Fossier, Albin Michel, Paris, 1994; Georges Duby, Enquête sur les dames du XIIe siécle, Paris, 1995; Szramkiewicz Romuald, Histoire du droit français de la famille, Paris, 1995; Hervé Martin, Mentalités médiévales XIe-XVe siécle, P.U.F., Paris, 1996; Jacques Le Goff, La civilisation de l’Occident médiéval, Flammarion, Paris, 1997; Françoise Thélamon, Écrire l’histoire des femmes, ENS Éditions, Fontenay, Saint Cloud, 1998; Madeleine Lazard, Les avenues de Fémynie. Les femmes et la Renaissance, Fayard, Paris, 2001; Georges Duby, Michelle Perrot, Histoiry des femmes en Occident, Vol. I-V, Paris, 2001-2002; Godineau Dominique, Les femmes dans la société française, XVIe-XVIIIe siècle, Paris, 2003; Raul Mordeni, Les livres de familli en Italie, în Annales, LIX, 2004, nr. 4, p. 785-804; Сlaude C. Bérard, Ch. Klapisch-Zuber, Mémoire de soi er des autres dans livres de famille italiens, în Annales, LIX, 2004, nr. 4, p. 804-821; Lettrea de femmes. Textes inédits et oubliès du XVIe au XVIIe siècle, Coodonat de E.C. Goldsmith. C.H. Winn, Paris, 2005.

29



Lilia Zabolotnaia

tanie55, Germania56, Belgia57, Italia58, Portugalia59, Spania60, SUA61, etc. apar multiple publicaţii ştiinţifice care servesc drept bază metodologică în studierea problemei abordate. Concluziile lui Marc Bloch, L. Fevr, Fhillipe Ariès, Règine Pernoud, Georges Duby, Jacques Le Goff că istoria este ştiinţa despre om, despre viaţa lui şi nu despre evenimente sunt valabile şi astăzi. 55 Julia O’Faolain, Lauro Martines, Not in gods image: women in history, London, 1973; Women, culture and society, Ed by M. Rosaldo, L. Lamphere, Stanford, 1974; Rayna Reider, Towards an anthropology of women, London, 1975; Shirley Ardemer, Defining females: the nature of women in society, London, 1978; Angela M. Lucas, Women in the Middle Ages: religion, marriage and letters, London, 1983; Amaury Reincourt, Women and power in history, London, 1983; Merilyn French, Women in the Middle Ages, New York, 1978; Idem, Beyong power: men, women and morals, London, 1985; Rosalind Miles, Women and power, London, 1985; Katherine Odonovan, Sexual divisions in law, London, 1985; E.L Ranelagh, Men on women, London, 1985; Margaret Wade Labarge, Women in medieval life, London, 1986; Mary R. Lefkowitz, Women in greek myth, London, 1986; Women and power in the Middle Ages, Ed by M. Erler and M. Kowaleski, Athens-London, 1988; Current issues in women’s history, Ed. By P. Angerman, London, 1989; E. Amt, Women’s lives in Midieval Europe, London, 1993; 56 FrauenE. Uitz, Die Frau in der mittelalterlichen Stadt, Leipzig, 1993; Historical articles on Women’s lives and activities, (Nancy F. Cott coord.), vol. I-XX, K.G. Saur, München, London, New York, Paris, 1992-1994; Edith Ennen, Frauen in Mittelalter, München, 1994. 57 J. Dufournet, A. Jovis, P. Tourbert (coord.), Femmes, mariages, lignages, XIIe-XIVe siécles. Mélanges offerts á Georges Duby, Bruxelles, 1992; 58 M. Humbert, Le remariage à Rome, Milan, 1972; La Donna nell’economia secc. XII-XVIII, Prato, 1990; Storia delle donne in Occidente, vol. I-V, Gins, Laterza and Figli Spa, Roma-Bari, 1991-1994. 59 Ana Rodriques Oliveira, As representações da mulher na cronística medieval Portuguesa ( sécs. XII a XIV), Cascais, 2000. 60 F. Bertini, La mujer medieval, Madrid, 1991. 61 M. R. Beard, Women as a force in history, New York, 1971; Josep Gies, Grances Gies, Life in a medieval castl, New York, 1974; J. A. McNamara, S. Wemple, The power of women through the family in medieval Europe: 500-1100, în Clio’s consciousness raised, Ed. by M. Hartman, L.W. Banner, New York, 1974; P. Branca, Women in Europe since 1750, New York, 1978; Exploring women’s past, Ed. By P. Crawford, Boston, 1983; B. S. Anderson, J.P. Zinsser, A history of their own: women in Europe from prehistory to the prezent, Vol. I-II, New York, 1988; T. K. Hareven, The History of Family and the Complexity of Social Change, în The American Historical Review, vol. 96, no. 1, 1991, p. 95-124; Anna Crabb, The Strozzi of Florence: widowhood and family solidarity in the Renaissanca, University of Michigan Press, 2000; Law, society and authority in late antiquity, Ralph W. Mathisen (coord.), Oxford University Press, Oxford, New York, 2001;

30

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Rezultate considerabile în domeniul prezenţei istorice a femeii în societate au fost obţinute în ultimii douăzeci de ani. Această perioadă marchează o etapă distinctă în studierea istoriei feminine. Caracteristica principală a perioadei este determinată de apariţia primilor concepţii moderne ale istoriografiei occidentale şi mondiale. Studiile pluridisciplinare ale istoricilor au impus o nouă viziune asupra problemei de cercetare şi au favorizat o abordare istorică a tematicii feminine. În România, în ultimele decenii au fost create centre de studii ale mentalităţilor şi imaginarului colectiv, structurilor cotidiene şi practicilor instituţionale, eforturi considerabile fiind depuse pentru cercetarea societăţilor medievale (Al. Duţu, Toader Nicoară, Alexandru-Florin Platon, Dan Horia Mazilu), moderne şi contemporane (Simona Nicoară, Sorin Mitu, Lucian Boia). În istoriografia română, de asemenea au apărut o serie de lucrări consacrate istoriei familiei, dar numai în limita articolelor ştiinţifice: Anicuţa Popescu62, M. M. Székely63, Alexandru I. Gonţa64,

Anicuţa Popescu, Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVII-lea // Studii. Tomul 23, nr.1, 1970, p. 55-80. 63 M. M. Székely, Neamul lui Nestor Ureche, în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, XXX, 1993; Idem, Contribuţii la genealogia familiei Stroici, în Arhiva Genealogică, 1-2, I (VI), 1994, p. 249-253; Idem, Boieri hicleni şi înrudirile lor, în Arhiva Genealogică, nr. 1-2, I (VI), 1994, p. 219-229; Idem, .Noi contribuţii la genealogia familiei Stroici, în Arhiva Genealogică, nr. 1-2, II (VII), Iaşi, 1995, 65-67; Idem, Teodosia Nicoriţoaia şi bărbaţii ei, în Magazin istoric, Anul XXIX, nr. 7 (340), 1995, p. 47-52; Idem, Femei-ctitori în Moldova medievală, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, XXXII, 1995; Idem, Pentru o istorie a vieţii zilnice, în Magazin istoric, Anul XXXI, nr. 5 (362), 1997, p. 57-59; Idem, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, Iaşi, 1997, p. 59-119; Idem, Neamul dinspre mama al lui Petru Rareş, în Arhiva Genealogică, V (1998), nr. 1-2, p. 169-178; Idem, Nepoţii lui Ştefan cel Mare, în Arhiva Genealogică, V (1998), nr. 1-2, p. 107-125, Idem, Viaţa de familie în Moldova Medievală, în Magazin istoric, Anul XXXI, nr. 10 (367), 1999; p. 75-77. 64 Alexandru I Gonţa, Femeia şi drepturile ei la moştenire în Moldova, după „obiceiul pământului”, în Studii de istorie medievală (texte selecetate), Iaşi, 1998, p. 269-276. 62

31



Lilia Zabolotnaia

Matei Cazacu65, Vasile Gionea66, Violeta Barbu67, Constanţa Ghiţulescu68, Sorin Iftimi69, Laura Stanciu70, Ana Maria Negoi, Brânduşa Munteanu71. O contribuţie aparte în elucidarea multor aspecte ale fenomenului vieţii familiale şi statutul femeii în familie în epoca respectivă au adus studiiM. Cazacu, A existat aprodul Purice?, în Magazin Istoric 4, IV, 1970, 69; Idem, Pierre Mohyla (Petru Movilă) et la Roumanie: essai historique et bibliographique, în Harvard Ukrainian Studies 1/2, VIII, 1984, 193-195; Idem, La famille et le statut de la femme en Moldavie (XIV – XIX siècles), în Revista de Istorie Socială, II-III (1997-1998), Iaşi, 1999, p. 1-16. 66 Vasile Gionea, Quelques aspects du mariage dans l’ancien droit roumain entre 1646-1865, în Recherches sur l’histoire des institutions et du droits, 1981, 6, p. 23-27; Idem, Logodna şi căsătoria în dreptul român vechi, în Studii de drept constituţional şi istoria dreptului, Volumul III, Bucureşti, 1995, p. 78-85. 67 V. Barbu, „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu dispartă”. Studii asupra divorţului în Ţara Românească în perioada 1780-1850, în Revista de Istorie, III, 11-12, 1992, p. 1143-1155; Idem, Pagini din istoria căsătoriei în Ţările Române. Căsătoria ca sarament (secolulal XVII-lea), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, Volumul XXIII, 2005, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, p. 101-117. 68 Constanţa Ghiţulescu, Zestre între normă şi practică. Ţara Românească în secolul al XVII-lea (I), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XVIII, 2000, p. 213-222; Idem, Zestre între normă şi practică. Ţara Românească în secolul al XVII-lea (II), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XVIII, 2001, p. 255-263; Idem, Familie şi societate în Ţara Românească (secolul al XVII-lea), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XX, 2002, p. 89-114. 69 S. Gh. Iftimi, Sigilii de doamne şi domniţe ale Moldovei, în Arhiva Genealogică, II (VII), nr. 1-2, Editura Academiei Române, Iaşi, 1995, p. 291-305; Idem, Curtea Doamnei. I. Dregători şi slujitori ai Doamnelor Moldovei, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, XXXII, 1995, p. 423-440; Idem, Sigilii ale doamnelor din Ţara Românească (secolele XVI-XVIII), în Arhiva Genealogică, V (1998), nr. 1-2, p. 329-345; Idem, Ipostaze feminine între medieval şi modern, în Revista de Istorie Socială, IV-VII, 1999-2002; Idem, Un model cultural oriental: soţiile ale domnilor români (secolele XVIXVII). În: De Potestate. Semne şi expresii în Evul Mediu românesc, Iaşi 2006; Idem, Doamnele şi puterea. Statutul doamnei in Tarile Romane. (Un proiect de cercetare), în: De Potestate. Semne şi expresii în Evul Mediu românesc, Iaşi, 2006; Idem, Apanaje şi surse de venit ale doamnelor din Moldova şi Ţara Românească, în De Potestate. Semne şi expresii în Evul Mediu românesc, Iaşi, 2006. 70 Laura Stanciu, Ana Maria Negoi, Reglementări matrimoniale în Transilvania celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, tom. XXXVIII, 2001, p. 109-121. 71 Brânduşa Munteanu, Cutumă şi lege privind familia în Iaşii perioadei regulamentare, în Caitele Şcolii Doctorale, Iaşi, I, 2007, p. 73-83. 65

32

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

le monografice ale D. H. Mazilu72, Şarolta Solcan73, Constanţa Ghiţulescu74, Iolanda Ţighiliu75, Alin Ciupală76, Gh. Pârnuţă77, Maria Voinea Şt.78 Şt. Gorovei79, M. M. Székely. La baza acestor lucrări stă metodologia europeană, în mod special şcoala franceză, aşa-numită Şcoala Annalelor80. Merită atenţie în examinarea gradului de cercetare a problemei abordate şi lucrări de sinteză colectivă. Drept exemplu serveşte colecţia de articole De la comunitate la societate. Studii de istoria familiei din Ţara Românească sub Vechiul Regim, coordonată de Violeta Barbu81. Autorii (Violeta Barbu, Florina-Manuela Constantin şi alţii) generalizează rezultatele cercetărilor în istoriografia românească şi cea occidentală la problemele: viaţia familială în spaţiul românesc în secolele XVIII-XX, integrarea zestrei în instituţia căsătoriei, raporturile între zestre şi capacitatea juridică a femeii de a moşteni, legături de sânge şi legături sociale, structuri de rudenie în diferite straturi sociale etc. În acelaşi context poate fi invocată recent apărută lucrarea În căutarea D.H. Mazilu, Văduvele sau despre istorie la feminin, Bucureşti, 2008. Ş. Solcan, Familia în secolul al XVII-lea în Ţările Române, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999; Idem, Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în Evul Mediu, Bucureşti, 2005. 74 Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţările Româneşti a secolului al XVIII-lea., Bucureşti, 2004. 75 I. Ţighiliu, Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova în secolele XV-XVII, Bucureşti, 1997. 76 A. Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public şi privat, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003. 77 Gh. Pârnuţă, Femeia română de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1998. 72 73

Maria Voinea, Familia şi evoluţia sa istorică, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978. 78

79 Şt. S. Gorovei, M. M. Székely, Maria Asanina Paleologina. O prinţesă bizantină pe tronul Moldovei, Sfântă Mănăstire Putna, 2006. 80 Şt. Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII-lea românesc, Bucureşti, 1990; Istoria vieţii private. De la Europa feudală la renaştere. Coordonatori Philipe Ariès şi Georges Duby. Traducere de M.Berza şi M.Slăvescu, vol.III, Bucureşti, 1995; Istoria vieţii private. De la renaştere la epoca luminilor. Coordonatori Philipe Ariès şi Georges Duby. Traducere de C. Tănăsescu, vol. VI, Bucureşti, 1995; Bloch Marc, Societatea feudală, vol.I. Traducere de C.Macarovici, Cluj – Napoca, 1996. 81 De la comunitate la societate. Studii de istoria familiei din Ţara Românească sub Vechiul Regim. Coordonator V. Barbu, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007.

33



Lilia Zabolotnaia

fericirii. Viaţa familială în spaţiul românesc în secolele XVIII-XX, coordonată de un grup de cercetători (Ioan Bolovan, Diana Covaci, Daniela Deteşan, Marius Eppel, Elena Crinela Holom)82. Volumul reprezintă final al proiectului Familia românescă din Transilvania între constrângerile bisericii şi celei a statului. De la tradiţie spre modernizare (1850-1900), derulat în intervalul 2007-2010. Contribuţiile celor 23 de autori lărgesc cunoaşterea subiectului pe baza documentelor vremii, recensămintelor sau colecţiilor de date consultate etc. Volumul armonizează studii teoretice cu statistici aplicate, inventariază, clasifică şi interpretează modele şi comportamente familiale prin diferite studii de caz. Referinţele legate de spaţiul extracarpatic sau cel central-european aduc în discuţie perspectiva comparată. O contribuţie recentă în domeniul cercetărilor istoriei feminine a fost oferită de istoriografia rusă în ultimii douăzeci de ani şi constituie o altă perioadă, mai fructuoasă, diferită de cea postbelică (sovietică) prin concepţie şi metodologie83. 82 Viaţa familială în spaţiul românesc în secolele XVIII-XX. Coordonatori: Ioan Bolovan, Diana Covaci, Daniela Deteşan, Marius Eppel, Elena Crinela Holom. Supliment al Romanian Journal of Populaţion Studies, Presa Universitară Clujeană, 2010. 83 Е. Вардиман. Женщина в древнем мире. Москва, 1990; В.О. Михневич. Русская женщина XVIII столетия (репринтное издание 1895 года), Москва, 1990; Зидер Райнхард, Социальная история семьи в Западной и Центральной Европе (конец XVIII – XX вв.), перевод с немецкого Л.А. Овчинцевой, научный редактор М.Ю. Брандт, Москва, 1997; Город в средневековой цивилизации Западной Европы, Том I, Феномен средневекового урбанизма, Москва, 1999; De mulieribus illustribus. Судьбы и образы женщин средневековья, отвественный секретарь И.И. Варьяш, Санкт – Петербург, 2001; К.А. Иванов, Многоликое средневековье, 2- издание, Москва, 2001; Женская судьба России. Женщины в исторических судьбах России XI-XIX вв., în Знаменитые женщины России, Москва, 2002; М.Л. Серяков., Любовь и власть в русской истории, Москва – Санкт – Петербург, 2002; М.Г. Котовская, Гендерные очерки: история, современность, факты, Москва, 2004; История женщин на Западе. В 5-ти томах. Т. 1: От древних богинь до христианских святых / Под общ. Ред. Ж.Дюби, М.Перро / Ред. П.Шмитт Пантель. Пер. с англ.. СПб.: Алетейя, 2005; Право в средневековом мире. Сборник статей, Coordonat de И.И. Варьяш, Г.А. Поповa, Москва, ИВИ РАН, 2007; В.В. Долгов, Быт и нравы Древней Руси. Миры повседневности XI – XIII в., Москва, Эксмо, 2007; История женщин на Западе. В 5-ти томах. Т. 3: Парадоксы эпохи Возрождения и Просвещения. Под общ. ред. Ж. Дюби, М. Перро. Пер. с англ.. СПб., «Алетейя»: 2008; Женская и гендерная история Отечества X-XX вв.: новые проблемы и перспективы, Москва, ИЭА РАН,

34

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Au apărut o serie de centre ştiinţifice care coordonează cercetările în domeniul istoriei feminine. Drept exemplu serveşte International Federation for Research in Women’History, fondată în anul 1987. Federaţia include comitete naţionale din diferite ţări ale lumii şi coordonează activitatea ştiinţifică a cercetătorilor sub diferite forme: congrese internaţionale (primul a fost organizat în Bellagio (Italia) în 1989, ultimul în Amsterdam (Olanda) în 2010), conferinţe regionale (care se adună nu mai puţin de două ori pe an), seminare, şcoli de vară etc. Din 1990 federaţia face parte din Congresul Internaţional al Istoricilor ca membru afiliat. Scopul de bază al Federaţiei este promovarea cercetărilor ce ţin de istoria femeilor, istoria familiei, istoria mişcării feministe etc. Rezultatele activităţii sunt publicate în diferite ediţii ştiinţifice, inclusiv şi pe site-ul Federaţiei. La moment, redactor coordonator este profesorul universitar Margaret Allen de la University of Adelaide (Australia)84. În 2008 a fost fondată Russian Association for Research in Women’History (РАИЖИ – Российская Ассоциация Исследователей Женской Истории)85, care a unit 186 de cercetători din diferite ţări (inclusiv din Moldova). Scopul Asociaţiei este promovarea direcţiilor ştiinţifice în domeniul istoriei feminine şi gender’study, elaborarea şi coordonarea programelor ce ţin de această problemă, organizarea manifestărilor ştiinţifice internaţionale (deja au fost organizate trei foruri internaţionale – Sankt-Petersburg (2008), Petrozavodsk (2009), Cerepoveţ (2010), publicarea materialelor ştiinţifice (reviste, culegeri, monografii, studii de sinteză etc.). La moment sunt publicate materialele celor trei conferinţe în trei volume şi alte studii de articole (inclusiv din Moldova) consacrate istorie femeilor şi istoriei familiei86. 2009; История женщин на Западе. В 5-ти томах. Т. 2: Молчание Средних веков. Под общ. ред. Ж. Дюби, М. Перро. Пер. с англ. СПб., «Алетейя»: 2009. 84 Email: [email protected] 85 Subsemnata este membru al acestei Asociaţii. 86 Правовое положение женщин в России: вчера, сегодня, завтра. Материалы международной конференции Санкт-Петербург, 21-23 марта, 2008 года, СанктПетербург, Алетейя, 2008; Женская и гендерная история отечества: новые проблемы и перспективы. Материалы международной научной конференции 19 – 21 июня 2009 г. (г. Петрозаводск, Республика Карелия). Москва, 2009; Женская история и современные гендерные роли: переосмысливая прошлое, задумываясь о будущем, Том 1, Москва, 2010; Власть, этнос, семья: гендерные роли в XXI веке, Москва, 2010.

35



Lilia Zabolotnaia

În anul 2009, la Institutul de Istorie Universală din Moscova al Academiei de Ştiinţe din Rusia s-a deschis Centrul Gender’study în baza echipei de cercetători a revistei Адам и Ева87, care s-a format la începutul anului 2000 şi a lucrat în domeniile istoriei feminine şi istoriei gender, istoriei familiei, demografiei şi istoriei sociale etc. În ultimii ani, Centrul, sub coordonarea L.P. Repina şi în colaborare cu cercetătorii A.B. Stogova, A. I. Sereghina, A. G. Suprianovici şi E. N. Kirilova au realizat două proiecte: Gender şi putere în istorie88 şi Dimensiunile gender în transformări sociale: de la Evul Mediu până la Epoca modernă89. În cadrul acestor proiecte au fost organizate două seminare ştiinţifice90 şi publicate o serie de lucrări ştiinţifice de sinteză: culegeri de articole91 şi documente92, ediţii speciale ale revistei Диалог со временем93, 8 volume de Гендерная история Западной Европы94, monografia A. G. Suprianovici95 şi multe alte.

Адам и Ева. Aльманах гендерной истории. Гл. редактор Л.П. Репина, № 1-17, Москва, 2000-2010. 88 Гендер и власть в истории (2006-2008). 89 Гендерное измерение социальных трансформаций: от Средневековья к Новому времени” (2009-2011). 90 „Феминное и маскулинное в переходную эпоху (XIV-XVII вв.): стереотипы и трансформации” (19.10.2009, Москва) şi „Ангелы и демоны: гендерные фантазии и фобии позднего Средневековья – раннего Нового времени” (21.06.2010, Москва). 91 Гендер и общество в истории, Санкт – Петербург, Алетейя, 2007. 92 Гендерные идеологии и социальные практики в Европе раннего Нового времени, Москва, 2010. 93 Индивид, общество власть в контексте гендерной истории, în Диалог со временем, № 19, Москва, 2007; Брак и семья в контексте гендерной истории, în Диалог со временем, № 23, Москва, Изд. ЛКИ, 2008. 94 Гендерная история Западной Европы, Т. 1-8. Отв. за выпуск Л.П. Репина. Москва, 2006-2010. 95 А.Г.Суприянович, Женская идентичность и средневековая мистика: Опыт гендерного анализа, Москва, 2008. 87

36

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Prezentând istoriografia contemporană rusă, în mod special ţinem să subliniem aportul ştiinţific al doamnelor N. Puşkareva96 şi 96 Н. Л. Пушкарёва, (N. L. Puşkareva), Зарубежная историография о социальном положении женщины в Древней Руси, în Вопросы истории, 1988, nr. 4, p. 140–150; Idem, Женщина в древнерусской семье (X-XV вв.), în Советская этнография, 1988, nr. 4, p. 87–98; Idem, Женщины Древней Руси, Мoсква, Мысль, 1989; Idem, Знаменитые россиянки, Мoсква, Панорама, 1991; Idem, Women in the Medieval Russian Family from the 10th through 15th Centuries, în Russia’s Women: Accomodation, Resistance, Transformation, 1991, p. 29–44; Idem, Women in the Ancient Russian Family Structure, în Soviet Antropology and Archeology. 1991, nr. 3, p. 57–73; Idem, Статус женщины в Древней Руси и в России Нового времени: Обзор современных исследований, în Русь между Востоком и Западом. Культура и общество X-XVII вв. XVIII Международный конгресс византинистов, Москва, 1991, р. 222-242; Idem, Женщины России и Европы на пороге Нового времени, Мoсква, Издательство РАН, 1996; Idem, Женская история в России: приоритеты, направления, методы, în Женщина в российском обществе, 1996, nr. 4, p. 11–24; Idem, Частная жизнь русской женщины: невеста, жена, любовница (X – начало XIX в.), Мoсква, Ладомир”, 1997; Idem, История женщин и гендерный подход к анализу прошлого в контексте проблем социальной истории, în Социальная история, Москва, 1998; Idem, Women in Russian History from the Tenth to the Twentieth Century, London: Sutton Publishers, 1999; Idem, А се грехи злые, смертные (Любовь,эротика и сексуальная этика в доиндустриальной России X – первая половина XIX в), «История повседневности» и этнографическое исследование быта: расхождения и пересечения // Glasnik Etnografskogo institutа SAN (Beograd). 2005. N LIII. З. 21-34 Ладомир, 1999; Idem, Женщина. Гендер. Культура, (совместно с З.А.Хоткиной, Е.И.Трофимовой), Мoсква, МЦГИ, 1999; Idem, Гендерные исследования и исторические науки, în Гендерные исследования, № 3, 2000, p. 166-186; Idem, История, итоги и перспективы институализации women’s & gender studies в российской исторической науке // Гендерная история: pro et contra, С-Петербург: “Нестор”, 2000, p. 21-30; Idem, The Ideal Image of a Spouse and its Evolution in Medieval Rus’ and Early Modern Russia (from the 12th until the 17th c.), în Bessmertnyj L., Oexle O. (eds. ) Das Individum und die Seinen. Individualitat in der okzidentalen und in der russischen Kultur in Mittelalter und fruher Neuzeit, Gottingen, 2001, p. 93-107; Idem, Русская женщина: история и современность, «Ладомир», Мoсква, 2002; Idem, Women, Family, Private Life and Sexuality in Russia: The Effects of Orthodox and Etacratic Gender Orders, în Women, Family, Private Life and Sexuality. Conference of IFRWH. Quens University Belfast, 11-14.08. 2003. Paper abstracts. Belfast, 2003, p. 38-40; Idem, Предмет и методы изучения истории повседневности, în Этнографическое обозрение, nr.4, 2004; Idem, «История повседневности» и этнографическое исследование быта: расхождения и пересечения, în Glasnik Etnografskogo institutа SAN, N LIII. Beograd, 2005, p. 21-34; Idem, Гендерная теория и историческое знание, СПб.: «Алетейя», 2007; Idem, Предмет и перспективы гендерной истории, în Revista de istorie a Moldovei, № 3, 2007, p. 3-21; Idem, Предмет и методы изучения истории повседневности, în

37



Lilia Zabolotnaia

L. Repina97. Cercetările întreprinse de aceşti autori au reuşit să detaşeze de concepţia marxistă şi au o contribuţie aparte în elucidarea mai multor aspecte ale fenomenului factorului feminin în istorie, inclusiv istoria politică, subiectul istoriei ghender etc. În istoriografia naţională, mult timp această tematică a fost în general ignorată. Problema identificată a fost abordată tangenţial. Printre studiiСоциальная история, 2007. Москва, 2007, p. 9-21; Idem, Женская и гендерная история: итоги и перспективы развития в России, în Гендерное равноправие в Рос-сии, СПб, 2008, p. 223-227; Idem, Имущественные права женщин в XVIIIначале XIX в., în Revista de istorie a Moldovei, № 1, 2008, p.55-68; Idem, О некоторых методах и стратегиях, способствующих сближению этнографии с социальной и культур-ной антропологией, în Revista de etnologie si cultorologie (Журнал этнологии и культорологии), Vol..3, Chisinau, 2008, p. 154-158. 97 Л.П. Репина, “Женская история”: проблемы теории и метода, în Средние века. Вып. 57, Москва,, 1994, p. 103-109; Idem, Гендерная история: проблемы и методы исследования, în Новая и новейшая история, № 6, 1997, p. 41-58; Idem, Новая историческая наука” и социальная история, Москва, 1998; Idem, Женщина в средневековом городе, în Город в средневековой цивилизации. Т.1. Феномен средневекового урбанизма, Москва, 1999; Idem, Гендерные исследования в истории: теория и практика, Москва, 2001; Idem, Женщины и мужчины в истории: новая картина европейского прошлого, Москва, 2002; Idem, Женщины и мужчины в истории: новая картина европейского прошлого. Очерки. Хрестоматия, Москва, РОССПЭН, 2002; Idem, Междисциплинарность и история, în Диалог со временем: альманах интеллектуальной истории, Вып., 11, Москва, 2004, p. 5-17; Idem, Методология и проблематика гендерно-исторических исследований, în Гендерная теория и историческое знание. Отв. А. А. Павлов. Сыктывкар: Изд-во СГУ, 2004, p. 8-23; Idem, Хрестоматия по гендерной истории. Западноевропейское средневековье, Т. I-III. Соавт. А.  Г.  Суприянович, Москва, ИВИ РАН, 2006; Idem, Gender studies in Russian historiography (1990s — early 2000s), în Historical Research, Vol. 79, № 204, 2006, p. 270-286; Idem, От «домашних дел» к «делам государства»: гендер и власть в историческом контексте, în Диалог со временем, Вып.  19, Москва, ЛКИ, 2007, p. 5-27; Idem, Гендерная иерархия и «власть женщин», în Искусство власти. Сборник в честь профессора Н. А. Хачатурян, отв. О.  В.  Дмитриева, СПб.: Алетейя, 2007, p. 486-504; Idem (coordonator), Гендер и общество в истории, отв. А.  В.  Стоговa, А.  Г.  Суприянович, СПб.: «Алетейя», 2007; Idem (redactor-coordonator), Индивид, общество, власть в контексте гендерной истории, în Диалог со временем. Отв. А.  В.  Стоговa, А.  Г.  Суприянович, Вып.  19, Москва, Издательство ЛКИ, 2007; Idem, История брака и семьи в гендерной перспективе, în Диалог со временем. Альманах интеллектуальной истории, № 23, 2008, p. 5-23; Idem (отв.), Брак и семья в контексте гендерной истории, în Диалог со временем. Отв. А. В. Стоговa, А. Г. Суприянович, Вып. 23, Москва, Издательство ЛКИ, 2008.

38

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

le care parţial vizează istoria femeilor sunt lucrările lui P. Sovetov98, A. Galben99, I. Eremia100, A. Eşanu101, A. Felea. Trebuie să recunoaştem că tematica feminină n-a fost abordată în studii speciale de sinteză sau monografice. Dar studiile axate asupra dreptului vechi, obiceiului pământului, dreptului la moştenire, dreptului civil, probleme de istorie a mentalităţilor etc. într-o măsură anumită au contribuit la studierea tematicii feminine. Toate momentele legate de familie sunt prezentate numai cu confesiuni creştine. Celelalte nu sunt obiectul cercetării noastre. Analiza istoriografiei expuse anterior, în special a celei naţionale, denotă lipsa unei lucrări dedicate statutului femeii în cadrul societăţii medievale. Totodată, demersul nostru ştiinţific prezintă importanţă ca punct de plecare în elucidarea istoriei feminine în cele două direcţii – istorică şi juridică. Necesitatea unui studiu monografic va permite să cercetăm mai profund istoria familiei, diverse forme ale familiei din punctul de vedere al istoriei sociale, demografiei istorice şi, în mod special, prin evoluţia sistemelor juridice. Pentru a evidenţia şi a stabili particularităţile şi specificul statuar-juridic al femeilor din Moldova este necesar de abordat problema prin metoda comparativă, fără de care este imposibil de a ne crea o imagine clară asupra fenomenului anumitor libertăţi juridice ale Pavel Sovetov. Исследования по истории феодализма в Молдове (Issledovaniaa po istorii feodalizma v Moldove), Chişinău, 1972, p. 317-322; Idem, Преступление и наказание (Очерки истории обычного права и законодательства средневековой Молдавии). Studiu monografic în revista Stratum plus, Nr.6, 2001-2002, Санкт – Петербург – Кишинев – Одесса – Бухарест, p. 26-152. 99 Andrei Galben, Din “obiceiul pământului” al Moldovei feudale (sec. XVIII – prima jumătate a sec. al XIX), Chişinău, 1986; Idem, Из истории феодального права XVIIIначала XIX (Iz istorii feodalinogo prava XVIII- naciala XIX vv), Chişinău, 1988. 100 I. Eremia. Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1653), Chişinău, 1999; Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale 1387-1858.Tratate, volum alcătuit de Ion Eremia, Chişinău, 1992. 101 А. И. Ешану, § 2. Женское образование, în Школа и просвещение в Молдавии (XV – начало XVIII в.), Кишинев, „Штиинца”, 1983, p. 66-77; A. Eşanu. Când s-a născut Ştefan cel Mare şi Sfânt?, în Cugetul, Chişinău, 2003, nr. 4, p. 6-12; Idem, Epoca lui Ştefan cel Mare. Oameni, destine şi fapte, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004; Idem, V. Eşanu. Maria – Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, în Accente, Chişinău, 2004, 4 martie, p. 5; Idem, Doamnele şi descendenţii lui Dimitrie Cantemir, în Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII, Chişinău, „Ştiinţa”, 2008, p. 444-490. 98

39



Lilia Zabolotnaia

femeilor în epoca cercetată. În acest context, în studiul de faţă am apelat la izvoarele istorice şi juridice din Moldova, Ţara Românească, Serbia, Bulgaria, Transilvania, Marele Cnezat Lituanian, Polonia şi Rusia. Analiza materialului documentar de epocă ne-a determinat să realizăm o abordare istorico-juridică complexă în cercetarea statutului social şi situaţiei juridice a femeilor din spaţiul geografic indicat pentru a completa astfel o lacună a istoriografiei contemporane. În mod special, subliniem, sursele pe care noi le-am analizat în această lucrare să referă la elitele sociale şi politice din epoca respectivă. Desigur, elitele urmau tradiţiile stabilite şi răspândite de atunci, dar erau şi unele rituri şi obiceiuri specifice doar populaţiei de rând din mediul rural şi urban. Mai mult chiar, la păstori, agricultori şi meşteşugari mai existau diferite obiceiuri legate de ocupaţia lor profesională. Exemple din alte ţări sunt aduse în cazurile când este necesar de a demonstra o regularitate generală sau a demonstra specificul Ţării Moldovei. La etapa actuală, în Republica Moldova domeniul istoriei sociale, istoriei feminine, antropologiei istorice se află la etapa de afirmare. Pe plan naţional lipsesc lucrări de sinteză în care societatea să fi fost examinată din perspectiva cercetărilor istorico-antropologice. Aceasta creează lapsusuri şi confuzii atât în cercetările ştiinţifice, didactice, cât şi în lucrările referitoare la istoria naţională. Liniile generale urmărite în studiul de faţă sunt cercetarea următoarelor fenomene: instituţia şi definiţia logodnei şi căsătoriei; caracterul juridic şi moral al logodnei, foaie de zestre sau izvod de zestre – un act juridic al epocii, celebrarea căsătoriei, spectacolul nunţii, procedura de desfacere a căsătoriei: divorţul şi separarea (dispreunarea soţilor în relaţii conjugale.), „carte de despărţire” şi „carte de dezvinovăţire”, divorţ între drept şi obicei (cutumă, dispoziţii ale dreptului canonic şi codicilor de legi), motivele şi consecinţele divorţului – juridice şi morale, receptarea dreptului bizantin în Ţările Române. Cercetările sunt axate asupra factorului feminin, adică statutului casnic al femeii (din societatate înaltă) în contextul relaţilor familiale. Finalitatea demersului de faţă este multiplă, deoarece relaţiile de familie, legăturile de rudenie, alianţele spirutuale, etc. ne dezvăluie importanţa căsătoriei şi statutul social-juridic al femeii în familie şi în societate în general.

40

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Capitolul I. CĂSĂTORIa – element al relaţiilor de familie I. 1. Instituţia şi definiţia căsătoriei

S

e cunoaşte că familia este instituţia de bază a societăţii umane. Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social1. La baza familiei stătea căsătoria, care, în concepţia populară, constituia un element obligatoriu în ciclul vieţii2. Căsătoria, actul legal al înfiinţării familiei, a fost definită de dreptul scris ca fiind „legătura dintre bărbat şi femeie şi comunitatea întregii lor vieţi, împărtăşirea dreptului dumnezeiesc, ce se încheie prin binecuvântare şi prin cununie” (Syntagma, col.1151)3 şi era considerată ca una din taine atât de către biserica ortodoxă, cât şi de biserica romano-catolică din Transilvania, invocându-se în acest sens prevederile Conciliului din Trent (ţinut în Italia, la Trento, 1545–1563): „Dacă cineva va spune că o căsătorie nu este cu adevărat şi în fapt una din cele şapte taine ale legii evanghelice, rânduită de domnul Hristos, ci Cabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel, Familia în gândirea teologică şi în dreptul matrimonial ortodox, în Viaţa familială în spaţiulu românesc în secolele XVIII-XX. Coordonari: Ioan Boloban, Diana Covaci, Daniela Deteşan, Marius Eppel, Crinela Holom. Supliment al Romanian Journal of Populaţion Studies, Presa Universitară Clijeană, 2010, p. 61-62; Maria Voinea, Familia şi evoluţia sa istorică, Bucureşti, 1980, p. 9 2 Istoria dreptului românesc, vol. I. Responsabil de volum l. Hanga, Bucureşti, 1980, p. 504-505. 3 Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. Перевод с греческого священника Николая Ильинского ото Московского Духовно-Цезурного Комитета печать соволяется. Москва, январь 20 дня 1990 года. Цензор священник Григорий Дьяченко, p. 129: „Брак есть мужа и жены союз и общий жребий на всю жизнь, общение божественного и человеческого права, заключается ли он посредством благословения, или посредством венчания, или посредством договора. А что бывает помимо сего, считается недействительным”; Dumitru V. Firoiu, Istoria statului, p. 86. 1

41



Lilia Zabolotnaia

că este ceva dobândit de oameni în biserică şi că nu aduce nici harul , să fie afurisit (c.1, p. 315)”4. În baza prevederilor Conciliului din Trent, Statuta iurium municipalium Saxonum definea „nunta sau căsătoria” ca „unirea bărbatului cu femeia care alcătuieşte o legătură de nedespărţit în vieţii”5. Calitatea de taină (sacramentum) a căsătoriei a fost recunoscută cu mult înainte de Conciliul din Trent de Sf. Ambrozie (Exposilio în Lucam, lib. VIII, nr. 5 şi 9), Sf. Toma din Aqino (Summa, prima secundae, qu. 102, art. 5), de papa Bonifaciu al VIII-lea (1294 –1303) ş.a. 6. Este important faptul că în toate pravilele şi canoanele bisericeşti din perioada cercetată o însemnătate deosebită se acorda responsabilităţilor şi îndatoririlor celor care intenţionează să se căsătorească: „Căsătoria nu se încheie decât dacă consimt, atât cei ce se unesc, cât şi cei ce-i au în putere. Nu convieţuirea bărbatului cu femeia face căsătoria, ci vrerea lor de a încheia căsătoria”7. Pe parcursul Evului Mediu (şi nu numai !), atât în Occident, cât şi în Răsărit, Canoanele bisericeşti erau purtătoare de elemente moraleducative şi spirituale pentru cei care doreau să se căsătorească. Erau stabilite anumite reguli, care urmau a fi strict respectate. „Căsătoria nu se poate săvârşi fără învoială de bună voie a celor ce intră în ea şi fără învoirea acelora sub a căror putere se află; căsătoria ce se încheie fără învoirea părinţilor, nu are tărie. Căsătoria este unirea pe viaţă şi traiul împreună al unui bărbat cu o femeie cu împărtăşirea drepturilor dumnezeieşti şi omeneşti.”8. 4 The Ecumenical Council of Trent (1545-1563) and the culture of Lithuania. Reception and Transmission of the Council’s Ideas in Est-Central Europe. Selected Articles, Vilnius, 2009, p. 3. 5 Statuta iurium municipalium Saxonum (Statutele dreptului orăşenesc săsesc). Ediţia Fr. Schuller Von Libloy, Sibiu, 1856 (cu o traducere germană din 1721), II.1, §.1, în Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 636. 6 Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 637. 7 Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 121–130. 8 Însemnarea şi fiinţa căsătoriei. Titlul IV, în Manualul legilor sau aşa numite CELE ŞASE CĂRŢI, adunat de pretutindeni şi prescurtat de vrednicul de cinstire păstrătorul de legi şi judecător în Salonic Constantin Harmenopulos. Traducerea de Ioan Peretz. Ediţia Ministerului de Justiţie, Cartea Românească, 1921, p. 318-319.

42

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Dacă ne referim la dreptul roman, în special la constituţiile lui Iustinian, în Titlul doi Despre săvârşirea căsătoriei (De ritu nuptiarum)) găsim o definiţie asemănătoare: „Căsătoria este împreunarea soţului şi soţiei, uniunea întregii vieţi, îmbinarea dreptului dumnezeiesc cu cel omenesc”9 („1. (Modestin) conjuctio maris et femininae et consortium omnis, divinit et humani juris communicatio” )10. După cum demonstrează aceste fragmente, la baza încheierii căsătoriei stătea nu numai legătura fizică între bărbat şi femeie, ci şi legătura spirituală. Regulile obligau la anumite responsabilităţi moral-spirituale în familie pe toată viaţa. Definiţia noţiunii de căsătorie o aflăm în Îndreptarea legii, glava 198: „Însă se mai cheamă însurarea că se împreună şi se fac amândoi un trup, după cum au zis domnul nostru Isus Hristos, cu motive şi cu cununie pre leage de la preot”11; în glava 203 se dă altă definiţie a căsătoriei: „împreunarea bărbatului şi a muierii, adecă amestecare, sau amestecare şi moştenire între toată viaţa lor”12. În anul 1930, Şt. Gr. Berechet a descoperit la Academia Română două manuscrise: Nr. 1271 şi Nr. 1468. Primul manuscris nu are titlu, în schimb al doilea13 oferă o preţioasă informaţie despre aplicarea pra9 В.В. Розанов. Семейный вопрос в России, Том I-II, Материалы для III тома. Собрание сочинений под общей редакцией А.Н. Николюкина, Москва, 2004, p. 382-383. 10 Extracte din constituţiile lui Iustinian. Digeste sau pandeci, în Хрестоматия всеобщей истории государства и права, Москва, Юристъ, 2003, p. 232. 11 Îndreptarea Legii (1652), Pentru însurarea; şi ce iaste însurarea, Glava 198, Ediţie întocmită de Colectivul de Drept Vechi Românesc, condus de Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962, p. 195. 12 Ibidem, p. 213. 13 „Cel dintâi are 950 de pagini, în folio, scris frumos, provenit din mănăstirea Neamţului (Moldova). Pe al doilea document pe prima pagină se citeşte următorul titlu: “Vactiria / adecă Cărja arhierească acum întăiu / tălmăcită dupre limba ellinească pre / limba moldovenească. Cu osărdiea şi toată cheltuială Preaosvinţitului Mitropolit al Moldovii: / Kir Iacov /Iară tălmăcitor al aceştii cărţi au fost cuviosul întru ieromonaşi kir popa / Cosma. La anii 7262 / fiind şi diortosită de dascalul Duca de la / Thasos”. Vezi: Intregiri. Buletinul Institutului de Istoria vechiului drept românesc, închinat celor 30 de ani de existenţă a Universităţii populare din Vălenii de Munte şi ctitorului ei, Nicolae Iorga, Iaşi, 1938, p. 20.

43



Lilia Zabolotnaia

vilelor la încheierea căsătoriilor în Moldova14 (inclusiv până la sfârşitul secolului al XVIII-lea). Prezentăm un „fragment din textul grec cu traducerea făcută de monahul Cozma” , în care putem găsi definiţii ale noţiunilor însurare şi nuntă: „Începutul slovii lui Gama. Pentru nunta, ce ieste nunta întâi, şi pentru însurarea cea pre lege la câţi ani să cade să se facă. Cap.1. Pravilele zic: „însurarea iaste o adunare la un loc a bărbatului şi a femeii, unire şi petrecere, sau moştenire a dreptăţii dumnezeieşti şi omeneşti, ori prin blagoslovenie, ori prin cununie, ori prin însemnarea scrisorii. Iară câte se fac dintr-acest fealiu (altfel decât în acest fel – n.a.), acelea să socotesc ca şi când nu se fac […] Nunta să cheamă adevărată legătură şi împreună vieţuire a bărbatului cu muierea, împreună lăcuinţă spre facere de coconi”15. După cum demonstrează acest fragment, definiţia căsătoriei este foarte clară şi nu se deosebeşte mult de cea din Îndreptarea legii (gl. 198; 203). Pe parcursul secolelor, condiţiile de bază la înfiinţarea familiei erau aceleaşi – binecuvântare, cununie, alegere benevolă etc. O altă condiţie, ce ţinea de vârsta căsătoriţilor, a rămas de asemenea neschimbată: „Să cade dar bărbaţii să fie de bună vârstă. Aşijderea şi fetele să fie putincioase de a primi pe bărbaţi adecă bărbaţii de 14 ani, şi acestea zise, măcar supt stăpâni, măcar de capul lor de vor fi cei ce vor să se însoare, nunta nu să va face până nu să vor tocmi între dânşii cei ce vor să să însoare şi cei ce îi au pe dânşii supt stăpânirea lor. Nunta nu o statorniceşte, nici o întăreşte culcarea la un loc a bărbatului şi a femeii, ci o întăreşte tocmirea nunţii şi alcătuirea şi învoirea”16. Merită atenţie faptul că deja nu se făcea deosebirea după sex la dreptul de a se căsători, când persoana devenea deplină de vârstă: „Cela ce ieste de sineşi stăpânitor şi deplin la vârstă, acela şi fără voia tatălui său poate să să însoare”17. Evident, rolul părinţilor nu se În Muntenia acest document nu a găsit aplicare la instanţele de judecată. Întregiri. Buletinul Institutului de Istoria vechiului drept românesc, p. 24. 16 Ibidem, p. 23. 17 Ibidem, p. 23-24. 14

15

44

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

excludea. Se sublinia că părinţii trebuie să fie respectaţi şi nici întrun caz tinerii să nu se cunune clandestin. „De vei fi supt stăpânirea părinţilor tăi, să-ţi petreci viaţa cu înţelepciune şi cu fericire, nu să cade tatălui tău să te silească a te însura, şi nimenea să nu să cunune pe ascuns, ci înaintea a multora să să cunune, iară cine va îndrăzni a face aceasta ca să să cunune într-ascuns să să pedepsească ca să să înveţe minte. Şi preotul care i-au cununat să cade să-şi ia vreadnicile pedepse după cum poruncesc dumnezeeşti canoane”18. Preoţilor le era interzis să oficieze căsătorii ilegale. În caz că preoţii încălcau aceste reguli, erau caterisiţi, iar căsătoria anulată. În urma analizei problemei abordate, constatăm că sursele de epocă fac suficiente referiri pentru înţelegerea noţiunii de căsătorie. Căsătoria era considerată una din tainele bisericeşti, “legătură dintre bărbat şi femeie şi comunitatea întregii vieţii”, o taină la fel de mare ca şi botezul sau preoţia19. Căsătoria constituia (şi constituie încă – n.a.) baza structurilor familiale – care formează, de fapt, temelia unei societăţi – şi este investită de creştinism cu atribute sacramentale. Funcţia religioasă a familiei continua să se menţină începând cu însuşi actul constituirii ei şi persistând în tot timpul existenţei sale. Orice căsătorie ce nu fusese oficiată religios era considerată concubinaj20. Generalizând cele expuse, ţinem să remarcăm că spaţiul limitat al unui paragraf nu ne permite să abordăm toate aspectele acestui subiect. Aici menţionăm şi faptul că studierea problemei instituţiei căsătoriei este puţin cercetată în literatura de specialitate, mai ales în ceea ce priveşte funcţia familiei: demografică, etică, pedagogică etc. În esenţă, considerăm că familia, în vechea concepţie juridică, prezintă un vast interes pentru percepţia trecutului nostru, cât şi sugestii pentru realităţile contemporane.

Ibidem, p. 24. Liviu Pilat, Comunităţi tăcute. Satele din parohia Săbăoani (secolele XVII-XVIII), Bacău, 2002, p. 229. 20 Istoria dreptului românesc, Vol. II, Partea I, Bucureşti, 1984, p. 253. 18 19

45



Lilia Zabolotnaia

I. 2. Condiţiile de încheiere a căsătoriei. Vârsta legală a căsătoriţilor Căsătoria era determinată de normele şi principiile canoanelor bisericeşti. Pentru a încheia căsătoria, era necesar să se îndeplinească anumite condiţii, care erau caracteristice atât legislaţiei scrise, cât şi dreptului obiceiului. Condiţiile de valabilitate a căsătoriei în Ţările Româneşti erau: a) vârsta corespunzătoare sau vârsta legală a căsătoriţilor b) consimţământul părinţilor c) acordul tinerilor d) alegerea benevolă e) starea fizică şi mentală f) apartenenţa la una şi aceeaşi confesiune g) excluderea unui grad de rudenie apropiat h) respectarea ceremoniei de cununie i) apartenenţa la aceeaşi categorie socială21. După cum se ştie, semnificaţia noţiunii de vârstă are o caracteristică biologică şi alta juridică. Vârsta era un prim element de care se ţinea seama în exercitarea capacităţii de a încheia căsătoria. Principalele elemente care au avut importanţă juridică, creând incapacităţi temporare sau definitive de exerciţiu în legătură cu anumite drepturi, au fost, conform legislaţiei ţărilor române, vârsta şi sexul. Până la şapte ani copiii erau „prunci”, băieţii până la 14 ani şi fetele până la 12 ani erau consideraţi nevârstnici (anix) şi nu puteau întocmi nici un act juridic22. Hotarul între nevârstnici şi vârstnici era considerată vârsta nubilă, când tânărul sau tânăra puteau să iasă de sub stăpânirea părintească şi să se căsătorească. Această condiţie reflectă evident receptarea dreptului bizantin. În constituţiile lui Iustinian era indicat: „[…] înţelegerea (pentru a încheia căsătoria – n.a.) poate fi făcută atunci când persoanele (mirele L. Zabolotnaia, Condiţii de încheiere a căsătoriei în Evul Mediu. Studiu comparativ, în Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Serie nouă, Vol.I [XVI], Chişinău, 2007, nr. 2, p. 107-112. 22 Istoria dreptului românesc, Vol. I, p. 489; Ibidem, Vol. II, Partea I. Responsabili de volum D. Firoiu şi L. Marcu, Bucureşti, 1984, p. 245. 21

46

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

şi mireasa) îşi dau seama despre acest lucru, adică, să aibă nu mai puţin de 7 ani23; pentru a încheia căsătoria băieţii trebuie să aibă 14–15 ani şi fetele 12–13 ani”24. În perioada medievală, deosebirea de sex, fie că era vorba de sistemul normativ popular sau de o lege scrisă, se socotea după „fire”, femeia fiind considerată inferioară bărbatului, cu o capacitate juridică mai redusă, iar participarea ei la viaţa publică era exclusă: „Femeile sunt oprite de la dregătoriile civile şi obşteşti. Ele nu pot fi judecători, nici nu iau parte la cârmuire sau la sfaturi de obşte, nici nu se amestecă în treburile străine, nici nu îngrijesc de averea cuiva”25. Inegalitatea se manifesta atât în condiţiile privind vârsta căsătoriţilor, cât şi în ce priveşte obligaţiile faţă de familia pe care o întemeiau. Această situaţie nu era caracteristică numai pentru spaţiul românesc, ci era universală şi larg răspândită în toate ţările creştine. Exemplul cel mai revelator în privinţa determinării diferenţei de vârstă pentru căsătorie este Syntagma lui Vlastares: „Se cere ca băieţii să fie puberi, iar fetele, apte pentru bărbat, adică să fie trecuţi de 14 ani, iar fetele, de 12 ani. Aceste le socotim , atât dacă cei ce se căsătoresc sunt de sine stătători (sui iuris) sau sub puterea altuia. Un fiu sau o fiică de familie nu pot să încheie o căsătorie dacă nu-şi dă încuviinţarea cel în a cărui putere se află ei”.26 Din cele expuse, observăm că între fete şi băieţi se făcea distincţie. Dacă băieţii, la atingerea majoratului, puteau să se căsătorească fără permisiunea tatălui, despre fete nu se vorbeşte nimic: ”Fiul emancipat, având vârsta legiuită, se poate căsători chiar fără încuviinţarea tatălui”27. Extracte din constituţiile lui Iustinian. Digeste sau pandeci, p. 231–232. В. А. Космач, История государства и права зарубежных стран. Цивилизации средневековья и раннего Нового времени (V – середина XVII вв.), Парагон, Кишинев, 2005, p. 436. 25 Manualul legilor sau aşa numite CELE ŞASE CĂRŢI, p. 42, 65, 71. 26 Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах, p. 129. 27 Ibidem. 23 24

47



Lilia Zabolotnaia

În Ţara Românească, majoratul matrimonial este precizat după Îndreptarea legii:”blagoslovită iaste vremea logodnei şi a unei nunţi, când ieste bărbatul de 14 ani şi muiarea de 12”28 (glava 173), „nunţele ceale ce sunt pre leage să chiamă ceale ce se fac cum zic dumnezăeştile pravile, bărbatul să fie pre leage şi muiarea priimită pentru bărbat, adecă junele să treacă de 14 ani şi muiarea să fie mai mare de 12 ani” (glava 203)29. În codicele de legi din Moldova, Cartea Românească de învăţătură (1646)30, mai puţin se precizează vârsta căsătoriţilor, dar în anumite capitole găsim informaţia necesară prin menţiuni indirecte. De exemplu, se indică vârsta fetelor în cazul violenţei asupra lor: ”oricine va face silă la fecioară micşoră, încă să nu fie de 12 ani, să va certa mai rău de când ar fi fost fată mare de vârstă” (Glava 36:7)31. Un deosebit interes la capitolul privitor la vârstă îl prezintă textul din Glava 53, în care este definită vârsta în general: „2. Cucon să cheamă până la 7 ani de vârstă; tânăr în măsură de vârstă să cheamă parte bărbătească de la 10 ani şi jumătate până la 14 ani, iar parte femească de la 9 ani şi jumătate până la 12 ani”32. Deci, după cum reiese din cele expuse mai sus, hotarul de vârstă al fetelor între copilărie şi maturitate era de 12 ani şi pentru băieţi de 14 ani. Conform dreptului scris, pentru încheierea căsătoriei se cerea ca „băieţii să fie puberi, iar fetele apte pentru bărbat”, adică băieţii să fie trecuţi de 14 ani, iar fetele de 12 ani33. În Moldova medievală se obişnuiau căsătoriile de vârstă timpurie, astfel o tânără fată trecută de 24 de ani era considerată fată bătrână, 28 Îndreptarea Legii (1652), Pentru logodne; ca se cade fie bărbatul de 14 ani şi fămeală de 12, Glava 173, p. 174. 29 Ibidem, Pentru nunta cea de întîi, şi ce iaste nunta, şi pentru nunta ce e pre leage, Glava 203, p. 212-213. 30 Cartea Românească de învăţătură (1646). Ediţie critică întocmită de Colectivul pentru Vechiul Drept Românesc al Academiei R.P.R. condus de Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1961. 31 Ibidem, Pentru ceia ce fac silă feciorelor de le strică fecioriia, oare ce feal de certare vor avea, Glava 36:7; p. 138. 32 33

48

Ibidem, p. 162-163.

Istoria dreptului românesc, p. 505.

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

deoarece „după obiceiul nostru moldovenesc, este pentru o fată care până la 24 ani nu capătă bărbat, ruşine şi uriciune”34. Dimitrie Cantemir în ilustra sa lucrare Descrierea Moldovei, în capitolul XVIII al părţii a doua Despre obiceiurile de logodnă şi de nuntă nu indică vârsta căsătoriţilor, dar menţionează unele aspecte caracteristice epocii: „Moldovenii îşi însoară copiii la vârsta la care trebuie să se facă, după legile bisericeşti, cununia. Însă se socoteşte că e ruşine, dacă o fecioară cere un bărbat, iar obiceiul ţării a statornicit că flăcăii trebuie să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei ginerele”35. Despre căsătoriile de vârstă timpurie în Moldova ne vorbesc multiple cazuri. De exemplu, Iliaş (născut în 1409), fiul lui Alexandru cel Bun, era căsătorit în 1425 la vârsta de 16 ani36. Ştefăniţă cel Tânăr (născut între anii 1506–1510)37 s-a căsătorit în 152638, având aproximativ 16–20 de ani. Un alt caz serveşte peţirea lui Alexăndrel (Alexandru II), cel deal doilea fiu al lui Ilie voievod şi al Marincăi. Din cronică aflăm că este născut la 17 august 1438. În 1448, la o vârsta fragedă de 10 ani, ajunge la scaunul domnesc (1448-1449)39. În perioada celei de-a doua domnii (1452-1454) pentru a „echilibra balanţa politică” Alexăndrel, în anul 1453, la 16 februarie, încheie „pace veşnică” cu Ioan de HuNicolae Iorga, Anciens documents de droit roumain, vol. II, 1930, p. 296. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, Editura Hyperion, 1992, p. 129-130. 36 Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo – române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută de P.P. Panaitescu, Bucureşţi, 1959, p. 14–15: “Şi i s-a născut un fiu, întîiu născut, numit Ilie voievod, în anul 6917 (1409), iulie 20, din cneaghina Neacşa…În anul 6933 (1425) octombrie 23 şi-a luat Ilia voievod soţie şi a adus-o Ghidigol sîmbătă, s-a cununat duminecă”. 37 Grigore Ureche înregistrează ştirea că după campania în Polonia din iunie 1509, Bogdan III „ş-au luat doamnă din ţară şi au făcut pre Ştefan vodă cel Tânăr”. Vezi: Ureche Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei de cînd s-au descălicat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scria de la Dragoş – vodă până la Aron-vodă (1359-1595), în Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 68. 38 Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, a.1324-1881, vol.I. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 553-555. 39 Cronicele slavo-polone, p. 6, 15. 34 35

49



Lilia Zabolotnaia

nedoara. În plus, cum menţionează C. Rezachevici, având vârsta de paispezece ani şi jumătate, se obligă să ia de soţie pe o nepoată a acestuia, „şi pe nepoata sa să o iau să-mi fie Doamna, până la moarta mea”40. Nepoata lui Ioan de Hunedoara este neidentificată41, nu ştim în ce împrejurări Alexăndrel a fost înlăturat din a doua domnie, însă cunoaştem că această alianţă matrimonială n-a fost încheiată. În 1355, împăratul bulgar Ioan Alexandru (1331-1371) şi cel bizantin Ioan V Paleologul (1341-1376; 1379-1391) au încheiat un tratat de pace, care a fost consolidat prin căsătoria copiilor lor. Ioan Alexandru şi-a căsătorit fiica sa încă minoră, pe Keraţa-Maria, cu urmaşul, minor şi el, al lui Andronic IV (1376-1379)42. Ambii tineri aveau câte 9-10 ani, atunci când părinţii au încheiat acest contract de căsătorie. Permisiunea şi contractul de căsătorie au fost confirmate de un Act Sinodal special al Patriarhului de la Constantinopol la 17 august 1355. Nunta a avut loc peste un an, în 135643. Un alt exemplu în acest sens poate servi conflictul polono-ungar privind Haliţia în anul 1214, care a fost rezolvat prin intermediul „diplomaţiei de mariaj”. Pentru a soluţiona problema teritorială, regii Ungariei şi Poloniei au decis că vor stăpâni această regiunea copiii lor. La momentul încheierii logodnei, mirele Koloman, fiul regelui ungar Andrei II, avea şase ani, iar logodnica Salomeea, fiica regelui polon Leşco cel Alb, numai doi (sic!). Însă această condiţie nu era luată în considerare de părinţi, care erau preocupaţi de problemele politicii interstatale mai mult decât de destinul propriilor copii. Se ştie, că mireasa era dusă la palatul regelui ungar, unde era crescută şi Constantin Rezachevici, Cronologia domnilor, p. 511, 526-527. Costăchescu M., Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Vol. I, p. 763-765 (doc. nr. 224). 42 Documente privind istoria României. A. Moldova, veacul XVI, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1951, p. 122 (nr. 222), în Ştefan S. Gorovei, Familia lui Ieremia Movilă în tablouri votive. Contribuţii la istoria Mănăstirii Suceviţa, în Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească. Ieremia Movilă. Domnul. Familia. Epocă, vol. II, „Casa noastră movileancă”, Sfânta Mănăstire Suceviţa, Editura Muşatinii, Suceava, 2006, p. 38-39. 43 A doua soţie a lui Andronic IV era Teodora, fiica voievodului Ţării Româneşti Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). 40 41

50

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

educată cu mare atenţie, şi când a atins vârsta de majorat s-a căsătorit cu Koloman. Nu cunoaştem detalii – a fost fericită căsătoria sau nu, dar sunt bine cunoscute faptele că copii n-au avut, în 1241 Koloman a fost ucis de mongoli, iar Salomeia a intrat în istoria Poloniei ca sfânta Salomea44. Peţirea lui Alexăndrel (Alexandru II), cel de-al doilea fiu al lui Ilie voievod şi al Marincăi, născut la 17 august 143845, este ilustrativă în acest sens. Pentru a soluţiona problemele politice, Alexăndrel, în perioada celei de-a doua domnii (1452-1454), la 16 februarie 1453 încheie un tratat de pace cu Ioan de Hunedoara. Una dintre condiţiile de asigurare a îndeplinirii prevederilor tratatului era obligaţia de a o lua de soţie pe nepoata lui Ioan de Hunedoara, deşi Alexăndrel avea doar paispezece ani şi jumătate46, „şi pe nepoata sa să o iau să-mi fie Doamna, până la moarta mea”47. Alianţa matrimonială n-a fost încheiată, Alexăndrel fiind înlăturat de la domnie, în împrejurări necunoscute de noi, iar viitoarea mireasă a rămas necunoscută48. Ca exemplu ilustrativ pot servi şi fiicele lui Ieremia Movilă. Despre prima fiică, Raina, se ştie că s-a născut în 158849. Avea numai 11 ani când a fost cerută în căsătorie. Despre această peţire scrie cronicarul transilvănean István Szamosközy (care a descris evenimentele de la sfârşitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea)50. În 44 Иван Божилов, Фамилията на Асеневци. Генеалогия и просопография, София, 1985, p. 219-220. 45 Cronicele slavo-polone, p. 6, 15. 46 Constantin Rezachevici, Cronologia domnilor, p. 511, 526-527. 47 Ilie Mihnea, O nepoată a lui Iancu de Hunedoara, doamnă a Moldovei?, în Cercetări istorice, VIII-IX (1932-1933), nr. 1, Iaşi, 227-228. 48 Costăchescu M., Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Volumul I, p. 763-765 (doc. nr. 224). 49 Ilie Mihnea, O nepoată a lui Iancu de Hunedoară, doamnă a Moldovei?, în Cercetări istorice, VIII-IX (1932-1933), nr. 1, Iaşi, 227-228. 50 Ilie Corfus, Odoarele movileştilor rămase în Polonia. Contribuţii la istoria artei şi a preţurilor, în Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, vol. I, „Casa noastră movileancă”, Sfânta Mănăstire Suceviţa, Editura Muşatinii, Suceava, 2006, p. 284; Ilona Czamańska, Movileştii în tradiţia familială polonă, în Revistă de Istorie a Moldovei, 12 (61, 62). Materialele simpozionului internaţional moldo-polon „Dinastia Movileştilor – interferenţe politice şi culturale ale elitelor din Europa Cenrală şi de Est”, Coordonator

51



Lilia Zabolotnaia

1599, Andrei Bátory, voievod al Transilvaniei (1599)51, prin intermediul cardinalului János Nagy a propus să se căsătorească fratele său mai mic după mamă52, János Iffjú, cu fiica lui Ieremia Movilă. Cronicarul Szamosközy scrie că Ieremia Movilă avea o singură fiică, dar este o opinie eronată. Este cunoscut faptul că în 1599 în familia domnului Moldovei erau deja trei fiice: Raina, Maria şi Ecaterina. Astfel, informaţie putem să presupunem că este vorba de fiica cea mai mare – Raina. Opinia greşită a cronicarului era repetată şi de cercetătoarea din Ungaria Ildikó Horn53. Prin acest mariaj dinastic se urmărea o alianţă politică. Una din condiţiile de bază era cu cât e posibil de urgent de încheiat căsătoria. La încheierea condiţiilor erau respectate şi obligaţiuni financiare. În caz dacă căsătoria nu avea loc din vina mirelui, atunci el era obligat să plătească despăgubiri în valoare de 30 000 de ducaţi, dintre care, conform contractului, 20 000 era obligat să plătească Andrei Bátory şi 10 000 János Iffjú. În contract era stipulat că şi Ieremia Movilă era obligat să plătească despăgubire în această valoare, dacă nu va respecta contractul. Contractul cu garanţii reciproce era completat la 3 iulie 1599, semnat şi pecetluit, şi alăturat cu verighetă de logodnă pentru logodnică. Alianţa matrimonială n-a fost încheiată, din motiv că mirele, János Iffjú, a fost ucis54. Peste un an, în toamna anului 1600, la indicaţia lui Zamoyski, s-au început convorbiri pentru căsătoria Rainei Movilă (la 12 ani!) cu principele Mihał Wiśniowiecki, staroste de Owrucz. Nunta s-a făcut la al volumului L. Zabolotnaia, CIVITAS, Chişinău, 2005, p. 30; Idem, Între familie şi stat, Relaţiile familiale ale dinastiei movileştilor în Moldova, în Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească. Ieremia Movilă. Domnul. Familia. Epocă, vol. II, „Casa noastră movileancă”, Sfânta Mănăstire Suceviţa, Editura Muşatinii, Suceava, 2006, p. 264. 51 Szamosközy István, Erdély története (1588-1599, 1603), Európa Könyvkiadó, Budapest, 1981, p. 208. 52 Constantin Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astezi. Ediţie a doua, revăzută şi adăgită, Edutura ALBATROS, Bucureşti, 1975, p. 403-404, 916. 53 Născut din a doua căsătorie a mamei lui Andrei Batory cu János Iffjú. 54 Ildikó Horn, Andrzej Batory. Traducerea Szymon Breziński, Widawnictwo Neriton, Warszawa, 2010, p. 250.

52

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

25 mai 1603 (când Raina avea 15 ani), iar marele cancelar Zamoyski a fost oaspete de onoare55. Acest mariaj din interes politic în realitate s-a realizat într-o căsătorie fericită. În afară de aceasta, Raina Movilă a intrat în istoria Poloniei ca mama faimosului Ieremia Wiśniowiecki, voievodul Rusiei şi bunica viitorului rege polon Mihał Korybut Wiśniowiecki (1663-1673)56. A doua fiică, Maria, s-a căsătorit peste 3 ani, în 1606, cu alt vestit magnat al Poloniei – Ştefan Potocki. Maria era a doua fiica a lui Ieremia Movilă şi s-a născut peste câţiva ani după Raina. Argumente solide la acest capitol aduce Ştefan S. Gorovei într-un studiu consacrat acestei probleme. Ieremia Movilă, făcând o danie Suceviţei la 12 iulie 1597, aminteşte de copii „dăruiţi de Dumnezeu, Costantin, Irina (Raina – n.a.), Maria şi Caterina”57. Reiese, că la căsătorie Maria avea aproximativ 15 ani. Pentru a ajunge la rezultatele consemnate mai sus, am recurs la studii comparate. În acest context, menţionăm că în dreptul canonic bizantin era respectată aceeaşi vârstă pentru căsătoriţi: fetele la 12 ani şi băieţii la 14 ani58. Pentru Imperiul Bizantin însă erau tradiţionale căsătoriile cu fete tinere, indiferent de vârsta mirelui. De exemplu: prima soţie a împăratului bizantin Andronic II Pa55 Szamosközy István, Erdély története (1588-1599, 1603), Európa Könyvkiadó, Budapest, 1981, p. 208-209; 510. 56 Ilona Czamańska, Caracterul legăturilor lui Jan Zamoyski cu Movileştii, în Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, volumul I, „Casa noastră movileancă”, Sfânta Mănăstire Suceviţa, Editura Muşatinii, Suceava, 2006, p. 119-120. 57 Ilona Czamańska, Wiśniowieccy. Monografia rodu, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 2007, p. 122-128; Ilie Corfus, Odoarele movileştilor rămase în Polonia. Contribuţii la istoria artei şi a preţurilor, în Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, volumul I, „Casa noastră movileancă”, Sfânta Mănăstire Suceviţa, Editura Muşatinii, Suceava, 2006, p. 284. 58 E. Patlagean, L’enfant et son avenir dans la famille byzantine (IV-XIIe siècles), în Annales de dèmographie historique, 1973, Vol. I, Enfant et Sociètes, p. 90; D.M. Nicol, Mixed Marriages in Bizantium in Thirteen Century, în Studies in Chuch History, Vol. I, London, 1964, p. 164; Idem, Bizantium: Its Ecclesiastical History and the Relations with the Western Word, London, 1972, chap. IV. Vezi: Małgorzata Dąbrowska, Łacinniczki nad Bosforem. Małżeństwa bizantyńsko-łacińskie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII -XV w.), Łódż, 1996, p. 51.

53



Lilia Zabolotnaia

leologul (1282–1328), Ana Unguroaica, avea 12 ani la căsătorie şi a născut la doar 16 ani. A doua soţie a lui Andronic II Paleologul avea 12–13 ani la căsătorie. Împăratul Ioan VII (1390) s-a căsătorit cu Eugenia Gattilusio când aceasta avea numai 6 ani. Soţia împăratului Constantin XI (1449–1453), Magdalena Tocco, avea 12 ani la căsătorie şi a murit peste un an, la naşterea primului copil59. Până în secolul al XV-lea, în toate ţările europene, atât în Est, cât şi în Vest, vârsta între 12–14 ani era valabilă pentru încheierea căsătoriei60. O influenţă majoră a dreptului bizantin s-a manifestat în dreptul civil al ţărilor vecine, în mod special al Serbiei, în Statutul lui Stefan Duşan. Acest document juridic medieval este un model de compilaţie a legislaţiei bizantine. În Statutul lui Stefan Duşan nu este indicată direct vârsta căsătoriţilor, dar tocmai această ţară demonstrează cel mai elocvent obiceiul căsătoriilor premature. Ilustrativ este şi cazul căsătoriei regelui Serbiei Stefan Uroş II Milutin (1282–1321). A treia soţie a fost Anna Terter, fiica ţarului bulgar Gheorghi I Terter (1280–1292) şi a Mariei (Kira-Maria) Asen, sora lui Ioan Asen III61, născută în Bizanţ, după divorţul (terminus post quem) părinţilor, aproximativ în 1283–128462. Anna Terter, în fragedă tinereţe, la vârsta de maximum 59 Małgorzata Dąbrowska, Łacinniczki nad Bosforem. Małżeństwa bizantyńsko-łacińskie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII-XV w.), Łódż, 1996, p. 51, 96-97. 60 R. Metz, Le statut de la femme en droit cannonique médieval, în Recuiel de la Société Jean Bodin, Vol. XII, La femme, 2ème partie, 1962, p. 82 ; D. Herlihy, The Generation in Medieval History, în Viator, Vol. 5, 1978, p. 358; Idem, Social History of Italy and Western Europe 700-1500, Collected Studies, London, 1978, chap. XIII. Vezi: Małgorzata Dąbrowska, Łacinniczki nad Bosforem. Małżeństwa bizantyńsko-łacińskie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII-XV w.), Łódż, 1996, p. 51. 61 С. Табаков, Бележки за Югоисточна България през епохата на Тертеровци, în Списание на Българскaта Aкадемия на Hауките, LXX, 1909, p. 563-588. 62 Gheorghi I Terter se consideră întemeietorul noii dinastii a Terterilor, care a condus Bulgaria timp de 34 de ani. După doi ani de la venirea la putere, Gheorghi I Tereter ia o hotărâre neaşteptată: desface căsătoria cu Maria (Kira-Maria) Asen şi îşi aduce înapoi prima soţie, pe Maria şi pe fiul său, care se transformă din ostatici în membri ai familiei împărăteşti. Vezi: Иван Божилов, Васил Гюзелев, История на средновековна България VII-XIV век, Изд. Анубис, София, 2006, с. 531; Йордан Андреев, Българските ханове и царе VII-XIV век. Историко-хронологический справочник, София, 1988, p. 168-169.

54

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

10 ani, a fost dată în căsătorie ţarului sârb Stefan Uroş II Milutin doar în scopuri politice (pentru consolidarea pactului de pace bulgaro-sârb din 1284). Despre acest fapt vorbeşte şi unul din documentele de la Dubrovnik din anul 1284, în care se aminteşte: „...când a luat de soţie Uroş pe fiica împăratului bulgar”63. După 15 ani de căsătorie, Stefan Uroş II Milutin a divorţat de Anna Terter, pentru a încheia a patra căsătorie cu fiica minoră a lui Andronic II. Conform tratatului bizantino-sârb, Anna Terter a fost trimisă înapoi în Bizanţ (repetând soarta mamei sale!). Gheorghi I Terter a fost urmat de ţarul Smileţ (1292–1298), după a cărui moarte, sub regenţa soţiei, a rămas un fiu minor, numele complet al căruia este Ioan Comnen Duca Anghel Vrana Paleologul. Prefera să poarte şi să accentueze titlurile bizantine, moştenite de la maică-sa, care era fiica sevastocratului Constantin, fratele împăratului Mihail III Paleologul. Pentru a stabili relaţii paşnice cu Serbia, văduva a propus coroana bulgară lui Stefan Uroş II Milutin, dar acesta a refuzat să se căsătorească cu ea, preferând-o pe minora prinţesă bizantină Simonida64. La vârsta de 40 de ani, Stefan Uroş II Milutin a cerut-o în căsătorie pe fiica împăratului bizantin Andronic II Paleologul (1282–1328) şi a Iolandei de Montferrat „[…] şi a luat de soţie pe Simonida, fiica imperatului bizantin” („[…] и да вземе истинската дъщеря на императора, която ромеите наричат със и име Симонида”)65. Simonida avea numai 5 ani, când Stefan Uroş II Milutin a insistat 63 The Correspondence of Athanasius I Patriarche of Constantinople, p. 210; A. Failler, Le complot antidynastique de Jean Drimys, în Revue des études byzantines, LIV (1998), p. 245-248; Иван Божилов, Васил Гюзелев, История на средновековна България VII-XIV век, p. 538. 64 П. Ников, Татаро-българските отношения през средните векове с оглед към царуването на Смилеца, în Годишник на Софийския университет, ФИФ, 15-16, 1921, p. 1-95; Иван Божилов, Бележки върху българската история през XIII в., în Българско средновковие, София 1980, p. 78-81; История на България, Т.3, София, 1982, p. 289-299. 65 În aceeaşi perioadă el ducea trative în privinţa Annei, fiica împăratului Mihail Paleologul (1259-1282). Nu se ştie clar, a schimbat decizia din cauza conjucturii politice sau din motive personale. Małgorzata Dąbrowska, Łacinniczki nad Bosforem. Małżeństwa bizantyńsko-łacińskie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII-XV w.), Łódż, 1996, p. 67.

55



Lilia Zabolotnaia

să fie trimisă mireasă la curtea sa şi a respins rugămintea părinţilor de a amâna căsătoria până la maturitatea ei. Nunta a avut loc când Simonida a împlinit 8 ani. Din cauza căsătoriei la acea vârstă fragedă Simonida n-a putut avea niciodată copii66. Această informaţie este relatată în opera lui Mavro Orbin (din Dubrovnik) în renumita lucrare a secolului al XVII-lea „Краљевство Словена”: „Regele Serbiei Uroş avea peste patruzeci de ani când a luat-o de soţie pe Simonida, care abia a împlinit opt ani. Din această cauză ea niciodată nu putea să nască copii” („Краљ Урошб наимеб кад му jе било четрдесят година и jош више, почео jе са Симонидом да живи као са женом кад jе jедва имала осам година и тако озледило њену материцу да никада ниjе не могла имати деце”)67. Răstrăbunica Elenei Ecaterina (soţia lui Petru Rareş), Mara (1354– 1357(?) – 12 aprilie 1426), fiica mai mare a lui Lazar Hrebeleanović şi a Miliţei, a fost dată în căsătorie în 1371, adică aproximativ la vârsta de 14–17 ani, după Vuk Branković68. Strănepoata Marei, Elena (1447 – † 1498), la vârsta de 12 ani (21 martie 1459) era căsătorită cu Ştefan Tomašević (? – †1463), fiul regelui bosniac Ştefan Tomaš (1443–1461). Căsătoria fusese încheiată din iniţiativa mamei, Elena Paleologu ( 1432 – † 1473), pentru a menţine puterea prin intermediul fiicei69. L. Mavromatis, La fondation de l’empire serbe du kralj Milutin, Tessaloniki, 1978, p. 43; N. Gregoras, Bizantina Historia, în Corpus Scriptorum Historiae Bizantinae, ed. by L. Schopen, Vol. I, Bonnae, 1829; M. Laskaris, Vizantijskije princeze u srednovekovoi Srbii, Beograd, 1926, p. 53-81. Vezi: Małgorzata Dąbrowska, Łacinniczki nad Bosforem. Małżeństwa bizantyńsko-łacińskie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII-XV w.), Łódż, 1996, p. 51. 67 L. Mavromatis, La fondation de l’empire serbe du kralj Milutin, Tessaloniki, 1978, p. 43; N. Gregoras, Bizantina Historia, în Corpus Scriptorum Historiae Bizantinae, ed. by L. Schopen, Vol. I, Bonnae, 1829; M. Laskaris, Vizantijskije princeze u srednovekovoi Srbii, Beograd, 1926, p. 53-81; Małgorzata Dąbrowska, Łacinniczki nad Bosforem. Małżeństwa bizantyńsko-łacińskie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII-XV w.), Łódż, 1996, p. 51. 68 Раде Михаљчић, Краj Српского царства, Београд, 1975, p. 111-112. 69 В. Макушев, Историjски споменици, Књига II, Београд, 1882, p. 310; Историjа Српского Народа, Доба борби за очување и обнову државе (1371-1537), Друга књига, Друго издање, Београд, 1994, p. 310. 66

56

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Despina Miliţa ( ? – †1554)70, sora Elenei Ecaterina71, s-a căsătorit în 1504/1506 cu viitorul voievod al Ţării Româneşti, Basarab IV Neagoe (1512-1521), când avea 14 ani72. Pe de altă partă, privitor la Transilvania, am depistat informaţii diferite în Libri Sententiarum şi Tripartitul73 referitoare la problema vârstei. Pentru a demonstra acest fapt, propunem fragmente integrale din ambele documente. Conform Libri Sententiarum, „după lege, bărbatul trebuie să fi împlinit paisprezece ani, iar femeia – doisprezece”74. Atrage atenţia formularea. Deci, la vârsta aptă pentru căsătorie, tinerii sunt numiţi bărbat şi femeie, iar pentru a „încheia o căsătorie legiuită […] potrivit dispoziţiunilor legii: bărbaţii să fie puberi, iar femeile, nubile (capabili şi capabile de a procrea) <şi să aibă> încuviinţarea părinţilor sau a acelora în a căror putere sunt. Căsătoriile acelor persoane ce sunt în puterea tatălui nu se încheie potrivit legii – fără vrerea lui, dar, o dată încheiate, nu se desfac”75. Cu mare probabilitate, aceste condiţii au fost moştenite din dreptul roman şi dreptul cutumiar germanic. În afară de aceasta, de la tinerii 70 Despina Miliţa şi Elena Ecaterina erau fiicele lui Iovan Branković şi ale Elenei Iakšič (Iovan Branković, născut în 1462, despot al Serbiei (1494 – †1502), a fost căsătorit cu Elena Iakšič (? – †1529), fiica lui Stefan Iakşič ( ? – † 6.I. 1506). La 10 decembrie 1502, la vârsta de 40 de ani, Iovan va muri în urma rănilor. După el nu vor rămâne urmaşi pe linie masculină. Vezi în: Историjа Српского Народа, Доба борби за очување и обнову државе (1371-1537), p. 460, 560. 71 Elena sau Elena-Ecaterina Branković (?-† 1550/1551) s-a căsătorit în 1529 cu domnul moldovean Petru Rareş. 72 Родословне таблице и грбови српских династjиа и властеле, Друго знатно допуньено и проширено издање Београд, 1991, p. 129 (таблица№ 17); 130 (таблица № 18); p. 223-225 (таблица № 37). 73 Tripartitum, opus juris consuetudinarii inglity regni hungarie, per magistrum Stephanum de Werbewcz, Personalis presentile regle majestatis locum tenentem, Accuratissime editum. Vezi în: Florin I. Moldovan, Originea şi evoluţia instituţiei jurătorilor la români, Editura TEXTE, Dej, 2007, p. 102-103. 74 Abatele Panormitanus, Commentaria super libros Decretalium (Comentarii asupra cărţilor Decretelor), cu privire la C. III.X, De desponsatione impuberum, IV, 2, Veneţia, 1571, în Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 638. 75 Statuta iurium municipalium Saxonum (Statutele dreptului orăşenesc săsesc), ediţia Fr. Schuller Von Libloy, Sibiu, 1856 (cu o traducere germană din 1721), II.1, §.2, în Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 638-639.

57



Lilia Zabolotnaia

căsătoriţi se cerea ca alegerea să fie benevolă, să se afle în stare fizică şi mentală sănătoasă şi alegerea să fie confirmată prin jurământ: „Dacă spun însă prin cuvinte ceea ce nu vor cu cugetul – adică dacă nu e vorba de vreo silă sau vreo înşelăciune – această îndatorire , prin cuvintele cu care consimt, spunând: „Te iau de bărbat şi pe tine de soţie”, formează căsătoria76. Potrivit dispoziţiilor Tripartitului, băieţii şi fetele până la 12 ani erau în perioada vârstei nelegiuite; între 12 şi 16 ani fetele şi 12-24 bărbaţii erau în perioada vârstei legiuite, după care urma majoratul: „Copiii sunt unii de vârsta desăvârşită (perfectae aetatis), alţii de vârsta nedesăvârşită (imperfectae aetatis). Sunt de vârstă desăvârşită băieţii de 24 de ani, iar fetele de 16 ani […] Vârsta mirelui era de regulă mai mare decât a miresei. Sunt de vârstă nedesăvârşită cei ce nu au <împliniţi> anii de vârsta desăvârşită. Şi, dintre aceştia, unii sunt de vârstă legiuită, iar alţii de vârstă nelegiuită. Băieţii ca şi fetele [...] la 12 ani [...] au vârstă legiuită”77. Un alt exemplu îl poate reprezenta vecinul de est al Ţării Moldovei, Marele Cnezat Litiuanian. Ne vom referi, în primul rând, la I Statut Lituanian78, care a fost primul codice de legi al Marelui Cnezat Lituanian79 şi adoptat în 1529, intrând în vigoare de la 1 ianuarie 153080. Codicele includea 244 de articole cuprinse în 13 capitole. Încă în 1522, Sygmunt I Stary a declarat: „...tuturor locuitorilor şi străinilor, nobili sau nu, pentru toţi este scris un singur drept şi o singură lege” („всем жителям и туземцам, каким благородством и знатностью они не отличались, одно писанное право и один закон”)81. Petri Lombardi Libri Sententiarum (Cele patru cărţi de opinii (de drept canonic) ale lui Petrus Lombardus), 2 vol., Quaracchi, 1916, IV, D. XXVII, C., în Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 638. 77 Dumitru V. Firoiu, Istoria statului, p. 85. 78 Grzegorz Błaszczyk, Litwa na przełomie średniowiecza i nowożytności1492-1569, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 2002, p. 83-85 79 Z. Kiaupa, J. Kiaupienė, A. Kuncevičius, The History of Lithuania before 1795, Vilnius, 2000, p. 202-203. 80 J. Bardach, Statuty Litewskie w ich kręgu prawno-kulturowym, în O dawnej i niedawnej Litwe, Poznań. 1988, p. 25; J. Ochmański, Historia Litwy, Wrocław, 1982, p. 112. 81 Grzgorz Błaszyk, Litwa na przełomie średniowiecza i nowożytności1492-1569, p. 83-85; Законодательные акты Великого Княжества Литовского XV-XVI вв. 76

58

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

În document nu se indică nemijlocit vârstă căsătoriţilor, dar în Articolul 1 Despre copii nevârstnici găsim informaţii referitoare la acest subiect: „Stabilim ca, după moartea părinţilor copiilor nevârstnici, averea lor mobilă şi imobilă să nu fie distrusă şi nimicită […] să fie ei ocrotiţi sub tutela persoanelor desemnate de părinţi sau rude până la majorat. Bărbatul trebuie să aibă 18 ani şi fata 13 ani”82. Deci, după cum demonstrează I Statut Lituanian, vârsta corespunzătoare sau vârsta legală a căsătoriţilor în Lituania în secolul al XVI-lea era pentru fete de 13 ani şi pentru băieţi de 18 ani. În Franţa (XI-XV), dreptul familial era determinat de dreptul canonic. În baza dreptului canonic s-a format un sistem de condiţii care urma a fi respectat. De exemplu, vârsta de căsătorie era stabilită pentru băieţi 14 ani şi pentru fete 12 ani. După Soborul Trident (1545), căsătoria fără binecuvântare şi cununie era considerată nevalidă. Pentru încheierea căsătoriei era necesar consimţămâtul ambelor părţi şi permisiunea părinţilor sau a tutorilor. Biserica catolică, declarând căsătoria o taină, a stabilit condiţiile de valabilitate ale căsătoriei. Nevalabilă era considerată căsătoria încheiată: fără anunţ public prealabil, cu o persoană care s-a logodit cu altcineva pe ascuns, fără cununie, cu o persoană nebotezată, între rude de sânge şi de botez, cu persoane hirotonite, între cuscri, fără consimţământul căsătoriţilor, căsătoria încheiată în urma violenţei (răpire, viol) şi cea încheiată în post83. În Polonia, în secolele XIV şi XV, se accentuează tendinţele de Сборник материалов. Ленинград, 1936, p. X-XI; Lietovus Metrica (1522-1530), 4-oji Teismų bylų knyga (XVI a. pabaigos kopija), Vilnius, 1997, p. CXXII. 82 „(АРТИКУЛ 1. О летах детей несовершеннолетних. Устанавливаем, чтобы после смерти родителей несовершеннолетним детям ущерба и разорения имуществу их как недвижимому, так и движимому не было, по этой причине такие дети несовершеннолетние должны быть под управлением и присмотром опекунов, от родителей назначенных или родственников, либо также установленных до совершеннолетия. А лета мужчина должен иметь совершенные восемнадцать лет, а девица тринадцать лет)”. Vezi: Законодательные акты Великого Княжества Литовского XV-XVI вв., p. X-XI; 83 История государства и права. Древний мир и средние века. Том 1, Москва, Зерцало-М, 2002, p. 481-482.

59



Lilia Zabolotnaia

codificare a dreptului cutumiar polonez. În conformitate cu normele de drept ale acelor timpuri, regelui îi revenea un rol deosebit de important în sistemul legislativ. Suveranul putea modifica şi completa legislaţia, elaborând statute şi privilegii, pe care acesta le dădea cu asentimentul sau la insistenţa nobilimii. La aceste izvoare de drept ale epocii se adăugau hotărârile dietelor şi apoi cele ale dietei generale, cunoscute sub numele de constitutiones. Datorită dezvoltării activităţii instanţelor judecătoreşti, se impune, cu începere din secolul al XIV-lea, şi precedentul judiciar, echitabil izvor juridic de drept. În Polonia medievală s-au aplicat, în unele regiuni, câteva sisteme de drept străine, ca: dreptul de Magdeburg, dreptul românesc ( jus valachicum) şi dreptul armean. Dreptul românesc s-a aplicat în Galiţia, unde fuseseră colonizate numeroase sate cu ţărani români veniţi din Transilvania la stăruinţa regilor poloni84. La încheierea căsătoriilor, un rol important l-a jucat dreptul canonic. Potrivit acestuia, căsătoria era considerată nevalidă dacă apăreau impedimente excepţionale: lipsa consimţământului liber de a încheia căsătoria, efectuarea acesteia prin constrîngere, sau dacă se depista vreo greşeală privitor la personalitatea unuia dintre soţi (rude apropiate, căsătorie ascunsă, căsătorie în perioada de doliu, beţie etc.). În practica ecleziastică, un motiv pentru nerecunoaşterea căsătoriei era inegalitatea socială, dacă despre aceasta nu se ştia din timp de către una din părţi. Dacă se întâmpla însă ca o nobilă (şleahteancă) să se căsătorească conştient cu un bărbat din popor, atunci ea nu-şi mai primea zestrea cuvenită şi pierdea şi dreptul la orice moştenire, dar căsătoria rămânea valabilă85. Conform legislaţiei polone, condiţiile de căsătorie sunt asemănătoare cu cele din ţările româneşti: vârsta corespunzătoare, alegerea benevolă şi acordul tinerilor, consimţământul părinţilor, apartenenObyczaje w Polsce. Ot sredniowiecza do czasόw wspόlczesnych. Pod red.dakcjią Andrzeja Chwalby, Wydawnictwo Naukowe PWN, Warszawa, 2004, p. 35; Smochină A., Istoria universală a statului şi dreptului. Epoca medie, Chişinău, 2009, p. 152, 85 Ю. Бардах, Б. Леснодарский, М. Пиетрчак, История государства и права Польши, Москва, 1980, p. 239. 84

60

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

ţa la aceeaşi confesiune, respectarea ceremoniei de cununie etc86. Al II-lea Conciliu Lateran (1139) a reglementat binecuvântarea căsătoriei de către preot. Dar tradiţiile păgâne persistau încă şi această condiţie nu totdeauna a fost respectată până la începutul secolului al XIII-lea. Abia după al IV-lea Conciliu Lateran (1215) căsătoriile fără cununie au fost considerate nevalide. Concomitent s-au introdus interdicţii de căsătorie între rude până la a patra generaţie87. Încheierea căsătoriei era valabilă dacă erau respectate trei condiţii obligatorii: 1. anunţarea logodnei; 2. lipsa impedimentelor la căsătorie 3. îndeplinirea tuturor canoanelor bisericeşti88. Vârsta de căsătorie s-a schimbat şi a evoluat pe parcursul secolelor. Astfel, în acordul lui Konrad Mazoveţki (1242) cu cruciaţii se specifica: „nu pot fi luaţi prizonieri copii până la 12 ani, fete, femei şi preoţi”89. Din acest acord deducem că fata era considerată minoră până la 12 ani. Drept exemplu servesc şi căsătoriile din această perioadă. Jadwiga Anjou, numită la 10 ani (sic!) regina Poloniei (n. 15/18 II 1374 – † 17 VII 1399, Krakow)90, avea vârsta de numai 12 ani când s-a căsătorit cu Jagaiłło, care era cu aproximativ 20 de ani mai mare decât dânsa91. Bunica Jadwigăi, Elisabeta Lokietkowna (n.1305-† 29 XII 1380, Buda Veche )92, regină a Poloniei şi Ungariei, a fost căsătorită în scopuri politice la vârsta de 15 ani, în 1320, cu regele Ungariei, Carol I Ibidem, p. 239. Obyczaje w Polsce. Ot sredniowiecza do czasόw wspόlczesnych, p. 35. 88 Seweryn Świaczny, Nierozerwalność małżeństwa a rozwiązanie małżeństwa naturalnego w prawie kanonicznym, Katowice, 2004, p. 39-40; Alexander Sobczak, Czym jest chrześcijańskie małżeństwo? Istota chrześcijańskiego małżeństwa w świetle kanonistyki, Poznań, 2006, p. 49-55. 89 Ю. Бардах, Б. Леснодарский, М. Пиетрчак, История государства и права Польши, p. 140. 90 Anna Strzelecka, Jadwiga Andegaweńska, Anjou, în Polski Słownik Biograficzny, Tom X, Zakład narodowy imienia Osoolińskich, Wydawnictwo Poşllskiej Akademii Nauk, Wrocław-Warszawa-Kraków,1962-1964, p. 291-295; Słownik władców polskich, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 1997, p. 150, 106-109, 385. 91 O. Halecki, Przyczynki genealogiczne do dziejów aktu krewskiego, în Miesięcznik Heraldyczny, XIV, 1935, p. 110. 92 Kronika Jana z Czarnkowa. Pod red. A. Nowakowskiego, Kraków, 1996, p. 80. 86 87

61



Lilia Zabolotnaia

Robert de Anjou (n. 1288 – † 16 VII 1342). Era deja a treia soţie a lui Carol I Robert de Anjou, iar diferenţa de vârstă dintre ei era de 17 ani. Prin această căsătorie s-a încheiat o alianţă între casa regală polonă şi dinastia regală ungară93. Din secolul al XIV-lea, situaţia femeilor din Polonia se schimbă, ele aveau dreptul la moştenirea proprietăţii imobile în cazul când nu existau moştenitori de gen masculin. Însă nu se schimbă situaţia cu privire la vârsta de căsătorie. Din secolul al XVI-lea, în Regatul Polon vârsta de majorat era considerată pentru fete 12 ani, iar pentru băieţi – 15 ani94. Introducerea căsătoriei oficializate în biserică datează numai din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când în Polonia au fost recunoscute hotărârile Soborului Trident din 1577. Căsătoria era considerată o taină şi în acelaşi timp un contract matrimonial. Conform Constituţiei din 1588, căsătoriile se încheiau printr-un contract care se înregistra în cărţile judecătoreşti, unde se indica zestrea, mărimea viano (daruri de nuntă, o sumă de bani ce acopereau valoarea zestrei)95, soţia nu răspundea de datoriile soţului, bastarzii nu aveau drepturi egale cu copiii legitimi etc. Din secolul al XVII-lea, fetele moşteneau din partea tatălui numai o pătrime din avere, iar de la mamă, toţi copiii, indiferent de sex, moşteneau în mod egal toate bunurile mobile şi imobile96. În Rusia medievală, în perioada cercetată, documentul legislativ principal privitor la relaţiile familiale era aşa-numita Кормчая книга, care includea compilaţii din legislaţia greco-romană, hotărârile sinoadelor ecumenice şi locale etc. Conform acestui document, vârsta minimă valabilă pentru încheierea căsătoriei era pentru fete 12 ani şi pentru băieţi – 15 ani („[…] аще возраст подобный имут: юноше Słownik władców polskich, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 1997, p. 106-107. Ю. Бардах, Б. Леснодарский, М. Пиетрчак, Op. cit., p. 238; A. Smochină, Istoria universală a statului şi dreptului, Chişinău, 2002, p. 152-153. 95 Viano putea fi plătită şi cu o sumă de bani de două ori mai mare decât costul zestrei, dar nu trebuia să depăşească limita unei treimi din toată averea soţului. Vezi: L. Zabolotnaia, Unele consideraţii asupra testamentului Mariei Cneajna, fiica lui Ştefan cel Mare, în Civilizaţia medievală şi modernă în Moldova. În honorem Demir Dragnev. Coordonatorul ediţiei L. Zabolotnaia, Chişinău, Civitas, 2006, p. 411-412. 96 Ю. Бардах, Б. Леснодарский, М. Пиетрчак, Opt., cit., p. 240. 93 94

62

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

убо поне да имать лет пять надесят, девица же два надесят”). Deseori aceste dispoziţii nu se respectau, deoarece, conform obiceiurilor şi tradiţiei ruse, părinţii căsătoreau copiii la o vârstă foarte fragedă, la 8-10 ani97. Căsătoria era considerată o taină şi era menită „să înfiinţeze un cuplu între bărbat şi femeie, din care se năşteau copii”98. Politica bisericii ruse era orientată spre respectarea legilor. În acest sens, în anul 1551, Стоглавый собор (Sinodul celor 100 de capitole) a stabilit vârsta legală a căsătoriţilor. În capitolul al 18-lea al Sinodului cu referire la anumite pravile sfinte (după părerea specialiştilor, acest capitol a fost compilat din dreptul bizantin) vârsta de căsătorie pentru fete era de 12 ani, iar pentru băieţi – de 15 ani99. Această lege s-a respectat până la începutul secolului al XVIII-lea, când împăratul Petru I a emis legea «O единонаследии». Prin adoptarea acestui document, vârsta de căsătorie a fost modificată – pentru băieţi la 20 de ani, iar pentru fete la 17 ani100. Este posibil ca ţarul Petru I să fi introdus aceste schimbări sub influenţa legislaţiei occidentale. Fiindcă oficierea căsătoriilor era de competenţa bisericii, foarte des această lege se încălca şi vârsta, pentru fete, nu depăşea 13 ani, conform hotărârii Sfântului Sinod din 17 decembrie 1774. Soluţionarea acestei probleme s-a făcut la 19 iulie 1830, când, în conformitate cu ucazul ţarului Nicolae I (1825–1855), vârsta pentru fete a fost stabilită a fi de 16 ani şi pentru băieţi – 18 ani101. În Cehia, instituţia căsătoriei era reglementată prin dreptul canoКорчмая книга, Глава 50, грань 1, л. 1., în М.К. Цатурова, Русское семейное право XVI-XVIII вв, Москва, Юридическая литература, 1991, p. 6. 98 М.К.Цатурова, Русское семейное право XVI-XVIII вв, p. 6. 99 „А венчали бы отрока пятинадесяти лет, а отроковницу двунадесяти лет по священным правилам”, în Стоглав, Глава 18, în Законодательство периода образования и укрепления Русского централизованного государства. Ответственный редактор А. Д. Горский, p. 437-438. 100 Полный Свод Законов, Том V, № 2789, Статья 4. 101 Законодательство периода образования и укрепления Русского централизованного государства. том 2. Под ред А. Д. Горского, Москва, 1985, p. 437. 97

63



Lilia Zabolotnaia

nic şi femeia dispunea de un statut juridic distinct de cel al bărbatului. Chiar dacă era limitată în drepturi, femeia, totuşi, se bucura de o capacitate juridică avansată. Aceasta se exprima prin dreptul femeii la proprietate, de a lua parte la procese, de a încheia tranzacţii comerciale etc. Bărbatul nu avea dreptul de a face abuz de statutul său de cap al familiei. Dota pe care soţia o aducea soţului se numea veno şi rămânea proprietatea acesteia. Legea cehă asigura dreptul soţiei asupra dotei în caz de desfacere a căsătoriei. Vârsta căsătoriţilor era stabilită încă din secolul al XIII-lea prin decretul Papei de la Roma Grigore IX (1227–1241): pentru fete 12–15 ani şi pentru băieţi 15–18 ani102. În Legea Bulgară pentru judecarea mirenilor, art. 31, figurează următoarea definiţie a familiei: „De la Dumnezeu este orânduit ca viaţa soţilor să fie nedespărţită. Înţelepciunea Mântuitorului nostru, Domnului Dumnezeu, ne învaţă, că după ce făcu din nimic fiinţa omului, (Dumnezeu) nu luă din pământ ţărână să facă pe femeie, deşi putea, ci luă o coastă de la bărbat şi o a creat, ca să se asemene întru înţelepciune şi ca un trup în două feţe, el legiui şi legătura lor nedespărţită”103. În Bulgaria, conform tradiţiei legislative moştenite din Ecloga104, au fost stabilite anumite norme de încheiere a căsătoriei. Una din condiţii, la fel ca şi în celelalte ţări europene, era vârsta însurăţeilor – pentru fete 13 ani şi pentru băieţi 15 ani105. După creştinarea bulgarilor s-au produs schimbări esenţiale în reglementările de drept familial. Căsătoria era precedată de o logodnă, care trebuia să corespundă cerinţelor legale: logodniciii să fie creştini ortodocşi, să aibă vârstă de cel puţin şapte ani, să aibă acordul părinţi102

149.

Andrei Smochină, Op. cit., p. 158; Н. Иванишев, Древнее право чеховъ, p. 124-

Ştefan Gr. Berechet, Procedura de judecată la slavi şi la români, Chişinău, 1926, p. 15-16. 104 Ecloga – Ekloge sau Ecloga Leones (Corpus iuris civilis) – colecţie de legi imperiale bizantine şi de canoane ale sinoadelor bisericeşti. A fost elaborată la dispoziţia împăratului Leon III (717-740) în calitate de asistenţă practică judiciară. 105 М. Aндреев, Д. Ангелов, История Болгарского государства и права, Москва, 1962, p. 229. 103

64

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

lor etc. Termenul de logodnă era de doi ani106. În două acte legislative bulgare vârsta celor care se căsătoreau era diferită. De exemplu, în Nomocanon sau Nomocanon de Dumnezeu 107 era indicată altă limită de vârstă decât în Ecloga şi anume, 16 ani pentru fete şi 18 ani pentru băieţi. Desigur că această vârstă era mai potrivită pentru înfiinţarea familiei, dar nu se ştie cum se respecta această lege108. În Europa occidentală, deja în secolele XIII–XIV apar acte legislative care interzic căsătoria până la 14 ani a fetelor. În Carta oraşului Freiburg (1293)109 era scris: „nimeni nu poate şi nu are drept (să îndemne n.a.) […] văduva la recăsătorire fără dorinţa ei benevolă [...] şi să căsătorească pe fiica orăşeanului care nu a atins vârsta de 14 ani. Dacă părinţii sau rudele vor insista, atunci vor fi pedepsiţi conform dreptului din Freiburg (R. 1293 77)”110. Cercetările efectuate de către L. Cernova, în baza materialului documentar privind oraşul Londra, au demonstrat că în secolul al XIVlea o situaţie similară era caracteristică şi pentru Marea Britanie. Majoritatea fetelor din mediul urban erau căsătorite de la 14 ani111. Conform opiniei lui I. Bessmertnîi şi A. Gurevici, specialişti în domeniul studierii vieţii cotidiene şi private din epoca medievală, Andrei Smochină, Op. cit., p. 184. Nomocanon – „colecţiunea canoanelor apostolice soborniceşti şi ale părinţilor bisericeşti cu titlul primitiv al lui Aristin din vremea lui Ioan II Comnenul (1118-1143) şi răspunsurile lui Athanasie Sholasticul la diferite chestiuni canonice şi juridice. Pravila, în afară de acest adaus, este împărţită în 417 articole sau „glave”, fiecare glavă împărţindu-se în „zeceale”, adică în mici subdiviziuni cu indicarea izvorului”. Vezi: Istoria dreptului românesc, Responsabili de volum: V. Hanga, L. Marcu, Vol. I, Bucureşti, 1980, p. 210-211. 108 М. Aндреев, Д. Ангелов, История Болгарского государства и права, p. 228. 109 Oraşul Freiburg în perioada medievală era situat în Breisgau, acum în regiunea Baden-Württemberg, în sud-vestul Germaniei. 110 П. А. Блохин, Как женщина может genoz стать своему мужу, în Адам & Ева. Альманах гендерной истории, РАН. Институт всеобщей истории, Москва, 2003, № 6, p. 68-69. 111 Л. П. Чернова, Купеческая элита Лондона. Повседневная жизнь и нравы (XIVXVI вв.), în Междисциплинарные подходы к изучению прошлого. Под редакцией Л.П. Репиной, Москва, 2003, p. 37. 106 107

65



Lilia Zabolotnaia

pentru modelul familiei nord-vestice în secolul al XIV-lea era stabilită limita vârstei valabile pentru căsătorie mai ridicată decât în celelalte ţări europene – după 20 de ani (cifra medie 24-26 de ani)112. Totalizând cele expuse, concluzionăm: • pentru încheierea căsătoriei în epoca cercetată (sec. XIV–XVII), era necesară îndeplinirea anumitor condiţii, care erau reflectate atât în legislaţia scrisă, cât şi în dreptul consuetudinar. În Ţările Române, în mod evident se conturează o puternică influenţă bizantină asupra legislaţiei civile; • corespunzător materialului factologic, vârsta de valabilitate a căsătoriei în ţările româneşti era pentru fete 12 ani şi pentru băieţi 14 ani; • situaţia în ţările din Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est era asemănătoare; • conform legislaţiei civile ecleziastice din Europa de Vest şi NordVest, vârsta de căsătorie era de la 14 ani până la 20 de ani; • căsătoria era actul legal al înfiinţării familiei, se celebra public, în faţa autorităţilor bisericeşti, şi toate condiţiile de încheiere a căsătoriei se respectau cu stricteţe. I. 3. Impedimentele la căsătorie Conform celor expuse mai sus, căsătoria avea loc după îndeplinirea anumitor condiţii, dar, concomitent, se luau în considerare şi anumite impedimente. Pentru a preciza şi a înţelege cu adevărat rolul căsătoriei în Evul Mediu, e necesar să cunoaştem impedimentele la căsătorie în Ţările Româneşti: rudenia de sânge113, rudenia sufletească, rudenia rezultată din alianţă, deosebirea de credinţă, amestecul de sânge (incestul), adulterul, respectarea timpului de doliu etc.114. 112 Ю.А. Бессмертный, А.Я. Гуревич, Женщина и общество, în Средневековая Европа глазами современников, Москва, 1994, p. 284. 113 Rudenia de sânge (consangvinitatea) era un impediment la căsătorie doar până la un anumit grad de rudenie. Numai rudenia de sânge în linie dreaptă (ascendentă sau descendentă) era impediment la nesfârşit, dar în linie colaterală nu. 114 D. V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, p. 86; Îndreptarea legii, II, Glava 190.

66

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Vârsta valabilă pentru căsătorie în ţările din Europa Centrală, de Est şi de Sud – Est Ţara

Vârsta fetelor

Vârsta băieţilor

Moldova

12 ani 12 ani

15 ani 14 ani

1. Pravila ritorului Lucaci (1581) 2. Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti (1646)

Ţara Românească

12 ani

14 ani

Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare (1652)

Transilvania

Codice de legi

12-16 ani 12-24 ani Tripartit Constituţia din 1588 (Conciliu Trident (1577)

Polonia

12-15 ani 15-18 ani

Lituania

12-13 ani 15-18 ani Primul Statut Lituanian (1529)

Cehia

12-15 ani 15-18 ani

Decret papal al lui Grigore IX (1227– 1241)

Bulgaria

13-16 ani 15-18 ani

Ecloga, titlu II, art.1; Ecloga Slavonă, titlu II, art.1

Rusia

12 ani

15 ani

Корчмая книга. Capitolul 50,1; Sinodul celor 100 de capitole (1551, gl. 18-24)

Una dintre cele mai riguroase interdicţii era cea a căsătoriei încheiată între rude. Noţiunea de rudenie, în „accepţiunea ei cea mai simplă, a fost stabilită ca fiind cea prin naştere şi filiaţie, fără a lipsi nici ficţiunea juridică a înfierii, la care s-a adăugat un element nou, creat de concepţiile dominante ale vremii, şi anume rudenia spirituală. Rudenia – strâns legată de structura de familie – nu a suferit schimbări în sistemul normativ cutumiar, unde continua a se face distincţie între rudenia naturală, izvorâtă din filiaţie, cea creată de raporturile matrimoniale şi cea spirituală, la care se adăuga înfrăţirea sub diferite 67



Lilia Zabolotnaia

forme”115. Rudenia, după cum arată Îndreptarea legii, se împarte în cinci părţi (categorii – n. a.): „Întâi iaste de sânge. A doua iaste de cuscrie, adică de două neamuri (între două familii – n.a.). A treia iaste de-al treilea rudenie (între o familie şi cuscrii celei de a doua familii – n.a.), care iaste şi această cuscrie de trei neamuri (categoriin.a.) A patra iaste a sfântului botez. A cincia iaste de feciorii de suflet, care se cheamă copilul carele ia neştine cu sfintele molitve şi-l face adevărat al său ca şi copiii lui”116. a) Rudenia de sânge în linie directă. În epoca medievală, căsătoriile încheiate între persoane rude de sânge erau considerate nevalabile şi erau în mod categoric interzise. Conform canoanelor bisericeşti, relaţiile între rude erau strict reglementate şi trebuiau respectate în mod obligatoriu: „Legătura de rudenie, aşadar sau de sânge, se împarte în ascendenţi şi descendenţi şi în colaterali. Ascendenţii sunt cei ce ne-au născut, de pildă, tatăl şi mama, bunicul şi bunica, şi cei ce sunt deasupra acestora. Descendenţii sunt cei pe care i-am născut noi, de pildă, fiul, fiica, nepotul, nepoata, strănepoata şi cei ce urmează – la rândul acestora. Colateralii sunt cei care nici nu ne-au născut şi pe care nici nu i-am născut, dar care se trag din aceeaşi obârşie şi strămoş cu noi, de pildă, fratele, sora, unchiul, mătuşa, fiul şi fiica fratelui, vărul, vara şi cei ce urmează – la rândul acestora [...]. Iar ascendenţilor cu descendenţii este oprită la infinit […] căci nu se poate ca bunicul să se unească cu nepoata sa, printr-o căsătorie. colaterale de gradul al optulea li se îngăduie căsătoria <între>ele, întrucât până la gradul al şaptelea este oprită. De aceea, nimeni nu se poate căsători cu fiica vărului său [...]. Căsătoria ce se încheie între rude de sânge – dacă trece de gradul al optulea – este îngăduită”117. Cu toate că erau indicate condiţiile şi restricţiile la încheierea că115

Istoria dreptului românesc, Vol. I, p. 498; Ibidem, Vol. II, Partea I, p. 249-250.

Îndreptarea Legii (1652), Pentru împărţirea rudeniei şi pentru rudenia de sânge, II, Glava 190, p. 187-188. 116

Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах, p. 127-129. 117

68

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

sătoriilor, în realitate, nu putem afirma că erau respectate. În special, această situaţie era caracteristică pentru familiile domneşti, deoarece în majoritatea cazurilor căsătoria avea la bază un substrat politic. Rezolvarea problemelor politice interne sau interstatale, alianţa politică erau mai presus decât reguli, canoane şi indicaţii. Cel mai frecvent se încălca restricţia privind gradul de rudenie. Pentru o imagine mai completă a problemei abordate, propunem câteva exemple care ne dovedesc cum se încheiau şi se desfăceau căsătoriile între rude apropiate. O ilustrare elocventă în acest sens, când nu s-a respectat gradul de rudenie, este divorţul lui Alexandru cel Bun (1400-1432) de Ryngałła – Anna. Unul dintre motivele divorţului a fost gradul trei de rudenie. Se ştie că Ryngałła-Anna a fost a treia soţie a lui Alexandru cel Bun, căsătoria lor având loc în luna martie 1419118. Nunta s-a organizat în mare grabă, la patru luni după decesul precedentei soţii, Ana (2 noiembrie 1418), adică nu s-a respectat nici măcar perioada obligatorie de doliu. Putem afirma, fără discuţie, că la baza încheierii căsătoriei în cauză a fost pus doar interesul politic şi această alianţă dinastică urma să contribuie la rezolvarea problemelor de ordin extern. Principesa lituaniană Ryngałła-Anna era sora lui Witold (13501430), Marele cneaz al Lituaniei (1392-1430), şi vara lui Władysław II Jagiełło(1351-1434), Mare cneaz al Lituaniei (1377-1401) şi rege al Poloniei (1386-1434). În lucrările publicate anterior am presupus că mama lui Alexandru cel Bun a fost Anastasia Koriat119. Koriat şi Keystut au fost fraţi, fiii lui Gedyminas, Marele cneaz al Lituaniei (1316-1341), iar Anastasia Koriat (mama lui Alexandru cel Bun) a fost vară cu Ryngałła-Anna. În jurul acestei ipoteze s-a produs o întreagă controversă în literatura istorică. Considerăm că anume acest episod este cheia dezlegării problemei legăturii de rudenie între Ale118 L. Zabolotnaia, Raporturile dinastice şi rolul „diplomaţiei de mariaj” în relaţiile moldo-polone în a doua jumătate a secolului al XIV-lea-mijlocul secolului al XVII-lea, Chişinău, 2004, p. 49 (Tabelul general). 119 Ibidem, p. 48.

69



Lilia Zabolotnaia

xandru cel Bun şi Ryngałła-Anna, de aceea propunem unele precizări din istoriografia română şi polonă care susţin opinia existenţei acestei rudenii. C. Rezachevici, în baza presupunerii istoricului polonez Jan Tęgowski120, consideră că „Anastasia, a doua soţie a lui Roman I (1392-1394), pe care Alexandru cel Bun o numeşte „cneaghina” (prinţesa), foarte probabil era din ramura Koriatovici a dinastiei lituaniene a Gedyminilor, vară cu regele Poloniei, Władysław II Jagiełło şi cu Marele cneaz al Lituaniei, Witold”121. Şt. S. Gorovei, fiind adeptul acestei presupuneri, aduce şi alte dovezi: „Există, însă, motive suficient de temeinice pentru a presupune că Anastasia a făcut parte din cercul rudelor lui Jagiello (dintre cele care primiseră botezul ortodox) […]”. Această concluzie nu este lipsită de importanţă, întrucât anii respectivi din deceniul al optulea al veacului al XIV-lea reprezentau perioada când Moldova a fost într-o alianţă strânsă cu Marele Ducat al Lituaniei […] cel puţin doi Koriatovici au avut relaţii cu Moldova şi cu principii ei […]. Despre Iurie Koriatovici, cronica lituaniană menţionează că „a fost luat de moldoveni să le fie domn şi l-au otrăvit acolo […]” În răstimpul acestei presupuse preponderenţe lituaniene în Moldova […] s-au făcut şi căsătoriile viitorilor principi ai Moldovei, Petru şi Roman, cu prinţese din familia Gedymin. În lumina acestei constatări, pentru numele lui Alexandru cel Bun se poate încerca şi o altă explicaţie […] Alexandru a avut câţiva fraţi, dintre care unul s-a numit Mihail, nume care nu mai apare în dinastia moldovenească decât peste aproape două veacuri […] Dar acesta este tocmai numele primit de cneazul lituanian Koriat la creştinarea sa! Astfel, nu este exclus ca la fiii lui Roman I să se regăsească două dintre prenumele folosite de ramura Koriat a dinastiei lituaniene: Mihail şi Alexandru”122. 120 J. Tęgowski, Powiązania genealogiczne wojwodów mołdawskich Bogdanowiczów z domem Giedyminowiczów w XIV-XV wieku, în Genealogia. Studia i Materialy Historiczne, III, Poznań-Wrocław, 1993, p. 47, 53, 55. 121 C. Rezachevici , Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova. A. 1324-1881, vol.I., Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 471-472. 122 Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 136-137; 140-173.

70

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Pentru confirmarea că acesta este un „mariaj bizar” între rude, propunem un alt argument – să demonstrăm diferenţa de vârstă între Alexandru cel Bun şi Ryngałła-Anna. Este paradoxal faptul că Alexandru cel Bun, fiind bărbat tânăr, şi-a ales de soţie o femeie care era cu mult mai în vârstă şi care nu putea să-i nască moştenitori. În ceea ce priveşte vârsta soţilor, ea poate fi uşor calculată dacă cunoaştem vârsta părinţilor acestora şi perioada fertilă de naştere a copiilor. Ryngałła-Anna s-a născut înainte de anul 1382, deoarece anume acest an este indicat în izvoare ca data morţii tatălui ei, Keystut (12971382). Vârsta înaintată a tatălui ne sugerează şi un alt argument. După vârsta de 80 de ani, este puţin probabil că acesta să fi putut avea copii. Mama ei, „frumoasa Biruta”, era cu mult mai tânără decât Keystut, dar a murit în acelaşi an, 1382. După decesul părinţilor, soarta Ryngałłei-Annei a fost tragică. A rămas tutelată de fratele ei Witold. În anul 1389 s-au agravat relaţiile dintre Witold şi Swidrigaiłło, care luptau pentru putere, ajungând la apogeu. Verii se aflau în pragul unui război, de aceea Ryngałła-Anna este trimisă de fratele ei în calitate de ostatic la Konrad Ţolner, Marele magistru al Teutonilor. În anul 1392 ea este răscumpărată de viitorul ei soţ Henryk Siemowitowicz, fiul cneazului Mazoviei Siemowit al III-lea. Peste un an rămâne văduvă pentru aproape un sfert de secol, până când combinaţii politice ingenioase au adus-o în Moldova. Deci, dacă presupunem că în anul 1392 ea avea aproximativ 13-15 ani, atunci în 1419 avea, probabil, peste 40 de ani. În acele vremuri, femeile după 30 de ani erau considerate deja bătrâne. În cercetările sale, istoricul polonez Jan Tęgowski presupune că Ryngałła-Anna s-a născut între anii 1367-1369, adică, la căsătorie cu Alexandru cel Bun avea 50 de ani (sic!). De asemenea, nu ştim cu exactitate câţi ani avea Alexandru cel Bun la încheierea acestei căsătorii. Să încercăm să facem un simplu calcul. El a obţinut domnia în anul 1400, la vârsta de majorat, când era capabil să cârmuiască ţara, adică avea nu mai puţin de 17-20 de ani. În istoriografia română, deocamdată nu s-a stabilit cine a fost prima soţie a lui Alexandru cel Bun şi când s-a căsătorit, se ştie numai că ea a 71



Lilia Zabolotnaia

decedat în 1405. Din a doua căsătorie se naşte Ilie, „întâiul născut” la 20 iulie 1409123. A doua soţie moare în 1418, la 2 noiembrie şi, în mare grabă, Alexandru cel Bun se căsătoreşte a treia oară cu Ryngałła-Anna la începutul anului 1419. Dispunem de informaţie că în luna martie 1419 ea a fost primită solemn în oraşul Lvov deja în calitate de soţie a lui Alexandru cel Bun124. Putem doar să presupunem, că în 1419 Alexandru cel Bun avea vârsta între 35-40 de ani, considerându-se un bărbat în floarea vârstei. Din estimările noastre rezultă că diferenţa de vârstă dintre Alexandru cel Bun şi Ryngałła-Anna era considerabilă, aproximativ 5-10 ani. Şi tocmai această diferenţă demonstrează că Ryngałła-Anna putea fi mătuşa lui Alexandru cel Bun. Insolit e faptul că în procesul de încheiere a căsătoriei nu a fost luat în consideraţie acest argument important125. Din cele expuse, conchidem că Alexandru cel Bun era căsătorit cu o rudă foarte apropiată, vară cu mama lui, cu alte cuvinte, cu mătuşa sa, care era considerată rudă de gradul trei126. Până la urmă căsătoria a fost desfăcută. În literatura istorică română127 se menţionează că în primele luni ale anului 1420, adică peste un an, Ryngałła-Anna s-a adresat papei de la Roma, Martin V (14171431), cerând despărţirea de Alexandru cel Bun. Unul din motive a fost faptul că erau rude de gradul al treilea şi lipsea dispensa papală la căsătorie. În luna iulie a anului 1421, papa Martin V a admis divorţul, considerând căsătoria între Ryngałła-Anna şi Alexandru cel Bun nelegitimă: „femeia nobilă Ringola ducesa Valahiei mici […] bărbatul nobil Alexandru ducele grecilor… care cu sus-numita aceeaşi ducesă 123 Вильям Урбан, Тевтонский орден, Москва, 2007, p. 114. Vezi:www.fictionbook. ru/ru/author/urban_vilyam/tevtonskiyi_orden/ - 37k 124 Zd. Spieralski, Awantury mołdawskie, Bălţi, 2001, p. 19. 125 Jan Tęgowski, Pierwsze pokolenia Giedyminowiczów, Wydawnictwo Historyczne, Poznań – Wrocław 1999, s. 319. 126 C. Cihodaru, Alexandru cel Bun, Chişinău, 1990, p. 159. 127 A. Czołowski, Pomniki dziejowe Lwowa, t. III: Księga przychodów i rozchodów miasta [2]: 1414-1426, Lwów 1905, p. 56, 57, 59; I. Czamańska, Mołdawia i Wołoszczyzna wobec Polski, Węgier i Turcji w XIV i XV wieku, UAM Wydawnictwo Naukowe, Poznań 1996, p. 81.

72

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

(este) în gradul trei de rudenie, era unit nul, fără dispensă de la sediul apostolic obţinută”128. Într-o scrisoare trimisă papei la 5 mai 1422, Sigismund de Luxemburg se plângea că Witold adună oaste, probabil, împotriva lui Alexandru cel Bun, „ca să-l silească la căsătoria cu vara sa (kuzynka), deşi sunt piedici canonice din cauza rudeniei”129. Însă acest efort din partea lui Witold nu s-a încununat cu succes. După cum am menţionat mai sus, problema încheierii căsătoriei între rude apropiate va fi abordată în mod diferit. Cazul lui Alexandru cel Bun şi a Ryngałłei-Anna a demonstrat cum era desfăcută căsătoria între rude. La concluzia finală subliniem că, în literatură istorică există foarte multe opinii vizavi de problema abordată, dar până la urmă nu despunem de material documentar ce fel de rudenie a fost în realitate între Alexandru cel Bun şi Ryngałła-Anna. Însă, în perioada medievală căsătoriile între rude apropiate au fost foarte răspândite. O pildă care vorbeşte despre căsătoriile dintre rude apropiate este a patra căsătorie a lui Władysław II Jagiełło. Ultima soţie a lui Władysław II Jagiełło, Sofia (numele iniţial – Sońka, creştinată sub numele Sofia), era una din rudele lui apropiate. Tatăl Sofiei, Andrei Olgimuntovici Holszański130, era nepotul lui Olgimunt, văr L. Zabolotnaia, Consideraţii privind divorţul lui Alexandru cel Bun cu Ryngałła-Anna, în Revista de Istorie a Moldovei, nr. 1 (73), 2008, p. 144-152. 128

129 Gradele de rudenie la romano-catolici şi ortodocşi se calculează în mod diferit. La romano-catolici prin generaţii, la ortodocşi prin naşteri. Spre exemplu, doi fraţi după modul de calculare al romano-catolicilor vor fi în primul grad de consângenitate în linie colaterală. La ortodocşi, doi fraţi se află în gradul doi de rudenie de sânge în linie colaterală. Dacă ne referim la metoda romano-catolică de numerotare a gradelor de rudenie, atunci Alexandru cel Bun cu Ryngałła-Anna se aflau în gradul trei de rudenie. În cazul ortodocşilor, ei se aflau în gradul cinci de rudenie. Acest grad de rudenie este impediment la căsătorie, dar nu face nevalidă căsătoria, deoarece pentru gradul cinci de rudenie la ortodocşi se poate primi dezlegare de la episcop. 130 N.Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921; C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. I, Chişinău, 1991; C. Cihodaru, Alexandru cel Bun, Chişinău, 1990; Şt. S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991; Idem, Alianţele dinastice ale domnitorilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în România în istoria universală, vol. II (I), Iaşi, 1987; C. Rezachevici, Ringala-Ana. Un epizod în relaţiile moldo-polono-lituaniene din vremea lui Alexandru cel Bun, în Revista de istorie, XXXV (1982), nr.8; R. Teodoru,

73



Lilia Zabolotnaia

primar cu Władysław II Jagiełło. Mama Sofiei, Alexandra, era nepoata lui Dimitrie, frate drept a lui Władysław II Jagiełło. Adică, Sofia era strănepoata lui Władysław II Jagiełło din partea fratelui Dimitrie şi din partea vărului Olgimunt131. Mătuşa Sofiei, Iuliana (1378-1448), sora mamei sale, a fost căsătorită a doua oară cu Witold (1350-1430), creştinat Alexandru, Mare cneaz al Lituaniei (1392-1430), vărul primar al lui Władysław II Jagiełło. Deci, mama Iulianei şi a Alexandrei, bunica Sofiei, Alexandra, fiica cneazului din Truck Drucki, a fost întâi cumnata şi apoi soacra lui Witold132. Un alt exemplu care demonstrează cum se încheiau căsătoriile între rude apropiate poate fi găsit în istoria relaţiilor moldo-ruse, şi anume căsătoria Elenei, fiica lui Ştefan cel Mare, cu Ivan III cel Tânăr, Marele cneaz al Rusiei. Este un eveniment bine cunoscut, descris în detaliu în literatura istorică română, rusă şi polonă. Dar despre gradul de rudenie dintre aceşti tineri căsătoriţi s-a scris foarte puţin. Cercetătoarea din Rusia Tatiana Panova, într-un articol din 2004, aduce aceste argumente în baza letopiseţelor ruseşti: „Observăm că, pe de o parte, Elena Voloşanca era vară primară cu Sofia, soţia cneazului de Tver, Mihail Borisovici, Sofia fiind, în acelaşi timp, cumnată cu Ivan III, Marele cneaz al Moscovei, şi că, pe de altă parte, Elena era vară de-a doua cu Ivan cel Tânăr”133. Vechile biserici din Baia, în Studii şi cercetări de istoria artei, XX (1973); Zd. Spieralski, Awantury mołdawskie, Bălţi, 2001 (ediţie în limba rusă); Gh. Punga, Din nou despre Ringala, soţia lui Alexandru cel Bun, în Studii de istorie medievală şi de ştiinţe auxiliare (I), Iaşi, 1999, p. 35-43. 131 Bullarium Poloniae, IV, p. 129, documentul 690. Aducem sincere mulţumiri doamnei Gabija Surdokaite din Lituania care l-a depistat la biblioteca Universităţii Catolice Jan Pavel II din Lublin şi ni la oferit pentru cercetare. Acest document a fost publicat de I. C. Filitti încă la începutul secolului XX şi citat fragmentar de istorici, dar până în prezent n-a fost tradus în limba română integral şi nici comentat. Vezi: I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului. Documentele politice (1526-1788), I, Bucureşti, 1913, p. 34-36. 132 Codex epistolaris Vitoldi magni ducis Lithuaniae 1376-1430, ed. A. Prochaska, Monumenta Medii Aevi Historica, t. VI, Kraków 1882, p. 550; Şt. S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 138. 133 K. Pułaski, Ksiażęta Holszańscy. Szkice, Kraków, 1887; J. Wolf, Kniaziowie litewsko-ruscy od końca czetrnastego wieku, Warszawa, 1895, p. 94-95;Wl. Dworzaczek,

74

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Elena, pe linia mamei sale, Eudochia, avea strânse legături cu dinastia Gedyminas. Bunica Eudochiei, Sofia, fiica lui Witold, era căsătorită cu Vasile I (30.XII. 1371-27. II. 1425), fiul renumitului cneaz al Moscovei Dimitrie Donskoi. Mama Eudochiei, bunica Elenei, Anastasia (m. 1470), nepoata lui Witold, era soţia lui Alexandru Olelko (m. 1454), cneaz de Kiev, fiul lui Vladimir (fiul lui Olgierd), fratele drept al lui Władysław II Jagiełło. Deci, reiese că părinţii Eudochiei erau rude apropiate. Străbunicul Eudochiei după mamă, Witold, era văr primar cu Vladimir, bunicul Eudochiei după tată. Cu alte cuvinte, Alexandru Olelko era unchiul Anastasiei. Anastasia era soră dreaptă cu Vasile II (1415-1462). Fiica Anastasiei, Eudochia, era vară primară cu Ivan III, fiul lui Vasile II. Copiii lor, Elena (fiica Eudochiei şi a lui Ştefan cel Mare), era cu soţul ei, Ivan cel Tânăr (fiul lui Ivan III), vară de-a doua. La rândul său, Ştefan cel Mare posibil avea şi el legături genetice cu dinastia lituaniană. Străbunica sa după tată, Anastasia Koriat, a fost vară cu Witold şi Władysław II Jagiełło. Astfel, Elena, fata născută din căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Eudochia, a acumulat fondul genetic al tuturor ramurilor dinastice ale renumitului întemeietor Gedyminas. Din partea mamei provenea din Keystut şi Olgierd, precum şi din dinastia marilor cneji din Kiev, Moscova şi Tver, iar din partea tatălui – din Koriat şi dinastia Bogdăneştilor-Muşatinilor. Schema Generală demonstrează elocvent arborele genealogic al Elenei „Voloşanca” şi, totodată, reflectă posibilitatea prezenţei unor asocieri genetice între dinastiile amintite. Existenţa unor astfel de factori dovedeşte moştenirea unor caractere specifice de rudenie între dinastiile române, lituaniene şi ruse134. Putem afirma că mulţi Bogdaneşti, care au încheiat mariaj cu reprezentantele sexului feminin ale dinastiei Giedyminovici, au fost Genealogia. Tablice, Warszawa, 1959, tab. 13-15; J. Krzyżaniakowa, J. Ochmański, Władysław II Jagiełło, Wrocław, 1990, p. 77, 80, 83, 124; S. Górzyński, Herby szlachty polskiej, Warszawa, 1992, p. 64-65. 134 L. Zabolotnaia, Raporturile dinastice şi rolul „diplomaţiei de mariaj” în relaţiile moldo-polone în a doua jumătate a secolului al XIV-lea-mijlocul secolului al XVII-lea, Chişinău, 2004, p. 58-61 (Tabelul general).

75



Lilia Zabolotnaia

căsătoriţi cu rude foarte apropiate. Conform mărturilor istorice, cu principesele lituaniene au fost căsătoriţi la sigur: Laţcu, Petru I Muşat, Alexandru cel Bun, Ilie I şi Ştefan cel Mare. Despre ultimii trei noi am scris mai sus, despre soţii lui Laţcu şi Petru I avem foarte puţine informaţii. Despre soţia lui Laţcu se ştie numai că a avut numele Ana şi a fost din Rutenia135. Este cunoscut faptul că Rutenia de Sud a fost în acest timp sub stăpânirea lui Koriatovici. Aceasta ne permite să presupunem că Ana a fost sau din dinastia Koriatovici, sau din altă ramură a Giediminovicilor. În documente nu s-a păstrat nici numele, nici informaţii precise despre soţia lui Petru I, dar în documentul din 27 ianuarie 1388 Władysław Jagiełło îl numeşte pe domnul Moldovei ginerele său136. În realitate nu se cunoaşte nimic despre viaţa casnică a viitorului rege al Poloniei, a fost sau nu căsătorit până la mariaj cu Jadwiga, a avut sau nu o fiică nelegitima137. Probabil, Petru I a fost căsătorit cu fiică de frate sau cu fiica de soră a lui Jagiełło. Jan Tęgowski afirmă că soţiile lui Roman I şi a lui Ştefan I au fost din neamul Giediminovicilor138. Dacă acceptăm că soţia lui Roman I, Anastasia, a fost din Koriatovici, atunci ea a fost vară a soţiei lui Petru I. Însă, cum am menţionat mai sus, nu avem nici o confirmare documentară a acestei presupuneri. Dintr-un document al lui Witold putem să deducem că înscăunarea lui Ştefan I a fost susţinută de polonezi şi avea legătură cu căsătoria noului domn cu ruda regelui Władysław139. Sus-numitul cercetător N. Grigoraş, Ţara Românească a Moldovei, p. 35; I. Czamańska, Mołdawia, p.42. N. Costăchescu, Documentele, II, p. 605-606. 137 Există însă în literatura istorică polonă teoria, că Władysław Jagiełło a avut soţia – păgânca – Stefan Maria Kuczyński, Król Jagiełło (ok. 1351-1434), Warszawa 1985, p. 59-60. 138 J. Tęgowski, Powiązania genealogiczne wojewodów mołdawskich Bogdanowiczów z domem Giedyminowiczów w XIV-XV wieku, în Genealogia. Studia i Materiały Historyczne, III, Poznań-Wrocław, 1993, p. 47, 53, 55; Idem, Pierwsze pokolenia, p. 319. 139 Codex Epistolaris Vitoldi, p. 1027; I. Czamańska, I. Czamańska, Mołdawia i Wołoszczyzna wobec Polski, Węgier i Turcji w XIV i XV wieku, Wydawnictwo Naukowe UAM, Poznań, 1996, p. 58. 135

136

76

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

polonez scrie, fără nici o dovădă din izvoare, că aceasta a fost fiica lui Kieistut, Ryngałła-Anna, care, după moartea primului său soţ, Henryk Siemowitowic, s-a căsătorit cu domnul Moldovei Ştefan I, după moartea lui Ştefan s-a căsătorit a treia oară cu Mircea cel Bătrîn, şi de abia după moartea lui Mircea s-a maritat cu Alexandru cel Bun140. De fapt, nu avem nici o informaţie cine a fost soţia lui Ştefan I. Mult mai complicată este situaţia lui Mircea cel Bătrân. Avem informaţii destul de clare că soţia lui, romano-catolică, numită Mara, a avut moşii în Ungaria şi a fost acolo în timpul morţii lui Mircea, adică în ianuarie 1418. Ea n-a putut fi persoană identică cu Ryngałła-Anna, şi aceasta, ultima, n-a putut să fie soţia lui Mircea cel Bătrân. Mara este numită „mama” de cel mai mare fiu al lui Mircea cel Bătrân – Mihail141, ce ne permite să considerăm că ea, probabil, a fost unica soţie a domnului muntean. Din altă parte, este cunoscut un document nedatat emis la Giurgiu, în care Mircea cel Bătrân îl numeşte pe Władysław Jagiełło „părintele”142. Avem şi o informaţie mai tîrzie despre fiul lui Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, că el a fost înrudit cu Jagielloni143. Cuvântul „mama” poate fi folosit atât pentru mama naturală, cât şi pentru mama vitregă, iar cuvântul „părintele” în perioada cercetată putea fi o adresare către o rudă, un stăpân politic. Relaţiile de rudenie a lui Vlad Dracul cu familia Jagiellonilor putea fi legată prin J. Tęgowski, Powiązania genealogiczne, p. 50-60; Idem, Pierwsze pokolenia, p. 319. 141 Vezi documentul lui Mihail voievod: Tîrgovişte, 22 iunie 1418 – DRH, B, vol. I, p. 87-88; N. Şerbanescu, N. Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418). 600 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 25-26. 142 N. Şerbanescu, N. Stoicescu, Mircea cel Mare (1386-1418). 600 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, Bucureşti 1987, p. 27. 143 Jodok de Helprun către Johan von Bachenstein, Wien, 11 septembrie 1438 – G. Beckmann, Deutsche Reichstagakten unter König Albrecht II, Erste Abteilung (1438), în: Deutsche Reichstagakten, Bd. XIII, Göttingen 1957, p. 523-525; V. Ciocîltan, Între sultan şi împărat: Vlad Dracul în 1438, Revista de Istorie, t. 29, 1976, nr 11, p. 1777; I. Czamańska, Mołdawia i Wołoszczyzna, p. 236. 140

77



Lilia Zabolotnaia

două filiere – prin mamă144 sau prin soţie, despre care se ştie că a fost o rudă apropiată a domnilor Moldovei, Iliaş şi Roman145. La acest capitol amintim şi de Constantin Cantemir, care a avut patru soţii (!!!), iar cu una dintre ele a fost în relaţii de rudenie apropiată. Prima soţie, Anastasia, era o rudă apropiată, „nepotem ex patruele” a lui Grigorie Ghica146, „nepoată de văr după tată”147. Despre acest fapt relatează Dimitrie Cantemir în Viaţa lui Constantin-Vodă Cantemir: „În anul 1646, în vârstă de 34 de ani, Cantemir îşi lua, silit de vodă [Grigore Ghica], cea dintâi soţie, pe Anastasia- nepoată de văr după tată a însuşi domnitorului, care după patruzeci de zile de căsătorie, se prăpădi de o boală molipsitoare”148. După cum observă Ştefan S. Gorovei: „în adevăr, exista obiceiul de a desemna verii după înrudirea faţă de părinţi şi acest mod de a preciza înrudirile îngreunează considerabil cercetările genealogice[…] Dimitrie Cantemir însuşi foloseşte aceşti termeni când scrie despre mama sa”149. b) Rudenia de cuscrie. Nu era acceptată şi recunoscută ca legitimă căsătoria între cuscri, cu toate că nu era considerată rudenie de sânge: „Şi între rudele colaterale există oprelişte la căsătorie…nu din pricina rudeniei (de sânge – n.a.), ci datorită cuscriei; iar cuscria este legătura ce vine din căsnicie, fără nici o rudenie de sânge. Prin urmare, eu nu pot să mă însor cu fiica mea vitregă sau cu nora mea... Căsătoria neîngăduită este aceea, care se încheie între rude ascen144 Jodok de Helprun a scris, că Vlad Dracul este văr primar a domnilor Moldovei Iliaş şi Ştefan, cum şi o rudă regelui polon. 145 J. Długossi, Historiae Poloniae, V, p. 42; I. Czamańska, Mołdawia i Wołoszczyzna, p. 236. 146 E.R. Bogdan, Originea şi înrudirile primilor Cantemireşti, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, 1997, Iaşi, p. 204. 147 Ştefan S. Gorovei, A patra nevastă a lui Constantin Cantemir, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, 1997, Iaşi, p. 217. 148 Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin-Vodă Cantemir. Traducerea românească de N.Iorga, Craiova, 1943, p. 22. 149 Ştefan S. Gorovei, Obârşia Cantemireştilor. Familia şi domnia lui Constantin Cantemir (1612/1627-1693), în Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII. Coordonator şi redactor ştiinţific acad. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 23-24.

78

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

dente şi descendente, iar oprită este aceea care se încheie între rude colaterale sau între cuscri [...]. Cine încheie o căsătorie împotriva legii, acela pierde rangul său, averea lui se confiscă, iar el este exilat şi dacă e de obârşie de jos, este lovit de o pedeapsă corporală”150. Este foarte probabil că această condiţie (ca şi multe altele – n.a.) să fi fost moştenită din dreptul roman. La capitolul căsătoria între cuscri nu putem adăuga mai multe detalii şi observaţii deoarece nu dispunem de material documentar. Examinarea acestor momente ar cere unele studii etnologice speciale care depăşesc sarcinile prezentei lucrări. c) Rudenia prin alianţă. Aceasta constituia un alt impediment la căsătorie. După căsătorie, femeia, de regulă, pleca la casa soţului. Femeile până la căsătorie se identificau prin prenumele lor însoţit de prenumele tatălui, „Marena, fiica lui Ulea”151, iar după căsătorie, prenumele lor era asociat cu cel al soţului, „Ana, soţia lui Bârsan”152. Foarte des se întâlnesc documente în care femeile se identificau şi prin prenumele maritale propriu-zise, formate din prenumele soţilor cu sufixe feminine153, ca Mitroaca (soţia lui Mitru), Pătroagea (soţia lui Pătru), „Păscălina logofteasa Stroicioae (soţia logofătului Stroici)”154, ori din porecla sau profesia soţului, ca: Grosoaia (soţia lui Grosu), Olăriţa (soţia olarului), „Anastasia, giupâneasa postelniceasa”155. Rareori, atunci când bărbatul se instala în casa şi în averea femeii, el primea numele soţiei cu o terminaţie de genul masculin, ca Dochiţoiu (soţul Dochiei), Catrinoiu (soţul Catrinei). În astfel de situaţii numele Despre cuscrie în Manualul legilor sau aşa-numite CELE ŞASE CĂRŢI, p. 325-326. 151 Documente privind istoria României. A. Moldova, Veacul XIV, XV, vol. I, p. 319 (nr. 384). 152 M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, Iaşi, 1932, p. 114; Documente privind istoria României. A. Moldova, Veacul XIV, XV, vol. I, p. 121 (nr.148, ne datat). 153 Istoria dreptului românesc, Vol. I, p. 473. 154 Documente privind istoria României. A. Moldova, Veacul XVII, Vol. III (16111615), Bucureşti, 1954, p. 28 (nr. 28). 155 Documenta Romania Historica, A. Moldova, Volumul XXIV (1637-1638). volumul întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu, Bucureşti, 1998, p. 373-374 (nr. 385). 150

79



Lilia Zabolotnaia

nu se schimba. Sub influenţa dreptului canonic ortodox – căsătoria fiind considerată una din „tainele bisericeşti” – rudenia prin alianţă era asimilată cu cea naturală (socrul şi soacra erau asimilaţi cu părinţii – n.a.), ducând la interdicţii în materie matrimonială156. Nu putem exemplifica prea amplu această situaţie din cauza lipsei de documente, dar avem la dispoziţie alte argumente, care pot contesta faptul că nu se permiteau căsătoriile între rude prin alianţă. În subcapitolul precedent am demonstrat cazuri de încheiere a căsătoriilor între rude de sânge, care sunt destul de numeroase. Cazuri de căsătorii între rude prin alianţă sunt prezentate mai puţine, dar considerăm că acelea de care dispunem sunt suficient de elocvente. Drept model sunt căsătoriile Ruxandrei, fiica lui Neagoe Basarab şi a doamnei Miliţa Despina157. Ruxandra a fost căsătorită de două ori, cu doi fraţi. Primul soţ a fost Radu de la Afumaţi, fiul legitim al lui Radu cel Mare158, şi al doilea – Radu Paisie, fiul natural al lui Radu cel Mare159. Prezintă interes concluzia lui Pavel Chihaia în monografia sa De la „Negru Vodă” la Neagoe Basarab160, care face referire la cercetările efectuate de către Emil Lăzărescu asupra pietrelor de mormânt din biserica mănăstirii Argeş: „lipsa numelui pe piatra de mormânt a Ruxandrei s-a datorat faptului că fiica cea mai mare a lui Neagoe s-a căsătorit succesiv cu doi fraţi, Radu de la Afumaţi şi Radu Paisie, comiţând astfel, după canoanele bisericeşti, unul dintre cele mai grave păcate. Dar cu <dezlegarea> mitropolitului Anania a putut avea parte de o inscripţie, în care însă numele ei nu poate fi dedus”161. Astfel, evidenţiem un episod când o doamnă trece de la statutul Istoria dreptului românesc, Vol. I, p. 473, 500-501. T. Palade, Radu de la Afumaţi, Bucureşti, 1939, p. 9. 158 Radu de la Afumaţi – domnul Ţării Româneşti, a domnit de cinci ori în perioada 1522-1529. 159 Radu Paisie – domnul Ţării Româneşti, a domnit de patru ori în perioada 15351545. 160 P. Chihaia, De la „Negru Vodă” la Neagoe Basarab. Interferenţe literar-artistice în cultura românească a evului de mijloc,, Editura Academiei RSR, Bucureşti, p. 223. 161 E. Lazarescu, Biserica mănăstirii Argeşului. Comunicarea făcută la 10 aprilie 1972 în Secţia de artă veche românească a Institutului de Istoria Artei. Vezi: P. Chihaia, De la „Negru Vodă” la Neagoe Basarab. Interferenţe literar-artistice în cultura românească a evului de mijloc, p. 223-224. 156

157

80

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

de cumnată la cel de soţie. Ruxandra şi Radu Paisie, fiind rude prin alianţă, încheie totuşi o căsătorie. Surprinzător este şi faptul că Radu de la Afumaţi, primul soţ al Ruxandrei, a fost ucis de alte rude prin alianţă. Acest argument este adus de C. Rezachevici: „Cei doi capi ai complotiştilor erau rude prin alianţă ale lui Radu de la Afumaţi, fiind căsătoriţi cu două vere primare pe linia paternă a acestuia: Neagoe din Periş şi Dan Pleşia”162. Desigur, nu pretindem că este o situaţie generală, dar, în viziunea noastră, cazul este semnificativ din punctul de vedere al alegerii: respectarea obiceiului sau accederea la domnie. d) Rudenia spirituală. O altă formă de rudenie, care constituia un impediment la căsătorie şi era specifică mentalităţii spiritual-religioase medievale, o reprezenta rudenia spirituală, legată şi ea de o altă taină bisericească, şi anume de botez. „La rudenia care vine din sfântul botez şi din înfiere trebuie privite gradele întocmai ca şi la rudenia de sânge, deoarece canonul al 53-lea al Sinodului Trulan (sau Quinisextum (692))163 declară: „Rudenia sufletească e mai de seamă decât cea trupească, deci la asemenea rudenie legea opreşte căsătoria până la a treia sau a patra spiţă”164. Menţionăm că aceste pravile bisericeşti erau introduse în practica dreptului civil încă din secolul al XIII-lea. Impedimentul la căsătoria 162 C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova. a. 13241881, vol. I., secolele XIV-XVI, Bucureşti 2001, p. 172; N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 55, 74-75. 163 Soborul de la Trullo a fost convocat din iniţiativa împăratului Iustinian II (685695), pentru a stabili dreptul canonic. Denumirea provine de la Sala Trullo, una dintre faimoasele săli împărăteşti din Constantinopol. Această adunare s-a desfăşurat cu două scopuri ecleziastice: al VI-lea Sobor Universal (noiembrie 680-februarie 681), sau Sobor din Constantinopol III. A fost recunoscut de Biserica Ortodoxă ca Soborul preoţilor din Occident în anul 692. În afară de aceea, pentru Biserica ortodoxă, este recunoscut drept continuarea Sinodului Universal al V-lea . De aceea era numit Soborul V-VI (Synodos Penthekte, Concilium Quinisextum). Vezi: Judith Herrin, Krwawe cesarzow (Women in purple), Traducere din engleză de Z. Simbierowicz, First published in Great Britain in 2001 by Weidenfeld & Nicolson, Warszawa, 2006, p. 50-54. 164 Despre cuscrie în Manualul legilor sau aşa-numite CELE ŞASE CĂRŢI, p. 329.

81



Lilia Zabolotnaia

cu rude până la al IV-lea grad a fost hotărât la 1215 de Conciliul din Latran165 şi, totodată, s-a luat decizia să fie respectate şi alte cerinţe la încheierea căsătoriei: binecuvântarea părinţilor, alegerea benevolă şi cununia. Aceste reguli bisericeşti erau introduse în legislaţia civilă a majorităţii ţărilor europene. Ca exemplu putem da lucrarea Corpus juris canonici aplicat în Transilvania, în care se sublinia: „În temeiul acestei puteri se porunceşte să fie despărţit unul de altul cei ce s-au unit împotriva hotărârii lui Dumnezeu sau a bisericii, precum sunt cei necredincioşi cu cei credincioşi, rude cu rude sau afini cu afini. Toţi aceştia, dacă s-au unit între ei, trebuiesc despărţiţi”166. Prin rudenia spirituală, între naş şi copilul botezat – ca şi între rude apropiate – se crea o legătură de rudenie cu o serie de urmări, năşia devenind o adevărată instituţie: finul datora naşului daruri, ascultare – blestemul naşului fiind mai de temut decât cel părintesc. Naşul de botez trebuia să acorde finului sprijin material (daruri, bani) şi ocrotire. Naşul de botez era considerat ca părinte, fiind respectat de fin şi chemat apoi şi la cununie167. Calculul gradelor la rudenie spirituală se făcea ca şi la cel de sânge (Îndreptarea legii, gl. 201)168, mai mult chiar, botezarea propriului copil era pentru celălalt părinte motiv de divorţ, deoarece soţii deveneau fraţi spirituali: „care-ş va boteza pre fiiu-său, acela să desparte de fămeae-şi, căci că o au făcut sora sufletească” (Îndreptarea legii, gl. 199)169. Ţinem să precizăm că toate aceste căsătorii între diferite tipuri de rudenii erau considerate amestecări de sânge. Sancţiunea stabilită de pravilele bisericeşti pentru încălcarea Encyklopedia katolicka, Katolicki Uniwersytet Lubelski Jana Pawła II, Tom XI, Lublin, 2006, p. 1083. 166 Corpus iuris canonici (Colecţie de drept canonic), ed. Richter şi Frieberg, 2 vol., Leipzig, 1879 şi 1881, Gratianus, Dictum. Privitor la C. XIV, C., XXVIII, qu. 1., col. 1088, în Crestomaţie pentru studiul istoriei satutului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 639. 167 Istoria dreptului românesc, Vol. I, p. 501. 168 Îndreptarea Legii (1652), gl. 201. Pentru în ce chip se numără sau se socotesc naşterile şi spirituale, p. 211-212. 169 Îndreptarea Legii (1652), gl. 199. Pentru numele celea ce să apără şi fără rudenie, p. 210-211. 165

82

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

acestor impedimente era foarte aspră. Se aplica blestemul bisericesc, desfacerea căsătoriei şi pedeapsa cu moartea, evident, în cazul când dacă vinovatul nu-şi răscumpăra capul (adică, dacă nu plătea gloaba)170. Dacă vinovăţia era confirmată după nuntă, atunci căsătoria se anula imediat. Copiii născuţi din căsătorii cu sânge amestecat la fel erau blestemaţi de biserică, nu se botezau şi erau lipsiţi de dreptul la moştenire. „Certarea sângelui mestecat ce să face fără nuntă iaste ca şi preacurvie... acela ce face sânge amestecat să să ceartă cu moarte […] den afară de această […] mestecătorul de sânge, încă-l afuriseşte şi biserica…Nunţele ce să vor face dintru sânge amestecat, ce să zice din cuscrii sau din seminţii ce vor pogorî dintr-un sânge sau den cumătrii ce vor fi din sfântul botez, acestea nunte să vor despărţi […] Copiii născuţi din mestecătorii cei de sânge, nu vor putea moşteni averea părinţilor lor”171. Foarte important este faptul că pravilele au rezervat pentru femei pedepse mai lejere. Motivul de bază era că femeia este o fiinţă mai slabă, neputincioasă şi nu e capabilă să judece raţional sau să ia decizii corecte de una singură: „...mai cu milă să va certa muierea decât bărbatul la păcatul sângelui amestecat, de vreme ce iaste mai proastă şi mai lesne spre căderea decât bărbatul”172. e) Căsătoriile cu eterodocşii. Căsătoriile mixte era unul dintre cele mai riguroase impedimente pentru înfiinţarea familiei. Această Gloaba – amendă care se aplica pentru săvărşirea unor delicte sau crime. Identificat şi prins, infractorul plătea el însuşi sau prin rudele sale domnului – în Ţara Românească, sau marelui vornic – în Moldova, gloaba numită duşegubină (din slav. – „pierdere de suflet”), pentru „răscumpărarea capului”, şi părţii civile despăgubiri. Iertarea infractorului de către victimă sau succesorii săi în urma despăgubirii primite atrăgea de obicei şi transformarea pedepsei capitale în amendă. Gloaba cuvenită pentru moartea de om se stabilea în bani. În lipsa de numerar, plata se făcea însă, de cele mai multe ori, în natură, şi anume, în ocine, animale, stofe sau chiar prin alienarea libertăţii”. Vezi: Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova (1611-1831), Partea a II-a. Procedura de judecată. Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. 21-22. 171 Carte românească de învăţătură (1646), p. 146. 172 Ibidem, p. 145. 170

83



Lilia Zabolotnaia

interzicere era introdusă în toate codicele de legi în vigoare în ţările europene la epoca respectivă. Un deosebit interes în acest context îl prezintă Zakonnikul lui Stefan Duşan, în care căsătoria între un creştin şi un eretic era aspru pedepsită. Se permitea încheierea căsătoriei numai dacă ereticul trecea la creştinism: „Dacă ereticul a vrea să ia pe creştină, se va căsători dacă va trece în creştinism. Dar dacă nu va trece, atunci va fi luată de la dânsul soţie şi copii, şi el va da pentru dânşii o parte din casă, dar el va fi izgonit” („И ако се наиде полоувърьць оузьмь христiанкоу, ако оузюби, да се крсти оу христiанство ако ли се не крьсти, да моу се оузьме жена и дъвца и да имь даа дъль оть коукiе, а он да се иждене”)173. E curios faptul că în Serbia medievală (până la instaurarea regimului otoman), de exemplu, catolicii aveau libertate confesională, dar religia oficială era ortodoxă şi era apărată la nivel de politică de stat. În documentele de epocă, catolicul figurează sub numele de poluveraca, adică semicredincios. În cazul încheierii căsătoriei, orice catolic putea să se căsătorească cu o ortodoxă, dar cu condiţia de a accepta religia ortodoxă. În caz contrar, căsătoria era considerată nevalabilă şi desfăcută174. În Carte românească de învăţătură de asemenea se spunea: „ Căsătoriile, care nu se întocmesc potrivit cu legea, se numesc unele neîngăduite, precum sunt acelea ce se încheie […] cu ereticii  ”175. Biserica socotea erezia o abatere conştientă de la dogma bisericii dominante, păcat mare şi era pedepsită de pravile ca o infracţiune gravă. Pedeapsa prevăzută în Îndreptarea Legii pentru erezie era „moartea cumplită”176. 173 Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354. Materjały do ćwicień seminaryjnych z historji prawodawstw słowiańskich, dr. Stanisław Borowski, Prace Seminarjium Dawnego Polskiego Prawa Sądowego i Historji Ustroju Dawnej Polski Uniwersitetu Warszawskiego, nr.5, Warszawa, 1934, p. 17. Istorija država i prava jugoslovenskih naroda, Naučna Knjiga, Belgrad, 1974, p. 90-91. 174

Istorija država i prava jugoslovenskih naroda, p. 101.

Carte românească de învăţătură (1646), p. 145–146. 176 Îndreptarea Legii (1652), gl. 237, zac. 5., p. 321. 175

84

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

De regulă, asemenea cazuri se întâlneau foarte rar, dar în pravilele bisericeşti, precum şi după obiceiul pământului, căsătoriile între persoane de confesiuni diferite erau interzise. Dacă unul dintre soţi îşi schimba confesiunea (adică dacă renunţa la ortodoxie), după încheierea căsătoriei, conform dreptului canonic şi legii pământului, aceasta era desfăcută. Un asemenea exemplu este cazul lui Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591), care „s-a făcut turc”. Soţia lui a rămas fidelă credinţei sale ortodoxe şi din acest motiv căsătoria a fost desfăcută177. Deşi căsătoriile între persoane de confesiuni diferite erau interzise, unele episoade din istoria Moldovei demonstrează şi contrariul. Începutul secolului al XV-lea se caracteriza în toată Europa, mai ales în Europa Centrală, prin ciocniri şi confruntări religioase, cum ar fi mişcarea husită în Cehia. În acelaşi timp, în Moldova se ofereau multe avantaje şi libertăţi confesionale (Privilegiul comercianţilor din Lvov din 8 octombrie 1408). Această situaţie poate fi explicată, probabil, şi prin existenţa căsătoriilor domnilor moldoveni cu doamne de credinţă catolică, libertatea confesională fiind o condiţie la încheierea alianţelor dinastice. Trebuie să remarcăm însă că până acum în literatura de specialitate nu găsim o explicaţie clară în ce mod biserica încheia aceste căsătorii între un domn ortodox şi o doamnă catolică, ştiindu-se că în Evul Mediu căsătoria era valabilă numai într-o singură formă – cea religioasă. Prezintă un interes deosebit modul, neexplicat în literatura de specialitate, cum se încheiau bisericeşte căsătoriile între un domn ortodox şi o doamnă catolică sau viceversa. Voievodul Laţcu (1367–1375) a avut-o de soţie pe Ana, de credinţă ortodoxă. Laţcu intră în legătură directă cu papalitatea, care îi recunoaşte titlul de duce al Moldovei. În 1371, Laţcu obţine din partea papei Urban al VI-lea scaunul episcopal cu sediul în reşedinţa sa, oraşul Siret, desprins din dioceza Haliciului şi aşezat în dependenţă directă de papalitate. Astfel, domnul Moldovei era legat direct de papă, care devenea protectorul domnului şi al ţării în raport cu regele 177

Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 204.

85



Lilia Zabolotnaia

Ungariei şi al Poloniei178. Ana „rezistă ispitei papale” şi rămâne în credinţa ortodoxă179. Alt exemplu îl reprezintă situaţia Margaretei Muşata, care, ca şi Laţcu, era de credinţă catolică. Ea a ctitorit o mănăstire la Siret, fiind totodată sprijinitoarea franciscanilor, deşi avea soţ şi copii de credinţă ortodoxă. Fiul ei, Petru Muşat (1375–1391), printr-o danie de la 1 mai 1384 (Hârlău), dăruieşte bisericii „Ioan Botezătorul” din Siret, zidită de mama sa, venitul cântarului180 din cetatea Siretului – „Noi, Petru voievodul, din mila lui Dumnezeu, duce al Ţării Moldovei luând aminte şi ţinând seama ca strălucita şi preamărita doamnă Mărgărita, mama noastră iubită şi vrednică de cinste […] să se înalţe şi zidească în cetatea Siretului o biserică şi lăcaş al fraţilor predicatori pentru mântuirea sufletului său, şi al nostru şi al părinţilor noştri, în care […] mama noastră şi-a ales loc de îngropare […] să dăruim de-a dreptul suszişilor fraţi predicatori slujind la biserica aceea cântarul sau cumpăna care este în suszisă noastră cetate a Siretului ”181. Un tablou interesant îl prezintă cele două soţii (din patru oficiale) ale lui Alexandru cel Bun (nepotul Margaretei Muşata), doamne de confesiune catolică – Margareta şi Ryngałła-Anna. Cu toate că este o C. Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova. a.1324-1881, vol.I., Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 444; Şt. S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 133-134; Ján Sýkora, Poziţia internaţională a Moldovei în timpul lui Laţcu: lupta pentru independenţa şi afirmare pe plan extern, în Revista de Istorie, XXIX (1976), nr.8, p. 142-146. 179 „Catolicizarea lui Laţcu, ca şi cea a împăratului bizantin Ioan V Paleologul (13411391) din 1369, era individuală, formală şi interesată. Într-un context de puternică presiune pentru catolicizare, propagată de papă şi instrumentată în zonă de Ludovic I de Anjou, care în noiembrie 1370 a devenit şi rege al Poloniei, când doamna Clara, văduva lui Nicolae Alexandru din Ţara Românească contribuise la convertirea unei fiice, Ana, ţarina de Vidin şi se trudea să o atragă şi pe cealaltă, Anca, regina Serbiei, când se pregătea trecerea la catolicism a Muşatei, foarte probabil botezată în noul rit Margareta, mama lui Petru II şi Roman I, când doar Vlaicu, domnul muntean şi Ana, soţia lui Laţcu, rezistă ispitei papale”. Vezi: C. Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova. A.1324-1881, vol.I., Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 444. 180 Cântar – unitate pentru măsurarea greutăţilor folosit în trecut. 181 Documente privind istoria României. A. Moldova, Veac. XIV, XV, Volumul I, p. 1-2 (Mai departe: DIRA). 178

86

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

problemă discutabilă, cu mare probabilitate, prima soţie, Margareta, era catolică. Discuţiile precum că aceasta ar fi fost de confesiune catolică au pornit de la o menţiune a misionarului Petru Bogdan Bakšić (cca 1601-1674), primul arhiepiscop catolic al Bulgariei. În lucrarea sa Vizita apostolică în Moldova (1641) el prezintă o inscripţie din biserica romano-catolică „Adormirea Maicii domnului” din Baia: „În anul 1410 a fost zidită această biserică […] împreună cu mănăstirea de la Baia de către strălucitul principe Alexandru a cărui soţie de pioasă amintire, Margareta, este îngropată sub cristelniţă”182. Cu mare probabilitate, căsătoria cu o doamnă catolică a favorizat acordarea de libertăţi confesionale pe care le-a oferit Alexandru cel Bun populaţiei alogene şi, în mod special, catolicilor. Nu cunoaştem cu exactitate cum s-au respectat toate tradiţiile bisericeşti în familie: cununia, botezul copiilor etc.183 Ryngałła-Anna, cea de-a treia soţie a lui Alexandru cel Bun, despre care am scris deja mai sus, era fermă în credinţa sa catolică. În scrisoarea sa către papa de la Roma, Martin al V-lea, ea a cerut desfacerea căsătoriei pe motiv că Alexandru cel Bun nu voia să treacă la catolicism. În 1421, la apelul Ryngałłei-Anna a venit răspunsul. Martin al V-lea se adresează „vrednicului de cinste Ioan episcop al Moldovei” şi insistă pentru desfacerea căsătoriei: „Şi după cum aceeaşi reclamaţie lega, cu toate că însăşi ducesa zisului duce, după contractul căsătoriei în acest mod fu împrejmuită, la credinţa lui Hristos s-ar întoarce şi s-ar lăsa de riturile sus-zise, ar solicita cu grijă, totuşi însuşi ducele care nu se gândeşte la mântuirea sa, să îmbrăţişeze nu a dorit, nici speranţă nu există că în viitor la recunoaşterea adevăratei credinţe prin însăşi ducesă să poată să fie readus […] sus-numita ducesă nu poate cu Alexandru al ei să convieţuiască cu excepţia jignirii [C]reatorului […] în acest caz confidenţei tale împovărăm, căsătoria numită a fost şi este nulă declarată”184. 182 Călători străini despre Ţările Române. Volumul îngrijit de Maria Holban, Paul Cernovodeanu, Vol.V, Bucureşti, 1973, p. 240; Idem, Vol. VII, Bucureşti, 1980, p. 138, 151. 183 L. Zabolotnaia, Raporturile dinastice şi rolul „diplomaţiei de mariaj”, p. 47. 184 Bullarium Poloniae, IV, p. 129, documentul 690, în L. Zabolotnaia, Consideraţii

87



Lilia Zabolotnaia

Evident, era o motivare foarte stupidă, deorece, cum am menţionat deja, în Moldova toţi credincioşii de alte credinţe aveau libertăţi oficial oferite de domn. Printre aceste confesiuni se afla şi catolicismul. O confirmare în plus este „răscumpărarea” oferită de domn la divorţ. Alexandru cel Bun i-a dat Ryngałłei-Anna oraşul Siret, unul din cele mai populate de catolici localităţi din Moldova medievală, cu biserică catolică construită în timpul Margaretei Muşata. În general, afluxul populaţiei catolice în Moldova medievală era favorizat de politica de stat promovată de către domnii Moldovei de la înfiinţarea statului. Posibil, într-o măsură oarecare, condiţia politică pentru promovarea libertăţii confesionale în ţară era determinată şi de motivul căsătoriilor mixte ale domnilor moldoveni. Coexistenţa paşnică între ortodoxism şi catolicism a fost caracteristică pentru Moldova pe parcursul secolelor. O pildă edificatoare care demonstrează că la încheierea căsătoriei unul din soţi putea să-şi schimbe confesiunea este mariajul lui Jagaiłło cu Jadwiga. Regina Poloniei, Jadwiga (n. 15/18 II 1374 – † 17 VII 1399, Krakow), a fost fiica lui Ludowic I Andegawen185. Cea mai importantă problemă pentru Jadwiga după încoronare era căsătoria. Urma a fi găsit un mire care să fie potrivit pentru coguvernare. Căutarea se făcea şi sub aspect politic. În configuraţia politică creată, pentru a păstra suveranitatea regatului, era necesară o alianţă la Est, adică în Lituania. Unirea forţelor Poloniei cu Lituania era vitală la momentul respectiv din cauza pericolului pe care îl reprezenta Ordinul Teutonic. Altă latură a problemei şi totodată motivul principal care impunea o astfel de rezolvare era încă o tentativă de creştinare a Lituaniei. Din aceste considerente a fost propusă candidatura Marelui Cneaz al Lituaniei, Jagaiłło, fiul lui Olgierd şi nepotul privind divorţul lui Alexandru cel Bun cu Ryngałła-Anna, în Revista de Istorie a Moldovei, 2008, nr.1, p. 144-152. 185 Anna Strzelecka, Jadwiga Andegaweńska, Anjou, în Polski Słownik Biograficzny, Tom X, Zakład narodowy imienia Osoolińskich, Wydawnictwo Polskiej Akademii Nauk, Wrocław-Warszawa-Kraków, 1962-1964, p. 291-295; Słownik władców polskich, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 1997, p. 150, 106-109, 385.

88

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

lui Gedyminas186, cu condiţia să fie creştinat el personal şi, în acelaşi timp, toată Lituania. Această delicată chestiune este dezvăluită în documentul din 14 august 1385, care a intrat în istorie sub denumirea de Unia de la Kreva, conform căreia Jagaiłło era obligat să accepte sfântul botez şi să treacă la catolicism, să fie creştinată toată Lituania, iar recompensarea lui Wiliam Habsburg pentru ruperea logodnei cu Jadwiga să fie plătită de Jagaiłło din propriile surse187. Până la urmă, Jagaiłło a respectat toate condiţiile impuse de familia regală a Poloniei. Evenimentele s-au derulat în modul următor: la 11 februarie 1386 a avut loc procedura de alegere preliminară, care trebuia să confirme că Jagaiłło era ales pan şi rege al Poloniei şi va fi soţul reginei Jadwiga, „preaclaram reginam Poloniae naturalem”188. După opinia savantului O. Halecki, această procedură poate fi numită „pacta conventa”189. La 15 februarie 1386, Jagaiłło (împreună cu fraţii săi) a fost botezat sub numele de Władysław190, iar la 18 februarie 1386 a avut loc cununia solemnă la Wawel, palatul regal din Krakowia191. Jadwiga avea vârsta de numai 12 ani, Jagaiłło era cu aproximativ 20 de ani mai mare. Nunta a durat două săptămâni. La 4 martie 1386, Jagaiłło a fost oficial încoronat: „de consensu unanimi nostro et aliorium fratrum 186 Jadwiga Krzyżaniakowa, Jerzy Ochmański, Władysław II Jagiełło, Zakład narodowy imienia Osolińskich, Wydawnictwo Wrocław – Warszawa – Kraków- GdańskŁódź, 1990, p. 6; Polski Słownik Biograficzny, Tom X, Zakład narodowy imienia Osolińskich, Wydawnictwo Polskiej Akademii Nauk, Wrocław-Warszawa-Kraków, 1962-1964, p. 292; Marcin Murinius, Kronika mistrzów Pruskich, Opracowanie Zbigniew Nowak, Olzstyn, 1989, p. 163. 187 Zigmantas Kiaupa, Jūratė Kiaupienė, Albinas Kuncvičius, The History of Lithuania before 1795, Vilnius, 2000, p. 129-130. 188 Jadwiga Krzyżaniakowa, Jerzy Ochmański, Władysław II Jagiełło, p. 89. 189 O. Halecki, Dzieje unii jagiełłońskiej, tom I, Kraków 1919, p. 113. 190 Anna Strzelecka, Jadwiga Andegaweńska, Anjou, în Polski Słownik Biograficzny, Tom X, Zakład narodowy imienia Osolińskich, Wydawnictwo Polskiej Akademii Nauk, Wrocław-Warszawa-Kraków,1962-1964, p. 293. 191 Grzegorz Błaszczyk, Dzieje stosunków polsko-litewskih od czasów najdawniejszych do współczesności. Trudne początki, tom I, Widawnictwo Naukowe UAM, Poznań, 1998, p. 118.

89



Lilia Zabolotnaia

nostrorum et omnium baronum, nobilium, procerum et boyarorum civilem terrae Lyhtwaniae voluntate accedente et assensu”192. A intrat în istoria Poloniei ca regele Władysław II Jagaiłło şi a domnit din anul 1385 până la 1434, întemeind o nouă dinastie domnitoare, cea a Jagaillonilor 193. Un alt exemplu care, considerăm, se încadrează în contextul problemei cercetate este a doua căsătorie a despotului din Loveci194, ţarul bulgar Ivan Alexandru (1331–1371)195. Prima lui soţie, Teodora, a fost ortodoxă, din neamul Basarabilor, fiica domnului român Ioan Alexandru Basarab (1310–1352)196. A doua oară Ivan Alexandru s-a căsătorit la o vârstă matură, precum demonstrează documentele epocii, fără a urmări vreun interes politic, exclusiv din dragoste. Nu se ştie când a desfăcut Ivan Alexandru prima căsătorie şi a trimis-o pe prima soţie la mănăstire. Ştim doar că a doua soţie era mult mai tânără decât el şi era evreică. Pentru a o declara ţarină, ea a fost botezată tot cu numele de Teodora şi a intrat în istorie ca Teodora a II-a. Se presupune O. Halecki, Przyczynki genealogiczne do dziejów aktu krewskiego, în Miesięcznik Heraldyczny, XIV, 1935, p. 110. 193 Henryk Łowmiański, Polityka Jagiełonów, Do druku przygotował Krzysztof Pietkiewicz, Widawnictwo Poznańske, Poznań, 1999, p. 44-45. 194 Б. Ферjанчиħ, Деспотии у Византиjи и jужнословенским земльама, Београд, 1960, с. 153. 195 Ivan Alexandru provenea din două familii împărăteşti, pe linia feminină – de la Aseni, iar pe linie masculină – de la Terteri. A fost fiul despotului Straţimir şi despinei Keraţa Petriţa. Keraţa Petriţa (călugăriţa Teofana) era fiica Aseninei (numele nu se cunoaşte) şi a lui Şişman din Vidin, sora împăratului Mihail III Şişman. Astfel, Keraţa era strănepoata împăratului Ivan II Aseni. Keraţa Petriţa era nepoata Teodorei-Anna, fiica lui Ivan II Aseni. Astfel spus, Ivan Alexandru era strănepotul împăratului Ivan II Aseni şi nepot de sora al lui Mihail III Şişman. Vezi: Ю.Трифонов, Деспот Иван Александър и положението на България след Велбуждската битка, în Списание на Българска Академия на Науките), 43, 1930, № 21, p. 61-90; К. Куев, Образът на Иван Александър в средновековната поезия, în Българско средновековие, София 1980, p. 256-259; И. Божилов, Родословието на цар Иван Александър, în Исторически преглед, 1981, № 3-4, p. 153-177; Иван Божилов, Фамилията на Асеневци. Генеалогия и просопография, София, 1985, p. 149-150; Йордан Андреев, Българските ханове и царе VII-XIV век. Историко-хронологический справочник, София, 1988, p. 194. 196 Иван Божилов, Фамилията на Асеневци. Генеалогия и просопография, София, 1985, p. 167. 192

90

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

că nunta şi cununia ar fi avut loc în 1347197. Interesant este faptul că această căsătorie n-a generat nici o obiecţie din partea bisericii, ba mai mult, în Postfaţa la Evanghelia de la Londra a ţarului Ivan Alexandru (Послесловие къмъ Лондонского Евангелие на царь Иванъ Александра (1355/1356))198, Ivan Alexandru şi Teodora a II-a se compară cu sfinţii Constantin şi Elena şi ţarul îşi desemnează „preferatul” («превозлюбленного») său moştenitor al tronului, fiul născut de la „[…] blagocestiva […] cununată de Dumnezeu […] ţarina doamnă Teodora”199. Deci, pentru a încheia a doua căsătorie, Ivan Alexandru nu respectă nici o regulă bisericească a timpului: desface căsătoria legitimă, botează pe pretendenta la a doua căsătorie şi, un gest inexplicabil din partea lui care întrecea orice limită, numeşte ca moştenitor pe copilul născut din a doua căsătorie (cu toate că avea fii născuţi din prima – n.a.). Merită atenţie şi epitetele folosite pentru a caracteriza pe ţarul Ivan Alexandru şi ţarina Teodora, care, după cum am spus mai sus, era evreică. Documentele scrise şi mărturiile epocii au păstrat cele mai alese descrieri ale Teodorei a II-a, ea fiind numită o împărăteasă bună, deşteaptă, protectoare a bisericilor, mănăstirilor200 şi a artei cărţilor Ibidem, p. 168-169. Послесловие къмъ Лондонского Евангелие на царь Иванъ Александра (1355/1356), în Иванъ Дуйчевъ, Изъ старата българска книжнина, Книжови и исторически паметници отъ Второго Българско Царство, София, 1944, p. 152. 199 („Както великиять въ светиитъ царь Константинъ, заедно съ майка си Елена, извади изъ недрата на земята животворния Господенъ кръстъ, така и той-този четвероблаговестникъ. Тогава той владеше скиптъра на българското и гръцкото царство, заедно съ своята благовярна, боговънчана и новопросвъщена царица госпожа Теодора, едноименна съ божия даръ, и съ своя роденъ и превозлюбенъ синъ царъ Иван Шишманъ”). Vezi: Послесловие къмъ Лондонского Евангелие на царь Иванъ Александра (1355/1356), în Иванъ Дуйчевъ, Изъ старата българска книжнина, p. 152. 200 În Sinodicul Bisericii Bulgăreşti (Синодик на българската църква): „123. На Теодора, благочестивата царица на великия царь Иванъ Александра, която бъ отъ еврейски родъ, приела следъ това светого кръение и запазила цъла благочестивата си въра, обновителка на много църкви, въздигнала различни монастири, майка на великия царь Иванъ Шишмана, въчна паметь†”. Vezi: Изъ Синодика на българската църква, în Иванъ Дуйчевъ, Изъ старата българска книжнина, p. 163. 197 198

91



Lilia Zabolotnaia

împreună cu Ivan Alexandru. În Приписка отъ времето на царь Иванъ Александра este descris cum a fost comandată scribilor cartea despre Viaţa Sfinţilor Apostoli şi se subliniază că această carte a fost dăruită bisericii de ţar şi Teodora, „благоверна и новопросветена царица”201. Vizavi de problema abordată prezintă interes şi căsătoria lui Janusz Radziwiłł cu Maria, fiica lui Vasile Lupu. Se cunoaşte că pentru încheirea acestui mariaj domnul Moldovei a depus multe eforturi, deoarece îşi pusese mari speranţe nu numai în viitorul casnic al fiicei sale, dar şi legându-l de rezolvarea multor probleme politice de ordin internaţional. Pentru soluţionarea acestei chestiuni delicate, Vasile Lupu a apelat la ajutorul mitropolitului Petru Movilă. Conform opiniei lui Ion Eremia, una dintre piedicile la acestă căsătorie a fost de ordin religios: „În scrisoarea lui Vasile Lupu către Petru Movilă din 29 martie 1644 domnul Moldovei sublinia că este de acord cu propunerile pe care le-a făcut mitropolitul în numele principelui Janusz Radziwiłł, dar propune să mai aştepte „până se vor înlătura piedicile” ce s-au ivit în calea acestor planuri. În orice caz, mitropolitul Daniil de pe insula Halki îl informează pe ţarul rus într-o scrisoare din 18 decembrie 1644 că „regele danez a scris regelui lituanian, iar regele lituanian a scris xendzului Radziwiłł, iar xendzul (principele – n.a.) Radziwiłł a scris la cneazul Vasile, voievodul Moldovei […] iar Vasile voievod a scrsis Patriarhului de la Ţarigrad, că el să convoace un sobor şi să cerceteze despre botezul luteran şi calvin. Şi Patriarhul a convocat un sobor şi a constatat că se permite luteranilor să fie botezaţi din nou. Aceeaşi informaţie a relatat la Departamentul solilor la Moscova şi grecul Ivan Petrov”202. 201 „[…] при град Търново, при блъговерния Иванъ Александра и неговата царица новопросвъщената Теодора […] по Божие благоволение благовърниять и христолюбивъ Иванъ Александръ биде помазанъ на царството на блъгарския престолъ […] като добъръ боголюбец, и това-да бжде переведена отъ грецки езикъ на блъгарски тази книга, сиречь Деянита на светитъ апостоли, съборнитъ послания и тъзи на Великия Павла […] А царь, който поржалъ тези книга, да царува тукъ дълги дни заедно съ своято благоверна и новопросвътена царица”. Vezi: Приписка отъ Лъствицата отъ 1363\1364, în Иванъ Дуйчевъ, Изъ старата българска книжнина, p. 155. 202 Ion Eremia, Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1654). Contribuţii la istoria diplomaţiei moldoveneşti în secolul al XVII-lea, Cartdidact, Chişinău, 1999, p. 148-149.

92

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Această informaţie este extrem de utilă, deoarece în decembrie logodna a fost confirmată de soliile din partea polonă şi a lui Vasile Lupu, s-a făcut tradiţionalul schimb de daruri şi inele de cununie, a fost deja stabilită ziua cununiei şi s-au început pregătirile pentru celebrarea nunţii. Căsătoria între principele Janusz Radziwiłł şi Maria a fost încheiată în luna februarie conform tradiţiilor ortodoxe. Despre acest fapt ne relatează Eberhard Werner Happel, care scria: „După ce […] s-a asigurat principele (că se va face – n.a.) nunta, s-a pregătit de călătorie, şi-a luat rămas bun de la Măria sa regele şi a pornit la 10 ianuarie de la Cameneţ, din Lituania, urmând drumul prin Liov şi Cameniţa Podoliei drept spre Moldova […] şi arătos a ajuns principele la 29 ianuarie pe pământul Moldovei […] La 5 februarie a avut loc solemnitatea nunţii şi anume la biserica grecească (ortodoxă) în lipsa domnului ca tată, căci aşa cere datina acestui neam. Slujba cununiei a fost săvârşită de mitropolitul Kievului anume Petru, cel mai de seamă dintre toţi oamenii bisericii din întreaga Rusie şi care se trage din neamul Movileştilor care au domnit odinioară asupra Moldovei […]”203. Evident, nu era întâmplător faptul că nunta a fost oficializată de către mitropolitul Petru Movilă, motivul de bază fiind de ordin religios. Drept confirmare serveşte alt document al epocii, depistat în arhivele Bibliotecii din Kórnik (Poznań, Polonia) din care aflăm cum s-a desfăşurat ceremonia cununiei: „Mirele mergea călare, pe un cal, împodobit cu brocard turcesc […] după dânsul urma o caretă, în care şedeau mireasa, însoţită de câteva femei, iar după caretă mergea pedestrimea poloneză şi dragonii moldoveni. Sosind la mănăstire, au descălecat. Acolo mitropolitul [Petru – n.a. ] Movilă i-a cununat, iar când au ajuns în timpul cununiei la 203 Eberhard Werner Happel (1647-1690) a descris nunta lui Janusz Radziwiłł cu fiica lui Vasile Lupu, Maria, în baza informaţiilor cuprinse într-un manuscris latin pe care-l citează în cursul relatării şi care pare să fi fost opera unui martor ocular. Vezi: Eberhard Werner Happel, Căsătoria principelui Radziwiłł cu o domniţă din Moldova, în Călători Străini despre Ţările Române, vol. V. Volumul îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 643.

93



Lilia Zabolotnaia

cuvintele: „Ajută-mă, doamne şi toţi sfinţii”, excelenţa sa, mirele, n-a binevoit să pronunţe aceste cuvinte, astfel i-a neliniştit şi i-a supărat amarnic pe moldovenii care ziceau: „Aşa se isprăvesc căsătoriile la leşi şi la noi, dacă mirele nu vrea să pronunţe aşa, nici nunta nu se va face”. Totuşi, pan Radziwiłł, cam printre dinţi, a rostit aceste cuvinte”204. Nunta „ […] a ţinut 12 zile într-una cu toate veseliile şi petrecerile ce se pot închipui […] Apoi, după sfârşitul serbărilor şi petrecerilor de nuntă, la 16 februarie a avut loc plecarea (tinerilor însurăţei – n.a.) care s-au îndreptat spre Varşovia”205. Apropo, Maria, a fost primită fastuos de regele Poloniei de la care a primit daruri de nuntă,206 şi a fost prima domniţa din Moldova care a plecat în luna de miere în străinătate. f) Căsătoria cu persoane care au depus voturile (jurăminte monahale – n.a.) era interzisă207. Conform Syntagmei lui Vlastares, „altele blestemate cum sunt cele ce se încheie cu o femeie închinată Domnului, Sfintele canoane rânduiesc anularea acestor căsătorii, iar legile civile vor ca bunurile celor ce au încheiat asemenea căsătorii să fie confiscate şi ei exilaţi, iar dacă e vorba de oameni de jos să fie şi biciuiţi”208. În Evul Mediu, încheierea căsătoriei cu o persoană călugărită era considerată unul dintre cele mai grave „păcate în faţa Domnului”: o fecioară ce s-a dedicat Domnului Dumnezeu şi de asemenea un pustnic nu are îngăduinţa să se căsătorească”209. Biblioteka Kórnicka 201, Mf 611/ cz.2, Karta 501-502-503 verso-505. Eberhard Werner Happel, Căsătoria principelui Radziwiłł cu o domniţă din Moldova, în Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 643. 206 Tadeusz Wasilewski, Wałka o spadek po księżnej Marii Wołoszce, wdowie po Januszu Radziwiłłe, w latach 1660-1690, în Miscellanea Historico-Archivistica, T. III, Radziwiłłowie XVI-XVIII wieku: w kręgu polityki i kultury, Państwowe Wydawnictwo Naukowe, Warszawa- Łodż, 1989, p. 291-309. 207 Era interzisă căsătoria cu persoane care au depus voturile (jurămintele monahale), deoarece cei care se aflau în treapta de reasfor şi încă nu depuseră voturile monahale puteau să se căsătorească. 208 Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах, p. 144. 209 Ibidem, p. 145. 204 205

94

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

În Carte românească de învăţătură (1646) acestei probleme îi sunt rezervate două capitole: „Glava 34. Oare ce certarea să va da celuia ce va răpi muiarea calugăriţă” şi „Glava 35. Pravilă pentru ceia ce fac curvie cu călugăriţe; acest feal de greşeale să cheamă elineaşte ierosilia”210. După cum se vede din aceste două capitole, erau prevăzute două pedepse separate – pentru ierosilia şi pentru răpirea călugăriţei. Ierosilia211 era considerată orice infracţiune prin care omul se atingea de biserică: „Ierosilia iaste una de multe fealuri. Toate fealiurile de greşeale cu câte să atinge omul de biserică, toate acealea să cheamă ierosilii. Iar aicea la tocmala aceştii pravile această ierosilie să înţelegea într-acesta chip: un mirean sau fie diac, ce să dzice om den cinul bisericii, sau fie şi preoţit de să va prileji să să împreune trupeşte cu vreo călugăriţă care iaste de-a pururi supt închisoarea mănăstirii sau dennafară de mănăstire, sau cînd să va împreuna trupeşte cu vreo muiare mireancă în biserică, sau să să împreune cu vreo muiare ce să va fi giuruit încă cu giurământ să fie călugăriţă”212. Călugăriţa era numită mireasa Domnului şi cel care viola călugăriţa era considerat „c-au făcut sânge amestecat şi călugăriţa să cheamă mireasa lui Dumnedzău caria ieste cununată cu Dumnedzău, de ce cine se va împreuna cu dânsa, să împreună cu muiere cu bărbat, de ce iată că face preacurvie. Aicea sânt două păcate mari de moarte. A treia, călugăriţa să cheamă şi ieste vas de biserică, de ce o va streina din biserică şi o va spurca, iată că face ierosilie. Ierosilios să cheamă mai chiar fur de biserică”213. Pedeapsa pentru cel care îndrăznea să răpească sau să violeze călugăriţa era de a fi „certat cu moarte”214. Atunci când călugăriţa era forţată să se căsătorească, această nuntă se numea „că ieste de râs şi de batjocuri şi urâtă”215 şi urma să fie desfăcută. Călugăriţa se trimitea în Carte românească de învăţătură (1646), p. 135-137. Ierosilia – din limba greacă- sacrilegiu, profanare. 212 Carte românească de învăţătură (1646), p. 135-137. 213 Ibidem, p. 135-137. 214 Ibidem, p. 137. 215 Ibidem, p. 137. 210 211

95



Lilia Zabolotnaia

altă mânăstire, iar infractorul trebuia să dea toată averea sa mănăstirii de unde era furată călugăriţa şi apoi era exilat (conform pravilelor, pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu exilul – n. a ). Copiii născuţi din astfel de căsătorii erau consideraţi bastarzi, fiind lipsiţi de orice drept la moştenire, inclusiv de la mamă: „Feciorii ce să nasc din călugăriţă, aceia sunt copii (cópil = bastard – n. a.); nu vor moşteni neamică dintru averea mâne-sa”216. g) Căsătorie nelegitimă. Conform pravilelor bisericeşti, „pentru căsătoriile oprite rânduim următoarele: cât priveşte rudele ascendente şi cele descendente, căsătoria este oprită la infinit, chiar dacă rudele s-ar fi născut din căsătorie nelegiuită”217. Condiţia cununiei era un element de bază la încheierea căsătoriei, se celebra public, în faţa autorităţilor bisericeşti şi „în faţa Domnului”: „Dacă cineva va spune că o căsătorie nu este cu adevărat şi în fapt una din cele şapte taine ale legii evanghelice rânduită de domnul Hristos, ci că este ceva dobândit de oameni în biserică şi că nu aduce nici harul , să fie afurisit”218. Pentru consfinţirea unirii tinerilor căsătoriţi se respectau anumite reguli ale ceremoniei religioase: schimb de inele, jurământ reciproc de credinţă în faţa altarului etc. De exemplu, în cazul logodnei lui Vlad, fratele lui Petru Şchiopul219, cu fiica logofătului Ivan, pentru conştiinţa importanţei actului „au schimbat inelele înaintea patriarhului nostru sub jurământ de blestem, ca acela care a strica această învoială între cele două părţi sau ar schimba-o să fie afurisit după lege”220. Ibidem, p. 137. Manualul legilor sau aşa numite CELE ŞASE CĂRŢI, ale lui Constantin Harmenopolos. Partea a II-a, Cartea a Patra, p. 323. 218 Canones et decreta concilii Tridentini (Canoanele şi decretele conciliului din Trent): Ed. Schulte şi Richter, Leipzig, 1853, C. 1, p. 215, în Crestomaţie pentru studiul istoriei satutului şi dreptului RP Română, Vol. II, p. 637. 219 Domnul Moldovei Petru Şciopul a domnit de patru ori : 1574-1577; 1577-1578; 1578-1579; 1582-1591. 220 A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, Vol. III, Bucureşti, 1931, p. 97; Istoria dreptului românesc, Vol. I, p. 509. 216 217

96

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Dreptul scris prevedea expres anunţarea prealabilă a căsătoriei pentru a preîntâmpina eventualele impedimente: „se împiedica împotrivirea”221. Dovada cununiei erau naşii sau prezenţa câtorva martori: „Nimeni nu trebuie să se cunune în taină, ci în faţa multor oameni. Cine va cuteza să facă aceasta, acela va fi lovit şi pedepsit ca şi preotul care – făcând-se părtaşul acestei necuviinţe – se va pedepsi, aşa cum se cuvine, după legile bisericeşti ”222. Cine cuteza să facă nuntă fără cununie, era aspru pedepsit223. Preoţii care o oficiau erau caterisiţi, iar căsătoria era considerată nevalabilă şi desfăcută224. Această condiţie era stipulată şi în Syntagma lui Vlastares: „Nimeni să nu fie cununat în taină, ci să fie mai mulţi de faţă. Iar cine va îndrăzni să facă aşa, să fie pedepsit, aşa precum se cere o cuvenită ispăşire – potrivit rânduielilor canoanelor bisericeşti – şi de la preotul care s-a amestecat in lucruri necinstite”225. O situaţie similară întâlnim în toate ţările creştine europene în legislaţia civilă, conform canoanelor bisericeşti. Drept exemplu serveşte condiţia de cununie în Transilvania în secolul al XVI-lea: „Pe cei ce vor cuteza să încheie o căsătorie altfel decât fiind de faţă parohul sau un alt preot – cu îngăduinţa acelui paroh sau a episcopului – şi doi sau trei martori, Sfântul Sinod îi socoteşte întru totul străini faţă cu o căsătorie astfel încheiată şi anulează şi desfiinţează aceste învoieli, precum le anulează şi le zădărniceşte prin decretul de faţă”226. O formulare asemănătoare găsim şi în legislaţia medievală sârbă: Istoria dreptului românesc, Volumul I, p. 509. Manualul legilor sau aşa numite CELE ŞASE CĂRŢI, ale lui Constantin Harmenopolos. Partea a II-a, Cartea a Patra, p. 323. 223 D. V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1976, p. 86. 224 Istoria dreptului românesc. Responsabili de volum: D. Firoiu, L. Marcu, Vol. II, Partea I, Bucureşti, 1984, p. 248. 225 Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 130. 226 Canones et decreta concilii Tridentini (Canoanele şi decretele conciliului din Trent), Leipzig: Ed. Schulte şi Richter, 1853, C. 1, p. 217, în Crestomaţie pentru studiul istoriei satutului şi dreptului RP Română, Vol. II, p. 637. 221 222

97



Lilia Zabolotnaia

„Fără binecuvântare, blagoslovenie şi cununie căsătoria este nelegitimă. Căsătoria poate fi valabilă numai cea bisericească (P.2. gl.3)”227. Tradiţiile şi obiceiurile creştine din Ţările Româneşti nu făceau excepţie, impuneau respectarea cununiei. Fără cununie, fără „binecuvântarea Domnului”, căsătoria nu era acceptată în societate şi se numea preacurvie, iar copiii născuţi din căsătoriile nelegitime nu se botezau şi se numeau bastarzi. Un caz juridic interesant care confirmă ideea pe care o urmărim şi anume dreptul de moştenire al copiilor proveniţi din căsătoriile fără cununie ni-l oferă litigiul fiicei naturale a lui Mihai Viteazul. Mihai Viteazul a avut o fiică nelegitimă, pe Marula, născută de Tudora din Târguşor, pe care a „miluit cu sate şi dedine şi cu chelciug şi cu scule şi cu haine”228 şi care a apelat la domnitor să-i fie trecută averea mamei pe numele ei: „din capul locului a arătat că ea este fiica răposatului Mihai voievod, făcută cu mama ei Teodora…pârăşte pentru 5 sate care ar fi fost dăruite de domn mamei ei, Tudora din Târguşor... şi de fapt, ea are drept de stăpânire asupra lor”229. La 23 decembrie 1616230, domnul ţării judecă pricina cu mitropolitul Luca, împreună cu Matei al Mirelor şi cu dregătorii divanului231, „după dreptate şi după lege: […] am găsit scris în sfânta pravilă că se cuvin să ţină dedinile părinţilor lor, fiii care sunt făcuţi cu cununie cu părinţii lor şi să facă toate pomenile […] decât această fiică Marula […] nu este de cununie, ci ieste fără cununie, numai copilă”232. Explicaţia cazului este clară, fiica naturală, născută fără cununie, nu poate să pretindă la averea tatălui său în rând cu copiii legitimi. Totuşi, această constatare ne obligă să readucem în discuţie un fapt Istorija država i prava jugoslovenskih naroda, p. 101. Şt. Andreescu, Familia lui Mihai Viteazul, în Mihai Viteazul. Culegere de studii. Redactori coordonatori: P. Cernovodeaunu, C. Rezachevici, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1975, p. 225-240. 229 Documente privind istoria României, B. Veacul XVII, Volumul III, Bucureşti, 1951, p. 71-73 (nr. 64). 230 Ibidem, p. 72 (nr. 64). 231 V. Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 260-261. 232 Documente privind istoria României, B. Veacul XVII, Vol. III, p. 72 (nr. 64). 227 228

98

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

evidenţiat în istoria Moldovei şi Ţării Româneşti – accederea copiilor nelegitimi la domnie şi la moştenire. Este un fapt surprinzător şi caracteristic numai pentru aceste două ţări. Documentele epocii vorbesc în mod explicit de acest fenomen. Un exemplu ilustrativ, care se încadrează în tema abordată, este Mihai Viteazul233. Unii istorici care au studiat domnia lui Mihai Viteazul au considerat că el a fost fiul legitim al lui Pătraşcu cel Bun (1554–1557) şi nepot al lui Radu Paisie (1535–1545)234. Nicolae Iorga a contestat această idee şi a demonstrat că „Mihai s-a născut dintr-o legătură neoficială a lui Pătraşcu, cu Teodora, din Târgul de Floci […] la bătrâneţe călugărită sub numele Theofana şi înmormântată la mănăstirea Cozia”235. Această opinie a fost susţinută de P.P. Panaitescu, care aduce şi alte argumente la capitolul originii lui Mihai Viteazul: „Cine a fost adevăratul părinte al lui Mihai Vodă? Nu se poate şti şi desigur că nici el însuşi n-a ştiut. Era copil din flori al unei femei din popor, venită la noi în ţară din Epir cu fratele ei, Iane, negustorul. La Târgul de Floci […] se vindea lâna oilor din Bărăgan, ţinea ea o cârciumă şi acolo se va fi născut fiul ei, menit unui viitor aşa de mare”236. Prezintă interes interpretarea lui P. P. Panaitescu în ceea ce priveşte tratarea subiectului copii nelegitimi – pretendenţi la domnie: „Ţările române trăiseră mai multe veacuri credincioase principiului dinastic, încrezătoare în drepturile neclintite ale urmaşilor voievodului întemeietor […] Din secolul al XVI-lea […] principiul dinastic fusese înfrânt după turcirea lui Mihnea prin urcarea în scaunul muntean a domnilor moldoveni Ştefan Surdul şi Alexandru cel Rău […] Mihai Viteazul era omul boierimii, exponentul ei. Atunci, cu voia lui, desigur, i-au creat o origine domnească, ca să păstreze datina […]. Şt. Andreescu, Familia lui Mihai Viteazul, în Mihai Viteazul. Culegere de studii, p. 225-240. 234 I. Sârbu, Istoria lui Mihaiu Viteazul domnul Ţării Româneşti, Volumul I, Bucureşti, 1904, p. 55-61; A.D. Xenopol, Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1915, p. 8-9. 235 Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1935, p. 24-32. Pentru prima data autorul pune problema în discuţie în Convorbiri literale, 1902, p. 151. Vezi: Şt. Andreescu, Familia lui Mihai Viteazul, în Mihai Viteazul, p. 226. 236 P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul. Ediţie îngrigită de C. Bobicescu, Corint, Bucureşti, 2002, p. 22. 233

99



Lilia Zabolotnaia

O asemenea descendenţă domnească, alcătuită în vederea obţinerii tronului, nu era lucru nou în Ţara Românească […] vestitul Neagoe […] îşi pusese numele Basarab, se făcuse fiu al lui Basarab cel Tânăr, deşi era fiul lui Pârvu Craiovescu237. Şi atunci Neagoe fusese ridicat în scaun de o puternică partidă de boieri”238 . Tratând aceeaşi problemă, renumitul cercetător I.C. Miclescu – Prăjescu a scos în evidenţă faptul că majoritatea domnilor Ţării Moldovei erau descendenţi din legături extraconjugale. „Dacă cercetăm şirul voievozilor, de la Ştefan cel Mare şi până la înscăunarea lui Ieremia Movilă în 1595, găsim că din cei 21 de domni ce se perindă timp de 90 de ani pe tronul Moldovei, numai 4 fii legitimi urmează în tihna tatălui lor. În celelalte 75% din cazuri, succesiunea trece fie la copii din flori, la fraţi, sau la fii ai predecesorilor”239. Aceeaşi idee este susţinută în istoriografia românească şi de alţi istorici – P. Cernovodeanu240, E. Vârtosu: „Nici în Ţara Românească şi nici în Moldova nu se făcea diferenţa între fiii legitimi şi cei nelegitimi; domnul putea să-şi desemneze succesorul, de obicei asociindu-l la domnie în ultimii ani ai vieţii sale”241. Despre această situaţie vorbesc în mod explicit călătorii străini. Georg Reicherstorffer, consemnând caracterul ereditar-electiv al instituţiei domniei din Moldova, preciza: „Fiii legitimi ca şi cei nelegitimi urmează la domnie fără nici o deosebire. Iar de îndată ce se naşte principele moştenitor al ţării, el este însemnat pe trup cu un semn anume cu fierul înroşit pentru ca, ajungând la vârsta bărbătească, să poată fi cunoscut după acest semn, fără vreo îndoială că este adevărat fiu de domn. De aici, pentru dobândirea puterii, se nasc între fraţi războaie foarte multe şi deosebit de vătămătoare. I. C. Filitti, Mama şi soţia lui Mihai Viteazul, Ed. II, Bucureşti, 1934, p. 45-55. P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 21-22. 239 I.C. Miclescu-Prăjescu, Noi date privind înscăunarea Movileştilor, în Arhiva Genealogică, IV (IX), 1-2, Iaşi, 1997, p. 160. 240 P. Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973, p. 68. 241 E. Vîrtosu, Titulatura domnilor în asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1960, p. 256, 292. 237 238

100

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Acelaşi lucru se petrece şi în Ţara Românească şi se întâmplă acolo foarte des”242. Exemple despre căsătorii fără cununie putem găsi şi în istoria altor ţări. Un caz ilustrativ serveşte a doua căsătorie a ţarului bulgar Gheorghe I Terter (1280-1292)243. Mihail VIII Paleologul (1259-1282), împăratul bizantin, încă în timpul aflării pe tron a ginerelui său Ioan III Asan (1279-1280), i-a propus lui Gheorghe I Terter titlul de despot. Despotul era a doua persoana după împărat în ierarhia de stat. Dar pentru a te învrednici de titlul de despot trebuia să te afli în relaţii de rudenie cu dinastia aflată la tron. Lui Gheorghe I Terter i s-a propus să divorţeze de prima soţie, bulgăroaică de origine, şi să se căsătorească cu Maria (Kira-Maria) Asan, sora lui Ioan III Asan şi nepoată pe linie maternă a lui Ioan II Asan. Prin intermediul acestei căsătorii, împăratul bizantin Mihail VIII Paleologul încerca să rezolve două probleme: pe de o parte, să consolodeze poziţiile ginerelui său (şi ale fiicei ! – n.a.), iar pe de altă parte, să neutralizeze activismul politic al lui Gheorghe I Terter împotriva lui Ioan III Asan244 . Gheorghe I Terter acceptă propunerea şi pentru a primi titlul de despot245 divorţează de soţia sa Maria246 şi o trimite împreună cu fiul său Theodor Svetoslav în Nicheia, iar el se căsătoreşte cu o reprezentantă a dinastiei Asan247. 242 Călători Străini despre Ţările Române. Vol. I. Volumul îngrijit de M.M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1968, p. 199. 243 Йордан Андреев, Българските ханове и царе VII-XIV век, în Историкохронологический справочник, Държавно Издателство „Д-Р Петър Берон”, София, 1988, p. 168-169. 244 Иван Божилов, Бележки върху българската история през XIII в. În: Българско средновковие, София, 1980, с. 80. 245 Б. Ферjанчиħ, Деспотии у Византиjи и jужнословенским земльама, Београд, 1960, p. 144-145. 246 М.Г. Попруженко, Синодик царя Борила, VIII, §118, //Болгарски старини, София, 1928, p. 88. 247 Иван Божилов, Фамилията на Асеневци. Генеалогия и просопография, p. 256-257.

101



Lilia Zabolotnaia

Împăratul bizantin nici nu putea presupune că intenţiile ambiţiosului bulgar-cuman erau cu totul altele. Gheorghe I Terter, primind cu uşurinţa titlul de despot, şi având o deosebită intuiţie politică, a decis să lupte pentru puterea împărătească. Peste un an, Gheorghe I Terter obţine puterea şi se intitulă „împărat din voinţa bulgarilor ”248. După doi ani de la venirea la putere, Gheorghe I Tereter ia o hotărâre surprinzătoare: desface căsătoria cu Maria (Kira-Maria) Asan şi îşi aduce înapoi prima soţie, pe Maria şi pe fiul său, care schimbă statutul din ostatici în membri ai familiei împărăteşti. La acest capitol extrem de importantă este informaţia relatată de cronicarul Georgii Pachymeris, care sublinia că a două căsătorie a lui Gheorghe I Terter era încheiată fără cununie şi din acest motiv este considerată neligitimă: „...че стана цар на българите след оттеглянето на Асен оттам, проводи пратенции и си поска съпругата. Той отстрани родната сестра на Асен, тъй като се бил свързал с нея незаконно, пък и защото тамошна църква не го допущала до светити таинства, понеже, както казваше, бил постъпил незаконно с супругата си”249. În mod evident, problema necesită o studiere mai profundă şi detaliată pe baza unor documente mai numeroase şi mai variate. În afară de aceasta, este necesară şi o cercetare din punctul de vedere al factorului social, deoarece era mare deosebirea în poziţia şi statutul copiilor născuţi la ţărani şi boieri, pe de o parte, şi domni, pe de altă parte. h) Incestul. Căsătoriile încheiate prin „amestecare de sânge” sau incest erau interzise. Incestul se numea în dreptul feudal amestecare de sânge şi era pedepsit de pravile cu moartea, tăierea nasului şi biciuire: „Acei care se amestecă cu propriul lor sânge […] fie părinţii 248 Иван Божилов, Васил Гюзелев, История на средновековна България VII-XIV век, p. 519, 531; Йордан Андреев, Българските ханове и царе VII-XIV век. Историкохронологический справочник, p. 168-169. 249 Georgii Pachymeris, Andronicuş Palaeologus, În: Извори за българската история. Fontes Historiae Bulgaricae, XXII, Cъставили и редактирали Михаил Войнов, Василка Тъпкова-Заимова, Любомир Йончев, Издательство на Българската Академия на Науките, София, 1980, р. 183-184.

102

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

cu copiii, fie copiii cu părinţii sau fraţii cu surorile, sunt pedepsiţi < cu moarte> prin sabie. Cei care – fiind într-o altă legătură de rudenie – au păcătuit împreună, precum tatăl cu nora sau fiul cu soţia tatălui, adică cu mama vitregă sau tatăl vitreg cu fiica vitregă sau fratele cu soţia fratelui […] acestora tuturor, dimpreună cu femeile cu care au păcătuit, li se taie nasul şi sunt bătuţi. O căsătorie neîngăduită, , nu se confirmă şi de aceea, dacă a fost desfăcută înainte de învinuirea de incest, se iartă de pedeapsă”250. Pedepsele obişnuite erau cele canonice (interdicţia de la cuminecătură), dar se aplica şi gloabă251. Pedeapsa laică obişnuită era tot gloabă; incestul era cuprins în noţiunea de duşegubina şi era pedepsit cu o gloabă mare252, ca toate vinile grave253. Documente de asemenea natură sunt foarte puţine. Explicaţia poate fi una singură, în majoritatea cazurilor crima de incest se ascundea în familie, nu se afişa, deorece era considerată o crimă gravă şi, mai ales, ruşinoasă. Problema avea şi o latură morală, mai grea pentru familia fetei, care nu mai avea şanse de a o căsători. Propunem atenţiei un document din aprilie 1634, în care se vorbeşte despre un caz când unchiul şi-a abuzat sexual nepoata. Pentru a scăpa de duşegubină, infractorul a dat toate averea sa fratelui (tatălui fetei violate – n. a.): „† O mărturie cu şesa pecéţi şi fără veleat (nedatată – n. a.) de la Ion Carapoton şoltuzul cu 12 pârgari din târgul Bârladului mărturisind precum că pentru şugubina (duşegubina – n. a.) ce-au făcut Vasilie, fratele Dragului de la Obârşieni, îmblând cu nepoata-sa Anghelina, sînu Dragului şi să face gloaba lui 60 lei să dea lui Cehan vel vornic. Neavând bani au dat toată partea lui, împreună cu dânsul şi fratesău iarăşi, toată partea lui, ce-au avut ei în sat în Slipoteni, ca să fie moşie stătătoare”254. 250 Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 142–143, 379. 251 Ioan Balan, Documente bucovinene, Volumul I, Cernăuţi–Bucureşti, 1933, p. 146. 252 Istoria dreptului românesc, Vol. I, p. 412. 253 Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva istorică centrală a statului. Volumul II, Bucureşti, 1959, p. 198 (nr. 924) 254 Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Volumul XXII (1634). Întocmit de

103



Lilia Zabolotnaia

Conform documentului, cazul era cercetat în faţa administraţiei târgului Bârlad. În epoca medievală, incestul făcea parte din categoria crimelor împotriva moralei publice. Această infracţiune era parţial de competenţa autorităţilor bisericeşti şi parţial de competenţa autorităţilor laice, ceea ce ne-ar putea face să credem că iniţiativa şi preponderenţa în această materie au fost la început ale bisericii. Ulterior, domnii, ca protectori ai pravilelor bisericeşti, au intervenit, făcându-le publice255. Din punctul de vedere al canoanelor bisericeşti şi al bisericii în general, incestul era considerat drept pângărire spirituală şi sancţionarea persoanelor vinovate era cerută după legile religioase. Infractorul era obligat să plătească duşegubina256. În reprimarea infracţiunilor împotriva moralei, domnia apare ca sprijinitoare a religiei. Este cunoscut un hrisov al lui Ştefan II Tomşa (1611-1615) din 1612, în care se indica să fie aspru pedepsiţi „cei ce vieţuiesc fără de lege, pentru amestecare de sânge şi pentru rudenii şi pentru cumătrii şi necununii şi pentru altele fără de legi”257. Documentul a fost emis cu 34 de ani înaintea apariţiei primului codice de legi scris din Moldova – Cartea românească de învăţătură de la pravile împărăteşti, dar demonstrează că la nivel de stat era promovată politica de protecţie a moralei creştine în familie şi societate. i) Doliul. Un alt impediment la încheierea căsătoriei era doliul. Căsătoriile erau oprite în perioada de doliu. Conform canoanelor bisericeşti, „soţia văduvă este îndatorată să aştepte <să treacă> timpul de doliu”258. Fiecare femeie văduvă era obligată să respecte o perioadă de doliu de cel puţin un an înainte de a se putea căsători din nou. Dacă nu respecta această condiţie, atunci pierdea toată averea rămasă de la so-

C. Cihodaru, I. Caproşu şi L.Şimanschi, Bucureşti, 1974, p. 102-103 (doc. Nr. 88). 255 V. Costăchel, P.P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 469. 256 Cuvântul duşegubina în slavă însemna pierderea de suflet. 257 Ioan Bălan, Documente bucovinene, Vol. I, p. 146. 258 Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 152.

104

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

ţul decedat. În Cartea românească era stipulat: „[…] muiere văduvă, cum să va împreuna cu vreun bărbat trupeşte, piiarde-ş-va zestrele toate şi le vor lua pristavii, pre carii au lăsat bărbatul […] şi aceasta va fi mai înainte di ce să va împlea anul de cându-i va fi murit bărbatul Gl.16. 11”259. După un an, femeia avea drept să se recăsătorească şi atunci nu pierdea zestrea: „Iar după ce-i va trece anul, de-are face şi preacurvie nu-ş va pierde dzestrele, ce-ş va piiarde numai darurile şi hainele toate câtu-i va fi făcut bărbatul”260. Deci, după cum se vede din documente, căsătoria femeii după trecerea perioadei de doliu, chiar de ar fi fost concubinaj sau preacurvie, aceasta nu-i prejudicia dreptul la zestrea pe care a adus-o soţului decedat. În 1399/1400, Mircea cel Bătrân întăreşte ocinile răposatului Stanciu şi ale panului Vâlcu, precizând statutul juridic al văduvei lui Stanciu261. Ea va putea să se recăsătorească, dacă o doreşte, dar în acest caz va pierde orice drept la moştenire asupra bunurilor rămase de la soţul său262. Pentru a încheia următoarea căsătorie, femeia trebuia să respecte un şir de condiţii, care se refereau numai la femei. După cum am menţionat deja mai sus, conform dreptului scris, văduva era datoare să aştepte să treacă timpul de doliu de un an. În pravile nu se spune nimic în privinţa bărbaţilor, în mod special cum trebuiau să se comporte văduvii în perioada de doliu şi cât dura perioada de doliu pentru ei. Se specificau numai obligaţiile femeilor: „Iar care se va căsători înainte de a se fi împlinit un an de la moartea soţului este lovită de infamie şi nici nu poate să dea celui de al doilea soţ mai mult de a treia parte din averea sa sau să lase ceva prin testament <cuiva>, când, bineînţeles, nu are copii, şi nici ea nu va primi Carte românească de învăţătură (1646), p. 111. Ibidem, p. 111. 261 V. Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, p. 240. 262 Documenta Romaniae Historica. B., Volumul I, Bucureşti, 1966, p. 30-31 (nr. 11). 259 260

105



Lilia Zabolotnaia

din vreo moştenire sau legat sau danie pentru cauză de moarte, ci vor primi moştenitorii aceluia, care a lăsat aceste ”263. Această condiţie impusă femeilor demonstrează o diferenţiere evidentă între bărbat şi femeie în ce priveşte statutul lor juridic şi social. Poziţia femeii sub raport juridic era inferioară şi inegalitatea dintre sexe persista în legislaţia timpului. Problema respectării timpului minim de doliu şi a momentului acceptat pentru recăsătorire avea şi o latură morală, care impunea femeii condiţii mai dure decât bărbatului. În privinţa raporturilor dintre bărbat şi femeie, poziţia bărbatului rămânea în continuare mai avantajoasă. În majoritatea cazurilor, când văduva avea copii, ea rămânea cu rudele bărbatului, chiar sub tutela acestora, fiind ajutată să crească copiii şi să administreze averea lăsată de soţ. Din aceste motive, recăsătorirea femeii depindea în mare măsură de familia soţului şi era aproape imposibilă. j) Bigamia constituia un alt impediment la căsătorie. În eventualitatea încheierii unui mariaj, dar fără ca precedenta căsătorie să fi fost desfăcută din diferite motive, inclusiv dacă unul dintre soţi era în prizonierat, acest nou mariaj se considera nevalabil. Cu alte cuvinte, nu era permis de avut două soţii sau doi soţi. Această interdicţie era stipulată în canoanele bisericeşti în felul următor: „Cel ce are două soţii în acelaşi timp va fi lovit <cu toiegele> şi soţia de a doua să fie izgonită împreună cu copiii pe care i-a născut”264. Era interzis de a încheia o căsătorie nouă dacă mirii nu aveau pentru aceasta permisiunea legală. În mod special, în pravile erau prevăzute cazurile când unul dintre soţi era luat prizonier. „Într-un chip să ceartă muierea ce va lua 2 bărbaţi, ca şi bărbatul ce ia 2 muieri (Gl.15.3.)”265. Dacă cineva, indiferent cine, bărbat sau femeie, va încheia o altă căsătorie fără a confirma că este liber de căsătoria precedentă, atunci asupra lui se aplica o pedeapsă publică, se purta gol prin localitatea unde trăia şi toată averea i se confisca în favoarea 263 Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 130–132, 152. 264 Ibidem. p. 133. 265 Carte românească de învăţătură (1646), p. 108.

106

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

domnului, „pentru că nu i să mai cuvine să aibă bucate, de vreme ce ş-au pierdut cinste şi ieste de ocară şi de toată ruşine”266. Această pedeapsă este descrisă în detaliu în Carte românească de învăţătură (1646): „Pentru bărbaţii ce vor lua două muieri şi pentru muierile celea ce, când le vor lipsi bărbaţii de acasă, să vor mărita. Acela ce va lua două muieri şi să va cununa cu amândouă, ce să zice, cu una într-un loc, cu alta undeva într-alt loc, şi vor fi vie amândouă: acesta lucru, după pravilele celor împăraţi bătrâni vechi de demult, li s-au fost făcând moarte, iar în veacul de acum să ceartă după voia giudeţului, ce să zice sau să-l bage în ocnă, sau îl vor purta prin târg cu piialea pre toate uliţele şi să i să ia toate bucatele să fie domneşti (Glava 15.1.) […] Pre unele locuri pre unii ca aceştia, carii iau 2 muieri, poartă-i pre uliţe cu piialea şedzind călare pre măgar şi tot bat cu 2 furci, ce torc muierile. Aşijderea şi pre muieri, pre cele ce iau 2 bărbaţi, le poartă cu piele goale pre măgari, şi le bat cu 2 comănace, sau cu 2 şlice (Gl.15.2.)” 267. În unele cazuri cel vinovat trebuia să-şi răscumpere capul. Un document de epocă demonstrează un aşa caz: „6 ianuarie 1684. Protopopul Constantin din „Budac” prezintă cererea unei fete, care iartă capul bărbatului iei, ce se însurase şi cu alta şi-l cere de la Sfat”268. În pravile era prevăzută perioada de timp obligatorie pentru aşteptarea soţului robit. Pentru femeie era indicat timpul de 5 ani şi pentru bărbaţi – 3 ani: „Toate pravilele împărăteşti dau voie muierii să-şi ia al 2 bărbat, când va rămâne de bărbat o seamă de vreme, după cum s-au tocmit, cum s-ar zice: dacă să va afla cum i-au robit bărbatul, atunci să-l aştepte 5 ani, numărându-i din ce vreme l-au robit”269. Altă condiţie pentru femeie era că dacă soţul era luat în oaste, aceaste era obligată să-l aştepte de la 4 până la 10 ani: „iar de i să va fi dus bărbatul la oaste, ce să zice să fie slujitor, să-l aştepte 4 ani, Ibidem, p. 108. Ibidem, p. 108. 268 Nicolae Iorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei (scrisori domneşti şi scrisori private). Partea II, Bucureşti, Editura Librării Socecŭ, 1899, p. 42. 269 Carte românească de învăţătură (1646), p. 109. 266 267

107



Lilia Zabolotnaia

cum au fost ai cei vechi di demult, iar acum într-acesta veac, scrie să aştepte 10 ani (Gl.15. 11.)”270. Dacă femeia putea să demonstreze printr-un singur martor ocular că soţul ei a decedat la oaste sau în prizonierat, atunci ea putea să obţină dreptul la recăsătorire după doi ani: „Când să va afla numai un martor să zică cum au văzut pe bărbatul cutării mort, ajunge atâta să arate cum acesta ieste mort şi atunci cu această mărturie poate muierea să mărite să-şi ia şi al doilea bărbat (Gl.15. 14.)”271. În Transilvania, în secolul al XVI-lea, condiţiile erau mai drastice, soţul sau soţia trebuia să fie aşteptaţi şapte ani: „Atâta timp cât este neîndoios că soţul absent supravieţueşte, nu este îngăduit să se căsătorească din nou. Dacă însă este îndoială să aştepte, atât soţul, cât şi soţia, şapte ani şi apoi va putea , nepedepsit, să se recăsătorească272 . În practica instanţelor judecătoreşti pentru perioada mai târzie erau suficienţi doi ani de aşteptare pentru a obţine drept la recăsătorire. Persoanele care încălcau acest impediment la recăsătorire erau blestemate: „Dacă cineva va spune că este îngăduit creştinilor să aibă deodată mai multe soţii şi că acest lucru nu este oprit de nici o lege dumnezeiască, să fie afurisit”273. Căsătoria afurisită era considerată nevalabilă şi urma să fie desfăcută. k) Căsătoriile interzise. A patra căsătorie era interzisă. Nu erau îngăduite mai mult de trei căsătorii. Conform obiceiului şi „sfintei pravile”, a patra căsătorie era o interzicere riguroasă şi, ca rezultat, un impediment la căsătorie: „Iar cuvintele legii sunt acestea: să fie ştiut de toţi că dacă cineva va îndrăzni să se căsătorească pentru a patra oară – ceea ce nu este <în Ibidem, p. 109. Ibidem, p. 109. 272 Statuta iurium municipalium Saxonum (Statutele dreptului orăşenesc săsesc), ediţia Fr. Schuller Von Libloy, Sibiu, 1856 (cu o traducere germană din 1721), II.1, §.11, în Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 641. 273 Canones et decreta concilii Tridentini (Canoanele şi decretele conciliului din Trento), p. 215, în Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 639. 270 271

108

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

drept> căsătorie – nu numai că această căsătorie va fi socotită fără fiinţă, dar nici copiii născuţi din această nu sunt ţinuţi ca legitimi ”274. A patra căsătorie nu putea fi celebrată şi rămânea la nivelul concubinajului. Este interesant de constat faptul că într-o serie de documente de epocă femeia care era în postura de a patra soţie nici nu era menţionată ca soţie, ci numai ca a patra femeie sau concubină. Mai remarcăm următoarele: copiii născuţi din această relaţie fără cununie, fără de lege, nu aveau nici un drept asupra moştenirii din partea tatălui şi erau în tot sensul cuvântului în afara legii. Călători străini, mai ales misionari catolici, deseori relatau despre o anumită netrăinicie a căsătoriei la moldoveni, obiceiul căsătoriei a patra etc. Iacob Sommer scria: „că la Trotuş unul avusese patru neveste, dar şi ea avusese patru bărbaţi, şi toţi erau în viaţă. Episcopul a vrut să ia măsuri, dar târgul întreg s-a ridicat, cerând să nu-i supere pe creştini [...] în alte cazuri însă domnul făcea ca stricătorii de căsătorie să fie aduşi înaintea lui: într-un singur ceas a tăiat şese dintre dânşii. Ameninţa şi pe boieri că, dacă şi ei fac aşa, n-o să-i sufere”275. Considerăm că aceste cazuri izolate nu reprezintă situaţia generală. După cum se vede din relatare, episcopul nu era indiferent faţă de această situaţie. Poziţia domniei de asemenea era negativă vizavi de a patra căsătorie şi de alte desfrânări în viaţa familială. Propunem analiza câtorva documente care fac referiri la acest fapt. La 13 martie 1622, Ştefan Tomşa judecă pricina slugii sale Ştefan Moimăscul cu nişte „cuconi mici a socru-său, carii sunt făcuţi cu a patra femeie, fără cununie”276, pentru stăpânirea unor case din averea socrului. Decizia luată de domn era fermă şi categorică, cu referire la lege, de a da casele în stăpânirea lui Ştefan Moimăscul şi soţiei acestuia, Irina: „am socotit hiind făcuţi cu a patra femeie şi fără cu274 Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 133–135. 275 Călători străini despre Ţările Române, Volumul I, p. 191-203; 406; Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, p.164-171. 276 Documente privind istoria României. A., Veacul XVII, Volumul V, Bucureşti, 1957, p. 107 (nr. 150).

109



Lilia Zabolotnaia

nunie, direptu acesta şi despre aceasta am aflat lege şi am dat casele şi biserica pe mâna slugii noastre lui Ştefan […] să aibă a ţine […] cu jupâneasa sa Irina, casele şi biserica, a le înnoi şi a le întări”277. Este interesant faptul că în document nu se vorbeşte despre a patra căsătorie, ci de a patra soţie, adică concubină. Socrul lui Ştefan Moimăscul nu putea nici să încheie căsătoria, nici să lase vreo moştenire copiilor născuţi din această relaţie socotită extraconjugală. Legea consultată şi aflată de domn este preluată din dreptul bizantin, care interzicea încă de pe vremea împăratului bizantin Leon VI (886-912) a patra căsătorie278. Problema unei riguroase aplicări a dreptului canonic bizantin în materie de a doua căsătorie şi celei următoare s-a pus mult şi frecvent de domnii din ambele ţări româneşti279. Într-o scrisoare din secolul al XV-lea adresată braşovenilor şi episcopului Luca se cere să „se judece pe oamenii” şi „se încaseze amenzile”280 de la cei ce trăiesc necununaţi. Mai târziu, la 10 septembrie 1583/1584, Petru Cercel (1583–1585) acordă dreptul Episcopiei Buzăului ca în dioceza ei să judece şi să pedepsească: „[…] după pravila sfintei biserici şi strică altarele şi cine nu posteşte cele patru posturi şi cum se iau neam cu neam şi cine ia o patra femeie fără de lege şi de la oamenii care se împreună dar de bună voie şi nu se cunună şi care se împreună unul cu altul fără lege şi bărbatul care lasă femeia fără lege şi femeia (care) fuge de bărbat, pe toţi să-i judece, după judecata şi legea lui Dumnezeu. Cari popi vor fi cu greşeala, pe toţi se judece sfinţia lui. Însă de cununie să ia câte 50 aspri şi de la bărbat şi de la femeie, iar pentru înrudire fără lege să-i despartă şi să le ia după cum au vina, asemenea şi de la a patra femeie şi de la naş şi cine se cunună, pe toţi să-i judece sub oprelişte. Şi judecata sfinţiei lui, cum va fi de la toate acele judecăţi, să judece episcopia lui fără Ibidem. V. Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, p. 240. 279 Ibidem, p. 241. 280 V. Costăchel, P.P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), p. 488. 277 278

110

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

oprelişte de la nimeni, nici de la boieri, nici de la slugile d.m., nici de la bani, nici de la pârcălabi, nici de la vornici, ci din vremea în care vor vedea această carte a d.m., toate să se ferească, pentru că rău vor păţi de la domnia mea”281. Aceleaşi fapte sunt expuse într-o scrisoare din 1612 (prezentată mai sus) adresată de Ştefan II Tomşa (1611-1615) ieromonahului Ioan din mănăstirea Putna, însărcinat să cerceteze şi să judece pe „cei ce vieţuiesc fără de lege”282. Dispoziţii asemănătoare găsim la Moise Movilă (1630-1631; 16331634) într-o carte domnească din 1634 adresată mitropolitului pentru: „păstrarea credinţei şi vieţii curate […] se acordă mitropolitului […] împuternicire de a aplica pedepse şi amenzi celor care nu respectă normele vieţii bisericeşti”283. Conform opiniei lui Valentin Al. Georgescu, „nulitatea bizantină a celei de a patra căsătorii a fost aplicată în Moldova de Ştefan Tomşa, fără nici o referire la originea ei, de altfel binecunoscută, ca să putem admite că devenise şi o cutumă desprinsă de originea ei canonică. Această origine este afirmată în toate poruncile domneşti privitoare la jurisdicţia episcopilor, unde figurează şi nulitatea celei de a patra nunţi”284. În afară de aspectele discutate, vrem să menţionăm că nu suntem de acord cu opinia deja stabilită în literatura istorică privind practica recăsătoririi la domnii din Moldova. Cele mai cunoscute exemple sunt cele privitoare la domnii Alexandru cel Bun (cu patru soţii), Ştefan cel Mare (cu trei soţii) şi Bogdan al III-lea, Petru Rareş şi Vasile Lupu, care au avut, la rândul lor, câte două soţii (în afară de nenumărate ţiitoare). Să nu uităm că nici unul dintre aceşti domni n-a încălcat dreptul bisericesc, deoarece toate recăsătoririle au avut loc în urma Documnete privind istoria României. B., Veacul XVI. Volumul IV, Bucureşti, 1952, p. 135-136. 282 Ioan Balan, Documente bucovinene. Volumul I, p. 146. 283 Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII (1634), Întocmit de C Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1974, p. 40-41 (doc. nr. 36). 284 V. Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, p. 240. 281

111



Lilia Zabolotnaia

decesului soţiei precedente şi numai într-un singur caz recăsătorirea s-a produs după desfacerea căsătoriei – Alexandru cel Bun cu Ringałła-Anna. Un alt exemplu poate fi cel al lui Constantin Cantemir, care a avut patru soţii285: 1. Anastasia (1646), 2. Maria din Ceucani (1664), 3. Ana Bantăş (1669), 4. Alexandra (1679), dar şi acelea „murise una după alta […] nici una nu trăise mult”286. Prima soţie, Anastasia, care făcea parte din rudele apropiate, „nepotem ex patruele” ale lui Grigorie Ghica287, „nepoată de văr după tată”288, a murit „după patruzeci de zile de la căsătorie, se prăpădi de o boală molipsitoare”289. A doua soţie, Maria, din neamul boiernaşilor tutoveni de la Ceucani (Ciocani), nepoată de văr primar a voievodului Istratie Dabija, a murit peste câţiva ani290, şi a treia, Ana Bantăş, nepoata doamnei lui Duca –Vodă, a murit după cinci ani de la căsătorie291. Deci, din cele relatate, putem concluziona că toate cele trei căsătorii ale lui Constantin Cantemir erau încheiate în conformitate cu pravilele bisericeşti şi, evident, urmau ca o necesitate de a avea familie. În ce priveşte ultima soţie, Alexandra, a patra la număr, căsătoria cu ea era considerată un „păcat mare”, dar există şi o explicaţie. Ştefan S. Gorovei, într-un studiu special, a subliniat că a patra „ultimă căsătorie a bătrânului Cantemir e aproape la fel de obscură ca şi prima”292. În plus, autorul aduce amănunte interesante: „Există o scrisoare din august 1698 […] a lui Antioh Cantemir (1695-1700) către patriarhul ecumenic Calinic II […] în care cere dezlegarea răposatului său părinte de toate păcatele de care nu apucase a fi absolvit în 285 Ştefan S. Gorovei, A patra nevastă a lui Constantin Cantemir, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, 1997, Iaşi, p. 215-217. 286 E.R. Bogdan, Originea şi înrudirile primilor Cantemireşti, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, 1997, Iaşi, p. 204. 287 Ibidem, p. 204-205. 288 Ştefan S. Gorovei, A patra nevastă a lui Constantin Cantemir, p. 217. 289 Ştefan S. Gorovei, Obârşia Cantemireştilor. Familia şi domnia lui Constantin Cantemir (1612/1627-1693), în Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII. Coordonator şi redactor ştiinţific acad. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 23. 290 Ibidem, p. 29. 291 Ibidem, p. 29-30. 292 Ştefan S. Gorovei, A patra nevastă a lui Constantin Cantemir, p. 217.

112

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

ceasul morţii […] şi la care patriarhul a răspuns cu bunăvoinţă, dezlegând pe răposatul domn de toate păcatele ce le va fi făptuit, între care era şi păcatul „celei de-a patra căsătorii, pe care a îndrăznit a o face blăstămată fiind de poruncile şi legăturile sfintei lui Dumnezeu biserici”293. Dimitrie Cantemir a ascuns cu grijă acest amănunt, pe care nu se poate să nu-l fi cunoscut294. E interesant cazul ţarului rus Ivan al IV-lea cel Groaznic După a patra căsătorie nu i se permitea intrare în biserică. I s-a construit pe dinafară un turn, în biserică a fost tăiată o fereastră şi el asculta slujba, fiind în afara perimetrului bisericii. Generalizând cele expuse, putem constata că a patra căsătorie a lui Constantin Cantemir era nerecunoscută nici de biserică, nici de cei apropiaţi. Nu se cunoaşte în detalii cărei familii aparţinea această Alexandra, cum a fost oficiată căsătoria, se ştie numai că şi ea a murit foarte repede. Faptul că un fiu, Antioh Cantemir, la cinci ani de la decesul tatălui, cere dezlegarea păcatului „celei de a patra căsătorii”, iar celălalt fiu, Dimitrie Cantemir, nu scrie nimic despre Alexandra în biografia tatălui său, confirmă încă o dată că faptul era considerat „un păcat mare” în familie. La capătul acestei analize voluminoase ţinem să remarcăm unele observaţii deosebit de edificatoare. Condiţiile, ca şi impedimentele încheierii căsătoriei, erau cunoscute în sistemul juridic popular, în canoanele bisericeşti şi în pravile. Nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă ale încheierii căsătoriei ducea la nulitatea actului, unele din nulităţi erau absolute, altele relative. Printre cele absolute, mai importante erau: căsătoriile nelegiuite (fără cununie, incest), căsătoriile blestemate (cu persoanele călugărite sau cele între „credincioşi” şi „necredincioşi”), căsătoriile neîngăduite (între rude în grad oprit: rudenie de sânge, rudenie spirituală, rudenie prin alianţă). E important de subliniat că în toate aceste cazuri se prevedea desfacerea căsăHurmuzaki-Iorga, Documente, XIV, 1, p. 315-317. Vezi în: Ştefan S. Gorovei, A patra nevastă a lui Constantin Cantemir, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, 1997, Iaşi, p. 216. 294 Ştefan S. Gorovei, A patra nevastă a lui Constantin Cantemir, p. 216. 293

113



Lilia Zabolotnaia

toriei, vinovaţii fiind exilaţi, iar bunurile lor confiscate. Oamenii „de jos” erau şi biciuiţi. Nulitatea relativă se pronunţa în cazul viciilor de consimţământ şi avea loc la cererea părţii lezate când aceasta era indusă în eroare asupra condiţiei sociale a partenerului295. Preoţii, care permiteau oficierea cununiei persoanelor lipsite de calitate, urmau să fie caterisiţi, iar căsătoriile erau anulate. În concluzie, după cum ne demonstrează documentele epocii, impedimentele la încheierea căsătoriei erau următoarele: • Rudenia de sânge în linie directă • Rudenia de sânge în linie colaterală • Rudenia prin alianţă • Rudenia spirituală, care vine din sfântul botez şi din înfiere • Căsătoria mixtă (căsătoria cu eterodocşii) • Căsătoria cu persoane care au depus voturile (jurămintele monahale) • Căsătoria nelegitimă ( fără oficierea cununiei religioase) • Incestul (amestecarea de sânge) • Căsătoria în timpul doliului • Bigamia (de avut „două soţii sau doi soţi”) • A patra căsătorie (numai trei căsătorii se considerau legale).

295

Istoria dreptului românesc, Volumul I, p. 504-510.

114

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Capitolul II. Logodna şi celebrarea nunţii II. 1. Scopul şi obiectivele principale ale logodnei

I

nstituţia căsătoriei în epoca medievală avea un rol deosebit şi era strict reglementată de biserică: de la înfiinţare până la desfacere. În legătură cu căsătoria, biserica a stabilit o serie de reguli, unele preluate direct din dreptul roman, altele – instituite de ea însăşi. Dintre aceste norme ne interesează în principal cele cu caracter juridic, prin care se reglementează, în primul rând, condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească cineva pentru a putea încheia o căsătorie, apoi modul în care se încheia căsătoria: fie de-a dreptul, fie printr-o prealabilă logodnă; în al treilea rând, am cercetat raporturile dintre soţi sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor reciproce şi, în fine, exista o categorie aparte de norme care priveau încetarea căsătoriei296 (fie în chip firesc, fie prin despărţire legală). Căsătoria era precedată de logodnă, considerată o promisiune oficială cu efecte juridice atât în ce priveşte situaţia tinerilor, cât şi cea a bunurilor avansate cu această ocazie. Prin logodnă, doi tineri (sau candidaţi la căsătorie – n.a.) îşi promiteau solemn că se vor căsători. Scopul logodnei era exclusiv căsătoria, de aceea logodna era considerată arvuna căsătoriei. Conform cu Pravilele împărăteşti (Cartea 28. Pentru logodnă. Titlul I): „§1. Logodna este arătarea şi făgăduirea unei căsătorii viitoare. Logodna se încheie, fie printr-un scris (act – n.a.), fie fără înscris (verbal – n.a.) şi se face printr-o simplă învoială (uneori – n.a.) chiar între absenţi (fără prezenţa însurăţeilor– n.a.)”297. Actul logodnei era privit în lumina unor consideraţii analoage cu actul căsătoriei, de aceea majoritatea impedimentelor care opreau căArhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească. Vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 80-81. 297 Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. p. 127-129. 296

115



Lilia Zabolotnaia

sătoria se refereau şi la logodnă (demenţa, rudenia de sânge, bigamia etc.). Aceste condiţii trebuiau respectate până la căsătorie, deoarece după săvârşirea slujbei de cununie între căsătoriţi apăreau relaţii de natură morală şi spirituală, cu tot ce implicau acestea. „Nebunia împiedică <încheierea> logodnei, dar dacă s-a ivit după încheierea ei nu o desface. Cei ce-şi dau încuviinţarea la căsătorie, trebuie să şi-o dea şi la logodnă, căci trebuie să consimtă înşişi cei ce încheie ”298. În epoca medievală, deseori decizia în privinţa încheierii logodnei aparţinea părinţilor. Copiii pot să se împotrivească doar atunci „când părinţii le aleg sau necinstiţi şi nevrednici prin purtarea lor [...]”299. Dar şi această împotrivire era mai mult formală, întrucât decizia definitivă aparţinea categoric tatălui: „dacă (tinerii – n. a.) nu se înţeleg cu privire la alegerea , este limpede că se impune părerea tatălui”300. Deci, după cum ne demonstrează sfânta pravilă, la încheierea logodnei trebuiau respectate anumite condiţii principale: vârsta, starea fizică, permisiunea părinţilor etc. În primul rând, era indicată vârsta logodnicilor: „acela poate să se logodească, care e în stare să priceapă ce face, adică cel ce are nu mai puţin de 7 ani de la naştere”301. Pentru a exemplifica pe cât e posibil această problemă, prezentăm câteva cazuri elocvente. Sunt multiple, de aceea le vom înfăţişa selectiv. Un exemplu convingător, când logodna nu a fost încheiată din cauza vârstei, este relatarea renumitului personaj istoric Dimitrie Cantemir. Mai întâi logodna a fost iniţiată de domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1678-1688), care voia să o logodească pe fiica sa, Casandra, cu Dimitrie Cantemir, când acesta avea numai 7 ani. Acest eveniment este descris de Dimitrie Cantemir în detaliu în vestita sa lucrare Viaţa lui Constantin Cantemir: „Şerban […] ajunge la Iaşi, unde feciorul mai mic al lui Cantemir, Dimitrie, îi iese înaIbidem. Ibidem. 300 Ibidem. 301 Manualul legilor sau aşa numite CELE ŞASE CĂRŢI, ale lui Constantin Harmenopolos. Partea a II-a, Cartea a Patra, p. 306-307. 298 299

116

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

inte împreună cu boierii de scaun [...] îl sărută într-o drăgăstoasă îmbrăţişare pe Dimitrie […] pe lângă [...] mai adaugă chiar că ginere îi va fi numai el, pe care acum trei ani, înainte de a fi primit domnia, părintele său l-a legat că se va însura cu fiica lui”302. Din acest fragment putem constata două elemente importante. În primul rând, este subliniat faptul că părinţii aveau deja o înţelegere, promisiunea că vor fi logodiţi copiii lor. Al doilea element care atrage atenţia este că iniţiativa vine din partea părinţilor fetei, ceea ce nu era un lucru obişnuit pentru acele timpuri. Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei scrie: „iar obiceiul ţării a statornicit că flăcăii trebuie să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei ginerele”303. Câţiva ani mai târziu, după moartea lui Şerban Cantacuzino, se implică soţia acestuia, care cere insistent confirmarea logodnei: „După ce scapă în Ardeal, Maria, soţia lui Şerban, trimite un om sigur la Cantemir-vodă, ca să-i întărească logodna fiică-săi Casandra cu Dimitrie, feciorul lui mai mic. La lucrul acesta Cantemir nu spune nu, dar pune înainte neputinţa de a se împlini făgăduiala, ea trăind, adică, sub ocrotirea împăratului, iar el avându-şi feciorul gata de trimis la Ţarigrad304 . De altfel, fiindcă vârsta amândurora mai cerea încă timp pe deasupra, Dumnezeu va îngriji să se afle şi chipul de a o face cu putinţă”305. Pe atunci Dimitrie avea 12 ani şi Casandra numai 7(sic!). A doua tentativă de logodnă are loc când Dimitrie Cantemir se întorsese deja de la Constantinopol şi „i s-a întipărit în memorie [...] (pentru că – n. a.) la fel ca şi în cazul anterior, a venit tot din parDimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir. Textul stabilit şi tradus de R. Albala. Introducere de Const. G. Giurescu, Bucureşti, 1973, p. 87. 303 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992, p. 129-130. 304 A. Eşanu şi V. Eşanu susţin ideea că logodna n-a avut loc numai din această cauză: „logodna a fost amânată, motivând prin aceea că Dimitrie va fi trimis în curând ca ostatic la Constantinopol”. Vezi A. Eşanu, V. Eşanu, Dimitrie Cantemir (1673-1723). Viaţa şi activitatea politică, în Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 164-165. 305 Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, p. 135. 302

117



Lilia Zabolotnaia

tea părinţilor domnişoarei”306. De această dată, încheierea căsătoriei era solicitată de Alexandru Mavrocordat, „care mai zăbovea încă la Viena, dar îl roagă pe vodă (Constantin Cantemir – n.a.), trimiţând scrisori soţiei sale (Maria Cantacuzino – n.a.) prin Mihai Ruset, să-l logodească pe Dimitrie cu fiica sa, Elena” 307. Constantin Cantemir nu se împotriveşte propunerii, subliniind că va fi bucuros de rudenia cu aşa un neam, dar „îi răspunde vodă că feciorul este încă nevârstnic pentru însurătoare; dacă va îngădui însă Dumnezeu ca tatăl fetei, Alexandru, să se întoarcă teafăr la casa lui, el nu va respinge ca logodnică pentru fiul său pe fiica unui om ca acesta”308. Analiza acestor două cazuri private din viaţa lui Dimitrie Cantemir permit să constatăm că totuşi condiţia vârstei la încheierea logodnei, într-o anumită măsură, era respectată. Nu putem afirma cu siguranţă că anume acest caz poate servi ca model, deoarece nu întotdeauna se lua în calcul vârsta, mai ales la încheierea alianţelor dinastice, care urmăreau un singur scop, cel politic. În Europa medievală, în majoritatea cazurilor, logodna era încheiată la o vârstă foarte fragedă. În această privinţă sunt nenumărate exemple revelatoare. Drept exemplu ilustrativ serveşte cazul Jadwigăi, viitoarea regină a Poloniei, care, iniţial, nu intrase în calculele politice ale tatălui său din punctul de vedere al moştenirii puterii în Ungaria sau Polonia. În schimb, Ludovic I cel Mare îşi făcuse alte planuri, înrudirea cu puternica şi influenta dinastie a Habsburgilor. Prin intermediul mariajului diplomatic, Jadwiga urma să fie măritată în scop politic cu moştenitorul tronului austriac şi să domnească în Austria. La 15 iunie 1378, în oraşul Heimburg, a fost organizată nunta copilărească între Jadwiga, la vârsta de numai 4 ani, şi Wilhelm, la vârsta de 8 ani, fiul regelui Austriei, Leopold III309. A. Eşanu, V. Eşanu, Dimitrie Cantemir (1673-1723). Viaţa şi activitatea politică, p. 169. 307 Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, p. 167. 308 Ibidem, p. 167. 309 Słownik władców polskich, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 1997, p. 150. 306

118

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Între Anjou şi Habsburgi era stabilită înţelegerea ca în momentul când copiii vor ajunge la vârsta aptă pentru căsătorie, Jadwiga la 12 ani şi Wilhelm la 14 ani, atunci va fi încheiată căsătoria oficială. Pentru asigurarea respectării obligaţiilor asumate, Ludowic I cel Mare şi Leopold III au decis abia peste 6 ani, la 24 iunie 1384, să plătească câte o garanţie de 200 000 de florini fiecare. Conform înţelegerii, Jadwiga trebuia să fie crescută şi educată la Wiena310, adică în casa mirelui. II. 2. Contradicţia între dreptul fetei la acordul benevol şi implementarea lui în practică Deseori logodna se punea la cale între părinţi, când copiii lor erau foarte mici, sau chiar înainte de naşterea copiilor. Aceste lucruri se practicau atât în familii domneşti şi boiereşti, cât şi în familii ţărăneşti. Înţelegerea între părinţi, în unele cazuri era rezultatul intereselor politice, în altele vizau obiective de mai mică anvergură, cum ar fi de a-şi uni pământurile sau chiar de a le prelucra împreună. Desigur, fiecare situaţie constituia un caz aparte, astfel că timpul între logodnă şi nuntă se stabilea diferit, modificându-se în funcţie de conjunctură şi circumstanţe, dar ferm rămânea un lucru: odată hotărâtă logodna, desfacerea ei era aproape imposibilă. Era un proces complicat, care crea anumite obligaţii şi răspunderi pentru partea care intenţiona această desfacere. În Transilvania, „dacă unul din logodnici nu vrea să încheie căsătoria, acesta poate, la cererea celuilalt, să fie silit de judecător să se căsătorească şi este silit cu adevărat la un fapt (ad factum, adică căsătorie), întrucât el nu poate plăti daune interese (interesse), deoarece cele duhovniceşti nu pot fi preţuite în bani”311 . Una dintre condiţii la încheierea logodnei era acordul benevol al fetei. Această condiţie era stipulată şi în Îndreptarea legii (1652): Ibidem, p. 150. Panormitanus (Abatele Panormitanus), Commentaria super libros Decretalium (Comentarii asupra cărţilor Decretelor), Veneţia, 1571, Cu privire la C.X.XVI, De sposabilus, IV, 1, (orig. lat), în Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 636. (Mai departe: Panormitanus) 310 311

119



Lilia Zabolotnaia

„§4. Epitropul fără voe feti nevărsnice nu face logodnă, nici dezleagă logodnă ace, ce s-au făcut ”312. Condiţii asemănătoare, cu unele excepţii, găsim şi în dreptul scris din Transilvania în dreptul orăşenesc săsesc (secolele XV-XVI). Acordul benevol era specificat în Statutele dreptului orăşenesc săsesc: „Logodna (sponsalia) – ca şi căsătoria – se făcea prin învoiala celor ce o încheie şi nici nu se poate face dacă nu se învoiesc toţi cei ce o încheie”313. Este un fapt surprinzător, după părerea noastră, deoarece la acest capitol se manifestă evident diferenţa între lege şi obicei. După cum demonstrează materialul documentar al epocii, în majoritatea cazurilor fata nu avea drept nici la alegere, nici la opinie. Decizia era luată de capul familiei (tată, bunic, frate, unchi, se cunosc chiar cazuri când mama a făcut alegerea mirelui), dar nu cunoaştem nici un caz când fata a putut să-şi manifeste alegerea. Poziţia tinerei la încheierea logodnei era foarte rezervată. Contradicţia între dreptul fetei la acordul benevol şi implementarea lui în practică se manifestă chiar în culegerile de legi. Drept exemplu serveşte Hexabiblul lui Armenopol (1345), vestit Manual de legi, care a intrat în cultura românească abia în secolul al XVIII-lea: „...cine are dreptul să-şi dea învoiala sa la încheierea căsătoriei, are acelaşi drept şi la logodnă [...]. Ca şi la căsătorie, tot aşa şi la logodnă, persoanele ce se unesc trebuie să se învoiască la aceasta. Prin urmare, şi fiica de sub putere trebuie să-şi dea învoirea sa; dar când ea nu se împotriveşte ( prin viu grai – n. a.), trebuie să se presupună că ea se învoieşte cu vrerea tatălui ei; iar să se împotrivească fiica de sub putere poate numai atunci când tatăl voieşte s-o logodească cu un om nevrednic şi nepotrivit”314. 312 Îndreptarea Legii (1652), p.176: „§7. De au şi au adus cineva la casă lui, fată la vârstă de 12 ani nu iaste cununie, iar dacă s-au facut mai înainte logodnă să ţie macăr de s-au şi adus la casă lui. Iar dacă nu s-au fost făcut logodna, nici din început n-au avut acest scop pentru însuşi această nu să socoteşte că s-au făcut logodnă”. 313 Statuta iurium municipalium Saxonum (Statutele dreptului orăşenesc săsesc). Ediţia Fr. Schuller Von Libloy, Sibiu, 1856 (cu o traducere germană din 1721), II.1, §.3, în Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 636. 314 Manualul legilor sau aşa-numite CELE ŞASE CĂRŢI, ale lui Constantin Harmenopolos. Partea a II-a, Cartea a Patra, p. 307.

120

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Răspunsul la întrebarea de mai sus este simplu, decizia fetei era „cum că ea se învoieşte cu vrerea tatălui”315. În caz că apăreau oarecare neînţelegeri între tineri, predomina părerea tatălui sau a celui care era capul familiei. Evident, biserica urmărea foarte riguros respectarea sfintelor canoane şi a sfintei pravile. Majoritatea condiţiilor de logodnă şi căsătorie erau universale, elaborate şi acceptate de Soborurile Ecumenice. Aceste condiţii, cu unele excepţii, adaptări şi modificări, erau în vigoare în toate ţările de credinţă creştină. O situaţie similară era caracteristică şi pentru Ţările Româneşti. De pildă, biserica transilvăneană a rânduit ca „logodnicii să nu fie îndemnaţi şi siliţi prin pedepse bisericeşti (censuris ecclesiasticis), săşi îndeplinească făgăduiala de căsătorie (promissum conjugalem); ci, deoarece căsătoria trebuie să fie liberă şi fiindcă judecătorul nu trebuie să inspire teamă logodnicilor ca să le smulgă consimţământul, se cuvine ca această constrângere să fie blândă (moderata coactio). Drept aceea, dacă judecătorul vede că logodnicul este atât de încăpăţânat încât nu vrea să se învoiască – în chip liber – la căsătorie, trebuie să se folosească mai de grabă de sfat decât de o constrângere prea aspră”316. Această poziţie a bisericii din Transilvania se explica prin faptul că dreptul transilvănean orăşenesc săsesc era în mare măsură preluat din dreptul roman. Cert este că în acele timpuri era foarte greu să faci diferenţa între ascultarea tatălui şi decizia tatălui. Existau cu totul alte priorităţi. Propunem un document care demonstrează foarte clar una dintre situaţiile când tatăl ia decizia cu cine va fi logodită şi căsătorită fiica sa. Deosebit de interesantă, din punctul de vedere al viziunii epocii, este descrierea emoţionantă a logodnei şi nunţii fiicei lui Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688): Ibidem. Diego Covarrubias y Leyva, Opera (Opere), vol. I, ed. Antuerpiae, 1638, p. 119, în Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului RP Română, vol. II, p. 636. 315 316

121



Lilia Zabolotnaia

“Întru acest an, 1688317, Şerban – vodă au făcut nuntă mare şi cinstită, măritând pe fie-sa Zmaranda după Gligorie, postelnic Băleanul, aducînd sol den Ardeal pă Betlen Elec, despre partea craiului, şi, den Moldova, de la Cantemir – vodă318, pe Velicico hatmanul319, fratele lui Miron logofat320 cu carii mare veselie au avut. Pentru că această fiică a lui Şerban – vodă, fiind […] şi frumoasă şi înţeleaptă, foarte o iubiia tată – său; şi s-au nevoit prin multe vremi ca să-i găsească soţ asemenea cu ia, de bun neam, frumos, înţelept, şi, negăsind aici în ţară, fiind acest cocon de boier de ţară pribeag în Ardeal, de frica lui Şerban- vodă, şi fiind în casa lui Apafi Mihai321 – crai, postelnic, auzindu-i-se politiile, şi frumuseţea, şi înţelepciunea, au pus în gând să-l aducă, să-l facă ginere. Şi, trimiţînd pe Constantin căpitan Filipescu (fiind vărul cu muma lui Gligorie Băleanul), acolo unde era, lângă crai, l-au pornit şi l-au adus în ţară, şi i-au dat pe fie-sa nevastă. Carii atâta să potrivise amândoi în toate, cât gura nu poate spune frumuseţea lor, şi înţelepciunile lor, şi toţi îi fericiia. Dar scrută bucurie au avut săracii, că 5 luni numai au fost amândoi. Deci, viind Zmarandei boală grea, şi fără leac, au murit, şi o au îngropat cu cinste mare la mănăstire, la Cotrăceni; iar Gligorie, postelnic Băleanul au rămas întristat şi în cerneală, cu tot neamul lui”322. Din punctul de vedere al mentalităţii epocii, acest fragment este interesant datorită mai multor considerente. Este descrisă poziţia perCronicarul datează anul nunţii. Vezi în: Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, Volumul I. Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961, p. 463; Brigitte Vacha, Die Habsburger. Eine Europåische familiengeschichte, Sonderausgabe, 1996, p. 230. 318 Constantin Cantemir, domn al Moldovei (1685-1693). 319 Constantin Velicico, fiul lui Costin hatmanul, frate cu Miron Costin. Om „simeţ”, Velicico l-a înfruntat pe Constantin Cantemir, afirmând că „omul care nu ştie carte este un dobitoc”, vezi: Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românescă şi Moldova. Secolele XIV- XVII, p. 391-392. 320 Miron Costin (1633-1691). A fost căsătorit cu Elena, fiica lui Ion Movilă şi nepoata lui Simion Movilă, vezi: Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Secolele XIV -XVII, p. 387-388. 321 Ibidem. 322 Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, p. 464-465. 317

122

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

sonală a unui domn ca tată. Cronicarul, profund impresionat, scrie foarte frumos despre dragostea tatălui faţă de fiica sa, pe care o laudă cu cele mai alese cuvinte:„frumoasă şi înţeleaptă”323. Mai departe autorul subliniază cum tatăl a avut grijă de viitorul fiicei şi i-a căutat mire potrivit: „şi s-au nevoit prin multe vremi ca să-i găsească soţ asemenea cu ia, de bun neam, frumos, înţelept”324. Desigur, aici putem comenta şi din altă perspectivă. Decizia privind căsătoria fiicei aparţinea tatălui şi de aceea el a căutat mirele, a găsit candidatul potrivit şi a trimis solie după el, după care a urmat nunta. Însă cea mai importantă concluzie desprinsă din acest document al epocii este faptul că iniţiativa de căsătorie aparţinea tatălui domnişoarei, şi nu al băiatului. Cu atât mai mult, cronicarul laudă alegerea şi decizia tatălui, care este atât de potrivită: “să potrivise amândoi în toate, cât gura nu poate spune frumuseţea lor, şi înţelepciunile lor, şi toţi îi fericiia”325. Această scurtă relatare are un subiect special, fiind vorba despre viaţa personală a unui părinte, care, cu toate că era domn al ţării, în suflet era un tată grijuliu. Fericirea şi liniştea lui sufletească erau strâns legate de fericirea fiicei sale, de viitorul ei. Îndeosebi se remarcă intensitatea sentimentelor în descrierea plină de jale a decesului fiicei, care a fost înmormântată de îndureraţii tata şi soţul „în cerneală, cu tot neamul lui”326. Este momentul să prezentăm şi cum se încheia logodna în ţările vecine. În Polonia, forma bisericească de încheiere a căsătoriei se iniţia cu anunţarea logodnei din amvon (începând cu decizia Sinodului din 1215). Anunţul se făcea de trei ori în parohiile bisericilor ambelor părţi care doreau să se căsătorească, în scopul de a fi anunţat din timp preotul dacă există vreun impediment care ar putea zădărnici acest eveniment (înrudire, căsătorie anterioară etc.). Forma bisericească veche de încheiere a căsătoriei a fost substituită cu logodna. Din punct Ibidem, p. 464-465. Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, p. 464-465. 325 Ibidem. 326 Ibidem. 323 324

123



Lilia Zabolotnaia

de vedere juridic, logodna era un contract care prevedea încheierea căsătoriei în viitor şi stabilirea anumitor condiţii327. II. 3. Peţirea. Ospăţul. Înţelegerea. Încheierea logodnei Logodna avea loc, cu ocazia peţitului, când se cădea de acord asupra viitoarei căsătorii şi se schimbau daruri între tineri şi părinţii lor, de obicei făcându-se şi un ospăţ. În perioada cercetată, deseori iniţiativa logodnei aparţinea părinţilor. În unele regiuni ale Ţărilor Româneşti se obişnuia să se dea cu ocazia logodnei o sumă de bani, căpara, amintind de arra sponsalicia din dreptul roman. Suma aceasta, considerată ca o arvună, trebuia restituită în caz de desfacere a logodnei328. La încheierea logodnei se adunau la masă rudele apropiate din partea mirelui şi miresei. De regulă, se logodeau în casa miresei, deoarece procedura se începea prin cererea fetei în căsătorie, peţitul. Părinţii mirelui veneau cu daruri şi părinţii miresei îi invitau la masă. De obicei, când se înţelegeau părinţii, tinerii nu erau prezenţi, în unele cazuri mireasa era ascunsă şi nu avea drept să iasă până la finele logodnei. Dacă se ajungea la o înţelegere, atunci se aşternea masă cu bucate, la care erau invitaţi şi tinerii. În Cronicari munteni Radu Popescu descrie istoria logodnei şi nunţii domneşti dintre fiica lui Gheorghe Duca329 şi fiul lui Radu Leon:330 “Întru aceste vremi, Radul – vodă, având un cocon anume Ştefan, şi Duca-vodă den Moldova având o cocoană anume Catrina, s-au ajuns în cuvinte şi au logodit pe coconi. La care logodnă, au fost aicea în ţară cu mare veselie, au făcut multe ospeţe şi jocuri; care să Ю. Бардах, Б. Леснодарский, М. Пиетрчак, Opt., cit., p. 131. Istoria dreptului românesc, vol. I, p. 505. 329 Gheorghe Duca, boier moldovean, de origine grec, ginere al doamnei lui Eustratie Dabija. A domnit în trei rânduri în Moldova (1665-1666; 1668-1672; 1678-1683) şi în1673-1678 în Ţara Românească. Vezi: Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, p. 910. 330 Radu Leon, domn al Ţării Româneşti (1664-1669), fiul lui Leon Tomşa (16291632), filiaţia incertă, se da drept fiul lui Ştefan Tomşa, domnul Moldovei (1563). Vezi: Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, p. 904. 327 328

124

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

potrivii cu o nuntă domnească, iar nu logodnă. Strâns-au toată boierimea ţării cu toate jupânesele şi au întins corturile în deal despre Mihai – vodă, în drumul Cotrocenilor: acolo făceau ospeţe în toate zilele. Adus-au pehlivani de cei ce joacă pe funii, şi de alte lucruri; adusese şi un pehlivan hindiu harap, carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre. Iute om era şi vârtos. Lângă altele, dă nu le putem lungi, făcea acestea mai ciudat: punea de rând 8 bivoli, şi să da în văzduh peste cap, şi cădea în picioare dă ceia parte; alta: un cal domnesc, gras, mare îşi lega chica dă coadă-i, şi-l bătea comişelul cât putea, şi nu putea să-l mişcă de loc; alta, un copaci mare din pădure adusese, neted, şi, înfipt, s-au suit pe dânsul ca o maimuţă; deci, după multe jocuri, ce-au făcut sus în vârf, s-au slobozit de acolo cu capul în jos, şi au dat în picioare; alta: un tulpan lung de mulţi coţi, îl ţinea oameni în mâini, cât era, şi să repezit iute, şi mergea călcând pe tulpan, şi nu să afunda; alta: să prindea mulţi oameni câte doi în mâini, şi făcea chip ca de o bute cu mâinile, şi mai lung, şi să repezit iute, şi întra cu capul pin gaura aceia, şi nu-l simţea oamenii, şi de ceia parte cădea în picioare. Ca acestea multe făcea, care nu le ţinem minte. În scurt, mare veselie s-au făcut la această logodnă a coconului Radului-vodă aicea la noi; în Moldova nu ştim ce va fi făcut Duca – vodă”331 . În primul rând, putem vedea că logodna a fost încheiată din iniţiativa părinţilor. Ospăţul a avut loc în casa mirelui şi a fost organizat la un înalt nivel, domnesc, după cum se subliniază în letopiseţ. In mod firesc, această logodnă avea şi un motiv politic, prin acest mariaj urma să fie asigurată alianţa celor doi domni. După cum observăm din descriere, manifestarea a fost fastuoasă şi reprezentativă, “strâns-u toată boierimea ţării cu toate jupânesele”332. Probabil, prezenţa persoanelor de vază şi a boierilor de viţă era necesară nu numai cu scopul de a aduce daruri, ci şi de a fi martori la această înţelegere (tocmeală). La tocmeală nu a fost indicată nici ziua, nici locul nunţii, dar, până la urmă, la nuntă s-a ajuns cu mari probleme. După cum reiese din cronică, aflăm că logodna a fost tărăgănată mulţi ani – din 1668 până la 331 332

Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, p. 400. Ibidem, p. 401.

125



Lilia Zabolotnaia

1678, deci 10 ani333. În aceasta perioadă, copiii cu siguranţă au ajuns la vârsta aptă de căsătorie. După moartea domnului Ţării Româneşti, Radu Leon, planurile politice, deci şi cele dinastice, ale lui Gheorghe Duca s-au schimbat. În căutarea altor aliaţi, domnul Moldovei încearcă să desfacă logodna sub diferite pretexte. Redăm textul integral din letopiseţ, deoarece autorul relatează în detaliu despre acest eveniment în context privat şi politic. Gheorghe Duca „numai mâhnire avea pentru fie-sa Catrina, care fusese mai înainte logodită după Ştefan, (feciorul) Radului-vodă Leon, că, trecând vremea multă, logodiţi, şi murind Radul – vodă, auzii Duca – vodă că Ştefan–vodă, logodnicul fetei, are proastă politie, ci vrea să strice logodnă, şi să dea pe fie-sa altuia; şi încă adusese pe un Iordache Muselim, grec de la Ţarigrad, ca să o dea după acela, fiind bogat, şi să facă nunta. Ci, aceasta înţelegând Ştefan beizadea, că va să i să mărită logodnica, au dat jalbă la împăratul, şi au făcut firman la Duca – vodă, să-i dea pe fie-sa lui, daca s-au logodit, şi să o ducă la Ţarigrad; şi când au merso Duca – vodă la Ţarigrad, i-au căutat să ducă şi pe fie-sa, cu moaşă-sa, Dabijoaie. Şi au nevoit Duca – vodă în tot chipul să o mântuiască de Ştefan beizadea, dar n-au putut, ci, la întoarcere, când au venit la Moldova, l-au luat şi pe dânsul. Deci, mergând în ţară, au făcut nuntă după cum s-au căzut, cu toată ţara, fiind soli de la leaşi, de la unguri, de la munteni, şi i-au împreunat după lege, după cum era logodiţi”334. După cum vedem, peste zece ani Duca-vodă a încercat să schimbe planurile în privinţa fiicei sale. Această atitudine se justifică prin interesele urmărite de domn, şi anume: politic, dinastic şi interstatal. Este bine cunoscut faptul că în acel moment Gheorghe Duca voia să obţină a treia domnie şi, cu siguranţă, avea nevoie de sprijin din partea unor persoane politice influente. Căsătoria fiicei era un instrument în obţinerea puterii. Cronicarul atrage atenţia cititorului asupra comportamentul lui Duca-vodă, care căuta alt mire pentru fiica sa, “Iordache 333 Calculele au fost făcute conform datelor din cronică. Logodna a avut loc când Duca-vodă obţine a doua domnie (1668-1672) şi apare neînţelegere când vine la a treia domnie (1678-1683). 334 Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, p. 453-454.

126

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Muselim, grec de la Ţarigrad [...] fiind bogat”, şi să „facă nunta”, „să o dea după acela fata”. Autorul dovedeşte în acest fel ignoranţa domnului şi lipsa de respect a acestuia faţă de lege, obicei şi promisiune. In general, persoana lui Gheorghe Duca în viziunea contemporanilor avea o imagine negativă, majoritatea menţiunilor de epocă descriindu-l ca pe o persoană lacomă de bani şi de putere. În Letopiseţul Cantacuzenesc se scria: “Iar Duca – vodă fiind iubitor de argint şi lacom de bani, nu avea cineva să-i pristănească (să-l oprească – n. a.). Şi puseră dajdie grele în ţară şi începură a prăda pre boiari pentru năpăşti. Şi izvodiră nişte obiceiuri şi nişte răutăţi, care n-au mai fost aici în ţară”335. Curios este faptul că logodnicul nu a căutat dreptate printr-o înţelegere cu Gheorghe Duca, ştiind că va fi imposibil şi nu a încercat să atragă intermediari din ţările vecine, adică din ţările creştine. Pentru rezolvarea problemei el apelează direct la sultan, care emite un firman cu decizia în favoarea mirelui. Sultanul era singura persoană capabilă să oprească „nedreptăţile” lui Gheorghe Duca şi să-l oblige să respecte obiceiurile şi tradiţiile seculare. Până la urmă, nunta s-a făcut şi tinerii „s-au împreunat după lege, după cum erau logodiţi”336. II. 4. Binecuvântarea Una dintre condiţiile principale ale logodnei era binecuvântarea tinerilor. Se aducea icoana casei şi tinerii, închinaţi în faţa părinţilor, erau blagosloviţi pentru viaţă comună. Fără acordul ambelor perechi de părinţi, adică ai mirelui şi ai miresei, logodna era nevalabilă. În Pravilele împărăteşti (ale lui Varin) se scria: „Nunta să cheamă adevărată legătură şi împreună vieţuire a bărbat cu mueare, împreună lăcuinţă şi legătură, şi împărtăşire spre facere de cuconi.” şi se cheamă „nunta cea neblagoslovită, când ţine bărbatul muiarea de faţă în casa lui, şi face fecior din curvie, cum să cheamă feciorii acestuia”337. Letopiseţul Cantacuzenesc, în Cronicari munteni, p. 202. Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, p. 400-401. 337 Intregiri. Buletinul Institutului de Istoria vechiului drept românesc, p. 34. 335 336

127



Lilia Zabolotnaia

Dacă tinerii încălcau obiceiul de binecuvântare, preoţii refuzau să-i cunune în biserică. Uneori tinerii se învoiau fără permisiunea părinţilor şi se căsătoreau, dar atunci erau blestemaţi şi nu aveau drept la moştenire din partea părinţilor: „De vei fi supt stăpânirea părinţilor tăi, şi-ţi petreci viaţa cu înţelepciune şi cu feciorie, nu să cade tatăl să te silească a te însura. Şi nimenea să nu să cunune pre ascuns, ci înaintea multora să să cunune. Iar cine va îndrăzni a face aceasta ca să să cunune într-ascuns să să pedepsească ca să să înveţe minte. Şi preotul care i-au cununat să cade să-şi ia vrednicile pedeapse după cum poruncesc dumnezăeştile canoane, încă şi surdul, şi mutul, şi orbul, pot să să însoare şi zeastrea lor o cer şi şi-o iau”338. În Moldova medievală, astfel de căsătorii erau considerate blestemate. Aceste familii erau respinse de rude, de societate şi, în principal, de biserică. Copiii născuţi fără cununie nu erau botezaţi şi rămâneau bastarzi pe toată viaţa. Stima faţă de părinţi şi deciziile lor erau educate încă din copilărie. Se respecta legea nescrisă, dacă copilul ieşea din cuvântul părintesc, din ascultarea părinţilor, atunci ieşea şi din averea părinţilor. O situaţie similară era larg răspândită în ţările balcanice şi în cele din Sud-Estul Europei. Un exemplu semnificativ serveşte renumitul Zakonik al lui Stefan Duşan (Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354)339. Împăratul sârb Stefan Duşan (1331-1355) a elaborat acest codice de legi în baza compilaţiei legislaţiei bizantine şi a tradiţiilor stabilite în Serbia medievală. Potrivit Statutului, căsătoria nu era valabilă fără cununie: „§3. Nici o nuntă să nu se facă fără cununie, dar dacă va fi făcută fără binecuvântare şi fără permisiunea bisericii, atunci această căsătorie trebuie desfăcută”340. Ibidem, p. 36. Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354. Materjały do ćwicień seminaryjnych z historji prawodawstw słowiańskich, dr. Stanisław Borowski, Prace Seminarjium Dawnego Polskiego Prawa Sądowego i Historji Ustroju Dawnej Polski Uniwersitetu Warszawskiego, nr.5, Warszawa, 1934. 340 „И не едина свадьба да се не оучини безь вънчанiаъ, ако ли се оучини безь благословенiя и оупрошенiа црькве, таковы да се розлоуче”, Vezi în: Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354, p. 16. 338 339

128

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

În afară de aceasta, în Zakonik era menţionat că aceste reguli sunt scrise pentru toţi locuitorii Serbiei, adică sunt valabile atât pentru vlasteli (boieri – n.a.), cât şi pentru ţărani: „§3. Vlasteli şi alţi oameni nu pot să se căsătorească fără binecuvântarea preotului lor sau fără binecuvântarea celor puşi şi aleşi de arhiereu”341. Pentru a asigura respectarea legii şi a canoanelor bisericeşti ce ţineau de viaţa spirituală, în Zakonik era prevăzută şi pedeapsa: „§4. În viaţa duhovniceasă fiecare persoană trebuie să fie ascultătoare în faţa arhiereului său; dar dacă a greşit cu voia sau fără de voia lui împotriva bisericii, trebuie să fie îndreptat de biserică; însă dacă se va îndepărta de biserică şi nu va fi ascultător, atunci să fie izgonit de la biserică”342. II. 5. Foaie de zestre Unul dintre obiectivele logodnei era înzestrarea fetei. Pe parcursul secolelor, în Ţările Româneşti s-a stabilit obiceiul ca mirele să asigure casa, iar fata să înzestreze această casă. În acest scop, la încheierea logodnei se întocmea foaia de zestre sau actul dotal, folosit în epoca medievală, în mod special în familiile boiereşti şi domneşti care dispuneau de suficiente mijloace materiale . De regulă, se făcea în scris şi se numea izvod de zestre, întocmindu-se obligatoriu în prezenţa martorilor, rudelor şi oaspeţilor invitaţi la înţelegere. În foaia de zestre sau izvodul de zestre se indicau toate obiectele pe care le primea fata de la părinţii săi: de la bijuterii sau ustensile de casă până la moşii. Fiecare obiect era descris în detaliu: din ce stofe sunt rochiile, de ce calitate este lenjeria de pat, cum este prelucrat inelul şi cu ce pietre incrustat etc. „Властеле и прочiи люди да се не жене, не благославивьше се оу своего арьхiереа, или оу техь-зи да се благослове, коiе соу поставили избравьши арьхiереи”. Vezi în: Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354, p. 17. 341

342 „И за доуховны дльгъ въсакь чловъкь да има повиновенiе и паслоушаниiе къ своему арьхiерею; али се кто обръте съгръшинь црькви, или пръстоупивь что любо оть сiега законника воломь или нехотенiемь, да се повине и исправи се црькви; ако лю пръчюiе и оудрьжи се оть церкве, и не въсхоще исправити повелънiа црькви, потомь да се отлоучи от црькве”, Vezi în: Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354, p. 17.

129



Lilia Zabolotnaia

Ca model, propunem izvodul de zestre din 1652, pe care îl dă mama fiicei sale: „Izvod de zestre ce am dat eu Zlata Comisoae hicămia Nastasâei şi hiiului lui Panhilie să să ştie. lt. 7160 April 15. 50 de iape cu mânzi 3 perechi de telegari (cai folosiţi la trăsură – n. a.) 50 de vaci cu viţei 50 de gonitori (vite de reproducţie – n. a.) 3 pluguri de boi 3 prisăci de stupi la sat la Curteşti în ţinutul Botoşanilor şi în prisaca câte doao sute şi doazăci de stupi 100 de măsari (feţe de masă – n. a.) 20 de ineli de aur cu pietria 2 brăe de argintu făr de alte mărianţuşuri 6 piuliţ de argint 2 coboaci (străchini mici)343 2 cupia mari de argint (cupe – n. a.) 2 cupişoari mai mici tij de arjintu (tij = de asemenea) 2 părechi de rafturi cu presăni (harnaşamente pentru cai – n. a.) 2 săbii ferecate 300 de lei 50 de boi de negoţ aceştia ni iau dat înmămia după ce mau înzăstrat – O scăfărlie de argint (strachină mare – n. a.) 300 de stupi ni au dat la sat la Chirceşti în ţinutul Vasluiului 300 de oi”344. Evident, foaia de zestre depindea în mare măsură de starea materială a părinţilor miresei. Cu cât mai bogaţi erau părinţii, cu atât mai mare era foaia, sau, mai bine spus, foile de zestre. Când domniţa era căsătorită cu un străin şi pleca peste hotare, în altă ţară, de asemenea se întocmea foaie de zestre. Desigur, în acest 343 Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române, ediţie a V-a, Editura Scrisul Românesc, Bucureşti, 1925, p. 142. 344 Fereştii (Vaslui). Studii şi documente., Vol. XVI, Publicate de Gh. Ghibănescu, Iaşi, „Viaţa românescă”, 1926, p. 80-81.

130

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

caz ea nu primea în posesie avere imobilă sau vite, dar era asigurată cu bani şi odoare. Ca exemplu servesc femeile din familia Movilă. Toate cele patru fete ale lui Ieremia Movilă au fost căsătorite cu magnaţi poloni345 şi li s-au dat zestre mari şi bogate. În mod deosebit se menţionează Maria, căsătorită cu Ştefan Potocki, care a adus zestre foarte bogată în familia soţului, „przez związek z Mohylanką wielkimi skarbami346, dostatki347 domu pomnożił348”. Descriind splendoarea hainelor în prima jumătate a secolului al XVII-lea, Władysław Łoziński într-un studiu monografic, Polska w dawnych wiekach, dă ca exemplu pe Maria Potocki: „printre hainele din garderoba Mariei Movilă, în anul 1613 puteai să găseşti o haină brodată cu fir de aur de 7000 de taleri, 12 pelerine căptuşite cu blană a câte 1000 şi 2000 de taleri, 30 de rochii de vară de brocart şi de catifea [...] Multe haine din blană şi pânză presărată cu pietre scumpe”349. Ilie Corfus menţiona că zestrea Mariei Movilă „se ridica la suma de 75.678 de zloţi roşii (între care 25.000 de zloţi, bani gheaţă, 1000 de ducaţi a câte 5 zloţi roşii bucata şi 16 portugali a câte 15 zloţi roşii bucata), plus 10.160 de zloţi polonezi şi 21.900 de taleri”350. În perioada respectivă, foaia de zestre era considerată un act juridic, reprezentând înţelegerea şi acordul între două familii pentru a asigura împlinirea anumitor obligaţii atât din partea părinţilor miresei, cât şi din partea mirelui şi a părinţilor lui. Prezenţa martorilor era necesară pentru a evita neînţelegerile care puteau apărea între cele două familii în cazul neîndeplinirii îndatoririlor şi a eventualei desfaceri a căsătoriei. 345 I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 2001, p. XI. 346 Skarb – comoară. 347 Dostatek – venit. 348 T. Święcki, Historyczne Pamiątki znamenitych Rodzin i osób dawnei Polski, tom I, Warszawa 1858, p. 251. 349 Wł. Łoziński, Polska w dawnych wiekach. Wydanie piąte, ilustrowano przejrzane i uzupełnione, Warszawa 1934, p. 101. 350 I. Corfus, Odoarele Movileştilor rămase în Polonia, în Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, Suceava, 2006, p. 288.

131



Lilia Zabolotnaia

În plus, aceste condiţii se respectau cu sfinţenie, deoarece în Moldova medievală zestrea era apărată de obiceiurile pământului şi legile scrise. Zestrea rămânea toata viaţa în posesia femeii şi a familiei din care provenea aceasta, soţul neavând drept să administreze proprietatea soţiei, s-o vândă, s-o înstrăineze ori să o pună amanet. Dacă soţia deceda, familia defunctei avea dreptul la redobândirea zestrei, mai ales în cazurile când soţii nu aveau copii. În felul acesta, soţul putea pretinde păstrarea proprietăţilor soţiei numai dacă o moştenea prin testament. În cazul desfacerii logodnei sau căsătoriei, foaia de zestre era documentul de bază al femeii. Nici soţul, nici familia lui nu aveau drept asupra averii femeii. Dispunem de o serie de documente de litigiu având ca obiect recuperarea zestrei. Propunem spre examinare unele cu caracter exepţional, care demonstrează situaţia juridică a femeii în această epocă. Să analizăm, de exemplu, cazul restituirii zestrei Mariei Cneajna, care a generat un conflict la nivel internaţional351. Maria Cneajna, fiica lui Ştefan cel Mare, a fost căsătorită cu cneazul polonez Teodor Wiśniowiecki la 1510, de către fratele ei, Bogdan al III-lea, care i-a dat o zestre bogată. Istoria acestui mariaj a provocat multe discuţii în istoriografie352. Se ştie că după moartea Mariei Cneajna, la 18 martie 351 Autorul a consacrat acestei probleme studii speciale. Vezi : L. Zabolotnaia, Unele consideraţii asupra testamentului Mariei Cneajna, fiica lui Ştefan cel Mare, în Rumuni i Polacy w Europe. Historia i dzeń dzisiejszy, Suceava, 2006, p. 253-264; Idem, Între lege şi obicei. Testamentul Mariei Cneajna, fiica lui Ştefan cel Mare, în Civilizaţia medievală şi modernă în Moldova. Studii. In Honorem Demir Dragnev. Coord. L.Zabolotnaia, Ediţie specială, Chişinău, 2006, p. 404-420. 352 D. P. Bogdan, Pomelnicul de la Bistriţa şi rudeniile de la Kiev şi de la Moscova ale lui Ştefan cel Mare, în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, s.III., t.XXII, m.26, Bucureşti, 1949; C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Vol.I, Chişinău, 1991, p.31-40; Şt. S. Gorovei, Note istorice şi genealogice cu privire la urmaşii lui Ştefan cel Mare, în Studii şi materiale de istorie medie, Vol. VIII, Bucureşti, 1975, p. 185-200; Idem, Petru Rareş (1527 – 1538; 1541 -1546), Bucureşti, 1982; Idem, Alianţe dinastice ale domnilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în Românii în istoria universală, vol.II (1), Iasi, 1987, p.685 – 698; Idem, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 63; V. Ursu, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1925, p.427-433; Dworzaczek Wl., Genealogia, Warszawa.1959, pl. 161; N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Chişinău, 1991, 151-161; Idem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, 1992; I. Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991,

132

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

1518353, tezaurul a rămas în familia Wiśniowiecki. Zestrea a iscat neînţelegeri cu familia domnească din Moldova, din care cauză a fost început un proces de litigiu moldo-polon care a durat aproape 14 ani. Indiscutabil, acest mariaj dintre fiica domnului Moldovei şi un reprezentant al elitei politice de pe lângă curtea regală a Poloniei nu a fost întâmplător, ci a fost rezultatul unor aranjamente politice. La încheierea mariajului, condiţiile căsătoriei fuseseră discutate de ambele părţi cointeresate. Foaia de zestre fusese întocmită cu foarte mare seriozitate şi reflecta o mare valoare, „câteva mii în galbeni”354. Primul care a pretins acest tezaur a fost Ştefăniţă al IV-lea cel Tânăr (1517-1527), fiul natural al lui Bogdan al III-lea şi nepotul de frate al Mariei Cneajna. Următorul domn al Ţării Moldovei, Petru Rareş, a preluat procesul şi, pentru recuperarea tezaurului surorii sale, a înaintat o cerere personală regelui polonez Zygismund I cel Bătrân să-l ajute în soluţionarea problemei. Pe parcursul procesului, între Teodor Wiśniowiecki şi Petru Rareş, reprezentat de boierii Duma Cuzmici şi Toma Zişcovici în dezbaterile judiciare, înalta instanţă judecătorească a luat decizia în favoarea lui Teodor Wiśniowiecki. Argumentul principal a fost testamentul p. 73-76; P.P. Panaitescu, Tezaurul domnesc. Contribuţia la studiul finanţelor feudale în Ţara Românească şi în Moldova, în Studii. Revistă de Istorie, 1, anul XIV, 1961, p. 53; C. Rezachevici, Principii Dimitrii Wiśniowiecki şi Michał Korybut şi înrudirile lor cu Bogdăneştii şi Movileştii. Lămurirea unor confuzii istorice, în Arhiva genealogică, III(VIII), Iaşi, 1996, p. 313-321: Idem, Evdochia de Kiev- prima soţie a lui Ştefan cel Mare, în Magazin istoric, Anul XXXII, nr.5 (374), 1998, p. 65-68; Idem, Legături şi influenţe reciproce între poloni şi români din Evul Mediu până la 1795, în Polska i Rumunia na drodze do wzajemnego poznania, Suceava, 2002, p. 5-33; L. Zabolotnaia, Relaţiile dinastice moldo-polone în perioada domniei lui Ştefan cel Mare, în Ştefan cel Mare – personalitate marcantă în istoria Europei (500 de ani de la trecerea în eternitate), Chişinău, 2005, p. 50-53; Ilona Czamańka, Wiśniowieccy. Monografia rodu, Widawnictwo Poznańskie, Poznań, 2007, p. 49. 353 Şt. S. Gorovei, Muşatinii, p. 63; Idem, Note istorice şi genealogice cu privire la urmaşii lui Ştefan cel Mare, în Studii şi materiale de Istorie medie, VIII, 1975, p. 185-199; Idem, Alianţe dinastice..., p. 685-697; Ursu I., Relaţiile Moldovei cu Polonia până la moartea lui Ştefan cel Mare, Piatra Neamţ, 1900; Słownik władớcow polskich, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań,1999, p. 267-272. 354 L. Zabolotnaia, Între lege şi obicei. Testamentul Mariei Cneajna, fiica lui Ştefan cel Mare, p. 404-420.

133



Lilia Zabolotnaia

Mariei Cneajna. În baza acestuia, regele polonez a dat verdictul de a lăsa tezaurul în familia Wiśniowiecki, subliniind că hotărârea judecătorească a fost luată conform obiceiului şi legislaţiei lituaniene. “Noi de asemenea, ţinând cont de obiceiul şi aşezările ţării noastre, Marele Cnezat al Lituaniei, decât ca ceea ce s-a scris cuiva prin zapis adevărat cu ştiinţa oamenilor buni, acelea ar trebui să fie ţinute şi anume că ea soţului său acea avere mobilă conform obiceiului pământului l-a scris” („Мы тежъ, бачачи на звычай355 и выхвалу того панства нашого – Великого князства Литовского, ижъ хто бы што кому записомъ слушным под сведомом людей добрихъ записал, таковые мають быть держаны, а звълаща, кгды она, будучи за ним, мужом своимъ, тот скарбъ свой, яко рухомую речъ356 , водле обычаю земского ему отписала»)357. În acest alineat al documentului este foarte clar indicat că Maria Cneajna a lăsat soţului „tot tezaurul său, compus din bunuri mobile, potrivit obiceiului”. Considerăm, că acest episod necesită o clarificare istorico-juridică. Să nu uităm că Maria Cneajna, căsătorindu-se cu Teodor Wiśniowiecki, a plecat să locuiască în Polonia şi, desigur, a fost nevoită să accepte tradiţiile şi obiceiurile respective. În Polonia, legislaţia civilă (scrisă şi nescrisă) avea un alt specific decât în Moldova. După căsătorie, dota soţiei intra în administraţia bărbatului, care însă nu putea dispune de ea decât cu acceptul femeii şi al copiilor lor de sex masculin. Înainte de secolul al XV-lea, pentru a putea înstrăina legal bunurile dotale, bărbatul avea nevoie să aibă şi încuviinţarea rudelor soţiei. La rândul său, bărbatul era şi el dator să-i ofere soţiei aşa-zisele daruri de nuntă, viano, o sumă de bani ce acoperea valoarea dotei. Viano putea fi plătit şi cu o sumă de bani de două ori mai mare decât valoarea zestrei, dar nu putea să depăşească limita unei treimi din toată averea lui358. звычай – obicei, moravuri. рухомую речъ – bunuri mobile. 357 Lietuvos Metrica (1522-1530), 4-oji Teismų bylų knyga (XVI a. pabaigos kopija), Vilnius, 1997, p. 311-312. 358 Dreptul familial, în Lietuvos Metrica (1522-1530), 4-oji Teismų bylų knyga (XVI a. pabaigos kopija), Vilnius, 1997, p. CXXIII. 355 356

134

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Se poate presupune că zestrea Mariei Cneajna a fost compensată încă la încheierea căsătoriei cu suma respectivă din partea familiei Wiśniowiecki. O formă răspândită de legitimare a averii soţiei în acele timpuri era înscrierea pe numele ei a unei părţi din moşia soţului (de obicei, aceasta nu depăşea o treime), care, de regulă, corespundea valorii viano359. Ţinem să remarcăm încă un moment de o deosebită importanţă. În materialele expuse mai sus sunt descrise situaţii şi elemente juridice semnificative pentru trei ţări europene: Polonia, Marele Cnezat Lituanian şi Moldova. Este bine cunoscut faptul că în Moldova medievală, în perioada la care ne referim, nu existau legi scrise autohtone, ci doar recepţii din dreptul romano-bizantin. După obiceiurile pământului, în cele trei ţări la care ne referim se respecta legea nescrisă, conform căreia, în cazul decesului soţiei, dacă aceasta nu avusese copii cu soţul supravieţuitor, zestrea ei revenea familiei din care provenea. Dacă însă femeia întocmea un testament, averea ei putea să revină oricui şi nimeni nu avea dreptul să încalce voinţa răposatei. Observăm că aici coincide situaţia juridică şi statutul femeilor din toată regiunea Europei de Est şi această situaţie este caracteristică pentru toate cele trei state amintite mai sus – Polonia, Marele Cnezat Lituanian şi Moldova. II. 6. Instituţia naşilor La încheierea logodnei se discutau cele mai importante faze ale nunţii: ziua cununiei şi a nunţii, naşii, invitaţii, distracţiile etc. Cununia era cea mai festivă şi importantă parte a nunţii, deoarece fără aceasta căsătoria era nevalabilă. La cununie trebuiau să fie prezenţi aşa-numiţii naşi sau părinţii de cruce ai tinerilor, care le ţineau coroana de cununie şi erau martori la această taină bisericească. De obicei, naşii se alegeau din partea mirelui. La logodnă se înţelegeau ce daruri făcea mireasa rudelor mirelui, naşilor şi oaspeţilor de seamă (mai ales la nunţile domneşti). Aceste frumoase tradiţii s-au păstrat până în prezent, mai ales în mediul rural, deşi obiceiurile s-au modificat oarecum pe parcursul timpului. 359

Ibidem, p. CXXIII.

135



Lilia Zabolotnaia

Instituţia naşilor, la fel ca şi celelalte obiceiuri, are o tradiţie deosebită. În toate ţările creştine, indiferent dacă erau catolice sau ortodoxe, la cununie, în mod obligatoriu, trebuia să existe martori. Din această obligaţie a apărut o tradiţie frumoasă în ţările româneşti – năşia la nuntă. Deci naşii erau asemenea părinţilor pentru tânăra familie, le purtau de grijă pe tot parcursul vieţii, le botezau copiii, îi ajutau la ridicarea casei etc. La nuntă, la botez, la sfinţirea casei, din partea naşilor se făceau daruri mari şi semnificative (covoare, veselă, mobilă etc). Pentru tânăra familie darurile naşilor constituiau un sprijin şi un ajutor important. Naşii se alegeau dintr-o familie exemplară, numai oameni „gospodari”, „cuminţi”, „înstăriţi” şi „stimaţi”. Cu toată cheltuiala mare, să fii naş era o onoare. Cu cât mai mulţi fini aveai, cu atât mai respectată era poziţia pe care o ocupai în societate. Foarte des nunul mare era un frate sau o soră mai mare din familie. Vasile Lupu a fost „fin de cununie”360 al domnului Gaspar Graţiani (1619-1620). De exemplu, Nicolae Mavrocordat a fost de mai multe ori nun mare. El a cununat pe sora soţiei sale, „cocoana Roxanda, sora măriisale doamnei, dându-o după Constantin, feciorul lui Andronic de la Ţarigrad, pe carile îl făcuse grămătic mare, după aceea şi cu boieria agiei l-au cinstit. Cununatu-i-au iar singur (însuşi – n.a.) măria-sa cu doamna mării-sale, în biserica domnească, şi s-au făcut veseliile mare, şi frumoasă precum să cade”361. Apoi a cununat pe Maria, fiica lui Antioh Cantemir: „Fiind logodit şi Constandin comisul, feciorul Radului logofăt Dudescu (Radu Dudescu – n.a.), cu domniţa Maria, fata lui Antiohie – vodă362, a domnului moldovenesc ce să află mazîlit la Ţarigrad, şi lăsând tată-său Dudescul la petrecaniia lui casa lui în mila mării-sale domnului, că aşa scria la casa lui, ca să ţie cu amândouă minele de măria-sa Nicolae – vodă, i s-au arătat măria-sa pe deplin făcător de bine şi ca un părinte, şi au trimis cu cheltuiala mării-sale de au adus pe domniţa lui Antiohie – vodă aicea în Bucureşti, 360 Axinte Uricarul, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei. Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p. 350 361 Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, p. 534. 362 Antioh Cantemir, domn al Moldovei (1695-1700, 1705-1707).

136

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

şi le-au făcut nuntă cu multă cinste, cununând-i măria-sa doamna mării-sale, şi după nuntă multă milă şi osebită căutare au arătat casei Dudescului, ferindu-o totdeauna de dajdii şi de alte supărări”363. Finii de cununie şi finii de botez lărgeau şi întăreau relaţiile familiale şi de rudenie în mediul respectiv, fie urban, fie rural. Se formau aşa-numite clanuri de familii, care se ajutau unul pe altul reciproc, în baza, anume, a acestei înrudiri: naş – fin. Având familia mare şi înrudită, era mai uşor să treci prin toate evenimentele vieţii de familie: nuntă, botez, ridicarea casei, înmormântare şi altele. II. 7. Perioada între logodnă şi nuntă Timpul între logodnă şi nuntă se stabilea în funcţie de condiţiile impuse de nuntă. De obicei se practica o diferenţă mică de timp. Această perioadă era folosită pentru aranjamentele necesare de nuntă: se pregăteau hainele de nuntă, aşa-numitele legători de nuntă, darurile din partea miresei către rudele mirelui, băuturile, se creşteau vitele şi păsările pentru bucate etc. În cazurile nunţilor pompoase, domneşti, se rezerva un timp mai îndelungat pentru a invita oaspeţi din ţările vecine. Deci, de regulă, nu erau termene sau indicaţii stricte, dar existau anumite cerinţe care obligau la stabilirea unor perioade de timp mai lungi sau mai scurte între logodnă şi cununie. De exemplu, nu se făceau nunţi în post. Petru Şchiopul trimite o scrisoare la 17 februarie 1587 către principele Transilvanei, Sigismund Báthory, cu scuze că nunta „fratelui nostru mai mic, voievodului Vlad şi nepoata văduvei voievodului Mircea, fiica logofătului Ivan”364 se amână din cauza postului din „ziua lăsatului de carne”365 şi a „vremii grele de iarnă”366. Axintie Uricarul, descriind nunta lui Ioan Vodă cel Cumplit, care a făcut-o în post, semnala cu revoltă despre încălcarea tradiţiilor şi legilor: „socotiia Ion vodă că nimeni n-au fost mai destoinic decât Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, p. 535. A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. III, Bucureşti, 1933, p. 96. 365 Ibidem, p. 97. 366 Ibidem, p. 96- 97. 363

364

137



Lilia Zabolotnaia

dânsul. De legi îşi râdea, că în postul cel mare s-au însurat şi alte călcături de legi multe făcea”367. Perioada între logodnă şi nuntă era folosită în scopul respectării anumitor obiceiuri şi tradiţii. În această perioadă se făceau daruri din partea logodnicilor şi se invitau oaspeţii. Putem exemplifica cele spuse mai sus prin interesantele şi preţioasele informaţii despre obiceiul şi tradiţia încheierii logodnei şi a celebrării nunţii lui Janusz Radziwiłł368 cu Maria, fiica lui Vasile Lupu369, pe care ni le-a furnizat Eberhard Werner Happel în vestita sa lucrare Căsătoria principelui Radziwiłł cu o domniţă din Moldova370. „Principe Janusz Radziwiłł […] după ce a căpătat învoirea mamei sale […] şi a regelui Poloniei Vladislav […] a trimis pe doi dintre nobilii cei mai de încredere de la curte, cu numele de Sienicky şi Ottenhausen […] spre Moldova să înceapă peţirea”371. Acordul din partea regelui era foarte important. Nunta, la nivel de casă domnească cu o persoană apropiată de curtea regală, evident, avea o semnificaţie politică. În acea perioadă, un mariaj ca cel de faţă se încadra în sistemul relaţiilor internaţionale şi nu putea fi realizat fără permisiunea celor mai înalte instanţe. După prima solie, care a confirmat acordul domnului Moldovei de Axinte Uricarul, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei, p. 262. Maria, fiica lui Vasile Lupu, a fost a doua soţie a lui Janusz Radziwiłł. Prima soţie a fost Katarzyna, fiica Mariei Movilă din căsătorie cu Ştefan Potocki. 369 Maria provenea din prima căsătorie a lui Vasile Lupu cu Tudosca, fata vornicului Costea Bucioc (Băcioc). A fost unul dintre cei mai influenţi boieri din vremea sa. A comandat oastea Moldovei contra turcilor, după care s-a retras în Polonia. N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, p. 347-348; Ion Eremia, Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1653), Chişinău, 1999, p.153. 370 Eberhard Werner Happel (1647-1690) a descris nunta lui Janusz Radziwiłł cu fiica lui Vasile Lupu, Maria, în baza informaţiilor cuprinse într-un manuscris latin pe care-l citează în cursul relatării şi care pare să fi fost opera unui martor ocular. Vezi: Eberhard Werner Happel, Căsătoria principelui Radziwiłł cu o domniţă din Moldova, în Călători străini despre Ţările Române, vol. V. Volumul îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 643. 371 Eberhard Werner Happel, Căsătoria principelui Radziwiłł cu o domniţă din Moldova, în Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 643. 367 368

138

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

a da pe fiica sa în căsătorie, principele Janusz Radziwiłł trimite o a doua solie cu daruri pentru mireasă şi toată familia ei: „Apoi principele a trimis pe domnul Mirski „general – Wachtmeister” al marelui ducat al Lituaniei împreună cu domnul Mierzinski, sfetnic de taină al principelui care au dus şi au dat domnului […] o sabie sau iatagan de aur, nişte flinte sau puşti nespus de meşteşugit lucrate şi diferite capodopere de ceasornicărie. Domniţa (Maria -n.a.) a primit tot felul de giuvaeruri scumpe, de asemenea, felurite obiecte de agate, cum ar fi casete, fel de fel de vase şi oglinzi; apoi a fost cinstită cu daruri bogate precum şi doamna (Ecaterina, a doua soţie a lui Vasile Lupu – n.a.) şi tânărul cocon, fiecare după rangul şi naşterea sa”372. Deci, după cum se vede, erau prevăzute daruri pentru toată familia. Tradiţia de a face cadouri înainte de nuntă era răspândită în majoritatea ţărilor creştine. Următorul pasaj din relatările lui Eberhard Werner Happel arată că „după primirea consimţământului de către trimişi în numele stăpânului lor, principele şi după săvârşirea logodnei cu ceremonialul domnesc, la înapoierea lor cu bine ei au adus chipul sau portretul tinerei mirese domneşti”373. Imediat după ce a fost încheiată logodna în numele mirelui în Moldova, Vasile Lupu trimite solie de onoare către Janusz Radziwiłł să fie oficial confirmată logodna şi din partea miresei: „După aceştia au urmat curând doi soli trimişi de domnul Moldovei, adică domnul Catargi vistierul (care înseamnă marele tezaurar) şi domnul Ioanovici spătarul, purtătorul spadei (ensifer). După înmânarea inelului de logodnă şi a multor alte rarităţi scumpe şi daruri s-a încheiat logodna în numele miresei domneşti. După ce s-au săvârşit acestea, s-a asigurat principele (că se va face) nunta”374. În acest fragment atrag atenţia câteva momente importante. Se subliniază că s-au făcut daruri din partea miresei, s-au înmânat inelele care au confirmat logodna (sic!) şi s-a programat nunta. În afară de aceasta, e cazul să amintim de scrisorile Mariei Lupu Ibidem, p. 643. Ibidem, p. 643. 374 Ibidem, p. 643. 372 373

139



Lilia Zabolotnaia

către Janusz Radziwiłł. Aceste scrisori au o valoare incontestabilă, deoarece pentru prima dată în istoria Moldovei când o domnişoară corespondează cu mirele ei. Vrem să aducem câteva precizări pe marginea acestor scrisori. Scrisorile sunt publicate în Anexa volumului lui Alojizy Sajkowski375. Aceste două scrisori sunt scrise în limba polonă, posibil, de secretar, dar se presupune că totuşi era scrisul Mariei, deoarece caracterul scrisorilor şi semnătura nu se deosebesc. Ambele după conţinut sunt asemănătoare. Vă propunem traducerea în limba română a acestor scrisori. În prima scrisoare Maria îi mulţumeşte principelui: „Mulţumesc Majestăţii Voastre pentru vizita amicală, mi-a lăsat impresii deosebite şi am fost impresionată de scrisoarea Majestăţii Voastre. Odată cu răspunsul vă asigur de sentimentele mele reciproce. Mă supun întru totul voinţei lui Dumnezeu şi de asemenea Luminăţiei sale, părintelui şi binefăcătorului nostru. Iaşi, 2 septembrie, anul 1644 A Majestăţii Voastre binevoitoare şi preaînchinată slugă Maria, fiica domnului Ţării Moldovei”376. Peste două luni, la 9 noiembrie, era trimisă a doua scrisoare către Janusz Radziwiłł, adică după întoarcerea soliei moldoveneşti din Polonia: „Majestatea sa, Pan Katardzi, întorcându-se din călătorie, mi-a adus scrisoarea Majestăţii Voastre, pe care eu am primit-o cu mulţumire şi cu plecăciune, mulţumesc Domniei Voastre că din voia lui Dumnezeu vă exprimaţi sentimentele către mine şi nu m-aţi omis în scrisoarea Voastră. În acelaşi timp şi eu corespondez cu Majestatea Voastră, (la a ) cărui milă mă supun cu îchinăciune. Iaşi, 9 noiembrie, anul 1644. A Majestiăţii Voastre slugă pe toate viaţa Maria, fiica domnului Ţării Moldovei”377. 375 Alojzy Sajkowski, Staropolska miłość. Z dawnyck listów i pamiętników, Widawnictwo Poznańskie, Poznań, 1981. 376 Ibidem, p. 365. 377 Ibidem, p. 365.

140

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Atrage atenţia forma şi conţinutul scrisorilor, care reflectă un stil ales şi respectă regulile de gramatică şi etică laică ale epocii. Se ştie că fiicele lui Vasile Lupu au fost bine educate şi instruite şi cunoşteau multe limbi. Paul de Alep scria despre Ruxanda, a doua fiică a lui Vasile Lupu,: „cunoştea patru limbi: româna, greaca, turca şi rusa şi pentru care tatăl ei cheltuise un tezaur de bani”378. Putem să presupunem că această relatare este valabilă şi pentru Maria. Un argument în acest sens este faptul că scrisorile de care am pomenit mai sus erau scrise numai în limba polonă. II. 8. Celebrarea nunţii Căsătoria propriu-zisă se începea cu ceremonia religioasă, care, în funcţie de statutul social al însurăţeilor, era oficiată de unul sau mai mulţi preoţi având ranguri bisericeşti diferite, de la simpli preoţi de ţară până la patriarhi şi mitropoliţi. Odată încheiată cununia, urma spectacolul nunţii, care era legat mai mult de tradiţii, obiceiuri şi datini. Scopul acestei manifestări festive era a face public faptul întemeierii unei noi familii. Nunta la români avea o semnificaţie deosebită în comunitate, fie orăşenească, fie sătească. Nunta şi cununia erau unele dintre cele mai importante evenimente din viaţa omului. Se considera că, cu cât mai fastuoasă şi bogată va fi nunta, cu atât mai frumoasă şi fericită viaţa casnică ce va urma. Ceremonia de nuntă era însoţită de anumite tradiţii: îmbrăcarea miresei şi petrecerea ei din casă, scoaterea zestrei, întâmpinarea nunilor mari, cununia, masa mare, veselia şi distracţiile, schimbul de daruri, dezbrăcarea miresei, petrecerea nunilor etc. Procedura de scoatere a zestrei din casa miresei (haine, covoare, perne, tacâmuri, veselă, mobilă şi altele) era o manifestare publică, ce se făcea din două motive: să fie văzută de cât mai multă lume (ca martori) şi să fie confirmată foaia de zestre întocmită la logodnă. Un loc aparte era destinat darurilor de nuntă, care se ofereau din partea cuscrilor, nunilor mari şi nuntaşilor. Conform tradiţiilor, părinţii miresei erau obligaţi să facă daruri la nuntă, aşa-numitele legături de nuntă (de la 378 Călătoria lui Paul de Alep (1637-1667), în CSŢR; vol. VI, partea I. Îngrijită de M.M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976, p. 306-307.

141



Lilia Zabolotnaia

a lega – legat, legătură = a dărui – dar), părinţilor şi rudelor apropiate ale mirelui, nunilor mari, tineretului invitat la nuntă şi, în mod special, druştelor (domnişoarelor de onoare). Era un sistem de daruri care trebuia respectat cu sfinţenie. De regulă, se practica obiceiul să se lege la mână: la fete – broboade şi la băieţi – prosoape. La nunii mari se legau prosoape mari, bogat brodate, cu dantele croşetate de însăşi mireasa, ca să „vadă lumea nunii mari” şi li se făceau daruri aparte. Mirele şi familia acestuia de asemenea primeau anumite daruri. La nunţile domneşti şi boiereşti, de exemplu, tatăl miresei îi dăruia mirelui un cal cu tot harnaşamentul. Pentru a îndeplini toate obligaţiile de daruri la nuntă, părinţii miresei, de obicei, începeau pregătirea lor odată cu naşterea fetei. Toate darurile din partea miresei se făceau din zestrea pe care o adunau părinţii, bunicii şi alte rude. O parte din zestre era brodată şi ţesută de mireasa însăşi. Din partea mirelui, de asemenea, se făceau daruri miresei şi familiei ei. În mod obligatoriu, înmânarea darurilor era o procedură publică festiv-distractivă. Pentru respectarea şi îndeplinirea tuturor obiceiurilor şi tradiţiilor, nunta dura de la trei zile până la două săptămâni. Încă un element foarte interesant şi caracteristic doar pentru români era că domnişoarele şi femeile nu stăteau la aceeaşi masă cu bărbaţii. Pentru ele se aranjau mese separate şi chiar dansau aparte. S-au păstrat multiple, variate şi detaliate informaţii documentare despre procedura încheierii şi celebrării căsătoriei descrise de letopiseţe, misionari, călători străini, ambasadori etc. Sunt cunoscute şi un şir de documente juridice care reflectă convingător şi în amănunt viaţa de familie şi modul de viaţă al românilor în perioada cercetată. În acest studiu ţinem să oferim câteva exemple documentare care îndeamnă la reflecţie. Supunem atenţiei cititorului cele mai expresive descrieri ale unor nunţi din secolele XVI–XVII. Cea mai completă descriere ni se pare a fi cea a nunţii Mariei Lupu cu principele Janusz Radziwiłł, pe care o găsim la Eberhard Werner Happel379. Eberhard Werner Happel, Căsătoria principelui Radziwiłł cu o domniţă din Moldova, în Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 644. 379

142

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

„După ce […] s-a asigurat principele (că se va face) nunta, s-a pregătit de călătorie, şi-a luat rămas bun de la Măria sa regele şi a pornit la 10 ianuarie de la Cameneţ, din Lituania, urmând drumul prin Liov şi Cameniţa Podoliei drept spre Moldova […]. La 21 ianuarie a ajuns principele la Cameniţa şi aici a întâlnit mulţi soli care îl aşteptau, prin prezenţa cărora a crescut numărul însoţitorilor săi cu câteva sute de oameni. Fără a mai vorbi de însoţitorii tuturor celorlalţi domni, numai acei ai principelui constau din 60 de nobili de curte, dintre care fiecare avea cel puţin 10 slujitori pe lângă sine. Dintre trupele curţii se numărau 200 de călăreţi, cei ai cazacilor erau tot atâţia ca şi ai dragonilor (dragon = soldat de cavalerie – n.a.), pe lângă 400 de oameni; muşchetari germani şi husari în afară de restul trupelor, de asemenea înarmate şi care numărau până la 500 de ostaşi. Cu acest alai impunător şi arătos a ajuns principele la 29 ianuarie pe pământul Moldovei şi şi-a aşezat prima tabără la Hotin […] Pe malul fluviului Nistru aşteptau sosirea principelui mulţi boieri moldoveni, printre alţii domnul Toma vornicul380, guvernatorul Ţării de Jos şi domnul Iordache şetrarul381, care înseamnă mare Cvartir Maister, cu patru companii de pedeştri şi şase companii călare. Plecând de acolo, când să sosească în sfârşit principele la Iaşi, care este reşedinţa Domnului, la vreo milă de acolo i-a ieşit în întâmpinare domnul Moldovei odată cu solii transilvani şi cu o oaste de 12 000 oameni de felurite neamuri. După ce i s-a urat bun sosit şi a fost primit cu prietenie, i s-a înfăţişat şi i s-a dat principelui Radzivill un cal de preţ, şi chiar acela pe care călărise mai înainte domnul însuşi şi care era împodobit cu tot ce era mai frumos şi mai scump. La intrarea lui solemnă se îngrămădea norodul cu mare veselie. […]. Când s-au apropiat de castel, s-au auzit tunurile cele mai mătăhăloase bubuind şi tunând grozav […]. La 5 februarie a avut loc solemnitatea nunţii şi anume la biserica grecească (ortodoxă) în lipsa domnului ca tată, căci aşa cere datina acestui neam. 380 Toma Cantacuzino, fiul lui Andronic Cantacuzino, mare vornic al Ţării de Sus (1644 iunie-1653). 381 Gheorge (Iordache) Catargi – mare şetrar.

143



Lilia Zabolotnaia

Slujba cununiei a fost săvârşită de mitropolitul Kievului anume Petru, cel mai de seamă dintre toţi oamenii bisericii din întreaga Rusie şi care se trage din neamul Movileştilor care au domnit odinioară asupra Moldovei, dar mai pe urmă s-a retras în Polonia din cauza duşmăniei turcilor şi acum este socotit ca un băştinaş al ţării, căruia mitropolitul ţării (Mitropolitul Varlaam 1632-1653) i-a cedat locul ca să săvârşească el ceremoniile cununiei. Printre soli şi trimişi se găseau de faţă cel al regelui Poloniei, al electorului de Brandenburg (Frederic Wilhelm 1640-1688), al Ducelui de Kurlanda (Iacob Kettler 1642-1682, cumnatul lui Frederic Wilhelm), al principelui Transilvaniei Rácóczy382, al Ţării Româneşti383, al patriarhului de la Constantinopol (Partenie al II-lea (1644-1646, 1648), tot felul de domni senatori poloni şi foarte mulţi din marele ducat al Lituaniei. Au trecut trei zile cu înfăţişarea darurilor; în prima au dat daruri solii regelui şi ai stăpânitorilor străini precum şi ai senatului polon. În ziua următoare domnul sau principele Moldovei, clericii acelui neam şi alţii boieri moldoveni de seamă. Şi apoi în ziua a treia şi ultima, delegaţii oraşelor atât din Transilvania cât şi din Moldova. Ospăţul de nuntă fusese pregătit cu o strălucire mai mult decât regească, încât nici cel mai mare suveran nu s-ar fi putut ruşina de el. Apoi în afară de masa oficială, domnească – unde se găseau de toate din plin şi din belşug şi unde era îndestulat fiecare după starea şi rangul său – se mai dădeau mese oaspeţilor prin casele boiereşti cu tot ce dorea fiecare. Chiar şi pentru slugile mărunte şi până la cele mai de jos se plătea pe săptămână o anumită sumă de bani. Această desfăşurare a ţinut 12 zile într-una cu toate veseliile şi petrecerile ce se pot închipui […] Lângă principe sau domn se afla vistierul384 care, după ce fiecare din aceşti comedianţi şi alţii de teapa lor – atunci de faţă – îşi săvâr382 Solul Ioan Kemény, viitor principe al Transilvaniei, însoţit de Acaţiu Barcsai şi Ştefan Mariaş. 383 Matei Basarab trimisese o solie alcătuită din mitropolitul Ştefan, Radul Cocorăscu logofătul şi Diicul Buicescu spătarul. 384 Iordache Cantacuzino, frate cu Toma vornicul şi fost cumnat al lui Vasile Lupu prin prima sa soţie, Ecaterina Bucioc, sora doamnei Tudosca.

144

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

şiau cu bine isprăvile şi cădeau la picioarele Domnului după datina ţării şi îi sărutau poala hainei sale, le dădea răsplata ce li se cuvinea în bani, iar alţii erau cinstiţi cu haine de mătase şi parte din ei în loc de bani, cu postav. Mireasa domnească, mama ei, doamna, soţia domnului şi celelalte jupânese ale tuturor boierilor de faţă şedeau şi ele în văzul oamenilor la ospăţ, dar singure şi despărţite de bărbaţi, căci astfel este datina acestui neam. Apoi după sfârşitul serbărilor şi petrecerilor de nuntă, la 16 februarie a avut loc plecarea şi s-au îndreptat spre Varşovia”385. O altă descriere, foarte asemănătore, găsim în Memoriile lui Ioan Kemény386, participant şi martor ocular al respectivului eveniment: „Nunta s-a făcut cu mare pompă. Din Polonia au venit mulţi magnaţi şi soli de ai regelui şi de ai nobilimii, bine îmbrăcaţi şi echipaţi, buni călăreţi şi cu mulţi oameni ca la două mii de călăreţi şi pedestraşi, dar ca să vorbim drept, nu-i întreceau pe boierii de la curtea voievodului moldovean în ce priveşte frumuseţea şi bogăţia îmbrăcămintei: hainele de samur, de râs, de mătase, erau cele mai obişnuite. Era belşug din toate, la mesele de toate rangurile se aflau mâncări proaspete, plăcinte, baclavale gătite după moda polonă şi era, aşa mare belşug că se făcea risipă; pe toate mesele cele lungi erau numai farfurii şi castroane de argint. Erau apoi fel de fel de muzici, măscărici, acrobaţi şi saltimbanci şi oameni cu fel de fel de măiestrii, vrednici de admirat. Într-un cuvânt a fost mare strălucire şi belşug în toate, nu după obiceiurile ţăranilor români, ci după moda de la curţile regilor creştini. La masă la locul de cinste, şedea ambasadorul regelui polon; pe acelaşi rând urmau alţi poloni; lângă ambasador şedea Radziwiłł, mirele, şi după acesta mitropolitul Chievului din faEberhard Werner Happel, Căsătoria principelui Radziwiłł cu o domniţă din Moldova, în Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 644-648. 386 Ioan Kemény 1607-1662), unul dintre marile figuri ale Transivaniei, s-a distins ca militar şi ca bărbat de stat, ocupând câtva timp şi tronul ardelean. Cunoştea bine ţările române în care a fost trimis în mai multe rânduri, cu diferite misiuni diplomatice sau militare. Cunoştea şi limba noastră. În 1645 a reprezentat pe principele Transilvaniei Gheorghe Rákóczy I la nunta fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu prinţul Radziwiłł; în 1648 a fost trimis de acelaşi domn să o ceară pe domniţa Ruxandra. Ioan Kemény, Memorii, în Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 134-135. 385

145



Lilia Zabolotnaia

milia voievozilor Movilă, frate cu voievozii Gavrilaş, Ioan şi Moise, [...] Mitropolitul acesta era şi un bun cărturar şi tot aşa erau şi ceilalţi ierarhi de religie românească sau grecească, ce se aflau cu el; n-am crezut mai înainte să se afle oameni atât de învăţaţi în rândurile preoţimii. Acest mitropolit era şi foarte cinstit şi blând; el i-a cununat în biserică după ritul românesc, şi Radziwiłł, deşi era evanghelic, nu s-a împotrivit. Voievodul mă rugase cu stăruinţă să îngădui ca mitropolitul să stea cu un loc înainte mea, motivându-şi rugămintea cu cuvintele că după cum şi la noi se obişnuieşte să se arate naşilor o deosebită cinstire, şi la ei sânt ţinuţi în mare cinste cei care cunună. M-am învoit aşadar ca mitropolitul să şadă înaintea mea. În casa aceea şi la masa aceea, n-a fost nici o femeie şi nici o fată şi nici mireasa; şi n-a fost nici joc, ci jocul s-a ţinut în piaţa oraşului. Înainte de a ne aşeza la masă, vre-o 50 sau 60 de fete şi femei din înalta nobilime, toate foarte frumos îmbrăcate, prinzându-se de mâini, au dansat jocul românesc, când învârtindu-se în cerc, când desfăcându-se în şir lung. Bărbaţii numai priveau la ele, şi nici unul nu s-a amestecat în jocul lor; dar tocmai în fruntea lor, un stolnic bătrân sărea cât putea învârtind-şi toiagul. Femeile au fost ospătate în altă casă. În timpul ospăţului, a băut fiecare cât a vrut la mesele principale, dar n-a fost beţie[…]Voivodul a ieşit şi el în întâmpinarea nuntaşilor, ca la o jumătate de leghe, pe un cal foarte frumos, frâul era bătut în pietre scumpe şi aur, tot asemenea şi scara de la şea; la fel şi sabia. La cuşmă avea un surguciu bogat, numai din cinci diamante, dar mari; un asemenea diamant mai avea la inelul din deget. Ceea ce avea pe el şi pe cal, ca îmbrăcăminte şi podoabe, putea să preţuiască, după socoteala noastră de atunci, vreo 40000 de taleri. La câmp, au descălicat şi aşa au stat faţă în faţă”387. Prezentăm în continuare un alt mare eveniment, şi anume nunta domniţei Ruxandra cu Timuş, hatmanul cazacilor, descris cu lux de amănunte de cronicari autohtoni şi călători străini. Ioan Kemény, Memorii, în Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 134-135. 387

146

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei scria: „Şi [...] au căutatu a face lui Vasile–vodă şi veselia fiei sale, Ruxandei, după Timuş, feciorul lui Hmil, hatmanul căzăcescu [...] Însă câte trebuia la o nuntă domnească, nemică n-au lipsit. Şi după câteva săptămâni ce au şedzut Timuş aiceia în Iaşi cu assaulii, polcovnicii şi atamanii săi [...] au purces cu doamna-sa la Cehrinu”388. Cea mai detaliată descriere o aflăm într-o relatare anonimă germană din anul 1652 – „Descrierea solemnităţilor de la nunta lui Timuş, fiul Hmelniţki cu fiica domnului Moldovei. 1652 august – septembrie”389. Timuş a mers spre Moldova 14 zile, s-a pornit la 16 august şi a ajuns la locul destinaţiei abia la 29 august, adică după două săptămâni390. Nunta domnească avea anumite tradiţii care trebuiau respectate. Mirele, mai ales dacă era din străinătate, era întâmpinat cu mare pompă de însuşi domnul ţării şi boierii de „seamă”. Nunta Ruxandrei nu făcea excepţie în acest sens. Anonimul german descrie în detaCostin Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-vodă încoace (1595-1675), în Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 200-201. 389 Traducerea s-a făcut după textul german publicat de Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la Istoria Românilor adunate din depozitele manuscrise ale apusului, Vol.I, Bucureşti, 1895, p. 208-214. Vezi: Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 471-478. 390 „După îndelungate şi numeroase schimburi de solii între ei cu privire la această căsătorie, Timuş s-a apropiat în sfârşit de Iampol la 16 august; şi domnitorul, ca un domn înţelept, a trimis la Soroca pentru primirea acestuia pe domnul Toma, un mare boier de la curte, cu o parte din oştirea sa, şi a mai trimis acolo o caretă cu şase cai, şi pe lângă această a poruncit să se îngrijească din timp, de tot felul de provizii de vin, de mied, şi alte lucruri trebuitoare, cu care avea să-l ospăteze acolo pe Timuş ca pe un ginere al său, şi să-i facă la poruncă de acolo până la Iaşi, capitala ţării, şi să-i alcătuiască avangarda. Dar până una alta, ce a făcut Timuş? A trimis la acelaşi boier mare de la curte şi l-a rugat să vină de la Soroca la el la Iampol şi acesta, cum nu se putea împotrivi voinţei lui, a trecut dincolo, de cealaltă parte a Nistrului la Timuş şi acesta l-a oprit şi l-a ţinut la el fiindcă se temea de vreo trădare. Dar nu s-a mulţumit cu atât, a scris domnului să-i trimită ca ostatec pe fratele acestuia, hatmanul, ceea ce a fost nevoit să facă peste celelalte, căci i l-a trimis, deşi nu fără prea mare scârbă şi amărăciune. După aceea, îndată ce acest hatman a ajuns la Iampol, Timuş s-a ridicat de acolo, marţi în 26 ale zisei luni august şi cu mulţimile sale a trecut dincoace de Nistru; miercuri a fost la Bălţi şi joi a înnoptat la Cocieni peste Prut iar vineri înainte de prânz era gata să intre la Iaşi, oraşul de reşedinţă al domnului”. Vezi: Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 471-472 388

147



Lilia Zabolotnaia

liu această întâlnire. Vasile Lupu a trimis două persoane de vază şi anume pe Toma Cantacuzino, care era cumnatul domnului din prima căsătorie (Toma Cantacuzino era căsătorit cu sora Todoscăi, mama Ruxandrei – n.a.) şi pe Gheorghe Abaza, fratele său: „Pentru a întâmpina şi primi pe acest ginere, poporul i-a ieşit în întâmpinare, călare, cu boierii şi cu opt mii de oameni din oastea sa, şi înaintea lui a pus să călărească opt falnici călăreţi îmbrăcaţi turceşte, având cai tot unul şi unul şi minunat împodobiţi cu tot tacâmul lor bogat căci el voia să se înfăţişeze ca un mândru monarh”391. Trezeşte nedumerire descrierea hainelor şi a comportamentului lui Timuş şi al celor care îl însoţeau: „Astfel Timuş, cu trei mii de cazaci zaporojeni, care măcar că fuseseră aleşi cu deosebită grijă – după cum spun ei – arătau totuşi foarte jerpeliţi”392. În ce priveşte hainele, aici, cu mare probabilitate, putem presupune, că s-au jerpelit pe drum, care fusese de lungă durată. Este foarte straniu însă un alt comentariu, care ni-l prezintă pe Timuş ca pe un fricos. În toate relatările epocii, Timuş era caracterizat ca o persoană vitează şi curajoasă, dar este posibil să fi avut nişte dubii asupra acestei căsătorii şi să fi fost neliniştit în privinţa derulării evenimentelor, de aici şi comportamentul mai bizar. În continuare, autorul atrage atenţia asupra atitudinii lui Timuş faţă de domnul Moldovei, Vasile Lupu: „Când s-au întâlnit amândoi, au descălicat şi s-au întâmpinat astfel: Timuş a cuprins pe după gât pe domnul, socrul său, numai pe jumătate, dar acesta l-a îmbrăţişat ca un tată şi a vorbit el mai întâi, arătându-i că se bucura din suflet de sosirea lui. Timuş însă nu a scos nici o jumătate de cuvânt pentru a-i răspunde, ci sta ca un idol, ca şi cum ar fi fost pe altă lume, şi îşi muşca şi îşi rodea buzele; în locul lui a răspuns într-un târziu Wichowski”393. Acest episod dovedeşte diferenţa între domn şi Timuş: Vasile Lupu este arătat ca o persoană cultă şi prezentabilă, iar Timuş ca un om lipsit de educaţie nobilă. Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, 472. Ibidem, p. 472-473. 393 Wichowski era secretarul sau pisarul hatmanului Bogdan Hmelniţki. Vezi: Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 473. 391 392

148

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Interesantă este descrierea oastei care îl însoţea pe Timuş. Autorul menţionează că erau îmbrăcaţi în haine după moda polonă şi aveau cu dânşii marfă pentru vânzare: „Cei din cavalcada lui Timuş deşi slăbiţi şi prăpădiţi, erau totuşi îmbrăcaţi foarte scump şi fastuos; unii din cai erau împodobiţi cu şei şi valtrapuri cusute cu aur, alţii cu mărgăritare. El însuşi era îmbrăcat cu o haină roşie cărămizie şi pe deasupra cu o manta de catifea de aceeaşi culoare, căptuşită toată cu samur, veşmânt care nu fusese făcut de bună seamă pe trupul său. Un flăcău tânăr, stricat de vărsat, nicidecum mic ci cam voinic şi din topor, avea cu el două rădvane de lemn de molift, un furgon ostăşesc şi alte patru sute de căruţe mai proaste în care luaseră sare, căutând poate cu acest prilej să mai scoată vreun câştig. Ceilalţi comandanţi erau călări pe cai buni şi toţi erau îmbrăcaţi după moda polonă cu podoabe de argint; dar nu erau mulţi dintre aceştia ci cea mai mare parte erau de tot felul”394. Vineri, ziua când Timuş a intrat în oraş, s-au început pregătirile de nuntă. Oaspeţii au fost cazaţi şi ospătaţi la cel mai înalt nivel: „Timuş a intrat în oraş călare, alături de domn […] şi domnul l-a dus apoi pe Timuş în odăile sale care erau bogat şi mândru gătite şi împodobite; aici i-a înfăţişat pe fiul său, Ştefan şi a vorbit mult cu el, arătând că se bucură din toată inimă de sosirea lui. Dar panul Timuş a rămas, după vechiul său obicei, mut cu desăvârşire orice i-ai face. Deci a trebuit ca tot Wychowski să vorbească tot timpul în locul lui şi să răspundă”395. Conform tradiţiei, în odăile sale, mireasa se pregătea de nuntă: „Fetele au început să joace în odaia miresei şi ţiganii zăngăneau din instrumentele lor. Domnul […] a îndemnat pe mire să se odihnească după atâtea oboseli şi neajunsuri din timpul călătoriei, şi să se spele de pe drum; şi i-a dat şi câţiva din copiii lui din casă, ca să-i facă slujbă şi să-i stea la poruncă; şi mai stăteau la îndemâna sa domnul Wychowski, domnul Tetera şi alţi slujitori ai săi de casă, precum şi câţiva bătrâni boieri moldoveni mai de seamă la care se uita Timuş ca lupul din tufiş. Apoi le-a întors spatele şi şi-a scos cuţitul şi şi-a tă394 395

Ibidem, p. 473-474. Ibidem, p. 474.

149



Lilia Zabolotnaia

iat unghiile în faţa unor oameni de seamă ca aceştia cum erau boierii moldoveni (gest de cel mai jos nivel de cultură – n.a.) . Comandanţii şi ceilalţi ofiţeri au fost găzduiţi în oraş, şi li s-au pus la îndemână slujitori; de asemenea li s-a purtat de grijă pentru toate cele de care ar fi avut nevoie […]. Când a fost masa gata, domnul a poftit pe ginerele său la prânz; dar acesta nu s-a grăbit să se îmbrace de îndată, aşa că domnul a trebuit să-l aştepte mult; în sfârşit a venit la masă, îmbrăcat cu alte haine leşeşti. Domnul l-a aşezat lângă el; au început să mănânce, să închine paharele şi s-au slobozit tunurile. Dar panul Timuş a rămas mai departe tot acelaşi, ceea ce l-a supărat şi l-a jignit mult pe domn. Lăutarii moldoveni şi turci cântau, şi turcii făceau tot felul de caraghioslîcuri şi aşa a ţinut până noaptea târziu”396. În ziua următoare, sâmbătă, Timuş s-a pregătit de nuntă şi de aceea „nu a venit la masă să mănânce cu domnul; toate boieroaicele şi fetele moldovence, prea frumos şi strălucit gătite, jucau în curtea castelului, şi panul Timuş la o fereastră bea tutun în ochii tuturor şi privea la jocurile moldoveneşti. Duminică devreme, boieroaicele şi fetele molovence au jucat din nou, şi apoi domnul cu soţia sa, Doamna (Ecaterina – n.a.) au trebuit să dea pe fiica, pe iubita Ruxandra, cu nemărginită durere acelui flăcău stângaci şi necioplit. După aceasta, el a pornit spre biserică, încălicat pe calul cu un surguci mare şi gătit cu haine scumpe şi strălucite pe care i le dăduse domnul; doi boieri îl însoţesc de amândouă părţile, ca pe un om ales şi de seamă, urându-i noroc. Când au intrat în biserică, amândoi mirii au îngenunchiat pe un covor şi şi-au jurat unul altuia unire şi credinţă, iar după aceasta cinstitul mire a ieşit bucuros din bisrică şi s-a dus la castel, şi-a sărutat mireasa, şi a alergat o mare mulţime să privească la aceasta, şi s-au slobozit tunurile. Şi lăutarii au început iar să cânte. Dar fiica domnului vărsa lacrimi pentru ceea ce aşteptase cu dor mai înainte, şi de aceea punea întodeauna să i se cânte cântece căzăceşti; apoi s-au aşezat la masă şi s-a trimis o caretă după cusătorese 396

Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 474.

150



Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

şi croitorese, care nu au fost găsite la gazdele lor, ci se duseră la cărvăsărie, adică la cârciumă, la rachiu. Ele au fost aduse pe sus la castel; semănau cu nişte stafii şi acestea erau rudele de sânge ale lui Hmelniţchi; nişte femei urâte, întunecate, în haine negre evreieşti, căptuşite totuşi cu samur şi cu gulere mari; se părea că voiau să se dea după felul moldovenesc; despre ele ar mai fi multe de scris dacă nu aş fi oprit de ruşine. Pe aceste toate le-a ospătat doamna în altă sală397. Domnul iarăşi l-a îndemnat pe ginerele său Timuş să mănânce, să bea şi să se veselească. Atunci pentru prima oară acesta a început să vorbească şi s-a plecat spre domnul Kotnarski398 şi i-a spus în taină[...]. „Mulţumesc foarte mult domnului. E de toate. Ce ne mai trebuie?”. A trimis apoi îndată după muzica sa: un organist, trei scripcari, unul cu trombon şi un trâmbiţaş care i-au cântat pe limba leşească; acum abia s-a înveselit cu adevărat şi a pus pe cazaci să joace; aceştia se învârteau nebuneşte şi au băut la ora unu de noapte. Cusătoresele şi croitoresele au fost duse însă cu cinste mai înainte de acolo pentru că boieroaicele le-au făcut ceva mutre. Dar una dintre druştele cazace, numită Haska Karpicza, care era destul de slobodă la gură, a spus aceste cuvinte boieroaicelor: „Am venit la voi pentru pradă şi chiar dacă sunteţi mai făloase decât noi, tot aţi dat pe domniţa voastră după un cazac”. După aceea mirele s-a sculat repede de la masă şi s-a dus în odăile sale, şi apoi în iatac (ubi de fortuna et integritate sponsae actum est […]. Joi, domnul cu soţia sa doamna, tânăra nevastă Ruxandra, şi panul Timuş, ca şi boierii şi boieroaicele au prânzit împreună în camera doamnei. Dar aici nu prea putea pătrunde cineva pentru că […] mai serveau la masă domnul însuşi cu soţia sa. După aceasta Timuş s-a dus să joace cu iubita sa în timp ce Wychowski şi ceilalţi îi alcătuiau suita. Apoi domnul a dăruit ginerelui pentru osteneala sa o bucată de brocard de aur. Dar acela, ce e drept 397 După cum se vede, au fost două ospeţe deosebite, unul – al bărbaţilor, celălalt – al femeilor. 398 Kotnarski era secretarul lui Vasile Lupu şi traducătorul din limba polonă.

151



Lilia Zabolotnaia

nici nu a putut să-şi plece capul. Timuş a făcut apoi şi el daruri boierilor celor mai de seamă şi a dăruit chiar domnului o blană de samur, tinerei sale soţii o haină de damasc căptuşită cu samur şi fiecărui boier câte o sută de lei, dar ei nici nu au luat în seamă acest lucru. Apoi domnul a dăruit iarăşi ginerelui său patru cai, doi turceşti înşeuaţi şi cu tot tacâmul şi doi moldoveneşti şi a dat de asemenea solului domnului Ţării Româneşti (dem Multanischem Hospodarischem Gesandten) care luase şi el parte la nuntă, un cal turcesc cu tot tacâmul şi pe ceilaţi tovarăşi şi ofiţeri ai lui Timuş i-a cinstit domnul de dragul fiicei sale cu daruri mândre399, pe care le-au pretins cazacii înşişi ca un drept. Vineri, anume la 6 septembrie, Timuş a plecat iar călare din Iaşi şi domnul l-a petrecut până la locul unde îl întâmpinase la venire şi-i urase bun sosit; cu el au mers şi doamna şi boieroaicele. Aici au descălecat şi şi-au luat rămas bun unul de la altul, şi tot timpul cât a stat domnul de vorbă cu ginerele său, tânăra soţie a ţinut pe maica sa îmbrăţişată pe după gât şi a plâns amar. După aceea şi-a luat şi ea rămas bun de la tatăl ei, domnul, cei doi tineri s-au sărutat şi chipurile lor s-au înveselit, dar inima întristată nu i-a îngăduit tinerei soţii să scoată un singur cuvânt din cauza prea marei dureri. În sfârşit boierii şi boieroaicele s-au închinat de plecare lui Timuş şi domnul a stat cu capul descoperit până ce s-au despărţit unii de alţii, şi după ce a scăpat domnul de un oaspete atât de împovărător, s-a întors iar la Iaşi”400. După cum ne arată această descriere, nunta a durat 7 zile, de sâmbătă 30 august până la 6 septembrie, aşa cum de obicei se petreceau nunţile domneşti, fiind prezentate tradiţiile şi obiceiurile epocii. Observăm că autorul intenţionat şi sugestiv, a subliniat diferenţa dintre poziţia socială a familiei lui Vasile Lupu şi cea a hatmanului căzăcesc 399 „Domnul a dat ca zestre fiicei sale 20 000 de taleri pe lângă wyprawy (zestrea) şi încă 2 000 de ducaţi, o caretă şi multe care şi alte lucruri, de dragul fiicei sale a oferit lui Fetera (!) zece coţi de catifea, 20 de satin şi 150 de taleri (cu leu). Lui Wychowski i s-au dat 10 coţi de catifea, 20 satin, o legătură de râşi şi 300 de taleri (cu leu)”. Vezi: Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 477. 400 Ibidem, p. 471-477.

152

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Timuş Hmelniţki. Vasile Lupu şi moldovenii, în general, sunt prezentaţi ca persoane cu educaţie, iar Timuş însuşi şi oastea lui – ca persoane demoralizate, cu un nivel cultural inferior şi intolerante. În acelaşi timp, cu deosebit drag sunt descrise frumoasele obiceiuri de dansuri şi cântece de la nunţile moldoveneşti, belşugul de la servirea meselor şi ţinutele arborate de boierii moldoveni şi jupânesele lor. Apoi sunt arătate obiceiurile de înzestrare a mirelui, miresei şi oaspeţilor. Este numit fiecare obiect dăruit şi banii daţi în numerar. Acest moment era de mare importanţă, de aceea era necesar să asiste cât mai mulţi martori când se dădea zestrea. Un singur fapt este neclar, de ce aşa puţini oaspeţi din străinătate au fost invitaţi la nuntă. Este pomenit numai solul din Ţara Românească şi nu se menţionează sora Ruxandrei, Maria Radziwiłł, care locuia în Polonia. În încheiere, putem spune cu toată certitudinea că acest document are o deosebită valoare, deoarece este prezentat de un martor ocular şi pentru că ne arată în detaliu cum s-a desfăşurat evenimentul festiv: nunta Ruxandrei cu Timuş Hmelniţki. Imediat după nuntă, Timuş împreună cu Ruxandra au plecat la Cygrin401. Despre celebrarea nunţii acolo izvoarele tac. S-a păstrat numai scrisoarea lui Bogdan Hmelniţki către vecinul său, voievodul din Putevili, în care el scria: „[...]comunic Luminăţiei Voastre că tinerii au ajuns cu bine şi suntem fericiţi de cuscria cu domnul moldovean”402. Interesantă este şi o altă relatare, cea a cronicarului Radu Popescu despre nunta lui Ianache, cămăraşul domnului Mihai Racoviţă, cu fiica domnului Ţării Româneşti, Nicolae Mavrocordat403: „[…] având domnul fiica […] de vârstă cam de 13 ani şi cunoscând pe Ianache, cămăraş mării-sale, om cuminte şi de treabă şi învăţat, au măritat pe fiica mării-sale după dânsul, făcând nuntă mare şi minunată. Au „Пребувши в Ясах кiлька тижнiв Тимуш з осавулами, полковниками й отоманами поiхав до Чигрина з молодою жинкою»”. Vezi: М. Грушевский, Історія України – Руси, Роки 1650-1654, Том IX, ч.1, Наукова Думка, Киев, 1996, р. 480. 402 M. Грушевский, Історія України – Руси, Роки 1650-1654, Том IX, ч.1, p. 481. 403 Nicolae Mavrocordat, domn al Ţării Româneşti în a doua domnie (1719-1730). 401

153



Lilia Zabolotnaia

venit sol de la Mihai-vodă404, domnul Moldovei, Donici, vornicul cel mare şi au adus daruri de au dăruit la masă. Făcutu-s-au jocuri la această nuntă, care nu s-au făcut altădată, hore de boiari şi de coconi, hore de jupânese şi de cocoane, tot împodobite, în mijlocul curţii domneşti, de care podoabe să mira şi solul. Dar jocurile celelalte ce s-au făcut, că au trimis domnul în Ţarigrad de au adus jucători şi zicători şi au făcut fel de fel de jocuri şi pe pământ şi pe funii, mese mari în opt zile, tot cu zicături şi cu tunuri. Şi era cu adevărat, întracele 8 zile în gurile tuturor: Să trăiască tinerii fii măriei-sale. Şi de veselie ce era, cu toţii s-au sculat, toţi boiarii, de au jucat împreună cu solul înaintea domnului”405. Acest fragment ne spune cu precizie cine erau tinerii însurăţei şi cum era organizată nunta domnească. Mireasa avea 13 ani, de regulă, pe timpurile acelea, vârsta aptă pentru căsătorie. Iar despre mire se scriu cele mai alese cuvinte şi autorul subliniază „om cuminte şi de treabă şi învăţat”. Din descrierea acestei ceremonii aflăm o informaţie mai rar păstrată în alte izvoare, şi anume câte zile a durat nunta: „opt zile, tot cu zicături şi cu tunuri” şi cu lux de amănunte autorul subliniază că a fost aşa o nuntă „care nu s-au făcut altădată”, la care au dansat şi s-au distrat toţi oaspeţii, „toţi boiarii au jucat împreună cu solul înaintea domnului”. În general, în relatarea de mai sus se acordă multă atenţie soliei din Moldova, care a primit daruri frumoase din partea lui Nicolae Mavrocordat: „Deci, după ce s-au isprăvit nunta, au îmbrăcat domnul pe sol cu contoş406 cu samur, şi altor boiari al doilea ce venise cu solul le-au dăruit postavuri, atlazuri şi bani, şi aşa s-au întors la Moldova”407. Nu era deloc întâmplătoare consideraţia manifestată faţă de solia moldovenească, deoarece după această nuntă urma să se realizeze Mihai Racoviţă, domn al Moldovei (1715-1726). Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, p. 524–525. 406 Contoş – haină luxoasă, lungă, purtată de boieri. 407 Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, p. 525. 404 405

154

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

înrudirea dintre cei doi domni printr-o altă căsătorie, „fata lui Mihai-vodă, a doua, era logodită cu Scarlat beizadea, fiul mării-sale (Nicolae Mavrocordat – n.a.)”408. Din păcate, logodna nu s-a finalizat cu o nuntă la fel de pompoasă ca precedenta, din cauza decesului tânărului Scarlat. Cronicaul descrie cu profund regret şi durere tragedia din familia lui Nicolae Mavrocordat: „Dar după veselie, zice vechea parimie, vine şi întristare, că nu zăbovi mult şi s-au războlit fiul mării-sale, Scarlat beizadea, ş-au dat obşteasca datorie, care au dat mare întristare şi domnului şi boiarilor şi la toată obştea, una că era tânăr, cam de 21 de ani [...] era om foarte cuminte şi învăţat. Limbi ştia multe: turceşte, elineşte, latineşte, frînceşte şi toate cărţile lor, care cu adevărat putem să zicem că era strălucirea şi caracterul tatălui acestuia”409. Probabil, că între cei doi domni să fi fost o frumoasă şi respectuoasă prietenie, căci ei au decis „să se înrudească între neamul lor [...] şi au făcut măria-sa domnul logodnă fiului mării-sale Constantin beizadea cu fiica lui Mihai-vodă Racoviţă, domnul Moldovei, la care logodnă multe veselii s-au făcut”410. În continuare, descriind logodna, cronicarul subliniază că solul din Moldova a fost primit personal de domn. Au fost invitaţi „mitropolit cu alţi arhierei […] şi au dat inelul de schimb şi alte daruri şi toţi boierii cei mari şi al doilea şi i-au rugat (i-au urat – n.a.) bine şi coconului şi tatălui măriei – sale, ca să-l învrednicească Dumnezeu să sărute cununiile […]. După aceea, solul fiind cinstit şi ospătat şi dăruit, precum s-au căzut, s-au dus la domnu-său cu bucurie”411. Pe lângă cronici, letopiseţe, note de ambasadori, o sursă preţioasă în cercetările noastre o reprezintă descrierile misionarilor străini. Aceştia au lăsat adevărate capodopere în care inserează unele date care nu pot fi găsite în nici un alt izvor al contemporaneităţii. În afară de aceasta, multe evenimente, sărbători, tradiţii, datini sunt tratate din alt punct de vedere, cel al unui străin, persoană de altă credinţă, Ibidem, p. 526. Ibidem, p. 526. 410 Ibidem, p. 526. 411 Ibidem, p. 531. 408 409

155



Lilia Zabolotnaia

cu altă mentalitate şi viziune. Dintre aceste însemnări ale străinilor o deosebită importanţă o au informaţiile despre modul de viaţă al poporului şi diverse obiceiuri populare. În privinţa obiceiurilor de nuntă s-au păstrat multe descrieri. După opinia noastră, una dintre cele mai atotcuprinzătoare descrieri este cea a lui Pavel de Alep412, care, cu prilejul călătoriei în Oltenia, a asistat şi la o nuntă boierească, la care a participat însuşi domnul ţării: „Nimeni nu pleacă de acolo fără să accepte trei colaci şi trei pahare de vin pline. Înainte de nuntă se pun brazi la uşă şi pe drum. Mirele vine călare, se împart şaluri, care erau un obiect de foarte mare preţ. Socrul dădea ginerelui un cal şi un surguci. Pe urmă apare mireasa, în rădvan, întovărăşită de fratele ei, urmând după ea carele cu zestre. Tatăl şi mama miresei primesc pe diac ca să înfăţişeze izvodul. Se începe apoi băutura. Banii cari se strângeau se pecetluiau într-un şervet. Socrul înfăţişează ginerelui său o sabie cu teacă de brocard şi catifea, iar tatăl dă fiului o haină cu samur. Înainte de a se începe ciocnirea păharelor, care durează foarte multă vreme, este un moment frumos acela când miresei i se dă un lanţ de argint şi cheile casei, făcând-o doamna gospodăriei celei noi . Luxul era mare. Se întrebuinţau vase de argint la casele bogate. Se întindeau covoare speciale supt picioarele mirelui, dăruite obişnuit de acela care cunună. Mireasa purta un văl de mătase trandafirie. Asupra mulţimii se aruncau ştergare, cofeturi, migdale cu zahăr. Ospăţul putea cuprinde şi cinci, şase sute de tacâmuri. Ginerele apărea cu calpacul pe cap, chiar dacă domnul era de faţă, căci el era împărat cu cunună în ziua aceea. El serveşte însă, pe de o parte, pe mireasă, pe de alta, pe domn. Pe urmă se înfăţişează în numele soţilor tava pentru ca să dea cine vrea daruri. Darurile erau uneori şi câte o moşie întreagă; unii făgăduiau cai, boi, porci, robi […]”413. După cum observăm, nunta în Oltenia se deosebea prea puţin de cea din Moldova sau Muntenia. Erau respectate aceleaşi tradiţii: cadouri din partea socrului (ca şi în Moldova se dădea un cal, haine 412 413

Călătoria lui Paul de Alep, în CSŢR, vol. VI, partea I, p. 208-209. Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 245.

156

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

scumpe etc.), se afişa zestrea (aici se pomeneşte de diac, care „să înfăţişeze izvodul”, adică să-l prezinte), se dădeau cadouri din partea naşilor (covoare), se oferea un ospăţ mare şi îmbelşugat. Procedura de înmânare a darurilor este extrem de interesantă, deoarece se vorbeşte despre faptul că tinerii uneori primeau în dar moşii. Moşiile făceau parte din zestrea care era dată fie mirelui, fie miresei şi de aceea se anunţa public, ca să ştie toată lumea ce s-a dat, cine a dat şi cât s-a dat la nuntă. Putem adăuga că majoritatea obiceiurilor descrise s-au păstrat prin tradiţie, de secole şi sunt practicate şi în prezent. Următorul exemplu din relatările străinilor ni se pare la fel de preţios. Merită să fie prezentară descrierea lui Del Chiaro, care confirmă informaţiile precedente. N. Iorga îl numeşte pe Del Chiaro „unul dintre cei mai străluciţi scriitori militari care a lăsat cel mai important dintre izvoarele de călătorie de la sfârşitul secolului al XVII-lea”414. Iată ce scrie acesta despre desfăşurarea unei nunţi din Ţara Românească: „De obicei soţul şi viitoarea soţie nu se cunoşteau dinainte; totul se aranja în familie şi, de altfel aşa se făcea şi la Veneţia. Cu trei zile înainte de nuntă începeau mesele, iar, în ce priveşte familia domnească şi cu o săptămână înainte. Mesele acestea se dădeau şi de familia mirelui şi de familia miresei şi în fiecare familie erau două mese: una pentru bărbaţi şi alta pentru femei. Când începeau petrecerea, cânta muzica în curte un ceas; vineri şi sâmbătă, tot aşa. Femeile vin aducând daruri şi mâncare de acasă: un lucru de care nu se supără nimeni. Şi iată ce se aducea ca dar: un berbec viu ţinut de un ţigan, apoi miei, găini, curci, gâşte, vin, cozonaci, fructe, acoperite toate cu năframe frumoase. La nuntă trebuiau să fie până la 60-70 de feluri de mâncare şi, natural, stomacuri pe măsură. Apoi venea ceasul peţitului, după datinile populare. S-au păstrat până azi foarte frumoase cântece în legătura cu aceasta. Peţitorii pleacă purtând pălăriile cu surguci, împodobiţi cu cele mai frumoase haine ale lor şi aduc juvaiere, inele, salbe şi, în acelaşi timp, călţuni miresei; din această cauză se şi numesc călţunari. Mireasa aşteaptă, 414

Ibidem, p. 311.

157



Lilia Zabolotnaia

înconjurată de şese-şapte fete. Se dă peţitorilor de băut aşa de mult încât încep să spună prostii, spre distracţia societăţii. Vine apoi mirele şi face o vizită naşului, care-i dă blănuri şi covoare. Pe urmă iarăşi o şedinţă de băut. Duminica se face drumul de la casa mirelui la casa miresei. Casa mirelui, a nunilor, ca şi biserica, sunt împodobite cu brazi. Fetele încep a juca în curtea unde o să fie nunta […]. Când este nuntă boierească, domnul trimite „jandarmi călări”, seimeni îmbrăcaţi în roşu, cari formează garda mirelui. Acesta se înfăţişează călare între doi tineri. El îl ia pe nun şi-l duce la casa miresei, unde aşteaptă nuna. În faţa casei stă o caretă cu şese cai. Mireasa apare şi în momentul acesta se varsă o cofă cu apă. Mirele intră în casă, se aşează în genunchi pentru rugăciunile preliminare şi mireasa plânge când se desparte de părinţi. În momentul când amândoi intră în biserică, un colac se rupe în două. Slujba se face cu pompa ritului ortodox. Luni, e datorie ca mirii să meargă la nuni şi se cheamă şi părinţii să mănânce împreună: ei dăruiesc taleri de argint şi lucruri foarte frumoase. Joia următoare se merge la socri şi atunci mirele încalecă pe un „cal de ginere”, iar mireasa capătă o caretă cu şase cai”415. Pentru a încheia această fragmentară, dar, sperăm, sugestivă trecere în revistă a unor informaţii despre celebrarea nunţii, ţinem să facem unele generalizări. Cu toate aceste consideraţii importante, putem să concluzionăm că pentru celebrarea nunţii erau respectate o serie de condiţii, cele mai importante fiind: • Ceremonia de îmbrăcare a miresei şi petrecerea miresei. • Cununia, taină bisericească, care era obligatorie şi se desfăşura în prezenţa naşilor şi nuntaşilor. • Instituţia naşilor era specifică pentru ţările româneşti. • Foaia de zestre, izvodul de zestre, trebuia să se confirme de martori, fie la logodnă, fie la nuntă. • Darurile de nuntă: din partea mirelui, miresei, părinţilor, naşilor, rudelor, oaspeţilor. 415

Ibidem, p. 319.

158



Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

• Masa festivă, distracţiile, muzica, dansurile. Nunta dura de la 3 zile până la 2 săptămâni. După cum am menţionat la începutul prezentului studiu, nunta era o dovadă a încheierii căsătoriei, un eveniment public şi distractiv. Pentru tinerii căsătoriţi, nunta reprezenta un pas spre o viaţă de sine stătătoare. În viaţa domnişoarei, nunta era considerată o trecere de la copilărie sau adolescenţă la viaţa matură, plină de responsabilităţi şi obligaţii. Probabil, de aceea manifestarea şi celebrarea nunţii era, conform tradiţiilor şi obiceiurilor, organizată şi desfăşurată sub formă de spectacol. În sfârşit, pentru a încheia această fragmentară, dar, sperăm, sugestivă trecere în revistă a unor informaţii privitoare la încheierea şi celebrarea căsătoriei, ţinem să subliniem câteva aspecte semnificative. După cum am menţionat în subcapitolul precedent, instituţia căsătoriei (în perioada cercetată) era strict reglementată şi urmărită de biserică de la înfiinţare până la desfacere pe tot parcursul existenţei ei: pornind de la iniţiere (peţitul), la angajare (logodna), apoi la oficierea slujbei religioase (cununia) şi, în anumite cazuri, la desfacerea căsătoriei (divorţul). Căsătoria era precedată de logodnă, considerată o promisiune oficială cu efecte juridice atât în ce priveşte situaţia tinerilor, cât şi cea a bunurilor avansate cu această ocazie. Încheind o logodnă, doi tineri (sau candidaţi la căsătorie – n.a.) îşi promiteau solemn că se vor căsători. Prin această promisiune se manifesta caracterul juridic şi moral al logodnei. Urmarea obligatorie a logodnei era exclusiv căsătoria, de aceea logodna era considerată arvuna căsătoriei. Pentru candidaţii la căsătorie, nunta reprezenta un pas spre o viaţă de sine stătătoare. În viaţa domnişoarei, căsătoria era considerată o trecere de la copilărie sau adolescenţă la o viaţa matură, plină de responsabilităţi şi obligaţii. Din acest motiv, la încheierea logodnei, ca şi la încheierea căsătoriei, trebuia respectată o serie de condiţii, instituţia logodnei, la capitolul impedimentelor şi interdicţiilor, având multe asemănări cu cele de la instituţia căsătoriei şi anume: 159



Lilia Zabolotnaia

• logodnicii trebuia să aibă vârsta corespunzătoare (în Ţările Româneşti, pentru fete 12 ani şi pentru băieţi 14 ani); • logodiţii să nu fie legaţi prin rudenie de sânge, spirituală, de alianţă, etc. • alegerea să fie benevolă; • starea fizică şi mentală a logodnicilor să fie bună; • apartenenţa logodnicilor la una şi aceeaşi confesiune; • logodnicilor le era necesară permisiunea şi binecuvântarea părinţilor. Dacă tinerii încălcau obiceiul de binecuvântare, preoţii refuzau să să-i cunune în biserică; • logodna avea loc de obicei cu ocazia peţitului, când se cădea de acord asupra viitoarei căsătorii şi se schimbau daruri între tineri şi părinţii lor, de obicei finalizat cu un ospăţ; • la încheierea logodnei se întocmea foaia de zestre sau izvodul de zestre, care constituia un act juridic al epocii şi trebuia să fie confirmat în prezenţa martorilor; • la logodnă se discutau darurile de nuntă: din partea mirelui, miresei, părinţilor, naşilor, rudelor, oaspeţilor şi ziua nunţii. • perioada de logodnă se încheia cu cununia – taina bisericească, care era obligatorie şi se desfăşura în prezenţa naşilor şi nuntaşilor. Remarcăm că în Moldova medievală, cu toate că la încheierea logodnei trebuia respectat acordul benevol al fetei, după cum demonstrează materialul documentar prezentat, în majoritatea cazurilor fata nu avea drept nici la alegere, nici la opinie, deci, se constată o contradicţie clară între lege şi obicei. Poziţia tinerei la încheierea logodnei era foarte rezervată. Decizia era luată de capul familiei (tată, bunic, frate, unchi, se cunosc chiar cazuri când mama a făcut alegerea mirelui), dar nu cunoaştem nici un caz când fata a putut să-şi impună alegerea. Contradicţia între dreptul fetei la acordul benevol şi implementarea lui în practică, se manifestă chiar în culegerile de legi. Evident, instituţia logodnei sau cea a căsătoriei din Moldova, precum şi din celelalte ţări europene, ţinea totalmente de competenţa bisericii. Dreptul familial era determinat de dreptul canonic. Canoanele

160

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

bisericeşti erau purtătoare ale elementelor moral-educative şi spirituale. Regulile bisericeşti impuneau anumite responsabilităţi morale care trebuiau respectate în familie pe parcursul întregii vieţi. Morala era un principiu fundamental prezent în toate articolele dreptului familial. Biserica urmărea foarte riguros respectarea sfintelor canoane şi a sfintei pravile. Majoritatea condiţiilor de logodnă şi căsătorie erau universale, elaborate şi acceptate de Soboruri Ecumenice. Aceste condiţii, cu unele excepţii, adaptări şi modificări, erau în vigoare în toate ţările de credinţă creştină.

161



Lilia Zabolotnaia

Capitolul III. DESFACEREA CĂSĂTORIEI. DREPTUL FEMEILOR LA INŢIEREA DIVORŢULUI

P

roblemele ce ţin de viaţa familială din epoca medievală constituie un subiect mai puţin cercetat în istoriografia română. În ultimii ani, această tematică a devenit tot mai tentantă, deoarece lipsa cercetărilor aprofundate ale vieţii private deschide noi perspective pentru studierea stării sociale, demografice, cotidiene, mentale, psihologice, etc. a societăţii. În plus, istoria necesită o cercetare de acest gen, deoarece familia ca instituţie a prezentat întotdeauna un interes deosebit şi este în permanenţă actuală. III. 1. Noţiunea de divorţ: provenienţa şi definiţia istorico-juridică Strâns legat de căsătorie, decurgând din aceasta, divorţul reprezintă un capitol deosebit de interesant, pe care ne vom strădui să-l prezentăm în cele ce urmează. În Moldova medievală, atât bărbaţii, cât şi femeile aveau aceleaşi drepturi când se punea problema de a se despărţi sau de a se recăsători. Cuvântul divorţ provine din limba latină – divortium, separation. În diverse dicţionare explicative se traduce în felul următor: „desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească”416, „desfacere pe cale legală a unei căsătorii”, sau „a se despărţi prin divorţ”. Noţiunea juridică „divorţ” (lat. – divortium) înseamnă –„despărţire, separare, separaţie, despărţenie între soţi”417. Discuţiile asupra acestei probleme în literatura istorică au generat multiple opinii. De exemplu, în monografia „Rozwody w rodzinach magnackich w Polsce XVI-XVIII wieku”, istoricul polonez Iwo416 Le Petit Larousse Illustre, Larousse, 2000, p.342; Dicţionar Enciclopedic, Chişinău, Cartier, 2003, p. 266. 417 Milon Bartošek, Ençyklopedie Římského práva, Praha, „Panorama”, 1981, p. 111112.

162

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

na Kulesza-Woroniecka418 susţine că termenul „divorţ” provine din dreptul civil şi nu din dreptul canonic sau cel bisericesc. În secolele XVI-XVIII această noţiune însemna: hotărârea oficială privind nevalabilitatea căsătoriei. Este important şi cum se utiliza terminologia respectivă în izvoare. În actele bisericeşti şi în documentele nupţiale apostolice se întâlnesc următorii termeni: nullitis matrimonii, nullitatis matrimonii, divortio et separatio. În schimb, în documente private, scrisori, literatură memorialistică etc. se utilizează cuvântul „divorţ”419. În statele catolice, căsătoria era considerată indisolubilă. Studii relativ recente au putut stabili că acest caracter nu a fost impus căsătoriei de creştinism, aşa cum s-a crezut. El a fost o moştenire din lumea romană a primelor secole din această eră, lume aflată în căutarea unei stabilităţi şi a unei transformări a valorilor morale. Schimbarea aceasta a prins mai ales în rândul populaţiei rurale. Apoi, când Biserica a încercat să-şi impună propriul model de familie în aceste comunităţi, acţiunea a avut şanse mai mari de reuşită întrucât un model foarte asemănător exista deja. Mai rămânea să fie atrase familiile aristocratice şi, în acest proces, s-a făcut simţită o dublă influenţă: de sus, a Bisericii, şi de jos, a lumii rurale420. Tendinţa de a impune modelul ideal al căsătoriei s-a lovit însă de realităţile vieţii cotidiene. Aşa se face că în Evul Mediu au continuat să se destrame unele familii prin repudierea femeii şi divorţuri. După Fhillipe Ariès, divorţul „nu poate fi considerat ca un mijloc de a îndrepta o greşeală, ci ca sancţionarea normală a unui sentiment care nici nu poate, nici nu trebuie să dureze şi care trebuie, deci, să lase loc următorului”421. În literatura istorică, de asemenea întâlnim diverse denumiri şi explicaţii ale acestui fenomen social. Matei Cazacu, în articolul consacrat statutului femeilor în secolele 418 Iwona Kulesza-Woroniecka, Rozwody w rodzinach magnackich w Polsce XVIXVIII wieku, Poznań-Wrocław, 2002, p. 8. 419 Ibidem, p.31. 420 M. M. Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, p. 75-76. 421 Fhillipe Ariès, L’amour dans le mariage, în Sexualitès occidentales, p. 146.

163



Lilia Zabolotnaia

XIV-XIX La famille et statut de la femme en Moldavie422, analizând cauzele divorţului în epoca medievală, menţionează că pentru un divorţ solicitat în cazul existenţei căsătoriei religioase justiţia admitea ca motive de separare : adulterul, alcoolismul, absenţa virginităţii în noaptea nunţii. Un alt motiv de separare era refuzul soţului de a se reintegra în domiciliul conjugal după o perioadă de prizonierat423. Maria Magdalena Székely a adus un aport esenţial în studierea temei abordate şi în articolul său Structuri de familie în societatea medievală moldovenească424 se opreşte şi la capitolul divorţ. Folosind un bogat material documentar şi istoriografic, ea subliniază: „În Moldova era admis divorţul, printre motivele despărţirii dintre soţi putându-se cita: adulterul, purtările necuviincioase, sodomia, pedofilia, lesbianismul, exhibiţionismul, proxenetismul, ereziile, bătaia şi ameninţarea cu moartea din partea soţului, izgonirea de acasă a soţiei, călugărirea unuia dintre soţi”425. Problema desfacerii căsătoriei este abordată şi de un alt recunoscut specialist în domeniul familiei medievale, Şarolta Solcan. În studiul monografic Familia în secolul al XVII-lea în Ţările Române426 autoarea susţine că: „Informaţiile foarte rare despre divorţ se referă aproape exclusiv la situaţii în care bărbatul a solicitat despărţenia”427. Nu suntem de acord cu această opinie şi vom aduce în studiul de faţă o serie de contraargumente. Un fenomen aparte îl reprezintă dreptul femeilor la divorţ. Sunt cunoscute multe cazuri când tocmai femeile au iniţiat divorţul. Într-un mod oarecare autoarea totuşi recunoaşte că motivele de divorţ nu puteau fi „unilaterale”, „desfacerea căsătoriei se putea obţine doar în caz de imoralitate a soţilor”428 şi argumentează 422 Matei Cazacu, La famille et statut de la femme en Moldavie, în Revista de Istorie Socială, II-III (1997-1998), Iaşi, 1999. 423 Ibidem, p. 12. 424 Maria Magdalena Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, p. 76-77. 425 Ibidem, p. 16. 426 Şarolta Solcan, Familia în secolul al XVII-lea în Ţările Române, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999. 427 Ibidem, p. 169. 428 Ibidem, p. 191.

164

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

poziţia sa prin situaţia din ţările europene: „Mai degrabă şi aici, ca şi în restul continentului, suntem în faţa unei familii în care femeia accepta cu indulgenţă adulterul masculin, relaţiile soţului cu servitoare şi femei de condiţie inferioară”429. Evident că la capitolul motive de divorţ avem multe în comun cu alte ţări europene, dar considerăm că ar fi bine să evidenţiem specificul spaţiului românesc. În 2005 apare un alt studiu monografic al cercetătoarei Şarolta Solcan – Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în Evul Mediu430, în care autoarea scoate în evidenţă alte noi informaţii cu privire la divorţ, descriind diferite situaţii de desfacere a căsătoriei la catolici şi ortodocşi. Aceasta constituie un progres istoriografic considerabil în elucidarea problemei factorului feminin în istoria medievală a Ţărilor Româneşti. Alt specialist în domeniu, Constanţa Ghiţulescu, în articolul Familie şi societate în Ţara Românească (secolul al XVII-lea)431, evidenţiază următoarele: „Dacă pentru spaţiul catolic divorţul este interzis, nu acelaşi lucru se întâmplă şi pentru spaţiul ortodox. În Ţara Românească, căsătoria nu presupune indisolubilitate, biserica ortodoxă acceptă divorţul. Cei doi soţi pot cere separarea pentru următoarele motive: adulterul, părăsirea domiciliului conjugal, pentru „vrăjmăşia bărbatului”, dacă femeia nu este fecioară în noaptea nunţii, dacă unul din soţi vrea să se călugărească etc.”432. Conform opiniei autoarei, cauzele pentru invocarea separării puteau fi şi „defectele soţiei, cum ar fi: răutatea, lipsa de înţelepciune, risipirea averii şi nepriceperea în chiverniseala casei [...], „traiul rău” asociat cu beţia şi risipirea zestrei”433. În anul 2004 apare un alt studiu monografic al doamnei Constanţa Ghiţulescu – În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi Histoire de la famille, ed. A. Burguiere, vol. III, Paris, 1986, p.91-92 Şarolta Solcan, Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în Evul Mediu, p. 77-79. 431 Constanţa Ghiţulescu, Familie şi societate în Ţara Românească (secolul al XVII-lea), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XX, 2002, p. 89-114. 432 Ibidem, p. 110-111. 433 Ibidem, p. 112-113. 429 430

165



Lilia Zabolotnaia

divorţ în Ţările Româneşti ale secolului al XVIII-lea434 unde, în capitolul „Despre divorţ”, desfăşurat şi detailat este analizată problema divorţului în epoca vizată. Autoarea, pe baza multiplelor documente studiate, prezintă diverse cazuri de divorţ şi consecinţele lor. III. 2. Divorţul în legislaţia antică, bizantină şi occidental – medievală. Moştenirea juridică În literatura istorică este răspândită opinia că divorţurile erau rar întâlnite în ţările Europei Centrale, de Est şi Sud-Est. Cercetările efectuate în acest domeniu arată că Europa a moştenit instituţia divorţului din legislaţia Greciei, Romei Antice şi din dreptul bizantin. „Divorţul a fost cunoscut şi de lumea bizantină, dar o căsătorie se desfăcea numai din motive foarte grave (conspiraţie împotriva împăratului, infidelitatea soţiei, impotenţa soţului, condamnarea soţului la muncă silnică, tentativa de crimă împotriva soţului/soţiei, bolile psihice, lepra)” 435. Exista de asemenea şi practica repudierii soţiei sau aceea a separării unilaterale dintre soţi436. Pentru a preciza şi a înţelege cu adevărat problema abordată şi a ajunge la rezultatele propuse, vom analiza succint unele capitole din legislaţia antică şi cea bizantină, inserând şi scurte explicaţii acolo unde este nevoie. De exemplu, în Roma antică, la căsătoria sine manu exista libertate în desfacerea acesteia. Mariajul se putea desface fie în mod forţat, prin moartea, pierderea libertăţii sau a cetăţeniei unuia dintre soţi, fie în mod voluntar, prin voinţa părţilor437. 434 Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţările Româneşti ale secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2004. 435 M. M. Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, p. 75; Fhillipe Ariès, Le mariage indissoluble, în Sexualitès occidentales, Dirigè par Fhillipe Ariès et Andrè Bejin, Editions du Seuil, Paris, „Points. Civilisation”, 1982, p. 148-167; Evelyn Patlagean, Familles et parentéles a Byzance, în Histoire de la famille, Dirigè par A. Burguière, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend, v. II: Temps médiévaux: Orient, Occident, Armand Colin, Paris, 1986, p. 22. 436 Alain Ducellier, Le drame de Byzance. Idéal et échec d’une société chrétienne, Hachette, Paris, „Pluruel”, 1976, p. 22. 437 Vladimir Hanga, Drept privat roman. Tratat, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 202.

166

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

În cel de-al doilea caz, divorţul putea fi obţinut prin acordul comun al soţilor sau unilateral, după dorinţa unuia dintre soţi. Iniţial, divorţul se solicita printr-o declaraţie verbală exprimat într-o formulă specială. Ulterior a fost necesară o cerere în formă scrisă cu prezenţa martorilor. Divorţul unilateral era permis numai în cazuri strict stabilite: adulterul şi crima. Când căsătoria era desfăcută din alte motive, atunci iniţiatorul era pedepsit, inclusiv cu amendă în bani. Mai târziu însă, biserica creştină a introdus restrucţii împotriva divorţului. În cazurile de adulter tata sau soţul aveau dreptul să omoare fiica sau soţia infidelă împreună cu complicele acesteia. Dacă-l ucideau numai pe complice, atunci se considera că au săvârşit o crimă. Dacă soţul îşi prindea soţia în flagrant, atunci era obligat să divorţeze de ea, altfel era considerat proxenet438. Conform dreptului bizantin, divorţul era admis. Se cunoşteau două forme de desfacere a căsătoriei: 1. Prin bunăvoinţa soţilor sau din vina unuia dintre soţi (cum damno); 2. Fără bunăvoinţă (sine damno). Motivele pentru divorţul cum damno erau: comiterea unei crime de stat, atentatul la viaţa unuia dintre soţi împotriva celuilalt, avortul, adulterul, comportamentul indecent al soţiei: participarea la manifestaţii bărbăteşti, comunicarea liberă cu bărbaţii, absenţa soţiei timp de o noapte din casă, plecarea din casă fără permisiunea soţului, vizitarea locurilor publice fără soţ (teatru, curse de cai, băi etc.). După divorţul cum damno era interzisă recăsătorirea; soţia îşi pierdea dreptul la numele soţului, la averea lui şi nu putea să pretindă susţinere materială din partea acestuia. Divorţul sine damno, adică fără bunăvoinţă, putea fi obţinut din următoarele motive: neadaptarea la viaţa conjugală, lipsa de lungă durată a unuia dintre soţi, starea de prizonierat (deoarece persoana luată în prizonierat era consederată robită), bolile psihice (sminteală, alienaţie mentală), călugărirea unuia dintre soţi, hirotonisirea. După divorţul sine damno, soţia putea purta numele soţului până la recăsătorire şi avea dreptul să ceară ajutor material din partea fosИстория государства и права. Древний мир и средние века, Том 1, Москва, Зерцало-М, 2002, p. 352. 438

167



Lilia Zabolotnaia

tului soţ tot până la recăsătorire. Iniţial, legislaţia bizantină ocrotea numai interesele bărbatului. Dar, cu timpul, legislaţia a fost rectificată şi femeile au obţinut dreptul de iniţiere a desfacerii căsătoriei în următoarele cazuri: 1. Dacă soţul insulta integritatea morală a soţiei, silind-o să întreţină relaţii sexuale cu alt bărbat, 2. Dacă soţul îşi învinuia pe nedrept soţia de adulter în faţa judecătorilor, 3. Dacă bărbatul avea relaţii sexuale cu altă femeie sau dacă îşi evita soţia lipsind de acasă timp îndelungat. Conform legislaţiei lui Iustinian, divorţul putea fi realizat numai prin decizie judecătorească. Împăratul Iustinian a sancţionat următoarele categorii de divorţuri: a. Divorţul prin consimţământul mutual (communi consensu), adică prin bună învoială a părţilor. b. Divorţul motivat de un fapt justificat (bona gratia), dar care nu poate fi imputat celuilalt soţ, ca, de pildă, căderea acestuia în prizonierat, impotenţa sa etc. c. Divorţul determinat de vina unuia dintre soţi (iusta causa), cum ar fi adulterul. În asemenea situaţii soţul vinovat este pedepsit. d. Orice altă formă de divorţ era declarată de lege nejustificată (sine iusta causa), iar soţul care se despărţea era sancţionat, dar, cu toate acestea, căsătoria rămânea desfăcută, întocmai ca şi în celelalte cazuri sus-menţionate439. În Europa Medievală, divorţul era aprope imposibil. În 789, Karol cel Mare a înterzis divorţurile. Ripuaria Lex, dreptul barbar din secolele VI-VIII permitea divorţul chiar în cazul când femeia nu avea vină şi se făcea numai dorinţa de a se despărţi a bărbatului, dar atunci ea putea să păstreze o treime (1/3) din averea căpătată pe parcursul vieţii casnice440. În dreptul german, divorţul era permis numai bărbatului, soţia nu Vladimir Hanga, Drept privat roman. Tratat, p. 204. Хрестоматия всеобщей истории государства и права, Москва, Юристъ, 2003, p. 386. 439 440

168

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

avea drept de a intenta desfacerea căsătoriei. Dacă soţia pleca de la bărbatul ei, atunci era pedepsită cu moartea. Divorţul era considerat valabil atunci când soţul declara că nu o mai recunoaşte de soţie. În caz că soţul divorţa fără motive întemeiate, soţia avea dreptul la zestrea primită de la părinţi şi la darurile de nuntă primite de la soţ. În plus, soţul era obligat să-i plătească soţiei o amendă bănească441. Constatăm că pe parcursul secolelor majoriatea condiţiilor de desfacere a căsătoriei nu numai că au fost moştenite în spaţiul românesc, dar au fost şi frecvent aplicate. Este surprinzător, dar Ţările Române au demonstrat cea mai perseverentă conservare a dreptului bizantin şi, dreptului german, lucru pe care ne vom strădui să-l demonstrăm în continuare. Conform menţiunilor din literatura istorico-juridică, “divorţul în sistemul dreptului popular românesc era admis, însă constituia o raritate, în aceste regiuni cu tradiţii patriarhale unde căsătoria era iniţiată de părinţi şi desfacerea ei însemna o neglijare a voinţei acestora, ducând adesea la vrăjmăşie şi răzbunări între familii”442 . Cercetând problema, specialiştii s-au confruntat cu multiple probleme în stabilirea cauzelor divorţului. De obicei, acest proces nu se afişa, mai ales în cazurile când desfacerea căsătoriei era iniţiată de femeie. Din cele relatate, putem afirma că divorţul nu era răspândit în Evul Mediu, dar, ca fenomen social, era cunoscut. III. 3. Motivele divorţului Desfacerea căsătoriei era un proces complicat şi îndelungat. Procedura ţinea de anumite reguli şi obiceiuri, fiind totalmente în competenţa bisericii. La divorţ se ajungea numai în cazuri de neînţelegeri grave şi după încercări nereuşite de împăcare făcute de rudele apropiate: părinţi, fraţi, surori, naşi etc. „Legiuirile scrise româneşti au reprodus şi ele aceste principii ale dreptului canonic, însuşindu-şi terminologia folosită: „Repundium” Ibidem, p. 387. Istoria dreptului românesc, în trei volume, coordonator prof. Ioan Ceterchi, vol. I, Bucureşti, 1980, p. 514 (mai departe: IDR) 441 442

169



Lilia Zabolotnaia

din latină şi „de cartea cea de dăspărţeală a bărbatului şi a muierii” din greacă 443. Conform dreptului scris aplicat în Ţările Române, divorţul era îngăduit din anumite motive, unul din soţi putea trimite celuilalt – la fel ca în dreptul bizantin – „carte de despărţire”444. Cartea de despărţire putea fi trimisă atât de bărbat, cât şi de femeie. Conform Syntagmei lui Vlastares, care era aplicată în Ţările Române, divorţul putea fi iniţiat de ambii soţi. „Pricini […] după novela lui Iustinian, pentru care soţul sau soţia poate să-şi trimită scrisoare de despărţire erau următoarele: Soţul<poate> trimite soţiei scrisoare de despărţenie [...] pentru aceste pricini [...]: 1. Dacă femeia are cunoştinţă de planurile unora ce complotează împotriva domniei şi nu dezvăluie acest lucru soţului. 2. Dacă soţia a fost învinuită de adulter şi a fost condamnată potrivit legii adulterului. 3. Dacă, fiind primejduită în vreun chip viaţa bărbatului sau ştiind că alţii uneltesc aceasta, nu dezvăluie acest soţului. 4. Dacă, împotriva voinţei soţului, soţia chefuieşte sau face baie cu bărbaţi străini. 5. Dacă, împotriva voinţei soţului, soţia petrece o noapte în afara căminului, cu excepţia părinţilor, sau dacă, izgonită fiind chiar <de soţ> fără arătarea pricinei şi neavând părinţi, ar petrece o noapte afară din casă. 6. Dacă soţia merge să vadă jocuri de circ, spectacole sau la vînătoare fără ştiinţa sau împotriva voinţei soţului”445. După cum se vede din cele prezentate, motivele de divorţ erau dintre cele mai variate. Pentru a desface căsătoria, soţul putea uşor să găsească orice motiv, orice pretext, de la adulter până la plecarea din casă fără ştiinţa ori voinţa lui şi să-i trimită o scrisoare de despărţire. Deosebit de interesante, în acest context, se prezintă condiţiile ce IDR, vol.I, p. 515. IDR, vol.I, p. 514. 445 Алфавитная Cинтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах, p. 149-152. 443 444

170

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

le aveau femeile când iniţiau divorţul. Dreptul femeilor la divorţ era stipulat în documentele epocii. Drept exemplu seveşte Syntagma lui Vlastares, din care aflăm: „Iar soţia <poate> trimite scrisoare de despărţire pentru aceste pricini [...] 1. Dacă <soţul>a uneltit ceva împotriva domniei sau, ştiind el că alţii uneltesc, nu a adus acest la cunoştinţa domnului, nici el însuşi, nici prin altă persoană. 2. Dacă a premejduit în vreun chip oarecare viaţa soţiei. 3. Dacă, atentând la onorabilitatea soţiei, a încercat s-o dea altora pentru desfrâu. 4. Dacă soţul, învinovăţindu-şi soţia de adulter, nu a dovedit acest lucru. 5. Dacă convieţuieşte cu o femeie în aceeaşi casă sau în aceeaşi cetate şi atrăgându-i-se atenţia de către soţie sau rudele ei sau de către altcineva nu a voit să renunţe”446 . Comparând condiţiile de divorţ pentru bărbaţi şi pentru femei cuprinse în aceste scrisori de despărţire, putem uşor observa diferenţa între ele. Evident, bărbaţii erau avantajaţi. Dar însuşi faptul că femeile aveau totuşi dreptul să ceară divorţul ne spune multe despre cum au evoluat relaţiile familiale la noi. Anume acest drept deosebea femeile din Ţările Româneşti de cele din Europa. Cu greu am putea găsi astfel de exemple în legislaţia medievală europeană. De exemplu, în Polonia, desfacerea căsătoriei (încetarea căsătoriei, nu divorţul – n.a.) urma numai după moartea unuia dintre soţi. Până la introducerea formei bisericeşti de încheiere a căsătoriei era cunoscut divorţul care se înfăptuia simplu de tot: soţul îşi izgonea soţia din casă. Din secolul al XIII-lea, căsătoria fiind reglementată de dreptul canonic, toate problemele legate de aceasta se transmiteau judecătoriilor clericale. În acelaşi timp însă drepturile patrimoniale ale soţilor rămâneau sub jurisdicţie laică447. Ibidem, p. 629–630. Ю. Бардах, Б. Леснодарский, М. Пиетрчак, История государства и права Польши, p. 131-132. 446 447

171



Lilia Zabolotnaia

Cert este un fapt, condiţiile juridice europene erau, în general, mai avansate. Dar în privinţa dreptului civil se conturează alt tablou. Cu toate că în Ţările Române legislaţia scrisă a fost introdusă în circulaţia oficială abia după trei secole de la apariţia statului, dreptul ambilor soţi la divorţ (legea bizantină) se aplica mai frecvent decât în celelalte ţări europene. Majoritatea istoricilor care se ocupă de problema cercetată se bazează de obicei pe documente, care demonstrează motivele şi procedura divorţului. Interesant e faptul că în ţările vecine cu Moldova motivele de divorţ erau asemănătoare. De exemplu, în Galiţia Rusească (Halici, Galiţia), la populaţia ortodoxă din regiune, în secolele XV-XVI, motivele pentru divorţ erau următoarele: 1. infidelitatea conjugală 2. eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor conjugale 3. adulterul 4. suspiciunea de adulter 5. înalta trădare (trădarea de patrie) 6. pericolul de a atenta la drepturile sau viaţa unuia dintre soţi 7. lipsa femeii de acasă fără permisiunea soţului 8. participarea în distracţii cu bărbaţi străini fără permisiunea soţului 9. vizitarea băii publice, a teatrului sau circului fără permisiunea soţului 10. avortul 11. imposibilitatea de a trăi împreună 12. dispariţia unuia dintre soţi 13. prizonieratul 14. nebunia (sminteală, alienaţie mentală) 15. refuzul unuia dintre soţi de a trăi împreună 16. refuzul unuia dintre soţi de a accepta creştinismul 17. călugărirea unuia dintre soţi 18. sterilitatea 19. dacă femeia nu era fecioară în noaptea nunţii 20. lepra

172

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

21. înfometarea familiei (neasigurarea traiului zilnic) 22. lipsa de comunicare cu familia soţiei 23. lipsa de comunicare cu familia soţului 24. divorţul prin buna înţelegere a soţilor 25. înstrăinarea proprietăţii soţiei” 448 . În Polonia, de asemenea erau cunoscute cazuri de desfacerea căsătoriei din motive asemănătoare, însă să nu uităm de specificul mediului catolic, adică, să nu încurcăm divorţul cu separarea soţilor. Soţii separaţi locuiau împreună, dar soţul era obligat să se abţină de la relaţii conjugale. Soţia rămănea sub puterea (putea fi pedepsită corporal – n.a.) şi tutela soţului, care era îndatorat s-o însoţească pe soţie la toate şedinţele de judecată. În caz de divorţ (fără vină reciprocă), la împărţirea bunurilor, soţului îi reveneau darurile de nuntă, iar soţiei zestrea449. Iwona Kulesza-Woroniecka, pe baza cercetării Genealogiei lui Włodzimierza Dworzaczek, a depistat 84 de cazuri de divorţ în familii nobiliare în secolele XVI – începutul secolului al XIX-lea, dintre care 5 au avut loc în secolul al XVI-lea, 11 – în secolul al XVII-lea şi 68 în secolul al XVIII- lea şi începutul secolului al XIX-lea450. Din materialul statistic cercetat, autoarea conluzionează că dinamica proceselor de divorţ era în creştere. În Regatul Ceh, în secolele XI-XVI, în documente istorice, desfacerea căsătoriei se numea „rozvod ot stola a lože”451, adică, separarea soţilor. „Rozvod ot stola” însemna împărţirea proprietăţii comune, iar „rozvod ot lože” – dispreunarea soţilor în relaţii conjugale. Conform Právo Země Ceskě (1347), dacă femeia avea în propria ei posesie aveKazimierz Sochaniewicz, Rozwody na Rusi Halickiej w XV i XVI wieku, Lwów, 1929, p.7-13. 449 Zygmunt Gloder, Encyklopedia staro-polska ilustrowana, tom III, Warszawa, 1902, p. 851. 450 Iwona Kulesza-Woroniecka, Rozwody w rodzinach magnackich w Polsce XVIXVIII wieku, p. 34-36. 451 Dejiny státu a práva v česko-slovensku do roku 1918, vypracovali: Karel Malŷ, Florián Sivák, Obzor Bratislava, 1992, p.152. 448

173



Lilia Zabolotnaia

rea imobilă şi nu fusese transcrisă pe numele soţului în timpul căsătoriei, atunci nimeni nu avea drept să pretindă la proprietatea ei452. În Bulgaria medievală, dreptul la divorţ îl aveau formal ambii soţi, însă în realitate situaţia era alta. Motivele de divorţ erau: adulterul, pericolul de a atenta la viaţa unuia dintre soţi, beţia soţului, eschivarea soţului de la îndeplinirea obligaţiilor conjugale (timp de trei ani), nebunia, lepra, lipsa unuia dintre soţi de acasă timp de 3 ani, torturarea soţiei. Curios este faptul că dacă soţia era învinuită de adulter, soţul avea dreptul să ceară desfacerea căstoriei, dacă însă soţul comitea adulter, atunci soţia nu putea să iniţieze divorţul453. III. 4. Divorţul fără pedeapsă Exemplul cel mai însemnat şi mai frapant este dreptul la desfacerea căsătoriei fără pedeapsă: „1. Fără pedeapsă căsătoria se desface când, trecând 3 ani, soţul nu a putut fi soţ pentru soţia sa, deşi el nu vrea să divorţeze [...] 2. De asemenea, se desface căsătoria, când cealaltă parte s-a dedicat unei demnităţi bisericeşti, trecând către o viaţă mai bună, urmărind să ducă viaţa în curăţenie. 3. De asemenea, se desface căsătoria când soţul sau soţia a căzut în prizonierat şi după 5 ani nu se ştie dacă mai trăieşte sau nu”454. III.5. Eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor conjugale Condiţia de a desface căsătoria în cazul că unul dintre soţi s-a călugărit sau este în prizonierat era bine cunoscută. Dar ceea ce ne interesează aici este faptul că femeia putea să desfacă căsătoria nepedepsită dacă soţul nu-şi îndeplinea obligaţiile conjugale. Pentru orice eventualitate, este precizată şi indicată perioada în care soţul putea încerca „să se achite de aceste obligaţii”, şi anume 3 ani (sic!). Н. Иванишев, Древнее право чеховъ (Právo Země Ceskě (1347)). F.a.e., p. 142. М. Андреев, Д. Ангелов, История Болгарского государстваи права, Москва, 1962, p. 240-241. 454 Алфавитная Cинтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах, p. 149-152. 452 453

174

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Trebuie să recunoaştem că problemele ce ţin de viaţa sexuală întotdeuna au constituit un capitol sensibil într-o familie. Chiar dacă era prevăzută desfacerea căsătoriei pentru neîndeplinirea relaţiilor conjugale, evident că foarte greu, aproape de neconceput era ca soţia să-l reclame pe soţul său pentru aşa ceva. În societatea medievală era ieşit din comun să se afişeze viaţa personală şi, în mod special, viaţa sexuală. În caz că era intentată acţiunea de divorţ din motivul respectiv, la procesul de judecată era numit oricare alt motiv, numai nu acesta, lucru confirmat de lipsa aproape totală a documentelor. Avem la dispoziţie foarte puţine materiale documentare referitoare la cazurile când se face tentativa de a se desface căsătoria pe motivul neîndeplinirii obligaţiilor conjugale. Prezentăm un singur document care ne vorbeşte explicit despre iniţierea desfacerii căsătoriei din acest motiv. Este vorba de judecarea cererii de despărţire formulată de o femeie în 1691 prin care insista să fie separată de soţul ei din motivul amintit. Curios este că la judecată au fost chemaţi martori, inclusiv şi o femeie, toţi „moşieri din Tordai în Dumbrava”455, de la care se cerea confirmare la mărturisire: au văzut sau au auzit despre ceea ce spune soţia despre soţul ei. Supunem atenţiei textul integral al documentului, ca să fie clar cum s-a desfăşurat procedura de judecată în detaliu:  „Tuturor făcătorilor de dreptate. Se expune că la 15 februarie 1691 a fost chemat autorul scrisorii de la protopopul din Şieuţa în varmeghie (varmeghie =comitat, district – n.a.) Tordai, în sat în Dumbrava, pentru a jura şi scrie ce spun nişte binzoşegi: Aceasta-i întrebarea: Auzit-aţi, vazut-aţi, ştiţi de Miluan Piţa Simion, până a se însura sau după ce s-au însurat, ce se fie pişat în strae lângă nevastă; cu ochii voştri văzut-aţi straile ude? – Bizoşag Piţa Lucoe, iobăgiţă a lui Bodoni Jigmod: Eram într-o zi, pe la amiază zi, numai amânâdoa acase cu nevasta, cu Todosie, iar é m-au chemat la pat şi mi-au arătat ţolul ud, şi au zis că se pişe lângă dânsa în strae şi é mai mult după dânsul nu va şede ”456. 455 Nicolae Iorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei (scrisori domneşti şi scrisori private). Partea II, Bucureşti, Editura Librăriei Socecŭ, 1899, p. 80. 456 Ibidem, p. 79-80.

175



Lilia Zabolotnaia

Deci, după cum se vede, judecata a fost convocată în baza unei scrisori, din care reiese că soţia cere să fie despărţită de soţul ei, deoarece îl învinuieşte că nu-şi îndeplineşte obligaţiile conjugale şi ascunde acest lucru udând aşternuturile. La cercetarea cazului se evidenţiază faptul că soţul era, probabil, impotent dinainte dе căsătorie şi de aceea se cere să fie clarificată problema „până a se însura sau după ce s-au însurat”. Curios este şi faptul că soţia cheamă vecinii, care mărturisesc: „iar é m-au chemat la pat şi mi-au arătat ţolul ud şi au zis că se pişe lângă dânsa în strae”457. Însă martorii subliniază: „ce nu ştiu, Miluană ce au fost pişat au (sau – n.a.) apă”458. Alt martor, Piţa Luca (posibil, o rudă apropiată a învinuitului Miluan Piţa Simion – n.a.), „om de 40 de ani”, adeverea faptul, referindu-se la ce-i spusese soţia sa: „eu încă cu sufletul meu altă nu ştiu spune, fără numai acestea care au spus fumeie mea”459. Deosebit interes prezintă mărturia lui „Mulduven Nastasie”, care aduce alte argumente în susţinerea soţiei  pârâtului: „eu alta cu sufletul meu nu ştiu, nice am văzut, iară de la alţii am auzit de acestea lucruri, că ar fi fost, iar cu Miluan, nu ştiu fost-au au ba. De’sta ştiu, Miluan pe mine încă m-au întrebat ce va face, când se apucă de dânsa, o tot mociofoleşte pe vontricelă, şi nu-i poate face”460. Această mărturie este surprinzătoare din două considerente. În primul rând, un bărbat dă mărturie împotriva altui bărbat cum că acela nu este capabil să fie bărbat şi, în a doilea rând, demonstrează ce făcea acest Miluan cu soţia sa. Sinceretatea mărturiei este frapantă. În schimb, unul dintre martori, femeia Marica Daraban, spunea în judecată: „ eu de aceste lucruri de la oameni am auzit că ar fi fost, iar Miluană cu sufletul meu nu ştiu fost-au, au nu”461. Adică, femeia susţine că a auzit, dar subliniază că personal nu a văzut. Spre regretul nostru, nu dispunem de documente care să ne arate 457 Nicolae Iorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei (scrisori domneşti şi scrisori private). Partea II, p. 79. 458 Ibidem, p. 80. 459 Ibidem, p. 80. 460 Ibidem, p. 80. 461 Ibidem, p. 80.

176

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

decizia finală a judecăţii, însă considerăm că este un caz exepţional şi merită toată atenţia în privinţa studierii problemei cercetate. Femeia a cerut desfacerea căsătoriei pe motiv că soţul nu-şi îndeplineşte obligaţiile conjugale şi pentru obţinerea divorţului a venit cu argumente şi martori la judecată. Cu mare probabilitate, ea a avut câştig de cauză. In orice caz, putem concluziona că documentul trezeşte deosebit interes din toate considerentele, din punctul de vedere al studierii dreptului civil, relaţiilor familiale şi vieţii private în epoca medievală. Vorbind despre acest motiv de desfacere a căsătoriei, putem constata că era extrem de rar întâlnit sau menţionat în documente de divorţ din alte ţări europene. De exemplu, în Polonia avem la dispoziţie un singur caz, când se face o tentativă de a desface o căsătorie din motiv de neîndeplinire a obligaţiilor conjugale. Este vorba despre magnatul lituanian Krzysztof Moniwid Dorohostajski462, care a fost de două ori căsătorit şi ambele soţii, Zofia Chodkiewiczowna463 şi Zofia s Radziwiłłów464, l-au înşelat. Iar dacă prima soţie a fost scutită de învinuiri din partea soţului, a doua a suferit pentru ambele. În 1603, după trei ani de la căsătorie, Zofia s Radziwiłłów avea deja un 462 Krzysztof Moniwid Dorohostajski (1562-1615) era o personalitatea exepţională pe timpurile acelea, făcea parte dintre cele mai puternice şi influente familii de elită politică din Marele Cnezat Lituanian. A ocupat înalte funcţii în stat: staroste orăşenesc din Wołkowysk (1588-1615); stolnic (1588-1590); mareşal de curte (1596-1598) etc. Cunoştea multe limbi moderne, a tradus în 1603 poeziile lui Virgiliu, avea teza de doctor în medicină susţinută la Universitatea din Freiburg, a publicat o serie de studii. Vezi în  : Instrukcje «wychowawcze» Krzysztof a Dorohostajskiego dla żony Zofia s Radziwiłłówny, în : Jan Seredyka, Rozprawy z dzieów XVI i XVII wieku, Widawnictwo Forum Naukowe, Poznań, 2003, p. 141; K. Lepszy. Dorohostajski Krzysztof Mikołai z przydomkiem Moniwid, h. Leliwa (1562-1615), marzsałek w. Litewski, în  : Polski Słownik Biograficzny, t. 5, q939-1946, p. 231-333; Jan Seredyka, Księżniczka i chudopachołek. Zofia s Radziwiłłów Dorohostajska i Stanisław Tymiński. Studia i monografie. Opole, 1995, p. 115-116; Monika Malinowska, Sytuacja kobiety w siedemnastowiecznej Francji i Polsce, Warszawa, 2008, p. 64. 463 Zofia Chodkiewiczowna era sora dreaptă a marelui hatman lituanian Jan Karol Chodkiewicz, Vezi: Monika Malinowska, Sytuacja kobiety w siedemnastowiecznej Francji i Polsce, p. 64. 464 Zofia s Radziwiłłów era vara lui Janusz Radziwiłł şi nepoată de unchi a Barbarei Radziwiłłowna, regina Poloniei. Vezi în: Jan Seredyka, Księżniczka i chudopachołek. Zofia s Radziwiłłów Dorohostajska i Stanisław Tymiński, p. 115.

177



Lilia Zabolotnaia

amant. În 1606 ea începe o nouă legătură romanţioasă cu Stanisław Tymiński465. Krzysztof Moniwid Dorohostajski apelează la fratele soţiei, Jerzy Radziwiłł, după ajutor şi sfat în această chestiune delicată. Pe de-o parte, el, probabil, nu voia să afişeze aventurile soţiei, dar, pe de altă parte, era vorba de averea familiei. În cazul că ar fi procedat conform normelor juridice, atunci ar fi trebuit să aducă dovezi că şi-a prins soţia cu amantul in flagranti şi să-i ducă la închisoarea orăşenească. Trebuia să fie întocmit un dosar şi să se deschidă un proces de cercetare a cazului. Soţia şi amantul aveau dreptul de a face apel către tribunalul regal. Deci, ca rezultat, situaţia familială a lui Krzysztof Moniwid Dorohostajski urma să devină publică în toată Polonia. Nu putea fi exclus nici prestigiul ambelor familii reputate în regatul polon – Dorohostajski şi Radziwiłł, care urma să fie umbrit şi ponegrit în mediul elitei nobiliare poloneze. Pentru a-şi salva reputaţia, Krzysztof Moniwid Dorohostajski a decis să desfăcă mariajul şi, mărinimos, să-i dea zestrea soţiei466. La rândul său, Zofia s Radziwiłłów, fiind asuprită de soţ, a plecat la fratele său, Jerzy Radziwiłł, care a pornit o adevărată bătălie împotriva lui Krzysztof Moniwid Dorohostajski, ca să ocrotească numele bun şi reputaţia surorii sale467. El a înterpretat adulterul surorii sale ca fiind din vina lui Krzysztof Moniwid Dorohostajski, pe care l-a învinuit că era impotent468. A urmat separarea soţilor, însă, până la urmă, ambele părţi au decis că familia trebuie totuşi să fie păstrată. Jerzy Radziwiłł a convins-o pe sora sa să se întoarcă la soţul ei pentru a evita un scandal public şi divorţul. Krzysztof Moniwid Dorohostajski i-a pus însă un şir de condiţii soţiei, şi i-a făcut o dispoziţie de 465 Jan Seredyka, Księżniczka i chudopachołek. Zofia s Radziwiłłów Dorohostajska i Stanisław Tymiński, p. 25. 466 Ibidem, p. 52. 467 Instrukcje „wychowawcze” Krzysztof a Dorohostajskiego dla żony Zofia s Radziwiłłówny, în: Jan Seredyka, Rozprawy z dzieów XVI i XVII wieku, Widawnictwo Forum Naukowe, Poznań, 2003, p. 149. 468 Jan Seredyka, Księżniczka i chudopachołek. Zofia s Radziwiłłów Dorohostajska i Stanisław Tymiński, p. 91; Monika Malinowska, Sytuacja kobiety w siedemnastowiecznej Francji i Polsce, p. 66-67.

178

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

comportare când el va lipsi de acasă din motive de serviciu: lângă ea să fie întodeuna cineva dintre slugi, să nu iasă din casă singură ci numai însoţită, să nu primească oaspeţi în lipsa soţului etc.469 Practic, era izolată în casă şi supravegheată permanent. III. 6. Adulterul. Curvie şi preacurvie În Ţările Româneşti nu cunoaştem nici o atestare documentară a desfacerii căsătoriei având ca motiv eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor conjugale, dar, în schimb, s-au păstrat o serie de documente care demonstrează cazurile de adulter. Adulterul, denumit în epoca medievală preacurvie, era vina soţiei, care îşi permitea legături sexuale extraconjugale470. Femeia era pedepsită pentru adulter atât în dreptul canonic, cât şi în cel laic, de pravile şi de obiceiul pământului: „1345. E nevoie să se ştie că femeie, de va fi aflată şi osândită pentru adulter, se închide în mănăstire, iar dacă va fi osîndită pentru altă vină (****), atunci nu se va închide în mănăstire, ci se desparte de bărbat şi în curgerea de 5 ani nu poate să se ducă după altul”471. Deci, după cum ne arată documentul, femeia învinuită de adulter era despărţită de soţ şi trimisă la mânăstire. Se indica şi perioada în care femeia nu avea drept să se recăsătorească, adică 5 ani. În afară de aceasta, pentru a dezrădăcina moravurile sălbatice, era înăsprită pedeapsa pentru adulter prin interzicerea căsătoriei femeii pedepsite cu complicele ei: „Cel ce e învinuit de adulter cu o femeie oarecare nu poate să se însoare cu ea”472. În Viaţa lui Vlad Ţepeş găsim descrieri ale felului cum era pedepsită femeia pentru adulter: “VIII. Dacă o femeie oarecare greşea cu adulter faţă de bărbat, el poruncea să-i reteze ruşinea şi să-i jupoaie 469 Instrukcje „wychowawcze” Krzysztof a Dorohostajskiego dla żony Zofia s Radziwiłłówny, în: Jan Seredyka, Rozprawy z dzieów XVI i XVII wieku, p. 148-149. 470 Istoria dreptului românesc, Responsabili de volum: Vl. Hanga, L. Marcu, Volumul I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, p. 443. 471 Despre cele ce fac adulter, în Manualul legilor sau aşa-numite CELE ŞASE CĂRŢI, ale lui Constantin Harmenopolos. Partea II-a, Cartea a Patra, p. 342-345. 472 Ibidem, p. 343-345.

179



Lilia Zabolotnaia

pielea şi s-o lege goală şi s-o atârne pe masă în mijlocul cetăţii şi a târgului. Şi fetelor care nu-şi păstrau fecioria şi văduvelor de asemenea le făcea şi altora le tăia sânii, altora le jupuia pielea de ruşinea ei şi băga în ruşinea ei o vergea de fier înroşit şi ieşea prin gură şi aşa o lega şi stătea la stâlp goală, până ce cădea carnea şi oasele ei sau a fi hrana păsărilor”473. Femeia vinovată de adulter îşi pierdea zestrea în favoarea soţului. La 5 septembrie 1533, Vlad Vintilă (1523-1535) întăreşte „după dreptate” (pravdu) şi „după legea veche” (stari zakon) o hotărâre a lui Vlad Călugărul (1481-1482), care poruncise confiscarea de către soţul ultragiat a bunurilor soţiei sale adultere474. Un act domnesc din 1612 din Ţara Românească ne arată care era concepţia vremii faţă de adulter. Radu Mihnea, judecând procesul soţiei lui Lupu Mehedinţeanu, declară că în cursul procesului „domnul nostru şi cu cinstitul părintele nostru şi cu toţi boierii m-au rugat ca să-i iert capul”: „1612 (7121) Noiembrie 1. Scris-am jupan Lupul mare paharnic această a mea carte cum să să ştie că am dat şi am miluit sfântă mănăstire dela Izvorani, hramul sfântu ierarh făcătorului de minuni Nicolae Miralichiie, cu partea de ocină a jupânesei mele, anume Mariia, dela Sărata, ori cătă să va alege preste tot hotarul, cu rumânii şi cu viile şi toată ocina, pentru că am prins-o umblând rău, umblând cum nu se cade, în curvie cu o slugă de a mea. Şi au fost să i se taie capul şi a vrut să calce capul meu. Deci, domnul nostru şi cu cinstitul părintele nostru şi împreună cu toţi boierii m-au rugat ca să i să ierte capul, iar moşiile ei şi ocinele ei toate să iau de la dânsa bucatele şi satele toate. Deci, dacă am văzut cuvintele domnului nostru şi ale cinstitului mitropolit împreună cu toţii boierii, capul i-am iertat şi bucatele să fie pe mâna mea. Drept Viaţa lui Vlad Ţepeş. Povestire despre Dracula voievod, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, p. 210. 474 Documenta Romaniae Historica, B, 24, volumul 3, Bucureşti, 1975, p. 269 (nr. 166); V.Valentin ,Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XIII-lea, Bucureşti, 1980. 473

180

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

aceia, am dat acea parte ce au fost a ei, din Sărata, să fie a sfintei m-rii ce e mai sus scrisă dela Izvorani, că e ale mele bucate”475. După cum vedem din document, conform deciziei luate în baza obiceiului, soţul devine proprietarul averii soţiei sale. În cazul când soţul era învinuit de adulter, soţia devenea proprietara averii lui. În afara situaţiilor simple de adulter arătate până aici, am găsit şi documente care probează existenţa unor cazuri mai complexe, care-şi găsesc o rezolvare cel puţin ciudată, dar totuşi „legală”. Vorba ceea: ca la noi, la nimeni! Documentele confirmă aplicarea normei de drept consuetudinar şi totodată practica răscumpărării vinei printr-o despăgubire numită „plata capului”476. Propunem unele documente excepţionale. De exemplu, documentul din 1609 descrie cazul dublei crime împotriva moralei – adulter şi omucidere. O femeie împreună cu amantul său îşi ucide soţul şi-şi răscumpără capul: “1609 Iunie 24, Bârlad. […] Iată noi, Cârstea Dănilă voit şi 12 pârgari din târgul Bârlad […] au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor bătrânilor de acolo, această femeie, anume Mariica şi fraţii ei, Gavril şi Toader, fiii Sorcăi, nepoţii lui Onul, din sat din Oleşeşti, nesiliţi de nimeni şi neasupriţi, ci pentru marele ei păcat, că a tăiat capul bărbatului său, anume Văscan şi a făcut dragoste cu alt bărbat, anume Burduban din Spăriaţi. Astfel ea n-a avut cu ce să-şi plătească capul, ci a vândut dreapta ei parte de ocină şi partea fraţilor ei mai sus zişi, din sat din Oleşeşti, pe gârla Putnei, partea bunicului lor Onul”477. Este un caz deosebit şi mai ales ciudat din toate punctele de vedere. Doamna, în afară de faptul că scapă de pedeapsă pentru două crime grave, reuşeşte chiar să-şi răscumpere capul (pedeapsa cu moartea!n.a.) jertfind averea fraţilor săi. În Moldova medievală, ca şi în toate 475 Documente privind istoria României, B. Veacul XVII, Vol. II (1611-1613), Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951, p. 116-177 (nr. 119). 476 Istoria dreptului românesc. Responsabili de volum: Vl. Hanga, L. Marcu, Volumul I, p. 443. 477 DIRA, Veac. XVII, Vol. II, Bucureşti, 1953, p. 224 (doc. nr. 297).

181



Lilia Zabolotnaia

ţările europene, sancţiunea pentru moartea de om era numai pedeapsa cu moartea. Şi pentru adulter era prevăzută aplicarea pedepsei capitale, dar evident că şi aceasta, după cum ne-o demonstrează documentul menţionat, se putea evita prin răscumpărare. Nici într-o ţară europeană nu se atestau asemenea cazuri, deoarece se făcea diferenţa între adulter şi omucidere. Europa a moştenit pedeapsa pentru adulter din legislaţia bizantină (lex Iulia de adulteriis) şi mai ales din dreptul german. Erau prevăzute diferite modele de pedepse: biciuire, defăimare, amenzi băneşti etc. Istoricul polonez Witold Maisil în lucrarea sa Poznańskie prawo karne do końca XVI wieku478 ne vorbeşte despre pedeapsa pentru adulter în oraşele Wroclaw şi Poznań (Polonia). Autorul subliniază că documente despre adulter sunt foarte puţine şi fragmentare. De exemplu, la Wroclaw, pedeapsa pentru adulter la sfârşitul secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea era amenda bănească479. În schimb, în oraşul Poznań, adulterul era foarte aspru pedepsit, înclusiv cu condamnare la moarte. Materialul documentar consultat din a doua jumătatea secolului al XVI-lea descrie următorea situaţie: din 26 de perechi osândite pentru adulter – 15 persoane au fost ucise, pentru 11 oameni a fost aplicată o pedeapsă mai uşoară, în 2 cazuri diacul nu a notat verdictul judecătorului. Cu pedeapsă capitală au fost sancţionaţi toţi partenerii adulterium duplex, adică în cazul când cei doi parteneri, bărbatul şi femeia, învinuiţi de adulter, erau căsătoriţi. Au fost înregistrate 5 cazuri de adulterium duplex. În cazul adulterium simplex, când unul dintre parteneri era necăsătorit, acesta nu era condamnat la moarte, ci se pedespsea cu biciuire şi izgonire din oraş480. În secolul al XVII-lea, în Moldova, conform documentelor de epocă, pentru adulter nu se mai aplica pedeapsa cu moartea. Bărbaţii, ca şi femeile, puteau să-şi răscumpere capul pentru infidelitate. Un asemenea caz este descris într-un document din 1607, când, printrWitold Maisil. Poznańskie prawo karne do końca XVI wieku. Poznań, 1963, p. 257 Ibidem, p. 257. 480 Ibidem, p. 257. 478

479

182

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

un proces de litigiu, complicele îşi răscumpără capul: „1607 (7115) ianuarie 18, Bârlad. † În anul curgător şapte mii o sută cincisprezece (1607) luna Ianuarie 18 zile. Iată noi, Cârstea Dănilă şoltuz şi 12 pârgari din târgul Bârlad. Iată a venit înaintea noastră şi înaintea tuturor bătrânilor Bârladului, Constantin, fiul lui Ursul, nepotul lui Stavăr din Oleşeşti şi cu toţi fraţii săi, nesiliţi de nimeni, nici asupriţi, ci pentru marele păcat, ce a păcătuit Ursul, pentru că l-a prins Ivan, de faţă cu femeia sa, anume Neagole, iubindu-se şi nu are cu ce să-şi plătească capul ci au vândut dreapta lor ocină şi dedină din sat din Oleşeşti […] Astfel ei s-au sculat şi au plătit cu aceşti bani capul lui Ursul pentru păcatul său pe care-l scriem mai sus la Procop Negrea ureadnic de Bârlad […] De aceea noi, văzând tocmeala lor bună şi plata deplină, i-am făcut de la noi lui Pavel diac, această mărturie, până când îşi va face privilegit de la domn”481. Situaţia, ca şi cea precedentă, nu-şi găseşte nici o explicaţie logică. În primul rând, la judecată se confirmă că acest Ursu a făcut păcat mare (sic!). Se subliniază că Ursul a fost prins de către soţ, «de faţă cu femeia sa, anume Neagole, iubindu-se”482. În continuare, femeia nu se mai pomeneşte. Şi ultimul moment frapant. Ursu îşi răscumpără capul şi este luată decizia de împăcare: „văzând tocmeala lor bună şi plata deplină, i-am făcut de la noi lui Pavel diac, această mărturie, până când îşi va face privilegii de la domn. Şi pentru mare credinţă şi tărie noi am pus şi pecetea oraşului pe această adevărată carte şi zapis al nostru, ca să se creadă”483. Deci, după cum observăm, problema era rezolvată printr-o simplă înţelegere materială, adică prin bani, şi nu s-a pus problema desfacerii căsătoriei. În perioada cercetată, oricărei persoane „în cazul când se făcuse vinovat de moarte de om, i se aplica pedeapsa capitală, pedeapsă a cărei executare a putut fi însă evitată, în general, până în sec al XVIIIlea, permiţând-se ucigaşului să răscumpere moartea de om. Identificat 481 Documente privind Istoria României. A. Moldova, veac. XVII, vol. II, (16061610), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1953, p. 80-81 (doc. Nr. 92). 482 Ibidem, p. 80-81 (doc. Nr. 92). 483 Ibidem, p. 80-81 (doc. Nr. 92).

183



Lilia Zabolotnaia

şi prins, infractorul plătea el însuşi sau prin rudele sale domnului – în Ţara Românească, sau marelui vornic – în Moldova, gloaba numită duşegubină (din slavonă – pierdere de suflet – n.a.) pentru „răscumpărarea capului” şi părţii civile – despăgubiri. Iertarea infractorului de către victimă sau succesorii săi în urma despăgubirii primite atrăgea de obicei şi transformarea pedepsei capitale în amendă. Gloaba cuvenită pentru moartea de om se stabilea în bani. În lipsă de numerar, plata se făcea, de cele mai multe ori, în natură, şi anume: în ocine, animale, stofe, sau chiar prin alienarea libertăţii”484. După cum am menţionat mai sus, izvoarele epocii atestă că femeia învinuită de adulter era trimisă la mănăstire şi nu avea drept să se recăsătorească cu bărbatul cu care „a curvit”. Mai târziu, în pravile, bărbaţii de asemenea erau pedepsiţi pentru adulter; se deosebea adulterul de concubinaj, legătura sexuală dintre bărbat burlac şi o femeie necăsătorită, dar despre aceastavom vorbi în alt capitol. După aceste constatări pomenite mai sus, propunem să comparăm situaţia juridică creată prin introducerea codicelor de legi de la mijlocul secolului al XVII-lea în Ţările Româneşti. La aceasta ne obligă necesitatea cercetării mai aprofundate a dreptului femeii în legislaţia epocii. Mijlocul secolului al XVII-lea este considerat o etapă nouă în istoria civilizaţiei Ţărilor Româneşti, începutul perioadei de trecere de la epoca medievală la epoca modernă. O contribuţie însemnată la acest proces de consolidare a statului şi centralizare a puterii şi a autorităţii monarhice l-a avut elaborarea pravilelor şi a legislaţiei oficiale. III. 7. Adulterul şi situaţia juridică a femeii în legislaţia scrisă. Receptarea dreptului bizantin Un interes cu totul special îl prezintă situaţia juridică a femeii şi a relaţiilor familiale după aplicarea legislaţiei scrise la mijlocul secolului al XVII-lea. Secolul al XVII-lea, cu marile lui realizări culturale, 484 Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova (1611-1831), Partea a II-a. Procedura de judecată. Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. 21-22.

184

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

a înscris progrese remarcabile şi în domeniul dreptului scris, apărut ca urmare a noului stadiu de dezvoltare a societăţii româneşti. Complexul de practici şi norme care alcătuiau obiceiul juridic feudal, legea ţării, dreptul nescris, toate acestea au devenit treptat insuficiente în raport cu noua realitate. S-a recurs, astfel, la legea scrisă de origine bizantină, bisericească şi laică, care era mai completă şi cuprindea mult mai multe elemente laice485. Introducerea legislaţiei scrise a fost foarte importantă pentru ideea comunităţii de origine (de neam), de limbă, de interese, pentru legăturile culturale dintre cele două ţări române. Faptul că în Îndreptarea legii (1652) din Ţara Românească, alături de dispoziţii ale dreptului canonic, s-au introdus numeroase extrase şi părţi din pravila de la Iaşi (Carte românească de învăţătură (1646)) a direcţionat evoluţia istorică de la cutumă la dreptul tipărit cu consecinţe majore în formarea dreptului românesc şi a dat acestuia un însemnat rol îndrumător şi didactic favorizând în acelaşi timp creşterea puterii centrale (domneşti) în detrimentul autorităţii feudale locale486. Receptarea dreptului bizantin a fost consemnată de contemporani. De exemplu, misionarul Marco Bandini scria: „În Moldova legea e strictă; pedeapsa cu moartea se dă cu o dărnicie extraordinară, şi Vasile Lupu, care a introdus Pravilele lui Vasile cellalt, bizantinul, ţine ca ele să fie foarte strict respectate. Dar oricine este egal la judecată […] Vasile spunea făţiş: că „nu-i pasă de frate, de fii, de fiice, ci aiste este una şi singură dreptate pentru toţi”. Voia să judece el însuşi orice pricină gravă, şi rareori dădea delegaţie altcuiva când era vorba de pedeapsa capitală. Divanul se ţinea zilnic, afară de duminici şi sărbători […] nu o dată s-au plâns boierii că până acum a isprăvit cu peste 20 000 de vinovaţi şi s-au rugat de domn să se poarte mai blând, ca să nu fie lipsită ţara de atâţia oameni […] domnul a răspuns: „eu nu socot omul, ci dreptatea; nu lucrul, ci legea. Dacă toţi aţi face lucruri vrednice de moarte, trebuie să periţi toţi. Dacă ar fi ca jumătate din 485 I. Toderaş, Permanenţe istorice medievale. Factori ai unităţii româneşti, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994, p. 63-64. 486 D. V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 63.

185



Lilia Zabolotnaia

Moldova să fie rea, să piară; numai să rămâie cea bună. Cu cei buni voi trăi sigur, cu cei răi mă primejduiesc”487. Deosebit de interesantă şi semnificativă este relatarea lui Paul de Alep, care a menţionat cruzimea legilor lui Vasile Lupu şi a notat pedepsele pentru femei: ”[…] în 23 ani ai domniei lui Vasile fuseseră pierduţi peste 40 000 de ucigaşi şi tâlhari [...]. Ca pedepse, întâia oară era bătaia, tortura şi legarea de stâlp, pe urmă se tăia o ureche, apoi urechea cealaltă, iar moartea venea numai la rândul al treilea. Pentru femei întâia oară era bătaia, fireşte, a doua oară, tăierea nasului – un dezastru, cel puţin până la o oarecare vârstă – iar după aceea legarea la stâlp şi în sfârşit înecarea care, după cât se vede, se făcea mai mult pentru vinovăţii mai speciale ale femeii”488. Nicolae Iorga considera că în aceste pedepse s-a manifestat influenţa din Constantiopol489. Pentru a preciza şi a înţelege rezultatele consemnate în realizarea legislativă a epocii, am procedat la studierea comparată a celor două codice de legi: Carte românească de învăţătură (1646) a lui Vasile Lupu şi Îndreptarea legii (1652) a lui Matei Basarab. Pentru a evita dublarea unor pasaje din codice, în continuare referinţele la fragmentele din Îndreptarea legii (1652) vor fi notate în subsol. Spre deosebire de pravilele bisericeşti, în Carte românească de învăţătură (1646), în afară de aceea că sunt arătate motivele despărţirii dintre soţi, se dă şi explicaţia acestor motive. Era important să se demonstreze vina respectivă nu numai printr-o simplă afirmaţie, ci şi prin mărturie. „Gl. 17-18. Pentru care vine să despart căsarii (căsătoriţii – n.a.), ce să dzice bărbat de fămeae-şi: Aceste greşeli ce am zis, carele împart (despart – n.a.) bărbat de femeie ieste: preacurviia, sodomia, erezia, carele trebuie să să arate la giudeţ întreg (întregului juriu – n.a.) şi la vedere, pentru că de nu să vor arăta să vadă toţi, Călători Străini despre Ţările Române, volumul V, p. 342; N.Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 233 488 Călătoria lui Paul de Alep (1637-1667), în Călători străini despre Ţările Române, Volumul VI, p. 122-123. 489 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 238. 487

186

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

atunce e ca şi când nu s-ar fi făcut nicicum […], şi aceasta stă asupra giudeţului să să isprăvească ( să judece – n.a.) de vor fi mărturiile bune sau de nu vor fi”490. Divorţurile se judecau de instanţa ecleziastică, fiind o materie civilă canonică491. Jurisdicţia ecleziastică aparţinea episcopilor, care o exercitau uneori prin protoierei. Instanţa ecleziastică analiza pricinile religioase şi pe cele civile, dintre care, la acest moment al lucrării, amintim divorţul492. În urma judecăţii se emitea o carte de despărţenie, care putea fi obţinută de oricare dintre soţi. Pentru prima dată, conform pravilelor din Carte românească de învăţătură (1646), vina adulterului se aplica şi asupra bărbaţilor: „Căsarii să vor împărţi de femeile sale pentru preacurvie; şi cum ieste dat bărbatului să-şi lase muierea, când o va găsi făcând preacurvie, aşa ieste dat şi muierii să-şi lase bărbatul, când va curvi cu altă muiere măritată, sau fată, sau şi altă muiere fie ce fel va fi ”493. O condiţie asemănătoarea era introdusă de Matei Basarab şi în Îndreptarea legii (1652) „Gl. 179. Zac.1. Pentru care vini se despart oamenii casnici, ce să zice bărbat de fămeae-şi: Casnicii se vor despărţi de femeile sale pentru preacurvie, şi ieste dat bărbatului să-şi lase muierea când o va găsi făcând preacurvie. Aşijderea ieste dat şi muierii să-şi lase bărbatul când va curvi cu altă muiere măritată sau cu fată, sau şi altă muiere fie ce feliu va fi ”494. Pentru a lămuri unele noţiuni folosite în epocă, trebuie să dife490 Carte românească de învăţătură (1646), Ediţie critică, condusă de acad. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1961, p. 114; „Gl. 180, zac. 4. […] greşele […] carele împart bărbat de femeia, ieste preacurvia, sodomia, ereticia. Ce acestea trebuie să se arate la judecătoriu întregi şi de faţă; iar de nu se vor arăta să vază toţi, atunce ca şi când nu se-ar fi făcut nicicum şi cum nu se-ar fi dus pre judecătoriu. Şi aceasta stă asupra judecătorului să se isprăvească, însă să vază de vor fi mărturiile bune, sau de nu vor fi”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 178. 491 M. M. Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, Iaşi, 1997, p. 74. 492 Istoria dreptului românesc, Volumul II, Partea I. Responsabili de volum: D. Firoiu, L. P. Marcu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1984, p. 214. 493 Carte românească de învăţătură (1646), p. 114 494 Îndreptarea Legii 1652, 1962, p. 176.

187



Lilia Zabolotnaia

renţiem şi să explicăm noţiunile de „curvie” şi „preacurvie”. Curvia defineşte desfrânarea, iar preacurvia e sinonimă cu adulterul. Curvia sau desfrânarea era o infracţiune care se referă la relaţii care nu au legătură cu căsătoria, şi a fost suprimată în dreptul penal. Curvia făcea parte din delictul contra bunelor moravuri. În documentele epocii, în special în letopiseţe, deseori se apela la această noţiune, făcându-se referire la „sfânta pravilă”: „Dzice Sfânta Scriptură la Levicon, cap. 20: „Cel ce va preacurvi cu muierea altuia şi va face curvie cu femeia vecinului său, cu moarte să moară curvariul şi preacurvariul”. Şi la a Doua Lege iar Sfântă Scriptură zice, cap. 27: „Blăstămat carele doarme cu muierea vecinului său […] la Ezdra prorocul, cap. 3 zice: „Depărtaţi-vă de niamuri streine şi de muiarele lor. Pavel Apostol, cap. 1 cătră Corintheni, iar zice: „Feriţi-vă de curvie, că pe curvarii şi pe preacurvarii Dumnezeu îi va judeca”495. Instanţele bisericeşti aplicau pedeapsa cu globirea şi închiderea la mănăstire (în special a femeilor). Preacurvia sau adulterul făcea parte din infracţiunile contra familiei, pedepsite de pravile cu închiderea femeii la mănăstire (de unde bărbatul putea să o scoată în termen de trei ani), tăierea nasului, bătaia, tunsoarea şi expunerea în piaţă496. Pravilele deosebeau adulterul de concubinaj, primul fiind o legătură sexuală dintre un bărbat şi o femeie, când unul din ei sau chiar amândoi sunt căsătoriţi cu altă persoană (Gl. 16, zac. 3; Carte românească de învăţătură (1646); Gl. 215, zac.3, Îndreptarea Legii 1652), iar al doilea este o convieţuire nelegalizată în biserică. În afară de aceasta, pravilele aduc o explicaţie detaliată când şi în ce mod poate fi justificat adulterul sau preacurvia. Dacă femeia era izgonită de bărbat din casă şi comitea adulterul ca să-şi poată asigura existenţa, atunci, conform pravilei, ea avea dreptul să desfacă căsătoria, însă bărbatul nu putea să ceară divorţul şi purta toată vina pentru comportamentul soţiei: „Cându-ş va goni bărbatul muierea din casă, sau de nu o va hrăni, sau alte ca acestea-i va face, pentru carele ea va face preacurvie: atunci bărbatul ei nu va putea să să despartă să 495 496

Axinte Uricarul, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei, p. 201. Istoria dreptului românesc, Volumul II, Partea I, p. 323.

188

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

o lase; mai vârtos muiere pentru aceste vini ce zicem, poate să ceară voie să să despartă”497. Surprinzător este faptul că, dacă soţul ştia că soţia sa se ocupă de preacurvie şi nu făcea nimica ca să oprească, sau nu încearcă să o îndreptăţească, atunci, cum spunea pravila, el nu avea drept să ceară despărţenie deoarece trebuia de confirmat dacă nu făcea ea acest lucru cu permisiunea lui, adică cu silă. Mai mult decât atât, în pravile era indicat că în aşa caz femeia are drept să ceară despărţenie deoarece este vina bărbatului: „De va fi dat neştine voie muierii sale să facă preacurvie, nu va mai putea acela bărbat să să despartă de dânsa pentru preacurvie ce-au făcut, mai vârtos muierea poate să să despartă de dânsul, pentru care lucru să cheamă codăş şi hotru muierii sale, aceasta să înţelege de va fi fost cu voia muierii sau de-i va fi fost silă. Carele ştie cum muierea lui face preacurvie şi are avea putere să o smintească şi nu o sminteşte, acesta ca şi cum are da el singur putere şi voie muierii sale să facă acel lucru preacurvie şi ieste ca şi când o are hotri498 el singur”499. În caz dacă soţul nu declară faptul adulterului imediat după ce a prins pe soţia cu alt bărbat şi ascunde acest lucru, atunci el nu poate mai târziu să facă declaraţie în judecată şi să ceară divorţ: „Când va Carte românească de învăţătură (1646), Ediţie critică, condusă de acad. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1961, p. 113; Aceeaşi condiţie o găsim în Îndreptarea legii 1652: „Gl. 179. Zac. 2. Când-şi va goni bărbatul muierea din casă, sau de nu o va hrăni, sau alte ca acestea-i va face, pentru carele ea va face preacurvie, atunce bărbatul ei nu va putea să se despartă să o lase, iară aşa mai vârtos muierea, pentru aceste vini se zicem, putea să ceară voie să se despartă”, în Îndreptarea Legii 1652, Ediţia condusă de acad. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962, p. 176. 498 Hotria – proxenetismul. 499 Carte românească de învăţătură (1646), p. 113; „Gl. 179. Zac. 3. De va fi dat neştine voie muierii sale să facă preacurvie, acela bărbat nu va mai putea să se despartă de dânsa pentru preacurvia ce-au făcut, ce mai vârtos muiere poate să se despartă de dânsul, pentru că acesta lucru să cheamă coduş şi votru muierii sale, şi aceasta se socoteşte: fost-au cu voia muierii, au fost-i-au silă. Gl. 179. Zac.4. Carele ştie cum face muierea lui preacurvie şi el ar avea putere să o smintească, şi nu o sminteşte, ce o lasă, acela ieste ca şi cum ar da el singur puterea şi voie muierii lui să facă acel lucru de preacurvie şi ieste ca şi când o ar hotri el singur”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 177. 497

189



Lilia Zabolotnaia

face neştine pace cu muierea sa, după ce o va fi prins făcând preacurvie, nu va putea dup-acea să mai pârască pentru această curvie să o despartă”500. Găsim în pravile şi perioada fixată, adică în cât timp trebuia să fie confirmat la judecată faptul de adulter. Conform pravilei, pentru vina de adulter urma pedeapsa de desfacerea căsătoriei, dar nu putea nici bărbatul, nici femeia să obţină divorţ în caz dacă nu aduceau argumente, evident şi martori, în perioada de opt zile. Dacă nu era respectată această condiţie în perioada indicată şi, mai mult decât atât, în perioada ce vor fi despărţiţi (până la decizia oficială), se va naşte copil, atunci soţii erau obligaţi să se reunească şi să trăiască împreună: „[…] şi mai vârtos când va fi muierea dennafară de casa bărbatului său şi va naşte prunc acolo. Iar de nu să va putea descoperi acea preacurvie până la 8 zile, sau bărbatul sau muierea pentru bărbat, atunce să îndeamnă a lăcui într-un loc şi a face pace”501. Considerăm, că acest paragraf al pravilei este extrem de interesant, deorece protejează statutul copilului. Este un element nou al legislaţiei de epocă modernă, pe prim-plan devine interesul copilului. Dacă soţul învinuieşte pe soţie de adulter şi apelează la judecată, atunci în perioada cercetării cazului de instanţele judecătoreşti soţul era obligat să întreţină soţia până nu va fi confirmată vina ei. La acest capitol, pravila precizează, dacă femeia nu fa vi gonită de bărbat, ci singură, fără voia lui a plecat din casă, atunci soţul nu este obligat să o întreţină: „Cine-ş va goni muierea din casa sa, pentru ce va fi făcut preacurvie, să cade să o hrănească, până când va arăta preacurvia ei la giudeţ şi să să isprăvească împărţeala lor. Iar de să va afla cum muierea cu voia ei de va fi eşit până dennafară de poartă casei Carte românească de învăţătură (1646), Ediţie critică, condusă de acad. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1961, p. 113; „Gl. 179. Zac. 5. Când va face neştine pace cu muierea sa după ce o va fi prins făcând preacurvie, atunce acela nu va mai putea dup-aceia să mai pârască pentru acea curvie, să o despartă”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 177. 501 Carte românească de învăţătură (1646), Ediţie critică, condusă de acad. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1961, p. 114; „…şi mai vârtos când va fi muierea din afară de casa bărbatului ei şi va naşte cocon acolo. Iar de nu se va putea descoperi acea preacurvie până la 8 zile, sau bărbatul, sau muierea pentru bărbat, atunce se îndeamnă a lăcui într-un loc şi a face pace”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 177. 500

190

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

sale, nefiind gonită de bărbatul ei, atunci nu va fi dator bărbat să o hrănească”502 . După cum am menţionat deja, pravilele protejau femeia în cazul când bărbatul era învinuit de adulter. Dacă soţia putea să confirme acest fapt şi aducea dovezi argumentate, atunci, conform pravilei, ea putea să ceară, în afară de divorţ, întreţinerea sa de către soţ. În favoarea ei trecea toată averea şi tot venitul din zestre (uneori şi din proprietatea soţului). „De va fugi muierea de la bărbat, pentru căci va fi având aşeaş la vedere muieri curve, de le va fi ţiind, atunci are putere toată cheltuiala ce va fi de hrana ei să ceară de la bărbat şi tot venitul ce va fi strângându-să din zeastrele ei”503. Deci, după cum putem observa, concepţia vremii din mijlocul secolului al XVII-lea în ţările româneşti faţă de adulter era dură şi aspră. Nu era aplicată sancţiunea de pedeapsa cu moartea (după obiceiul pământului, femeia putea fi pedepsită cu moartea), dar în pravile era clar subliniat că era o crimă împotriva moralei. În cazul adulterului unuia dintre soţi, urma desfacerea căsătoriei: „Preacurvia de-are fi de faţă, de-are fi pre ascuns, pentru caria va goni bărbatul pre muierea-ş din casă, sau muiere de va fugi singură de bună voia ei: pre aceştia de pururi pravila-i sminteşte şi nu-i lasă să să împreună iarăşi şi să lăcuiască într-un loc”504. Pravilele prevedeau că bărbatul care prindea femeia în flagrant deCarte românească de învăţătură (1646), p. 113; „Gl. 179. Zac. 6. Cine-ş va goni muierea din casa lui căci va fi făcut preacurvie, atunce se cade să o hrănească până când va arăta preacurvia ei la judecătoriu şi să se isprăvească împărţeala lor. Iar de să va afla că va fi ieşit muierea cu voia ei până denafară de poarta casei sale, nefiind gonită de bărbatul ei, atunce nu va fi dator bărbatul să o hrănească”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 177. 503 Carte românească de învăţătură (1646), p. 113; „Gl. 179. Zac. 7. De va fugi muiere de la bărbat pentru că ceva fi având aşa de faţă muieri curve de le va fi ţiind, atunce are puterea muierea toată cheltuială ce va fi de hrană ei să ceară de la bărbat şi tot venitul ce va fi strângându-se din zestrele ei”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 177. 504 Carte românească de învăţătură (1646), p. 114; „Gl. 179. Zac. 8. Preacurvie, de-ar fi de faţă, d-ar fi pe ascuns, pentru caria va goni bărbatul pre muierea-şi din casă, sau şi muierea de va fugi singură de bună voia ei, pre aceia de pururi pravila-i sminteşte şi nu-i lasă să se împreună iarăşi şi să lăcuiască într-un loc”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 177. 502

191



Lilia Zabolotnaia

lict de adulter dacă o ucidea nu era pedepsit ca ucigaş505 şi avea dreptul, fără să recurgă la justiţie, să o pună în fiare sau temniţă. Documentele confirmă existenţa normei de drept consuetudinar şi practica răscumpărării vinei prin compoziţiune „plata capului”506. III. 8. Defăimarea Un alt motiv de divorţ în perioada respectivă era defăimarea soţiei sau denunţarea calomnioasă. Explicaţia juridică a noţiunii este următoarea: „defăimarea – echivalată cu denunţarea calomnioasă, constă în faptul de a se atribui unei persoane, verbal sau în scris, o vină neadevărată, care dacă ar fi fost întemeiată, ar fi atras asupra ei o pedeapsă”507. Infracţiunea de defăimare era socotită foarte gravă. Apare în pravile din secolul al XVII sub denumirea de sudalma mare508, urmând linia generală a dreptului bizantin şi pentru ea se prevedeau pedepse grele, în unele cazuri chiar pedeapsa capitală. Pentru exemplificare, propunem un document de epocă care descrie un proces de divorţ având ca motiv defăimarea soţiei de către soţ şi aplicarea pedepsei capitale pentru cel vinovat de această infracţiune. Cartea de judecată din 10 ianuarie 1633, dată în Bucureşti, prin care Maria, soţia spătarului Vasile, jura cu 12 jupânese pentru a se apăra împotriva bărbatului calomniator. Maria cu fiicele ei câştigă procesul, dobândeşte averile şi bucatele, el fiind iertat totuşi de pedeapsa tăierii capului în urma rugăminţii altor boieri 509. „Cu mila lui Dumnezeu, Io Matei voivod şi stăpânitorul întregii Ţări a Ungrovlahiei, nepot al marelui, preabunului, bătrânului şi răposatului Ioan Basarab voievod, dă domnia mea această poruncă, jupânesei Mariei, fata jupanului Ivaşco vel vornic, ce au fost juCarte românească de învăţătură (1646), Gl.8. zac. 6; Îndreptarea Legii 1652, Gl. 243. zac. 6. 506 Istoria dreptului românesc, Volumul I, p. 443. 507 Istoria dreptului românesc, Volumul I, p. 443, 447. 508 Îndreptarea Legii, gl. 107; Cartea românească de învăţătură, gl. 44. 509 Ştefan Berechet, Crestomaţia privitoare la judecata la români până în secolul al XVIII-lea, p. XLVI-XLIX; Idem, Procedura de judecată la slavi şi români, Chişinău, 1926, p. 67- 92. 505

192

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

pâneasa lui Vasile spătar, feciorul lui Muşat vistierul şi fetelor ei: Neacşa, Ioana şi Vilae ca să ia şi să aibă a ţinea toate bucatele lui Vasile spătar: sate, moşii, vii, rumâni, ţigani, ce vor fi bucatele lui Vasile spătar, toate să fie pre seama lor, pentru că au aruncat Vasile spătar jupânesei lui, Mariei, prihană, de au zis că este muiere rea şi neînţeleaptă. Încă în zilele lui Leon Vodă (1629-1632-n.a.) pre vremea când era aici părintele Macarie, exarhul de la Târnova, şi au umblat Vasile spătar cu mită şi la unii şi la alţii pre unde au ştiut el şi o au lăsat, şi i-au cheltuit toate zestrele ei, ce au avut de la tată-său, Ivaşco vel dvornic, şi s-au plâns jupâneasa Maria de dreptate, cum că nu este vinovată cu nimica de acea năpaste, şi ş-au cerşit în zilele lui Leon voevod, jupâneasa Maria, legea ţării ca să se direpteze (să-şi obţină dreptatea – n.a.) şi să-şi scoată capul din nevoi şi dintr-acea năpaste mare. Iar Vasile spătar tot au umblat cu mită şi nu s-au putut apropia jupâneasa Maria a-şi lua lege. Deci într-alt chip n-au avut cum face că ş-au fost făcut Vasile spătar o carte a lui Leon voevod şi o carte a vlădicilor şi a episcopilor şi a boierilor, înşelăciune de pre vremea când s-au întâmplat d-au fost aici şi părintele Macarie, exarhul de la Târnova, omul lui Chiril, patriarhul din Ţarigrad, zicând Vasile spătar, cum s-au lăsat de bună voia lor. Într-aceia jupâneasa Maria fiind într-atâta năpaste nu s-au putut răbda. Deci când au fost acuma în zilele domniei mele, iar jupâneasa Maria au trimis la părintele Chiril, patriarhul din Ţarigrad, şi s-au întâmplat de au fost în Ţarigrad şi părintele Teofan, patriarhul de Ierusalim, şi părintele Macarie, exarhul de la Târnova, de au făcut carte cu blestem şi cu mare afurisanie pre capul jupânesei Mariei, cum că de va fi fost vinovată să fie blestemul şi afurisania pre capul jupânesei Mariei, iar de va fi fost dreaptă, să fie blestemul şi afurisania pre capul celuia ce o au năpăstuit. Şi au mărturisit părintele Macarie exarhul înaintea patriarhului Chiril şi a lui Teofan în Ţarigrad cum au năpăstuit Vasile spătar pre jupâneasa Maria fără dreptate. După aceea jupâneasa Maria când au fost în ziua de Blagoiavlenie510, ea ş-au cerşit şi lege 510 S-a scris greşit „Blagoiavlenie” în loc de „Bogoiavlenie” – Botezul Domnului. Matei Basarab transformă, după obiceiul existent şi în Bizanţ, sărbătoarea Bobotezei în adunare de stări care judecă celebra pricină a Mariei, în Ştefan Berechet, Crestomaţia privitoare la judecata la români până în secolul al XVIII-lea, p. XLVII.

193



Lilia Zabolotnaia

dinnaintea părinţilor şi a episcopi şi egumeni şi tot soborul şi a tuturor boiarilor pentru acea năpaste. Într-aceea domnia mea am căutat şi am socotit împreună cu toţi părinţii vlădici şi episcopi şi egumeni şi cu toţi boiarii şi cu toată ţara câţi au fost adunaţi la sobor în ziua de Blagoiavlenie de am luat seama pre amăruntul pre sfânta pravilă şi cu [...] şi am citit cartea patriarhilor la sobor şi nu am putut opri domnia mea să nu-şi ia jupâneasa Maria lege, ci i-au dat [...] lege 12 jupânese, pre răvaşe domneşti, ca să jure cu sufletele lor pe sfânta Evanghelie înaintea părintelui nostru mitropolit, chir vlădica Grigorie511 cum că nu este jupâneasa Maria cu nimica vinovată de acele cuvinte cu năpaste şi cu asupriciune. Deci, jupâneasa Maria a jurat şi s-au direptat dinnaintea domnii mele în divan de acea năpaste şi au rămas Vasile spătar de lege şi de judecata din divan şi de vina ca un om rău, năpăstuitor şi l-au ajuns pravila şi divanul să i se taie lui Vasilie spătar şi capul, precum să i se ia bucatele, apoi au căzut boiarii la domnia mea cu mare rugăciune de l-am iertat. Şi am dat domnia mea să-i ia jupâneasa Maria şi cocoanele (fiicele – n. a.) ei, ce scriu mai sus: toate moşiile şi toate bucatele lui ce va avea, multe, puţine, pre seama lor, cum scrie mai sus şi să aibă a lua jupâneasa Maria de la Vasile spătar şi cartea lui Leon voevod şi alte cărţi de la mâna lui, care cărţi au fost făcute mai dinainte vreme şi opreală să n-aibă, că aşa am judecat domnia mea. Şi de nimeni să nu fie clătită după porunca mea; deci, iată, pus domnia mea şi martori: Jupan Hriza vel ban Cralevschii i jupan Ivaşco vel dvornic i jupan Grigorie vel logofăt i jupan Mihai vel vistier i jupan Mihai vel spătar i jupan Nedelco vel clucer i jupan Vasile vel stolnic i Muzinca vel comis i Vucina vel paharnic i jupan Constantin vel postelnic i Grigorie vel logofăt. Şi am scris eu logofătul Lăpădat, în capitala Bucureşti, luna ianuarie în 10, de la Adam până la scrierea (acestei cărţi, fost-a) cursul vremii, în anul 7141, anii Domnului 1633)”512. 511 Mitropolitul Ungrovlahiei Grigore (1629-1637), în Ştefan Berechet, Op. cit. p. XLVII. 512 Judecata la Români până în secolul al XVIII-lea, în Ştefan Berechet, Crestomaţia privitoare la judecata la români până în secolul al XVIII-lea, p. XLVI-XLIX, p. XLVIII.

194

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

După cum am menţionat mai sus, acesta este un document de o deosebită valoare, care ilustrează clar situaţia juridică a femeilor din Ţările Române în perioada dată. În primul rând, femeia a fost învinuită de către soţ „că este muiere rea şi neînţeleaptă”513 şi soţul a obţinut „cu mită”, prin viclenie, divorţul. Vasile spătar a divorţat şi i-a reţinut zestrea ca pedeapsă, „au umblat Vasile spătar cu mită şi la unii şi la alţii pre unde au ştiut el şi o au lăsat, şi i-au cheltuit toate zestrele ei ce au avut de la tatăsău, Ivaşco vel dvornic”514. Este de subliniat faptul că soţul a reuşit să mituiască preoţii şi, în baza unor mărturii false, să obţină o carte de despărţire, ceea ce confirmă faptul că la epoca respectivă actul de care vorbim putea fi cumpărat. La desfacerea căsătoriei era obligatoriu ca martorii să fie preoţi şi rude apropiate. Deci, aceasta înseamnă că preoţii au depus mărturii false sau „au minciunit”. Soţul a „confiscat” toată averea soţiei şi dreptul asupra copiilor, căci, conform legii, în situaţia când vinovăţia era a femeii, atunci ea pierdea toate drepturile asupra copiilor şi a zestrei sale. Cu toate aceste învinuiri grave515, Maria îşi caută dreptatea şi obţine carte de blestem tocmai de la patriarhul Chiril al Ţarigradului, de la Macarie, exarhul de la Târnova şi de la patriarhul Theofan de Ierusalim, pe care le prezintă domnului, în ziua de sărbătoare, în faţa vlădicilor, episcopilor, egumenilor, a întregului sobor de boieri mari şi mici. Femeia ajunge la cea mai înaltă instanţă judecătorească laică şi civilă, procesul find cercetat de domn şi de patriarh: „Ea ş-au cerşit şi lege dinnaintea părinţilor şi a episcopi şi egumeni şi tot soborul şi a tuturor boiarilor pentru acea năpaste. Într-aceea domnia mea am căutat şi am socotit împreună cu toţi părinţii vlădici şi episcopii şi egumenii şi cu toţi boiarii şi cu toată ţara câţi au fost adunaţi la sobor”516. În faţa acestei adunări, domnul judeca pe dată: ”Am luat sama prea amăruntul preasfânta pravilă [...] şi am citit cartea patriarhilor la sobor”, Mariei i se dă „lege 12 jupânese, pre răvaşe domneşti, ca să Idem, p. XLVII. Idem, p. XLVII. 515 Ibidem, p. XLVII. 516 Ibidem, p. XLVII-XLVIII. 513 514

195



Lilia Zabolotnaia

jure cu sufletele lor pe sfânta Evanghelie înaintea părintelui nostru mitropolit, chir vlădica Grigorie517 cum că nu este jupâneasa Maria cu nimica vinovată de acele cuvinte cu năpaste şi cu asupriciune”518 . Este un caz excepţional şi ieşit din comun, deoarece, în perioada dată, aproape în toate ţările din Europa femeile puteau participa în procesul de judecată (mai ales la divorţ – n.a.) doar în prezenţa bărbaţilor (fie tată, soţ, frate etc.). Numai văduvele aveau dreptul să participe neîsoţite de vreun bărbat din familie. În documentul pomenit mai sus, femeile sunt prezentate ca având drepturi egale cu bărbaţii, pentru că se vede că pot depune mărturie. După afirmaţia lui Valentin Al. Georgescu, în Ţările Române, femeia căsătorită era deplin capabilă să se prezinte în instanţă, mai ales când se judeca chiar cu soţul ei519, într-o acţiune de divorţ520, sau în orice altă acţiune în legătură cu persoana ei521. Susţinem opinia autorului că în procesul de divorţ prezentat „cu toată procedura locală a jurătorilor – singurul caz de jurători femei – fondul pricinii de natură penală şi civilă este judecat după pravila bizantină”522. Este interesant faptul că bărbaţii martori prezenţi la această judecată, sunt menţionaţi tot în număr de 12 persoane. Între martori figurează şi tatăl Mariei „jupan Ivaşco vel dvornic”. Este posibil că el a fost cel care a sprijinit propria fiică, ce trecea prin toate greutăţile acestui proces. Până la urmă, Vasile spătar a fost învinuit şi pedepsit „de vină ca un om rău, năpăstuitor şi l-au ajuns pravila şi divanul să i se taie lui Mitropolit al Ungrovlahiei Grigore 1629-1637, în Ştefan Berechet, Op. cit., p. XLVII. 518 Judecata la Români până în secolul al XVIII-lea, în Ştefan Berechet, Op. cit., p. XLVIII. 519 Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova (1611-1831), Partea a II-a. Procedura de judecată. Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982, p. 9. 520 17 mai 1623, DIRA, XVII, 5, p. 220 (doc. nr. 293). 521 Ştefan Berechet, Crestomaţia privitoare la judecata la români până în secolul al XVIII-lea, p. XLVI-XLIX. Datat după Divan 10 ianuarie. 1635, DRH, B, XXIV, p. 565. 522 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1980, p. 237. 517

196

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Vasile spătar şi capul precum să i se ia bucatele”523. Această decizie confirmă faptul că pentru infracţiunea de defăimare în Ţara Românească se aplica pedeapsa cu moartea, „tăierea capului”524. În fine, boierul a fost iertat de domn, „apoi au căzut boiarii la domnia mea cu mare rugăciune de l-am iertat ”525, dar cu condiţia ca toată averea lui şi copiii să revină Mariei: „şi am dat domnia mea să-i ia jupâneasa Maria şi cocoanele ei (fiicele – n. a.), ce scriu mai sus: toate moşiile şi toate bucatele lui ce va avea, multe, puţine, pre seama lor, cum scrie mai sus şi să aibă a lua jupâneasa Maria de la Vasile spătar şi cartea lui Leon voievod şi alte cărţi de la mâna lui, care cărţi au fost făcute mai dinainte vreme şi opreală să n-aibă, că aşa am judecat domnia mea”526. Se ştie că în acea epocă jurătorii erau oamenii care atestau prin prestare de jurământ că cele susţinute de una din părţi sunt adevărate. Jurământul juca un rol foarte însemnat în justiţie şi era normal ca să se pedepsească cei care, din uşurinţă sau cu intenţie rea, jurau strâmb. În Ţările Române mărturia mincinoasă a jurătorilor se pedepsea cu amendă (halam)527. Şi totuşi, în acest proces nu întâlnim formulată nici o învinuire pentru mărturie mincinoasă, cu toate că la baza cazului existau mărturiile false ale lui „Vasile spătar” şi ale martorilor lui. Despre acestea nu se pomeneşte nimic în hotărârea luată de domn. Se prea poate să fi existat o judecare separată a martorilor mincinoşi, dar nu avem nici un act în acest sens, aşa că socotim că n-a avut loc un asemenea proces. În document întâlnim foarte des noţiunea legea ţării, am luat seama pre sfânta pravilă, după lege etc. Normele obiceiului pământului se aplicau potrivit moralei socieJudecata la Români până în secolul al XVIII-lea, în Ştefan Berechet, Op. cit., p. XLVIII. 524 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, p. 237. 525 Judecata la Români până în secolul al XVIII-lea, în Ştefan Berechet, Op. cit., p. XLVIII. 526 Ibidem, p. XLVIII. 527 V. Costăchel, P.P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957, p. 490-492. 523

197



Lilia Zabolotnaia

tăţii, deoarece judecătorii-boieri ţineau seama de condiţia socială a celor care se judecau. Domnul şi membrii sfatului, prin interpretarea pe care au dat-o normelor obiceiului pământului, de la caz la caz au creat reguli noi528. În acest document este evidentă aplicarea parţială a legislaţiei bizantine. „Într-aceea domnia mea am căutat şi am socotit împreună cu toţi părinţi vlădici şi episcopii şi egumenii şi cu toţi boiarii şi cu toată ţara câţi au fost adunaţi la sobor în ziua de Blagoiavlenie de am luat seama pre amăruntul pre sfânta pravilă”529. Matei Basarab transformă, după obiceiul existent şi în Bizanţ, sărbătoarea Bobotezei (Botezul Domnului) în adunări de stări care judecă530, unde erau cercetate cazurile excepţionale. Exemplul de mai sus serveşte drept confirmare a acestei afirmaţii. III. 9. Părăsirea unuia dintre soţi (Părăsirea soţiei) Unul dintre motivele de divorţ, practicate în epoca medievală, era situaţia când soţul îşi părăsea soţia. La acest capitol avem la dispoziţie documente ce cuprind diverse noţiuni juridice precum şi explicaţii de motivare a plecării. De exemplu, într-un document de la sfârşitul secolului al XVI-lea din Transilvania, este cercetat un caz când o femeie, părăsită de soţul ei de opt ani, cere desfacerea acestei căsătorii pentru obţinerea dreptului de recăsătorire: „1588 noiembrie 20. Judecată de despărţenie a juzilor din Sălişte. Venind în faţa noastră la scaunul judecătoresc [...] preot în Sălişte şi Cneş Toma Cristul, Stan Miclăuş, Cneş din Tilişca, Man Dordoyra din Tilişca, Stan Govozde tot din Tilişca, Ionaş Moga din Tilişca, Coman Carat din Sălişte, Marin Curtan tot din Sălişte, Stan Potrosca din Sălişte, fac cunoscut că Brînduşa, fosta soţie a lui Oprea Gane din 528 N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova (Organizarea de stat până la mijlocul sec. al XVIII-lea), Bucureşti, 1971, p. 216. 529 Judecata la Români până în secolul al XVIII-lea, în Ştefan Berechet, Op. cit., p. XLVII. 530 Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, p. 237.

198

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Galeş, fiind de opt ani părăsită, a stat cu ea jumătate de an lăsând-o apoi cu un copil în mizerie cu numele Sora; ea fiind femeie tânără şi soţul ei fiind plecat de la ea de opt ani, am declarat-o liberă după obiceiul neamului nostru (Nach einhalt unseres Naczon), putând să se căsătorească cu un alt bărbat”531. Documentul de faţă este extrem de interesant şi semnificativ pentru epocă, deoarece demonstrează o altă procedură de desfacere a căsătoriei. Femeia aduce argumente în prezenţa preotului şi a opt martori, majoritatea fiind din aceeaşi localitate cu doamna, din satul Sălişte şi, foarte probabil, şi rude. Ei confirmă judecătorilor că această Brînduşa a fost căsătorită cu soţul ei, Oprea Ganea, numai jumătate de an, apoi părăsită cu copil, de opt ani, fără nici o sursă de venit. Dincolo de toate, importantă este decizia judecăţii, luată „după obiceiul neamului nostru” ca ea să fie despărţită de soţul ei şi să fie liberă să se recăsătorească. III. 10. Sodomia – delictul contra bunelor moravuri Una dintre cele mai grave infracţiuni împotriva moralei şi familiei, care genera divorţul, era sodomia. În literatura de specialitate este calificată în felul următor: „Sodomia constă în legătura sexuală între bărbat şi bărbat sau femeie şi femeie. Împreunarea sau inversiunea sexuală cu animale era infracţiune asimilară cu sodomia. Această infracţiune era sancţionată atât de biserică prin pedepse canonice ca „lucruri scârnave şi urâte”, cât şi de stat prin pedepse penale. Pedeapsa prevăzută în dreptul bizantin receptat era moartea, iar pentru împreunarea cu animale, pedeapsa era tăierea membrului bărbătesc”532. E greu să ne pronunţăm opinia asupra acestei probleme, deoarece între legislaţie şi realităţile timpului era mare diferenţa. Sodomia, în general, era semnalată în documentele epocii, în special de letopiseţe, care scriau: „sodomia-curvia cu partea bărbătească…capul spurcă531 Elena Mureşan Tritean, Contribuţie la istoria dreptului românesc din Transilvania, în Revista Arhivelor, vol. I, Bucureşti, 1942-1943, p. 245. 532 Ibidem, p. 442.

199



Lilia Zabolotnaia

ciunii cei mai mari”533, dar nu cunoaştem nici o confirmare documentară de desfacere a căsătoriei din cauza sodomiei. În schimb, în codicele de legi acestei probleme îi este rezervat un capitol aparte şi desfăşurat: Când şi în ce chip să despartă bărbat de muierea pentru sodomia (Glava 19. Carte românească de învăţătură (1646)534 şi Glava 181. Îndreptarea Legii 1652535). „Împarte-să femeia de bărbat şi bărbatul de femeie, nu numai când face bărbatul sodomie cu muierea sa, sau cu altă muiere, sau cu copil, sau muierea lui, de va face sodomie cu alt bărbat, ce încă şi muierea lui de să va împreuna trupeşte cu altă muierea, cum să zice una cu alta şi să varsă una cu alta, ce să zice aruncă sămânţa, pentru că aceasta ieste ca şi sodomia şi atunce, de va vrea bărbatul, o va împărţi”536. Sodomia era considerată orice inversiune sexuală: homesexualismul, lesbianismul, pedofilia. Homosexualismul şi lesbianismul erau tratate de pravile ca relaţii sexuale anormale şi făceau parte din cele mai grave infracţiuni împotriva moralei şi familiei. Conform pravilei, dacă unul dintre soţi era învinuit de sodomie, atunci, în afară de pedeapsă, urma desfacerea căsătoriei. Codicele de legi din ambele ţări conţineau explicaţii în detalii ce infracţiuni făceau parte din sodomie şi în ce cazuri putea fi cerut divorţul: „Poate muierea să ceară voie de la biserică să să despartă de bărbat, cându-l va învăţa diavolul meşteşugul lui cel spurcat şi urât tuturor, ce să zice să nu să împreuna cu femeia-şi cumu-i firea, ce prespre fire […] ce să zice sodomia […] de să va afla cum bărbatul nu să împreună cu muierea-ş deplin, cumu-i să fie, ce să varsă pre dinnafară, ce se 533 534

Axinte Uricarul, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei, p. 120.

Carte românească de învăţătură (1646), p. 114-115.

Îndreptarea Legii 1652, 1962, p. 178-179. 536 Ibidem, p. 178. „Gl. 181. Zac. 4. Desparte-se femeia de bărbat şi bărbatul de femeia nu numai când face bărbatul sodomie cu muierea lui, sau cu altă muierea, sau cu copil, sau muierea lui de va face sodomie cu alt bărbat, ce încă şi muierea lui de să va împreuna trupeşti cu altă muiere, cum se zice una cu alta şi se varsă una la alta, ce să zice aruncă sămânţa, pentru că aceasta ieste ca şi sodomia, şi atunce de va vrea bărbatul, o va lăsa” în Îndreptarea Legii 1652, p. 178. 535

200

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

zice pentru coapse, să să despartă [...] împarte-să muierea de bărbat, când va face muierea cinie, sau niscare meşteşuguri să să poată freca să să varse sămânţa, să să poată stâmpăra de poftă, ce să zice cu cinie de lemn, sau de her, sau de steclă, sau de pânză, sau să ce altă, să fie lucru ales de aceia treabă: pentru că cumu-i aceasta, ieste tocmai ca şi sodomia”537. După cum am menţionat deja la începutul acestui subcapitol, nu avem atestări documentare despre divorţ din cauza sodomiei, în schimb avem o serie de confirmări despre această infracţiune împotriva moralei şi religiei. Cel mai frecvent exemplu, care este semnalat de trei cronicari, este Ştefan Rareş (1551-1552), fiul lui Petru Rareş din căsătoria cu Elena Ecaterina Brancovici. Cronicarul Eftimie, descriind domnia lui, nota: „[…] la 1551, luna iulie 11, a primit schiptrul domniei Moldovei Ştefan voievod cel Tânăr, al doilea fiu al lui Petru voievod. Şi acesta la început s-a arătat bun şi iubitor de Dumnezeu şi mângâia pe toţi şi dăruia bisericilor si purta foarte creştineşte [...] Dar nu mult după ceasta, s-a schimbat cu o prefacerea neaşteptată şi iarăşi s-a revărsata reutatea [...] Şi a început să cugete şi să facă totul ca fratele, cu unele chiar să-l întreacă. Căci şi acesta a adus curve turcoaice şi hogi turci [...] acest murdar ucigaş băutor de sânge era plin de mania femeiesc precum şi cea bărbătească şi s-a murdărit pe sine de în toate Carte românească de învăţătură (1646), p. 114-115; „Gl. 181. Zac. 1. Poate muierea să ceară voie de la biserică să se despartă de bărbat cându-l va învăţa diavolul meşteşugul lui cel spurcat şi urât ce să zice să nu să împreună cu femeia-şi cumu-i în fire, ce afară de fire. Deci atunce biserica-i desparte până în puţină vreme, până doar se-ar pocăi bărbatul de acest păcat spurcat, ce să zice de sodomie Zac.3. de se va afla cum nu se împreună bărbatul cu muiere-ş deplin, cum e să fie, ce se varsă pre dinafară, ce să zice pentru coapse, şi atunce să se despartă. Zac. 5. desparte-se muierea de bărbat când va face muierea meşteşuguri să se poată freca să i se verse sămânţa, ca să se poată stîmpăra de pohtă, ce se zice meşteşug de lemn sau de hier sau de sticlă sau de pânză sau cu fiece lucru ales de aceia treabă, pentru că, cum de-ar fi, aceia ieste tocmai ca şi sodomia. Zac. 6. Nu se va despărţi bărbatul de femeia sau femeia de bărbat, când vor face vărsare de sămânţă singuri cu mâna lor. Zac.7. Când se despart casnicii pentru aceste vini, se scrie mai sus, atunce se socoteşte să fie până la o vreme, iar nu de totul tot”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 178–179. 537

201



Lilia Zabolotnaia

faptele necuviincioase, făcea desfrânări şi jafuri, omoruri şi lăcomie [...]”538. Aceeaşi afirmaţie despre Ştefan Rareş găsim la Grigore Ureche: „Iar ce cerea pravoslavia şi legea creştinească nu ţinea, că mai apoi nu num ai lăcomia şi asupreală făcea, ce şi curvie nespusă era întriuînsul, nu răbda de muieri cu bărbaţi, nu erau fecioarele nebatjocorite, nici jupânesele boierilor săi neasuprite”539. La mărturii documentare amintite se adaugă cea a lui Axinte Uricarul: „Ştefan vodă…s-au pornit spre lăcomie, care ieste mumă tuturor răutăţilor…şi s-au făcut curvariu. Nu să răbda de muieri cu bărbaţi…s-au arătat în faptele curviei, urmând pre domnul Andrei Bator, domnul Ardelului”540. Menţiunile privitoare la existenţa păcatului sodomiei la domnii Moldovei serveşte un alt exemplu ilustrativ, Ştefăniţă Lupu (16591661), fiul lui Vasile Lupu. Cel care a introdus cele mai stricte pedepse pentru sodomie nu putea să prevadă că anume fiul lui va intra în istorie ca unul dintre cei mai desfrânaţi domni. Soarta a jucat cu domnul festa. E curios, cum menţiona Miron Costin, că Vasile Lupu, care era “ca un leu şi la hire şi al trup”, n-a avut parte de fii care să-i semene541. Despre Ştefăniţă el scria: „hirea aceştii domnii a giudeca nu 538 Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo – române din sec. XV-XVI , Publicate de Ion Bogdan, Eiţie revăzută de P.P. Panaitescu, Bucureşţi, 1959, p. 121. 539 Ureche Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei de cînd s-au descălicat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scria de la Dragoş – vodă până la Aron-vodă (1359-1595), p. 85. 540 Axinte Uricarul, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei, p. 201. 541 „Ioan voievod era „slab şi deznodat şi de mîini şi de picioare”, veşnic bolnav şi fără mari speranţe de dreptare, moare altfel foarte tânăr în 1640. Alţi doi fii mor în vârstă fragedă. Şi Ştefăniţă era probabil cam plăpând la trup; un document intern îl numeşte “Ştefan slăbănogul” Aşa se explică faptul că mulţi din cei care l-au conoscut l-au crezut mai tînăr decît era în realitate. Născut la începutul anului 1641, el avea la urcarea pe tron 18 ani şi vreo zece luni. Veneţianul Ballarino, în raportul său către doge, din 18 noiembrie 1659, îi dă vîrsta de 15 ani; iar rezidentul imperial Simon Reniger, în raportul său către împărat din 9 decembrie al aceluiaşi an, îi dă vîrsta de 16 ani Istoricii români Iorga – 15, Xenopol –16 ani». Vezi: Ghibănescu, Ispisoace si zapise, III, I, p. 171, nr. 119 (zapis din Iaşi 5 aprilie 1661); Hurmuzaki, Documente, V.2, p.68, nr. 105; N. Iorga, Studii şi documente, IV, p. CCCIV; A.D. Xenopol, IV, p. 299, în Constantin I. Andreescu, Constantin A. Stoide, Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei (1659-1661), Bucureşti, 1938, p. 38.

202

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

putem, că nu era coptu în vârsta sa […] iar la mânie răpitor (mâniosn.a.)”542. Radu Popescu, în Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti, scria: “Ştefăniţă –vodă, feciorul lui Vasile –vodă, fiind domnul la Moldova, şi fiind tânăr dezmierdat, făcea lucruri copilăreşti, să zic mai bine, nebuneşte; nu căuta trebile domniei, ci curviile, şi parte bărbătească, şi femeiască”543. Asemenea aprecieri din partea contemporanilor nu erau datorate numai fizicului, ci şi presupusei lui insuficienţe intelectuale. „Ştefăniţă Lupu era probabil un copil întârziat, era o victimă a eredităţii. “Slăbănogul”, copilul fără nici o experienţă [...], se pare a arătat lipsa aproape totală a calităţilor dominante ale inteligentului şi abilului său tată. Moştenise în schimb de la acesta caracterul violent, mânia repede şi necugetată, impetuozitatea, care se manifestau uneori prin acte de curaj, alteori prin cruzime”544. III. 11. Erezia Unul dintre motivele de divorţ putea fi erezia bărbatului. În Carte românească de învăţătură (1646), ca şi în Îndreptarea Legii 1652, acestei probleme era rezervat un capitol aparte, în care era subliniat că în caz dacă soţul încerca să impună pe soţie să treacă în altă credinţă, atunci ea avea dreptul să se despartă singură, fără a cere divorţ din partea bisericii: „Gl. 20. 1. Pentru ereseile bărbatului poate muiarea să nu-ş despartă bărbatul numai cu biserica, ce şi ea singură fără de voie nemărui poate să să despartă de dîns şi mai vîrtos de o va fi el ispitit, sau de o va fi silit să o întoarcă despre credinţa ei cea bună a paravoslaviei spre ereasele lui”545. Până în prezent nu dispunem de izvoarele istorice de epocă refeMiron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron –vodă încoace, de unde este părăsitu de Ureche, vornicul de Ţara de Jiosu, scosu de Miron Costinu, vornicul de Ţara de Joisu, în oraşul Iaşi, în anul de la zidirea lumei…1675, p. 247. 543 Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, p. 388, 391. 544 Constantin I. Andreescu, Constantin A. Stoide, Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei (1659-1661), Bucureşti, 1938, p. 38. 545 Carte românească de învăţătură (1646), p. 115. 542

203



Lilia Zabolotnaia

ritoar la această temă, deşi pe parcursul aprofundării cercetărilor în continuare ar putea fi depistate. În opinia noastră, acest fapt are şi altă explicaţie. În Ţara Moldovei nu erau răspundite ereziile ca în alte ţări europene şi din acest motiv nu s-a reflectat în documentele epocii. Materialul documentar juridic era rezultatul unei compilaţii care nu se practica în societatea din spaţiul românesc, şi din acest motiv nu-l depistăm (atestăm) în documentele interne în perioada cercetată. III. 12. „Vrăjmăşia” bărbatului (beţie, maltratare) Un deosebit interes pentru cercetarea noastră prezintă condiţia de divorţ prevăzută în legislaţia timpului, în caz când soţul va bate soţia. Este surprinzător faptul că femeile din Moldova, în mijlocul secolului al XVII-lea, erau protejate de lege. Se ştie că în perioada prezentată femeile erau lipsite de orice drepturi civile, erau asuprite în familie şi desconsiderate în societate. Pentru a elucida problema dată în detalii, aducem întegral acest capitol: „Glava 21. Cănd să va despărţi muiarea de bărbat pentru vrăjmăşia bărbatului. 1. Muiare poate să ceară voe de la giudeţul besearicii să să despartă de bărbatul ei, cându o va bate fără de samă şi-ş va face rane de arme. 2. Încă poate muiarea singură, cu voia ei, fără de giudeţ, să să despată de bărbatul său, când o va bate într-acesta chip să vie să vie lucrul să stea în cumpănă, cum de n-are fi fugit, o are fi ucis de tot, sau când o va bate în vreun chip ca acela să o facă să nu poată grăi cătră giudeţ să-ş spue jalobă, pentru să o despartă; iar de nu va fi aşea bătaia, să nu să poată despărţi numai ea aşea singură cu voia ei. 3. când va fugi vreo muiare de vrăjmăşia bărbatului şi pentru frica ce are pentru să nu o omoară, de va arăta aciiş, într-acea dată, mare vrăjmăşie bărbatulu-şi, atunce îi desparte legea; iar daca nu va arăta întra-acel ceas răutatea lui, atunci nu-i va despărţi leagea. 4. Acela ce să va arăta cu vrăjmăşie şi cu groază asupra muierii sale, nu să va numai despărţi de dânsa, ce încă să va certa, după cum va fi voe giudeţului […].

204

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

13. Acela ce nu va lăsa muiarea-şi să doarmă într-un pat cu dîns, să cheamă că de vrăjmăşie nu o lasă, că iaste mînios pre dînsă […].. 15. Acela ce-ş va băga muiarea în hiară, sau o va închide undeva ca într-o temniţă, să cheamă că are vrăjmăşia spre dînsa”546 . Din cele relatate mai sus, putem concluziona că pentru prima dată în legislaţie se vorbeşte despre violenţa în familie, şi anume împotriva femeilor. Dacă femeia putea confirma faptul că era bătută şi torturată de către soţ, atunci ea singură putea iniţia divorţ. Însă observăm şi unele contradicţii, în paragraful 4, unde se vorbeşte că în unele cazuri se va lua decizia „după cum va fi voe giudeţului” . În mod special femeia era protejată dacă soţul era beţiv şi o maltrata permanent din această cauză: „7.Când va fi bărbatul învăţat de pururi a îmbla tot bat şi să-şi bată muiarea tot în beţie, atunce muiarea lui cu leage să va împărţi. 8. Nu numai pentru vrăjmăşie şi răutate ce are bărbatul asupra muierii-şi de o ucide, să va despărţi, ce şi pentru cuvinte ce va grăi bărbatul sprînţare şi o va îngrozi în tot chipul, că o va ucide de tot, pentru aceastea încă să vor despărţi; încă mai vîrtos, de când o are bate şi ales când va fi om ca acela să-i fie de pururi dragă svadă”547. 546 Carte românească de învăţătură (1646), p. 117. „Glava 183. Cînd se va desparţi muierea de bărbat pentru vrăjmăşia bărbatului. Zac.1. Muierea poate să ceară voe de la judecătoriul bisericii să se despartă de bărbatul ei când o bate fără de samă şi-i va face rane cu arme. Zac.2. încă poate muiarea singură cu voia ei, fără de judecătoriu, să se despartă de bărbatul ei când o va bate într-acesta chip să vie lucrul să stea cumpănă cum de n-ar fi fugit o ar fi ucis de tot, sau cînd o va bate în vreun chip ca acela, să o facă să nu poată grăi către judecătoriu să nu-ş poată spune jalbă, să o despartă. Iar de nu va fi fost bătaia aşa tare, să nu se poată despărţi numai ca aşa singură cu voia ei. Zac. 4. Acela ce să va arăta cu vrăjmăşie şi cu groază asupra muierii sale, acela nu se va numai despărţi de dânsa, ce încă se va şi certa, după cum va fi voia judecătoriu […] Zac.13. Acela ce nu va lăsa pre muierea să doarmă într-un pat cu dânsul, acela să cheamă că de vrăjmăşie nu o lasă, căci că ieste mânios pre dânsa”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 179. 547 Carte românească de învăţătură (1646), p. 117. „Zac.7. Când va fi bărbatul învăţat de pururi a umbla tot beat şi să-ş bată muierea tot în beţie, atunce muierea lui cu lege se va despărţi. Zac. 8. [...] ce şi pentru cuvinte ce va grăi bărbatul sprînţare şi o va îngrozi în tot chipul de o va ucide de tot; pentru acestea încă se vor despărţi, încă mai vârtos când o ar bate şi mai ales când va fi om ca acela să-i fie de pururi dragă sfada.”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 181.

205



Lilia Zabolotnaia

În legislaţie erau prevăzute şi un şir de condiţii când soţul putea contesta în judecată învinuirile soţiei. De exemplu, într-un articol se stipula că judecata trebuia să analizeze situaţia când femeia putea să-l provoace pe bărbat şi atunci trebuia să fie demonstrată şi vina ei că a fost bătută: „12. Încă să cade giudeţului să giudece vina muierii, pentru ce a pornit pre bărbat cu mânia asupra ei şi atunci cumu-i va părea giudeţului, sau să-i tocmească de să va prinde bărbatul că să va lăsa şi nu o va vătăma, iar de nu, să-i împarţă”548. În afară de aceasta, bărbaţii erau protejaţi de lege şi femeile nu puteau să desfacă căsătoria, dacă bărbatul aducea argumente că soţia lui nu era bună gospodină, nu era ascultătoare etc: „14. Celui ce nui plac bucatele ce-i face muiarea, sau cămeşile şi alte ca aceastea, să cheamă că are vrăjmăşia spre dînsa.[…] 16. De să va înţeleage cum vreun chip dentru căsari, au bărbatul, au muiarea, va să hiclenească pre soţu-său cu o otravă, sau cu altă ceva armă sau farmeci: aceia casă să să împarţă cu ştire şi voia giudeţului. […] 17. Bărbatul cu femeia să despat, nu numai când să va afla cum un obraz va să hiclenească pre alt, ce încă şi când pun pre altul să facă aceasta hicleşug.[…]. 18. Când să va lăsa bărbatul mai mic şi să va prinde cu chezăşie”549. Până la urmă, în codicele de legi era clar definit că în anumite cazuri căsătoria nu se desfăcea după placul soţilor şi chiar se impuneau condiţii de a păstra familia. Se propunea o perioada când soţii puteau să se împace şi să păstreze familia: „19. Împărţeala acestor căsari să înţeleage până la o samă de vreme, până să va mai lăsa şi să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă şi vrăjmaşe. Idem, „Zac.12. Încă se cade judecătorului se judece vina muierii, să vază pentru ce au pornit pre bărbat cu mânie asupra ei, şi atunce cumu-i va părea judecătorului să-i tocmească, însă de se va prinde bărbatul că se va lăsa şi nu o va vătăma; iar de nu, atunce să-i împarţă”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 181. 549 Carte românească de învăţătură (1646), p. 118. Zac. 14. Acela ce nu-i plac bucatele ce-i face muierea, sau cămăşile, sau altele ca aceastea, acela să cheamă că are vrăjmăşie pre dânsa […]. Zac. 16. De să va înţelege cum vreun chip dintru casnici, au de bărbat au de muiere, de va să hiclenească pre soţu-său cu otravă sau cu altceva armă sau farmece, aceia casă să se împartă cu ştirea şi cu voia judecătorului”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 182. 548

206

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

20. Macar că şi desparte pravila pre căsaşi, pentru frica ce are muiarea despre bărbat să nu-i facă vre-o reutate, airă să cade să socoteacă giudeţul această frică, de va fi cu cale pentru să-i despartă, sau de nu va fi, de vreme ce o frică, cum are fi un lucru de nemică, nu va putea să despartă căsaşii”550. III. 13. Rudenie apropiată. Procedura de divorţ în Moldova medievală. Divorţul lui Alexandrul cel Bun şi al Ringałłei – Anna Motivele de divorţ în Moldova medievală erau diverse. În afară de aceasta, s-au păstrat foarte puţine documente de epocă care să demonstreze că şi femeile aveau dreptul să solicite divorţul. Chiar în condiţiile lipsei unor asemenea date, vom încerca să descriem procedura de divorţ în Moldova medievală în baza materialului de care dispunem. În capitolul de faţă propunem să facem o analiză a documentelor inedite, depistate de noi, dar şi a altora, publicate. Primul document la care ne vom referi are ca subiect divorţul lui Alexandru cel Bun de Ryngałła-Anna. În capitolul precedent ne-am referind numai la momente legate de vârsta soţului. In acest capitol vom examina motivele şi procedura divorţului în baza exemplului lui Alexandru cel Bun şi Ryngałła-Anna. Despre această căsătorie, direct sau indirect, s-a scris în literatura istorică română şi polonă551, dar, în opinia noastră, sunt încă unele Carte românească de învăţătură (1646), , p. 118. „Glava 183. Zac. 20. Măcară că şi desparte pravilă pre casnici pentru frica ce are muiarea despre bărbat ca să nu-i facă vreo răutate, iar tot se cade să socotească judecătoriul acestă frică, fi-va cu cale să-i despartă, au nu va fi, căce că o frică cum ar fi un lucru de nemică, nu poate să despartă casnicii”, în Îndreptarea Legii 1652, p. 182. 551 N.Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921; C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. I, Chişinău, 1991; C. Cihodaru, Alexandru cel Bun, Chişinău, 1990; Şt. S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991; Idem, Alianţele dinastice ale domnitorilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în România în istoria universală, vol. II (I), Iaşi, 1987; C. Rezachevici, Ringala-Ana. Un episod în relaţiile moldo-polono-lituaniene din vremea lui Alexandru cel Bun, în Revista de istorie, XXXV (1982), nr.8; R. Teodoru, Vechile biserici din Baia, în Studii şi cercetări de istoria artei, XX (1973); Zd. Spieral550

207



Lilia Zabolotnaia

fapte care necesită o explicaţie. Propunem să facem unele presupeneri asupra mariajului în cauză, sau mai bine spus, asupra divorţului, în baza documentului din Bullarium Poloniae552. Acest document a fost publicat de I. C. Filitti553 încă la începutul secolului XX şi citat fragmentar de unii istorici, document care până în prezent n-a fost tradus şi comentat în limba română. Pentru prima dată în istoriografie propunem traducerea completă şi analiza acestui izvor istoric. Majoritatea istoricilor susţin ideea că motivele divorţului erau: neacceptarea romano-catolicismului de către Alexandru cel Bun ca religie oficială şi gradul trei de rudenie. Vom încerca să cercetăm această problemă şi din alte puncte de vedere, să excludem factorul politic şi să pătrundem în esenţa problemelor de familie, deoarece acest caz generează mai multe întrebări. Se ştie că Ryngałła-Anna a fost a treia soţie a lui Alexandru cel Bun, căsătoria având loc în luna martie a anului 1419554. Nunta s-a organizat în mare grabă, la patru luni după decesul precedentei soţii, Ana (2 noiembrie 1418), adică nu s-a respectat nici măcar termenul obligatoriu de doliu. În capitolul precedent am demonstrat că Alexandru cel Bun s-a căsătorit cu o rudă apropiată. Este ciudat faptul că în procesul de încheiere a căsătoriei nu a fost luat în consideraţie acest impediment. O altă piedică pentru realizarea căsătoriei în cauză ar fi putut fi vârsta Ryngałłei-Anna. Mai este straniu şi faptul că Alexandru cel Bun, fiind bărbat tânăr, şi-a ales de soţie o femeie care era cu mult mai în vârstă şi care nu putea să-i nască moştenitori (acest motiv este descris în detalii în capitolul precedent – n.a.). Dar această căsătorie n-a durat mult timp. În literatura istorică roski, Awantury mołdawskie, Bălţi, 2001 (ediţie în limba rusă); Gh. Punga, Din nou despre Ringalla, soţia lui Alexandru cel Bun, în Studii de istorie medievală şi de ştiinţe auxiliare (I), Iaşi, 1999, p. 35-43. 552 Bullarium Poloniae, IV, p. 129, documentul 690. 553 I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului. Documentele politice (1526-1788), I, Bucureşti, 1913, p. 34-36. 554 L. Zabolotnaia, Raporturile dinastice şi rolul „mariajului diplomatic” în relaţiile moldo-polone în a doua jumătate a secolului al XIV-lea-mijlocul secolului al XVII-lea, Chişinău, 2004, p. 49.

208

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

mână se menţionează că în primele luni ale anului 1420, adică după un an de la nuntă, Ryngałła-Anna s-a adresat papei de la Roma, Martin V (1417-1431), cu o cerere de divorţ, invocând faptul că Alexandru cel Bun nu ar accepta conventirea în credinţa romano-catolică. Al doilea motiv, bine cunoscut în istoriografie, era rudenia lor de gradul al treilea. În luna iulie a anului 1421, papa Martin V a acceptat divorţul, declarând căsătoria între Ryngałła-Anna şi Alexandru cel Bun nelegitimă. Propunem textul integral al acestui răspuns şi explicaţia unor fragmente foarte importante ce ţin de primul divorţ într-o casă domnească şi consecinţele lui. „Lui Ioan episcopul Moldovei: ,,Din partea ta[…] petiţia conţinea, că femeia nobilă Ringalla ducesa Valahiei Mici ale d., a cărei Credinţă lui Hristos este declarată, pe drept în inimă gîndind, […] pe bărbatul nobil Alexandru ducele Grecilor, care de ritul neamului în acest caz a rămas legat, după cum rămîne, de la devierea greşelii sale la calea dreptei justiţii poate fi întors, cum acelaşi duce, care cu sus-numita aceeaşi ducesă era în grad de rudă apropiată, în plus nici aceasta cu dispensă de căsătorie obţinută prin cuvintele legitime ale prezentei cu ştiinţă a atras asupra sa şi cealaltă legătură trupească a primit hotărârea excomunicării de asemenea şi în general promulgată alături de aceasta spre a se arunca […] Şi deşi ducesa zisului duce după încheierea căsătoriei prin această măsură împrejmuită, îndată ce la Credinţa lui Hristos s-ar întoarce şi de riturile sus-numite ar renunţa, ar solicita cu grijă, totuşi însuşi ducele […] acel a îmbrăţişa nu a dorit, nici speranţă nu există, că în viitor la recunoaşterea adevăratei Credinţe prin însăşi ducesă să poată să-l readucă […] Este încredinţat, îndată ce faptele le află şi dacă prin cercetare astfel a fost găsit, căsătoria sus-zisă a fost şi este declarată fără valoare. Martin etc. Vrednicului de cinste Ioan episcop al Moldovei mîntuire etc. Scaunul apostolic, cu această bunătate precaută ţi-a cedat cu plăcere, ca de drumul justiţiei să nu se îndepărteze şi să nu se afunde, cu atenţie să te uiţi la mîntuirea sufletelor tale. Petiţia arătată de curînd din partea ta cu înţelepciune, conţinea că femeia nobilă Rin209



Lilia Zabolotnaia

gola ducesa Valahiei mici, diecezei tale, a cărei credinţă lui Hristos este declarată, pe drept în inimă gîndind, pentru de altfel lucrarea pietăţii, nu va fi foarte mică pentru a ei rătăcire reducerea greşalei sale, şi de îndată ce pe bărbatul nobil Alexandru ducele grecilor, care de ritul poporului a rămas legat, după cum rămîne, la calea dreaptă de la devierea greşelii sale poate fi întors, cum acelaşi duce, care cu sus-numita aceeaşi ducesă în gradul trei de rudenie, era unit nul, fără dispensă de la sediul apostolic obţinută, căsătoria cu ştiinţă a atras prin cuvintele legitime ale prezentei, şi cealaltă legătură trupească, a primit sentinţa excomunicării, în general promulgată spre a se arunca alături de aceasta. Şi după cum aceeaşi reclamaţie lega, cu toate că însăşi ducesa zisului duce, după contractul căsătoriei în acest mod fu împrejmuită, la credinţa lui Hristos s-ar întoarce şi s-ar lăsa de riturile sus-zise, ar solicita cu grijă, totuşi însuşi ducele care nu se gîndeşte la mîntuirea sa, să îmbrăţişeze nu a dorit, nici speranţă nu există că în viitor la recunoaşterea adevăratei credinţe prin însăşi ducesă să poată să fie readus. De aceea din partea ta nouă cu umilinţă ni s-a implorat ca asupra acestei sus-zise ducese un remediu oportun, socotit demn de bunătatea apostolică să i se vadă. Noi aşadar observând că este aşa, sus-numita ducesă nu poate cu Alexandru al ei să convieţuiască cu excepţia jignirii [C]reatorului, a ta în această parte, decăzutei înrudiri a tale, de care, pedepse, acestor şi altor, ce special în buna credinţă a lui Dumnezeu le vom obţine, prin scriere apostolică dăm şi încredinţăm pînă unde asupra premiselor cercetate, autoritatea noastră e respectată cu adevăr[at] şi dacă prin ancheta aceasta va fi descoperit, în acest caz confidenţei tale împovărăm, căsătoria numită a fost şi este nulă declarată. Dat în […] Iulie anul al treilea”555. 555 Bullarium Poloniae, IV, p. 129, documentul 690: „ Iohanni episcopo Muldauiensi: ,,Pro parte tua[…] petitio continebat, quod nob. mulier Ringola ducissa Minoris Walachiae tuae d., quae Fidem Christi profi- tetur, pie in corde recogitans, […] ut nob. virum Alexandrum ducem Graecorum, qui ritui gentilium tunc inhaerebat, prout inhaeret, a suis errorum deviis ad semi- tam rectam iustitiae revocare posset, cum eodem duce, qui praefatae ducissae IIIoaffinitatis gradu coniunctus erat, nulla super hoc a SA dispensatione obtenta matri-monium per verba legitime de praesenti scienter

210

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Aşadar, după cum observăm din text, papa Martin V da răspunsul nu Ryngałłei-Anna, ci lui „Ioan episcopul Moldovei”: Din partea ta […] petiţia conţinea”. Acest fapt demonstrează, în primul rând, că problema divorţului dintre Alexandru cel Bun şi Ryngałła-Anna, cu mare probabilitate, era abordată şi convenită de ambele părţi şi, în a doilea rând, că toate problemele ce ţineau de familia voievodală erau în vizorul bisericii. Ţara Moldovei, în perioada dată, nu avea codice de legi scrise, sistemul juridic bazându-se pe dreptul cutumiar sau obiceiul pământului. Desfacerea căsătoriei presupunea un proces complicat şi îndelungat. Era o procedură ce ţinea de anumite reguli şi obiceiuri şi se soluţiona, în exclusivitate, de biserică. Drept care cei doi au găsit această cale mai simplă de rezolvare a chestiunii. În document sunt evidenţiate îndeosebi motivele divorţului, printre care papa Martin V subliniază că era o căsătorie încheiată „fără dispensă de la sediul apostolic obţinută”, adică nu fusese înaintată cererea pentru dispensa referitoare la deosebirea de religie sau cea privitoare la rudenia dintre cei doi, care să permită realizarea mariajului în cauză. Cu alte cuvinte, apartenenţa Ryngałłei-Anna la religia romano-catolică, „că femeia nobilă Ringola ducesa Valahiei Mici ale d., a cărei Credinţă lui Hristos este declarată, pe drept în inimă gândind” şi refuzul trecerii în această credinţă a lui Alexandru cel Bun, „bărbatul nobil Alexandru ducele Grecilor [...] totuşi care nu se gândeşte la mântuirea sa, să îmbrăţişeze nu a dorit, nici speranţă nu există că în viitor la recunoaşterea adevăratei credinţe prin însăşi ducesă să poată să fie readus”, constituiau un motiv întemeiat pentru desfacerea căsătoriei. contraxit illudque carnali copula consumavit sententiam excommunicationis in tales generaliter promulgata propterea incurrendo[…] Et quamvis ipsa ducissa dictum ducem post contractum matrimo-nium huius modi saepius, ut Fidem Christi reciperet et ritus praefatos a se abiceret, sollicitaverit diligenter, ipse tamen dux[…] illud amplecti noluit, nec spes existat, quod in futurum ad agnitionem verae Fidei per ipsam ducissam reduci possit[…]”Mandatur, ut super praemissis inquirat et si per inquisitionem ita esse repererit, matrimonium praedictum fuisse et esse nullum declaret. XXX”. Documentul integral vezi în anexa.

211



Lilia Zabolotnaia

Dar unul dintre cele mai solide argumente de divorţ era că Alexandru cel Bun şi Ryngałła-Anna, „sus-numita aceeaşi ducesă era în grad de rudă apropiată”, fiind indicat şi gradul de rudenie, „gradul trei de rudenie”. Acest fapt confirmă presupunerea noastră că, probabil, Alexandru cel Bun a fost nepotul Ryngałłei-Anna, care era vară cu mama lui. Până la urmă, papa Martin V a luat decizia să declare nulitatea acestei căsătorii: „căsătoria numită a fost şi este nulă declarată. Dat în […] Iulie anul al treilea”. În acest context, merită să menţionăm că, divorţând de RyngałłaAnna, Alexandru cel Bun i-a lăsat pământuri din domeniile sale şi o pensie considerabilă. La 13 decembrie 1421, Alexandru cel Bun îi dăruia „Târgul Siret şi Volohovăţul şi cu satele şi cătunele, cu morile şi cu iazurile şi cu vămile şi plăţile şi cu dările [...]”556. În document se menţionează înrudirea Ryngałłei-Anna cu familia regală polono-lituaniană: „[...] sora domnului nostru, Craiul Poloniei şi al altor ţări şi a marelui cneaz [...] Witold, fosta soţie a noastră”. În afară de aceasta, Alexandru cel Bun îi acordă o pensie anuală: „[...] în fiecare an şase sute de ducaţi de aur sau galbeni roşii ungureşti”557. În consecinţă putem pune în discuţie unele momente controversate. Documentul ne demonstrează că divorţul a fost justificat prin două motivări: gradul al treilea de rudenie şi refuzul de convertire la romano-catolicism al lui Alexandru cel Bun. După toate probabilităţile, la încheierea căsătoriei se ştia despre această rudenie apropiată şi imposibilitatea înfiinţării unei familii din punctul de vedere al continuării dinastice, deoarece Ryngałła-Anna la vârsta ei nu putea avea copii. Cel de al doilea motiv al divorţului nu poate fi justificat pe deplin. Nu este clar cum au fost cununaţi domnul ortodox cu doamna romano-catolică, în ce rit bisericesc şi de ce era nevoie să treacă la romano-catolicism Alexandru cel Bun. În Moldova, în perioada cerDocumente privind istoria României, A. Moldova. Veacul XIV, XV, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 42-43 (doc. nr. 49); Moldova în epoca feudalismului, vol. II, Chişinău, 1975, p. 41-44 (doc. nr. 6). 557 Moldova în epoca feudalismului, vol. II, p. 41-44 (doc. nr. 6). 556

212

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

cetată, toţi credincioşi de alte confesiuni aveau libertăţi oficial oferite de domn. Romano-catolicismul nu era interzis. O confirmare în plus este „răscumpărarea” oferită de domn la divorţ. Alexandru cel Bun i-a dat Ryngałłei-Anna Siretul, unul din oraşele cele mai populate de catolici din Moldova medievală, cu biserică catolică construită în timpul Margaretei-Muşata, bunica lui. Având în vedere indicii documentari şi unele argumente pe care le-am propus spre examinare în acest studiu, considerăm, că acest „mariaj de rudenie bizară” provoacă mai multe întrebări decât răspunsuri: 1) de ce a fost încheiată această căsătorie în grabă; 2) de ce nu a fost luată în consideraţie vârsta; 3) de ce nu a fost cerută de la papa de la Roma dispensa pentru gradul de rudenie sau pentru diferenţa de confesiune; 4) de ce, la scurt timp după nuntă, Ryngałła-Anna apelează la papa de la Roma şi cere divorţul şi de ce nu a desfăcut căsătoria Alexandru cel Bun; 5) de ce Ryngałła-Anna a insistat pentru trecerea la romano-catolicism a lui Alexandru cel Bun; 6) de ce, obţinând divorţul după o căsătorie scurtă de numai doi ani, în 1421, RyngałłaAnna s-a ales cu pensie şi pământuri din domeniul domnesc. Răspunsul logic la toate aceste întrebări este că la baza încheierii căsătoriei în cauză a stat doar interesul politic şi că această alianţă dinastică urma să contribuie la rezolvarea unor probleme grave de ordin extern. În contextul acestei probleme controversate în literatura istorică, propunem o opinie care merită a fi luată în discuţie. In viziunea cercetătorului Liviu Pilat, desfacerea căsătoriei lui Alexandru cel Bun cu Ryngałła-Anna s-a bazat pe o scrisoare a episcopului de Baia Ioan de Ryza, care în scopul politicii a “falsificat” confesiunea lui Alexandru cel Bun, declarându-l păgân şi nu schismatic. Drept urmare, papa a decis să nu-i dea domnului Moldovei dispensa, ci a anulat căsătoria cu Ryngałła-Anna. Astfel, L. Pilat consideră că Ioan de Ryza a denaturat situaţia în privinţa acestui mariaj558. În Evul Mediu, alianţele dinastice erau practicate frecvent în scopul rezolvării atât a problemelor politice, cât şi a celor teritoriale. La Liviu Pilat, Între Roma şi Bizanţ. Societate şi putere în Moldova (sec. XIV-XVI), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, p. 99-107. 558

213



Lilia Zabolotnaia

începutul secolului al XV-lea, Moldova, ca stat, depindea, în mare măsură, de relaţiile polono-ungare şi polono-lituaniene. Fiind antrenat în aceste relaţii controversate şi primejdioase, Alexandru cel Bun a folosit diverse mijloace pentru a păstra suveranitatea statală şi a menţine o politică de echilibru în sistemul de relaţii interstatale din centrul şi estul Europei. În mod firesc, relaţiile dinastice puteau să rezolve o parte din problemele politice ale statului, de aceea putem presupune că şi căsătoria lui Alexandru cel Bun cu principesa lituaniană Ryngałła-Anna a contribuit, într-o măsură oarecare, la ameliorarea situaţiei politice din regiune. Pentru domnul Moldovei, interesul ţării era mai presus decât sentimentele personale. Printre puţinele date descoperite privind viaţa particulară în epoca medievală sunt şi cele furnizate de cronicari. Nu este lipsită de interes informaţia despre conflictul între Radu cel Mare din Ţara Românească (1495-1508) şi patriarhul Nifon al Constantinopolului. Se ştie că unul dintre motivele scoaterii lui Nifon din ţară era opoziţia acestuia la desfacerea căsătoriei unuia dintre demnitarii lui Radu cel Mare şi cununia respectivului cu sora domnului. În ciuda rugăminţii domnului, patriarhul a refuzat să se implice în această „fără-de-lege”. După ce a avut loc nunta, patriarhul l-a învinuit pe Radu cel Mare de cel mai grav păcat, cel de curvie: “Că pre soru-ta, care o ai măritat după Bogdan făr-de lege, având el muierea cu lege şi o au lăsat fără de nici o vină şi au luat pre soru-ta, el este curvar şi soru-ta ca o preacurvă să-i desparţi şi dă bărbatului iar muierea sa şi potoleşte mânia lui Dumnezeu mai nainte, până nu să porneşte pre voi”559. O descriere explicită găsim şi la Radu Popescu: „Radul-vodă […] a trimis de au adus pe Nifon patriarhul, pre care turcii îl mazilise […] şi viind aicea în ţară, multe învăţături sufleteşte învăţa, şi îndrepta biserica, pentru că era rumânii proşti, atât vlădicii, episcopii, cât şi popii, şi toţi ceilalţi. Ci dar, scandalizându-se cu Radu-vodă, pentru un lucru făr-de lege ce au făcut Radul-vodă, de au făcut pe un boiar, anume Bogdan (pre care îl iubiia), de ş-au lăsat muierea, şi i-au dat Axinte Uricarul, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei, Ediţie critică şi studiul introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p. 120. 559

214

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

domnul pre sora lui, de care, neîngăduind, Nifon patriarhul fu gonit din ţară”560. Deci, conform acestor relatări ale cronicarilor, avem de-a face cu un caz când se desface o căsătorie fără „de nici o vină” şi „fără – de – lege”561. Este posibil ca acest divorţ să fi avut un substrat politic. Domnul se înrudea cu unul dintre demnitarii săi prin încheierea căsătoriei acestuia cu sora sa. O apreciere interesantă a acestui fapt este dată de Radu Popescu, care subliniază că oamenii nu respectau „învăţăturile sufleteşti”, iar Nifon încerca să „îndrepte biserica […] vlădicii, episcopii şi popii”562. Axinte Uricarul citează din scrisoarea lui Nifon către Radu cel Mare, când părăsea ţara: „îndreptează-te după legea lui Dumnezeu şi pre tine şi pre boiari, că nu cumva să porniţi şi să aduceţi mânia lui Dumnezeu asupra voastră şi a ţării voastre”563. Cercetând cele două fragmente din cronici, putem conluziona că în epoca respectivă, desfacerea căsătoriei nu întotdeauna era conformă cu pravilele bisericeşti. Evident, ar trebui să ţinem cont şi de alte documente ale epocii, care sunt extrem de puţine, dar, studiind în continuare materialele de care dispunem, vom avea posibilitatea să prezentăm pe cât posibil un tablou integral al problemei abordate. III. 14. Divorţurile în familiile domneşti Evident, motivele de divorţ şi circumstanţele de desfacere a căsătoriei erau din cele mai variate. Dar este de la sine înţeles că nu se făceau publice, în mod special când aveau loc în familiile domneşti. De exemplu, în literatura istorică s-a scris şi se scrie foarte mult despre activitatea politică a domnul Petru Şchiopul, însă despre viaţa lui Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, Volumul I, Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961, p. 255. 561 Axinte Uricarul, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei, p. 120. 562 Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, Volumul I, Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961. p. 255. 563 Axinte Uricarul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, p. 120. 560

215



Lilia Zabolotnaia

personală564 şi despre divorţul de prima soţie se cunoaşte foarte puţin. Petru Şchiopul s-a născut prin 1540 şi s-a căsătorit pe la 1562, adică la 22 de ani. Prima lui soţie a fost Elena Chyerepovich „(Cherepovits sau Seerepi) sin Niculae Cherepovits, sârb din Ardeal”565. Din această căsătorie s-a născut o fată, Teodoriţa „pe care a luat-o mama-sa cu ea, în al treilea an după căsătorie, când s-au despărţit (divorţat)”566 de Petru Şchiopul. Nu dispunem de informaţii privind cauza desfacerii căsătoriei, se ştie numai că Petru Şchiopul va fi încă de două ori căsătorit, a doua soţie fiind Maria Amirali Paleologu din Rodos, cu care a avut o fiică, Maria (soţia lui Zotu Spătaru), şi a treia – ”Irina Doamna, fostă doică în casa lor din care se născu fiul lor Ştefan, la 1584”567. Dar aceste căsătorii reprezintă un subiect aparte, despre care vom vorbim în alte capitole. Un alt exemplu despre un divorţ într-o familie domnească îl constituie cazul lui Mihnea Turcitul, care poate servi ca model de desfacere a căsătoriei din motivul trecerii unuia din soţi la altă confesiune. Mihnea al II-lea Turcitul a fost „ales ” domn al Ţării Româneşti când nu împlinise încă 12 ani568. Regentă a fost numită mama lui, doamna Ecaterina Salvaresso569. Mama voievodului îl căsătoreşte pe Mihnea al II-lea Turcitul la vârsta de numai 16 ani cu Neaga, fiica bo564 ”Frate mai mic al domnului muntean Alexandru II Mircea. Provenea din Vlad Dracul: Bogdăneştii, pe linie feminină, prin fiica lui Radu cel Frumos, nepoata lui Vlad Dracul, soţia lui Ştefan cel Mare, iar Mihneştii, pe filieră masculină, prin Mihnea cel Rău, fiul lui Vlad Ţepeş şi nepotul lui Vlad Dracul, ai cărui nepoţi de fiu, la rândul lor, erau Petru Şchiopul şi Alexandru II Mircea”, Vezi: Rezachevici Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova.a.1324-1881, vol.I., Secolele XIVXVI, Bucureşti, 2001, p. 707. 565 Ştefan D. Greceanu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, Publicat de Paul Şt. Greceanu, tipografia „Cooperativa”, Bucureşti, 1916, p. 380. 566 Ibidem, p. 380 567 Ştefan D. Greceanu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, Bucureşti, 1916, p. 380. 568 Mihnea al II-lea Turcitul a domnit în Ţara Românească de trei ori (1577-1583, 1585-1591, 1591). 569 Rezachevici Constantin, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova.a.1324-1881, Vol. I, p. 273-274.

216

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

ierului buzoian Vlaicu clucerul, nepoata Neagăi din Cislău570. După cum afirmă Cristina Anton-Manea, doamna Ecaterina Salvaresso „şi-ar fi dorit o noră de sorginte mai nobilă dar împrejurările, nu ştim care, au silit-o să accepte această alianţă pentru care se justifica surorii sale, Marioara Vallarga aflată la Veneţia, scriindu-i că”571 : „despre mireasa ce i-am luat lui Mihnea voievod, e fată de boier localnic şi în adevăr trebuia să fie şi mi-ai scris şi domnia ta s’o iau din neam înalt, dar n’a putut să-mi dea mâna. Să fie bărbatul bun, el cinsteşte femeia; pe oricare ar fi luat-o tot ar fi fost Doamnă”572. Însă căsătoria nu a fost fericită, deorece peste puţin timp Mihnea al II-lea Turcitul avea deja o ţiitoare, Vişa, „cu care a avut un copil şi pe care Neaga l-a crescut împreună cu copii ei (Alexandru, Rada şi Irina)”573. Însă divorţul a avut loc nu din cauza relaţiilor extraconjugale ale lui Mihnea cu această Vişa, ci din cauza trecerii domnului în islam. Acest caz este relatat de reprezentantul soliei polone la începutul secolului al XVII-lea, Samuel Kuszewicz, care, în menţiunile sale despre Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul, scria: „Când tatăl său s-a făcut turc, fireşte că mama, rămânând creştină, a trebuit să-l părăsească”574. Conform acestei relatări, cu toate că Mihnea al II-lea Turcitul şi-a părăsit familia, şi avea „multe femei, cu cari a avut şi copii”, el nu şi-a neglijat soţia şi copilul, „trimeţând tot necesarul”575. Concomitent, autorul, cu deosebită atenţie şi dragoste, subliniază meritul mamei în educaţia fiului. 570 Nicolae Iorga, Mormântul doamnei Neaga şi neamul ei, în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiei Istorice, S. III, t. XII, 1932, p. 189-193; I. C. Filitti, Neamul doamnei Neaga şi mănăstirea Aninoasa (azi Buda) din Buzău, Bucureşti, 1935. 571 Cristina Anton-Manea, Din nou despre doamna Neaga şi familia ei. Genealogia unei familii de boieri buzoieni. Sec. XVI-XVII, în Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu. Volum îngrijit de: T. Teoteoi, B. Murgescu, Ş. Solcan, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000, p. 67. 572 E.Hurmuzaki, XIV, partea I-a, p. 61 în Cristina Anton-Manea, Din nou despre doamna Neaga şi familia ei. Genealogia unei familii de boieri buzoieni. Sec. XVI-XVII, în Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici, p. 67. 573 Ibidem. 574 N.Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 204. 575 Ibidem, p. 204.

217



Lilia Zabolotnaia

Despre acest caz ne vorbeşte şi alt document al epocii, letopiseţul lui Radu Popescu, care dă o descriere foarte asemănătoarea cu cea a călătorului polon: “Radul-vodă, fecior lui Mihnea […] cum au auzit din bătrâni, au fost om înţelept foarte, şi învăţat: ştia greceşte, latineşte, frînceşte; care la Padova au învăţat, fiind fugit de frica turcilor. Că, după ce s-au turcit tată-său (au de voie, au de nevoie, Dumnezeu ştie), mumă-sa (Vişa – nu este doamna ţării, adică soţie legitimă – n.a.) l-a trimis la Sfetagora, la mănăstirea Iverilor, şi de acolo călugării l-au trimis la Veneţia şi, fiind isteţ la minte, s-au dua la Padova, de au învăţat carte destul”576. Altă despărţire într-o familie domnească este cea a domnului Alexandru Iliaş (1616-1618, 1627-1629), fiul lui Iliaş (1591) şi nepotul lui Alexandru Lăpuşneanul. După cum relatează Letopiseţul Cantacuzenesc: “Alexandru-vodă scăpând numai cu dulama pre trup, s-au despărţit de doamnă-sa şi fugind tare sosi la Brăila, iar doamnă-sa merse la Giurgiov. Radul-vodă dacă înţelese de acesta, îi trimise bani de cheltuială şi haine de îmbrăcăminte, ca să-l cinstească. Iar Alexandru-vodă având inimă rea şi grijă pentru doamnă-sa, nici nu ştia unde iaste. Şi într-acel ceas sosi un om de la Rusciuc, dîndu-i veste bună că au trecut la Rusciuc şi iaste sănătoasă. Părându-i bine foarte au dăruit pre acel om. Şi intră într-o ghimie (corabie – n.a) de s-au dus la Rusciuc, împreunîndu-să cu doamnă-sa”577. Interesant este motivul acestei aşa-numite despărţiri, căci n-o putem numi divorţ. Alexandru Iliaş, după ce pierde puterea, fuge din ţară abandonându-şi soţia, pe care mai apoi o caută. Probabil, el urmărea un anumit interes şi a procedat astfel temându-se să nu-i pună doamnei viaţa în pericol. Printre rândurile letopiseţului se citeşte clar care sunt sentimentele lui Alexandru Iliaş faţă de soţia sa. Persoana care a găsit-o a fost generos răsplătită de Alexandru Iliaş, care s-a dus apoi la Rusciuc, unde s-a întâlnit cu doamna sa578. Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, p. 342-343. Letopiseţul Cantacuzenesc, în Cronicari munteni, Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961, p. 145-146; Axinte Uricarul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, p. 344. 578 Letopiseţul Cantacuzenesc, în Cronicari munteni, p. 145-146. 576 577

218

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

O nouă despărţire într-o casă domnească s-a petrecut când domnul ţării Gheorghe Ştefan (1653–1658) pierzând puterea, îşi părăseşte soţia, pe doamna Safta. Acest caz a fost descris în mai multe izvoare ale epocii: „Doamna Safta a trăit mult timp părăsită de soţul ei, care nu vroia s-o ieie în pribegie, unde mersese cu o ţiitoare rusoaică, Ştefania Mihailovna, ori nu voise ea”579. Contemporanii îl descriau pe Gheorghe Ştefan ca fiind o persoană desfrânată şi lipsită de valori morale: „Când a venit la putere, era om trecut ca vârstă, cu mustaţă stufoasă, grăsuţ, având toată înfăţişarea pe care ne-o putem închipui după felul lui de viaţă, iubitor de vin la fel ca şi Istratie Dabija, pe urmă şi de femei, şi de petreceri”580. Radu Popescu de asemenea a lăsat o relatare negativă despre Gheorghe Ştefan, şi, în mod special, cum şi-a lepădat soţia şi a trimis-o din pribegie acasă fără nici o susţinere materială: “după ce […] l-au biruit în Moldova dă s-au ruşinat: s-au dus în Ţara Leşească, de acolo şi la Moscu s-au dus şi de acolo într-alte părţi, până s-au sfârşit, iar pe doamnă-sa, din Ţara Leşească o au trimis în Moldova, să şază la casile ei; că nu o iubiia, că avea ţiitori”581. Până la urmă, viaţa l-a răsplătit cu aceeaşi monedă, Gheorghe Ştefan a colindat prin multe ţări, a fost în Austria, în Prusia, în Rusia, chiar şi în Suedia; şi-a sfârşit zilele la Stetin, în 1668. Rămăşiţele sale au fost aduse în ţară şi se află îngropate la mănăstirea Caşin, ctitoria sa582. Un alt caz ilustrativ despre divorţ în familia domnească serveşte cazul lui Sigismund Bátory (1572-1613), principe al Transilvaniei (1581-1601). Din a doua jumătate a lunii februarie a anului 1595 s-au început tratativele vizavi de căsătoria lui Sigismund III. Era aleasă Maria Cristina (10.XI. 1574) din Habsburgi. Menţiunile epocii relateaN. Iorga scoate în evidenţă studiul publicat „în foarte rara foaie germană „Baltische Studien, a Societăţii pentru istoria Pomeraniei şi tradus de răposatul Papadopol Calimah”, în care se scrie despre Gheorghe Ştefan”. Vezi: N.Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p. 253. 579

N.Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 254. Istoriile domnilor Ţării Rumîneşti de Radu Popescu, în Cronicari munteni, 1961, p. 292. 582 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, p. 437. 219 580 581



Lilia Zabolotnaia

ză că era o personalitate foarte rafinată, bine educată, şcolită şi cultă. Sora ei Ana era soţia regelui Poloniei, Sigismund Vaza (1566-1632), dar fratele, Ferdinand II, a devenit rege (din 1617 – regele Cehiei, din 1618 – regele Ungarie). De la 31 ianuarie până 27 februarie 1595 s-au schimbat cu soliile din Praga la Graz. Împotriva acestei căsătorii era mama fetei şi sora ei, chiar au încercat să amâne nunta, dar fratele insista, deoarece căsătoria urmărea interese politice şi era urgentată. La 1 martie, solia din Transilvania era primită la curtea regală, iar pe 2 martie 1595, Carrillo, şeful delegaţiei transilvănene, a cerut oficial mână domniţei. Maria, mama miresei, vroia în dar de nuntă câteva mii de guldeni şi moşiile care vor aduce venit anul la această sumă. Tinerii au plecat la 5 martie şi nunta era planificată pe 11 iunie. Din cauza bolii miresei, Maria Cristina, planurile s-au schimbat, şi alaiul nunţii s-a pornit numai pe 15 iunie din Graz prin Bratislava, Košice şi Şatmar, unde Sigismund Batory trebuia să vină în taină ca să o vadă pe mireasă. Nunta a avut loc la 6 august la Alba Iulia. Mireasa a primit în dar Făgăraşul583 cu împrejurimi (înainte erau proprietatea lui Baltazar Batory) şi multe kosztownoszci. Peste trei saptamani, Sigismund a plecat la război584. În 1597, după ce s-au stricat relaţiile cu Rudolf, Sigismund a declarat că este de acord să divorţeze de Maria Cristina, care vroia nu numai divorţ, dar şi separarea. În luna mai 1597, Carillo a plecat la Roma să ceară divorţ, însă papa nu i-a permis585. Au încercat s-o convingă pe mama Maria ei să-i scrie lui papa şi să ceară divorţ. La 18 aprilie, Maria Cristina a scris scrisoare regelui să-i permită să plece acasă. Acelaşi lucru ea i-a scris şi mamei sale. La 18 august a plecat din Alba Iulia586. În mai 1599, Carillo a fost la Praga să anunţe că trebuie să pleca la Roma şi să afle despre divorţ. La 24 iunie 1599 a adus personal decla583 Bethlen Farkas, Erdély Története (1526 1538) I, Erdélyi Múzeum, Kolozsvár, 2000, p. 149. 584 Bazylow Ludwik, Siedmiogród a Polska 1576-1613, Państwowe Wydawnictwo Naukowe, Warszawa, 1967, p. 79-81. 585 Ibidem, p. 90-91-92. 586 Ibidem, p.93-97

220

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

raţie că Sigismund şi Maria Cristina n-au avut niciodată convieţuire de soţi , adică n-au trăit ca soţ şi soţie! Peste câteva săptămâni, o comisie specială formată de papa a declarat acordarea divorţului. Decizia finală a fost declarată mai târziu, la 17 august 1599, la Graz: „Hoglie si é a la fine publicata la senteza o dispensa sopra la dissolutione del matrimonio, onde non avendo piú a fare, me ne parto questa sera per Vienna”, Carillo do kardynala Piotra Aldobrandini, Graz, 17 sierp 1599, în Carrillo Alfonz jezsuitaatya levelézese é iratai 1591-1618”587 III. 15. Dreptul femeilor la divorţ. Înstrăinarea proprietăţii soţiei („trai rău şi risipirea zestrei ”) După cum am încercat să arătăm şi să exemplificăm, utilizând o serie de documente de epocă, divorţul şi despărţenia nu erau unul şi acelaşi lucru. Despărţenia dintre soţi putea fi temporară şi nu presupunea desfacerea căsătoriei în mod definitiv prin judecată. În schimb, divorţul era o procedură judecătorească foarte complicată, care obliga pe soţi şi întreaga familie să se implice într-un şir de reguli şi responsabilităţi juridice. Divorţul presupunea şi o responsabilitate morală faţă de biserică, rude şi întreaga societate. Decizia de a desface o căsătorie, în majoritatea cazurilor, era foarte grea. După cum am menţionat deja, dreptul la desfacerea căsătoriei îl aveau atât bărbaţii, cât şi femeile. Un alt caz de divorţ, cu totul deosebit, este descris într-un document din 1600 (7108), iulie 26. În acest izvor al epocii este arătată obţinerea divorţului de către o femeie şi cum, mai apoi, soţul ei întentează un proces pentru reîntoarcerea soţiei în familie. Gheorghe grămăticul, soţul, ajunge cu o reclamaţie la Mitropolitul Dionisie al Târnovei şi al Moldovei precum că soţia sa a obţinut divorţul de la episcopul de Huşi fără ştiinţa lui şi că vrea să o determine să se întoarcă la el. 587 Korespondencja i pisma ojca jezuita Alfonsa Carrillo, wyd. Endre Vereess, Budapest 1906. Monumenta Hungariae Historica, Diplomataria, vol. XXXII, p. 101-102

221



Lilia Zabolotnaia

„Judecata şi cercetarea de Dumnezeu iubiţilor arhiepiscopului şi episcopilor şi preacucernicilor preoţi şi diaconi. Întâi stătător fiind smerenia noastră (Dionisie – n.a), fiind de faţă şi preasfinţitul mitropolit al Chesariei Palestinei şi preiubitorul de Dumnezeu episcop al Romanului, a venit Gheorghe grămăticul spunând că având o nevastă numită Drăguţa, ea, fără ştiinţa lui, s-a dus înainte vreme la prea iubitorul de Dumnezeu episcop al Huşilor chir Ioan şi cu meşteşug şi vicleşug s-a despărţit de el”588. Acest Gheorghe grămăticul a depus mărturie că „a luat cu vicleşug femeia lui, Drăguţa, carte de despărţire, iar prea iubitorul de Dumnezeu chir Ioan episcopul a dat carte de dezvinovăţire ca (Gheorghe – n.a) să ia din nou femeia sa Drăguţa [...], şi spunând aceasta a arătat şi o carte a prea iubitului de Dumnezeu episcop (chir Ioan – n.a.)”589 . Din textul documentului se vede că în procesul în cauză au fost implicate şi rudele Drăguţei, şi anume fratele ei, Onufrie. Acesta mărturiseşte că respectiva carte de dezvinovăţire a lui Gheorghe grămăticul „nu este cu ştiinţă de episcop, ci un călugăr, Isaia cu numele, luând de la mai sus zisul Gheorghe trei stupi, a plăsmuit o carte ca din partea de episcop şi i-a dat-o”590. Mărturiile fiind foarte diferite, au apărut multe neclarităţi în această situaţie şi, pentru cercetarea cazului, la judecată au fost chemate mai multe persoane implicate în proces. „Iar smerenia noastră, cerând mărturii dacă aşa este adevărul, după cum spune acest Onufrie, a adus pe preacuviosul între ieromonahi chir Atanasie, arhimandritul şi catigumenul cinstitei mănăstiri Bistriţa, şi pe preacuviosul ieromonah chir Eutihie, bărbaţi evlavioşi şi cuvioşi, pe care cercetându-i cu grijă smerenia noastră, i-am găsit mărturisind şi ei că cu vicleşug a luat Gheorghie cartea de la mai sus zisul monah Isaia. Smerenia noastră, potrivit mărturiei lor, am dat femeii ca să fie despărţită de fostul ei bărbat, Gherghe, potrivit despărţirii pe care a făcut-o prea 588 Documente privind istoria României. A.Moldova, Veacul XVI, vol. IV (15911600), redactor responsabil M. Roller, Bucureşti, 1952 p. 298-299 (nr. 363). 589 DIRA, Veacul XVI, vol. IV (1591-1600), p. 298 (nr. 363). 590 Ibidem, p. 298.

222

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

iubitul de Dumnezeu episcop al Huşilor chir Ioan, iar acest Gheorghie să fie despărţit de fosta sa nevastă, Drăguţa”591. Acest document dovedeşte încă o dată dreptul femeilor la divorţ. Este interesant şi faptul că în document se întâlneşte o anumită terminologie, caracteristică pentru epocă – „carte de despărţire” şi „carte de dezvinovăţire”, ceea ce ne vorbeşte despre diferite situaţii care apăreau în caz de divorţ. Cu regret, nu dispunem de documente care să dezvăluie motivul divorţului, dar, întrucât femeia a avut câştig de cauză, este clar că vina o purta soţul. Evenimentele pot fi explicate foarte simplu. În primul rând, Drăguţa a obţinut divorţul fără prezenţa soţului. Fără dovezi convingătoare şi martori era imposibil să se câştige un proces şi să se primească de la episcop o „carte de despărţire”. În a doilea rând, „carte de dezvinovăţire” se dădea în cazuri de demonstrare a vicleniei unuia dintre soţi şi numai dacă era recunoscută vina purtată. O condiţie de bază pentru desfacerea căsătoriei era comportamentul urât al soţului, înstrăinarea proprietăţii soţiei (mobile şi imobile). După cum demostrează materialul izvoristic din Moldova, femeile intentau procese de desfacere a căsătoriei mai ales în cazuri de „trai rău şi risipirea zestrei”. Un document din secolul al XVII-lea mărturiseşte despre un anumit caz: „1623 (7131) mai, Iaşi† Arxïep(i)skopß Anastasïe i mitropolit S√çavskoi. Scriem şi mărturisim cu ceastă scrisoare a noastră cum au venit înnaintea noastră Chirana, de s-au jeluit pre bărbatul său, pre Platon, şi au dzis că i-au mâncat şi i-au strâcat tot ce au avut; după aceea, au fugit şi o au lăsat. Şi au mărturisit popa Vasile de Romăneşti şi alţi mulţi oameni buni, cum Platon nu ieste om bun, ce ieste făcător rău. Printr-aceea, noi, dac-am văzut jaloba ei şi atâta mărturie mare, noi i-am făcut cartea noastră, ca să nu mai aibă treabă Platon cu Chirana, nici Chirana cu Platon, ce să fie slobozi unul de altul, în veci. De aceasta scriem şi mărturisim cu această carte a noastră, Anastasie mitropolit”592. Ibidem, p. 298. Documente privind istoria României. A. Moldova, Veacul XVII, vol. V, p.220, nr.293 (orig.) şi p. 460 (foto). 591 592

223



Lilia Zabolotnaia

Documentul prezentat demonstrează clar că pentru obţinerea divorţului femeile aveau nevoie nu numai de motivarea cauzelor ce au dus la proces, ci şi de martori credibili. Instituţia de mărturie în situaţiile de desfacere a căsătoriilor avea o valoare incontestabilă, martorul principal trebuia să fie preot, deoarece divorţul, ca şi căsătoria, erau oficializate numai conform riturilor şi tradiţiilor bisericeşti. Dreptul femeilor din Moldova la divorţ este confirmat şi de numeroase menţiuni din izvoare narative ale epocii (cronici, opere istorice, memorii etc.), în special ale misionarilor şi călătorilor străini. Misionarii catolici erau frapaţi de acest fapt, deoarece, spre deosebire de biserica ortodoxă şi cea protestantă, biserica catolică nu recunoştea divorţurile. Numai în cazuri excepţionale catolicii puteau obţine o confirmare oficială a desfacerii căsătoriei şi doar pe motiv că nu ar fi fost oficiată legitim căsătoria respectivă, iar aceasta însemna anularea obligaţiilor matrimoniale. Johann Sommer, în celebra sa lucrare Viaţa lui Iacob Despot, Domnul Moldovei (1563), are un capitol aparte intitulat “Despre divorţuri”, în care nota: “Despot era neînduplecat la culme la pedepse, mai ales împotriva acelora care erau dovediţi că nu respectă, după obiceiul acelui popor, legământul căsătoriei, sau chiar că îl calcă cu îndărătnicie. Căci astfel se înrădăcinase la ei (la moldoveni – n. a.) obiceiul pe care îl ţin şi astăzi ca un fel de lege, că dacă soţia a fost ocărâtă sau lovită voie slobodă – ca şi cum ar fi o injurie gravă – a trece în altă căsătorie, dacă poate să plătească soţului o treime de galben de aur, prin care să facă dovada că a ieşit de sub puterea lui”593. Autorul se revoltă că „acest obicei l-au imitat ungurii şi saşii care locuiesc răspândiţi prin ţară până într-atât încât au fost găsiţi destul de mulţi dintre ei care aveau trei sau chiar patru soţii în viaţă, de la care de cele mai multe ori avuseseră copii, precum şi ele la rândul lor de la alţi bărbaţi cu care se împreunaseră după ce-şi părăsiseră bărbatul”594. O relatare asemănătoare a lăsat şi Antonio Maria Graziani (1537593 594

Călători străini despre Ţările Române, vol.II, p. 262. Călători străini despre Ţările Române, vol. II, p. 260-261.

224

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

1567) în Descrierea Moldovei: ”Păstrează cu multă însufleţire ritul credinţei creştine, aşa cum l-au primit de la greci. Bărbaţii desfac adeseori căsătoria pentru cuvintele chiar cele mai neînsemnate, trimiţând soţiei carte de despărţire (Premisso uxori nuncio – repudiind soţia) şi plătind vistieriei doisprezece denari”595. La sfârşitul secolului al XVI-lea, în 1599, Bernardino Quirini (?-1605), „episcop de Argeş în provinciile Moldova şi Valahia”, descriind situaţia catolicilor, era mirat de relaţiile familiale şi de libertatea în desfacerea căsătoriilor. „Am mai aflat că mulţi catolici însuraţi, cărora li s-a dat carte de despărţenie [...] cu îngăduinţa de a se căsători din nou, aşa cum fac în toate părţile ortodocşii, trăiesc de mulţi ani încoace cu soţiile nelegitime dintr-o a doua căsătorie nelegitimă, şi unii şi ceilalţi având copii din a doua căsătorie. Spre a nu lăsa şi a nu declara bastarzi aceşti copii ai lor [...] fiindcă nu vor să se întoarcă sa trăiască cu soţii cei dintâi – dar dacă i-aş constrânge la aceasta, s-ar lăsa să fie excomunicaţi şi mi-ar refuza îndată ascultarea datorată, trecând la ritul ortodox, în care o asemenea căsătorie le este îngăduită în general după divorţ”596 . Acest text dovedeşte şi existenţa altei cauze a divorţului, şi anume trecerea în altă confesiune. Autorul pune accentul pe desfrânarea populaţiei ortodoxe în relaţiile familiale şi motivează desfacerea multor căsătorii din cauza libertăţilor conjugale oferite de biserica ortodoxă. Călugărul minorit conventual Paolo Bonnicio (? – 1632) din Malta a locuit în Moldova nouă ani597. În relatările sale Asupra Moldovei observă că obiceiurile au rămas neschimbate şi posibilitatea femeilor de a se elibera de o căsătorie nedorită depindea de capitalul financiar disponibil şi nu de morala publică. În acest sens, găsim o consemnare a lui Paolo Bonnicio (1632), care scria: “E obiceiul ca episcopii să dea hotărâri de despărţire;[...] când soţii nu mai vor să stea împreună, ei oferă atâţia bani episcopului, până pot cădea la înţelegere, despărţirea făcându-se pe loc şi fiecare se poate căsători încă o dată; adică bărbatul să-şi ia o altă nevastă şi nevasta un alt bărbat [...] iar unul Ibidem, vol II, p. 382-383. Călători străini despre Ţările Române, vol.IV, p.44. 597 Călători străini despre Ţările Române,, vol.V, p. 11-13. 595 596

225



Lilia Zabolotnaia

care l-ar pune pe un catolic să se boteze din nou în credinţa schismatică se spune că este iertat de toate păcatele sale”598. Majoritatea misionarilor subliniau egalitatea bărbaţilor şi femeilor în dreptul de iniţiere şi obţinere a divorţului. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, acest fapt se menţionează în toate relatările. Călugărul italian Niccola Barsi ( ? – 1640 ) din Lucca a avut ocazia să treacă prin Moldova de două ori, între anii 1632-1639, şi a lăsat mai multe observaţii asupra relaţiilor familiale. „Când vreunuia nu-i place soţia sa, fie că ea este urâtă, sau că el nu are tragere de inimă sau dragoste pentru ea, chiar dacă ar avea copil cu ea, atunci ia o vacă şi o dăruieşte mitropolitului. Acela le dă amândurora voie să se poată căsători de-al doilea cu cine le este pe plac”599. Petru Bogdan Bakšić (c.1601-1674) scria: ”Am văzut că atunci când vine cineva pentru vreo pricină, soţul contra soţiei sau soţia contra soţului [...] se rezolvă repede pricina, fără a ţine seama nici de canoane, nici de concilii [...] Când vrea să despartă pe o soţie de soţ şi să desfacă legătura căsătoriei, cum se obişnuieşte la ei pentru cel mai neînsemnat cuvânt, face mai întâi o învoială cu ei : „Cât daţi?” şi după ce a făcut mai întâi preţul, dă voie ca un bărbat să-şi ia altă soţie şi o femeie alt soţ”600. Biserica catolică trata căsătoria ca un acord şi ca o taină. Căsătoria oficiată legitim nu putea fi anulată”601. Totuşi, conform materialului documentar şi mărturiilor misionarilor catolici, uneori, foarte rar, în cazuri excepţionale, femeile aveau dreptul să iniţieze desfacerea căsătoriei şi încă şi mai rar puteau câştiga procesele, nefiind protejate legitim şi moral de societate. Este interesant faptul că toate cazurile de divorţ din perioada dată arată că femeile erau fidele familiei şi mergeau la desfacerea căsătoriei numai în situaţii disperate, fără altă ieşire. Documentele de epocă arată clar că drepturile şi statutul femeilor Călători străini despre Ţările Române, vol. V, p. 24. Călători străini despre Ţările Române, vol. V, p. 79. 600 CSŢR, vol. V, p. 244. 601 И. Бардах, Б. Леснодарский, М. Петречак, История государства и права Польши, Москва, 1980, p. 239. 598 599

226

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

în societate nu erau egale cu cele ale bărbaţilor. Din cauza multitudinii motivelor de divorţ pe care le puteau invoca, avantajaţi erau bărbaţii. În acelaşi timp, pentru obţinerea divorţului, femeile se bazau numai pe normele juridice, în mare măsură nescrise, care erau stabilite prin tradiţii şi obiceiuri seculare. Observăm că situaţiile şi motivele de desfacere a căsătoriilor erau diferite, iar consecinţele acestora pentru femeie în societatea medievală erau asemănătoare: uneori ele îşi pierdeau statutul social, ajungând să fie izolate de societate şi chiar dispreţuite moral. Ca să ilustrăm aceste consideraţii, dăm un exemplu când soţul a vrut să divorţeze de soţie, dar apoi s-au împăcat „şi au lăcuit dempreună”602. După decesul soţului, soţia a rămas cu averea ce i-o lăsase soţul, având testament, deşi rudele soţului au încercat prin judecată să revendice moştenirea pe motiv că cei doi ar fi vrut să se despartă la un moment dat şi considerau că aceasta poate fi dată la o parte: „Iaşi, 28 noiembrie 7146(1637). Vasile Vodă603, pentru Dumitru Gheuca fost vornic de poartă şi soră–sa Anghelina, ce se judecă cu cumnata lor, Mărica, soţia lui Sămion Gheuca biv vel medelnicer, pentru moştenirea acestuia, Băcanii, pe Tutova, dat de Sămion lui Dumitru şi surori-sa, în zilele lui Miron Vodă604 „când au fost vrând Simion Gheuca să să despartă de jupâneasa lui, de Mărica, pentru scârbă ce au fost având împreună, iar după aceia s-au împăcat şi au lăcuit dempreună, de atunci şi până acum, ce s-au săvârşit”605. Văduva arată un zapis al soţului unor „boieri şi preoţi şi egumeni de la sfânta mănăstire de la Uspenia Precistii şi de la Sfânta Vineri”606, conform căruia la moarte lasă tot soţiei: „Aceasta pentru comând, cum le va lăsa apoi şi ea pentru comândul ei; nepoţilor li-a dat ce a vrut, în viaţă”607. 602 Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, volumul întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu, vol. XXIV (1637-1638), Bucureşti, 1998, p. 197 (nr.216). 603 Vasile Lupu (1634-1653). 604 Miron Barnovschi (1626-1629, 1633). 605 DRHA, Moldova, vol. XXIV (1637-1638), p. 197 (nr. 216). 606 Ibidem 607 Ibidem.

227



Lilia Zabolotnaia

La finele judecăţii între Anghelina cu cumnata sa a fost luată decizia în favoarea ultimei. Interesantă este formularea instanţei judecătoreşti: „Domnul nu crede în cele d-întâi acte, fiind „făcute într-ace scârbă, când au fost vrând să să despartă Gheuca medelnicer de jupâneasa lui. Gavril (Mătiaş) vel logofăt. Borăleanul (a scris)”. Aici se cer unele precizări. După cum se observă din terminologia documentului, la procesul în cauză nu se vorbeşte despre divorţ, ci numai despe intenţia de divorţ, care posibil se preconizase în primii ani ai domniei lui Miron Barnovschi. Presupunem că atunci când a fost iniţiat procesul „pentru scârbă ce au fost avându împreună”608, soţul, neavând motive temeinice pentru învinuirea soţiei şi temându-se că va pierde la proces o parte din avere în favoarea ei, ca să-şi păstreze toate moşiile, le-a trecut pe numele fratelui şi surorii sale. Până la urmă, cum se vede din document, soţii s-au împăcat şi au trăit împreună „de atunce şi până acum, ce s-au săvârşit (până când el a murit – n. a.)”609. Dar, după moartea lui Gheucă, rudele apropiate, fratele şi sora lui, au intenţionat să ia proprietatea fratelui său, cu toate că soţia decedatului avea testament. Surprinzător este faptul că procesul de litigiu a ajuns până la ultima instanţă, la domn. La rândul său, domnul, cercetând cauza „cu toate mărturiile”, a luat decizia foarte clară contra pretenţiilor familiei decedatului, subliniind că „nu crede în cele dintâi acte, fiind „făcute într-ace scârbă, când au fost vrând să să despartă Gheuca medelnicer de jupâneasa lui”610. Deci, se vede limpede, că soţii nu erau divorţaţi. În opinia noastră, numai faptul că femeia a fost implicată în tentativa de divorţ, învinuită de soţ care vroia s-o lepede, a determinat rudele să încerce să obţină averea la care aceasta avea dreptul. Sunt cunoscute multe documente care dovedesc fapte similare, când, având testamente şi nefiind divorţate, femeile erau totuşi nevoite să-şi apere averile lăsate de soţ de pretenţiile rudelor lui apropiate. În finalul acestei intervenţii, observăm că documentul descrie un DRHA, Moldova, vol. XXIV (1637-1638), p. 197 (nr. 216). Ibidem, p. 197 (nr. 216). 610 Ibidem, p. 197 (nr. 216). 608 609

228

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

aspect al situaţiei juridice şi sociale a femeilor din perioada cercetată, când, în majoritatea cazurilor şi în anumite circumstanţe, femeile nu erau protejate nici de lege, nici de societate şi chiar numai o mică suspiciune putea să le pună în „afara societăţii”. Putem observa că, dintr-o parte, legislaţia epocii demonstra un anumit salt în rezolvarea problemelelor de familie din punctul de vedere al dreptului civil: erau bine definite drepturile şi obligaţiunile ambilor soţi faţă de lege, femeia era protejată în anumite situaţii, însă divorţul era greu de obţinut. Posibil, aici putem observa perioada de trecere de la respectarea legilor nescrise (obiceiul pământului) la legile scrise. Evident că este o problemă multilaterală şi complicată, de aceea necesită un studiu aparte. La moment, această problemă nu se încadrează în competenţa studiului nostru. Generalizând motivele divorţului în Ţările Române, putem observa că erau destul de multe: 1. adulterul; suspiciunea de adulter; 2. curvie şi preacurvie; 3. eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor conjugale; 4. trecerea la altă confesiune; 5. rudenia apropiată; 6. înstrăinarea proprietăţii soţiei („trai rău şi risipirea zestrei”); 7. defăimarea soţiei (denunţarea calomnioasă); 8. purtările necuviincioase (beţie); 9. pentru „vrăjmăşia bărbatului”; bătaia şi ameninţarea cu moartea din partea soţului; 10. izgonirea de acasă a soţiei (repudierea prin alungarea soţiei din casă era una din căile rar folosite, dar cunoscute); 11. dispariţia unuia dintre soţi. Părăsirea domiciliului conjugal; 12. dacă femeia nu este fecioară în noaptea nunţii; 13. răutatea soţiei, lipsa de înţelepciune, risipirea averii şi nepriceperea în chiverniseala casei; 14. „traiul rău” asociat cu beţia şi risipirea zestrei; 15. călugărirea unuia dintre soţi; 16. ereziile; 229



Lilia Zabolotnaia

17. sodomia (relaţii sexuale anormale); 18. pedofilia (atracţie sexuală faţă de copii); 19. exhibiţionismul ( perversiune sexuală costând din expunerea în public a organelor genitale); 20. lesbianismul (homosexualitate feminină); 21. proxenetismul ( faptul de a trage foloase materiale din practicarea prostituţiei altuia); 22. prizonierat611. Concluzii În concluzie constatăm: pe parcursul secolelor, în Ţările Române majoriatea condiţiilor de desfacere a căsătoriei au fost moştenite. Cert este şi faptul că, deşi condiţiile juridice europene erau mai avansate, în privinţa dreptului civil spaţiul românesc a demonstrat cea mai perseverentă conservare a dreptului bizantin şi a dreptului german. Este surprinzător că în Ţările Române legislaţia scrisă a fost introdusă în circulaţia oficială abia după trei secole de la apariţia statului, însă, dreptul ambilor soţi la divorţ (legea bizantină) se aplica mai frecvent decât în celelalte ţări europene. Divorţul presupunea o responsabilitate morală faţă de biserică, rude şi întreaga comunitate, era o procedură judecătorească foarte complicată, care obliga pe soţi şi întreaga familie să respecte o serie de reguli şi să-şi asume anumite responsabilităţi juridice. Normele obiceiului pământului se aplicau potrivit moralei societăţii. Divorţurile se judecau de instanţa ecleziastică, fiind o materie civilă canonică. În urma judecăţii, se emitea o carte de despărţenie, care putea fi obţinută de oricare dintre soţi. Ţinem să menţionăm că acceptăm opinia mai multor autori care 611 Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţările Româneşti a secolului al XVIII-lea., Bucureşti, 2004; Idem, Familie şi societate în Ţara Românească (secolul al XVII-lea), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XX, 2002, p. 89-114; Maria Magdalena Székely, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr.1-2, Iaşi, 1997, p.74-76; Idem, Viaţa de familie în Moldova Medievală, în Magazin istoric, Anul XXXI, nr. 10 (367), 1999, p. 75-77; DEX, pp. 346 356, 568, 772, 864, 1000.

230

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

susţin, printre altele, că „raporturile dintre soţi erau dominate de principiul inegalităţii sexelor” şi tradiţiile în perioada dată obligau femeile să fie fidele faţă de soţ, să-l urmeze pe acesta, sau că soţul are drept de corecţiune asupra soţiei. Divorţul avea multe consecinţe, care nu erau în favoarea femeii. De exemplu, la despărţire se făcea împărţirea bunurilor aduse sau dobândite în timpul căsătoriei, totdeauna soţul fiind favorizat, iar când existau copii, băieţii reveneau de obicei tatălui şi fetele mamei. Să adăugăm şi faptul că cea mai gravă consecinţă era morală şi socială, deoarece statutul femeii divorţate se schimba brusc, de multe ori aceasta fiind ostracizată de comunitate. La mijlocul secolului al XVII-lea, considerat momentul de trecere de la epoca medievală la epoca modernă în Ţările Române, apar primele codice de legi – Carte românească de învăţătură (1646) a lui Vasile Lupu şi Îndreptarea Legii 1652 a lui Matei Basarab. Concepţia vremii faţă de adulter era dură şi aspră. Pentru prima dată, conform legislaţiei oficiale, vina adulterului se aplica şi asupra bărbaţilor. Nu era aplicată sancţiunea de pedeapsă cu moartea (după obiceiul pământului, femeia putea fi pedepsită cu moartea), dar în pravile era clar subliniat că era o crimă împotriva moralei. În cazul adulterului unuia dintre soţi urma desfacerea căsătoriei. Dreptul femeilor din Moldova la divorţ este confirmat de numeroasele glave din pravile. Dacă femeia putea să aducă dovezi şi argumentate împotriva soţului, de „vrăjmăşie” (beţie, maltratare), „trai rău şi risipirea zestrei ”, sodomie, erezie etc. Atunci, conform pravilei, ea putea să ceară, în afară de divorţ, întreţinerea sa de către soţ. În posesia ei trecea toată averea şi tot venitul din zestre (uneori şi o parte din proprietatea soţului). După cum am încercat să demonstrăm, utilizând o serie de documente de epocă, pentru obţinerea divorţului femeile aveau nevoie nu numai de motivarea cauzelor ce au dus la proces, ci şi de martori credibili. Instituţia de mărturie în situaţiile de desfacere a căsătoriilor avea o valoare incontestabilă, martorul principal trebuia să fie preot, deoarece divorţul, ca şi căsătoria, erau oficializate numai conform riturilor şi tradiţiilor bisericeşti. 231



Lilia Zabolotnaia

Cert este că femeile din spaţiul românesc sunt prezentate ca având drepturi egale cu bărbaţii pentru depunerea mărturiilor în judecată. Femeia era pe deplin capabilă să se prezinte singură, neînsoţită, în instanţa judecătorească în cazul când iniţia divorţul, sau în orice acţiune de litigiu cu soţul ei, alte rude etc. În acelaşi timp, în legislaţie erau prevăzute un şir de condiţii când soţul putea contesta în judecată învinuirile soţiei. De exemplu, exista un articol conform căruia judecata trebuia să analizeze situaţia când femeia care reclama maltratarea putea să-l provoace pe bărbat şi atunci trebuia să fie demonstrată vina ei că a fost bătută. În afară de aceasta, bărbaţii erau protejaţi de lege şi femeile nu puteau să desfacă căsătoria, dacă bărbatul aducea argumente că soţia lui nu era bună gospodină, nu era ascultătoare etc. Până la urmă, în codicele de legi era clar definit că în anumite cazuri căsătoria nu se desfăcea după placul soţilor şi chiar se impuneau condiţii de a păstra familia. Se propunea o perioadă „de gândire”, când soţii puteau să se împace şi să păstreze familia. Comparând condiţiile de divorţ pentru bărbaţi şi pentru femei cuprinse în pravile, putem uşor observa diferenţa între ele. Evident, bărbaţii erau avantajaţi. Dar însuşi faptul că femeile aveau totuşi dreptul să ceară divorţul ne spune multe despre cum au evoluat relaţiile familiale în perioada cercetată. Anume acest drept le deosebea pe femeile din Ţările Româneşti de cele din Europa. Cu greu am putea găsi astfel de exemple în legislaţia medievală europeană. Am subliniat deja că această problemă este parţial cercetată în istoriografia românească. Din partea noastră, în acest scurt studiu a fost făcută o încercare de a analiza procesul de desfacere a căsătoriei din punctul de vedere al dreptului femeilor. Însă, ţinem să menţionăm că puţinătatea extremă a izvoarelor nu ne-a permis să dăm răspunsuri la multiplele întrebări ce ţin de subiectul dat.

232

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

ÎncheiEre Dobândindu-şi autonomitatea relativă, reliefată la sfarsitul anilor ‘70 ai secolului XX, istoria feminină s-a afirmat drept o disciplină independentă, ce avea ca obiect de studiu vieţile femeilor, activităţilor lor, în diveresele sale ipostaze, o istorie care impune o viziune a trecutului dintr-o perspectivă feminină, ilustrând un peisaj istoric global dintr-o experienţă socială feminină. Istoria feminină reprezintă la ora actuală o nouă direcţie în istoriografie, o noua subdisciplină ştiinţifică, îndepărtata de studierea domeniului politic şi economic, aceasta îndreptând istoria spre Om, transferând istoricii spre o studiere aprofundată a lumii sale interioare precum şi a vieţii lui private. Problemele politice în astfel de sondări se urmăresc în raport şi în cadrul contextual al poziţiei sale în viaţa omului, viaţa de zi cu zi în studiul epocii istorice. Această rotaţie demonstrează tranziţia temelor de cercetare ştiinţifica la un micro nivel, ceea ce subsecvent a rezultat intr-o evaluare mixtă în domeniul ştiinţei. Unii cercetători percep această tendinţă de studiere a istoriei la micro-nivel o ilustrare simplificată a problematicii, o scădere a statutului şi importanţei ştiinţei. O astfel de vizualizare a tendinţei respective este o reliefare a moştenirii viziunii marxist-leniniste a procesului istoric — în analiza şi studierea civilizaţiei umane, merită consideraţie şi atenţie doar evenimentele politice şi revoluţionare, iar ceea ce se întâmpla în viaţa cotidiană, ceea ce motivează acţiunile lor, noţiuni precum mentalitatea socială, acestea ar trebui să rămână în afara sferei de cercetare ştiinţifica, fiind nedemne de atenţie. Aceasta ar fi explicaţia faptului că istoria femeilor era pentru o lungă perioadă de timp percepută de mediul academic cu o doză elevată de suspiciune şi îndoială. Ţinem să menţionăm că monografia reprezintă o tentativă de tratare a unor probleme din noua direcţie în ştiinţa istorică – istoria feminină, care până în prezent este puţin reflectată în istoriografia din Republica Moldova. Pentru prima dată sunt elucidate unele aspecte noi ale problemei: instituţia, caracterul juridic şi moral al logodnei şi 233



Lilia Zabolotnaia

căsătoriei (condiţii şi impedimente), statutul femeii în contextul relaţiilor de familie, situaţia juridică a femeilor – dreptul femeilor la inţierea divorţului (procedura de desfacere a căsătoriei), consecinţele juridice şi morale ale divorţului etc. Problema istoriei familiei a fost abordată prin prisma statutului femeii în contextul familiei medievale din Moldova şi sub aspectul istorico-juridic. Pentru a evidenţia şi a stabili particularităţile şi specificul statuar-juridic al femeilor din Moldova, am apelat la metoda comparativă, pe analiza comparativă a statutului social-juridic al femeilor din alte ţări europene (Ţara Românească, Serbia, Bulgaria, Transilvania, Marele Cnezat Lituanian, Polonia şi Rusia), ce permite să demonstreze particularităţile femeilor din Moldova. Prin studiile realizate am reuşit să constatăm că în Moldova medievală statutul social-juridic al femeii în familie era deosebit de cele din ţările vecine. Cercetările realizate şi investigaţiile istorice, baza documentară istorică şi juridică demonstrează că femeile din Moldova aveau un statut deosebit de cele din ţările vecine. Prin accentuarea laturilor juridice ale fenomenului am constatat că ele beneficiau de anumite avantaje comparativ cu femeile din ţările europene, având dreptul: să iniţieze un proces de judecată şi să mărturisească în judecată; la desfacerea căsătoriei; să se recăsătorească după divorţ; să tuteleze copiii şi averea după divorţ; să posede banii ei proprii. În opinia noastră, acest statut al femeilor era determinat şi de receptarea dreptului bizantin. În complexul de practici şi norme care alcătuiau obiceiul juridic feudal, legea ţării, dreptul nescris, observăm impactul dreptului bizantin. Este remarcabil şi faptul că în Moldova legea scrisă (care constituia o compilaţie de canoane şi legiuiri civile bizantine) a fost oficializată numai în mijlocul secolului al XVII-lea, iar materialul istoric documentar a demonstrat această influenţă consemnată. Este o problemă complexă, dificilă şi insuficient studiată în istoriografia română. Nu intră în sfera cercetărilor noastre, ci în istoria dreptului. Concluzia de bază este că poziţia socială şi juridică a femeii în contextul familiei în epoca respectivă a fost redusă la un statut infe-

234

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

rior. Femeile nu aveau drept la alegere benevolă, să iasă de sub ascultarea tatălui sau a soţului, să ia singure o decizie fără capul familiei etc. Chiar dacă femeia era înzestrată cu darul înţelepciunii, se ocupa de educaţia copiilor, era dascălul de lege creştinească în familie, ea rămânea permanent sub tutela bărbatului şi în umbra evenimentelor. Considerăm că, pentru a preciza şi percepe cu adevărat statutul femeii în societatea medievală, este necesar să cunoaştem şi alte aspecte privind poziţia pe care o avea femeia în viaţa ei de zi cu zi, în calitate de fiică, soţie, mamă, văduvă, indiferent de clasa ei socială: doamnă a ţării ori femeie de rând etc. Femeia, considerată inferioară bărbatului, în realitate a fost întotdeauna temelia familiei şi factorul de stabilitate a căsniciei. Sperăm ca studiul realizat să aducă o contribuţie consistentă la analizarea şi înţelegerea cât mai completă a vieţii femeilor în cadrul familiei din epoca cercetată. Totodată, considerăm că lucrul împlinit de noi să constituie una din treptele de început pentru toţi cei ce vor să se apropie cu grijă şi să înţeleagă cât mai deplin viaţa familială a femeilor în perioada atât de îndelungată. Astfel, caracteristica esenţială a temei abordate este promovarea dialogului cu celelalte ştiinţe „ale omului”. Cercetările realizate pot fi utile specialiştilor în domeniul istoriei medievale universale, antropologiei istorice, istoriei şi demografiei sociale, istoriei dreptului, istoriei familiei, istoriei vieţii cotidiene, private şi spirituale în cadrul familiei, istoriei personalităţilor, sociologiei, istoriei mentalităţilor, istoriei politice şi social-economice prin prisma factorului uman. *** Din contextul problematicii prezentate mai sus în volumul de faţă am cercetat numai situaţia juridică a femeii în contextul relaţiilor de familie. În continuare, sperăm, să completăm colecţia (seria) cu volumele Femeia şi moştenirea, Femeia şi puterea, Imaginea femeii din epoca medievală.

235



Lilia Zabolotnaia

ANEXe Anexa 1 DOCUMENTE DIN ARHIVE

№. 1. Extras din contract de căsătorie între regele Carol I şi prinţesa Ghenrieta Maria, sora regelui Franţei Ludovic al XIII-lea din 1625. (Брак короля великобританского Карла I-го с принцессою Генриеттою Мариею, сестрой Людовика XIII короля французского. Выписка из брачного договора между Карлом I и принцессою Генриетою Мариею, сестрой Людовика XIII короля французского в 1625 году). „1. Чрезвычайные послы обоих договаривающих государей утвердились взаимным обещанием бракосочетание имеющее быть положили (решили, постановили – Л.З.), что обручение и бракосочетание будет совершенно по обряду Римской церкви в Париже при Депутатах короля Великобританского. 2. После вышесказанного обряда принцесса отправится на иждивению короля французского до границы, а оттуда до Англии на иждивению короля английского. 3. Новая королева, прибывшая в Англию, в назначенный день выйдет в большую придворную залу вместе с королем, своим супругом; их величества будут одеты во всех своих королевских клейнотах (драгоценностях – Л.З.); и сей контракт тогда будет прочтен публично и утвержден королем в присутствии послов французских, перовъ Великобритании; церковной же по английскому обычаю церемонии не будет. 4. Вольное и явное исповедание Римской Религии позволено будет королеве, и всем принадлежащим к ее штату, для чего будут устроены придворные церкви во всех дворцах, где она будет иметь пребывание, и украшены надлежащим образом. Отправление Службы Божьей по всему Римской церкви обряду совершаемо будет в оных церквях. Особливое кладбище отведено будет для католиков. Главный из придворных священников у королевы будет Епископ; а всех священников и причетников (?- Л. З.) 21. над коими Епископ начальствует во всем.

236

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Обыкновенные священники одежды носить всем им позволено. Все они, так как и церкви содержаны будут от штата Королевы. 5. Король обязуется клятвою не принуждать и не убеждать королеву к перемене к чему ни будь католической религии (т.е. к другой, кроме католической религии – Л.З.). 6. Штат королевы будет ни чем ни меньше того, какой когда ни есть был для королевы английской. 7. Домашние служители королевы обоего полу будут французы и католики, выбранные французским королем; а в случае смерти или отставки их, королева может других выбрать из французов или англичан католиков, но только с согласия короля. Оные все служители должны принять присягу на верность королю и королевы. 8. Приданного за королевою будет 800 000 Ефимков1, по три ливра каждой французской монеты; половина заплачена будет в день свадьбы, а другая через полгода. 9. Если король умрет прежде королевы и без детей, то все приданное сполна будет ей возвращено и отдано в ее расположение, хоть бы осталась в Англии или приехала во Францию. Но если будут дети, то дать трети приданного только ей возвратить, а третья приданного пусть будет неподвижна на проценты с оной при жизни королевы давать детям. 10. Дети, рожденные от нее воспитаны будут королевою до 13 (лет – Л.З.) возраста их. 11. Оные дети останутся наследниками и первых двух третей Efimki reprezintă denumirea rusească a talerilor europeni care au pătruns pe piaţa Rusiei pe parcursul secolelor XVI-XVII şi care au servit o lungă perioadă de timp drept materie primă pentru baterea monedei tradiţionale ruseşti - kopeika. Denumirea provine de la “Joachimsthaler”, o monedă emisă de oraşul Joachimsthal din Boemia, începând cu 1518. În Rusia acest nume a derivat, devenind efimok. În secolul al XIX-lea, odată cu apariţia primelor colecţii, denumirea de efimok a fost utilizată îndeosebi pentru talerii europeni contramarcaţi de Rusia în perioada anilor 1655-1659, cu toate că aceştia în epocă au fost numiţi efimok cu semn (ефимок с признаком). În rezultatul contramarcării, aceste piese, deveneau monedă rusească cu valoarea nominală de 64 de kopeici. Semnele respective de pe monede reprezentau o marcă dreptunghiulară purtând anul 1655 şi amprenta circulară a tiparului kopeicii bătute de Moscova. И.Г. Спасский, Русские ефимки. Исследование и каталог, Новосибирск, 1988. 1

237



Lilia Zabolotnaia

приданного после смерти королевы; выключая, если она выйдет в другой раз замуж, и будет иметь других детей; в таком случае то приданное разделить пополам. 12. Буде королева умрет прежде короля и без детей, то половина только всего приданного будет возвращена французскому королю; а если дети останутся, то все приданное им принадлежит. 13. Королеве назначены будут в доживенье по 18,000 фунтов стерлингов в год или 60, 000 французских Ефимков. 14. При бракосочетании король английский должен дать королеве и ее приближенным бриллианты на 50,000 в Ефимков, и такими, какие она теперь имеет или после получит. 15. Буде король умрет прежде, оставь детей или нет, королева свободно будет пользоваться одо им доходом, его бы она нажила; оное вдовье содержание или доходы назначены ей будут землями, домами и поместьями, из коих один будет Ея обыкновенный дом, меблированный по приличию сана Ея; расположение церковных и гражданских доходов и должностей в оных поместьях, (коих) часть будет иметь титул графства или княжества в Ея полной воле останется. 16. Королева имея детей или нет может возвратиться во Францию и взять с собою все свое движимое имение и бриллианты своего приданного, как вышесказанно. 17. Королева отрицается от всякого отцовского и материнского и сродственного (родственного – Л.З.) наследства и преемничества во владениях от самодержавных и землях королевских, удельных и всяких других. 18. Сей контракт записан будет в протоколах парижского парламента и подтверждено обеими камерами английского парламента, и взаимным обещанием договаривающихся королей” Sursa: Российский Государственный Архив Древних Актов (În continuare: РГАДА). Фонд 156, Опись 12. ед. хр. 108. 5 л. 1625 год. Выписка из брачного договора между Карлом I и принцессою 2 Фонд 156, Опись 1. Исторические и церемониальные дела. 1526-1826. Церемониалы, применявшиеся при рождениях, бракосочетаниях, коронациях и похоронах лиц русского царствующего дома и др., связанные с этими событиями (брачные договоры, приходно-расходные книги). Архив московский великокня-

238

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Генриеттою Мариею, сестрой Людовика XIII короля французского в 1625 году // ЦГАДА, Фонд 156, Опись 1, ед. хр. 108, 5 л. Исторические и церемониальные дела. 1526–1826. Архив московский великокняжеский – царский. Церемониалы, применявшиеся при рождениях, бракосочетаниях, коронациях и похоронах лиц русского царствующего дома и др., связанные с этими событиями (брачные договоры, приходно-расходные книги). №. 2. Contract de căsătorie între regele Franţei Ludovic al XIIIlea cu prinţesa Ana din Austria din 22 august 1622. (Брачный договор между Людовиком XIII королем французским и светлейшею государынею Анною Австрийской, заключен в Мадриде, Августа 22, 1612 года). „Его католическое величество обещает дать помянутой Инфанте в приданное и заплатить Его Христианнейшему Величеству или Его Поверенному 500 000 золотых крон ценою по 16 реалов в Париже за день перед свадьбою. Реченая Инфанта довольствуясь сим приданным, отказывается от всяких других прав, имений, наследства и проч. Ее отречение немедленно – после свадьбы она подтвердить нужно с христианнейшим королем. Дети Ея мужска или женска полу и их потомки не будут иметь права наследовать в королевствах, областях, землях и прочее Его Католического Величества. Если же она останется вдовою бездетной и придет в Испанию или выйдет опять замуж с согласия своего Родителя или принца испанского Ея брата, в сих случаях может быть опять наследницей. Их Христианнейшее Величество дадут помянутой Инфанте на перстни и алмазы 50, 000 золотых крон, кои будут принадлежать ей собственно и Ея наследникам и приемникам. жеский – царский. – Посольского приказа. Духовные грамоты, дела о браках состоявшихся и несостоявшихся, разряды свадеб и венчаний […] имеются записи о раздаче свадебных подарков, о смотрах и выборах невест. Церемониалы, применявшиеся при рождениях, бракосочетаниях, коронациях и похоронах лиц русского царствующего дома и др., связанные с этими событиями (брачные договоры, приходно-расходные книги).

239



Lilia Zabolotnaia

Их Христианнейшее Величества назначут на Ея долю и вдовьих денег по 20, 000 солнечных крон в год и ассигнует их на справедливые доходы и Земли; в оных главное место будет называться герцогством и состоять совершенно в Ея расположении. Во владение сих земель вступит она немедленно коль скоро овдовеет и будет пользоваться во всю свою жизнь, хотя б она осталась во Франции или выехала из оной. По совершению ей 12 лет будет она обручена и выдана замуж через поверенных Христианннейшег короля. После чего Его Католическое Величество отвезет Ее на своем иждивении на границы французского королевства. В случае разрыва бракосочетания или кончины Христианнейшего короля может она беспрепятственно возвращаться в Испанию или куда Ей угодно и выезжать всякий раз по своему сопозволению, со всем именьем, вдовьими деньгами, алмазами и проч. и проч. и с служителями. В уверении сего даны будут от французского короля и Его Матери Правительницы грамоты за их руками и печатью”. Sursa: РГАДА, Фонд 156, Опись 1, Ед. хр. 107, 4 л. 1612. Брак короля французского Людовика XIII с светлейшей государынею Анною Австрийской. № 3. Prima scrisoare a domniţei Maria Lupu către principele Janusz Radziwiłł. „Za tak przyjazne nawiedzenie powinne Waszei Książęcej Mości dzięki oddawaszy, przychodzi mi ten uprzejmy afekt, którego pisanie Waszei Książęcej Mości wyraża, wzajemnym afektem moim Waszei Książęcej Mości rependere, stosują się we wszystkim do woli tak Najwyższego jako też i Jaśnie Wielmożnego Rodzica i Dobrodzienja. W Jasiech secunda Septembri Anno milesimo sexcentesimo quadragesimo quarto. Waszei Książęcej Mości MMPana życzliwa i uniżona służebnica Maria Hospodarówna Ziem Mołdawskich”. Publicat: Aneks do rodziału „Cudzoziemka”, în Alojzy Sajkowski, Staropolska miłość. Z dawnyck listów i pamiętników, Widawnictwo Poznańskie, Poznań, 1981, p. 365.

240

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Traducerea: „Mulţumesc Majestăţii Voastre pentru vizita amicală, mi-a lăsat impresii deosebite şi am fost impresionată de scrisoarea Majestăţii Voastre. Odată cu răspunsul vă asigur de sentimentele mele reciproce. Mă supun întru totul voinţei lui Dumnezeu şi de asemenea luminăţiei sale, părintelui şi binefăcătorului nostru. Iaşi, 2 septembrie, anul 1644 A Majestăţii Voastre binevoitoare şi preaînchinată slugă Maria, fiica domnului Ţării Moldovei”. № 4. A doua scrisoare a domniţei Maria către principele Janusz Radziwiłł. „Jmść Pan Katardzi, powrociwszy z przedsięwziętej drogi, oddał mi pisanie WKsMści, które ja wdzięcznie przyjąwszy, uniżenie WKsVMści dziękuję, że mię z tego, którego z woli Najważszego przeciwko mnie zawziąć raczył, afektu pisaniem swoim nie pomijasz. Zaczem korespondując i ja WKsMściMMPana, którego na ten czas łasce uniżoności moje oddaję. W Jasiech 9 Novembris Anno Domini 1644. W.KsMMPana dożywotnia służebnica Maria Hospodarówna Ziem Mołdawskich”. Publicat: Aneks do rodziału „Cudzoziemka”, în Alojzy Sajkowski, Staropolska miłość. Z dawnyck listów i pamiętników, Widawnictwo Poznańskie, Poznań, 1981, p. 365. Traducera: „Majestatea sa, Pan Katardzi, întorcându-se din călătorie, mi-a adus scrisoarea Majestăţii Voastre, pe care eu am primit-o cu mulţumire şi cu plecăciune, mulţumesc Domniei Voastre că din voia lui Dumnezeu vă exprimaţi sentimentele către mine şi nu m-aţi omis în scrisoarea Voastră. În acelaşi timp şi eu corespondez cu Majestatea Voastră, (la a ) cărui milă mă supun cu îchinăciune. Iaşi, 9 noiembrie, anul 1644. A Majestiăţii Voastre slugă pe toate viaţa Maria, fiica domnului Ţării Moldovei”3. Alojzy Sajkowski, Staropolska miłość. Z dawnyck listów i pamiętników, Widawnictwo Poznańskie, Poznań, 1981, p. 365. 3

241



Lilia Zabolotnaia

№. 5. Celebrarea nunţii lui Janusz Radziwiłł4 cu Maria, fiica lui Vasile Lupu5. „Wesele książęcia Radziwiłła Woloszech Przed trzema dniami zapustnemi odprawowało się w Jassiech u hospodara wołoskiego Lupula wesele, takim sposobem do Jass książę JM wjeżdżał. Wyjechało przeciwko niemu dziesiątek chorągwi Wołochów: pierwsza chorągiew jakoż lud w nich ozdobiony i konie dobre ale insze na lichych szkapach i bardzo gole ledwo po 60 koni. Przed panem młodym sto i sto koni ludzi jego własnych przodem dragonow za niemi 100 koni kozaków za tymi 100 koni usarzow [....] dopiero panów posłów gwardii poseł ot KJM P. Piotr Potocki przeszedł pana młodego pocztem poseł P. Krakowskiego także i inszym mało wszystkich było 2000 i przeszło [przez to] z nimi dopiero jechał pan młody za którym młodzi nie mało i inszych czeladzi. Piechoty tyż było kilkaset. Wjechał do miasta ozdobne bardzo i do gospody zsiadł. Przysłał mu zaraz hospodar konia ubranego od złota aby na nim do monasteru na ślub jechał, a jeśli by się był książęciu nie podobał, żeby go książę dał komu by rozumiał i chciał a podług wole już na swym jechał. Jechał tedy książę JM tak do monasteru 200 przed nim pięknie ubranych Polaków. Potem za nim 300 Wołochów kilkadziesiąt konno także swym strojem przednim przyodziani jechało potem kilkadziesiąt Turków na różniasty[ch] grając iluzje z pechotam sto kilkadziesiąt Cyganów za niemi na skrzypicach, lutniach tureckich dziwnych i inszych instrumentach swoich grający. Potem Pan młody jechał pod nim dwaj w tureckich złotogłowach prikowie konia prowadzili. Za panem młodym szła kareta w której Panna młoda siedziała z kilkom białych głów, za karetam piechota tak polska jako i dragoni i wołoska szła. Do monasteru […] po śniegu. Książę siedmigrodzki Rakoczy albo poseł jego oddał tyż upominki od Maria, fiica lui Vasile Lupu, a fost a doua soţie a lui Janusz Radziwiłł. Prima soţie a fost Katarzyna, fiica Mariei Movilă din căsătoria cu Ştefan Potocki. 5 Maria provenea din prima căsătorie a lui Vasile Lupu cu Tudosca, fata vornicului Costea Bucioc (Băcioc). A fost unul dintre cei mai influenţi boieri din vremea sa. A comandat oastea Moldovei contra turcilor, după care s-a retras în Polonia. N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 347-348; I. Eremia, Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1653), Chişinău, 1999, p. 153. 4

242

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

syna oddano kolebaki aksamitnam nad tartam turkusam lecz nie gęsto sadzonom. Chciał to przewieść ....poseł aby panu jego dawano tytuł Serenissimo, nie dopiął tego bo nie dawano tylko Ilustrisimo. Panna młoda deliam sobolami podszitam miała na sobie i w nim szlub brała. We wtorek obawiając się hospodar aby jaki chalas nie był w tedy ku się zwolać kazał tu, kto by chciał co s hospodarem konferowaci z panów posłów, iz dziś chce dać wolne ucho i odprawę weźmie, posła ego JMP. krakowskiego naijpierwei odprawił, pszy odprawe muwil podzienkui WMJMP krakowskiemu za syna którego mam zlaskiego, kocham się w nim bardzo nie zaslurzilem takiego panu Bogu”. Sursa: Biblioteka Kórnicka 201, Mf 611/ cz.2, Karta 501-502-503. verso-505. Widi supliment folio. 9. Traducerea (din limba polonă)6: Nunta principelui Janusz Radziwiłł Cu trei zile înainte de masleniţă7 la Iaşi să celebra nunta la domnul moldovean Lupu8, iar Domnia Sa cneazul (Janusz Radziwiłł – n. a.) a întrat la Iaşi în următorul mod. În întâmpinarea Dumnealui au ieşit 10 steaguri9 de volohi, primul steag destul de împodobit şi cu cai buni, iar alţii pe nişte mârţoage, sărăcăcios îmbrăcaţi, undeva cu vreo 60 de cai. Înaintea mirelui (mergeau – n.a.) o sută cai a lui personale de dragoni10. Mai apoi 100 de cazaci călare, după dânşii 100 de husari11 călare fără lance. După ei (mergeau – n. a.) solii (cu – n. a.) garda, solul Domniei Sale Regelui Poloniei pan Piotr Potocki12 cu mai mare alai decât mire, de asemenea solul castelanului de Cracovia şi alţii nobili polonezi, erau de toţi (nu – n. a.) mai puţin de 2000, (după – n. a.) el mergea mire, după care [erau] mulţi tineri şi diferiţi serviŢinem să menţionăm că acest fragment a fost tradus de prof. Ilona Czamańska. Aducem sincere şi profunde mulţumiri doamnei. 7 Masleniţă – săptămână albă, sau lăsata secului, săptămâna brânzei. 8 Domn al Moldovei (1634-1653) 9 Steag –unitate militară în oastea ţării (aproximativ 200 de persoane) cu drapel propriu. 10 Dragon – soldat din cavalerie care lupta atât călare, cât şi pedestru. 11 Husar – ostaş din cavaleria maghiară. 12 Petru Potocki – fiul Mariei Potocki şi nepotul lui Ieremia Movilă. 6

243



Lilia Zabolotnaia

tori. Erau şi câteva sute de pedeştri13. A întrat (Janusz Radziwiłł – n. a.) în oraş cu multe podoabe şi s-a descălecat în faţa hanului. În scurt timp domnul i-a trimis un cal împodobit cu aur, ca să ajungă la mănăstire la nuntă, dar dacă cneazului nu i-ar fi plăcut (darul – n. a.), era volnic să-l dea cui va vrea şi după dorinţa lui alegea pe calul său. Astfel a mers cneazul până la mănăstire, înaintea lui 200 de polonezi frumos îmbrăcaţi. După ei mergeau câteva zeci de volohi călare, gătiţi cu haine frumoase. Apoi mergeau câteva zeci de turci, care cântau la diferite instrumente muzicale. După dânşii urmau o sută şi câteva zeci ţiganii, (care cântau – n. a.) la vioare, la ciudate alăute turceşti şi alte diverse instrumente sale. Mire mergea călare, în jos doi prikowie, împodobiţi cu brocard turcesc, au condus calul lui. Mirele era urmat de o caretă, în care şedeau mireasa, însoţită de câteva femei, iar după caretă mergea pedestrimea poloneză şi dragonii volohi. Sosind la mănăstire, au descălecat. Acolo mitropolitul [Petru] Movilă i-a cununat, iar când au ajuns în timpul cununiei la cuvintele: „Ajută-mă, doamne şi toţi sfinţii” înălţimea sa mirele, n-a binevoit să pronunţe aceste cuvinte, astfel i-a neliniştit şi i-a supărat amarnic pe volohi, care ziceau: „Aşa se isprăvesc căsătoriile la leşii şi la noi, dacă mirele nu vrea să pronunţe aşa, nici nunta nu se va face”. Totuşi, pan Radziwiłł, cam printre dinţi, a rostit aceste cuvinte. Întorcându-se la curte, din stânga stătea Înălţimea Sa mirele, fiindcă la volohi aceasta este partea mai de cinste. (masa – n. a.) era servită de toate (bucate bune – n. a.). A doua zi, când s-a ajuns la daruri, (Petru – n. a.) Movila a dorit primul să înmâneze cadourile, ce a dorit şi singur domn, că şi Bat’ko (părintele – n. a.) primul a dat (cadourile – n. a.), dar solii de la rege şi de la senatorii nu i-au permis să dea primul, (Movilă – n. a.) cedează, şi darurile au fost înmânate în ordinea stabilită. Apoi mirele a dorit să înmâneze darurile sale, dar domnul nu i-a permis, zicând „Panul a venit la mine să-i dau eu şi nu el mie”. Aşa şi nu-şi dădeau rând. Mireasa a fost dată mirelui chiar din prima zi. După consummatium matrimonii locul unde se afla patul nupţial era acoperit cu o cuvertură aurită, iar domniţele şi doamnele dansau sub fereastră în zăpadă. Principele transilvănean Rakoczy14 sau solul lui la fel au înmânat 13

teria.

14

Pedestru – soldat care se deplasează sau care acţionează (în luptă) pe jos; infanGheorghe I Rákóczi – principe al Transilvaniei (1630-1648).

244

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

cadouri, de la fiul său a dat un leagăn cu axamit (catifea) asupra tarta (? – n. a.) presurat rar cu peruzele. Să străduia solul lui (Rakoczy – n. a.], ca să primească domnul său titlul SERENISSIMO, dar i-au dat numai ILLUSTRISIMO15. Mireasa era îmbrăcată într-o delia (mantie – n. a.) căptuşită cu samur şi în această haină era la nuntă. Marţi domnul îşi făcea grijă să nu apară vreun gălăgie, între atâta grămada de oameni, a poruncit, să anunţă această, dacă cineva din solii vrea să consfătuiască cu domnul, el vrea astăzi să dă (acestui sol – n. a.) ureche liberă şi să trimită (înapoi – N.A.). Mai întâi (domnul – n. a.) a trimis (înapoi – n. a.) pe solul Exelenţa Sa castelanului de Cracovia (Stanislaw Koniecpolski – n. a.), şi în timpul când lua rămas bun i-a vorbit: mulţumiţi, vă rog, domnului castelanul de Cracovia, pentru fiul (Radziwill – n. a.), pe care îl-am de milă lui, iubesc mult acest (fiul – n. a.), nu am meritat de la Dumnezeu aşa ceva”. Sursa: Biblioteka Kórnicka 201, Mf 611/ cz.2, Karta 501-502-503. verso-505. Widi supliment folio. 9. Cu unele lipsuri propunem textul altei părţi a documentului, intitulat Supliment:16 №. 6. „Supliment la nunta principelui Radziwiłł Înainte de sosirea principelui domnul a adunat toţi boierii din Ţara Moldovei şi i-a adus la Iaşi, ca să-i servească pe polonezi şi să aibă grijă de securitatea lor, să nu se işte prilej de gâlceavă, iar dacă careva din polonezi va căuta motiv de ceartă, să-i liniştească împăciuitor. La 2 februarie, joi, Exelenţa Sa principele a sosit la Iaşi cu nu mai mulţi de 600 de oameni. Domnul l-a întâlnit la o milă de Iaşi cu 2000 de oameni. Domnul şedea pe un cal dropiaty, pentru care a plătit 3000 de taleri unui comis împăratului turcesc, care fusese la Iaşi cu o solie. În timpul salutului [domnul Moldovei] i-a dat Exelenţei sale principelui un cal negru turcesc cu o şa bogată, şi aşa în compania acestuia i-a adus până la palat. Când au întrat în oraş în faţa domnului se zbenguiau bufonii, care îi distrau cu jocuri şi cu glume. Illustrisimo – luminat, E.S. În acest fragment au fost introduse unele scăpări din textul documentului publicat parţial de Alojzy Sajkowski, Staropolska miłość. Z dawnych listów i pamiętników, Widawnictwo Poznańskie, Poznań, 1981, p. 367-370. 145 16

245



Lilia Zabolotnaia

În decursul zilei de vineri, când, de obicei, în Moldova17 se începea nunta, domnul era vesel, au servit băuturi cu Exelenţa Sa, i-a cântat muzică la diferite instrumente, clovnii dansau şi demonstrau comedii, concomitent, femeile dansau în odăile predestinate lor, dar principele acolo n-a intrat până sâmbătă seara. Exelenţa Sa (Radziwiłł) l-a rugat pe domnul să-i permită să facă cunoştinţă cu mireasa. Mergeau cu el numai un singur băiat, Pleska, care ştia bine limba volohă, domnul împreună cu fraţii sale hatmanul şi paharnicul, le a adus pe acolo. (Principele – n. a.) a petrecut acolo nu mai mult de jumătate de oră şi a ieşit. Coroniţe unul altuia nu şi-au dăruit, deoarece aice nu era acest obicei, şi l-au preîntâmpinat să nu facă aşa ceva. Duminică dimineaţa (5 februarie – n.a.), peste o oră după răsăritul soarelui, domniţa Maria, principesă de astăzi, i-a trimis Exelenţei Sale principelui 10 basme, confecţionate cu aur conform obiceiului său. Apoi principele a plecat la baie. Domniţa a mers la altă baie, tot acolo la palat. În timpul micului dejun, când Exelenţa Sa principele se îmbrăca pentru cununie, boieroaice, doamnele şi domniţele dansau în cercul lor, care erau 60 de perechi şi boierii bătrâni le duceau. Iar boierii tineri în cercul lor, vis a vis de dânsele sărind toţi ca şi domniţele au dansat. Dansurile au ţinut nu mai puţin de 3 ore după ceasornicul. Tot aşa a fost şi vineri şi în această sâmbătă, înainte de cununie, aşa se dansa în fiecare zi, deoarece acesta e obiceiul. În amiaza mare domnul a trimis hatmanul şi paharnicul şi pe Teodor logofătul la principe, că să meargă la cununie în biserica din faţa palatului. Principele a ieşit (îmbrăcat – n. a.) aşa cum (trebuie – n. a.) pentru cununie. Mai întâi el a fost la domn, care l-a binecuvântat spre căsătorie şi i-a făcut semnul crucii cu mâna. Exelenţa Sa principele unul singur a mers călare la biserică, pe calul negru, dăruit de domn, iar toţi servitori şi solii mergeau înaintea caretei, în care şedea Exelenţa Sa staroste din Sneatin (Piotr Potocki)18, care reprezenta suita regelui Poloniei, iar după caretă pajii lui tineri şi ianicerii domnului. Domniţa Maria, în careta sa, pe care duceau şase cai dropiaty, şedea 17 18

Woloszech. Piotr Potocki, fiul Mariei Movilă (nepotul lui Ieremia Movilă).

246

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

cu trei domniţe şi două doamne, care au adus-o la cununie în biserică şi însoţeau tot timpul. Exelenţa Sa principele (a fost îmbrăcat – n. a.) în feregia19 din bogată materia aurită, (garnisită cu blană – n. a.) de samur alb. Jupan (la fel îmbrăcat – n. a.) şi în cizme turceşti, după cum poartă volohi, cu o căciulă de catifea, garnisită cu o egreta şi broşa de diamante. La brâu din partea dreaptă avea un mic chinjal, (înfrumuseţat – n. a.) cu pietre scumpe. Domniţa în delia din materia aurită, asemănătoare cu Exelenţa Sa principele garnisită cu samur. Pe cap (avea – n. a.) o căciulă de catifea cu samur, peste care a fost a două (căciulă – n .a.) făcută din mărgăritare, bătută foarte des cu pietre (nestemate – n. a.), adică diamante, şi mărgăritare foarte mari, cu o broşă din diamante în dreapta după căciulă şi egretă ci broşa foarte mare, din partea stângă... avea egretă şi mărgele roşii prins şi înconjuraţi în jurul capului, presurat cu mărgăritare, care se lăsau până la umere. În mână ţinea o băsmăluţă brodată cu fir de aur. În jurul capului avea un văl garnisit cu fir de aur, transparent, care-i acoperea faţa, dar acest văl nu era des, se vedeau bine ochii şi faţa. Intrând în biserică ei s-au oprit în mijloc. Mitropolitul Kievului l-a luat pe principe de mână, l-a plasat din dreapta, iar pe domniţă din stânga. Principelui i se adresa în poloneză, aşa cum se cuvenea şi la preoţii noştri, înainte de cununie a vorbit 2 ore, cu aceleaşi cuvinte se adresa domniţei în moldoveneşte. (Mitropolitul – n. a.) a început cuvântarea sa astfel: „Stimată doamnă Maria [...]” etc., a schimbat inelele; inelul prinţului era cu diamant mare, iar al domniţei cu unul şi mai mare. După cununie preotul a presurat în biserică, peste miri şi peste toţi cei ce stăteau mai aproape bani şi petale de hamei. Când prinţul ieşea din biserică în faţa lui dansau bufonii, fachirii demonstrau scamatorii, cânta muzica instrumentală, băteau tobele, cântau la trompetele turceşti şi astfel i-au petrecut până la palat. Prinţul a intrat în odaia sa şi prinţesa în a sa. La masa de duminică nu a participat nici o femeie, de asemenea, nici luni, numai însuşi domnul. Duminică au cântat muzică valahă, ungurească, turcească, s-au jucat diverse comedii. Au fost servite la masă câteva marcepane, iar dulciuri erau câteva sute de farfurii.....după obicei blidurile nu se strângeau toate Feregea – pelerina scurtă din postav subţire sau din mătase, purtată în trecut de boieri peste îmbrăcăminte. 19

247



Lilia Zabolotnaia

de pe masă... După plecarea polonezilor, în fiecare zi domnul [a şezut] împreună cu ceilalţi oaspeţi...fiind că ei au stat în altă odaie. Pe masă n-a fost pus vin, dar servitorii stăteau la spatele aproape fiecăruia şi turnau vin din ulcioare [...] În faţa domnului [...] erau [...] tave de argint de Augsburg20 cu pocriş, care erau de tot 20 şi câteva, câte trei într-un rând în şase rânduri, în şapte rânduri numai două Mai târziu câteva zile s-au turnat vinuri, servindu-se la masă, ce-i dădea mâncării un gust deosebit. Luni cu trei ore până la masă domnul în contăş (haină luxoasă garnisită cu blană – n. a.) de catifea şi samur cu un guler ridicat sub egretă a ieşit din odaie împreună cu prinţul şi alţi (musafiri – n. a.), să privească la un om, care mergeau pe frânghie la o înălţime de 6 lanţe de-asupra pământului pe turn până la bilă şi demonstrau diverse scamatorii. Apoi s-a servit masa. Atunci a cântat muzica prinţului şi au cântat interpreţii mitropolitului, care s-au aşezat la masă lângă domnul Tromboanele nu au cântat, numai unguri puţin Marţi au adus daruri de la străini aici: munteneşti, ungureşti şi de la mitropolitul – mai întâi au dăruit diferite lucruri: nişte cupele, nişte lighianuri, şei pentru cai de la unguri şi chilim21, printre aceste daruri erau lucruri fine din mătase de la domnul Munteniei. Mirele şi domnul luau masa împreună cu valahii. Mireasa a stat mai mult timp în odaia mirelui. Apoi prinţul cu staroste din Sneatin (Petru Potoţchi – n. a.), după ce au băut mai mult, au luat două voloşencele servitoarele ale miresei în altă odaie să danseze. Muzica mirelui cânta, iar mireasa stătea într-un fotoliu şi se uita prin uşa deschisă, ochii ei nu se mai uitau în jos [la margine…], se uita cu bucurie. Semăna mult cu tatăl său, aşa se uita şi el – un pic priveşte, apoi lasă ochii în jos”. Sursa: Biblioteka Kórnicka 201, Mf 611/ cz.2, Karta 501-502-503. verso-505. Widi supliment folio. 9. Documentul parţial publicat în: Alojzy Sajkowski, Staropolska miłość. Z dawnych listów i pamiętników, Widawnictwo Poznańskie, Poznań, 1981, p. 367-370. Augsburg – oraşul german Schwaben din landul german Bavaria. Chilim – un fel de broderie făcută cu fire de lână sau mătase pe etamină sau pe canava. 20 21

248

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

№.7. Un act de divorţ din 1795. „1795, aprile 30. – Mihai Suţu, domnul Ţării Moldovei, porunceşte Noi, Mihail Constantin Suţu v(oe)voda, cu mila lui Dumnezeu, domnul Ţării Moldavei. Citindu-să anaforaoa22 aceasta înainte domnii meli şi văzindu-se cercetare dumilorsale, boerilor gindicători ai Departamentului al doilea, hotărâm ca după ceia ce s-au găsit cu cali, prin sfatul preosfinţii sali, părintelui Mitropolit Ţării, şi a dumnevoastră, boierilol giudicători, fiind următor întocma după a sfintelor pravili hotărâri, să fie numit sul(ger) deosebit de soţie sa un an de zile. Întru carile vremi, dacă să va întoarce să margă să veţuiască cu soţia-sa, însi să fie îndatorit ca toată zăstre soţii sali, după izvod23, să o facă teslim 24 în mâna arătatului boer, dumnealui Ioan Carpu, biv vel stolnic, cum şi darurili, ce ia-u fost dăruit înainte nunţii, dintru a cărora roduri va avea purtare de grijă numit(ul) boer, pentru toate cele trebuncioase a hranii şi îmbrăcămintii slugeresii, întărindu-se a noastră aceasta cu domniasca noastră pecete.     1795, (aprilie) 30.     Pecetea domnească aplicată cu chinovor.     Legende: ”Iw Mx Kc Cц BB 1793.     Al doilea mede(lnicer) procital.     Preînalţate doamne! Din luminată poronca înalţimii tali, ci prin ţidulă ni să poronceşti ca tot noi, giudecătorii acestui Dipartament, să socotim ca după cee ce au găsit preosfinţie Sa, părintele Mitropoloitul Ţării, cu unii dintre noi, giudecătorii ci au fost de faţă, în vreme când înaşţime ta ai cercetat anaforaoa de cerctare pricinii dihonii25, ce seste între sulgeriu Alexandru Hrisoverghi cu sulgereasa, soţia-sa, şi au arătat înnalţimii tale, că hotărâre pravililor nu slobod deodată ce desăvârşit despărţănie, ci au găsit preosfinţie sa dinpreună cu dumnelor, acei giudecători, cu cali ca urmându-să hotărârii pravililor, mai întăiu numitul sulger să fie trupeşte despărţit de sulgereasa, soţie-sa, într-un an de zile, ca în curgiri vremii den acel an, poate să Anafora – raport scris în adresa domnului (de către un mare dregător). Izvod–foaie de zestre, care se întocmea în prezenţa martorilor. 24 Teslim – predare, transmitere. 25 Dihonie – neînţelegere, vrajdă. 22 23

249



Lilia Zabolotnaia

va întoarci sulger şi va mergi a vieţui iarăş amândoi înpreună. Da, până atunce, să fie sulger datoriu a enheresi26 toată zăstre soţii sale, cum şi darurile dinainte nunţii, ci li-au dăruit sulger soţii sali, la o mână de un boeriu, pe care noi îl vom alegi şi-l vom socoti a fi sigur, spre bună purtari de grijă a acelor lucruri de zăstri i darurile dinnainte nunţii, din cari roduri a zăstrilor să aibă purtare de grijă a îndestula cu toati cele trebuncioasă pe sulgereasa, pentru hrana şi îmbrăcâminte ei. Preînălţaţi doamni, luminaţii poronci urmând, după cercetară şi socotinţa, ci am făcut pentru aciastă pricină, noi aşa am găsit cu cali şi am ales pe dumnealui, stolnic Ion Carpu, fiind boerul cinstit şi sigur, şi de al doile rudă cu sulgeriasa, soţia sulgerului, fiind Taliţa, soţie dumisale, sor(ă) cu răposata mama sulgerului, şi mai vârtos şi trăitoriu cu aşăzare la ţinut Orheiului, aproape de moşiile i lucrurile, ci le are sulgereasa, zăstre sa, care sint mişcătoare şi nemişcătoare, şi poate cu lesnire a le purta de grijă şi a o pofitaxi27 şi pe sulgereasa cu cheltuială, pentru hrana vieţii şi înbrăcăminte sa şi a acelor ci-i va avea pentru posluşanie casii Sali, ca din luminata poronca înnalţimii tale să să însărcinează pe mai sus arătăm înnălţimii tali, până la vreme orânduită, ci s-au găsit cu cale, de câtră preosfinţie sa, părintile mitropolitul, i unii din dumnealor, boerii giudecători a acestui Dipartament, a fi sulger de sulgereasa trupeşti dispărţit. Iar hotărâre ce desăvârşit rămâne a să faci de câtră înnălţime mea.     1795, apr(ilie) 26.     Ai înnălţimii tale preplecaţi slugi.     Iacov, vtori spa(tar) <m.p.>.     Dumitru spa(tar) <m.p.>.     Gheorghe Gavrilă ban <m.p.>.     Gheorghe Sum...28 stolnic <m.p.>” Sursa: Arhiva Naţională din Republica Moldova, F. 220. R.1. D.642. Original. Mihai Suţu a domnit din 1792 decembrie 30 până în 1795 aprilie 25. Dar prezentul act este autentic, cu pecete originale. Enheresi – a nota, a înregistra. Pofiraxi – a asigura. 28 Autorul aduce sincere mulţumiri şi profundă recunoştinţă doamnei Larisa Svetlicinâi pentru sprijinul acordat în depistarea şi descifrarea documentului. 26 27

250

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Ediţii: L.P.Zabolotnaia, Un document necunoscut despre viaţa privată. Un act de divorţ, în Revista de istorie a Moldovei, 3 (71), Chişinău, 2007, p. 86–92; MEF, vol. XI, coord. D. Dragnev, V. Constantinov, alc. L. Svetlicinâi, E. Bociarova, Chişinău, 2008, p. 208–210 (doc.156). №. 8. Registru de zestre. „1800, ianuarie 20. – Registru de zestre pentru Tudosca, semnat de Carpu paharnic ş.a. Cili ce vor să (să) dee zăstri nepoată-me Tudosâicăi: 1 icoană fericată cu argint; 2 părechi cercei cu zmarald şi cu aripi de diimant; 1 inel cu diamant; 1 inel cu zapfir; 1 inel cu zmărald; 4 aţi mărgăritar; 1 coruniţa de aur cu rubinuri şi cu zmarald; 1 paftali29 de argint şi...30; 6 zapfiri de argint cu feligelile lor, 1 tabla de argint; 1 farfurie cu linguriţa ei argint; 1 stropitoari argint; 1 afumătoare argint; 6 părechi cuţite cu lingurile lor argint; 1 părechi solniţi argint; 2 sfeşnice...31; 1 rând de strai cu samur; 1 rând cu...32; 1 rând sade; 3 sarici; 3 părechi scanduri; 1 rând de aşternut; 1 covor; 1 lighian cu ibric; Pafta – încheietoare de metal (ornamentată) la haină sau la cingătoare. Text ilizibil ~ 6-8 litere. 31 Text ilizibil ~ 5-7 litere. 32 Text ilizibil ~ 6-8 litere. 29

30

251



Lilia Zabolotnaia

1 scatulcă; 1 tacân de casă, şerviti şi minişterguri; 6 talgeri cosătorii; 6 blidi cosătorii; 1 moşiia întreagă Curluceni cu sat şi cu vad de moară în apa Bâcului, ori moşie Ivance, din doa care-i va plăce; 4 pogoane de vie; 4 sălaşe de ţigani; 15 iepe cu armasari; 4 cai; 100 lei, cari aceştiia să să de acum 500 lei şi mai cu vremi şi ciia-lanţi. Carpu pah(arnic) < m.p >. Matei spat(ar) < m.p >. Ivaşcu pah(arnic) < m.p >. Anu 1800, luna ghenari 20 zile”. Sursa: Arhiva Naţională din Republica Moldova, F.220.R.2.D.830. Ediţii: MEF, vol. XI, coord. D. Dragnev, V. Constantinov, alc. L. Svetlicinâi, E. Bociarova, Chişinău, 2008, p. 226–327.

252

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Anexa 2 № 1. Document referitor la divorţul lui Alexandru cel Bun cu Ryngalla-Anna (originalul în limba latină şi traducerea în limba română) “Iohanni episcopo Muldauiensi: ,,Pro parte tua… petitio continebat, quod nob. mulier Ringola ducissa Minoris Walachiae tuae d., quae Fidem Christi profitetur, pie in corde recogitans, … ut nob. virum Alexandrum ducem Graecorum, qui ritui gentilium tunc inhaerebat, prout inhaeret, a suis errorum deviis ad semitam rectam iustitiae revocare posset, cum eodem duce, qui praefatae ducissae IIIo affinitatis gradu coniunctus erat, nulla super hoc a SA dispensatione obtenta matrimonium per verba legitime de praesenti scienter contraxit illudque carnali copula consumavit sententiam excommunicationis in tales generaliter promulgata propter ea incurrendo… Et quamvis ipsa ducissa dictum ducem post contractum matrimonium huius modi saepius, ut Fidem Christi reciperet et ritus praefatos a se abiceret, sollicitaverit diligenter, ipse tamen dux… illud amplecti noluit, nec spes existat, quod in futurum ad agnitionem verae Fidei per ipsam ducissam reduci possit…” Mandatur, ut super praemissis inquirat et si per inquisitionem ita

Lui Ioan episcopul Moldovei: ,,Din partea ta… petiţia conţinea, că femeia nobilă Ringola ducesa Valahiei Mici ale d., a cărei Credinţă lui Hristos este declarată, pe drept în inimă gîndind, …pe bărbatul nobil Alexandru ducele Grecilor, care de ritul neamului în acest caz a rămas legat, după cum rămîne, de la devierea greşelii sale la calea dreptei justiţii poate fi întors, cum acelaşi duce, care cu sus-numita aceeaşi ducesă era în grad de rudă apropiată, în plus nici aceasta cu dispensă de căsătorie obţinută prin cuvintele legitime ale prezentei cu ştiinţă a atras asupra sa şi cealaltă legătură trupească a primit hotărârea excomunicării de asemenea şi în general promulgată alături de aceasta spre a se arunca… Şi deşi ducesa zisului duce după încheierea căsătoriei prin această măsură împrejmuită, îndată ce la Credinţa lui Hristos s-ar întoarce şi de riturile sus-numite ar renunţa, ar solicita cu grijă, totuşi însuşi ducele… acel a îmbrăţişa nua dorit, nici speranţă nu există, că în viitor la recunoaşterea adevăratei Credinţe prin însăşi ducesă să poată să-l readucă…” Este încredinţat, îndată ce faptele le află şi dacă prin cercetare astfel a 253

Lilia Zabolotnaia

esse repererit, matrimonium praedictum fuisse et esse nullum declaret. XXX.

fost găsit, căsătoria sus-zisă a fost şi este declarată fără valoare.

Martinus etc. Venrabili fratri Johanni episcopo Moldaviensi salutem etc. Sedis apostolice circumspecta benignitatis ea tibi libenter concedit que justicie tramitem non excedunt et subditorum tuorum animarum salutem respicere dinoscuntur. Sane nuper pro parte tua nobis exhibita petitio continebat quod nobilis mulier Ringola ducissa minoris Walachiae tue diocesis que fidem Christi profitetur pie in corde recogitans inter cetera opera pietatis non fore minimum errantem a suo errore reducere, et ut nobilem virum Alexandrum ducem Graecorum qui ritui gentilium tunc inherebat prout inhaeret a suis errorum deviis ad semitam rectam justicie revocare posset cum eodem duce, qui praefate ducissae tercio affinitatis gradu conjunctus erat nullo super hoc a sede apostolica dispensatione obtenta, matrimonium per verba legitime de presenti scienter contraxit, illudque carnali copula consumavit sententiam excommunicationis in tales generaliter promulgatam propterea incurrendo. Et sicui eadem peticio subjungebat quamvis ipsa ducissa dictum ducem post contractum matrimonium hujus modi sepius ad fidem Christi reciperet et

Martin etc. Vrednicului de cinste Ioan episcop al Moldovei mîntuire etc. Scaunul apostolic cu această bunătate precaută ţi-a cedat cu plăcere, ca de drumul justiţiei să nu se îndepărteze şi să nu se afunde, cu atenţie să te uiţi la mîntuirea sufletelor tale. Petiţia arătată de curînd din partea ta cu înţelepciune, conţinea că femeia nobilă Ringola ducesa Valahiei mici, diecezei tale, a cărei credinţă lui Hristos este declarată, pe drept în inimă gîndind, pentru de altfel lucrarea pietăţii, nu va fi foarte mică pentru a ei rătăcire reducerea greşalei sale, şi de îndată ce pe bărbatul nobil Alexandru ducele grecilor, care de ritul poporului a rămas legat, după cum rămîne, la calea dreaptă de la devierea greşelii sale poate fi întors, cum acelaşi duce, care cu susnumita aceeaşi ducesă în gradul trei de rudenie, era unit nul, fără dispensă de la sediul apostolic obţinută, căsătoria cu ştiinţă a atras prin cuvintele legitime ale prezentei, şi cealaltă legătură trupească, a primit sentinţa excomunicării, în general promulgată spre a se arunca alături de aceasta. Şi după cum aceeaşi reclamaţie lega, cu toate că însăşi ducesa zisului duce, după contractul căsătoriei în acest mod fu împrejmuită, la credinţa lui

254

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

ritus prefatos a se abiiceret solicitaverit diligenter, ipse tamen dux sue salutis immemor illud amplecti noluit nec spes existit quod in futurum ad agnitionem vere fidei per ipsam ducissam reduci possit. Quare pro parte tua fuit nobis humiliter supplicatum ut super hoc prefate ducisse de oportuno reemdio providere de benignitate apostolica dignaremur. Nos igitur considerantes quod si est ita prefata ducissa non potest cum eodem Alexandro cohabitare absque contumelia creatoris, tuis in hac parte supplicationibus inclinati fraternitati tue de qua in hiis et aliis specialem in Domino fiduciam obtinemus, per apostolica scripta committimus et mandamus quatinus super premissis inquiras auctoritate nostra diligentius veritatem et si per inquisitionem hujusmodi ita esse repereris super quo tuam conscientiam oneramus, matrimonium predictum fuisse et esse nullum predicta auctoritate declares. Datum Florentie Kalendis Iulii anno Tercio. Franciscus XXX Deagello

Hristos s-ar întoarce şi s-ar lăsa de riturile sus-zise, ar solicita cu grijă, totuşi însuşi ducele care nu se gîndeşte la mîntuirea sa, să îmbrăţişeze nu a dorit, nici speranţă nu există că în viitor la recunoaşterea adevăratei credinţe prin însăşi ducesă să poată să fie readus. De aceea din partea ta nouă cu umilinţă ni s-a implorat ca asupra acestei sus-zise ducese un remediu oportun, socotit demn de bunătatea apostolică să i se vadă. Noi aşadar observînd că este aşa, sus-numita ducesă nu poate cu Alexandru al ei să convieţuiască cu excepţia jignirii [C]reatorului, a ta în această parte, decăzutei înrudiri a tale, de care, pedepse, acestor şi altor, ce special în buna credinţă a lui Dumnezeu le vom obţine, prin scriere apostolică dăm şi încredinţăm pînă unde asupra premiselor cercetate, autoritatea noastră e respectată cu adevăr[at] şi dacă prin anchetă aceasta va fi descoperit, în acest caz confidenţei tale împovarăm, căsătoria numită a fost şi este nulă declarată. Dat în… Iulie anul al treilea. Franciscus XXX Deagello”

Sursa: Bullarium Poloniae, IV, p. 129, documentul 690. Biblioteca Universităţii Catolice din Liublin, Polonia1; Publicat la I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, I, Bucureşti, 1913, pp. 34-36. Autorul aduce sincere mulţumiri şi profundă recunoştinţă doamnei dr. în arte Gabija Surdokaite (Institutul de Arte din Lituania) pentru sprijinul acordat în depistarea documentului la Biblioteca Universităţii Catolice din Liublin, Polonia. 1

255



Lilia Zabolotnaia

№ 2. Вырок Петру, воеводе волоскому, с князем Федором Михайловичем Вишневецким о скарбы тетки его, которая за князем Вишневецким была. «Жыкгмонд. Смотрели есмо того дела с паны радами нашыми, стояли перед нами очивисто, жаловали нам послы волоские: пан Дума Кузмич а пан Тома Жищовичъ, от господара своего, от Петра, воеводы волоского, на державцу пропоцского и чичерского, князя Федора Михайловича Вишневецкого, о томъ, што жъ тетка господаря их была за ним и вмерла, а он тело ее до земли до земли господаря их отпустил, а скарбы въси, которые он по ней възял на несколко тисячей золотых, себе побрал, а с телом ее до господаря их тых скарбов не прислал и тепер ихъ себе держитъ, а господару их вернути не хотел». Княз Федор на то им отповедилъ, ижъ тая тетка господара их, жона его,еще будучы за доброго Розуму и в суполном здоровьи, тот весь скарб свой записом своим ему записала и душу свою ему полецала, и потом другим, останочным тестаментом такжо тот весъ скарбъ ему записала и ту первую волю и запис свой ему подтвердила, и тело свое казала была у Киеве положыть. И потом господаръ их, воевода волоский, писал до нас, жадаючы, абы мы казали тело сестри его отпустили до земли его; яко ж мы до князя Федора лист нашъ писали, не ображаючи тых записов его жоны, которыми она тые скарбы ему отписала, абы он тое тело ее отпустил до земли Волоское, который жо лист нашъ княз Федор и тые записы жоны свое под печатми князей и панов земли Волынское перед нами вказывал. Мы, тых листов выслухавшы, пытали послов воеводы волоского, штобы они мели к тым записом его мовити. И они к тым записом его ничого не мовили, нижли то откладали до своего господаря, штобы к тым записомъ хотелъ мовити. Мы тежъ, бачачи на звычай и выхвалу того панства нашого- Великого князства Литовского, ижъ хто бы што кому записомъ слушным под сведомом людей добрихъ записал, таковые мають быть держаны, а звълаща, кгды она, будучи за ним, мужом своимъ, тот скарбъ свой,

256

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

яко рухомую речъ, водле обычаю земского ему отписала. И ач-колвекъ тое тело ее не положено в Киеве, однако жъ он не своволне, леч за жаданьемъ к нам воеводы волоского и за нашим господарским росказаньемъ тое тело ее до их земли отпустил, для тых причинъ не повинен он того скарбу назад отдавати, леч его маеть держати на вечные часы и по душе жоны свое досыть чынить по тому, как она ему устне полецыла и в тых листех своих описала. На што жъ есмо князю Федору Михайловичу сес нашъ лист судовый дали. При том были Панове рада: княз Ян, бискуп виленьский, княз Миколай Вежкгайла, бискуп киевский, воевода виленьский, канцлер Великого князства Литоъского, староста Бельский и мозырский, пан Олбрахтъ Мартинович Кгаштолт, подскарбый земский, маршалокъ и Писар, староста Слонимский и каменецкий, пан Богушъ Богувитынович, маршалок, державца волковыйский, пан Григорей Григоревичъ Остиковича, и иные Панове рада Великого князства Литоъского. Писан у Вильни, под Леты Божего нароженья 1529, месяца майя, индикт 2. В томъ листе рука королевская. Горностай, писар»1. Sursa: Lietovus Metrica (1522-1530), 4-oji Teismų bylų knyga (XVI a. pabaigos kopija), Vilnius, 1997, р. 311-312. Traducere în limba română Nr. 374. Pâra lui Petru voievodul voloh cu cneazul Fiodor Mihailovici Wiśniowiecki privitor la averea mătuşii lui, care a fost după Wiśniowiecki. “Jâkgmond. Am examinat acea afacere cu panii sfatului nostru, au stat în faţa noastră şi ni s-au jeluit solii volohi: panul Duma Cuzmici şi panul Toma Jişciovici, de la domnul lor, de la Petru, voievodul voloh pe stăpânul Propoţcului 1 Lietovus Metrica (1522-1530), 4-oji Teismų bylų knyga (XVI a. pabaigos kopija), Vilnius, 1997, р. 311-312 (doc. nr. 374).

257



Lilia Zabolotnaia

şi Cicercului, cneazului Fiodor Mihailovici Wiśniowiecki, despre faptul că mătuşa domnului lor a fost după el şi a murit, iar el a lăsat să plece corpul ei în ţara domnului lor, iar averea toată, pe care el a luat-o după ea de câteva mii de galbeni, a luat-o lui, iar cu trupul din acea avere n-a trimis şi acum le ţine la sine, iar domnului lor nu a vrut să le întoarcă. Cneazul Fiodor la aceea a răspuns, că acea mătuşă a domnului lor, soţia lui, încă fiind în bună raţiune şi în plină sănătate, întreaga acea avere a lăsat prin zapis şi sufletul său lui i l-a închinat şi apoi cu un alt testament ultim, de asemenea, acea avere i-a scris-o şi acea primă voinţă şi zapisul său lui l-a confirmat şi corpul lui a spus ca să fie în Kiev aşezat. Şi apoi domnul lor, voievodul voloh, a scris către noi dorind ca să lăsăm trupul către sora lui în ţara lui; aşa şi noi către cneazul Fiodor scrisoarea noastră am scris, nesupărând acele scrisori ale soţiei lui, prin care acele averi lui i le-a scris, ca el acel trup să-l lase în Ţara Volohiei, pe care scrisoare cneazul nostru Fiodor şi acele zapise ale soţiei lui sub peceţile cnezilor şi panii Ţării Volâniei înaintea noastră le-a arătat. Noi ascultând acele scrisori, am întrebat pe solii voievodului voloh, ce ei ar avea să spună privitor la acele zapise. Şi ei la acele zapise nimic n-au spus, decât ca să depună către domnul lor, ce ar dori să spună la acele zapise. Noi de asemenea ţinând cont de obiceiul şi aşezările ţării noastre Marelui Cnezat al Lituaniei, decât ca ceea ce s-a scris cuiva prin zapis adevărat cu ştiinţa oamenilor buni, acelea ar trebui să fie ţinute şi anume că ea fiind după el, soţului său acea avere mobilă conform obiceiului pământului l-a scris. Şi chiar dacă acel trup nu este aşezat în Kiev, iar el încă nu de bunăvoie dar după cererea către noi a voievodului voloh şi după acel spus domnesc acel trup spre ţară l-a lăsat, pentru acele cauze el nu este obligat să întoarcă înapoi, dar are să o ţină în vecii vecilor şi pentru sufletul soţiei sale are a se îngriji, precum ea lui cu vorba l-a lăsat şi în acele scrisori i-a scris”.

258

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Anexa 2 № 3. Prima scrisoare a domniţei Maria Lupu către principele Janusz Radziwiłł „Za tak przyjazne nawiedzenie powinne Waszei Książęcej Mości dzięki oddawaszy, przychodzi mi ten uprzejmy afekt, którego pisanie Waszei Książęcej Mości wyraża, wzajemnym afektem moim Waszei Książęcej Mości rependere, stosują się we wszystkim do woli tak Najwyższego jako też i Jaśnie Wielmożnego Rodzica i Dobrodzienja. W Jasiech secunda Septembri Anno milesimo sexcentesimo quadragesimo quarto. Waszei Książęcej Mości MMPana życzliwa i uniżona służebnica Maria Hospodarówna Ziem Mołdawskich”. Publicat: Aneks do rodziału „Cudzoziemka”, în Alojzy Sajkowski, Staropolska miłość. Z dawnyck listów i pamiętników, Widawnictwo Poznańskie, Poznań, 1981, p. 365. Traducerea: „Mulţumesc Majestăţii Voastre pentru vizita amicală, mi-a lăsat impresii deosebite şi am fost impresionată de scrisoarea Majestăţii Voastre. Odată cu răspunsul vă asigur de sentimentele mele reciproce. Mă supun întru totul voinţei lui Dumnezeu şi de asemenea luminăţiei sale, părintelui şi binefăcătorului nostru. Iaşi, 2 septembrie, anul 1644 A Majestăţii Voastre binevoitoare şi preaînchinată slugă Maria, fiica domnului Ţării Moldovei”. № 4. A doua scrisoare a domniţei Maria către principele Janusz Radziwiłł „Jmść Pan Katardzi, powrociwszy z przedsięwziętej drogi, oddał mi pisanie WKsMści, które ja wdzięcznie przyjąwszy, uniżenie WKsVMści dziękuję, że mię z tego, którego z woli Najważszego przeciwko mnie zawziąć raczył, afektu pisaniem swoim nie pomijasz. Zaczem korespondując i ja WKsMściMMPana, którego na ten czas łasce uniżoności moje oddaję. W Jasiech 9 Novembris Anno Domini 1644. 259



Lilia Zabolotnaia

W.KsMMPana dożywotnia służebnica Maria Hospodarówna Ziem Mołdawskich”. Publicat: Aneks do rodziału „Cudzoziemka”, în Alojzy Sajkowski, Staropolska miłość. Z dawnyck listów i pamiętników, Widawnictwo Poznańskie, Poznań, 1981, p. 365. Traducera: „Majestatea sa, Pan Katardzi, întorcându-se din călătorie, mi-a adus scrisoarea Majestăţii Voastre, pe care eu am primit-o cu mulţumire şi cu plecăciune, mulţumesc Domniei Voastre că din voia lui Dumnezeu vă exprimaţi sentimentele către mine şi nu m-aţi omis în scrisoarea Voastră. În acelaşi timp şi eu corespondez cu Majestatea Voastră, (la a ) cărui milă mă supun cu îchinăciune. Iaşi, 9 noiembrie, anul 1644. A Majestiăţii Voastre slugă pe toate viaţa Maria, fiica domnului Ţării Moldovei”.

260

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

№ 5. „August- Septembre 1651. Boschreibung der Solemniteten, so bey der Hochzeit des Chmielnizken Sohns, Timoszek, mit des Hospodarn in Wallachey Toch­ter vorgangen, etc. Nunmehr ist es vollentzogen, wass, entweder ob Gott von Ewigkeit Her, es mit des Hospodarn liebster Tochter also ver­ordnet hatt, oder ob dass unvermeidentliche Verhängnüss nicht überschritten werden können, dass es der Hospodar, nach der Zerslrcwung des Polnischen Heers unter Batow wind nach der Belagerung der Vestc Camienicz, in keinorley Wege umbzugehen vermochte, sintemahl Chmielniski also fort von dannen seine Abgeordnete an den Hospodaren mit diesem Begehreu abgefertiget, dass er seine Tochter, vermöge der lang geiha-nenen Versprechung zum Lebens- unnd Bei (genossen dessen Sohn Timoszek geben wolle, welches derselbe rwn tarn libenter quam reverenterannehmen unnd thun müssen, unnd dannen­hero alsohald seinen Brudern-Sohn nach Zechryn zum Guysei gesandt. Nach langen unnd vielfältig unter Ihnen über dieser Heyrath hie und wieder abgegangeneu Bottschafften näherte sicli endlich der Tymoszek den 16 Augusli nach Jampol, zu dessen Empfangung der Hospodar, alss ein kluger Herr, denn Herrn Thorna, einen vornehmen grossen Hoffman, mit einem Theil seines Heers nach Soroki abgefertiget, unnd eine Carossc mit sechs Pferden dahey gesandt, danehst auch allen Vorrath an Wein, Mart und andern dazu uothürftigen Sachen, dahin bei Zeiten zu verschallen anbefohlen, damil er ihn alss sei­nen Schwieger Sohn daselbst tractiren unnd von dannen biss in die Residenz Jasy ihm auffwarten und den Vortrab halten solte; indessen, wass thut Timoszek? Er beschicket denselben Hoffman unnd lest ihn von Soroki zu sich bitten nach Jampol, unndt, da derselbe seinem YVillenn nicht zu wiederstreben, sich hinüber jenseil der Dniester zu ihm verfüget, holt er ihn bey sieh an und auff, weil er sich einziger Verrätherey besorget. Dieses aber war ihm noch nicht genug, sondern er schreibet fort an den Hospodarn, damit selbiger ihm auch seinen Brü­dern, den Feldherrn, mit zum Geysel abordne, welches der­selbe auch thun müssen, dass er also denselben, wiewoll nicht ohne machtigem Verdruss unnd Verbitterung, an ihn fertigte, worauf? Timoszek, sobald nur derselbe Feldhäubtman in Jampol angelanget, mit seinen 261



Lilia Zabolotnaia

Völckcrn sich am Dienstage, den 26 dito (în 1652, 26 august a căzut luni), von dannen erhoben, und sich diesseits der Dui-estr übersetzen lassen, dass er am Mittwoch zu Beine und am Donnerstage über Pruty in Skzycani(Sculeni) genächtet, am Freytage vor der Mahlzeit ist er in die Residenzstadt Jasy ein­gezogen kommen; welchen übel willkommenen Schwiegersohn zu empfangen unnd einzuhohlen, der Hospodar mit den Herrn Bojaren und acht Tausend Mann seines Heers entgegen ritte, und für sich acht stattliche uff Türkisch ausgekleidete unnd wollmoiitirte, auch prächtig mit aller Hand Reitschmtick ge­zielte, Gavallier vorreiten liesse, dass er alss (sie) ein würdiger Monarch unnd Potentat, dessen Tapferkeit ich nicht würdig genugsam zu beschreiben vermag, ausszoge. Da denn der Timo-szek mit 3m- Saporowischer Kosacken, welche zwar, wie sie sagen, besonders auserlesen, und dennoch daher sehr kahl anzusehen wahren, der Stadt ie mehr unnd mehr sich näherte, und nach dem sie seines Theils in dem Thal uff eine „Viertel Meil „Weges sich genähert haben, dess Hospodarn Völcker zwey Reigen von beiden Seiten in der Ordnung geschlossen, und der Timossek, so mit steten Furchten umbgeben war,kam, alss wenn er immer in der Expedition wehre, vom Berge herab angestrichen, unnd hiess die Soldaten Music erschallen, Alss sie nun beysamen gekommen, stiegen sie von den Pferden ab, unnd empfingen sich einander: Timoszek umbhälsete den Herrn Schwiegervater nur halb, aber derselbe küssete ihn, alss ein Vater, unnd redete ihn zum ersten an, mit Bezeigung dass er sich herzlich über seiner Aukunfft erfrewete. Dem aber Timoszek nicht ein halbes Wort zum Bescheid ertheilete, sondern wie Götze und alss enzucket stund, unnd die Lippen bebisse (sie) unnd nagete, für welchen aber der Wychowskii die Antwort endlich thate; des Timoszken Cavalcata waren, wenn lumpene und magere, aber sonst sehr kostbahr und reich bekleidete, ezliche mit Gold, andere mit Perlen ge­stickten Satteln unnd Zeuge, aussgeputzte Pferde. Er selbst war mit einem Cramoisy-rothen Rock unnd einem sammeten, mit Zobeln durch unnd durch gefutterten Ueberrock oder Mantel derselben Farbe angethan, welches Kleid woll nicht uff seinen Leib gemacht worden;, ein junger pockeunar-bichter Kerdel, nicht gar klein, sondern zimlich sfarck unnd grob. Hatte zwey Rittwägen von Fichten-Holz, einen Rüst­

262

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

wagen unnd anderer schlechte)‘ Wägen vier hundert, woraufl‘ sie Salz nahmen, vieleicht Ihren Gewinn damit zu suchen: die andere Obersten sassen uff glitten Pferden, und wahren alle auch uff polnisch mit Silber unnd sonst gekleidet, aber derer wahren auch nicht viel, sondern die meisten allerhand Gattung. Ritte demnach Timoszek zur Seiten des Hospodarn in die Stadt, da, zu seiner Einhohlung die Stücke gelöset worden, unnd die Feld- alss andere Musickeii, insonderheit der Türeken unnd Zygayner, erschollen, unnd führete ihn der Hospodar in seine Gemächer, die stattlich unnd prächtig bekleidet unud gezieret waren : drinnen er ihm seinen Sohn Steffen praesentirte, unnd viel mit ihm redete, mit Bedeu­t ung, dass er über seiner Aukunfft recht herzlich erfrewet wehre; aber Herr Tymoszek bliebe, nach seiner alten Weise, immerhin einen Weg, wie den andern, stumm: nur muste der Wychowski allzeit für ihm reden und dass Wort führen. Die Jiuigfrewen fiengen im Gemach bey der Braut anzutanzen, unnd die Zygeyuer strabten uff ihren Instrumenten. Der Hospodar aber begab sich zu seinen Gemächern, unnd riethe dem Bräu­tigam, dass er, nach so vielen ausgestandenen Ungemach unnd „Verdruss von der Reisse, aussruhen unnd den Staub vom Wege abwaschen möchte; ordnete auch auss seinen Gammer-Jun­ckern Ezliche, damit sie ihm dienen unnd auffwarten solten; uund waren zu seiner Assistenz Herr Wychowski, Hcrr Fetera unnd andere seiner Cammerdiener, auch ezliche alte fürnehme Wallachisehe Bojarn, welche der Timoszek, alss wie ein Wollf im Gestrauch ansahe; nachmahln kehrete er denen selben den Rücken zu, unnd zog sein Messer auss, uund schnied ihm die Nägel abe [sie) in Gegenwarth solcher vornehmer Leuthe alss der Wallachischen Bojarn, Obersten und anderer Officirer. Die Losementer wurden in der Stadt angezeichnet, unnd die Be­diente zugeeignet; auch allerhand Notturfft gereichet. Dass Kosackische Heer lag unter Winogrod unnd thaten den Ein­wohnern in Iasy grosses Schaden, für welchen sich die Juden versteckten; denn, die sie ertappten, mussten sich bey ihnen weidlich ausskauffen unnd ranzioniren; zu denen stosste noch ein Geschwerm Kosacken, welchen auch aller Vorrath unnd Losementcr gegeben worden. Alss es nur zur Talffel angefer-tiget war, liess der Hospodar seinen Eydam zur Mahlzeit ein­laden, welcher sich aber nicht bald ankleidete, also dass der Hospodar lang uff ihn warten musste: endlich kam er in -andern polnischen Kleidern angethan zu Tische. Don der Hos­podar neben 263



Lilia Zabolotnaia

sich sezte: da begunnen sie zu essen, Gesundheit zu trincken unnd wurden Stücke darauf! gelöset, aber Herr Timoszek blieb immerfort Johannes in eodem, welches den Hospodarn sehr verdross unnd höhnte. Die Wallachisehe unnd Turckische Musikanten spieleten, unnd stelleteil die Türeken allerhand Frowdenspiel vor,(caraghiosul nostru1) so biss in die Nacht wehrete. Folgenden Tages, am Sonnabend, macht sich Timoszek zur Gopulation fertig, warumb er denn nicht zur Tal‘fel kam, mit dem Hospodarn zu speisen; alle Bojarinnen unnd Wallachische Jungfrauen, sehr köstlich unnd prächtig geschmücket, tanzten im Schloss, unnd Herr Timossnek soff im Fenster, für allen Leuten, Rauchtaback, unud sähe dem Wallachischem Gelänze zu. Am Sontag früe, tanzten abermahl die Bojarinnen unnd dass Wallachische Frauenzimmer, unnd hernach müste der Hospodar mit seiner Gemahlin Dumnu Ihre liebste Tochter Resanda denn ungeschickten unnd unbehöbelten groben lum-penen Kerdel, mit unerträglichen Schmerzen übergeben: da-rauff er zur Kirchen ritte uff seinem Turckischem Gaul, mit einem grossen Federpusch, unnd in reichen kostbahren Klei­dern, so ihm der liospodar geschenckt hatt, aiigetliau.; den zwey Bojaren, alss einen feinen erbahren Menschen, von bey-den Seiten begleiteten, unnd ihm drauff Glück wünschten. Da sie nun in die Kirche kommen, knieten beyde Hochzeiter uff einem Teppich nieder, und schwurn einander die Ehe unnd Traw; damit also der feine Bräutigam!) mit Frewden auss der Kirchen nach dem Schloss sich begab, unnd die Braut küsste, welche eine grosse Menge Volcks anzuschawen zulieffe, unnd wurden die Stücke gelöset. Auch spieleten die Musikanten frisch auff, aber des Hospodarn Tochter vergass Trälmen über dem, den sie zuvor mit Verlangen erwartete unnd desswegen sie auch allzeit Kosackische Lieder ihr vorsingen lassen: dar­auf!’ sassen sie zu Tische, unnd ward eine Karre the nach den Nädteriimon unnd Schneiderinnen gesandt, welche aber in Ihren Losomentern nicht angetroffen worden, sondern in der Karwaserie, dass ist im Wirthshause, uff Brandwein aussgan­gen wahren. Die brachte man nach Schloss gelühret: sahen wie die Gespenster auss, unnd dass wahren des Chmielnizken Bluttsverwandtinii, hessliche, grawlicbe Weiber, in Judischen Röcken und schwarzen, doch mit Zobeln gefuttert, unnd mit grossen Kollern: scheinet, dass sie sich der Wallachischen Manier haben aecomodiren wollen, von welchen denn viel zu schreiben noch wehre, wenn der Scham nicht solches verböthe. Diese alle tractirte die Hospodarinu in den andern Gemächern.

264

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Der Hospodar lünwiederumb nötigte seinen Eydam Timosseck, dass er essen, trincken unnd fröhlich sein solle: da fing der­selbe erst an zu reden, wind legte sich auf!’ den Herrn Ko-narski, unnd redte ihm heimlich zu : » Üziekaie wielce H. I. M., ieitt ivszeglio dostatek, czego bulsze trzeba, dal P. Bog, dobre slowo uszlyszec. Muzyka Tureczka trzeba grac, za zdrowie Chmielnickiego y za Conjunction domowa? pic z Dzial rta-radotcbic.u (dass ist: »ichbedencke mich sehr gegen dem Herrn Hospodarn; es ist alles wollauff. Wess dürften wir mehr‘? Gott hatt mich ein gutt Wort hören lassen, drumb lasst die Tür-ckische Music aufspielen, uff des Chmielnizken unnd unserer Häuser Conjunction Gesundheit trincken, unnd zum Frewdeu-Zeichen die Stucke lösen“). Schickte auch drauff nach seiner Music: einen Organisten, dreyen Violistcn, einen auch mit der Bassviol, unnd einen Posaunisten, welche ihm ulf polnisch uffspieleten: da würd er erst reellt lustig, und hiess die Korsacken tanzen, die denn, wie dass Vieh in Morast, sich herumb warffen, unnd soffen biss eine Stund in die Nacht. Die Nädte­rimien und Schneiderinnen aber wurden ehrbar beyzeiten davon geführet, weil ihnen die Bojarinnen was vorgerückt hatten; eine aber auss den Kosackinncn, mit nahmen Haska Karpicza, die zimlich unverschamht war, stosste diese Worte zu den Boiarinnen auss: «Czy na lupiestwa mg do ums pvzyia-ch‘di, lubo tag pysznieyxze od nas, u&zein wy Doczkie za Kosakem daiete» (dass ist: “sindt wir zu euch auf einen Raub hergefahren; ob ihr gleich über uns hoffartiger seydt, so habet Ihr doch einem Kosacken ewre Fürstinn gegeben”), unnd wie sie von der Huff abgehen will, feilt sie umb und umh herunter, denn sie war fett unnd hatte sich besoffen, dass man sie kaum in die Carrelhe leiten kitndte. Hie andere sluii-den dennoch auff ihren Füssen, unnd hielten .sich, dass sie also in der Carelhe in die Losemeufei‘ gehrachl worden. Nachdem auch der Bräutigam rafft sicli vom Tische auff, und geht in seine Gemächer unnd dannen in die SchlafTkammcr [tibi de fortuna et integritate sponsx actum est}. Folgenden) unnd dritten Tages, ist der Herr Timoszek nicht auss seinem Losc-ment kommen, sondern am Mittwoch ist er ins Feld spazieren aussgeritten. Am Donnerstage, nahen der Hospodar mit seiner Gemahlin Duuma, die junge Ehefrau Rosanda unnd Herr Ti­moszek, wie auch die Bojaren unnd Bojarinnen, in Gemach zusamen gegessen: da aher kaum Jemand eingelassen worden, weil dass Fraweuzimmer auch der liospodar seihst mit seiner Gemahlin bedienet haben. Nach deine g‘ieng Timoszek mit seiner Liebsten 265



Lilia Zabolotnaia

tanzen, dorne der VVychowski mit andern ul‘f-wartete: drauff schenckte der liospodar dem Eydam für die Mühe ein Stück Goldstück, der sich aber warlich nicht neigen kundte. Damit auch Timoszek die vornemhsle liojaren be-schenckte, unnd zwar dem Hospodarn verehrte, er ein Zimmer-Zobeln, seiner jungen Eliefrawen ein adamaschkenes gefut­tertes Zobelne; Böckchen, den Bojarn jedem zu hundert Lo-wen-Thalern, die es alles aher nicht achteten. Hinwicdcruml) gab der Hospodar seinem Schwiegersohn vier Pferde, alss zwey Türckische mit Sattel unnd (iczeug ganz ausgepuzle, unnd zwey Wallachische Rumacken (sie), unnd dem Multanwehen Hospodarischen Gesandten, der sich auff die Hoch/eil, auch hatte eingestellet, auch ein Turckisch woll montirtes llnss, unnd den andern des Timoszek Geführten und Offlcirorn ver-•ehrte der Hospodar wegen der Tochter stattliche Gcschoncke, -welche auch die Kosakischen alss eine Schuld seihst forder­ten. Am Freytage, nemlich den 6 September, ist der Timoszekauss Iasy wieder abgereiset, welchen der Hospodar biss an den-Orth, da er ihn empfangen unnd willkommen geheissen, aber— mahl begleitet hatt, mit welchem die Hospodarin nebst den Bojarinnen auch fuhren. Wie sie nun von den Pferden abge­stiegen, haben sich einander gesegnet, aber solang der Hospo­dar mit seinem Eydam unterredet, so lange hielte die junge Ehefraw ihre Mutter, die Hospodarin, umbhälset, unnd wei-nete bitterlich: nachdem, wie sie auch Ihm Herrn Vattern, den Hospodarn, gesegnet, küssten sich die beyde Eheleute einander, unnd zeigten ein fröliches Gesichte, aber dass be­trübte Herz Hess der jungen Ehefrawn nicht zu, dass sie für Schmerzen ein Wort reden thurfte. Endlich lezten sich auch die Bojaren unnd Bojarinnen mit dem Timoschken, unnd der Hospodar stund immer mit entblössetem TTaubte, damit sie von einander geschieden, unnd der Hospodar, so solches beschwerlichen Gastes loss worden, nach Iasy wieder ge­kehret ist. (Ibid.) _ ________ Varşovia, 7 Septembre 1652 Audreas Adersbach cätre Electorul de Brandenburg“. Publicat: Iorga Nicolae, Acte şi fragmente cu privire la Istoria Românilor adunate din depozitele manuscrise ale apusului, Bucureşti, 1895, p. 208-214.

266

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Traducere în limba rusă:1 „Август – сентябрь 1652 Немецкий анонимный автор. Описание торжественного празднования свадьбы Тимуша, сына Хмельницкого и дочери молдавского господаря. Наконец произошло то, что, или по велению господа для дочки господаря, или по стечению обстоятельств, которые нельзя было преодолеть, господарь после разгрома польского войска под Батовом (Batow) и после осады западных Каменич (Кamienicz) известил, так что Хмельницкий тут же снарядил своих посланников к господарю, что он, господарь, хочет сдержать давно данное обещание его сыну Тимушу о разделении жизни и ложа, который должен его принять и осуществить, и сразу же послать сына своего брата в Зехрын (Zechryn) к Гайзелю (Geysel). После многократных и долгих обменов посланниками в связи с этой свадьбой приблизился, наконец, Тимуш 16 августа к Ямполю2. Для его приема господарь, как умный господин, Traducerea în limba rusă aparţine autorului. Traducerea în limba română vezi: Anonim german (1652), Descrierea solemnităţilor de la nunta lui Timuş fiul lui Hmelnişki cu fiica domnului Moldovei, // Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, Volumul îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973, p. 469, 471-472. 2 Аналогичную информацию мы встречаем и у Самiйло Величко: „Хмельницкий прибув у Чигрин и вскоре после этого послал к волоскому господарю гонца, чтобы тот обязательно готовился к свадьбе. За ним послал вин из Виговским на веселя и сина свого Тимоша разом с десятком тысяч добрых казацких лицарив. Тимуш выехал близко 10 серпня и мав при соби три тысячи вийска. Твардовский свидчить, що в своему, посланному через гинця, листи Хмельницкий пише начебно таке: „Ваша вельможность не зволить видминяти нашого приятельскогко звязку, о тож не видмовляеи видати замиж моему сину своей дочки. Не хвалимся своею родовитостью и титулом, знаючи, що великим можна бути лише завдяки себе самому, а не тильки з уроджения. Адже ясно бачим, що переди мною свит тремтить, я килькарадово разбивав ущент ляхив и видвагу ихню так розлив, що вже протимене вперед виступать никому не видважаться и не лишне будуть ради такому мирови, який захочу я дати им сам, Але щей жебратимуть Зборовский пакт, який вони килькаразово знищуваем и спаваем. А коли б ваша вельможность не зволив би чинить того приятельства по воли, то мусимем учинити те неволею”// Самiйло Величко, Лiтопис, том I, Переклав з книжноi украiньскоï мови Валерий Шевчук, Киïв, 1991, p. 102-103. 1

267



Lilia Zabolotnaia

послал в Сороки господина Тома (Thoma)3, очень знатного придворного, с частью своего войска. При этом он послал повозку, снаряженную 6-ю лошадьми и велел запастись вином, крошевом4 и другими необходимыми вещами, чтобы он мог этим угостить своего зятя Тимуша и предлагать на всем пути до резиденции в Яссах. Что в это время делает Тимуш? Он отсылает этого придворного и зовет его к себе из Сорок в Ямполь. Это не противоречит его желанию, и он принимает его и удерживает на том берегу Днестра, чтобы обеспечить себе предательство. Но этого ему было недостаточно, и он пишет господарю, чтобы он послал к нему к Гейзелю (Geysel) своего брата – полководца, что и было сделано без особого огорчения и досады. На что Тимуш сразу же после прибытия этого полководца со своими людьми в Ямполь, переправляется через Днестр во вторник 26-го5 так, что в среду ночует в Бельцах, а в четверг за Прутом в Скичанах (Skzycani)6, в пятницу перед обедом прибывает в резиденцию, в Яссы. Для приема своего желанного зятя господарь выезжает на встречу с боярами с 8-ми тысячным войском. Рядом с ним его сопровождают 8 человек, наряженных нарядно по-турецкой моде, на богато украшенных лошадях, чтобы он выглядел как истинный монарх и повелитель, чью храбрость я не могу полностью и достаточно описать. Тимуш все ближе приближался к городу с 3-мя тысячами запорожских казаков, хотя и специально отобранных, но выглядевших все равно очень скудно. После того, как они спустились в долину в четверти мили (от Ясс – Л.З.), люди господаря выстроились по обеим сторонам, и Тимуш с постоянным почтительным страхом, как будто он в военной экспедиции, спустился с горы и отдал приказ солдатам играть музыку. Когда они встретились (Тимуш и Василий Лупу – Л.З.), то сошли с коней и по-приветствовали друг друга: Тимуш только приобнял тестя, а тот его поцеловал как родной отец и обратился Тома Кантакузино, великий ворник Верхней Страны (31. 06. 1644-1653). Был не только сподвижником, но и близким родственником Василия Лупу. Супругой Томы Кантакузино была родная сестра первой жены господаря. 4 Крошево – холодное блюдо из молока и хлеба (прим. переводчика). 5 Согласно исследованиям Николае Йорга, в 1652 году 26 августа выпало на понедельник. 6 Современное название населенного пункта – Скуляны. 3

268

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

к нему с речью о своей радости в связи с его прибытием. Тимуш не решился сказать ни полслова, а стоял как истукан, закусив губы и кусая их. Наконец ответил Выховецкий7. Кавалькада Тимуша была распутная и тощая, но одетая очень богато и ценно, на вычищенных лошадях - седла, украшенные и золотом и жемчугом,. Сам он был одет в красное платье, поверх которого накинут бархатный камзол, подбитый соболями. Эта одежда не была сшита по его мерке. (Выглядел он – Л.З.) молодо, (лицо – Л.З.) в прищах и разъетое оспинами, не очень низкий, но скорее крепкий и грубый (коренастый – Л.З.). С ним было только две кареты из елового дерева, повозка с оружием и 400 повозок по-хуже, на которых была соль, наверное, для того, чтобы продать и получить выручку. Другие командиры сидели на хороших конях, были одеты и украшены по-польски серебром, но их было немного, остальные были разного пошиба. (после приветствия – Л.З.) Тимуш рядом с господарем направился в город, где для его приема играли военные и другие музыканты, особенно турки и цыгане. Господарь повел его в свои покои, которые были богато и внушительно украшены. Внутри он представил ему своего сына Штефана8, и долго и значительно разговаривал о том, что он очень рад его прибытию. Но Тимуш оставался как всегда при своем обычном поведении и молчал. Поэтому Выховский должен был за него отвечать и разговаривать. В покоях невесты юные девушки начали танцевать, а цыгане играть на своих инструментах. Господарь удалился в свои покои и сообщил жениху, что он хотел бы после неудобств и неурядиц путешествия отдохнуть и смыть пыль после дальнего пути. Он выделил из своих камер юнкеров несколько человек. Чтобы они ему прислуживали и его обслуживали. К его сопрвождению были приставлены господа Выховский и Фетера и другие его камердинеры, а также другие валашские бояре, на которых Тимуш смотрел как волк из зарослей. Потом он повернулся к ним спиной, вытащил свой нож и начал обрезать себе ногти в присутствии таких высокопоставленных людей как валашские бояре, полковников и других офицеров. В 7 Выховецкий был секретарем, писарем и особо приближенным сподвижником Богдана Хмельницкого. 8 Штефан был сыном Васлия Лупу от второго брака, Екатерины Черкешенки.

269



Lilia Zabolotnaia

городе были помечены для использования квартиры и прислуга, хватало всего необходимого. Казацкое войско располагалось в Виногроде и причиняло жителям Ясс большой вред. Евреи попрятались, потому что если были схвачены, то должны были откупаться и платить выкуп. С ними столкнулась группа казаков, которым были выделены все необходимые запасы и квартиры. Как только был накрыт стол, господарь повелел пригласить своего зятя к обеду. Но он долго не одевался, так что господарь должен был долго его ждать. Наконец он появился к столу, одетый в польское платье. Господарь посадил его возле себя. Они начали есть и пить за здоровье, (в это время – Л.З.) палили пушки. Но Тимуш оставался (по-прежнему) был неразговорчивым, что очень удручало господаря, и над чем он потешался. Валашские и турецкие музыканты играли и представляли разные радостные пьесы до глубокой ночи. На следующий день, в субботу, Тимуш готовился к венчанию, поэтому не пришел к столу, чтобы поесть вместе с господарем. Все боярыни и местные девушки, богато и красиво наряженные, танцевали во дворце, а Тимуш сидел у окна, потягивал на виду у всех табак и смотрел на молдавские танцы. В воскресенье рано утром боярыни и молдавские девушки вновь стали танцевать. Затем господарь со своей супругой Думной ( от доамна – госпожа, господарыня, Екатериной – Л.З.) должен был передать с непереносимой болью свою любимую дочь Розанду неуклюжему, неотесанному типу. Он (Тимуш – Л.З.) поскакал к церкви на своем турецком коне, украшенный оперением, в богатых нарядах, которые ему подарил господарь. Его сопровождали по обе стороны двое бояр, как благородного, великодушного человек и желали ему счастья. Как только они прибыли в церковь, молодые стали на колени на ковер и поклялись друг другу в верности. После этого радостный новобрачный направился из церкви в дворец, целуя свою жену так, что это могли видеть толпы людей. (В это время – Л.З) палили пушки и играли музыканты. Дочка господаря горько проливала слезы над тем, чего она ожидала с трепетом, поэтому она просила, чтобы ей пели казацкие песни. Потом они сели за стол. (Затем – Л.З.) была послана карета за швеями и портнихами, которых, однако, не смогли найти в их квартирах, а в трактире, в который они пошли выпить самогонки. Их забрали оттуда и отвезли во дворец. Они выглядели как привиде-

270

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

ния. Это были родственницы Хмельницкого, уродливые и страшные в еврейских нарядах, хотя и подбитых черными соболями, с большими воротниками. Казалось, что они не хотят приноровится к молдавским манерам, о чем можно было бы еще много писать, если бы стыд не запретил это. Их всех (женщин - Л.З.) господарыня угощала в отдельных покоях. Господарь, в свою очередь, приглашал своего зятя Тимуша, чтобы он ел и пил, и радовался. Тут он (Василий Лупу – Л.З.) начал говорить, оперевшись на господина Конарского9, и сказал ему тайком: „Большое спасибо Ваше Величество. Всего хватает. Чего еще больше нужно? Господь Бог дал мне услышать доброе слово. Пусть играет турецкая музыка, пусть пьют за здоровье Хмельницкого и за радость соединения домов (семей – Л.З.), пусть ударят пушки!”. Он послал за своими музыкантами: один органист, три скрипача, один альтист, один трубач, которые играли польскую музыку. Тут он по-настоящему развеселился и позвал казаков, которые танцевали, веселились и пили до глубокой ночи. Швеи и портнихи между тем были с почетом уведены, так как им что-то боярыни сказали. Однако, одна из казачек по имени Хаска Карпич, которая вела себя довольно бесстыдно и вольно, выкрикнула им вслед: „Мы что приехали сюда на разбой? Даже если вы важнее нас, всеравно, вы отдали вашу княжну нашему казаку”. Когда она (Хаска Карпич – Л.З.) захотела покинуть двор, то упала и падала снова и снова, потому что была толстая и пьяная, так что ее с трудом довели до кареты. Другие держались на своих ногах, так что были отправлены в каретах в свои квартиры. После того, как новобрачный поднялся из-за стола, он направился в свои покои и потом в спальню. Затем в течение трех дней он не выходил из своих покоев, только в среду поскакал на прогулку в поле. В четверг господарь со своей супругой Думной, молодая жена Розанда и Тимуш, а также бояре и боярыни обедали вместе в покоях. Туда не был допущен никто чужой, потому что свита, а также господарь со своей супругой обслуживали гостей. После этого Тимуш пошел танцевать со своей любимой, чего ожидал Выховский и другие. Господарь подарил Котнарский был секретарем и переводчиком польского языка Василия Лупу. 9

271



Lilia Zabolotnaia

Тимушу парчу золоченую, но он (в знак благодарности – Л.З.) даже не поклонился. Затем Тимуш стал одаривать всех и самых знатных бояр, а именно: господарю он подарил много соболей, своей любимой жене платье, подбитое дамасскими соболями, каждому бояру по 100 талеров, но они это не оценили. Ответным даром тесть дал своему зятю четырех коней – двух турецких с седлами и упряжью, вычищенных до блеска и два молдавских коня тяжеловоза. Господарскому посланнику из Валахии (dem Multanischem Hospodarischem Gesandten), который участвовал в свадьбе, (Василий Лупу – Л.З.) подарил полностью запряженного коня. Всех сопроваждавших казаков и офицеров (атаманов – Л.З.) Тимуша господарь (Василий Лупу – Л.З.) одарил богатыми подарками в честь бракосочетания своей дочери10, что казаки восприняли как должное. В пятницу, 6 сентября выехал Тимуш из Ясс и господарь поцеловал его на прощание, а потом поехал проводить его до места где встречал. Вместе с ним также поехала господарыня с боярынями. Когда они сошли с коней, то благословили друг друга. Пока господарь говорил зятем, молодая жена стояла в обнимку со своей матерью (мачехой – Л.З.) и горько плакала. После того как она (Руксандра – Л.З.) попрощалась с отцом, затем все поцеловали друг друга на прощание, лица молодых повеселели. Но опечаленное сердце молодой жене не позволило ей не сказать ни слова. Наконец попрощались бояре и боярыни с Тимушем. Все это время господарь стоял с непокрытой головой. После того, как господарь избавился от такого обременительного гостя, он направился назад в Яссы”11.

10 Василий Лупу дал дочери в приданное, помимо выправы 20 000 талеров и 2 000 дукатов, 1 карету, 10 локтей бархата, 20 сатина, связка рыси (меха?) и 300 талеров в леях //: Călători Străini despre Ţările Române, vol. V, p. 477. 11 Автор приносит глубокую благодарность переводчику текста Наталии Домкович.

272

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Anexa 3 Nr. 1 „1421 (6929) Decembrie 13. †Noi Alexandru voevod, domnul ţării Moldovei şi deasemenea şi noi Iliaş voevod, fiul lui Alexandru voevod, domnul ţării Moldovei şi noi boierii domnului nostru Alexandru voevod: pan Mihail dela Dorohoiu, pan Vană vornic, pan Grinco, pan Neagrea, pan Draguş, pan Giurgiu, pan Vîlcea, pan Şandru, pan Mudriica, pan Iliaş, pan Popşa, pan Nesteac, pan Dan, pan Isaia, pan Stan Bârlici şi fratele său Vană, pan Cârstea, pan Oprişac, pan Damacuş, pan Laţco Boţ şi fratele lui, Miclouş, pan Ioaniş, pan Nan Vană, pan Procelnic, pan Budul, pan Ciurbă, pan Ivan Detco, pan Vană Poraul, Pan Corlat, pan Ştefan Stravici şi fratele său Giurgiu, pan Uncleat şi fratele său Tatomir, pan Miclouş, pan Bogdan, pan Iachim Caliinovici, pan Goraeţ şi fratele său Stanislav, pan Bârlicico, pan Dragomir Vranici, pan Hodco şi fratele său Lev, pan Boris Golovăţ, pan Boris Braevici, pan Danciul Julici, pan Stroişor Drujă, Stanislav Milişev, Bob Oprişac, Laţco posadnic, Gudici, Dumitru Badevici, toţi mari şi mici. Facem cunoscut cu această carte a noastră fiecăruia care o va vedea sau o va auzi citindu-se, cui îi va fi de trebuinţă această, că am dat de bună voia noastră şi nesiliţi de nimeni, Târgul Siret şi Volhovăţul şi cu satele şi cătunele, cu morile şi cu iazurile şi cu vămile şi plăţile şi cu dările, cu câştigul şi veniturile şi cu toate foloasele cari se ţin de acest târg de Siret şi de Volhoveţ, neluându-ne nimic îndărăt şi pentru viitor le-am dat, cât va fi în viaţă, surorii domnului nostru, Craiului Poloniei şi altor ţări şi marelui cneaz Alexandru astfel numit, Vitovt, cneaghinei Rimgalia, fosta soţie a noastră. Pe lângă aceasta în fiecare an şase sute de ducaţi de aur sau galbeni roşi ungureşti, împărţiţi în două: trei sute în ziua sfântului apostol Petru şi la naşterea lui Hristos alţi trei sute, cât va fi în viaţă. Aceasta îi vom da şi făgăduim să împlinim şi să ţinem toate aceste, cum e scris în această carte, pe cinstea noastră şi pe credinţa creştinească, fără înşelăciune şi fără viclenie. Iar dacă nu vom da aceşti zloţi în fiecare an, la ziua şi vremea hotărâte alţi şese sute de ducaţi de aur sau galbeni roşi ungureşti. Iarăşi dacă nu 273



Lilia Zabolotnaia

vom plăti adevăraţii galbeni şi ceilalţi şese sute de galbeni adăugaţi, atunci craiul, domnul nostru va scoate aceşti douăsprezece sute de galbeni de la negustorii noştri şi de la pământenii noştri, îi va lua şi ăi va trage, atâta vremea cât va trebui ca să împlinească dreptul şi galbenii de adaus, fostei noastre soţii, cneaghinei Rimgalia, iar noi despre aceasta vom tăcea. Iar boierii ţării Moldovei, scrişi pe nume în fruntea acestei cărţi, ca martori, făgăduim şi răspundem pe cinstea noastră şi pe credinţa creştinească, că domnul nostru Alexandru voievod ţării Moldovei şi cei ce vor fi după dânsul, vor împlini, ca şi noi slugile lor scrise mai sus în această carte. Iar pentru întărirea acestui cuvânt, am atârnat şi peceţile noastre la această carte. În anul 6929 <1421>” Publicat: Documente privind istoria României, A. Moldova. Veacul XIV, XV, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 42-43 (doc. nr. 49); Moldova în epoca feudalismului, vol. II, Chişinău, 1975, p.41-44 (doc. nr. 6).

274

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

№ 2.

Foi de zestre

„7127 (1619). Suret de pe hrisovul lui Radul Vodă prin care întăreşte Cristinei Părcălăboae stăpănire pe Sărăuţi pentru plata datoriilor Tudoseiei lui Nicoriţă vornic. „Iată viind înaintea noastră şi înaintea boerilor noştri a Moldovii şi mari şi mici. Tudosia giupănesa a cinstit şi credincios boerul nostru Nicoriţă vel vornic şi au tras la giudecata înaintea noastră pe soacra giupăneas Cristina părcălăboae pentru multe zestre ce iau fost data de la maicăsa Bărnăvschioaea însă bărbatul ei Lozonschi toată zestrea aceia şi mult: strae argint şi aur şi mărgăritariu de mult preţ liam prăpădit în vreme ce am fost căzut…şi şau răscumpărat capul de la Tatari şi au fost între dânsele multă giudecaţi şi gâlcevii dinaintea noastră, şi dinaintea dreptului sfatului nostru, şi am dat giupâniasii Crâstina părcălăboae un sat anume Şărăuţii ci îi în malul Prutului, şi două fălci de vie cis în dealul Porcului supt pădure şi un inel de aur, drept aceia domnia me, şi cu sfatul nostru dacă am văzut aceasta de bună voe învoială pe aceste de mai sus arătate lucruri, pentru aceia şi domnie me şi cu dreptul sfatul nostru am dat şi am întărit ei, acel de mai sus numit Şărăuţii cel pe Prut şi acele doaî fălci de vii, ci sânt în dealul Porcului supt pădure, pentruca nime din neamurile ei ce vor fi să nu aibă a trage la giudecată pe Todosie giupăniasa lui Nicoriţă vel vornic pentru acest de mai numit sat … iar dacă în vreo vreme va arăta cineva niscaiva zapisa sau niscaiva ispisoace acele, să nu aibă a se crede, nici a să mai trage la giudecată nici odinoară în veci în potriva vestitei cărţii noastre acestie”. Publicat: Gh. Ghibănescu, Surete şi Izvoade, Volumul XI, Iaşi, Lumina Moldovei, 1922, p. 26-27. № 3. 1730. „Foaie de zestre a Bălaşei fiica lui Iordachi Cantacuzino Logofătul*. Partea fiicei mele Balaşa de moşii şi altă zestre, ce i-am dat când am căsătorit-o după Aristarho Hrisosculeu, Vel Comis la anii 7238 (1730). 1 salbă1 de 60 ughi (galbeni ungureşti); câte de 2 ughi, şi 2 ughi, şi 1 ughi de 12 ughi, 520 lei, 8 parale; 1 left2 cu rubinuri şi cu diamant, 240 lei; 1 lanţ de 100 ughi ungureşti, la Unele cuvinte din document nu au fost tălmăcite. Salbă –podoabă de purtat la gât, alcătuită dintr-unul sau mai multe şiraguri de monede, medalii, pietre preţioase sau mărgele. * 1

275



Lilia Zabolotnaia

Ţarigrad l-am făcut şi 50 de lei am dat de lucru; 453 lei, 4 par., 110 dram.3 au tras; 15 şiruri mărgăritare, 34 matcaluri4, câte 15 lei matcalul, 510 lei; 1 păreche brăţări aur cu diamant, 200 de lei; 1 păreche şărji5 aur cu smaragd, 150 lei; 1 păreche şărji aur cu rubinuri, câte trei picioare, mărgăritare mari, 120 de lei; 1 păreche şărji, aur cu smaragduri, tij cu picioare de mărgăritar, 110 lei; 1 păreche şărji cu smaragduri, cu mărgăritare, 40 de lei. Acestea-s de-a mîne-sa (de la mama – n.a.). – 1 inel cu diamant, 150 lei, al mâne-sa. 1 inel tij cu diamant, 70 de lei; 1 inel tij cu diamant, 60 de lei; 1 inel tij cu diamant, 100 de lei; 1 inel tij cu diamant, 60 de lei; 1 inel smaragd mare, 150 de lei; 1 inel safir, 60 de lei; 1 inel mai prost, 30 de lei; 1 inel cu mărgăritare, 20 de lei; 2 inele smaragd, 50 lei: de a mâne-sa; 1 buhur6 de argint poleit, 50 de lei; 12 linguri argint, 228 dramuri, 57 de lei: 3.304 lei, 4 parale. Haine ce i-am dat. 1 tambar7 şahmarand8, cu patce9 de sobol, cu bumbi mărgaritar; 1 tămbar sarasir10 cu patce sobol, cu bumbi de mărgăritar; 1 tămbar tij şahmarand, cu pace de sobol, cu bumbi mărgăritar; 1 ţămbar canavaţă11, cu flori de fir, cu blană de cacom12, cu bumbi mărgaritar; 1 ghiordie13 bilacoasă14, cu flori de fir, cu cacum blăniţă; 1 ghiordie hataia15, cu flori de fir, cu elan (sic)16 cacum blăniţă; 1 sucnă17 sirasir (serasir – n.a.); 1 sucnă lastru18; 1 sucnă hataia cu Left – bijuterie, giuvaier, medalion, odor, podoabă. Dram – veche unitate de măsură pentru greutate (egală cu 3,18 – 3, 23) şi pentru capacitate (egală cu 3, 23 – 3,80 centimetri cubi). 4 Mătcal – şirag. 5 Sărji – sirag 6 Buhur – sirag 7 Tambar – sirag 8 Şahmarand – brocart (din franceză – brocart), ţesătură de calitate superioară ornamentată, mai ales cu fir de aur, folosită pentru draperii şi haine de gală. 9 Patce (pacea) – blană prelucrată, de calitatea a doua, de pe picioarele animalelor. 10 Serasir – stofă ţesută cu fir de aur. 11 Canavaţă – pânză groasă, de cânepă. 12 Cacom (din turcă – kakim) – blană de hermină. 13 Ghiordie 14 Bilacoasă 15 Hataia (din turcă – hatyî) – numele unei stofe fine de mătase. 16 Elan – animal nordic, cu coarne mori. 2 3

276

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

fir; 1 sucnă hataia tij cu fir; 1 sucnă belacoasă catifea, tot cu galioane19 de fir peteală20; 1 brâu cumpărat cu 30 de lei la Ţarigrad; 1 brâu cu stele; 1 brâu colan, paftale21 de argint; 6 cămeşi cu sârmă22; 10 cu fir23; 22 cămeşi cu mătasă; 12 şervete, însă 6 cu fir; 12 şervete alese cu fir; 12 şervete alese cu aţă albă; 1 masă leşească; 4 mese făcute în casă24; 1 peşchir25 de matasă; 2 prostiri, una cu fir, alta cu mătasă; 1 prostire alesă cu fir ; 1 prostire aleasă cu aţă26; 1 odghial tij cu flori de fir; 1 polog27 tafta28 alage29, cu sandal30 căptuşit; 1 pilotă31 atlaz; 2 feţe perini32 mari, cu fir; 4 perini mici, tij cu fir, 4 perini cirşic33 cu fir; 7 covoare; 2 scoarte34 turceşti; 2 cergi35 cu ozoare; 1 păretari36, tij cu ozoare; 1 masar37 tij aşa; 2 năfrămi38 de Ţarigrad, câte 30 de lei, de cele lun17 Sucnă – postav, ţesătură de lână groasă şi deasă, din care se confecţionează îmbrăcăminte. 18 Lastru – lustrin, ţesătură subţire de mătase. 19 Galioane – ornament 20 Peteală – beteală, podoabă făcută din fir lung auriu sau argintiu, pentru mirese. 21 Pafta – încheietoare de metal (ornamentată) la haină sau la cingătoare. 22 Sârmă – panglică, şiret, fâşie îngustă de bumbac, de mătase, de catifea etc., folosită mai ales ca podoabă la îmbrăcămintea feminină. 23 Fir – şuviţă subţire de aur, de argint etc., de forma unui fir, folosită la cusături speciale de podoabă. 24 Aici, posibil, este vorba de feţe de masă. 25 Peşchir (din turcă – peşkir), faţă de masă, prosop, şervet. 26 Aţă – fir subţire de in, bumbac, de cânepă etc. folosit la cusut, la fabricat ţesături. 27 Polog – învelitoare confecţionată dintr-o ţesătură groasă (de cânepă sau in), având diferite întrebuinţări; veretcă. 28 Tafta – ţesătură de mătase lucioasă şi netedă, care produce, în mişcare, un foşnet caracterisic. 29 Alagea – stofă vărgată, ţesută din fire de in şi din mătase. 30 Sandal – numele unei ţesături de mătase din care se făceau obiecte de îmbrăcăminte. 31 Pilotă – un fel de plapumă călduroasă, de forma unei perne mari umflate, umplută cu fulgi sau cu puf. 32 Perină – pernă. 33 Cirşic – 34 Scoarţă – covor de lână. 35 Cergă, ţesătură confecţionată din lână colorată, cu laţe şi cu desene, având diverse întrebuinţări. 36 Păretar – ţesătură specială, în formă de covor, care se atârnă de-a lungul peretelui în dreptul laviţei sau patului.

277



Lilia Zabolotnaia

gi; 1 năframă reţele39; 2 năframe cusute cu fir în capăt; 4 năfrămi cu sîrmă; 30 năfrămi cu fir; 1 miniştergură40 de mâni, cu fir; 1 miniştergură cu mătăşi; 2 minişterguri alese, cu fir; 4 minişterguri alese, cu fir; 2 tocuri41 cositor42; 2 sfeşnice mari de aramă de Ţarigrad; 1 scatulcă43 mare, cu şipuri44 cristal de Gdansca45; 1 sepet46 mare de Ţarigrad; 1 sicrieş47 mic poleit; 1 rădvan48, 6 telegari49 ; 1 cuhne50 bătută cu pulgariu51, cu 6 cai telegari; 1 cal de mire52; 1 şea53 poleită, cusută cu sârmă; 1 raft54 de cele grele cu presăr55 cu pohi56, 150 de lei l-am cumpărat; 1 lighian57 cu ibric58. Bucate59 ce i-am dat. Masar – faţă de masă. Năframă (din turcă – mahrama), bucată de pânză de in, cânepă, bumbac, borangic etc., tivită pe margini şi adesea împodobită cu cusături, folosită ca basma, batistă, ştergar etc. 39 Reţea – împletitura de fire (aţă, sfoară) lucrată în ochiuri mari. 40 Miniştergură – ştergură – şervet, prosop, ştergar. Probabil, mic şervet de masă. 41 Tocuri – tacâm, serviciu de masă, totalitatea de obiecte de care se serveşte o persoană când mănâncă. 42 Cositor – metal moale, alb – argintiu, maleabil şi ductil, întrebuinţat la acoperire altor metale, pentru a le feri de coroziune. 43 Scatulcă – casetă, cutioară, cutiuţă. 44 Şip – flacon. 45 Danzing, Gdańsk – oraşul port din Polonia. Din acest vestit centru comercial se aduceau lucruri preţioase din Europa. 46 Sipet – cufăr de lemn. 47 Sicrieş – sicriaş – casetă, cutioară, cutiuţă, lădişoară, lădiţă. 48 Rădvan (din rusă, pol. Rydvan) – trăsură de lux acoperită, montată pe arcuri şi trasă de mai mulţi cai. 49 Telegar – cal de trăsură, tânăr şi voinic. 50 Cuhne – cămară, trăsură închisă. 51 Pulgariu – 52 Cal de mire 53 Şea – şa – piesă de harnaşament confecţionată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului şi pe care şade călăreţul. 54 Raft – harnaşament de lux. 55 Presăr – 56 Pohi – 57 Ligian – lighean –vas de metal, de porţelan etc., larg şi puţin adânc, întrebuinţat la spălatul corpului, al vaselor, al rufelor etc. 58 Ibric – vas cilindric, de metal, cu cioc şi cu coadă lungă, care serveşte îndeosebi la fiert cafeaua. Vas de metal sau de lut în formă de ulcior, uneori ornamentat, în care se ţine apă. 37 38

278

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

230 stupi în trei prisăci primăvara; 520 oi mari, cu 200 mici; 20 vaci cu viţei; 20 boi mari de plug; 20 iepe mari cu 10 mici; 1 armăsar galben. Moşii ce i-am dat. Zadubreuca, sat întreg la Cernăuţi, cu două heleşteie, însă unul iezit cu mori, ce l-am cumpărat de la Stolniceasa Ursăchioae şi de la fiii săi. Vascăuţi, jumătate sat, tij la Cernăuţi; iar hotarul îi este mare pe Ceremuş, cu vecini60 şi cu mori, ce l-am cumpărat a patra parte de la Catrina fata lui Flondor şi a patra parte de la vara Safta, fata Pridii Stolnicului, ce i să trage de pe Boul. Voloca, a patra parte de sat, ce se hotărăşte cu Văscăuţii, am cumpărat de la Dănilă Giuriuvan, ce-i de pe moşu-mieu Boul. Vlădenii, sat pe Jijia, la Dorohoiu, cu vad de mori în Jijia, ce-mi este o parte moşul mieu Boul şi de la neamul Ciogoleştilor, fiind rudă cu Boul. 10 pogoane vie la Odobeşti. 10 sălaşe Ţigani, cu copiii lor, pe izvod ce i-am dat anume”. Publicat: Nicolae Iorga, Viaţa femeilor în trecutul românesc, Vălenii – de – Munte, 1910, p. 212–214.

№ 4. „Decembrie 20, 1734. Scrisoare prin care Toader Loghin părcălabul şi fratele său Pătraşco Loghin dau zestre surorii lor Lupii şi ginerelui lor Manoli Pojar un iaz pe Vatici şi o parte din sat Hluboaia de pe Cula. Adică eu Toader Loghin părcălabul şi eu Pătraşco Loghin făcut-am această scrisoare a noastră la mână ginerelui nostru Manoli Pojar precum să se ştie că noi de anoastră bună voe am dat fiicii noastre Lupii zăstre un iaz care este pe Vatăci în Poiana Săvuşcăi cari acel iaz au fostu cumpărătură părintelui nostru dela Aniţa Păţoe fata Săvuşcai, şi acel iaz l-am dat ginerilui nostru lui Manoli şi fiicii noastre Lupii să aibă a-şi face şi moară întracel iaz, căci noi de bună voea noastră l-am dat lor, iar alţi din feciorii noştri să nu aibă treabă întracel iaz, că noi mai avem şi alte iazuri, iară acesta i l-am dat să li fie lor dreaptă ocină şi moşie până în veci. Aşijdere am mai dat gineri meu lui Manoli şi fiici noastri Lupii un zapis dela Leunti şi dela fiu său Negruţ parte lor ce sa alege a călugărului din sat Hluboaia, ce este pe Cula şi ace parte de moşie iar li-am dat lor ca să li fie dreaptă ocină şi moşie în veci. Şi aceste noi fraţii de bună voe anoastră ne am învoit şi le-am dat ea să li fie 59 60

Bucate – avere. Vecini – ţărani şerbi.

279



Lilia Zabolotnaia

lor drepte ocini şi moşii în veci, şi noi încă ne am pus iscăliturile ca să fie de bună credinţă”. Publicat: L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre (1734– 1844), Vol. I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928, p. 7.

№ 5. “1771 Ghenar. Izvodul de sestre ce-l dă Ioniţă Pisoschi fiicei sale Mariei. Izvod di zăstre ce dăm fiicii noastre Marii din lucruri şi scule din casă şi moşii şi ţăgani ce sânt şi mie dila tatăl mieu Gheorghii Pisoschi capitan. 6 şăraguri di mărgăritar, 2 inele di aur unu cu zmărad şi altu bătut, 1 părechi sărgi de aur, 1 părechi păftali di argint, 1 fărfărie di argint, 1 lenguriţă di argint, 1 culan cu hir, 1 ruchii cu flori, 1 binişăl cu nurcă, 2 ruchii di ghermeză cu flori, 1 rădvan cu patru cai, 10 cămeşi fimeieşti, 5 cămeşi bărbăteşti, 12 băsmale cusute, 12 şărvete, 2 mesă, 5 ştirgare, 1 chilotă, 1 oghial, 5 perni, 4 prostiri, 4 tengiri, 6 blidi di cositoriu, 10 talgire di cositoriu, 4 sufliti di ţigan. 1 a patra parte di moşie Hârtop şi a opta parte din Leucuşăşti dar să judice ginirele cu Lăneşti şi din moşiile dela Hotin dacă să vor scoate de suptu stăpânire turcească parte frăţească să i să dei. Ioniţă Pisoschi” Publicat: L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre (17341844), Vol. I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928, p. 8. № 6. „1777, februarie 11. Foae de zestre a Zoiţei Meleghi măritată cu Panaite Grecul. Izvod de zăstri ce am să dau de mila lui Dumnezău surorime Zoiţei, anume: 1 tănbar de cănăcavăţ cu răgărale de jder. 1 u giube de dropică cu săgap blăniţă. O rochie cu antereu de pirvie. O rochie cu antereu de cutnie de purtat. O părechi sărji de aur cu mărgăritar. Doaă ineli. O părechi paftali de argint cu colan. Un oghial. O chilotă.

280

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Două perini mari – patru perini mici. O cergă cu laţu – o scoarţă aliasă. Două lăvicere – patru măneşterguri bun de înbrobodit. Trei mănesterguri de obraz – şi trei de mână. Două măneşterguri tij una de oglindă i una de ibric. Două mesă – cinci cămeşi bune – două mai proste – cinspreci basmaledouărănduri de feţe de pernă, un rându cu ibrişin, şi unul cu aţă. Un ibricu-un lighean-patru prostiri, una cusută, două în cruci, şi una vărstată-saşi şervite cusute. Patru şărvite albe – un bobou- un val de saci-o tipsie. O sinie-o tigai un vatrariu-o frigari – două caldari. O ladă-un săcriu-doi boi – o vacă – o iapă şi toate a casăi cu mărunţuşuri. Moşia Rogojanii de pe Dele giumătate să fie a surorime. Moşia din Cotiujeni iar în giumătate. Parte de moşie di la Vănţina să fie a surorime, eu să nu naibu treabă. Iar întralte moşii sau părţi de moşie să naibă a să amesteca sorume la nimică fiindcă şau luat toate ale casăi, iar eu nam luat nimică şi la acestu izvod ce am dat zăstre surorime am iscălit ca sunt toate deplin. Dumitrachi Meleghi”. Publicat: Gh. Ghibănescu, Surete şi Izvoade, Volumul XI, Iaşi, Lumina Moldovei, 1922, p. 135-136.

№ 7. „1785. Izvodul de zestre ce-l dă Ileana Başotă fiicei sale Mărioarei. Izvod de zestre ce dau fiicii meli Marioara cum pre larg mai gios să arată anume. 1785. O moşie Vlădeştii sat întreg la ţinutul Sucevei cu cuscri sorie ei. Şase sălaşuri de ţigani, 20 epi cu armăsariul lor, 20 vaci fătătoare, 1 prisacă de stupi cu matci, 4 inele cu diamnt, 1 părechi cercei de zmaragd, 10 şiraguri de margaritariu, 1 păreche paftale de aur, 2 sfeşnice de argint, 6 părechi cuţite de argint cu lingurile lor, 1 tipsie de argint şi 6 zarfuri de argint pentru cahve, 1 scutelă de argint cu 2 linguriţi pentru dulceţi, 1 stropitoare de argint, 1 afumătoare tij de argint, 1 rând de straie cu samur, 1 rând de straie cu cacom, 1 rând de straie cu sângeap negru, 1 rând de aşternut atlaz cu flori de fir, 4 perini de părete de catife, 1 perde mare de multon, 1 butcă cu 6 telegari cu hamuri, 1 lighian cu ibric, 12 tigiri cu căpace, 24 farfurii de bucate, 281



Lilia Zabolotnaia

1 scatulcă de Lipsca, 1 oglindă bună de cele mari, 1 sipet mare lipscănesc pentru strae, 1 sipet mai mic, 6 cămeşi de burugiuc, 6 cămeşi de melez, 40 şerveţi cu masăle lor, adică 10 mese, 10 prostiri, 4 bohcealăcuri, 4 sariclăcuri de tulpanu, 1 antereu de noapte, 2 părechi citiian, 8 cămeşi bărbăteşti de melez cu izmenele lor. Ileana Başotă. Catrina Balş”. Publicat: L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre (1734– 1844), Vol. I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928, p. 8-9.

№ 8. „1794 aprili 23. Izvodul de zestre ce-l dă Ianachi Sovaca căpitan fiului său Pavel. Izvod de cele ce am să dau fiului meu Pavel zăstre, după cum arată mai gios. 1794 Aprili 23 6 boi bari de giug, 6 vaci cu doă tineri, 2 epi, 1 cal ce esti di faţă supt şe, 30 stupi în toamnă, 20 oi oi cu mei.1 beniş de postav. Şi adecă aceste toate să fiu vinovat a l e da după cum m-am apucat şi am iscălit. Ianachi Sovaca căpitan Şi pentru doă mori de apă ce le am una la Vale Izvoarălor moşii părintească şi o moară la Vale Jădaucei şi pentru câţi moşii să vor dovedi drept a mele la toati să fii împreună cu doi fecioari mai mici şi doă copili feti ce sânt la toati să fii părtaşi frăţăşti şi am iscălit. Ianachi Sovaca căpitan. Pentru ca să nu să schimbe an iscălit Nicolae Platon”. Publicat: L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre (1734–1844), Vol. I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928, p. 10.

№ 9. „1797 decembrie 7 Izvodul de zestre ce-l dă Fotina şătrăreasa fiicei sale Marioarei. „Cu mila lui Dumnezău cele ce dau zăstre ficii meli Mărioarei. 1797 dechemvrie 7. 1 icoabă cu argint, 1 zgardă cu diimanturi, 1 părechi cercei cu zmăranduri, 1 inel de diamand, 1 inel de zamfir cu 6 diimanturi, 12 părechi cuţăti argint cu lingurile, furculiţile lor, 12 zarfuri de argint cu felegeni i tavla lor, 1 străchinuţă de argint cu linghurişa ei , 300 oi, 20 epi cu armăsaru lor, 8 boi,

282

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

8 vaci, 1 crăcimă cu pivniţă de piatră cu locul ei ci iaste sus di casa mea cu dispărţărea de gard. Parte de moşăe Stolniceni ot ţănutu Eşii botărâtă şi stălpită cu căşlă şi loc de crăcimă de drum. 700 pentru loc de casă, adică şapti suti lei, 100 pogoane de vie lucrătoare, 4 la Boteşti 4 la Uricani, 1 rând de strai samur, 1 rând de strai de săngeap, 1 sălte de atlaz, 1 plapomă de atlaz, 5 perini, 3 rânduri de aşternuturi de melez i de pânză, 12 cămeşi de burunginc i de melent de pânzuri, 3 boccialăcuri, 36 şărveti, 3 mese, 15 meneşterguri, 20 cevrele, 4 saraclăcuri, 1 săpet mare, 1 lighian cu ibric, 6 tingiri, 6 blide de cosător, 1 duzină talgire de cosător. După acest izvod am să le răspund Fotini Şetrareasa. Constantin Burchi clucer căzăş platnic”. Publicat: L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre (17341844), Vol. I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928, p. 11-12.

№ 10. „1798 mai 20. Izvodul de zestre ce-l dau Ilinca Vârnav şi Ilie Vârnav fiicii lor Anicuţii. „Izvod de zăstre ce dau fiici meli Anăcuţăi. 1798 mai 20. 1 moşăe întreagă Stărceni de ţănutul Sorocii pe Răut, 1 o apatra parte din Cordeni din moşăe di Guşa în ţănutul Săretelui. 5 epu mari, 1 armăsari ame, 4 vaci mari, 6 boi mari, 1 butcă, 2 cai hamuri, 1 farfuri de argint cu linguriţă, 6 părechi cuţite, 12 talgiri cositori, 6 blide cositori, 6 tingiri, 1 lighean cu ibric, 2 sfeşnice, 1 scatulcă, 1 săpet mare, 1 păftali poliite cu culanu lor, 1 inel de aur cu piiatră robin, 1 părechi serji de aur, 4 rânduri strai, 1 cu nurcă, 1 cu sângeap, 1 cucam, 1 deză blănit, 1 aşternut, 1 covor, 6 zarfuri de argint cu felegenile . Ilinca Vârnovoi. Ilii Vârnav. Să să ştii că esti scris cu voe me şi am iscălit. Niculai Vârnav. 6 părechi cuţăti n-am primit, 12 talgiri cosător n-am primit, 6 blidi cosător n-am primit, 6 tingiri n-au dat, 2 sfăşnice n-au dat, 1 lighean cu ibric n-au dat. 1818 avgust 19 Ştefan Isăcescu şatrar”. Publicat: L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre (1734283



Lilia Zabolotnaia

1844), Vol. I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928, p. 12-13.

№ 11. „1799 noemvre 8. Izvodul de zestre ce-l dă Zmăranda Buzne armăşoaie fiicei sale Anastasia „Cu mila lui Dumnezău. Izvod de zăstre ce dau fiicei meli Năstasăi. 1799 noemvrie 8. Patru suflete de ţigani. Den moşiea Şătreni cătă să va alege, ori jumătaţi de sat din Ţăpilova cari va fi plăcută dentraceste dpu una. 8 epi, 8 vaci, 8 boi, 3 rânduri di strai, unul cu nurcă, unul cu cacom, cu sângeap i trei sarici. 1 inel cu zanfişi, 6 zarfuri de argint cu fegeni, 1 farfurii cu linguriţa ei de dulceaţă, 6 linguri de argintu. Un rând de aţternut cu tot tacămul lui, un boccealăc, o masă cu dou sprezăci şărveti, o masă cu şasă şărveti, 6 cămeşi fimeeşti, 3 minişterguri de obraz, 3 minişterguri de mână, 3 prostiri, o ladă, o părechi de paftale di argint cu colan, o scoarţă, 2 lăzi here, 3 cămeşi cu izmene bărbăteşti, o scatulcă, 12 talgere de cositoriu, 12 cuţăţi cu furculiţi, 2 feşnici di tunfac. Pentru aceşti di mai sus aratati mă îndatorescu să le împlinesc toati şi nrştiind carte m-au iscălit gineri-meu Neculai. Smăranda Buzne armăşoaie. Pentru acesti mai sus aratati neîmlinindul-le soacră-me mă îndatorescu să le înplinescu eu şi am iscălit. Nicolai Trohin şatrar”. Publicat: L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre (17341844), Vol. I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928, p. 13-14.

№ 12. „1800 ghenar 20. Izvodul de zestre ce-l dă Manolachi Donici spatar nepoatei sale Tudosiei. „Celi ci voi să să de zăstri nepoati me Tudosiei. 1 icoană ferecată cu argint, 2 părechi cercei cu zmârand şi cu aripi de diiamant, 1 inel cu diiamant, 1 inel cu zamfir, 1 inel zmarand, 4 aţi mărgăritari, 1 coroniţă de aur cu rubinuri şi cu zmaărand, 1 prechi paftali de argint şi poliiti, 6 zarfuri de argint cu feligenile lor, 1 tablă argint, 1 farfurii cu linguriţa ei argint, 1 stropitoari argint, 1 afumatoari argint, 6 pă-

284

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

rechi cuţiti cu lingurile lor, argint, 1 părechi solniţi argint, 1 sfeşnic madem, 1 rând de strai cu samur, 1 rând cu cacom, 1 rând sade, 3 sarici, 3 părechi conduri, 1 rând de aşternut, 1 covor, 1 lighian cu ibric, 1 scatulcă, 1 tacăm de masă, şerviţi şi mini şterguri, 6 talgiri cosători, 6 blidi cosători. ! moşiea întreagă Curlucenii cu sat şu cu vad de moară, în apa Bâcului, ori moşie Ivancea din doa care-i va place, 4 pogoane de vie, 1 sălaşi de ţigani, 15 epi cu armăsari, 4 cai. 1000 lei cari aceştiea să se dei, acum 500 lei şi mai cu vremi şi ciea lanţi: Manolachi Donici spatar Ioan Carp paharnic Anul 1800 luna ghenari 20 zili”. Publicat: L.T. Boga, Documente Basarabene. Foi de zestre (1734– 1844), Vol. I, Chişinău, Tipografia Centralei, 1928, p. 14-15.

285



Lilia Zabolotnaia

Anexa 4 № 1. Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 I 13541. «Законъ благовърнаго цара Стефана въ лъто 6857 иньдикьтиона 2 въ празникъ възнесенiа господнiа мъсеца маiа 21 дьнь. Сiи-же законикъ постанавлiаiемъ отъ православнаго събора нашего сь пръосвъщенымь патрiархом кир-Iоаникiмь и въсъми архiреиъ и црьквникы малими и великыми, и мною, благовърнымь царемь Стефаномь, и вьсъми властели царства ми, малими же и великыми. Закон же самь сложенiа быше: (articole) 1. Наипрьво за христiанство. Симь-зи образомь да се очисти христiанство2. (În primul rând creştinism. Aşa va fi păstrat creştinismul). 2. Властеле и прочiи люди да се не жене, не благославивьше се оу своего арьхiереа, или оу техь-зи да се благослове, коiе соу поставили избравьши арьхiереи3. (Vlasteli şi alţi oameni nu pot să căsătorească fără binecuvântarea preotului său sau fără să fie aleş de preotul şi cu decizia parohiei). 3. И не едина свадьба да се не оучини безь вънчанiаъ, ако ли се оучини безь благословенiя и оупрошенiа црькве, таковы да се розлоуче. (Nunta să nu fie fără cununie, dar dacă va fi făcută fără binecuvântare şi fără permisiunea bisericii, atunci această căsătorie trebuie desfăcută). 4. И за доуховны дльгъ въсакь чловъкь да има повиновенiе и паслоушаниiе къ своему арьхiерею; али се кто обръте съгръшинь црькви, или пръстоупивь что любо оть сiега законника воломь или нехотенiемь, да се повине и исправи се црькви; ако лю пръчюiе и оудрьжи се оть церкве, и не въсхоще исправити повелънiа црькви, потомь да се отлоучи от црькве4. (În viaţa duhovniceasă, fiecare persoană Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354. Materjały do ćwicień seminaryjnych z historji prawodawstw słowiańskich, dr. Stanisław Borowski, Prace Seminarjium Dawnego Polskiego Prawa Sądowego i Historji Ustroju Dawnej Polski Uniwersitetu Warszawskiego, nr.5, Warszawa, 1934. 2 Ibidem, p. 15. 3 Ibidem, p. 16. 4 Ibidem, p. 17. 1

286

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

trebuie să fie ascultătoare în faţa preotului să…Dar dacă a greşit cu voia sau fără de voia împotriva bisericii trebuie să meargă la biserică; dar dacă se va îndepărta de biserică şi nu va fi ascultător, atunci să fie izgonit de la biserică). 9. И ако се наиде полоувърьць оузьмь христiанкоу, ако оузюби, да се крсти оу христiанство ако ли се не крьсти, да моу се оузьме жена и дъвца и да имь даа дъль оть коукiе, а он да се иждене5. (Dacă eretic a vrea să ia pe creştină, se va căsători dacă va trece în creştinism. Dar dacă nu va trece, atunci va fi luată de la dânsul soţie şi copii, şi el va da pentru dânşii o parte din casă, da el va fi izgonit). 10. И кто се обръти еретикь живее оу христiанъхь, да се жеже по образоу и да се прожене; кто ли га име таити и ть-зи да се жеже6. (Dar eretic, care locuieşte între creştin va fi stigmatizat la faţă cu fer şi izgonit; şi cel care va scunde pe dânsul tot va fi stigmatizat cu fer). 21. И кто прода христианiанина оу иновърноу въроу, да моу се роука отсъче и езикь оурьже7. (Cel care va vinde pe un creştin în altă credinţă i să taie măna şi limba). 32. Людiе црьковный, кои дрьже црьковна села и землiе црьковне, а прогнали соу меропьхе црьковне или Влахе, они-зи кои-но соу разьгнали людiе, да се свежоу и да имь се оузме землю и людiе; и да ихь дрьжи црьква докле скоупе людiи кое соу разьгнали8. (Oamenii bisericii care ţin sate şi pământurile bisericii, şi au izgonit de acolo ori pe Wolohii, trebuie să fie închişi şi trebuie luată de la dânşii pământ şi oamenii, şi le va ţine închişi biserica atâta timp, până n-a să adune oamenii alungaţi(fugari??). 40. И въси хрисовоули и простагьме, що iесть комоу оучинило царство ми, и що ке комоу оучинити, и те-зи бащине да соу тврьде, каконо прьвыихь правовърныихь царь; да соу вольни ними и подь црьковь дати, и за доушу отдати, или иномоу продати комоу любо9. (Toate hrisoavele şi ordinele pe care domnia mea le-a dat şi va mai da…baştina Ibidem, p. 17. Ibidem, p. 18. 7 Ibidem, p. 20. 8 Ibidem, p. 22 9 Ibidem, p. 25. 5 6

287



Lilia Zabolotnaia

trebuie să fie păstrată în putere, aşa cum era la precedenţi ţarii drepţi; proprietarul poate să doneze bisericii, pentru salvarea sufletului; sau să dăie, sau să o vândă cuie vrea). 41. Кои властелинь не и оузима дъце, а или пакы оузима дъцоу, тере оумре, и по иiегове сьмрьти бащина поуста остане, где се обръте оть иiегова рода, до тротiега братоучеда, ть-зи да има еговоу бащиноу10. (Dacă proprietarul va muri fără copii, sau copiii vor muri mici şi baştina va rămâne fără urmaşi şi se va găsi cineva din neamul lui (rudă de sânge) pâna la 8 generaţia să fii dată lui baştina). 43. И да нъсть вольнь господинь царь, ни краль, ни госпожа царица никомоу оузети бащине по силъ, ни коупити, ни замънити, развъ ако си кто самь полюби.11 (Nu are drept nici ţarul, nici succesorul tronului, nici doamna ţariţa să ia cu silă baştina de la proprietar, sau să cumpere sau să schimbe, numai dacă va vrea singur proprietar). 44. И отроке що имаю властеле, да имь соу оу бащиноу, и нихь дъце оу бащиноу въчьноу, нь отрокь оу прикiю да се не даiе никьда12. (Şi otroc, pe care îl are vlastelin, aparţin baştinei, şi copiii lor vor aparţinea întodeauna baştinei, şi nu să dau în zestre). 46. И отроке що си кто имаю, да ихьимаю оу бащиноу; тькмо що кiе властелинь простити, а или моу жена, а или сынь iего, то-зи да iесть свободно, а ино нищо13. (Cel care are otrocii (supuşii) şi care aparţin baştinei, numai vlastelinul (proprietar) are drept să le elibereze, sau soţia lui, sau fiul lui, numai aşa să permite, altfel nu se poate). 48. Къда оумре властелинь, конь добрiй и оуружiе да се даiе цароу; а свита велиiа бисерна и злати поiась, да има сынь его и да моу царь не оузме; ако ли не оузима сына, нъ има дъщерь, да iесть тъмь-зи вольна дъщи или продати или отдати свободно14. (Când va muri vlastelinul, atunci calul şi armură să dă ţarului; dar manta brodată cu perle şi centură rămâne la fiu şi ţarul nu poate lua. Dar dacă după moarte vlastelinului nu va rămâne fiu şi numai fiica, atunci ea are dreptul să-l vândă sau să-l dăruiască). Ibidem, p. 25. Ibidem, p. 25-26. 12 Ibidem, p. 26. 13 Ibidem, p. 26-27. 14 Ibidem, p. 27. 10 11

288

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

53. И кои властелинь оузме владыкоу по силъ, да моу объ роукъ отсъкоу и ici нось оуреже; ако ли себьрь оузме по съле владыкоу, да се объси; ако ли свою дроугоу оузме по съле, да да моу объ роукъ отсъкоу и нось оуреже15. (Dacă vlădica va sili pe vladîceasă (adică doamnă), atunci i să taie ambele mâni şi nasul; dacă sebr va sili pe vladîceasă (adică stăpână), atunci să fie spânzurat; dacă silitorul va fi tot de acel grad social cu cea pe care a silit-o, atunci i se taie mâniile şi nasul). 64. Сирота коудельница да iесть свободна, такожде како и попь16. (Torcătoarea orfană este tot aşa de liberă ca şi preotul). 77. Потька17 мегю сельми 50 перьцерь18, a Влахомь и Арбанасомь19 100 перьперь, и те-зи потьке цароу половина, а господароу половина чiе боуде село20. (Potka (pentru încălcarea hotarelor) între sate 50 de perpere, da Walahii şi Albanezii să plătească 100 de perperi, şi din aceşti bani jumătate sunt pentru ţar, şi jumătatea stăpânului satului). 82. Гдъ пръстои Влахь или Арбанасинь на селъ, на томь-зи селъ да не стане дроуги за нимь гръде, ако ли по силъ стане, да плати потькоу, и що iе испасьль21. (În satul unde deja este Woloh sau albanez, să nu oprească după dânşii altul, dar dacă cu forţa se vor stabili, să plătească potka şi petru păşune). 95-b. Кто се обръти оубивь светителiа или калоугiера или попа, да се ть-зи оубиiе и объси22. (Cel care va ucide pe biscup, sau călugărul, sau pe preot, cel va fi ucis şi spânzurat). 96. Кто се обръти оубивь отца или матерь или брата или чедо своiе, да се ть-зи оубийца иждеже на огня23. (Cel care va ucide pe tatăl său, sau pe mama, sau frate sau copilul său, acest ucigaş va fi ars). 104. И да се не наведе приставь на жоноу къду нъсть моужа дома, Ibidem, p. 28. Ibidem, p. 30. 17 Potka – pedeapsă pentru încălcarea hotarelor terenului funciar. 18 Perper – monedă de aur; unitate monetară. 19 Albanezii- populaţia de origine pastorală, supusă. 20 Ibidem, p. 33. 21 Ibidem, p. 35. 22 Ibidem, p. 38. 23 Ibidem, p. 38. 15 16

289



Lilia Zabolotnaia

ни да се позива жена безь моужа, нъ да си даа жена моужоу глась да греде на соудь; оу томь-зи моужь нъсть кривь, догде моу даде глась24. (Dacă pristavul nu găseşte soţie în casă când bărbatul nu este acasă, nici să nu cheme soţie fără bărbat; dar soţie trebuie să-l anunţe pe bărbat să meargă la judecată şi bărbatul nu poartă nici o vină până nu va primi înştiinţare (aviz)). 128. Господинь царь къди име сына женити или крьщениiе, и боуде моу на потребоу дворь чинити и коукiе, да въсакь поможем аль и великь25. (Dacă pan ţar trebuie să însoare pe fiul său sau săl boteze şi trebuie de reparat casa şi curtea, atunci toţi trebuie se ajute, mic şi mare). Вь лъто 6852 (1354). Иньдикьтионь 7. W roku 6862, indykcji 7-mej136. Книга царства ми да се не пръслоуша гдъ приходи или кь господжи царицы или кь кралю, или кь властеломь великимь и малимь и въсакомоу чловъкоу; никто да не пръчюiе що пише книги царства ми; ако ли боуди такова-зи книга ще не може онь-зи съврьшити волiа не има да дасть ть чась, греде спеть с книгомь кь царствоу ми да оповъ царству ми26. (Cartea domniei mele să fie pentru ascultarea pentru doamna ţariţa şi moştenitorul tronului şi vlastelilor mari şi mici, şi tuturor. Nimeni să nu să opună ordinului, indicat în scrisoarea (hrisovul, porunca) ţarului. Dacă scrisoarea va fi aşa, că adresatul nu va putea împlini ordin, nu îl avea în acea vreme, cea ce are de dat, (trebuie) să ceară scrisoare domniei mele ca să ştie despre voia domniei mele). 140. Повелъва царство ми: никто ничнiега чловъка да не прима, ни царство ми, ни господжа царица, ни црьква, ни властелинь, прочiа любо кто чловък да не прими ничнiега чловъка безь книге цареве, ако ли та кто примя, тако-зи да се каже кто любо како и невърникь27. (Domnia mea porunceşt: nimeni nu poate primi persoana străină fără cartea domnească, nici ţar, nici doamna ţariţa, nici biserica, nici vlastelin, nici oarecare persoana să nu primească străinul fără cartea domnească. Cel care va primi va fi pedepsit ca trădător). Ibidem, p. 40. Ibidem, p. 46. 26 Ibidem, p. 48. 27 Ibidem, p. 50. 24 25

290

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

147. Ако ли соу владальци оповъдали господаремь, а господарь се поневъдили, да се та-зи господа кажоу како гоусарь и тать28. (Dacă funcţionarii (demnitarii, dregători) au prevenit pe domn, da domn a desconsiderat această avertizare, să fie pedepsit domn ca tâlhar sau hoţ). 162-b. И ако приствь обръте кривь и не оправе га доушевници, да моу се уоръже iезикь и объ оуши29. (Dacă pristavul va fi învinuit …..va fi tăiată limba şi urechile). 166. Пиiаница откодоу греде и зарьве кога или посъче или окрьвави а не до смърти, таковомоу пиiаници да моу сн око изме и роука отсъче; ако ли пиаiань задере или капоучь скине или иноу срамотоу оучини а не окрьвави, да га бию 100 стапи и да се врьже оу тьмницоу, и потомь да се изведе ись тьмнице и да се биiе и поусти30. (Dacă beţiv merge oriunde şi ataca pe cineva, o să-l bată până la sânge, dar nu până la moarte, atunci va fi pedepsit să-i scoată un ochi şi să taie mâna; iar dacă beţiv atacă pe cineva şi a da jos pălăria sau altfel o să lovească (să-l umilească) pe cineva, dar nu până la sânge, atunci să-l bată cu băţ de 100 de ori şi să-l închidă în temniţă şi va fi eliberat din temniţă să fii întâi bătut). 171. Еще повълева царство ми: ако пише книгоу царство ми или по срьчьбъ или по любви или по милости за нъкого, а она-зи книга разара законикь не по правдъ и по законуоу, како пише законикь, соудие тоузи книгоу да не въроу, тькьмо да соуде и врьше како iе по правдъ31. (Domnia mea porunceşte: dacă domnia mea va da scrisoarea sau din mânie, sau din dragoste sau din milă (de mulţumire), şi această scrisoare încalcă statut nejustificat şi este contra dreptului scris în statute, atunci judecătorii să nu creadă acestei scrisori, să judece şi să facă numai conform dreptului). 172. Вьсаке соудиiе да соуде по законоу право како пише оу законьникоу и да не соуде по страху царства ми32. (Toţi judecătorii trebuie să judece pe dreptate conform statutului, şi să nu judece din frică de domnia mea). Ibidem, p. 52. Ibidem, p. 58. 30 Ibidem, p. 59. 31 Ibidem, p. 60. 32 Ibidem, p. 60-61. 28 29

291



Lilia Zabolotnaia

192. За три работе: за невъроу и за крьвь и за разбои владичьски, да идоу пръдь цара33. (Pentru trei fapte: trădare, sânge şi violarea vladâchinei răspunderea în faţa ţarului). 194. И глобе на црьковныяхь людiехь законь. Что соуде пръдь црьквомь и пръдь кiефалiемь, и ти глобе что осоуде да имь вьсе црьква како пише оу хрисоволахь. Те глобе да се оузимаю на црьковныхь людехь како о поставно господинь царь законь по земли, и да се поставе црьковныи людiе глобарiе кои кiе сьбирати те глобе и предавати црькви, а царь ни кiефалiе да не оузимаю нища34. (Dreptul amenzilor fixate (pedepselor cu banii) asupra oamenilor bisericii. Toate amenzi condamnate (judecate) prin judecata bisericească sau prin kefalia, trebuie să aparţină bisericii, aşa cum este scris în hrisoave. Amenzile cele vor fi luate de la oamenii bisericii, aşa cum este stabilit de ţar în ţară, da globarii vor fi oamenii bisericii pentru ca să strângă amenzile şi să predăie bisericii, dar ţar sau kefalia nu au drept să ia). 195. И жене да не облежоу оу црькви, развъ господiа царица и кралица. (Femeile nu trebuie să reţină în biserică pe noapte, în afară de ţariţa sau soţia moştenitorului). 196. И безь благословлениа светитель да се не постригаю ни моуж ни жене. Въсякомоу чловъкоу законь црьковный35. (Fără permisiunea biscupului (preotului) nu poate fi tuns (călugărit) nici bărbat, nici femeia. Pentru toţi oameni este obligatoriu drept bisericesc). Publicat: Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 I 1354. Materjały do ćwicień seminaryjnych z historji prawodawstw słowiańskich, dr. Stanisław Borowski, Prace Seminarjium Dawnego Polskiego Prawa Sądowego i Historji Ustroju Dawnej Polski Uniwersitetu Warszawskiego, nr.5, Warszawa, 1934, p. 15-68.

Ibidem, p. 66. Ibidem, p. 67. 35 Ibidem, p. 67-68. 33 34

292

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

№ 2. Carte românească de învăţătură (1646)1: „Glava 15. Pentru bărbaţii ce vor lua doo mueri şi pentru muierele cealea ce, când le vor lipsi bărbaţii de acasă, să vor mărita. Gl.15. 1. Acela ce va lua 2 muieri şi să va cununa cu amândouă, ce să zice, cu una într-un loc, cu alta undeva într-alt loc, şi vor fi vie amândouă: acesta lucru, după pravilele celor împăraţi bătrâni vechi de demult, li s-au fost făcând moarte, iar în veacul de acmu să ceartă după voia giudeţului, ce să zice sau să-l bage în ocnă, sau-l vor purta prin târg cu piialea pre toate uliţele şi să i să ia toate bucatele să fie domneşti; pentru că nu i să mai cuvine să aibă bucate, de vreme ce ş-au pierdut cinste şi ieste de ocară şi de toată ruşine. Gl.15.2. Pre une locuri pre unii ca aceştia, carii iau 2 muieri, poartă-i pre uliţe cu piialea şedzind călare pre măgariu şi tot bat cu 2 furci, ce torc muierile. Aşijderea şi pre muieri, pre ceale ce iau 2 bărbaţi, le poartă cu piele goale pre măgari, şi le bat cu 2 cumănace, sau cu 2 şlice. Gl.15.3. Într-un chip să ceartă muiarea ce va lua 2 bărbaţi, ca şi bărbatul ce ia 2 muieri2. Gl.15. 11. Toate pravilele împărăteşti dau voe muierii să-şi ia al 2 bărbat, când va rămâne de bărbat o seamă de vremea, după cum s-au tocmit, cum s-ar zice: dacă să va afla cum i-au robit bărbatul, atunci să-l aştepte 5 ani, numărându-i din ce vreme l-au robit; iar de i să va fi dus bărbatul la oaste, ce să zice să fie slujitoriu, să-l aştepte 4 ani, cum au fost ai cei vechi di demult, iar acmu într-acesta veac, scrie să aştepte 10 ani. Gl.15. 14. Cându să va afla numai un martor să zică cum au văzut pe bărbatul cutăriia mort, agunge atâta să arate cum aceasta ieste mort şi atunci cu această mărturie poate muierea să să mărite să-şi ia şi al 2 bărbat3.

1 Carte românească de învăţătură (1646). Ediţie critică, condusă de acad. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1961. În continuare: Carte românească de învăţătură (1646). 2 Ibidem, p. 108. 3 Ibidem, p. 109.

293



Lilia Zabolotnaia

Glava 16. Cându-ş va piarde dzeastrele muiarea ca va fi făcut preacurvie şi când nu le va piiarde. Gl.16. 1. Nu-ş va piarde numai zestrele muierea ceia ce va fi făcut preacurvie, ce însă-şi va piiarde şi darurile câte i-au fost dăruit de bărbatul şi acelea toate le va lua înapoi. Gl. 16. 2. Muiarea ce va face preacurvie şi de v avrea să şuvăiască să dzică cum bărbatul ei na făcut datoria deplin ce-au fost să facă, cum face bărbat cu fămeia sa, sau de va dzice c-au fost năsilnic de o au bătând fără de rînd, sau va dzice cum au făcut sărăcie, sau că nu o hrăneşte: nu-i va folosi nici una de aceste, ce-ş va pierde zestrele toate şi le va lua bărbatul, dacă o va lăsa. Gl.16. 5. Muiarea ce-ş va piiarde dzesrele nu va putea să-ş ceară de la bărbat macar ceva să-i dea de hrană, pentru căce au făcut preacurvie. Gl. 16. 6. Fecioarul ceiia ce va face preacurvie, daca-ş va piiarde dzestrele, iaste datoriu să hrănească pre îma-sa, când să va părăsi de curvie şi va şedea cu cinste; iar de nu va petrece cu cinste, nici feciorul nu iaste datoriu să o hrănească Gl.16. 7. Când face bărbatul preacurvie, atunci îl va dispărţi muiarea şi-ş va lua toate dzestrele, câte vor fi a ei, asijdere şi ce-i va fi dăruit bărbatul şi toate ce-i va fi făcut, haine şi alte lucruri. Gl.16. 8. Încă de nu va fi făcut bărbatul, nice preacurvie, ce va fi numai curvit cu o muierea slobodă aşea cum are fi curvă, atunci muiarea va dobândi tot ce-i va fi dăruit bărbatul şi toate hainele ce-i va fi făcut şi ale sale tot ce va fi având. Gl. 16. 9. Încă şi cându-ş va râde bărbatul de muiare-ş, de va trage şi va săruta înaintea ei fieşce muiri slujnice, sau alte mueri proaste, atunci încă va dobândi muiarea, tot cum scrie mai sus şi încă, de va vrea, poate să să desparte de dâns4. Gl.16. 11. muiare văduă, cum să va împreuna cu vreun bărbat trupeşte, piiarde-ş-va dzestrele toate şi le vor lua pristavii, pre carii au lăsat bărbatul să fie socotitori case-ş; şi aceasta va fi mainte di ce să va împlea anul de cându-i va fi murit bărbatul. Iar după ce-i va trece anul, de-are face şi preacurvie nu-ş va piiarde dzestrele, ce-ş va piiarde numai darurile şi ha4

Ibidem, p. 110.

294

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

inele toate câtu-i va fi făcut bărbatul şi aceaste unealte şi bucate ce vor fi, nu să vor da pristavilor bărbatului, ce să vor lua toate şi să vor da pre sama domniei. Gl.16. 14…Iar de nu să va fi jăluit bărbatul nice dînîoară pre muierea sa necum într-alt chip, ce nice scârbă n-au avut împreună, atunci orice mărturiei vordzice c-au fost muiarea rea, nice unul să nu creadză giudeţul, nice să o giudece muiarea rea, nice să-şi piiardză dzeastrele5. Gl.16. 25. Acela ce să va cununa cu muiarea rea, de pururi ruşinată şi curvă; dup-acea, de va face această muiare şi precurvie, atunci nu va putea bărbatul să-i ia dzeastrele. Gl.16. 26. Nu-ş va piiarde muiarea dzestrele sale, de vreme ce nu vor arăta la vedere curvia ei deplin să vadză toţi: că giudeţul are putere să socotească foartr de vor fi mărturiile întregi şi adevăratele şi foarte bune6. Gl.16. 27. Bărbatul ce-ş va pîră muiarea la giudeţ cum au făcut preacurvie, pentru să-i ia dzestrele, trebue să vădească foarte la arătare preacurviia ei, ce să dzice atîta să o arăte adevărat cum iaste întru toţi credinţă ca aceaia, cum lumina soarelui face dziua; iar de nu o va arăta aşea de adevărat, nu va lua nemică dentr-aceale dzestre, macar muiarea de să va şi certa ceva, pentru neşte prepusuri oarecarile, ce va giudeţul să vadză de la dînsa cu aceastea cu toate. De vreme ce nu să va arăta un lucru ales pentru această preacurvie, bărbatul nu va lua nemică den dzeastele muerii-şi7. Glava 17. Pentru care vine să despart căsarii, ce să dzice bărbat de fămeae-şi. Gl. 17. 1. Căsarii să vor împărţi de fămeile sale pentru preacurvie; şi cum iaste dată bărbatului să-şi lase muiarea, când o va găsi făcând precurvie, aşea iaste dată şi muierii să-şi lase bărbatul, când va curvi cu altă muiare măritată, sau fată, sau şi altă muiare fie ce feal va fi. Gl. 17. 2. Cându-ş va goni bărbatul muiarea den casă, sau de nu nu o va hrăni, sau alte ca aceastea-i va face, pentru carile ea va face preacurvie: atunci bărbatul ei nu va putea să să despartă să o lase; mai vârtos muiare pentru aceaste vini ce dzicem, poate să ceară voe să să despartă. Ibidem, p. 111. Ibidem, p. 112. 7 Ibidem, p. 113. 5 6

295



Lilia Zabolotnaia

Gl. 17. 3. De va fi dat neştine voe muerii sale să facă preacurvie, nu va mai putea acela bărbat să să despartă de dânsa pentru preacurvie ce-au făcut, mai vîrtos muiarea poate să să despartă de dînsî, pentru care lucru să cheamă codăş şi hotru muerii sale, aceasta să înţeleage de va fi fost cu voia muierii sau de-i va fi fost silă. Gl. 17. 4. Carele ştie cum muiarea lui face preacurvie şi are avea putere să o smintească şi nu o sminteaşte, acesta ca şi cum are da el singur puteare şi voe muerii sale să facă acel lucru preacurvie şi iaste ca şi cându o are hotri el singur. Gl. 17. 5. Când va face neştine pace cu muiarea sa, după ce o va fi prins făcând preacurvie, nu va putea dup-acea să mai pîrască pentru această curvie să o despartă. Gl. 17. 6. Cine-ş va goni muiarea den casa sa, pentru ce va fi făcut preacurvie, să cade să o hrănească, până când va arăta preacurvia ei la giudeţ şi să să isprăvească împărţeala lor. Iar de să va afla cum muiarea cu voia ei de va fi eşit până dennafară de poartă casei sale, nefiind gonită de bărbatul ei, atunci nu va fi datoriu bărbat să o hrănească. Gl. 17. 7. De va fugi muiarea de la bărbat, pentru căci va fi având aşeaş la vedere mueri curve, de le va fi ţiind, atunci are putere toată cheltuiala ce va fi de harna ei să ceară de la bărbat şi tot venitul ce va fi strîngîndu-să den dzeastrele ei8. Gl. 17. 8. Preacurviia de-are fi de faţă, de-are fi pre ascuns, pentru carea va goni bărbatul pre muiare-ş den casă, sau muiare de va fugi singură de bună voia ei: pre aceştia de pururi pravila-i sminteaşte şi nu-i lasă să să împreune iarăşi şi să lăcuiască într-un loc, şi mai vârtos când va fi muiarea dennafară de casa bărbatului său şi va naşte prunc acolo. Iar de nu să va putea descoperi acea preacurvie până la 8 zile, sau bărbatul sau muiarea pentru bărbat, atunce să îndeamnă a lăcui într-un loc şi a face pace. Gl. 17. 9. Când se va duce muiarea de la bărbatu-ş, pentru că bărbatul ei ţine la vederea curve în casa sa sau şi dennafară de casa sa, şi dup-acea singură muiarea va vrea să lăcuiască cu bărbatu-ş, de vreme ce să va fi giuruit şi el să lase curvele, atunce pravila dă voe să facă cum va vrea muiarea9. 8 9

Ibidem, p. 113. Ibidem, p. 114.

296

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Glava 18. Când şi în ce chip esă preacurviia unuia să va putea tocmi şi a celuilalt preacurvie, pentru doară nu s-are desparţi căsarii. Gl. 18. 1. Cînd să cearcă neştine cu bisearica, pentru să să împarţă de fămeae-şi, pentru c-au făcut muiarea lui preacurvie, atunci de va arăta muiarea cum şi bărbatul au făcut acesta lucru, preacurvie, atunci beserica nu-i va împarţi. Gl.18. 4. Aceaste greşeale ce am dzis, carele împart bărbat de fămeae iaste preacurviia, sodomia, ereticia, carele trebue să să arate la giudeţ întregi şi la vedeare, pentru că de nu să vor arăta să vadză toţi, atunce ca şi când nu s-are fi făcut nicecum şi cum nu şi s-are fi dus pre la giudeţ, şi aceasta stă asupra giudeţului să să isprăvească de vor fi mărturiile bune sau de nu vor fi10. Glava 19. Când şi în ce chip să despartă bărbat de muiarea pentru sodomia. Gl. 19. 1. Poate muiarea să ceae voe de la bisearică să să despată de bărbat, cîndu-l va învăţa diavolul meşterşugul lui cel spurcat şi urît tuturor, ce să dzice să nu să împreune cu fămeaia-şi cumu-i firea, ce prespre fire, pentru că atunce bisearica-i împarte până în puţină vreame, până doară s-are pocăi bărbatul de acest păcat spurcat, ce să dzice sodomia. Gl. 19. 2. Iar de să va afla cum acel bărbat ce face sodomie, nu face numai cu singură muiarea lui, ce şi cu alta streină, sau cu alt obraz, atunce muiarea va cere voe de la bisearică numai să să despartă. Gl. 19. 3. de să va afla cum bărbatul nu să împreună cu muiarea-ş deplin, cumu-i să fie, ce să varsă pre dinnafară, ce se dzice pentru coapse, să să despartă. Gl. 19. 4. Împarte-să fămeia de bărbat şi bărbatul de fămeae, nu numai când face bărbatul sodomie cu muiarea sa, sau cu altă muiare, sau cu copil, sau muiarea lui, de va face sodomie cu alt bărbat, ce încă şi muiarea lui de să va împreuna trupeşte cu altă muiarea, cumu să dzice una cu alta şi să varsă una cu alta, ce să dzice aruncă sămînţa, pentru că aceasra iaste ca şi sodomia şi atunce, de va vrea bărbatul, o va împărţi. Gl. 19. 5. împarte-să muiarea de bărbat, când va face muiarea cinie, 10

Ibidem, p. 114. 297



Lilia Zabolotnaia

sau niscare meşterşuguri să să poată freca să să varse sămînţa, să să poată stîmpăra de poftă, ce să dzice cu cinie de lemn, sau de her, sau de steclă, sau de pîndză, sau să ce altă, să fie lucru ales de aceaia treabă: pentrucă cumu-i aceasta, iaste tocma ca şi sodomia. Gl. 19. 6. Nu să va împărţi bărbatul de femeia, sau femeia de bărbat, când vor face vărsare de săminţă sînguri cu mîna sa. Gl. 7. Împărţirea căsaşilor când se va face pentru aceaste vini, ce scrie mai sus, să înţeleagă să fie până la o vreme, iar nu de totului tot11. Galava 20. Cîndu să va despărţi bărbatul de muiare-şi sau muiare de bărbat pentru erese de va fi unul eretic. Gl. 20. 1. Pentru ereseile bărbatului poate muiarea să nu-ş despartă bărbatul numai cu biserica, ce şi ea singură fără de voie nemărui poate să să despartă de dîns şi mai vîrtos de o va fi el ispitit, sau de o va fi silit să o întoarcă despre credinţa ei cea bună a paravoslaviei spre ereasele lui12. Glava 21. Cănd să va despărţi muiarea de bărbat pentru vrăjmăşia bărbatului. Gl. 21. 1. Muiare poate să ceară voe de la giudeţul besearicii să să despartă de bărbatul ei, cându o va bate fără de samă şi-ş va face rane de arme. Gl. 21. 2. Încă poate muiarea singură, cu voia ei, fără de giudeţ, să să despată de bărbatul său, când o va bate într-acesta chip să vie să vie lucrul să stea în cumpănă, cum de n-are fi fugit, o are fi ucis de tot, sau când o va bate în vreun chip ca acela să o facă să nu poată grăi cătră giudeţ să-ş spue jalobă, pentru să o despartă; iar de nu va fi aşea bătaia, să nu să poată despărţi numai ea aşea singură cu voia ei. Gl. 21. 3. când va fugi vreo muiare de vrăjmăşia bărbatului şi pentru frica ce are pentru să nu o omoară, de va arăta aciiş, într-acea dată, mare vrăjmăşie bărbatulu-şi, atunce îi desparte legea; iar daca nu va arăta întraacel ceas răutatea lui, atunci nu-i va despărţi leagea. Gl. 21. 4. Acela ce să va arăta cu vrăjmăşie şi cu groază asupra muierii sale, nu să va numai despărţi de dânsa, ce încă să va certa, după cum va fi voe giudeţului. 11 12

Ibidem, p. 114-115. Ibidem, p. 115.

298

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Gl. 21. 5. Muiarea de răutatea bărbatului va fugi de la dâns şi să va duce într-altă casă; iaste datoriu bărbatul să o hrănească şi să-i facă toată odihna, ce să dzice de nu va avea părinţi, sau fraţi şi de va fi eşită singură cu voia ei. Gl. 21. 6. De va nebuni bărbatul, să să împarţă aceaia casă, pentru căce iaste cumpănă să nu o cumva vatăme, sau să o şi omoară bărbatul pre muiare. Gl. 21. 7. Când va fi bărbatul învăţat de pururi a îmbla tot bat şi să-şi bată muiarea tot în beţie, atunce muiarea lui cu leage să va împărţi. Gl. 21. 8. Nu numai pentru vrăjmăşie şi răutate ce are bărbatul asupra muierii-şi de o ucide, să va despărţi, ce şi pentru cuvinte ce va grăi bărbatul sprînţare şi o va îngrozi în tot chipul, că o va ucide de tot, pentru aceastea încă să vor despărţi; încă mai vîrtos, de când o are bate şi ales când va fi om ca acela să-i fie de pururi dragă svadă13. Gl. 21. 9. De să va afla în mijlocul a bărbat şi fămeae…cum să fie vre-o vrajbă ca aceia de moarte…atunce pravila îi desparte, să nu lăcuiască împreună; iar de nu va fi vrajbă de moarte, ce va fi într-alt chip, să nu să despartă. Gl. 21. 12. Încă să cade giudeţului să giudece vina muierii, pentru ce a pornit pre bărbat cu mânia asupra ei şi atunci cumu-i va părea giudeţului, sau să-i tocmească de să va prinde bărbatul că să va lăsa şi nu o va vătăma, iar de nu, să-i împarţă. Gl. 21. 13. Acela ce nu va lăsa muiarea-şi să doarmă într-un pat cu dîns, să cheamă că de vrăjmăşie nu o lasă, că iaste mînios pre dînsă. Gl. 21. 14. Celui ce nui plac bucatele ce-i face muiarea, sau cămeşile şi alte ca aceastea, să cheamă că are vrăjmăşia spre dînsa. Gl. 21. 15. Acela ce-ş va băga muiarea în hiară, sau o va închide undeva ca într-o temniţă, să cheamă că are vrăjmăşia spre dînsa. Gl. 21. 16. De să va înţeleage cum vreun chip dentru căsari, au bărbatul, au muiarea, va să hiclenească pre soţu-său cu o otravă, sau cu altă ceva armă sau farmeci: aceia casă să să împarţă cu ştire şi voia giudeţului. Gl. 21. 17. Bărbatul cu femeia să despat, nu numai când să va afla cum un obraz va să hiclenească pre alt, ce încă şi când pun pre altul să facă aceasta hicleşug. 13

Ibidem, p. 117. 299



Lilia Zabolotnaia

Gl. 21. 18. Când să va lăsa bărbatul mai mic şi să va prinde cu chezăşie… Gl. 21. 19. Împărţeala acestor căsari să înţeleage până la o samă de vreme, până să va mai lăsa şi să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă şi vrăjmaşe. Gl. 21. 20. Macar că şi desparte pravila pre căsaşi, pentru frica ce are muiarea despre bărbat să nu-i facă vre-o reutate, airă să cade să socoteacă giudeţul această frică, de va fi cu cale pentru să-i despartă, sau de nu va fi, de vreme ce o frică, cum are fi un lucru de nemică, nu va putea să despartă căsaşii14. Glava 22. Cum şi în ce chip poate săs să arate vrăjmăşia bărbatului şi cu ce lucru. Gl. 22. 1. Trebuie să fie mărturiile ce vor vrea să arate vrăjmăşia bărbatului, să fie destoinice de-a să creaderea, să nu fie rudă, sau oamenii muierii, ncie să fie derîs şi de batgiocură, oameni de cării să nu-i bage nime nice într-o samă. Gl. 22. 2. Vrăjmăşia arată vecinii omului, sau veastea cumu sau deacă-l grăesc oamenii. Gl. 22. 3. Boacetele muerii şi ţipetele ce să aud den casă, nu vor putea arăta vrăjmăşia bărbatului, nice ochii ei ce vor fi vineţiţi, sau obrazul ce va fi îmflat: nu pot aceastea să arate vrăjmăşia bărbatului; marturi trebuesc la lucru ca aceasta pentru să cunoască tot adevărul. Gl. 22. 4. Mai mult crede giudeţul mărturiile carii arată vrăjmăşia bărbatului, decât toţi ceia ce grăesc împotriva, de dzic că nu-i aşea, ce să dzice cum nu-i bărbatul cu vrăjmăşia spre muiare, de vreame ce la toate giudaţele mai adevărate sîmt mărturiile carile dzic iaste aşea, decît ceia ce dzic că nu-i aşea, ce să dzice: ceia ce adevereadze mai de credinţă sîmt, decît ceia ce tăgăduiesc15. Glava 23. Cum şi când poate bărbatul să-şi bată muiarea şi în ce chip. Gl. 23. 1. Poate să îndirepteadze şi să cearte bărbatul pre muiare-ş, pre lucru adevărat şi pre direpatate, iar nu cu înşelăciune şi fără de cale şi încă 14 15

Ibidem, p. 118. Ibidem, p. 119.

300

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

să o bată şi când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut, şi atunce cu măsură, să nu o prea treacă, cu blîndeaţe, iar nu cu vrăjmăşie, fără vină şi fără ispravă. Gl. 23. 2. două lucruri oarecare sprijinesc pre bărbatul să nu să cearte, cîndu-ş va bate muiarea: cînd o va fi bătut pre vina ei; a doua, când o va bate puţinel. Pentru că de o va bate fără vină sau cînd o va bate cu vrăjmăşie, să va certa şi mai vîrtos cînd va fi vina micşoară; iar de va fi vina mare, ce să dzice, de o va afla în vreun lucru de-a preacurviei, sau de o va găsi făcînd vreun vicleşug spre moartea lui; atunci macar cu ce vrăjmăşie o va bate, nu să va certa întru nemică de l a giudeţ. Gl. 23. 3. Muiarea ce o bate bărbatul cu vrăjmăşie şi mult fără de măsură, poate să-ş ceară la giudeţ să să despartă16. Gl. 23. 5. Muiarea poate să să despartă de bărbat singură, cu putere ei, cînd o va bate des şi fără vină; dacă să vor despărţi, să cade să o hrănească bărbatul şi să o îmbrace, cum se cade. Gl. 23. 6. Fără de măsură, şi cum nu să cade şi cu vrăjmăşie să cheamă bătaia, cînd să face cu toiagul şi mai vîrtos cînd să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge, sau cînd va lovi cu lemnul în obraz sau în cap: atunce de pururea să va certa bărbatul pentru vrăjmăşia lui. Gl. 23. 7. Bărbatul poate să-ş bată muiarea cu măsură pentru vina ei, măcar de avea şi zapis să nu o bată. Gl. 23. 8. Nu să cheamă bărbatul vrăjmaşul muierii sale, de o va bate numai o dată. Iar de o va bate de pururi şi de mai multe ori, atunce se dzice că iaste cu vrăjmăşia asupra ei. Gl. 23. 9. De-ş va bate neştine muiarea cu pumnul, sau cu palma, nu să cheamă că aiste vrăjmăşie asupra ei, de o are bate cît de mult şi de des. Gl. 23. 10. Bărbatul poate să-ş puie muiarea în hiară, sau să o închidză, cum are fi în temniţă, numai pentru 2 vine: dece, un iaste cîndu o va afla făcînd preacurvie; iar a doua cîndu o va găsi că-i face hicleşug să-l omoare; iar dirept alte vine nu va pute, nice să o închidză, nice să o bage în here17.

16 17

Ibidem, p. 119. Ibidem, p. 120.

301



Lilia Zabolotnaia

Glava 24. Cînd va trebui să fie chizeaş drept bărbat oamnei de credinţă şi încă să facă şi zapis muierii lui cum să nu o vatăme întru ceve, nice cu un lucru. Gl. 24. 1. Cîdu să va teame muiarea de vro răutate să nu facă bărbatul, fiind el om jestoc şi mînios, atunce poate să ceară de la giudeţ să-i facă bărbatul zapis cu chizăşie ca aceaia să nu o vatăme întru ceva, ce să dzice de va fi făcut preacurvie. Gl. 24. 2. Împărţi-să-va muiarea de bărbat, nu numai pentru vrăjmăşia lui, ce mai vîrtos pentru vrăjmăşia părinţilor şi a rudelor bărbatului, cînd să vor cumpăni să-i facă nevoie şi să o vatăme întru ceva. Gl. 24. 9. datoriu iaste giudeţul să silească pre muiarea şi să o îndeamne să lăcuiasciasă cu bărbatul, cînd va cunoaşte că bărbatul iaste gata să dea chezăşie cum să nu o vatăme.. 18 Glava 25. Pentru cîte fealuri de lucruri poate bărbatul să-ş gonească muiarea den casă cu puterea sa, fără de leage şi fără ştirea giudeţului. Gl. 25. 1. Pentru preacurviace va face muiarea, poate bărabtl să o scoată şi să o gonească den casă singur cu puterea sa şi mai vîrtos cînd va fi curvia de faţă şi arătată; iar de va fi preacurvia pre ascuns şi trebuie arătate, atunci nu poate să o gonească den casă-şi fără voia giudeţului. Gl. 25. 2. Măcar de-are şi fi un martor, destoinic şi credincios să adevereadze preacurvia muierii, iar tot nu poate cu puterea sa, aceasta singur să o gonească19. Gl. 25. 3. Nu va pute muiare cu voia ei să să desaprtă de bărbat-şi şi să iasă den casă-i pentru preacurvia bărbatului ce va fi făcut şi, mai vîrtos, cîndu va fi lucru pre ascuns şi trebuie să o arate neştine; iar de va fi lucrul de faţă, atunce poate numai sîngură cu voia ei să să despartă de bărbat. Gl. 25. 5. datoriu iaste bărbatul să hrănească pre muiare, dacă o va goni din casă. Gl. 25. 6. De să va despărţi muiarea de bărbat cu voia ei şi bărbatul va arăta, cum s-au despărţit fără nici o vină, atunce nu iaste datoriu bărbatul să o hrănească dennafară de casa lui. 18 19

Ibidem, p. 120-121. Ibidem, p. 121.

302

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Gl. 25. 7. Cînd va răspunde leagea să fie muiarea la închisoarea în temniţă atîta vreme, atunci bărbat nu iaste datoriu să o hrănească. Gl. 25. 8. poate bărbatul să despartă de muiare şi muiarea asijdere de bărbat, cu voia lor şi fără ştirea giudeţului, cînd un obraz va face îndemnare şi celuilalt să greşească. Gl. 25. 9. Cînd va da bărbatul bani în camătă şi încă mai vîrtos cînd va prea asupri cu camăta, atunci muiarea lui, nicicum să nu aibă voe să să despartă.. Gl. 25. 10. De va face muirea niscare farmece, carele să vor afla întru tot lucrul să fie de vătămare, atunci bărbatul iaste datoriu să să împarţă de la dînsă, singur cu voia lui fără ştirea gideţului. Gl. 25. 11. Muierea, ce să va duce de la bărbatu-ş cu voia ei, fără ştirea bărbatului, poate să roage pre giudeţ să îndemne pre bărbat să o ia iarăşi în casă-ş; iar de nu va vrea să o ia, atunci iaste datoriu să o hrănească cîtă vreame va lipsi den casa lui. Gl. 25. 12. muirea, cînd nu se va pleca, nice va ascuşta de biserică, cîndu-i va dzice să margă după bărbatu-şi, carele o ceare şi o cheamă să vie acassă-ş şi să lăcuiască împreună, de vreame ce-au fugit fără ispravă, sau de-au fost şi cu vreo vină, bărbatul s-au întors despre acea greşeală: atunci bărbatul are putere să margă cu giudeţul cel mirean să o ia şi fără de voe ei, ce să dzice cu de-a sila. Gl. 25. 13. De va lua bărbatul pre muiare numai cu voia sa, ce să dzice să o apuce fără de veaste, cu arme sau fără arme, şi aceasta iaste muirea lui20, care au fost împreunat cu dînsa să fie un trup şi s-au despărţit de dînsa fără vină, sau şi cu vină ce-au fost micşoară, atunce nu să va certa nemică; iar de va fi femeia numai logodnită şi încă nu să vor fi împreunaţi, şi el o va răpi şi să va împreuna cu dînsa, atunce să va certa oarice puţin lucru, cît va fi voia giudeţului. Gl. 25. 14. împarte-să muiarea de la bărbat cu voia ei şi fără ştirea giudeţului, cînd va fi bărbatul eretic şi pentru ce va meşterşugui să afle vreame să o poată omorâ, sau să-i facă altă reutate, sau căce nu o ţine cumu să cade, sau nu o ocîrmeaşte bine, ce să dzice nu-i dă bucatel să-i fie de agiuns, sau nu-i face haine21. 20 21

Ibidem, p. 122. Ibidem, p. 123.

303



Lilia Zabolotnaia

Glava 26. Cînd iaste muiarea datoare să îmble după bărbat ori încotro o va merge. Gl. 26. 1. cînd va fugi bărbatul dentr-un oarş sau sat pentru vreo greşeală mare ce va fi făcut acolo şi să teme să nu-i facă certare… Gl. 26. 2. Bărbatul iate datoriu să margă după muiare, cînd va fugi de frica giudeţului pentru vreo greşeală, ce va fi făcut pre drepate; iar de va fi vinovată.. nu iaste datoriu bărbatul pentru vina muierii, cum iaste muiarea datoare pentru vina bărbatului de pururi să îmble după dîns ori unde ş-are merge. Gl. 26. 4. Cînd nu vrea muierea să umble după bărbat, ce va umbla cu şuveale, una altă va găsi, să să poată mîntui dzicînd că nu iaste obiceaiul să umble muierile după bărbaţi, nu i să vor prinde aceastea şuveale, ce numai ce-i caută să margă după bărbat22. Glava 27. Pentru certarea hotrului cum şi în ce chip să cade să fie. Gl. 27. 7. Hotrul vreunii muieri cu bărbat sau a vreunii muieri de cinste, cîtu-l vor prinde întăia dată, să-l poarte pre uliţe şi să-l bată, cu pialea pren tot târgul, iar a do ora să-i facă iarăşi aşea şi să-i taie şi nasul. Glava 28. Crele să cheamă hotru şi cînd să va certa. Gl. 28. 1. Hotru să cheamă acela ce are muieri la casa lui de le ţine pentru dobînda lui, carele-şi dau trupurile de le spurcă bărbaţii cei răi şi fără omenie pentru puţină peerdzătoare de suflet dobîndă. Gl. 28. 2. Nu numai acela ce are mueri slobode în casa lui să cheamă hotru, ce încă şi cel ce-ş dă roabele şi slujnicile de să dezmiardă bărbaţii pentru dobândă. Gl. 28. 6. Hotru să cheamă şi acela ce îndeamnă şi amăgeşte pe vreun cocon de-l spurcă cineva şi face sodomie23… Gl. 28. 10. Acela ce va face pre vreo fecioară să greşească trupeşte cu vreun bărbat şi aceasta nu cu cuvinte dulci, ce cu de-a sila şi fără voia ei, acesta nu să va certa ca hotru, ce ca un răpitoriu. Gl. 28. 11. Acela ce va primi în casa lui pre vreun hotru sau de-l va lăsa 22 23

Ibidem, p. 123. Ibidem, p. 125.

304

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

să şadză cu chirie să hotrească muier în casa lui, acesta-şi va piiarde casa şi va fi domnească şi-l vor certa cu gloabă, după cum va fi voia giudeţului24. Glava 29. Cela ce-ş va zălogi casa sa pentru să să facă acolo preacurvie şi mestecare de sînge şi alte fealuri de curvii şi de lucruri scîrnave cum nu să cade, acesta să să cearte în toate fealiurile. Gl. 29. 1. Oricine-ş va zălogi casa pentru să să facă acolo curvie şi alte toate fealuri de lucruri cum nu să cade, acela să cheamă hotru şi să va certa ca un hotru şi ca un precurvar şi ca unul di ceia ce fac sînge amestecat25, ce să dzice ceia ce-ş curvăsc cu rudle şi cu cuscriile şi cu cumătrile sau finele lor; acesta să cheamă sînge amestecat; acesta, ver va fi bărbat ver muiare, cu moarte să să cearte. Gl. 29. 3. Acela ce-ş va zălogi casa pentru să să facă acolo sînge amestecat sau sodomie, ce să dzice curvie cu copii, pre acesta să-l omoară ori ce moarte va fi mai cumplită. Gl. 29. 3. În casa celuia ce să vor face svaturi reale spre curvii şi spre alte scârnăvii ca aceastea sau şi într-alt loc unde să vor face păcate, acela să va certa ca un hotru; iar de nu să vor face păcatele deplin, ci numai voroave, atunce nu să va certa ca un hotru, ce va lua altă certare mai micşoară. Gl. 29. 4. Acela ce va nămi casă în chirie pentru să facă acolo răutăţi şi curvii, ca un hotru să să cearte26. Glava 30. Pentru părinţii ceia ce-ş vor hotri featele sale ceale trupeşti. Gl. 30. 1. Hotria ce să face cu voe părinţelor iaste mai rea şi lucrul plin de ruşine şi de mai mare ocară decît ceaia ce să face între streini. Drept a aceaia oricare tată ce-ş va hotri fata sa, dentîi-şi piiarde puterea cea părintească ce au avut spre fie-sa şi să aibă strînsoare dela giudeţ cum mai de sîrg să-i dea toate dzeastrele ce i să vor veni de la tată-său şi să să despartă de dîns într-acesta chip cum nu-şi i-are fi mai fost nice odînîoară fată, a doo, toate bucatele cîte va avea să să ia, toate să fie domneşti, până când va fi acesta viu. Dacă va muri, atunce vor fi acelora ce vor rămînea Ibidem, p. 126. Ibidem, p. 126. 26 Ibidem, p. 127. 24 25

305



Lilia Zabolotnaia

moşneani de va fi avînd; a treia, să-l bage în ocnă, în toată viaţă lui acolo să chinuiască. Gl. 30. 2. Pravilele ceaste mai noo dau învăţătură tatălui celuia ce-ş va hotri fata, ca să i să taie capul. Aşijderea să paţă acesta certaea şi fraţii ceia ce-ş vor hotri surorile sau şi pre alte rude a sale ce vor pogorî den sîngle lor, care certare să cade să să ţie în samă la un păcat mare ca acesta, după cumu să ţine şi la pravila rîmneanilor pănă şi în dziua de astezi, măcar că la une locuri îi ceartă cu caterga în toată viaţa lor sau într-atîţia ai si-i purta pre măgari cu pieile, bătîndu-i pre toate uliţele; iar certarea lor cea adevărată iaste moartea. Gl. 30. 3. Maica ceaia ce-ş va vinde fata pre bani pentru să curvească neştine cu dinsa, să i să tae nasul, iar de să va afla că n-au făcut tocmală să ia bani27 ce numai ce să va fi plecat după voia featei-şi, atunce să va certa după voia giudeţului; iar de va fi cădzut maica la o greşeală mare ca aceaia pentru vreo nevoie mare ca aceaia sau pentru vreo sărăcie, nu să va certa aşea cumplit, de vreme ce să va milostivi şi giudeţul vădzînd sărăcia şi nevoia ei. Gl. 30. 4.Părinţii ce-ş vor hotri fii lor, măcar de le-are fi şi copii şi de are fi văduo, nu le folosi aceasta, ce tot să vor certa cu moarte…28. Glava 31. Pentru bărbaţii ce-ş vor hotri muerile lor. Gl. 31. 1. Oricare bărbat va hotri pre muierea sa, să i să facă moarte, macar cîte odată că pravila pe unii ca aceştia hotri şi scoate den toată eparhia giudeţului i altă dată îi poartă pre toate uliţele târgului cu piialea pre măgari şi să fie cu faţa spre coada măgarului şi muiarea lui să tragă măgarul de dîrlogul căpestrului, cu mînule sale; şi într-acesta chip să-i bată purtîndu-i prin tot târgul. Alte date iarăşi îi certa cu caterga în toată viaţa lor29. Glava 32. Pentru răpitul şi ce certare să cade să să dea răpitorilor. Gl. 32. 1. Răpitoriu să cheamă ceia ce vor apuca de vor răpi muiarea cuiva cea de cinste de-ş vor rîde de dînsă, sau vreo fată fecioară sau văduvă sau călugăriţă sau vreun copil, cînd vor lua pre fiecare fiecare cu de-a sila şi o vor duce dentr-acel loc, unde le va i voia, de să vor mesteca trupeşte. Ibidem, p. 127. Ibidem, p. 128. 29 Ibidem, p. 128. 27 28

306

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Gl. 32. 2. Certarea răpitorilor iaste numai cu moartea. 3. Acela ce va răpi pe vreo muiarea nu să va certa numai cu moarte, ce încă-ş va piiarde şi bucatele că le va da giudeţul muierii ceii răpite, de fa vi muiarea mireancă, iar de va fi călugăriţă…din bucatele să o hrănească toată viaţa şi după moartea ei le va da… toate acele bucate la mănăstirea de la care au răpit-o. Gl. 32. 4. Nu să va numai omorî răpitoriul nice-ş va piiarde numai bucatele, ce şi ceia ce l-au svătuit să răpească sau i-au dat agiutoriu să răpască şi aceştia să vor omorî şi-ş vor piiarde şi bucatele, iar de-l vor fi numai svătuit, iar de nu-i vor fi dat agiutoriu la vremea răpitului, atunce-i vor numai omorî, iar bucatele nu-ş vor piarde. Gl. 32. 5. bucatele răpitoriului toate să vor da muierii ceiia ce s-au răpit, macar c-au fost numai cum are fi negăţată nunta între dînşi. Gl. 32. 6. Părinţii, fraţii, rudele, stăpînii, isparvnicii muierii, toţi aceştia pot să-i ucigă de tot pre răpitori şi să nu aibă nice unul nici o certare şi încă nu numai pre răpitori, ce şi pe soţiile lor, şi pre ceia ce le vor fi într-agiutoriu, însă30 numai cîndu-i vor găsi făcînd acest lucru, ce să dzice cînd vor răpi, iar nu altă dată. Gl. 32. 7. Acela ce va răpi copil pentru zburdăciunea trupului să paţă ca şi ce scrie mai sus; cine-l va ucide, să fie ucis, nici o certare să nu aibă31. Gl. 32. 8. Nu va scăpa răpitoriul ca să nu să cearte, dzicînd c-au răpit muiare pentru să să cunune cu dînsa, ce tot să va certa. Gl. 32. 9. Nunta ce să va face după ce sa-u răpit, nu-i bună de nemică, ce iaste u lucru aşea cum nu şe-are fi fost, după cum dau învăţătură pravilele împărăteşti; pentru că pravila bisericii iartă acest feal de nunte, cînd nu vor avea şi altă sminteală fără de răpitură. Gl. 32. 10. Acela ce va apuca, se să dzice va răpi vreo muiare ce va fi giuruiută altui bărbat, nicum ca să să poată cununa cu dînsa, iar încă nice cu altă, nice cu una nu poate să să mai cunune aceasta răpitoriul. Gl. 32. 11. Cînd va răpi neştine vreo femeie şi iarăşi o va lăsa, de să va întoarce la părinţi şi la casă-şi şi atunci de să va însura şi să să cunune cu dînsa, aceasta nuntă va fi bună, nu să va certa ca un răpitor; iar de o va 30 31

Ibidem, p. 129. Ibidem, p. 130.

307



Lilia Zabolotnaia

răpit şi să va fi şi cununat, aceia nuntă nu e bună de nemică, că să va certa ca un răpitor. Gl. 32. 12. Cercetarea răpitorilor nu numai spre acela ce răpeşte fata fecioară, ce încă şi spre acela ce răpeşte muiare cu bărbat sau şi împărţită de bărbat sau văduo sau roabă sau fată de suflet, ver bogată, ver săracă, ver cinstită, ver fară cinste, tot într-un chip şi cu o certaresă vor certa. Gl. 32. 13. Oricare rob sau nămit sau slugoiu de va răpi vreo femeie, nu să va certa numai cu moarte, ce-l vor şi arde la foc. Gl. 32. 14. Nu numai răpitoriul să va certa, ce încă şi cine l-a sfătuit şi ceia ce-i vor fi ajutat şi ceia ce-i vor fi posluşit la ceia treabă la răpit, să vor certa toţi într-un chip ca şi răpitoruil. Gl. 32. 15. Oricine va ascunde răpitoriul în casa sa cînd va răpi muiarea, ca un răpitoriu să va certa şi aceasta; iar numai nu-ş va piiarde bucatele. Gl. 32. 16. Oricare muiare va răpi pre vreun bărbat pentru dezmierdăciunea ei, ca un răpitoriu să va certa şi aceasta; de vreme ce nu iaste la giudeţ altă nemică fără tot o certa celuia ce răpeşte, fie bărbat, fie fămeie. Gl. 32. 17. Muiarea ce va răpi pre altă muiarea pentru zburdăciunea trupului ca un răpitoriu să va certa. Gl. 32. 18. Acela ce va răpi copilul ca un răpitoriu să va certa. Gl. 32. 19. Acela ce va răpi vreun copil, nu pentru dezmierdăciune trupului, ce să-l ducă cu sine în vreo cale sau la oaste, să să cearte, după cum va fi voia giudeţului32. Gl. 32. 20. Oricine va răpi cucuonă tinerea carea nu va fi încă de vîrstă de bărbat şi de-i va striva fecioria, să să cearte cu cumplită moarte, ce să dzice mai rău decît răpitoriu, măcar că dzic o samă de dascăli, cum de va fi fecioara mică şi săracă, atunci răpitoriul să să cearte cu ocna şi toate bucatele să să dea fecioarei aceii stricate. Gl. 32. 21. Acela ce va strica fecioria vreunii cucoane tinete ce nu va fi încă de vîrstă, măcar că nu o au răpit dentr-un loc într-alt, iar tot ca pre un răpitoriu să-l certe. Gl. 32. 22. Acela ce va răpi vreo muiere şi dup-aceia o va mărita după alt bărbat, cu une ca aceasta nu va putea şovăi acesta, ce tot să va certa ca un răpitor. 32

Ibidem, p. 130.

308

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Gl. 32. 23. Răpitoriul iaste datoriu să îndzestreadze pre uiarea ce au răpit, după puterea lui şi după puterea şi destoiniciia muierii; aşijderea şi giudeţul să cade să-l îndeamne să o îndzestreadze după destoiniciia amînduror. Gl. 32. 24. oricare răpitoriu nu va primi leagea cumu-l va giudeca giudeţul, ce va alerga la alt giudeţ mai mare nedejduind de altă ispravă mai bună, iar aceia ispravă a doo nu are nici o tărie. Gl. 32. 25. Mai mare esite răpitura cînd va fi cu soţii multe şi cu multe fealuri de arme şi pentru căce să răpeşte fată de mare boiarin, şi atunci giudeţul va certa mai mult de cum are fi răpitura mai mică. Gl. 32. 26. Răpitoriu să ceartă fie în ce loc unde-l vor prinde, cumu s-are dzice un om va răpi pre o muiare de cinste den tîrg den Iaşi şi o va lua de o va duce la Cameniţă în ţara leşească, dup-acea de să prileji să-l prindză aicea supt biruinţa Iaşilor, să va certa dela domnul den Moldova; iar de să va prinde supt biruinţa Cameniţei, să va certa de la biruitoriul locului aceluia. Şi nice domnul den Moldova nu iaste datoriu să-l trimiţă acolo, de va fi leah răpitoriul, la domnul de ţară leşească, nice biruitoriul acelui loc spre domnul de Moldova, daca va fi moldovan, numai ce să cade să adevereadze giudeţul cu mărturii oameni de credinţă, cum iaste răpitoriu, şi atunce să va certa şi nu-l va mai trimite aiuri. Iar de vor scrie cărţi domnii unul la alalt şi să-i ceară ca pre nişte oameni de loc, atunci iaste datoriu domnul acela supt care biruire s-au prins răpitoriul, să-l trimită pre dîns cătră celalalt. Gl. 32. 27. Toate greşealele până în 5 ani să săvârşesc….iară numai răpitoriu nu să poate svîrşi în 5 ani, ce după 10 ani şi mai mult poate fiecine pre răpitoriu să-l pîrască şi aşa să să cearte ca un răpitoriu. Gl. 32. 28. Răpitoriul de să va ascunde în bisearică, pentru să nu-l poată lua giudeţul, şi den biserică-l va prinde şi-l scoate de-l va certa cimi i se cade33. Gl. 32. 29. Răpitura cea adevărată să cade să aibă aceaste doo seamne: întăi să rădice muiarea dentr-un loc să o ducă într-alt loc; a doo să-i facă silă spre cinstea ei; iar de va lipsi una denr-aceaste doo lucruri, atunce nu aiste răpitura deplin. Gl. 32. 30. Acela ce-ş va răpi o muirea den casa părinţilor ei şi să o ducă la casa-şi, după ce să va fi culcat cu dînsa, nu să va certa. 33

Ibidem, p. 131.

309



Lilia Zabolotnaia

Gl. 32. 32. Nu va putea şuvăi răpitoriul dzicând că iaste mic de dzile, nu i-i vreamea încă de-nsurat, ce tot să va certa şi aşea, airă mai puţin. Gl. 32. 34. Răpitoriul de pururi să va certa, ver fie cu voia muierii, ver nu fie, de are fi cu voia muierii, poate fi că nu s-are certa răpitoriul cu moarte; iar dacă nu va vrea muiarea şi să va răpit cu sila, atunce să va certa cu moarte. Gl. 32. 35. Răpitoriul de să va prileji să răpească călugăriţă şi pentru să scăpe de certarea vieţii lui, va să arăte cum au fost cu voia ei de s-ai răpit, nu-i va folosi nemică voia ei, ce numai ce să va certa cu moarte. Gl. 32. 36. Cînd va mărturesi muiarea singură de va dzice cum s-au răpit cu voia ei; pentru să scape răpitoriul de cercetare morţii, atunce să cade să cerceteze bine giudeţul să nu fie tocmeala părinţilor răpitoriului sau a rudelor lui; cu dare şi multe meşterşuguri vor fi plecat muierea să dzică acest cuvânt, cum aiste cu voia ei; dece să socotească tot lucrul pre-amănuntul, de să va afla cum sîmt aceastea meşterşuguri, răpitoriul numai ce-ş va piiarde viaţa; iar de să va afla cum muirea grăişte de la sine neîndemnată de nime, atunce răpitoriul să va certa după voia giudeţului. Gl. 32. 37. Dacă se va afla cum să fie dat vreun răpitoriu bani mulţi muierii mainte de ce-au răpitu-o pentru să o pleace să fie cu voia ei şi să mărturiseacă cum s-au răpit cu voia ei, atunci trebuie să socotească giudeţul den afară di ceia ce i-au dat să fie giuruit şi alţii, pentru căce de-i va fi giuruit şi alţii,34 piiarde-ş-va viaţa, iar de nu-i va fi giuruit altă nemică, atunce să va certa după voia giudeţului. Gl. 32. 38. De vor vrea părinţii featei şi de vor îndemna pre răpitoriu să le răpească fata şi fata nu va vrea, atunce să va certa răpitoriul cu moarte. Gl. 32. 39. Cînd se vor iubi amîndoi, răpitoriul cu fata cea răpită şi neputînd într-alt chip să să împreune, pentru dragoste ce au la mijlocul lor să vor svătui să să răpească, atunce cum dzic o samă de dascăli, nu să va certa răpitoriul, de vreame ce iaste un lucru cum are fi turbat de dragoste; iar alţii şi mai mulţi, şi mai credincioşi dascali dzic cum să să cearte cu certare iuşoară, după cum va fi voi giudeţului. Gl. 32. 40. Cînd vor răpi pre o muiarea şi răpitorii vor fi cu sfatul şi cu ştirea ei, iar nu va vrea să-i facă silă spre cinstea ei, iar răpitoriul o va sili 34

Ibidem, p. 132.

310

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

şi să va culca cu dînsă fără voia ei, atunce pentru răpitul nu să va omorî, iar pentru ce i-au făcut silă, i să va tăia capul. Gl. 32. 41. Cînd va arăta răpitoriul cum nicum să nu fie tocmi cu femeia cînd au răpitu-o, ce încă vor fi şi cununaţi împreună, atunce nu vor lua nice o certare. Gl. 32. 42. Muierea măcar de are şi vrea sau şi cu sfatul şi cu ştirea ei s-are răpi şi să-şi strice şi fecioria, cu aceastea cu toate muiarea nu să va ceta nicecum, numai răpitoriul să ceartă după voia giudeţului. Gl. 32. 43. trebuie răpitoriul să arate giudeţului cu marturi aceia oameni de credinţă sau cu gura muierii cum muiarea au vrut cu voia ei să să răpeacă, şi atunci să va izbăvi răpitoriul de moarte. Gl. 32. 44. cînd va avea răpitoriul marturi mulţi cum au răpit pre muiarea cu voia ei, iar muiarea are mărturia cum au răpit-o cu silă, atunce giudeţul creade mai mult pre marturii muierii, de are fi numai doi, decît pri cei mulţi marturi a bărbatului. Gl. 32. 45. Iar de nu vor avea mărturii nice o parte nice altă, atunce arate răpitoriul seamne ca acealea cu tărie, ca să să poată creade cum s-au făcut răpitura cu voia ei; iar seamnele ce vor să arate sîmt aceastea: întăî, cum muiare iubea foarte mult pre răpitoriu, a doo, cum au trimis de l-au chemat să margă să o găsească; a treia, cum la răpitului n-au strigat să-i vie cineva agiutoriu, a patra, cumu o au găsit cu haine frumoase îmbrăcată fiind gata. Şi atunce dacă va avea aceastea seamne, nu să va certa cu moarte, macar de are şi dzice ea cu gura ei cum au răpit-o cu silă; iar de nu va avea marturi muiarea sau seamne să arate acesta lucru, nu o va putea creade giudeţul35. Gl. 32. 46. Cînd va mărturisi muiarea singură cu gura sa, cum mainte di ce s-au răpit, au fost făcută nuntă andesine, atunci de va face această mărturie, găsindu-să de puterea sa sau supt ascultarea părinţilor săi, o va creade giudeţul; iar de va fi în casa şi supt puterea bărbatului, atunce nu o va crede36. Glava 33. Oare ce certare să va da celuia ce răpeaşte muiare curvă. Gl. 33. 1. Nu să va certa ca un răpitor acela ce va răpi pre vreo muiere curvă, ce să va certa după voia giudeţului. Gl. 33. 2. Pravilele ce dau certare până la moarte celora ce răpesc muieri 35 36

Ibidem, p. 133. Ibidem, p. 134.

311



Lilia Zabolotnaia

cu de-a silă, înţelegând cum să fie muierea de cinste sau să fie slobodă sau măritată sau fată fecioară. Gl. 33. 3. Răpitoriul pentru să fugă de cercetarea vieţii lui, va arăta la giudeţ cum această muiarea mainte de răpit au curvit cu altul şi aiste curvă, atunce giudeţul trebue să caute de va fi fost acea curvie la arătare, nu să va certa răpitorul, iar de va fi pre ascuns şi vecinii vor dzice că iaste muiarea bună, atunci răpitorul îşi va piirde viaţa. Gl. 33. 4. Acela ce va răpi muiare curvă cu voiua ei, nu să va certa nicecum. Gl. 33. 5. Acela ce va răpi vreo muiare de cinste socotind cu asdupreala cum să fie curvă, acela nu-ş va pierde viiaţa, ce să va certa după voia giudeţului. Gl. 33. 6. Acela ce va răpi muirea curvă carea mai apoi să va fi întors den petrecerea ei cea rea şi să va fi cununat cu vreun bărbat cu leage, atunce va cerceta giudeţul, de să va afla acea curvă, daca s-au cununat, s-au petrecut viaţa cu cinste, va omorî pre răpitoriu, iar de va fi curvind şi după ce s-au cununat iarăşi, atunce nu-şi va piiarde viaţa, ce să va certa după voia giudeţului. Gl. 33. 7. Curva să cunoaşte pre locul ce lăcuieşte şi pre haine ce poartă, pocăi-tu-s-au de curvie au ba, dece oricine va răpi curvă pocăită certa-să-va cu moarte. Gl. 33. 9. Oricine va răpi muiare curvă şi o va ţinea în casă cu silă, vor număra 10 zile de cînd au luatu-o şi o ţine în casă-ş, dece de nu va da la domnie 200 de taleri bătuţi, i să va tăia o mînă. Gl. 33. 10. Acela ce va răpi muiarea curvă şi de va fi şi cu alte soţii către sine încă 10 oameni întrarmaţi, i să va tăia capul sau, cum învaţă şi alţi37 dascali, să să cearte cum va fi voia giudeţului, măcar că această voe a giudeţului să tinde...până la moarte…38. Glava 34. Oare ce certarea să va da celuia ce va răpi muiarea calugăriţă. Gl. 34. 1. Acela ce va răpi călugăriţă de la mănăstire nu să va numai omorî, ce încă şi bucatele lui toate să vor da la mănăstire de la care au rpitu-o. 37 38

Ibidem, p. 134. Ibidem, p. 135.

312

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Gl. 34. 2. Călugăriţa ce să va răpi de mănăstire, o vor pune de v a lăcui la altă mănăstire şi acolo să o socotească foarte cu pază mare39. Gl. 34. 4. Acela ce va apuca vreo muiarea mireancă de la mănăstirea şi acesta să va certa cu moarte40. Glava 35. Pravilă pentru ceia ce fac curvie cu călugăriţe; acest feal de greşeale să cheamă elineaşte ierosilia. Gl. 35. 1. Ierosilia iaste una de multe fealuri. Toate fealiurile de greşeale cu câte să atinge omul de biserică, toate acealea să cheamă ierosilii. Iar aicea la tocmala aceştii pravile aceasta ierosilie să înţelegea într-acesta chip: un mirean sau fie diac, ce să dzice om den cinul bisericii, sau fie şi preoţit de să va prileji să să împreune trupeşte cu vreo călugăriţă careia iaste de pururi supt închisoarea mănăstirii sau dennafară de mănăstire, sau cînd să va împreuna trupeşti cu vreo muiarea mireancă în biserică, sau să să împreune cu vreo muiare ce să va fi giuruit încă cu giurământ să fie călugăriţă. Gl. 35. 3. Tot omul ce va face ierosilie cu cumplită moarte să va certa Gl. 35. 4. Acela ce va face acest lucru ierosilie face o dată trei păcate mari di ceale de moarte: întăî sînge amestecat; a doo face preacurvie; a treia face furtuşag. Dirept aceiaa de vreame ce tot creştinul s-au prilejuit de are pre călugăriţă adevărată soră sufletească, dece cine o va ruşina veri cu voe veri fără voia ei, acela ruşineadză cu adevărat pre soru-sa, dece iată că să chemă c-au făcut sînge amestecat; şi iară şi, călugăriţa să cheamă mireasa lui Dumnedzău careia iaste cununată cu Dumnedzău, dece cine se va îpreuna cu dînsa, să împreună cu muiare cu bărbat, dece iată că face preacurvie. Aicea sîmt doo păcate mari de moarte. A treia, călugăriţa să cheamă şi iaste vas de biserică, dece o va streina den biserică şi o va spurca, iată că face ierosilie. Ieroslios să cheamă mai chiar fur de biserică, dece acesta să41 cheamă c-au furat acel vas de biserică, dece iată cu un păcat face trei păcate de ceale mari de moarte, cum scrie mai sus. Drept aceia acestuia altă n-au ce-i face, ce poate fi că-l vor omorî numai cu moarte. Gl. 35. 4. acela ce să va împreuna trupeşti cu călugăriţă, altă certare nu pot să-i mai dea fără numai o moarte şi să i să ia tot ce va avea să să dea mănăstirii de unde iaste călugăriţă. Ibidem, p. 135. Ibidem, p. 136. 41 Ibidem, p. 136. 39 40

313



Lilia Zabolotnaia

Gl. 35. 5. Oricare călugăriţă de va vrea ea singură cu voia ei să să împreune cu vreun bărbat trupeşte, să o ducă la altă mănăstirea să o închiză acolo şi foarte să fie în pază acolo…. Gl. 35. 6. Acela ce să va însura, de-ş va lua muiarea călugăriţă, aceaia nuntă nu e destul că iaste de rîs şi de batgiocuri şi urîtă tuturor, ce încă să ceartă şi cu moarte. Gl. 35. 7. Feciorii ce să nasc den călugăriţă, aceia sîmt copii; nu vor moşteni nemică dentru averea mîne-şa. Glava 36. Pentru ceia ce fac silă fecioarelor de le strică fecioria, oare ce feal de certare vor avea. Gl. 36. 1. Acela ce va face silă vreunii fecioare şi-i va strica fecioria, de va fi bogat, să-şi piardză jumătate den toată avuţiia lui cât va avea; iar de va fi sărac, să-l bată şi să-l gonească den locul lui42. Gl. 36. 2. Acela ce va face silă a muierii văduo, să va certa cu bani după destoiniciia acelui obraz. Gl. 36. 3. Acela ce va face silă vreunii fecioare ce-i vor fi dat părinţii să o hrănească sau la moartea a vor fi lăsat pre mîna lui să o grijească şi să o socotească di ce-i vor fi treabele, acesta-ş va avea şi să-l scoată să-l gonească şi den locul lui. Gl. 36. 4. Robul sau nămitul sau sluga de va face silă feteistăpânu-său, să-l ardză în foc de viu, iar de va fi fost cu voia fetei, să-i facă moarte şi ei. Gl. 36. 7. Oricine va face silă a fecioarei micşoară, încă sau nu fie de 12 ani, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mai mare de vârstă. Gl. 36. 8. Ceia ce fac silă celor mici şi încă nu de vârstă fecioare, o samă de pravile pri cei bogaţi îi goniia şi-i scoatea den tot locul lor, iar pri cei mai mici îi trimitea la ocnă, până când era voia giudeţului. Gl. 36. 9. Un feal de pravile dzic să să cearte după voia giudeţului, altele dzic să-i trimită la ocnă, alte dzic să li să facă moarte. Gl. 36. 10. Iar ceastă pravile împărăteşti ce sîmt mai noo, carele să ţin seamă acmu în toată lumea, caută şi cercetează, dece de va fi fost acea silă a fecioarei foarte cu o nevoe mare ca aceia, atunce să va omorî vinovatul, iar de va fi fost cu dezmierdăciune şi cu zburdăciuni şi cu dări şi cu giuruinţe 42

Ibidem, p. 137.

314

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

şi fără nice de o nevoe, atunce să va certa vinovatul, după cum va fi voia giudeţului. Gl. 36. 11. muiarea ce i să va face silă cu voia ei, ..pravile împărteşti dzic, de va fi muiarea văduo, să va certa după voiagiudeţului, iar de va fi fată, nu să va certa nicecum. Gl. 36. 12. Acela ce va sili fată sau pre muiarea fie ce feal va fi, să va giudeca cu giudeţul bisericii, ce să dzice să afuriseaşte şi i să dă canon şi să giudecă şi de giudeţul cel mirenesc, ce să dzice să ceartă cu moarte sau şi îtr-alt chip cumu-i voia giudeţului. Gl. 36. 13. Acela ce va fi om den clirosul bisericii şi de va sili vreo muiarea sau vreo fată, să-l nevoiască episcopul să înzestreze fata, iar de va fi mirean, să-l nevoiască gideţul acelui loc să o înzestreze. Gl. 36. 15. cuconii ce vor naşte den muiarea ce i să va fi făcut silă, nu vor moşteni nemică dentru averea mîne-sa43. Gl. 36. 16. Acela ce să va fi certat o dată sau de doo ori după cum va fi fost voia giudeţului, şi el nu să va fi pocăit, ce iar va fi făcut silă şi altuia, atunci să va certa cu moarte. Gl. 36. 19. Acela ce va sili vreo fată şi dup-acea cu voia ei o va lua de o va ţinea în casa lui de-i va fi ca o curvă, nu să va certa nicecum de pravile ceale împărăteşti, ci numai de la biserică. Gl. 36. 23. Acela ce va face silă vreunii feate, pentru să o ia să-i fie muiare, de va sîrgui să să cunune cu dînsa, nu să va certa nemică…44 Glava 37. Cînd iaste datoriu acela ce va face silă vreunii feate să o înzestreze şi cînd o va lua să-i fie muiare. Gl. 37. 1. Acela ce va face silă vreunii featei de o va îndrăzni şi să va cununa cu dînsa să-i fie femeie, nu să va certa nemică, iar de nu va vrea să o ia muiare, giudeţul cel mirenesc va certa-l după voia lui şi-l va sili să o înzestreze; iar giudeţul bisericii îl va aforisi, până când să va pocăi şi-ş va face canonul45. Gl. 37. 2. De nu vor vrea părinţii featei să o dea după acela ce i-au făcut silă, nu v aputea giudeţul să-i facă cu silă să o dea, ce numai ce-l va sili să o înzestreze acel vinovat. Ibidem, p. 138. Ibidem, p. 139. 45 Ibidem, p. 139. 43 44

315



Lilia Zabolotnaia

Gl. 37. 5. De va fi neştine căsariu şi va face silă vreunii feate, dece nu poate să o ia să-i fie muiare, atunce giudeţul să-l silească să o înzestreze şi să-l cearte cumu-i va fi voia. Gl. 37. 6. De va prileji să să împarţă nunta ce s-au făcut cu fată ce i-au făcut silă, atunce zestrele ce i-au fost dat, cându i-au făcut silă, nu să vor mai întoarce la dîns, ce le va lua fata şi, după viaţa ei, încă şi ceia ce vor moşteni averea ei. Gl. 37. 7. Când va dărui fata zestrele sale celuia ce i-au făcut silă, să cheamă atunce că i le-au dărut. Gl. 37. 8. Când vor fi părinţii featei vii, nice într-o samă de chip nu va putea fata să-ş dăruiască zestrele celuia ce i-au făcut silă. Gl. 37. 9. Cînd va sta lucrul în cumpănă cum de-ş va dărui fata zestrele, va să să facă să fie curvă, atunce giudeţul sileaşte pre vinovat să o îndzestreadze şi să o şi mărite cum mai de sîrg. Gl. 37. 10. Când se va face silă featei cu voia ei, ce se dzice când vrea şi ea şi va pofti să să împreune cu bărbat, atunce giudeţul, pentru să răspundă pre direptate pentru rîndul zestrelor, trebuie să cerceteze cum au fost această voe a featei, pentru căce cîndai să va fi îndemnat fata după multe lincote şi giuruinţe ce-i va fi giuruit şi încă-i va fi şi dăruit, până o va fi pornit spre împreunare, atunce silitorul să nevoieşte numai să o înzestreze, iar de va fi mărs fata singură la bărbat, de-l va fi cercat până-l va fi găsit nechemată de nime, atunce vinovatul nu o va înzestra; şi airă de va fi priimită fata fără atîtea cuvinte, numai că ce-i va fi zis o dată, atunce giudeţul cel mirenesc nu va îndemna pre acela ce i-au făcut silă să o înzesteze; iar giudeţul bisericii de nu o va înzestra, îl va aforisi. Gl. 37. 11. zestrele să cade să le dea silitoriul featei la vreamea cînd să va mărita, iar să nu-i dea mainte46. Galava. 38. În ce chip să va putea arăta cum să să fie făcut silă fiecării feate. Gl. 38. 1. Cu glasul şi ci ţipetele ce va striga, cîndu-i va face silă bărbatul cine va fi, carele să audză vecinii şi ceia ce vor treace pre drum şi să ,ărturisească, atunce să va arăta cumu i s-au făcut silă featei. Gl. 38. 2. Arată-să cum s-au stricat fecioria fetei pre sînge ce să va arăta pre hainele ei şi pre cămaşa featei. 46

Ibidem, p. 140.

316

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Gl. 38. 3. Cînd va vrea să arate fata cum au fost fecioara curată la vremea cînd s-au împreunat cu bărbatul, va giura cum au fost fecioară întreagă, şi o vom creade şi aceasta, cî nd vor mărturisi şi vecinii cum au avut veaste de fecioară curată şi ş-au petrecut viaţa cu cinste, iar de va fi avut vestea rea şi vecinii nu vor fi ţiind nice într-o cinste, atunce nu-i vom crede nice giurământului. Gl. 38. 4. Veastea cîndu să va udzi că cutarea i-au stricat fecioria cutarele, nu iaste aceasta arătae la giudeţ cum acesta să-i fie stricat fecioaria cu adevărat, iar face prepus mare foarte. Gl. 38. 5. Mărturiile den casa fetei nu vor putea arăta cum s-au făcut silă fetei, ce vor da numai prepus.. Gl. 38. 6. cînd va mărturisi moaşea cum iaste fata întreagă, o vom crede şi aceasta cînd va fi muiare ca aceaia de cinste moaşea şi de o va fi vădzut că iaste fată şi o va fi socotit bine cum iaste întreagă şi o au pipăit cu mînule şi încă de are fi mai fost cu moaşea doo muieri destoinice de o să creaderea şi învăţate bine la acest meşterşug. Glava 39. Pentru sodomie orice feal va fi şi cîte fealuri de sodomie sîmt şi ce feal de certare li să dă. Gl. 39. 1. De vreame ce zicem pentru ceia ce fac silă featelor celor fecioare şi muieirilor văduo şi alte, să şi stăm tot pre aceasta cale şi să spunem şi pentru ceia ce vor face silă a cuconi brudii de-i vor spurca, care păcat să cheamă prespre fire. Acest lucru prespre fire să face în trei chipuri: dentîi cîndu să împreună neştine trupeşte cu maică-sa ce l-au născut sau cu fata-şi sau cu soru-sa, deci acesta păcat să cheamă sînge amestecat; al doilea cînd să împreune neştine cu fiece obraz parte bărbătească, care lucru mai pre scurt să cheamă sodomie, pentru care lucru vrem să arătăm cuvînt răspuns într-acest chip47. Gl. 39. 2. Sodomleanii nu să ceartă numai cu moarte, ce şi după moarte trupurile lor le bagă în foc de le ard. Gl. 39. 8. Acela ce să cheamă, că face sodomie, acela iea şi certarea, dară nu să face sodomie numai acela ce să împreună trupeşti cu parte bărbătească, ce să dzice cu copii, ce şi acela ce să va împreuna cu muiare prespre fire. 47

Ibidem, p. 141.

317



Lilia Zabolotnaia

Gl. 39. 10. acela ce să va împreuna cu sîngură muiarea saîntr-alt chip, iar nu cumu-i obiceaiul muerilor, răspunsu estede ispravă să-i facă moarte… Gl. 39. 11. Sodomlean să cheamă încă şi acela ce cu mîna sa face vărsare..48 Gl. 39. 12. Oricare muiare va meşterşugui de va merge la altă muiare ca un bărbat cu cinii ca acealea cum am scris şi mai sus, şi frecîndu-se eale acolo, de va arunca sămînţă una la alaltă, ce să dzice de vor face acel lucru desăvârşit să să stimpere de poftă, atunce pre amîndoo să le omoară; iar de nu vor face lucrul deplin, să vor certa mai uşor după voia giudeţului… Gl. 39. 14. Care muiare va face în loc de bărbat cu vreun copil, să-i facă moarte ca unii sodomleance Gl. 39. 16. Oricare sodomlean va face sodomie cu copil sau şi alt obraz parte bărbătească, să-i facă moarte şi să-l arză în foc. Gl. 39. 18. Sodomia nu naşte rod; drept aceia nu să sminteaşte să să facă nuntă den rodul sodomleanului. Gl. 39. 19. Greşala sodomiei să giudecă de doo giudeţe; giudeţul bisericii-l afuriseşte, giudeţul cel mirenesc face-i moarte şi după moarte trupul lui îl arde în foc. Gl. 39. 22. Arata-să încă şi cu mărturii carii vor zice cum au văzut pre sodomlean apucatu-să de copil şi vrea să-l întoarcă cu faţă în gios cu de-a sila şi ei au audzit rugucind-să ş-au alergat de l-au scos şi altele ca aceastea. Gl. 39. 23. Ţipetele şi strigarea copilului iaste de faţă sămn, cum i-au făcut silă. Gl. 39. 24. Cînd va dormi neştine într-un pat cu copil tinăr, face prepus mare cum iaste adevărat sodomlean. Gl. 39. 25. Cînd va fi cămeaşea copilului cu sînge, iaste de faţă sămn de sodomie. Gl. 39. 26. Să prinză neştine copil cu de-a sila să-l sărute, face prepus cum iaste acela sodomlean, alegînd cînd va fi copilul mai gios de 10 ani. Gl. 39. 28. Moaşea şi vraciul pot să mărturisească, de vreme ce vor fi văzut copilul şi de vor cunoaşte făcut-au sodomie au ba49. 48 49

Ibidem, p. 142. Ibidem, p. 143.

318

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Gl. 39. 31. Cînd va păţi copilul această pacoste, sodomia, de i să va fi făcută silă, nu să va certa. Glava 40. Pentru ceia ce vor face curvie cu dobitoace, ce certare li să va da. Gl. 40. 1. Bărbatul ce să va împreuna cu dobitoc parte femeiască sau muiare ce să va împreuna cu dobitoc parte bărbătească, întîi li să taie capetele şi dup-acea să ard în foc cu acel dobitoc împreună cu carele să va fi împreunat. Glava 41. Pentru sînge amestecat ce feal iaste şi ce feal de certare li să va da celor ce vor face şi cînd să vor certa ceia ce vor fi vinovaţi. Gl. 41. 1. Sînge amesteacat iaste un păcat şi o greşeală mai rea şi mai cumplită decît preacurvia, şi să cheamă sînge amestecat, cînd să va împreună neştine cu o muiare ca aceeiaa cu carea nu să vor putea împreuna cu nuntă după pravila bisericii. Gl. 41. 2. Amestecarea de sînge să face în doo chipuri: chipuri dentăi este cu nuntă, cînd să va cununa neştine cu vreo muiare carea nu i-o dat pravila; iar a doo iaste fără de nuntă, ce să dzice să împreună cu dînsa încă mainte de cununie. Gl. 41. 3. Certarea sîngelui mestecat ce să face fără nuntă iaste ca şi preacurvie, măcar că şi dzic alţi dascali, cum acela ce face sînge amestecat să să cearte cu moarte; alţii…dascali zic, de să va face sînge amestecat între obraze ce vor sui şi vor pogorî până întru a doo stepenă, atunce certare lor iaste moartea, iar de să va sînge amestecat întru obrazele ce sîmt mai sus de a doa stepenă sau cu obraze ce stau de o parte, certarea iaste după voia giudeţului, cumu s-are zice mestecătoriul cel de sînge s-au împreunat trupeşte cu maică-sa sau cu îmamaică ce sîmt obraze de să sue în sus psre stepena den sus şi a doo, sau cu fat sa sau cu fata fetei sale ce sîmt şi aceastea obraze carele pogor în gios spre50 stepena întăi şi a doo, atunce să vor omorî, iar de să va împreuna trupeşte cu fata mătuşe-sa ce iaste obraz de stă de o parte, ce să zice alaturea, să va certa după voia giudeţului. 50

Ibidem, p. 144.

319



Lilia Zabolotnaia

Gl. 41. 6. Mai cu milă să va certa muiarea decât bărbatul la păcatul sîngelui amestecat, de vreame ce iaste mai proastă şi mai leasne spre cădearea decît bărbatul. Gl. 41. 8. Sînge amestecat să cheamă…iar încă să va împreuna cu vreo rudă a sa ce-i va fi den sfîntul botez. Gl. 41. 10. Acela ce să va însura şi va lua muiarea vădoo şi va avea o fată cu bărbatul dentăi, de să va împreuna trupeşte cu fata muierii sale, face sînge amestecat şi să va certa cu moarte. Gl. 41. 11. Feciorul, de să împreuna cu curva tătine-său sau cu maştehăsa, face sînge amestecat şi să va certa cu moarte. Gl. 41. 12. Tatăl ce să va împreuna trupeşti cu muiarea feciorului său, să va certa cu o certare mare, însă numai nu i să va face moarte. Gl. 41. 13. Fratele, de să va împreuna cu soru-său, fără nice de o nedeajde să va omorî. Gl. 41. 14. Ceala ce să va împreuna trupeşti cu fata frăţine-său sau a surori-sa sau cu mătuşe-sa sau cu muiarea frăţine-său sau cu sora muierii, tot sînge amestecat face şi să va certa după cum va fi voia giudeţului. Gl. 41.15. Cînd să vor împreuna trupeşte cu vreo muiare tatăl cu feciorul, atunce să face mestecare de sînge şi să vor certa amîndoi cu moarte. Gl. 41. 16. Denanafară de aceaste certări ce să ceartă mestecătoriul de sînge, încă-l afuriseşte şi biserica51. Glava 42. Pentru mestecare de sânge ce să face cu nuntă. Gl. 42. 6. Iar feciorii ce să vor naşte den mestecătorii cei de sînge, nu vor putea moşteni averea părinţilor săi. Gl. 42. 7. Nuntele ce să vor face dentru sînge amestecat, ce să dzice den cuscrii sau den seminţii ce vor pogorî dentru sînge sau de-n cumătrii ce vor fi den svîntul botez, aceastea nunte să vor despărţi…52 Gl. 42. 14. Acela ce va face nuntă cu sminteală de sînge amestecat cu neştiinţa, în vremea ce-ş va cunoaşte sminteala, îndată să să despaţă, nu să va certa nicecum53. Ibidem, p. 145. Ibidem, p. 146. 53 Ibidem, p. 147. 51 52

320

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Glava 53. Petru a treia pricină ce şuvăiaşte cel vinovat să să cearte mai puţin de cumu i să cade după greşeală ce va fi facut. Gl. 53. 2. Cucon să cheamă până la 7 an de vârstă; tânăr în măsură de vârstă să cheamă parte bărbătească de la 10 ani şi jumătate până la 14 ani, iar parte femeiască de la 9 ani şi jumătate până la 12 ani. Gl. 53. 4. Mic să cheamă până la 25 de ani şi de-acolo înainte să cheamă mare, să poată face tot lucru. Gl. 53. 5. Bătrân să cheamă den 50 de ani la 70 de ani54. Gl. 53. 21. De vreame ce cel fără de vârstă ce face greşeală va fi de 18 ani mărgînd, atunci să-l bage în hiară şi temniţă până în câtăva samă de vreame; iar de va fi de 14 ani, şi greşeala ce va face să ceartă ca şi pre bărbaţii cei mare, ce să dzice cu moarte, cumu-i întâi furtuşagul sau sodomia, atunce-l va bate pren tot tîrgul şi-l va închide în temniţă cu obeade în picioare; iar de va fi mai sus de 14 ani şi nu va agiunge până la 25 şi greşala ce va face iaste de cap, atunce iarăşi să va bate pren tîrg şi-l vor trimite la ocnă. Gl. 53. 22. Cel nu de vârstă de să va găsi că iaste eretic sau de s-are prileji să-şi ucidă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vârstă, ce să va certa ca şi un mare, cum au fost tânărul acela ce otrăvi pre tată-său, de vreame ce nu era încă de 18 ani şi-i tăiară capul în cetatea Rîmului55. Glava 54. Pentru a patra pricină ce micşurează giudeţul certarea celui vinovat. Gl. 54. 1. A patra pricină ce îndeamnă pre giudeţ să micşureadze certarea celui vinovat, de cumu i să cade, iaste beţia56. Glava 57. Pentru a şaptea pricină ce micşureadză certarea. Gl. 57. 4. Oricare muiarea de frică şi de silă ce-i va face domnul să va pleca şi va face voia lui, aceia nu să va certa nicicum57. Publicat: Carte românească de învăţătură (1646), Ediţie critică, condusă de acad. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1961, p. 108-170. Ibidem, p. 162-163. Ibidem, p. 164-165. 56 Ibidem, p. 165. 57 Ibidem, p. 170. 54 55

321



Lilia Zabolotnaia

Anexa 4 № 3. Соборное Уложение 16491 „Глава II. От государской чести, и как его государьское здоровье оберегать а в ней 22 статьи Ст.6. А жены будет и дети таких изменников про ту их измену ведали, и их по тому же казнити смертию. Ст.7. А будет которая жена про измену мужа своего, или дети про измену же отца своего не ведали, и сыщится про то допряма, что они тоя измены не ведали, и их за то не казнити, и никакова наказания им не чинити, а на прожиток из вотчин и ие поместей им, что государь пожалует. Ст.8. А будет после которого изменника останутся дети, а жили те его дети до измены его от него в розделе, а не с ним вместе, и про измену его те его дети не ведали, и животы у них и вотчины были свои особные, и у тех его детей животов их и вотчин не отъимати”. Publicat: Соборное Уложение 1649 года1. în Российское Законодательство X–XX веков. Акты Земских Соборов, том 3, Ответственный редактор тома д.и.н. АГ. Маньков, Москва, 1985, p. 88. „Глава XVI. О поместных землях в ней 69 статей. Ст.11. А здавати девкам свои прожиточные поместья, которая девка будет в возрасте, в пятнадцать лет. А будет кто о Девкине прожиточном поместье учнет государю бити челом и скажет, что ему девка свое 1 Соборное Уложение 1649 – первый в истории России систематизированный закон. В литературе его поэтому нередко называют кодексом (Софроненко К.А., Соборное Уложение 1649 года – кодекс русского феодального права, Москва, 1958; Юшков С.В., История государства и права СССР, Ч.1, изд. 4-е, Москва, 1961, p. 277-278), однако, это юридически не верно. Соборное Уложение 1649 заключает в себе материал, относящийся не к одной, а ко всем отраслям права того времени. Это, скорее, не кодекс, а небольшой свод законов. В 40-х гг. XVII в. был сделан перевод на русский язык Литовского Статута со значительными приспособлениями текста к русской действительности. Вероятно, этот текст был использован при работе над Уложением. Специалисты отмечают и о рецепции норм византийского права (Российское Законодатеьство X–XX веков. Акты Земских Соборов, том 3, Ответственный редактор тома д.и.н. А. Г. Маньков, Москва, 1985, p. 77, 82).

322

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

прожиточное поместье здает, а девка в те поры будет в малых летах меньше пятнадцати лет, и таким челобитником не верити, и Девкиных прожиточных поместей за ним не справливать2. Ст.15. А будет кто сворует, женится на четвертой жене, и приживет с нею детей, и после его той четвертой жене и детям, которых детей приживет он стою четвертою женою, поместья его и вотчин не давати”. Publicat: Соборное Уложение 1649 года. în Российское Законодательство X–XX веков. Акты Земских Соборов, том 3, Ответственный редактор тома д.и.н. АГ. Маньков, Москва, 1985, p. 165.

Российское Законодатеьство X-XX веков. Акты Земских Соборов, том 3, Ответсвенный редактор тома д.и.н. АГ. Маньков, Москва, 1985, с. 165. 2

323



Lilia Zabolotnaia

№ 4. Îndreptarea Legii 16521: „Pentru de care zi a săptămânii trebui să se păzească muierea şi bărbatul de amestecarea trupească. Glava 171. Bărbatul şi muiarea să nu se afle în pohtă trupească nice sâmbătă, nice dumineca, că într-aceate 2 zile mau mult să dace dumnezească liturgie..Şi aceasta să fie de întocmirea amânduror, adică să fie cu voia şi a bărbatului şi a muierii2. Pentru muiarele ceale logodite; întru carele şi pentru logodne, şi pentru că logodna şi făgăduiala iaste aseamene nuntelor ce vor să fie. Glava 172. Canonul 94 al şaselui săbor grăieşte: cine va lua muiarea carea va hi fost logodită cu alt bărbat şi va fi viu logoditoriul ei, atunce să judece ca pe un preacurvariu pre acela ce o au luat. Logodna şi arvuna, povestesc tocmitorii de leage, adică ceia ce au făcut pravilele, că şi arvunele sunt aseamene nuntelor ce vor să fie, şi să cheamă acea logodnă şi acea făgăduială ca o nuntă deplină. Iar unde nu se-au dat nice logodnă, nice legătură cruciş, nice arvune, nice au fost sărutare, ce numai legături carele să cheamă tocmire dă nemica, adică legături cu scrisori, atunce de va lua altul pre acea fămeae, nu se cheamă preacurvariu, nice să pedepseaşte ca cei preacurvari. Pentru logodne: că se cade să fie bărbatul de 14 ani şi fămeaia de 12. Glava 173. Blagoslovita iaste vremea logodnei şi a nuntei, cînd iaste bărbatul de 14 ani şi muiarea de 12. Iar mai nainte de 14 ani ai bărbatului şi de 12 ani ai muierii, dă se vor face logodnele şi legăturile cruciş şi sărutările, aceastea logodne nice sunt, nice să cheamă adeverite. Iar logodnele carele să fac în vremea carea am zis mai sus, acelea nu se strică deacă se fac cu socotinţă, nice la tocmirea zeastrelor se mai scrie socotinţă de-acia înainte... Că cum 1 Îndreptarea Legii 1652. Ediţia condusă de acad. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962. 2 Ibidem, p. 173.

324

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

să despart nuntele pentru vinele lor, aşa şi logodnele. Iar cîte logodne se fac de în 11 ani şi mai jos, acelea tocmeală de tot a logodnei pre leage n-au, ce să face aceasta ca să aibă nădeajde într-aceaia carii fac logodna aceia, adică tocmele nuntei Pentru arvunele logodnelor carele se fac, iar apoi o parte-i pare rău; şi de va muri vreunul de în cei logodiţi, sau se face călugăr; apoi şi pentru sărutare. Glava 177. (Armenopul) Logodna aceasta tocmeală are: doi oameni să tocmesc să se însoare şi dau arvună; iar carele din într-amîndoi se va lepăda, adică-i v apărea rău, acela să dea îndoită arvuna ce au luat; (Leu şi Constantin împăraţi) De să va fi logodit cineva şi va muri unul de într-amîndoi, sau bărbatul sau muiarea, atunce numai ce să întoarce arvuna la partea carea e vie, iar nu îndoită. Iar de să va face călugăr vreunul de dînşii, atunce-şi ia cineşi arvuna carea au dat, iar îndoită arvuna nu se întoarce, pentru că au mers întru mai bună cale. (Armenopul) De va fi sărutat bărbatul pre logodita lui în vremea logodnei, de-acia se-au tîmplat de au murit unul de dînşii, atunce jumătate de dar să întoarce înapoi la partea celui viu. Iar de nu se va fi făcut sărutare şi de va muri bărbatul sau muiarea, atunce să întoarce darul celuia ce trăieşte. Iară de va fi dat muiarea bărbatului celui ce iaste ei logodit vreun lucru ceva şi se-au tîmplat de au murit sau el sau ea, atunce darul acela să se întoarcă înapoi, al cui iaste, ori dă se va fi făcut sărutare, ori dă nu să va fi fost făcut. Pentru de cîte vini dăspart pre cei ce să logodesc. Glava 178. (Mathei) 1.De-i va fi fost logodna carea nu e pre tocmeală şi cum nu se-au căzut, adică să fie fost copii mici. 2.De se va afla îngrecată de bărbatul strein. 3. De se va afla că iaste de altă credinţă, sau păgîn, sau eretic, ori bărbatul, ori muiarea. 4. Mai marele locului, adică domnul sau alt dredătoriu, de va sili pre părinţii bărbatului sau ai fămeii şi-i va necăji, iar ei nu vor vrea şi vor face logodna dă silă, aceia, cînd vor afla vreame, să se dezlege. 5. De se va face călugăr unul dintr-amândoi. 6. Dăzleagă-se logodna şi cînd se va tîmpla neştine de să va birui de 325



Lilia Zabolotnaia

dracul şi se va îndrăci bărbatul sau muierea. Ce însă de să va tîmpla aceasta mai înainte de logodna sau şi într-acea zi, să se despartă, iar de să va face după aceia, atunce să aştepte bărbatul ani 3, iar muierea pre bărbat ani 5. De-acia deaca vor trece 3ani ai bărbatului sau 5 ani ai muierii, atunce se va însura carele va fi sănătos, sau bărbatul, sau muierea3. Pentru care vini se despart oamenii casnici, ce să zice bărbat de fămeae-şi. Glava 179. Zac. 1. Casnicii se vor despărţi de fămeile sale pentru preacurvia, şi iaste dată bărbatului să-şi lase muiarea cînd o va găsi făcînd preacurvie. Aşijderea iaste data şi muieriii să-şi lase bărbatul cînd va curvi cu altă muiarea măritată sau cu fată, sau şi altă muiare fie ce feliu va fi. Zac. 2. Cînd-şi va goni bărbatul muiarea den casă, sau de nu o va hrăni, sau alte ca aceastea-i va face, pentru carele ea va face preacurvie, atunce bărbatul ei nu va putea să se despartă să o lase, iară aşa mai vîrtos muiarea, pentru aceaste vini se zicem, pateu să ceară voe să se despartă. Zac. 3. De va fi dat neştine voe muierii sale să facă preacurvie, acela bărbat nu va mai putea să se despartă de dînsa pentru preacurvia ce-au făcut, ce mai vîrtos muiare poate să se despartă de dînsul, pentru că acesta lucru să cheamă coduş şi votru muerii sale, şi aceasta se socoteşte: fost-au cu voia muierii, au fost-i-au silă. Zac.4. Carele ştie cum face muiarea lui preacurvie şi el ar avea putere să o smintească, şi nu o sminteşte, ce o lasă, acela iaste ca şi cum ar da el singur puterea şi voe muerii lui să facă acel lucru de preacurvie şi iaste ca şi cînd o ar votri el singur. Zac. 5. Cînd va face neştine pace cu muiarea sa după ce o va fi prins făcând preacurvie, atunce acela nu va mai putea dup-aceaia să mai pîrască pentru acea curvie, să o despartă. Zac. 6. Cine-ş va goni muiarea den casa lui căce va fi făcut preacurvie, atunce se cade să o hrănească până cînd va arăta preacurvia ei la judecătoriu şi să se isprăvească împărţeala lor. Iar de să va afla că va fi eşit muiarea cu voia ei până denafară de poarta casei sale, nefiind gonită de bărbatul ei, atunce nu va fi datoriu bărbatul să o hrănească. Zac. 7. De va fugi muiare de la bărbat pentru că ceva fi avînd aşa de 3

Ibidem, p. 176.

326

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

faţă muieri curve de le va fi ţiind, atunce are puterea muiarea toată cheltuială ce va fi de hrană ei să ceară de la bărbat şi tot venitul ce va fi strîngîndu-se den zeatsrele ei. Zac. 8. Preacurvie, de-ar fi de faţă, d-ar fi pe ascuns, pentru carea va goni bărbatul pre muiarea-şi den casă, sau şi muiarea de va fugi singură de bună voia ei, pre aceaia de pururi pravila-i sminteaşte şi nu-i lasă să se împreune iarăşi şi să lăcuiască într-un loc; şi mai vîrtos cînd va fi muiarea den afară de casa bărbatului ei şi va naşte cocon acolo. Iar de nu se va putea descoperi acea preacurvie până la 8 zile, sau bărbatul, sau muiarea pentru bărbat, atunce se îndeamnă a lăcui într-un loc şi a face pace. Zac. 9. Cînd se va duce muiarea de la bărbatu-şi căce că bărbatul ci ţine de faţă curve în casa lui sau şi afară de casa lui, şi dup-aceia singură muiarea va vrea să lăcuiască cu bărbatulu-ş, de vreame ce să va fi făgăduit şi el să lase curvele, atunce pravila dă voe să facă cum va vrea muiarea4. Gl. 180, zac. 4. …greşale…carele împărat bărbat de fămeae, iaste preacurvie, sodomia, ereticia. Ce acestea trebuie să se arate la judecătoriu întregi şi de faţă; iar de nu se vor arăta să vază toţi, atunce ca şi cînd nu se-ar fi făcut nicecum şi cum nu-ş se-ar fi dus pre judecătoriu. Şi aceasta stă asupra judecătorului să se isprăvească, însă să vază de vor fi mărturiile bune, sau de nu vor fi. Cînd şi în ce chip se desparte bărbatul de muiare; şi pentru sodomie. Glava 181. Zac. 1. Poate muierea să ceară voe de la biserică să se despartă de bărbat cîndu-l va învăţa diavolul meşterşugul lui cel spurcat şi urât ce să zice să nu să împreune cu fămeia-şi cumu-i în fire, ce afară de fire. Dece atunce biserica-i desparte până în puţină vreame, până doar se-ar pocăi bărbatul de acest păcat spurcat, ce să zice de sodomie. Zac.3. de se va afla cum nu se împreună bărbatul cu muiare-ş deplin, cumu e să fie, ce se varsă pre dinafară, ce să zice pentru coapse, şi atunce să se despartă. Zac. 4. desparte-se femeia de bărbat şi bărbatul de femeia nu numai când face bărbatul sodomie cu muierea lui, sau cu altă muierea, sau cu 4

Ibidem, p. 177.

327



Lilia Zabolotnaia

copil, sau muierea lui de va face sodomie cu alt bărbat, ce încă şi muierea lui de să va împreuna trupeşti cu altă muiere, cum se zice una cu alta şi se varsă una la alta, ce să zice aruncă sămânţa, pentru că aceasta ieste ca şi sodomia, şi atunce de va vrea bărbatul, o va lăsa5. Zac. 5. desparte-se muierea de bărbat când va face muierea meşteşuguri să se poată freca să i se verse sămânţa, ca să se poată stîmpăra de pohtă, ce se zice meşteşug de lemn sau de hier sau de sticlă sau de pânză sau cu fiece lucru ales de aceia treabă, pentru că, cum de-ar fi, aceia ieste tocmai ca şi sodomia. Zac. 6. Nu se va despărţi bărbatul de femeia sau femeia de bărbat, când vor face vărsare de sămânţă singuri cu mâna lor. Zac.7. Când se despart casnicii pentru aceste vini, se scrie mai sus, atunce se socoteşte să fie până la o vreme, iar nu de totul tot. Gl.182. zac. 1. Pentru eresurile bărbatului poate muierea să-ş despartă bărbatul nu numai cu biserică, ce şi ea singură, fără de voia nimănui, poate să se despartă de dânsul. Zac.3. acela ce-ş va despărţi muierea pentru căci ieste eretică, acela nu poate să-i oprească şi zestrele, cum are voe să le oprească când o va găsi preacurvind6. Cînd se va desparţi muierea de bărbat pentru vrăjmăşia bărbatului. Glava 183. Zac.1. Muierea poate să ceară voie de la judecătoriul bisericii să se despartă de bărbatul ei când o bate fără de samă şi-i va face rane cu arme. Zac.2. încă poate muiarea singură cu voia ei, fără de judecătoriu, să se despartă de bărbatul ei când o va bate într-acesta chip să vie lucrul să stea cumpănă cum de n-ar fi fugit o ar fi ucis de tot, sau cînd o va bate în vreun chip ca acela, să o facă să nu poată grăi către judecătoriu7, să nu-ş poată spune jalbă, să o despartă. Iar de nu va fi fost bătaia aşa tare, să nu se poată despărţi numai ca aşa singură cu voia ei. Zac. 4. Acela ce să va arăta cu vrăjmăşie şi cu groază asupra muierii Ibidem, p. 178. Ibidem, p. 179. 7 Îbidem, p. 180. 5 6

328

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

sale, acela nu se va numai despărţi de dânsa, ce încă se va şi certa, după cum va fi voia judecătoriu. Zac. 5. Muierea de răutatea bărbatului de va fugi de la dânsul şi se va duce într-altă casă, atunce ieste dator bărbatul să o hrănească şi să-i facă toată odihna, însă de nu va avea părinţi sau fraţi şi de va fi ieşită singură cu voia ei. Zac. 6. De va nebuni bărbatul, atunce se despartă aceia casă pentru căci că ieste cumpănă să nu o cumva vătăma sau să o şi omoară bărbatul pre muierea. Zac.7. Când va fi bărbatul învăţat de pururi a umbla tot beat şi să-ş bată muierea tot în beţie, atunce muierea lui cu lege se va despărţi. Zac. 8. .. ce şi pentru cuvinte ce va grăi bărbatul sprînţare şi o va îngrozi în tot chipul de o va ucide de tot; pentru acestea încă nu se vor despărţi, încă mai vârtos când o ar bate şi mai ales când va fi om ca acela să-i fie de pururi dragă sfada8. Zac. 9. de se va afla în mijlocul a bărbat şi femeie, adică între casnici, cum să fie vreo vrajbă ca aceaia de moarte, cum se-ar socoti pentru niscare lucruri de prepus să-şi prepue a den sine carea cumva cu înşelăciune să nu omoară unul pre alt, atunce pravila-i desparte să nu lăcuiască împreună; iar de nu va fi vrajba de moarte, ce va fi într-alt chip, atunce să nu se despartă. Zac, 10 De n-ar avea bărbatul altă nice o vină, ce numai această vrăjmăşie, adică cîndu e iute şi rău la mânie, atunce ajunge atâta să se despartă aceia casă, pentru căci să zice: cel rău, acela ieste o dată rău, acela de pururea va fi tot rău, acela ce iaste o dată rău, acela de pururi va fi tot rău. Zac.11. acest lucru stă pe mâna judecătorului.. Zac.12. Încă se cade judecătorului se judece vina muierii, să vază pentru ce au pornit pre bărbat cu mânie asupra ei, şi atunce cumu-i va părea judecătorului să-i tocmească, însă de se va prinde bărbatul că se va lăsa şi nu o va vătăma; iar de nu, atunce să-i împarţă. Zac.13. Acela ce nu va lăsa pre muierea să doarmă într-un pat cu dânsul, acela să cheamă că de vrăjmăşie nu o lasă, căci că ieste mânios pre dânsa. Zac. 14. acela ce nu-i plac bucatele ce-i face muierea, sau cămăşile, sau altele ca aceastea, acela să cheamă că are vrăjmăşie pre dânsa. Zac. 15. cela ce-ş va băga muierea în hiară sau o va închide undeva ca într-o temniţă, acela să cheamă că are vrăjmăşie pre dânsa. 8

Ibidem, p. 181.

329



Lilia Zabolotnaia

Zac. 16. De să va înţelege cum vreun chip dintru casnici, au de bărbat au de muiere, de va să hiclenească pre soţu-său cu otravă sau cu altceva9 armă sau farmece, aceia casă să se împartă cu ştirea şi cu voia judecătorului. Zac.17. Bărbatul cu fămeia nu se despart numai cînd se va afla cum unul va să hiclenească pre altul, ce încă şi cînd pun pre altul să facă acesta hicleşug. Zac. 20. Măcară că şi desparte pravilă pre casnici pentru frica ce are muiarea despre bărbat ca să nu-i facă vreo răutate, iar tot se cade să socotească judecătoriul acestă frică, fi-va cu cale să-i despartă, au nu va fi, căce că o frică cum ar fi un lucru de nemică, nu poate să despartă casnicii10. Cum şi în ce chip poate să se arate vrăjmăşia bărbatului, şi cu ce lucru. Glava 184. Zac. 1. trebui să fie mărturiile, carele vor vrea să arate vrăjmăşia bărbatului, să fie destoinici de a să crederea, să nu fie rudă sau oamenii muerii, nici să fie de râs şi de batjocură, oameni de cari să nu-i bage nimenilea nici într-o seamă. Zac.2. vrăjmăşia o arată vecinii omului, sau vestea cum daca spun oamenii. Vaietele muierii şi ţipetele ce să aud de în casă, acelea nu vor putea arăta vrăjmăşia bărbatului; nici ochii ei de vor fi vineţi sau obrazul de va fi înflat, acestea nu pot să arate vrăjmăşia bărbatului. Mărturii trebuie la lucru ca acesta, pentru să cunoască tot adevărul. Zac.3. mai mult crede judecătoriul mărturiile carii arată vrăjmăşia bărbatului decât toţi ceia ce grăiesc împotriva de zic că nu e aşa…adică ceia ce adeverează mai de credinţă sunt decât ceia ce tăgăduiesc. Cînd şi cum poate bărbatul să-şi bată muiarea şi în ce chip. Glava 185. Zac. 1. poate să îndrepteaze şi să certe bărbatul pre muiare-ş, pre lucru adevărat şi pe dreptate, iar nu cu înşelăciune şi fără de cale; şi încă să o bată şi când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut, ş-atunce cu măsură, să nu o prea treacă, ce cu blândeţe, iar nu cu vrăjmăşie, fără vină şi fără ispravă11. Ibidem, p. 181. Ibidem, p. 182. 11 Ibidem, p. 182. 9

10

330

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

Zac.2. Două lucruri sprijinesc pre bărbat să nu se pedepsească cându-ş va bate muierea: întâi, când o va bate pre vina ei; a doua, când va bate puţinel. Pentru că de o va bate fără vină, sau când o va bate cu vrăjmăşia, atunci se va pedepsi; şi mai vârtos când va fi vina micşoară. Iar de va fi vina mare, ce să zice de o va afla în vreun lucru de preacurvie, sau de o va găsi făcând vreun vicleşug de moartea lui, atunci măcar cu ce vrăjmăşie o va bate, nu se va certa cu nimica de la judecătoriu. Zac.3. Muierea ce o bate bărbatul cu vrăjmăşie şi mult fără de măsură, aceia poate să-ş ceară la judecătoriu să se despartă.. Zac. 4. acela ce va fi vrăjmaş şi cumplit spre muierea lui, bătând-o fără vină…să piarză a treia parte de daruri ce-i va fi dăruit muierea, iar de nu-i va fi dat daruri, atunce se va certa să dea muierii lui a patra parte de câtu-i va fi zestrea… Zac.5. muierea poate să se despartă de bărbatul ei singură cu puterea ei când o va bate des şi fără de vină; şi dacă se vor desparţi, se cade să o hrănească bărbatul şi să o îmbrace cum se cade. Zac.6. fără de măsură ..să cheamă bătaia când se face cu toiagul, iar mai vârtos când se va sfărâmă lemnul, sau să facă cu dânsul rane să meargă sângele, sau când o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap, atunce de putere se va certa bărbatul pentru vrăjmăşia lui. Zac.7. bărbatul poate să-ş bată muierea cu măsura pentru vina ei, măcar de ar avea şi zapis să nu o bată. Zac.8. nu se cheamă bărbatul vrăjmaş muierii sale de o va bate numai o dată, iar de o va bate de pururi şi mai de multe ori fără de vină, atunci se zice că ieste cu vrăjmăşie asupra ei. Zac.9. De-ş va bate neştine muierea cu pumnul sau cu palma, aceia nu se cheamă că iaste cu vrăjmăşia asupra ei, de o ară bate cît de mult şi de des. Zac.10 bărbatul poate să-ş pue muierea în fiară sau să o închiză, cum ar fi în temniţă, numai pentru două vini: când va afla făcând preacurvie, iar a doua când o va găsi că-i face hicleşug să-l omoară12. Publicat: Îndreptarea Legii 1652. Ediţia condusă de acad. Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962, p. 173-183. 12

Ibidem, p. 183.

331



Lilia Zabolotnaia

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ1 IZVOARE INEDITE 1. Bullarium Poloniae, IV, documentul 6902. Biblioteca Universităţii Catolice Jan Pavel II din Lublin. 2. Российский Государственный Архив Древних Актов, фонд 156, Опись 1. ед. хр. 108. 5 л. 1625 год. 3. Biblioteka Kórnicka 201, Mf 611/ cz.2, Karta 501-502-503. verso-505. IZVOARE PUBLICATE 4. Balan Ioan, Documente bucovinene, Vol. I (1507-1653), Cernăuţi – Bucureşti, 1933; vol. II (1519-1662), Cernăuţi, 1934; vol. VII, ediţie îngrijită de Ioan Caproşu, indice de Arcadie Bodale, cuvânt înainte de Dumitru Vatamaniuc, Iaşi, 2005ю 5. Călători străini despre Ţările Român, vol. I., vol. îngrijit de M.M. AlexandrescuDersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1968; vol. II, îngrijit de Maria Holban şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1970; vol. IV, îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1972; vol. V, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973; Vol. VI, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976; Vol. VII, îngrijit de Maria Holban, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1980. 6. Cantemir Dimitrie, Viaţa lui Constantin Cantemir, Textul stabilit şi tradus de R. Albala. Introducere de Const. G. Giurescu, Bucureşti, 1973 ; Ibidem, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992. 7. Cartea Românească de învăţătură (1646), Ediţie critică întocmită de Colectivul pentru Vechiul Drept Românesc al Academiei R.P.R., condus de Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1961. 8. Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol.I, (1387-1620), Direcţia Arhivelor Statului, Bucureşti, 1957; vol. II, (16211652), întocmit de M. Regleanu, I. Gheorghian, D. Duca, V. Vasilescu, DGAS, Bucureşti, 1959; vol. III, 1653-1675, întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu, V. Vasilescu, C. Negulescu, DGAS, Bucureşti, 1968; vol. IV, 1676-1700, întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu, V. Vasilescu, C. Negulescu, DGAS, Bucureşti, 1970. 9. Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale, Supliment I (1403-1700), întocmit de M. Regleanu, D. Duca Titulescu, D. Ticulescu, M. Ciucă,, G. Birceanu, DGAS, Bucureşti, 1975. Cea mai mare parte a bibliografiei referitoare la tema de cercetare este expusă în Introducere. 2 Aducem sincere mulţumiri doamnei dr Gabija Surdokaite din Lituania, care l-a depistat şi l-a oferit pentru cercetare. 1

332

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

10. Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. II, (16011620), întocmit de M. Soveja, D. Duca-Titulescu, R.Dragomir, DGAS, Bucureşti, 1974; vol. III, (1621-1632), întocmit de D. Duca-Titulescu, M.D. Tucă, DGAS, Bucureşti, 1978. 11. Codex epistolaris Vitoldi magni ducis Lithuaniae 1376-1430, ed. A. Prochaska, Monumenta Medii Aevi Historica, t. VI, Kraków, 1882. 12. Corfus I, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Bucureşti, 2001. 13. Costăchescu M., Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare. Documente interne. Urice (ispisoace), surete, regestre, traduceri (1374-1457), vol. I-II, „Viaţa Românească”, Iaşi, 1932; Ibidem, Documentele moldoveneşti de la Bogdan Voevod (1504-1517), Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1940. 14. Costin Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron –vodă încoace, de unde este părăsitu de Ureche, vornicul de Ţara de Jiosu, scosu de Miron Costinu, vornicul de Ţara de Joisu, în oraşul Iaşi, în anul de la zidirea lumei…1675, în Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990. 15. Czołowski A, Pomniki dziejowe Lwowa, t. III: Księga przychodów i rozchodów miasta [2]: 1414-1426, Lwów 1905. 16. Documente Bârladene. Acte de la mai mulţi şoltuzi şi dregători ai Bârladului şi alte acte vechi prin seculii XV, XVII, XVIII şi XIX, Vol.IV, A. Antonovici, Episcopia Huşilor, Tipografia „D. Lupaşcu”, Bârlad, 1924. 17. Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408-1660), editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Editura Dosoftei, Iaşi, 1999. 18. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XIX (1626-1628), înt. de H. Chirca, Editura Academiei, Bucureşti, 1969; vol. XXI (1632-1633), înt. de C Cihodaru, I. Caproşu şi L.Şimanschi, Editura Academiei, Bucureşti, 1971; vol. XXII (1634), înt. de C Cihodaru, I. Caproşu şi L.Şimanschi, Edituira Academiei, Bucureşti, 1974; vol. XXIV (1637-1638), înt. de C Cihodaru, I. Caproşu, Editura Academiei, Bucureşti, 1998. 19. Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească3, vol. lI. (1501-1525), îngr. de Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu, Bucureşti, 1972; vol. XXIV (16331634), înt. de Damaschin Mioc, Saşa Caracaş şi Constantin Balan, Bucureşti, 1974; vol. III (1526-1535), înt. în cadrul seminarului de paleografie slavă, condus de Damaschin Mioc, Editura Academiei, Bucureşti, 1975; vol. IV (1536-1550), înt. în cadrul seminarului de paleografie slavă, condus de Damaschin Mioc, Bucureşti, 1981; vol. V (1551-1565), îngr. de Damaschin Mioc şi M. Adam Chiper, Bucureşti, 1983; vol. VI (1568-1570), îngr. de Ştefan Ştefănescu şi O. Diaconescu, Bucureşti, 1985; vol. VII (1571-1575), îngr. de Ştefan Ştefănescu şi O. Diaconescu, Bucureşti, 1988; vol. VIII (1576-1580), înt. Damaschin Mioc şi I. Constantinescu, Bucureşti, 1996; vol. XXX (1645), înt. de V. Barbu, M. Chiper, Gh. Lazăr, Bucureşti, 1998. 3

Toate volumele au apărut la Editura Academiei Române.

333



Lilia Zabolotnaia

20. Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania, vol. XII (1361-1365), red. resp. Ştefan Pascu, Editura Academiei, Bucureşti, 1985. 21. Documente privind Istoria României, A. Moldova4, veacul XIV, XV. vol. I (13841475), Bucureşti, 1954; veacul XV. vol. II (1476-1500), Bucureşti, 1954; DIRA, Moldova, veac. XVI, vol. I (1501-1550), Bucureşti, 1953; veacul XVI, vol. II (1551570), Bucureşti, 1951; veacul XVI, vol. III (1571-1590), Bucureşti, 1951); veacul XVI, vol. IV (1591-1600), Bucureşti, 1952; veacul XVII, vol. I (1601-1605), Bucureşti, 1952; veacul XVII vol. II (1606-1610), Bucureşti, 1953; veacul XVII, vol. III (1611-1615), Bucureşti, 1954; veacul XVII, vol. IV (1616-1620), Bucureşti, 1956; veacul XVII, vol. V (1621-1625), Bucureşti, 1957; 22. Documente privind istoria României. B. Ţara Românească5, veacul XVI, Vol. V (1581-1590), Editura Academiei, Bucureşti, 1955; veacul XVII, Vol. I (1601-1610), Editura Academiei, Bucureşti, 1951; veacul XVII, Volumul II (16111615), Editura Academiei, Bucureşti, 1951; veacul XVII, Vol. III (1616-1620), Editura Academiei, Bucureşti, 1951; veacul XVII, Vol. IV (1621-1625), Editura Academiei, Bucureşti, 1954. 23. Gh. Ghibanescu, Izvoare şi Zapise, volumul 11/2, Iaşi, 1910; Idem, vol. V, partea I, Iaşi, 1921; Ibidem, Surete şi izvoade, vol. VIII, Iaşi, 1914; Idem, vol. IX, Iaşi, 1922; Idem, vol. XVI, Iaşi, 1926; Idem, Vol. XV, Iaşi, 1926; Idem, Vol. XVI, Iaşi, 1926; Idem, vol. XX, Iaşi, 1928; Idem, Surete şi izvoade, vol. XXIV, Iaşi, 1930, Ibidem, Arhiva Muzeului Municipal Iaşi. Documente Româneşti (1653-1722), Fascila II, „Viaţa Românească”, Iaşi, 1929. 24. Îndreptarea Legii (1652), Ediţie întocmită de Colectivul de Drept Vechi Românesc, condus de Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962. 25. Iorga Nicolae, Acte şi fragmente cu privire la Istoria Românilor adunate din depozitele manuscrise ale apusului, Vol. I, Bucureşti, 1895; Ibidem, Documente româneşti din arhivele Bistriţei (scrisori domneşti şi crisori private). Partea II, Editura Librării Socecŭ, Bucureşti, 1899; Ibidem, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921; Ibidem, Anciens documents de droit roumain, vol. II, 1930; Ibidem, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981. 26. Manualul legilor sau aşa numite CELE ŞASE CĂRŢI, adunat de pretutindeni şi prescurtat de vrednicul de cinstire păstrătorul de legi şi judecător în Salonic Constantin Harmenopulos, Traducerea de Ioan Peretz, Ediţia Ministerului de Justiţie, Cartea Românească, 1921. 27. Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo – române din sec. XV-XVI, Publicate de Ion Bogdan, Ediţie revăzută de P.P. Panaitescu, Bucureşţi, 1959. 28. Letopiseţul Cantacuzenesc, în Cronicari munteni, Volumul I, Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Bucureşti, 1961. 4 Redactor responsabil al volumelor enumerate Mihail Roller. Toate volumele au apărut la Editura Academiei Române. 5 Redactor responsabil al volumelor enumerate Mihail Roller.

334

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

29. Lietovus Metrica (1522-1530), 4-oji Teismų bylų knyga (XVI a. pabaigos kopija), Vilnius, 1997. 30. Moldova în epoca feudalismului, vol. II, Coord. al volumului P.V. Sovetov, Chişinău, 1975. 31. Ureche Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei de cînd s-au descălicat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scria de la Dragoş - vodă până la Aron-vodă (1359-1595), în Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990. 32. Uricarul Axinte, Cronica paralelă a ţării Româneşti şi a Moldovei, Ediţie critică şi studiul introductiv de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1993. 33. Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării româneşti, Acte şi scrisori, vol. II (1527-1572), Cartea Românească, Bucureşti, 1929; vol. III (1573-1592), Bucureşti, 1931; vol. IV (1593-1595), Bucureşti, 1932; vol. V (1596-1599), Bucureşti, 1932; Idem, vol. VI (1600-1601), Bucureşti, 1933; vol. VII (1602-1606), Bucureşti, 1934; vol. VIII (1607-1613), Bucureşti, 1935; vol. IX (1614-1636), Bucureşti, 1937; vol. X (1637-1660), Bucureşti, 1938. 34. Алфавитная синтагма А. Властыря. Собрание по алфавитному порядку всех предметов, содержащихся в священных и божественных канонах. Перевод с греческого священника Николая Ильинского ото Московского ДуховноЦезурного Комитета печать соволяется. Москва, январь 20 дня 1990 года. Цензор священник Григорий Дьяченко. MONOGRAFII, STUDII ŞI CULEGERI DE ARTICOLE 1. Andreescu Ştefan, Familia lui Mihai Viteazul, în Mihai Viteazul. Culegere de studii, Redactori coordonatori: P. Cernovodeaunu, C. Rezachevici, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1975. 2. Anton-Manea Cristina, Din nou despre doamna Neaga şi familia ei. Genealogia unei familii de boieri buzoieni. Sec. XVI-XVII, în Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu. Volum îngrijit de T. Teoteoi, B. Murgescu, Ş. Solcan, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000. 3. Barbu Violeta, „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu dispartă”. Studii asupra divorţului în Ţara Românească în perioada 1780-1850, în Revista de Istorie, III, 11-12, 1992, p. 1143-1155; 4. Błaszczyk Grzegorz, Litwa na przełomie średniowiecza i nowożytności1492-1569, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 2002. 5. Brânduşa, Cutumă şi lege privind familia în Iaşii perioadei regulamentare, în Caiete Şcolii Doctorale, Iaşi, I, 2007, p. 73-83. 6. Cazacu Matei, La famille et le statut de la femme en Moldavie (XIV – XIX siècles), în Revista de Istorie Socială, II-III (1997-1998), Iaşi, 1999, p. 1-16. 7. Ciupală A., Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public şi privat, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003.

335



Lilia Zabolotnaia

8. Constantin Florina-Manuela, Legături de sânge şi legături sociale: structuri de rudenie la robi ţigani din Ţara Românească (1601-1650), în De la comunitate la societate. Studii de istoria familiei din Ţara Rămânească sub Vechiul Regim, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007, p. 94-146. 9. Czamańska Ilona, Caracterul legăturilor lui Jan Zamoyski cu Movileştii în Arhiva Genealogică III (VIII), Iaşi, 1996, 311-320; Mołdawia i Wołoszczyzna wobec Polski, Węgier i Turcji w XIV i XV wieku, Wydawnictwo Naukowe UAM, Poznań, 1996; Ibidem, Wiśniowieccy. Monografia rodu, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 2007. 10. Dąbrowska Małgorzata, Łacinniczki nad Bosforem. Małżeństwa bizantyńsko-łacińskie w cesarskiej rodzinie Paleologów (XIII-XV w.), Łódż, 1996. 11. De la comunitate la societate. Studii de istoria familiei din Ţara Românească sub Vechiul Regim, Coordonator V. Barbu, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007. 12. Eremia Ion, Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1653). Contribuţii la istoria diplomaţiei moldoveneşti în secolul al XVII-lea, Cartdidact, Chişinău, 1999; 13. Eşanu A., Eşanu V., Maria – Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, în Accente, Chişinău, 2004, 4 martie, p. 5-12; 14. Eşanu A., Doamnele şi descendenţii lui Dimitrie Cantemir, în Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII, Chişinău, „Ştiinţa”, 2008, p. 444-490; Ibidem, Epoca lui Ştefan cel Mare. Oameni, destine şi fapte, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004; 15. Filitti I. C., Mama şi soţia lui Mihai Viteazul, Ed. II, Bucureşti, 1934; Ibidem, Neamul doamnei Neaga şi mănăstirea Aninoasa (azi Buda) din Buzău, Bucureşti, 1935. 16. Gane C., Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Vol. I, Chişinău, 1991. 17. Georgii Pachymeris, Michal Palaeologus, în Извори за българската история. Fontes Historiae Bulgaricae, XXII, Cъставили и редактирали Михаил Войнов, Василка Тъпкова-Заимова, Любомир Йончев, Издательство на Българската Академия на Науките, София, 1980. 18. Ghiţulescu Constanţa, Autour du divorce: disputes et réconciliations au tribunal (Valachie, 1750-1830), în Annales de Démographie Historique, 2009, n. 2, p. 7799; Ibidem, Familie şi societate în Ţara Românească (secolul al XVII-lea), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XX, 2002, p. 89-114; Ibidem,, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţările Româneşti ale secolului al XVIII-lea., Bucureşti, 2004; Ibidem, Zestre între normă şi practică. Ţara Românească în secolul al XVII-lea (I), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XVIII, 2000, p. 213-222; 19. Gionea Vasile, Logodna şi căsătoria în dreptul român vechi, în Studii de drept constituţional şi istoria dreptului, Volumul III, Bucureşti, 1995, p. 78-85 ; Ibidem, Quelques aspects du mariage dans l’ancien droit roumain entre 1646-1865, în Recherches sur l’histoire des institutions et du droits, 1981, 6, p. 23-27;

336

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

20. Gonţa Alexandru I., Femeia şi drepturile ei la moştenire în Moldova, după „obiceiul pământului”, în Studii de istorie medievală (texte selectate), Iaşi, 1998, p. 269-276. 21. Gorovei Şt. S., Note istorice şi genealogice cu privire la urmaşii lui Ştefan cel Mare, în Studii şi materiale de Istorie medie, VIII, 1975, p. 185-200; Idem, Alianţe dinastice ale domnilor Moldovei (secolele XIV-XVI), în Românii în istoria universală, vol. II (1), Iasi, 1987, p.685 - 698; Idem, Muşatinii, Chişinău, 1991; Idem, A patra nevastă a lui Constantin Cantemir, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, Iaşi. 1997; Idem, Obârşia Cantemireştilor. Familia şi domnia lui Constantin Cantemir (1612/1627-1693), în Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII-XVIII, Coord. şi redactor ştiinţific acad. A. Eşanu, Chişinău, Ştiinţa, 2008, p. 23-24. 22. Gorovei Şt. S., Székely M. M., Maria Asanina Paleologina. O prinţesă bizantină pe tronul Moldovei, Sfântă Mănăstire Putna, 2006. 23. Greceanu Ştefan D., Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, Publicat de Paul Şt. Greceanu, tipografia „Cooperativa”, Bucureşti, 1916. 24. Iftimi S. Gh., Sigilii de doamne şi domniţe ale Moldovei, în Arhiva Genealogică, II (VII), nr. 1-2, Editura Academiei Române, Iaşi, 1995, p. 291-305; Ibidem, Sigilii ale doamnelor din Ţara Românească (secolele XVI-XVIII), în Arhiva Genealogică, V (1998), nr. 1-2, p. 329-345; Ibidem, Ipostaze feminine între medieval şi modern, în Revista de Istorie Socială, IV-VII, 1999-2002; Ibidem, Un model cultural oriental: soţiile domnilor români (secolele XVI-XVII), în: De Potestate. Semne şi expresii în Evul Mediu românesc, Iaşi 2006; Ibidem, Doamnele şi puterea. Statutul doamnei in Tarile Romane, în: De Potestate. Semne şi expresii în Evul Mediu românesc, Iaşi, 2006. 25. Kulesza-Woroniecka Iwona, Rozwody w rodzinach magnackich w Polsce XVIXVIII wieku, Poznań-Wrocław, 2002, p. 8. 26. Laskaris M., Vizantijskije princeze u srednovekovoi Srbii, Beograd, 1926. 27. Malinowska Monika, Sytuacja kobiety w siedemnastowiecznej Francji i Polsce, Warszawa, 2008. 28. Mavromatis L., La fondation de l’empire serbe du kralj Milutin, Tessaloniki, 1978. 29. Mazilu D.H., Văduvele sau despre istorie la feminin, Bucureşti, 2008. 30. Mihnea Ilie, O nepoată a lui Iancu de Hunedoară, doamnă a Moldovei?, în Cercetări istorice, VIII-IX (1932-1933), nr. 1, Iaşi. 31. Monika Malinowska, Sytuacja kobiety w siedemnastowiecznej Francji i Polsce, Warszawa, 2008. 32. Panova T., Soarta marii cneaghine Elena, fiica lui Ştefan cel Mare, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atlet al credinţei creştine, Sfânta Mănăstirea Putna, Editura Muşatinii, Suceava, 2004. 33. Patlagean Evelyn, L’enfant et son avenir dans la famille byzantine (IV-XIIe siècles), în Annales de dèmographie historique, 1973, Vol. I, Enfant et Sociètes; Ibidem, Familles et parentéles a Byzance, în Histoire de la famille, Dirigè par

337



Lilia Zabolotnaia

A. Burguière, C. Klapisch-Zuber, M. Segalen, F. Zonabend, v. II: Temps médiévaux: Orient, Occident, Armand Colin, Paris, 1986. 34. Pârnuţă Gh., Femeia română de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1998. 35. Popescu Anicuţa, Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVII-lea, în Studii. Tomul 23, nr.1, 1970, p. 55-80. 36. Pułaski K., Ksiażęta Holszańscy. Szkice, Kraków, 1887. 37. Punga Gh., Din nou despre Ringala, soţia lui Alexandru cel Bun, în Studii de istorie medievală şi de ştiinţe auxiliare (I), Iaşi, 1999, p. 35-43. 38. Pushkareva N., Women in the Medieval Russian Family from the 10th through 15th Centuries, în Russia’s Women: Accomodation, Resistance, Transformation, 1991, p. 29–44; Ibidem, Women in the Ancient Russian Family Structure, în Soviet Antropology and Archeology. 1991, nr. 3, p. 57–73; Ibidem, Women in Russian History from the Tenth to the Twentieth Century, London: Sutton Publishers, 1999; Ibidem, Women, Family, Private Life and Sexuality in Russia: The Effects of Orthodox and Etacratic Gender Orders, în Women, Family, Private Life and Sexuality. Conference of IFRWH. Quens University Belfast, 11-14.08. 2003. Paper abstracts. Belfast, 2003, p. 32-48. 39. Rezachevici C., Ringala-Ana. Un epizod în relaţiile moldo-polono-lituaniene din vremea lui Alexandru cel Bun, în Revista de istorie, XXXV (1982), Bucureşti, nr. 8; Ibidem, Cine a fost soţia lui Ilie Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun? Un episod dinastic moldo-polono-lituan, în Arhiva Genealogică II (VII), nr. 3-4, Iaşi, 1995, p. 11-19 ; Ibidem, Principii Dimitrii Wiśniowiecki şi Michał Korybut şi înrudirile lor cu Bogdăneştii şi Movileştii. Lămurirea unor confuzii istorice, în Arhiva genealogică, III (VIII), Iaşi, 1996, p. 313-321; Ibidem, Evdochia de Kiev- prima soţie a lui Ştefan cel Mare, în Magazin istoric, Anul XXXII, nr.5 (374), 1998, p. 65-68; Ibidem, Rezachevici C., Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova. a. 1324-1881, vol. I., secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001. 40. Sajkowski Alojzy, Staropolska miłość. Z dawnych listów i pamiętników, Wydawnictwo Poznańskie, Poznań, 1981. 41. Seredyka Jan, Księżniczka i chudopachołek. Zofia s Radziwiłłów Dorohostajska i Stanisław Tymiński. Studia i monografie, Opole, 1995; ibidem, Rozprawy z dziejów XVI i XVII wieku, Wydawnictwo Forum Naukowe, Poznań, 2003. 42. Sobczak Alexander, Czym jest chrześcijańskie małżeństwo? Istota chrześcijańskiego małżeństwa w świetle kanonistyki, Poznań, 2006. 43. Sochaniewicz Kazimierz, Rozwody na Rusi Halickiej w XV i XVI wieku, Lwów, 1929. 44. Solcan Şarolta, Family and time on the Blaj estate at the end of the seventeenth century, în “Analele Universităţii Bucureşti”, s. Istorie, 1995, p. 51-60; Ibidem, Structuri ale familiilor marilor dregători din secolul al XVII-lea, în “Revista istorică”, t. IX, 1998, nr. 3-4, p.169-183; Ibidem, Familia în secolul al XVII-lea în Ţările Române, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999; Ibidem, Confesional şi social în viaţa familiei din secolul al XVII-lea, în “Confesiune

338

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

şi cultură. In honorem Ion Toderaşcu”, red. B.P.Maleon, A.F.Platon, Iaşi, 2004, p. 133-143. Ibidem, Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în Evul Mediu, Bucureşti, 2005; Ibidem, The Problem of Illegitimate Couples in the Extra Carpathian Area during the 17th Centhury, în “Concubinage, Illegitimacy and Morality”, Ed. Gutenberg Univers, Arad, 2005, p.15-31; Ibidem, Familia din Transilvania în prima jumătate a secolului al XIII-lea, în “Imaginând istorii“, coord. S. Corlan-Ioan, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2006, p. 297-313; Ibidem, Văduva în societatea medievală din Ţările Române, în “In memoriam profesor Radu Manolescu”, coord. S. Brezeanu, Ed. Universităţii Bucureşti, 2006, p.221248; Ibidem, Căsătoriile mixte din Transilvania în Evul Mediu, în “Confesiune şi căsătorie în spaţiul românesc . Secolele XVII-XXI. Studii de demografie istorică”, coord. Corneliu Pădurean, Ed. Univ. “Aurel Vlaicu”, Arad, 2006, p.13-28; Ibidem, Văduva cap de familie în societatea medievală din Ţările Române, în “Om şi societate. Studii de istoria populaţiei României (sec. XVII-XXI)”, vol. IX, coord. S.P. Bolovan, I. Bolovan, C. Pădurean, Ed Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007, p.73-92; Ibidem, Divorţul în Transilvania la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în “Studii de demografie istorică (secolele XII-XXI)”, coord. C.Pădurean, I. Bolovan, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2010, p. 17-22. 45. Stanciu Laura, Negoi Ana Maria, Reglementări matrimoniale în Transilvania celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, tom. XXXVIII, 2001, p. 109-121. 46. Statuty cara Stefana Duszana z lat 1349 i 1354. Materjały do ćwicień seminaryjnych z historji prawodawstw słowiańskich, dr. Stanisław Borowski, Prace Seminarjium Dawnego Polskiego Prawa Sądowego i Historji Ustroju Dawnej Polski Uniwersitetu Warszawskiego, nr.5, Warszawa, 1934, p. 17. 47. Strzelecka Anna, Jadwiga Andegaweńska, Anjou, în Polski Słownik Biograficzny, Tom X, Zakład narodowy imienia Ossolińskich, Wydawnictwo Polskiej Akademii Nauk, Wrocław-Warszawa-Kraków, 1962-1964, p. 291-295. 48. Świaczny Seweryn, Nierozerwalność małżeństwa a rozwiązanie małżeństwa naturalnego w prawie kanonicznym, Katowice, 2004. 49. Święcki T., Historyczne Pamiątki znamenitych Rodzin i osób dawnei Polski, tom I, Warszawa, 1858. 50. Székely M. M., Teodosia Nicoriţoaia şi bărbaţii ei, în Magazin istoric, Anul XXIX, nr. 7 (340), 1995, p. 47-52; Ibidem, Femei-ctitori în Moldova medievală, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, XXXII, 1995; Ibidem, Pentru o istorie a vieţii zilnice, în Magazin istoric, Anul XXXI, nr. 5 (362), 1997, p. 5759; Ibidem, Structuri de familie în societatea medievală moldovenească, în Arhiva Genealogică, IV (IX), nr. 1-2, Iaşi, 1997, p. 59-119; Ibidem, Neamul dinspre mama al lui Petru Rareş, în Arhiva Genealogică, V (1998), nr. 1-2, p. 169-178; Ibidem, Viaţa de familie în Moldova Medievală, în Magazin istoric, Anul XXXI, nr. 10 (367), 1999; p. 75-77. 51. Tęgowski J., Powiązania genealogiczne wojwodów mołdawskich Bogdanowiczów

339



Lilia Zabolotnaia

z domem Giedyminowiczów w XIV-XV wieku, în Genealogia. Studia i Materialy Historiczne, III, Poznań-Wrocław, 1993. 52. Ţighiliu I., Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi Moldova în secolele XV-XVII, Bucureşti, 1997. 53. Viaţa familială în spaţiul românesc în secolele XVIII-XX, coord.: Ioan Bolovan, Diana Covaci, Daniela Deteşan, Marius Eppel, Elena Crinela Holom. Supliment al Romanian Journal of Populaţion Studies, Presa Universitară Clujeană, 2010. 54. Voinea Maria, Familia şi evoluţia sa istorică, Bucureşti, 1980. 55. Zabolotnaia Lilia, Situaţia femeilor din Moldova in evul mediu. Imaginea, statutul social, drepturile si obligatiunile (sec. al XVI-lea - mijlocul sec. al XVII-lea), // ”ROMÂNIA: A CROSSROADS OF EUROPE”. The Center for Romanian Studies. Iasi -Oxford -Palm Beach -Portland, 2002, p. 43-57; Idem, Les droits des femmes de Moldovie en Moyen Age, // Wschodni Rocznik Humanistyczny, Tom II, LublinRadzyń Podlaski-Siedlce (Polonia ), 2005, p. 55-61; Idem, Condiţii de încheiere a căsătoriei în Evul Mediu. Studiu comparativ, în: Tyragetia. Istorie. Muzeologie. Serie nouă, Vol. I [XVI], nr. 2, Chişinău, 2007, p. 107-112; Idem, Consideraţii privind divorţul lui Alexandru cel Bun cu Ryngałła-Anna, în Revista de Istorie a Moldovei, nr. 1 (73), 2008, p. 144-152; Idem, Între politică şi destin. Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, văzută prin prisma seculară a istoriei, // Revista de Istorie a Moldovei, 3, Chişinău, 2008, p. 16-45 ; Idem, Statutul social şi situaţia juridică a femeilor în procesul de divorţ în Ţările Romane (sec. al XVII-lea), în Studii de demografie istorică (sec. XVII-XXI) coord: Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2010, p. 23-39. 56. Бессмертный Ю. А., Гуревич А. Я., Женщина и общество în Средневековая Европа глазами современников, Москва, 1994. 57. Божилов Иван, Родословието на цар Иван Александър, în Исторически преглед, 1981, № 3-4, София, p. 153-177; Idem, Фамилията на Асеневци. Генеалогия и просопография, София, 1985. 58. De mulieribus illustribus. Судьбы и образы женщин средневековья, отвественный секретарь И.И. Варьяш, Санкт – Петербург, 2001. 59. Дуйчевъ Иванъ, Изъ старата българска книжнина, Книжови и исторически паметници отъ Второго Българско Царство, София, 1944. 60. Сoвeтoв Пaвeл, Преступление и наказание (Очерки истории обычного права и законодательства средневековой Молдавии), în Stratum plus, Nr.6, 20012002, Санкт – Петербург – Кишинев – Одесса – Бухарест, p. 26-152. 61. Заболотная Лилия, Правовое положение женщин в средневековой Молдове, în Материалы международной коференции-Правовое положение женщин в России: вчера, сегодня, завтра Программа международной конференции Санкт-Петербург, 21-23 марта, 2008 года), Санкт-Петербург, Алетейя, 2008, p. 128-132; Ibidem, Cемейно-правовые отношения в средневековой Молдове. Условия заключения брака, în Феномен семьи в ракурсе видения социальных и гуманитарных наук. Международная научно-практическая Конференция, Старый Оскол, 2008, с.69-76; Ibidem, Условия заключения брака лицами

340

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

не православного вероисповедания в Российской империи в XIX веке (На основе грамоты Николая I “Закон о союзе брачном”), în Женская история и современные гендерные роли: переосмысливая прошлое, задумываясь о будущем, Том 1, Москва, 2010, с. 126-133; Ibidem, Имели ли женщины право на развод в XV-XVII вв., în Социальная история. Семья в раннее новое время. Ежегодник, РОССПЭН, Москва, 2009, p. 9-23 62. Женская история и современные гендерные роли: переосмысливая прошлое, задумываясь о будущем, Том 1, Москва, 2010. 63. Женская судьба России. Женщины в исторических судьбах России XI-XIX вв., în Знаменитые женщины России, Москва, 2002. 64. Макушев В., Историjски споменици, Књига II, Београд, 1882. 65. Михаљчић Раде, Краj Српского царства, Београд, 1975. 66. В.О. Михневич, Русская женщина XVIII столетия (репринтное издание 1895 года), Москва, 1990. 67. Орбин Мавро, Краљевство Словена, Српска Књижевна Задруга, Београд, 1968. 68. Пушкарёва Н. Л., Женщины Древней Руси, Мoсква, Мысль, 1989; Ibidem, Частная жизнь русской женщины: невеста, жена, любовница (X - начало XIX в.), Мoсква, „Ладомир”, 1997; Ibidem, История женщин и гендерный подход к анализу прошлого в контексте проблем социальной истории, în Социальная история, Москва, 1998; Ibidem, Имущественные права женщин в XVIII- начале XIX в., în Revista de istorie a Moldovei, № 1, 2008, p.55-68; 69. Райнхард Зидер, Социальная история семьи в Западной и Центральной Европе (конец XVIII–XX вв.), перевод с немецкого Л.А. Овчинцевой, научный редактор М.Ю. Брандт, Москва, 1997. 70. Репина Л.П., Женщина в средневековом городе, în Город в средневековой цивилизации. Т.1. Феномен средневекового урбанизма, Москва, 1999; Ibidem, Женщины и мужчины в истории: новая картина европейского прошлого, Москва, 2002; Ibidem, Хрестоматия по гендерной истории. Западноевропейское средневековье, Т. I-III, Coautor А. Г. Суприянович, Москва, ИВИ РАН, 2006; Ibidem, История брака и семьи в гендерной перспективе, în Диалог со временем. Альманах интеллектуальной истории, № 23, 2008, p. 5-23; Ibidem (coordonator), Брак и семья в контексте гендерной истории, în Диалог со временем, Coordonatorii А.  В.  Стоговa, А.  Г.  Суприянович, Вып.  23, Москва, Издательство ЛКИ, 2008. 71. Розанов В.В., Семейный вопрос в России, Том I-II, Материалы для III тома. Собрание сочинений под общей редакцией А.Н. Николюкина, Москва, 2004. 72. Серяков М.Л.., Любовь и власть в русской истории, Москва ­– Санкт – Петербург, 2002. 73. Табаков С., Бележки за Югоисточна България през епохата на Тертеровци, în Списание на Българскaта Aкадемия на Hауките, LXX, 1909. 74. М.К. Цатурова, Русское семейное право XVI-XVIII вв, Москва, Юридическая литература, 1991.

341



Lilia Zabolotnaia

Abrevieri AAR = Analele Academiei Române AIIAC = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Cluj AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi AIINC = Anuarul Institutului de Istorie, Cluj AIIX= Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi AR = Arhiva Românească ArhGen =Arhiva Genealogică ARMSI =Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice ARMSL = Academia Română. Memoriile Secţiunii Literare AP = Analele Putnei AR = Arhiva Românească BB = Byzantino - Bulgară BBRF = Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg BCMI = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice BMI = Buletinul Monumentelor Istorice BOR = Biserica Ortodoxă Română BS = Balkan Studies BsL = Byzantinoslavica BULETINUL IRGH = Buletinul Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta” CC = Codrul Cosminului CI = Cercetări istorice DIR = Documente privind istoria României: DRH = Documenta Romaniae Historica HUS = Harvard Ukrainian Studies IN = Ioan Neculce. Buletinul Muzeului Municipal Iaşi MEF = Moldova în epoca feudalismului MI = Magazinul Istoric MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei RA = Revista Arhivelor R I = Revista Istorică RdI = Revista de Istorie RIM = Revista de Istorie a Moldovei RMI = Revista Monumentelor Istorice RM = Revista Muzeelor RIR = Revista Istorică Română

342

Femeia în relaţiile de familie din Ţara Moldovei

RIS = Revista de Istorie Socială SAI = Studii şi Articole de Istorie SCŞI = Studii şi Cercetări Ştiinţifice, Iaşi SIM =Studii de istorie medievală SMIM = Studii şi Materiale de Istorie Medie Abrevieri şi sigle Balan, Documente (DB) = Teodor Balan, Documente bucovinene, I (1507-1653), Cernăuţi, 1933; II (1519-1662), Cernăuţi, 1934; VII, ediţie îngrijită de Ioan Caproşu, indice de Arcadie Bodale, cuvânt înainte de Dumitru Vatamaniuc, Iaşi, 2005. CDM = Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului CDM. S 1 = Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică a Statului. Supliment I CSŢR (Călători străini) = Călători Străini despre Ţările Române, vol. II, volumul îngrijit de M.M.Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1970;. volumul III, volumul îngrijit de M.M.Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1971; volumul IV, volumul îngrijit de M.M.Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1972; Volumul V, volumul îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu- Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1973; Volumul VI, volumul îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu- Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (Bucureşti 1976). Corfus, documente, 1979 = I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea (Bucureşti 1979). Corfus, documente, 1983 = I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea (Bucureşti 1983). Corfus, documente, 2001 = I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea şi secolul al XVII-lea. Ediţie îngrijită de Vasile Matei (Bucureşti 2001) DIR = Documente privind istoria României: DIR A – seria Moldova, DIR B – seria Ţara Românească DRH = Documenta Romaniae Historica: DRH A – seria Moldova, DRH B – seria Ţara Românească, DRH C – seria Transilvania, DRH D – Relaţii între Ţările Române Gh. Ghibanescu, Surete şi izvoade = Gh. Ghibanescu, Surete şi izvoade Iorga, Studii şi documente = Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privirea la istoria românilor MEF = Moldova în epoca feudalismului Veress, Documente = Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării româneşti, Acte şi scrisori

343



Editura Pontos str. 31 August 1989, 98 MD-2004, Chişinău, tel.: 23 22 18 [email protected]