Etica Modelul Hippocrates.docx

Centru de Excelență în Medicină și Farmacie «Raisa Pacalo»

Etica și deontologia Modelul Hippocrates Modelul Paracelsus Modelul deontologic

Chișinău-2018

Plan:

1. Modelul Hippocrates 2. Modelul Paracelsus 3. Modelul deontologic 4. Rezumat 5. Bibliografie

Multe secole în cultura europeană s-au format diferite principii și reguli morale care au însoțit existența medicinii . Diferite organisme de reglementare morală, care funcționau în diferite stadii ale dezvoltării societății - religioase, culturale, etnice, socio – economice - au influențat la formarea modelelor etice în medicină. Având în vedere tot soiul de experiență morală medicală, putem identifica câteva modele coexistente: 1. Modelul Hipocrate (principiul "nu face rău"). 2. Modelul Paracelsus (principiul "face bine"). 3. Modelul deontologic (principiul "respectării datoriei").

I.

Modelul Hipocrate

« Hippocrates din Cos, cel mai vestit medic al Greciei antice, considerat "Părintele Medicinei", s-a născut în jurul anului 460 î.Chr. pe insula Cos (Arhipelagul insulelor Sporade) şi a murit către anul 370 î.Chr. în localitatea Larissa din Tessalia. Născut într-o familie ce aparținea cultului lui Esculap (gr. Asclepios), zeul grec al medicinei, Hipocrate învață medicina sacerdotală şi anatomia de la tatăl său, Heraclide. Părăsește insula sa natală și cutreieră ținuturile Greciei antice, Tracia, Tessalia și Macedonia ca medic itinerant, dobândind o solidă reputație ca practician. În jurul anului 420 î.Chr. se întoarce la Cos, unde fondează o școală pentru viitori medici. Numele lui este legat de Jurământul lui Hipocrate, un adevărat codice moral al unui medic în exercitarea profesiunii sale, dar a tratat în scrierile sale și probleme precum epilepsia, existența fluidelor vitale, studii în domeniul ortopediei, chirurgiei, etc. » Acesta este un set de 129 de articole care guvernează activitatea medicală, reflectând normele de conduită în exercitarea profesiei de medic. Din acest statut, menționăm câteva din cele mai importante articole conform cărora: O altă problemă importantă o reprezintă secretul profesional medical. Acesta privește viața personală a bolnavului și a familiei sale, probleme de diagnostic, prognostic, tratament. În cazul în care pacientul își exprimă dorința, secretul trebuie păstrat și față de aparținătorii acestuia, și persistă chiar după terminarea tratamentului sau decesul bolnavului .

Secretul profesional trebuie păstrat de asemenea și față de colegi, cadre sanitare și instituții medicale care nu sunt implicate în actul medical al pacientului. În comunicările științifice, cazurile trebuie prezentate în așa fel încât identitatea bolnavului să fie ascunsă.

Principiile metodei hipocratice pot fi rezumate in felul următor: 1. A observa totul - o atenție deosebita se acorda istoricului bolii; 2. Studiază mai degrabă pacientul decât boala - important este cum reacționează bolnavul față de boală sa, nu doar tipul de boala de care suferă acesta; 3. Evoluează sincer; 4. Ajută natura; Dacă metoda hipocratică este folosita astăzi, medii poat să observe bolnavul în modul obiectiv, evitând atitudinile rigide. Mai mult chiar, în prezent începem să folosim din nou doctrina lui Hipocrate, analizând bolnavul în întregime și ținând cont de mediul în care trăiește. II.

Modelul Paracelsus

Cea de-a doua formă istorică a eticii medicale a fost înțelegerea relației dintre un medic și un pacient care a fost exprimată în Evul Mediu în mod clar de Paracelsus (1493-1541) . Această formă de etică medicală, în care relațiile morale cu pacientul sunt înțelese ca parte a strategiei comportamentului terapeutic al medicului. Dacă în “ modelul hipocratic” se câștigă încrederea personală pacientului, "modelul Paracelsus" este o relatare a caracteristicilor individuale ale pacientului, recunoașterea profunzimii contactelor sale sufletești cu medicul și includerea acestor contacte în procesul de tratament. În limitele "modelului Paracelsus", paternalismul se dezvoltă pe deplin ca un tip de relație medic-pacient. Cultura medicală folosește noțiunea latină de pater - "tată", răspândită de creștinism nu numai la preot, ci și la Dumnezeu. Semnificația cuvântului "tată" în paternalism stabilește că "modelul" legăturilor dintre un medic și un pacient nu este numai relația de sânge, care se caracterizează prin atașamente psiho-emoționale pozitive și responsabilitate socială și morală, ci și "vindecarea", ca rezultat contactului dintre medic și pacient. Nu este surprinzător faptul că principiul moral de bază care se formează în limitele acestui model este principiul "a face bine", "bun" sau "a crea dragoste", "faptă bună", milă. Vindecarea este exercitarea organizată a binelui.

Paracelsus a scris: "Forța unui doctor este în inima sa; lucrarea lui trebuie să fie ghidată de Dumnezeu și iluminată de lumina și experiența naturală; cea mai importantă bază a medicinei este dragostea. " Sub influența antropologiei creștine, Paracelsus a considerat corpul fizic al omului "doar ca o casă în care locuiește omul adevărat, constructorul acestei case". Se crede că înțelegerea creștină a sufletului a contribuit la formarea unei terapii sugestive, care a fost folosită în mod activ de un doctor remarcabil al secolului al XVI-lea. Cardano, considerând-o ca o componentă necesară și eficientă a oricărui efect terapeutic. Cardano a înțeles rolul factorului de încredere și a susținut că succesul tratamentului este în credința pacientului în medic: "Cel care crede mai mult este mai bine vindecat". La sfârșitul secolelor XIX - începutul secolului XX. Freud a desacralizat paternalismul, declarând natura libidinală a relației medic-pacient. Freud credea că activitatea unui medic de orice specialitate include componența psihoterapeutică. Freud a descris comportamentului terapeutic, bazat pe natura activității terapeutice, exactitate aproape mecanică a conformității comportamentului unui medic cu anumite cerințe etice. III. Modelul deontologic Pentru prima dată, termenul deontologie a fost introdus de filosoful englez Bentham (1748-1832), denotând prin acest concept știința datoriei, datoria morală, perfecțiunea morală și impecabilitatea. Deontologia este deosebit de importantă în activitățile profesionale în care există interacțiunile interpersonale și ea este utilizată pe scară largă. În medicină, aceasta este conformitatea comportamentului medicului cu anumite standarde etice. Acesta este nivelul deontologic al eticii medicale sau "modelul deontologic", bazat pe principiul "respectării datoriei". Baza deontologiei este de a trata pacientul așa încât, într-o situație similară, ar trebui să fim tratați și noi. Esența profundă a deontologiei a dezvăluit-o unu medic olandez din secolul al XVII-lea. Van Tul-Psi: "Strălucind altora, mă ard eu". Un model deontologic al eticii medicale este un set de reguli "corecte" (proporțional, observându-se cu "acțiuni cuvenite" și evaluând nu numai rezultatele, ci și intențiile) care corespund unei anumite arii de practică medicală. Deontologia include întrebări: • respectarea secretului medical; • măsuri de responsabilitate pentru viața și sănătatea pacienților;

• relațiile în comunitatea medicală; • relațiile cu pacienții și rudele acestora; • contactele intime dintre medic și pacient, care apar în timpul tratamentului, sunt imorale; • o relație intimă cu un fost pacient poate fi, în unele situații, considerată ne etică; Întrebarea cu privire la relația intimă dintre medic și pacient ar trebui inclusă în curriculum tuturor profesioniștilor din domeniul medical; Medicii ar trebui să raporteze cu siguranță o încălcare a eticii medicale colegilor lor. După cum se poate observa, natura recomandărilor este destul de grea și este evident că încălcarea lor poate avea consecințe disciplinare și juridice pentru medicii care sunt uniți de această asociație. Rezumat Până la mijlocul secolului XX. etica medicală devine internațională - există documente internaționale care reglementează comportamentul unui medic: Declarația de la Geneva (1948), Codul internațional de etică medicală (Londra, 1949), Declarația de la Helsinki (1964), Declarația de la Tokyo (1975) și altele. Un act necorespunzător este unul care contravine cerințelor impuse medicului de către comunitatea medicală, societatea și propria sa voință și inteligență. Atunci când regulile de comportament sunt deschise și precizate pentru fiecare specialitate medicală, principiul "aderării la datorie" nu recunoaște scuze pentru evitarea acesteia. Dacă o persoană este capabilă să acționeze asupra cererii necondiționate de "datorie", atunci o astfel de persoană corespunde profesiei sale alese, dacă nu, atunci trebuie să părăsească această comunitate profesională. Seturi de "reguli precise de comportament " au fost elaborate pentru aproape fiecare specialitate medicală. Importanța unei relații de încredere între un doctor și un pacient a fost subliniată în mod repetat de către doctorii proeminenți ai trecutului, în secolul al VIII-lea. Abu-al-Foraj a scris: "Sunt trei dintre noi - tu, boala și cu mine; dacă sunteți cu o boală, veți fi doi dintre voi, voi rămâne singur -voi veți birui; dacă vei fi cu mine, vor fi doi dintre noi, boala va rămâne singură - o vom birui ". "Pentru a se conforma datoriei" este de a îndeplini anumite cerințe.

Bibliografie: 1. Teodor N.Ţîrdea, Bioetică: origini, dileme, tendinţe, Chişinău – 2005 2. George Cristian Curca, 2013, Elemente de etică medicală 3. Valorile şi adevărul moral, Selecţie, traducere şi note de Valentin Mureşan; Editura Alternative, 1995. 4. Nicolae Bellu, Morala în existenţa umană, Editura Politică, Bucureşti, 1989, 5. J.S. Mill, Utilitarismul, Editura Alternative, 1994. 6. Ţîrdea Teodor N., Berlinschi Petru V., Popuşoi Eugen P. Filosofie-Etică-Medicină. Chişinău, 1997. 7. https://dexonline.ro