Enigma Otiliei

Enigma Otiliei

Este un roman realist cu elemente moderniste aparţinând prozei interbelice, este un roman balzacian, social şi citadin. Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiiunea la persoana a III-a, cu narator obiectiv, detaşat, ominşcient şi omniprezent. Tema cărţii e viaţa burgheziei Bucureştene de la începutul secolului al XXlea pe care Felix o comsemnează în „dosare de existenţă”. Cartea trebuia să se numească, în inteţia autorului Părinţii Otiliei, ea ilustrând ideea balzaciană a paternităţii, fiecare dintre personaje, inclusiv Stănică Raţiu devin „părinţii Otiliei” pentru că îi hotărăsc destinul. Nucleul epic al romanului e istoria moştenirii bătrânului avar Costache Giurgiuvenu. Acesta moştenire hotărăşte mai multe destine: al Auricăi, căreia pierderea moştenirii îi va spulbera speranţa că sar mai mărita; al Olimpiei, părăsită de Stănică cel care va pune mâna pe avere; al lui Felix care o va pierde pe Otilia. Romanul debutează balzacian cu descrierea în spaţiu şi timp – „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”. Venirea lui Felix în strada Antim, la casa lui Costache Giurgiuveanu prilejuieşte autorului o minuţioasă descriere a locuinţei şi prezentarea principalilor protagonişti – bătrânul avar, „clanul” Tulea, Pascolopol, Otilia – în secvenţe de portrete miniaturale dezvoltate pe parcurs. Latura bazaciană a romanului se conturează prin descrierea interioarelor, a străzi, a arhitecturi caselor, prin creaţia de tipuri. Romanul îl constituie atmosfera societăţi Româneşti de la începutul secolului al XX-lea în care poziţia socială se stabilea în funcţie de avere. De aici încleştarea şi desfăşurarea de energii în jurul moştenirii lui moş Costache. Din această perspectivă, căsătoria devine şi ea un mijloc de câştigare a unei poziţii. Chiar sufletele pure ca Felix şi Otilia nu se vor putea realiza pe planul matrimonial din cauza mediului viciat în care îşi duc existenţa. Obsesia căsătoriei o are Aurica fata bătrână din roman pentru care averea e importantă în măsura în care ea reprezimtă dota (zestrea) în vederea unei viitoare căsătorii. Persoanele cu care vine în contact prezintă interes în ipoteza că i-ar putea deveni partener, Felix, Pascalopol, Waeissman, dacă nu prin lege şi credinţă cel puţin ca iubit. Titi, după divorţul cu Ana Sahaţki rămâne un veşnic pretedent la căsătorie. Aglae ţine un discurs în jurul acestei idei toate femeile sunt fără cap, bărbaţii se lasă cuceriţi de femei, fetele care reuşesc să se mărite sunt „dezmăţăte”. Slăbiciunea pentru copii este şi ea în funcţie de realizarea sau nerealizarea căsătoriei: afecţiunea pentru Olimpia durează până la căsătoria cu Stănică Raţiu, Aurica iese din sfera preucupărilor ei, când îşi dă seama că va rămâne fata bătrână. Lui Titi speră să-i găsească o nevastă potrivită. Despre Stănică Raţiu sa spus că este „un Caţavencu de paternitate”. El vorbeşte de scopul căsătoriei, de fericirea maternităţii pentru că familia e ţărisoara lui Stănică.” Pascalopol era şi el obsedat de ideea matrimoniului, nerealizându-se ca soţ şi tată. Prima soţie, deşi foarte frumoasă nu i sa potrivit iar la Otilia va renunţa

oferindu-i libertate. Drama e generată de faptul că „instictul patern al lui Pascalopol nu se poate realiza decât erotic”. Romanul reconstituie mai multe existenţe având în centrul povestirii averea lui moş Costache – temă clasică susţinită de personaje de structură balzaciană, comunicate cu elemente romantice şi moderne în realizarea lor. Arta mişcării personajelor e scenică – jocul de cărţi, discuţiile, mişcările şi gesturile groteşti fac din personaje nişte caricaturi. Romanul trăieşte prin epic, dar mai ales prin realizarea scenică a unor fragmente „atacul lui moş Costache” din capitolul al XVIII-lea începe firul epic. Moş Costache, bolnav, fără să se poată mişca asistă la „asediul casei”. Fragmentul realizat un punct nodal în evoluţia romanului, scriitorul creând aceliaşi portrete miniaturale. Scriitorul radiografiază sintomele bolii bătrânului care bâjbâind îşi caută disperat cheiile sub imperiul frici de a nu fi furat. Este urmărit portretul lui moş Costache începând cu ţinuta vestimentară. Bătrânul trăieşte sentimente de panică pe măsură ce familia Tulea umple încăperea, ajunge la disperare când acetea se înfrumptă din bucatele şi din vinul lui. Singura clipă de linişte e marcată de apariţia lui Pascalopol şi a doctorului stratulat. Este singurul moment când moş Costache îşi destăinuie trecutul îşi evoacă părinţi – tatăl şi bunicul care au trăit 90 de ani şi n-au murit de moarte bună. Încercând să convingă că ar fi înafara oricărui pericol. Bătrânul evocă Bucureştii de odinioară şi regretă trecerea timpului şi a tinereţii. Trăieşte un sentiment de culpă, faţă de mama Otiliei. Portretul devine grotesc când Stănică găseşte stând foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub braţ şi cu cheiile într-o mână. Otilia, Felix, Pascalopol sunt impresionaţi de starea lui moş Costache. Otilia îl trimite pe Felix la Pascalopol convinsă că cei din jur nu au nici un inters să-l salveze, este încredinţată că bătrânul va rezista atacului are însă conştiinţa că o dată cu moartea lui va fi aruncată în stradă. Familia Tulea – „pungaşii” care îl pândesc pe moş Costache este surprinsă în două momente: mâncând cu poftă sau jucând cărţi. Scriitorul sesizează existenţa avarului şi complexitatea............., nepotolită foamea aurului, patima pentru bani, se crează imaginea realistă a avarului modern. Costache Giurgiuveanu este un personaj balzacian, dar zgârcit, pornirile generoase sunt mereu handicapate de dorinţele de a-şi păstra banii. Personajul este plasat în galeria maniacilor alături de Simion, Titi şi Aurica. Teama de oameni e caracteristică avarului. Cosecinţele maniei sunt dezastroase dar şi caricaturale, la limita dintre comic şi tragic, trăieşte spaima de a nu fi furat, moartea însăşi i se pare un furt. Familia Tulea reprezintă un univers în care se mişcă zilnic, totul pare prăfuit şi şters ca însăşi existenţa lui comună. Autorul situiază în jurul bătrânului avar o laudă de simpatie generatî de înţălegerea şi îngânduinţa de care dau dovadă Otilia, Pascalopol şi Felix. Spre deosebire de avari cunoscuţi în literatură Costache Giurgiuveanu îşi depăşeşte condiţia situânduse uneori în afara pasiunii tiranice – bătrânul îşi aduce o menajeră care să-l îngrijească şi să-l hrănească bine, nu-şi pierde insticutl de conservare, aduce un doctor, cheamă şi un preot să-i sfinţească casa. Maniacii sunt situaţi la limita dintre normal şi anormal, se urmăresc lui Costache Giurgiuveanu cosecinţe ale eredităţii. Simion Tulea soţul Aglaei, devine senil, apatic, chinuit de melancoli, evoluând către nebunie. Nebunia lui Simion se trasmite lui Titi, un tânăr nătâng,

neputincios şi redus mintal – se leagănă ore în şir, copiază la infinit ilustrate, ascultă muzică militară, se tulburp erotic în prezenţa femeilor, devine irascibil. Un personaj balzacian este şi Aglaie, „baba absolută”, „geniul rău, răutatea ei e supremă, acreala e totală”, înveninează tot ce atinge, mărginită, are încredere doar în avere, desconsiderând orice preocupare intelectuală sau profesiune, este odioasă şi meschină, capabilă să o distrugă pe Otilia în favoarea copiilor ei; după moartea lui Costache îşi permite să-i spună Otiliei să plece din casă. Stănică Raţiu este la fel de cumplit ca şi Aglair, îl va ucide pe moş Costache cu sânge rece – smulge banii bătrânului provocândui un atac de aploplecsie. Cele două personaje se manifestă diferit în raport cu lumea. Stănică este demagog, el vorbeşte avocăţeşte şi reuseşte să o influenţeze pe Aglaie. Bătrânul îl simte viclean şi priceput îi acceptă planurile şi ideile deşi nu are încredere în inteligenţa lui. Stănică Raţiu este un arivist, este lacom, ţine teorii despre libertate, societate, familie, profesiuni şi poezi, fără peincipii etice. Este temut pentru că este capabil de orice, îşi direcţioneaza întreaga existenţă spre un scop bine definit: banii. Impostorul şi arivistul Stănică Raţiu ca psihologie depăseşte proza balzaciană, „ale geniului” grosolonia, trivialitatea, spiritul demagog fac din el un stil complicat. Pascalopol – „un om delicat care poate fi de folos numai unor orfani „ (Otilia). La întrebarea lui Felix, Pascalopol răspunde că sau despărţit „pentru nimic. Eram prea bătrân, credeam că se plictiseşte, era o chestiune de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi. S-a căsătorit bine şi-mi scrie uneori. Pe dumneata te-a iubit foarte mult... Pentru mine e o enigmă”. Pascalopol e discret şi cu moş Costache, în situaţii aflate la limita dintre tragic şi comic – moş Costache îşi însuşeşte monedele care aparţin lui Pascalopol. Răspude cu delicateţe Aglaei care îl înveninează în mod conştient. Felix îl găseşte „un bărbat subţire”. Interiorul casei situate lângă Biserica Albă cu încăperi înalte şi uşi largi, cu frontoane de lemn ornamentate cu picturi murale alegorice, tablouri alese cu gust, interioar descris balzacian îl va caracteriza ca pe un bărbat distins, generos, un om de lume, „un bărbat şic şi singur, săracul” – cum spunea Otilia. Scriitorul analizează sentimentul iubirii. Pascalopol e îndrăgostitul matur, dezamăgit şi trist, „pentru că nu trăieşte decât o iluzie”. Felix este un neândemânatic cu Otilia dar şi cu Georgeta, e un timid, de aceea o va pierde pe Otilia. Otilia va fi iubită juvenil de Felix, senzual şi patern de Pascalopol, cu trandeţe de moş Costache, în felul lor o iubesc Titi şi Stănică. Felix e un intelectual superior, care vrea să se realizeze profesional, să fie un nume în ştiinţa medicală. Otilia simte că-i lipseşte ceva în ciuda stăpânitii de sine şi abnegaţiei „dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol laş iubi”. Există însă o aspiraţie secretă a otiliei spre Felix, pentru ea „un luceafăr” la care nu poate ajunge pentru că nu-şi poate depăşii condiţia de femeie, conştientă de propriile ei slăbiciuni şi de faptul că Felix e o valoare. Otilie îi lipseşte structura profunzimilor. Ea e enigmatică pentru Felix prin maturitatea pe care acesta o descoperă în comportările ei, în felul cum dispune de toţi cei din jur pentru că este fermăcătoare. Pentru Pascalopol ea e o fată delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux. Exuberantă, gesturile şi trăirile Otiliei răspund amănuntelor semnfificative aglomerate în descrierea camerei ei. În ciuda efuziunilor care se îndreaptă spre Pascalopol, înspre Felix, Otilia devine dintr-o dată rezervată

reflectând la viitorul lui Felix sau chochetă mărturisind: „eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Otilia are spiritualiate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii care fac din ea o fiinţă enigmatică. Acţiunea romanului e proiectată pe un fundal general clasic, împletind elementele romantice şi moderne. Scriitorul înregistrează totul cu ochiul rece al realistului, conturează imaginea artistică avieţii burgheze într-o anume perioadă social-istorică bine determinată în spaţiu şi timp.