Emo

29

EmoMania transformă suicidul în modă publicat de Geanina Bică în Articole online, Diverse

Într-o societate în care valorile tradiţionale devin insignifiante şi sunt înlocuite de religii precum banul sau faima, adolescenţii se refugiază într-o realitate contrafăcută. Indiferenţa, insecuritatea familială, traumele nedepăşite şi un exces de libertate în care tinerii par să nu îşi mai găsească locul, au dat naştere unei noi forme de exprimare: stilul Emo. Dincolo de aspectele vestimentare şi de atitudinea mai mult sau mai puţin teribilistă, curentul Emo face victime. În acest sens putem aminti cazul Andradei Mocănescu, fetiţa de 12 ani, din Bucureşti, care s-a sinucis aruncându-se de la etajul 10 în mai 2008. În aceeaşi perioadă, Hannah Bond, o adolescentă de 13 ani din Marea Britanie, se spânzura la doar câteva luni după ce a devenit adepta acestui curent. Un alt caz mult discutat este cel al tinerelor Jodie şi Steph care s-au spânzurat într-un parc din Melbourne, Australia. Tot în 2008, Joshua, un tânăr de 17 ani din America, se împuşca în cap, nu înainte de a-şi anunţa sinuciderea pe internet. În noiembrie 2008, Abraham Biggs, un tânăr de 19 ani din Marea Britanie se sinucidea în direct pe internet, înghiţind un tub de pastile în faţa a 1.500 oameni.

Gabriel & Dejana Cel mai recent caz a avut loc acum câteva zile când Gabriel, un tânăr de 16 ani din Avrig (Sibiu), a hotărât împreună cu Dejana, o fată de 17 ani din Belgrad, să se sinucidă împreună. Cei doi tineri s-au cunoscut pe un forum în care adepţii curentului Emo vorbeau despre necazurile lor şi despre moarte. După mai multe discuţii, băiatul a hotărât că se va otrăvi într-o pădure, urmând ca după câteva zile şi fata să îşi curme viaţa, împuşcându-se cu revolverul tatălui său. Băiatul şi-a pus planul în aplicare şi a băut o substanţă toxică. Din fericire, o localnică din Sinaia l-a găsit inconştient, a anunţat autorităţile, medicii reuşind să îi salveze viaţa. Întrucât băiatul le-a povestit poliţiştilor despre planul lui şi al tinerei, aceştia au reuşit, prin intermediul Interpolului, să o împiedice pe fată să se sinucidă. Acesta este unul dintre puţinele cazuri când tinerii au rămas în viaţă.

Cum sunt priviți tinerii Emo Cei mai mulţi oameni, fie că ştiu sau nu ce implică stilul Emo, adoptă o atitudine critică faţă de adepţii acestuia. În timp ce unii privesc întregul fenomen ca pe o fază de teribilism în viaţa adolescenţilor, alţii îi consideră paria societăţii. Pornindu-se de la ideea că din lipsă de ocupaţie,

tinerii sunt încercaţi de cele mai bizare idei, comportamentul „emo” este catalogat ca fiind absurd şi prostesc. Drept urmare, au apărut tot felul de bancuri şi glume care îi ridiculizează pe tinerii Emo, etichetându-i în faţa opiniei publice drept caraghioslâcuri umane, incapabile să realizeze ceva în viaţă. Modul în care reacţionează părinţii când îşi văd copiii adoptând acest „mod de viaţă” diferă de la o familie la alta, probabil în funcţie de educaţia şi de cunoştinţele pe care le au vizavi de acest fenomen.

Părinţii „tradiţionalişti” Aceștia nu stau prea mult la discuţie. Dacă le-a ajuns la ureche faptul că a fi Emo e un lucru rău, rezolvă (cred ei) problema de urgenţă prin aplicarea metodei „eu te-am făcut, eu te omor”. Nu se gândesc că, prin bătaie, îi fac pe copii să se simtă umiliţi, neajutoraţi, frustraţi, nedreptăţiţi şi că, implicit, le inculcă ideea că bătaia reprezintă o metodă acceptată de rezolvare a problemelor.

Totodată, există văd copiii atât de preocupaţi cu această nouă „modă”.

părinţi care se simt mândri când îşi

Părinţii Emo Cu toate că nici ei nu ştiu ce presupune acest fenomen, şi nici nu îi interesează să afle, găsesc fascinantă vestimentaţia şi atitudinea. Se gândesc că pe vremea lor nu exista o asemenea modă, de aceea, în dorinţa de a le împlini copiilor toate dorinţele, le pun la dispoziţie mijloacele necesare pentru ca ei să îşi poată întreţine acest „moft”.

Părinţii absenți O a treia categorie de părinţi este reprezentată de cei care sunt total absenţi din viaţa propriilor copii. Este vorba despre părinţii care au prea multe afaceri, prea multe probleme ca să îşi mai bată capul cu frizura copilului, cu muzica pe care o ascultă sau cu ceea ce simte şi îşi doreşte acesta. În cazul în care le mai atrage atenţia vreun „aspect emo”, se liniştesc singuri amăgindu-se că e şi ăsta un trend care va trece rapid. Le scapă doar un mic amănunt, şi anume că, spre deosebire de moda pantalonilor evazaţi sau a pantofilor cu platformă, moda Emo îi învaţă pe tineri că automutilarea şi sinuciderea reprezintă lucruri de dorit.

Factori decisivi:

Potrivit psihologilor, există o serie de factori care îi determină pe adolescenţi şi pe tineri să adopte şi să se regăsească în acest „mod de viaţă”. Printre principalele cauze se numără dificultăţile de adaptare socială, respingerea celor din jur (părinţi, profesori, prieteni), lipsa de comunicare, eşecul primelor relaţii, lipsa de acceptare, lipsa afectivităţii, violenţa în familie sau orice alt tip de abuz, lipsa unuia sau a ambilor părinţi, problemele legate de orientarea sexuală, complexele de inferioritate etc. La toate acestea se mai adaugă efectele negative ale programelor TV, ale Internetului, precum şi muzica specifică genului. Să nu uităm că versurile acestor cântece îi provoacă pe adolescenţi să mediteze cât mai mult la propria nefericire şi le prezintă moartea ca pe ceva sublim.

Generația Emo Florentina Cauia, psiholog şi psihoterapeut la Policlinica pentru Studenţi şi Elevi, este de părere că ne aflăm în faţa unei generaţii depresive, care nu cunoaşte bucuria socializării. Orele nenumărate pe care copiii le petrec în faţa computerului îi aduc pe aceştia în situaţia de a face confuzie între cele două realităţi. În opinia specialiştilor, un rol determinant în viaţa adolescenţilor îl au părinţii şi profesorii. Prin urmare, implicarea acestora în viaţa copiilor este esenţială. De multe ori însă, părinţii se scuză pentru greşelile comise, învinovăţind sistemul de învăţământ sau mass-media. Profesorii şi presa susţin că principalul rol în viaţa şi educaţia copiilor trebuie să îl aibă părinţii… şi tot aşa! În timp ce acuzele zboară de la Ana la Caiafa, copiii cresc fără un sprijin real şi se autoeducă preluând informaţii şi imitând comportamente pe care le văd în jurul lor, fie bune sau rele. Ceea ce nu înţeleg părinţii este faptul că nu toate generaţiile se dezvoltă după acelaşi tipar. Nevoile copiilor se schimbă odată cu evoluţia societăţii sau a diferitelor aspecte culturale. Dacă tot alegem să avem copii, ar fi cazul să ne asumăm şi responsabilitatea pentru ce fel de oameni

vor deveni! Degeaba alergăm prin viaţă după bunuri materiale şi cariere de succes, dacă ne lăsăm copiii să devină nişte nefericiţi frustraţi, gata oricând să îşi pună capăt zilelor, în speranţa că astfel îşi vor găsi liniştea sau fericirea! Adolescenţii secolului XXI par să nu aibă nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă acea copilărie veselă şi fericită din Amintirile lui Creangă. Priveşti în jur şi îi vezi posomorâţi, apăsaţi de poveri pe care numai sufletul lor le ştie! Şi cu toate acestea, noi, cei care trecem pe lângă ei, găsim de cuviinţă să îi luăm niţel peste picior, nicidecum să le spunem o vorbă bună… Şi mai trist este că, de multe ori, propria familie îi critică şi nu se sfieşte să îi trateze ca pe nişte incapabili inadaptaţi. Dacă atunci când se nasc, îi considerăm o binecuvântare divină, pe parcurs ajungem să îi tratăm de parcă ar fi un blestem menit să ne amărască viaţa. Le observăm mai degrabă defectele şi le reproşăm că, atunci când eram de vârsta lor, luam viaţa în piept şi revoluţionam întreaga omenire, fără să ne treacă prin gând că, prin această atitudine, umplem paharul nefericirii lor.

Şi dacă într-o bună zi aflăm că propriul nostru copil şi-a pus capăt zilelor, începem să ne întrebăm unde, când şi cu ce am greşit. Abia atunci ne dăm seama că ar fi trebuit să ne implicăm mai mult în viaţa lui şi să procedăm altfel. Abia atunci înţelegem că fericirea lui nu ne costa prea mult. Avea nevoie doar de atenţie, de implicarea noastră în activităţile lui copilăreşti, de susţinere în împlinirea visurilor, de zâmbetul şi îmbrăţişarea noastră în momentele de succes, de încurajare şi sprijin în momentele de eşec. Avea nevoie de un model care să îl îndrume pe calea cea dreaptă şi să îi insufle anumite principii. Avea nevoie să ştie că cineva e mereu lângă el şi că nu este singur într-o lume în care e pandemie de indiferenţă! Criză de identitate sau nu, nefericire motivată sau nu, EmoMania este un strigăt de durere în faţa noastră, dar noi nu auzim decât atunci când e prea târziu, când încă un tânăr alege să îşi curme viaţa. Într-o lume prea grăbită, prea rece, prea puţin dispusă să se facă înţeleasă, singura soluţie pare a fi să nu ne mai lăsăm copiii în voia sorţii şi să încercăm să îi cunoaştem mai bine, să îi

descoperim în lumea lor, să iubim cu ei, să suferim cu ei, să îi apreciem, să îi facem să se simtă utili, să îi învăţăm că miracolele există atunci când îţi pui credinţa în Dumnezeu şi, mai presus de toate, să le explicăm că moartea nu are nimic sublim în ea! E doar un sfârşit!