Edward Gant Romana.pdf

EDWARD GANT’S AMAZING FEATS OF LONELINESS de Anthony Neilson

Traducerea de Dragoș Alexandru Mușoiu

1

ACTUL 1 Întuneric… GANT: Scumpele mele doamne, Stimații mei domni! Intră în scenă pentru dumneavoastră Planeta apelor — Pământ!

Deasupra noastră, dedesubtul unui glob pământesc. GANT: Aveți în fața ochilor capodopera supremă a universului, planeta în jurul căreia se învârt toate celelalte corpuri cerești. Unul câte unul, intră cei trei performeri. Fiecare dintre ei ține câte un băț lung, în vârful căruia se află reprezentări ale celor ce urmează. Cei trei formează o procesiune, încercuind globul suspendat. GANT: Luna - La Luna. Soarele - le Soleil Marte, planeta războiului. Saturn, planeta cu inel. Fiecare actor, pe rând, beneficiază de o lumină introductivă. GANT: Luna, plimbată în scenă de divina noastră Madame Poulet… Soarele, purtat cu aroganță de către domnul Nicholas Ludd… Și, mai împovărat ca toți ceilalți, cu Marte pe un umăr și Saturn pe celălalt, sergentul meu loial, Jack Dearlove… Ies toți. Domnul Gant ni se dezvăluie. Nu în cele din urmă, înfipte în trena de catifea a nopții ca niște ace, STELELE. Aruncă în aer o mână de glitter. Iar acum, să se pogoare între noi această lume a apelor! 2

Globul se zgâlțăie puțin, dar nu coboară. Și acum, SĂ SE POGOARE ÎNTRE NOI această lume a apelor! Un sunet de manivelă. Globul începe să se coboare, cu un scârțâit. Globul se dovedește a fi turtit în partea superioară. Relieful este tridimensional. GANT: O lume a apelor, într-adevăr. Dar în același timp… O lume a nisipului și a gheții, a copacilor și a ierbii; a munților, a câmpiilor, a norilor. Miliarde de creaturi trăiesc pe acest Pământ, dar între ele, una singură este cu adevărat unică - omul; care diferă de celelalte fiare într-o privință foarte importantă… Căci în timp ce fiarele Pământului se împart în două soiuri: acelea care alcătuiesc comunități și acelea care viețuiesc singure, omul și doar omul se află deasupra acestei împărțeli. Pe de o parte, marile realizări ale omului au fost posibile prin parteneriate și efort comun —căci omul știe să trăiască în turmă, precum oaia. Dearlove și Ludd își strâng mâinile pentru a ilustra această afirmație, în timp ce Madame Poulet sugerează punerea unor flori pe un mormânt, pentru a ilustra ceea ce urmează. GANT: Dar pe de altă parte, înzestrat cu o absolută conștiință a morții, omul știe să trăiască și precum lupul singuratic. Și în asta constă unicitatea lui. Ceilalți trei impersonează o scenă de vânătoare. Fiara simte primejdia de îndată ce ea apare și o uită în clipa în care a trecut. Dar Omul - Omul trăiește în umbra primejdiei toată viața. Pentru că el știe că va muri — Madame Poulet se prăbușește. GANT: — și tocmai acest lucru înspăimântător — Dearlove se prăbușește și el. GANT: — este cel care îl ține întemnițat în propria conștiință. Așadar, iată că cea mai socială dintre viețuitoarele Domnului este, de departe, și cea mai singură. 3

Gant bate cu bastonul în podea și ceilalți actori ies. Doamnelor și domnilor, așa cum probabil știți deja, numele meu este Edward Gant — considerat un adevărat fenomen: soldat, călător, poet — dar înainte de toate, un om al scenei, un adevărat showman. În această calitate, mi-a revenit misiunea de a aduce în fața dumneavoastră cele mai bizare și nemaiauzite povești pe care omenirea le poate spune. În această seară, veți asista la un adevărat festin al ciudățeniilor.Veți suspina, da, și vă veți minuna și fiecare dintre dumneavoastră își va primi porția de grotesc. Am scotocit întreaga lume, continent cu continent, pentru a găsi cele mai incredibile povești ale celor mai incredibile specimene. Și chiar dacă nu am putut aduce în fața dumneavoastră aceste specimene în carne și oase, voi încerca — împreună cu actorii mei — să le dăm viață cât mai adevărat cu putință. Atât cât ne vor permite timpul și talentul nostru. Așa că haideți să nu mai pierdem vremea și să dăm o mână de aplauze pentru EXTRAORDINARELE! INCREDIBILELE! THE AMAZING FEATS OF LONELINESS.

Intră Ludd și Dearlove, cu un cântec. Ludd e vizibil iritat de felul în care e acompaniat de Dearlove. LUDD: Ladies and gentlemen, Kindly let me address The first of our stories Of heartbreak and loneliness. Tragic, it may be, Sad and bizzare, but still Wețve added a dash of humour In the hope it will sweeten the pill. Our story takes place In the country we know as Italy, The Southernmost part at that In the region surrounding Sicilly. Imagine the sunshine, Imagine the grapes on the vine, The smell of bread baking, The making and drinking of wine. 4

În acest moment, Ludd încearcă să-i sugereze pe furiș lui Dearlove că ar trebui să înceteze. Dar Dearlove își continuă pantomima pe la spatele lui Ludd. LUDD: But first let us travel To Italyțs capital Rome, Where Mr. Edward Gant Had the fortune to own a small home. He can never return there, If he does it s the end of this world. His one souvenir Is the tale youțll now hear — Sanzonetta -the Pimple-Faced Girl! Cei doi ies. Se poate întrezări o discuție care izbucnește între ei în culise. Madame Poulet, în personaj, se află acum pe scenă plângând încet. Intră Gant. GANT: Așa cum nicio mamă nu poate ignora scâncetul de prunc, la fel nici un gentleman nu poate trece nepăsător pe lângă lacrimile unei femei. Așa că, iată-mă la Fontana di Trevi, într-o iarnă, oferind consolare unei copile cu chipul…ciuruit!

FATA: Drăguț din partea dumneavoastră, domnule, să stați cu mine aici, în frig. GANT: Nici vorbă, draga mea. Compania unei fete frumoase nu e tocmai o povară. FATA: Nu-i nevoie să vă râdeți de mine. Eu știu că nu sunt frumoasă. GANT: Dar poate că eu văd dincolo de pielea ta masacrată. FATA: Atunci, e cu atât mai drăguț din partea dumneavoastră și trebuie să vă răsplătesc. Fata îi oferă un colier de perle. E tot ce pot oferi. GANT: Copila mea — nu pot accepta așa ceva— 5

FATA: Trebuie. A rămas atât de puțină bunătate în lume, încât ea trebuie răsplătită atunci când o întâlnești. GANT: Dar asta valorează o avere. Sunt sigur că nu-ți prisosește. În plus, mă îndoiesc că italienii sunt pregătiți să vadă perle la gâtul unui bărbat. FATA: Nu există nicio femeie specială în viața dumneavoastră? Căci dacă există, oferiți-le ei, împreună cu binecuvântarea mea. GANT: Există multe femei în viața mea. FATA: Atunci oferiți câte o perlă fiecăreia dintre ele. Îi varsă în palme un morman de perle. GANT: Spune-mi că sunt imitații. FATA: Nu, domnule, nu sunt. GANT: Pentru că dacă nu sunt, înseamnă că sunt furate. Spune-mi că nu ești o hoață. FATA: Perlele sunt reale, domnule, iar eu sunt departe de a fi o hoață. Ba dimpotrivă, am pierdut multe la viața mea. GANT: Intrigat, am încurajat-o să continue. Și atunci mi-a dezvăluit povestea ei extraordinară… Numele ei era Sanzonetta Tutti și era una dintre cele două fiice ale unei familii din pătura de jos a societății. După o copilărie normală, la vârsta de 14 ani s-a trezit năpădită de o invazie masivă de coșuri. Desigur, Sanzonetta a devenit o sursă inepuizabilă de glume și ironii. Și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, sora ei, Campanetti a crescut și ea, devenind o femeie superbă…

Campanetti se năpustește înăuntru, cu un buchet de flori.

CAMPANETTI: O, Doamne, sunt sătulă de toți pețitorii ăștia. SANZONETTA: Cine era cel de adineauri? 6

CAMPANETTI: Guffini, fiul bibliotecarului. SANZONETTA: Parcă spuneai că e drăguț. CAMPANETTI: Oamenii înceți la minte sunt, de obicei, drăguți. Nu-i duce capul suficient încât să fie obraznici. SANZONETTA: Florile sunt bine alese. CAMPANETTI: Ceea ce îmi confirmă teoria: dacă era la fel de deștept pe cât e de urât, ar fi ales mai degrabă un fund de porc și poate , prin comparație, el însuși ar fi părut mai frumos. Pauză.

CAMPANETTI: Să-ți alegi un soț presupune un stres uriaș! Cu atât mai mult acum, de când ai devenit urâtă. Toate așteptările lui Papa apasă acum numai pe umerii mei. Câteodată te invidiez, Sanzonetta. Trebuie să fie ciudat de odihnitor să știi că nimeni n-ar vrea să te atingă nici măcar cu un băț. Nici măcar gondolierul, cu vâsla lui. Pauză. Dumnezeule! Umbra coșurilor tale indică ora șase! Mashetti, fiul măcelarului de cai, trebuie să sosească la șapte. Trebuie să mă pregătesc. Oh, încă ceva, Sanzonetta. N-aș vrea să par crudă, dar — atunci când îi vei deschide, ai putea, te rog, să porți o găleată pe cap, ca nu cumva să-și verse mațele pe imitația noastră de marmură? Pauză. Sanzonetta aprobă din cap. CAMPANETTI: Ești o scumpă!

GANT: Campanetti nu ar fi avut cum să își imagineze agonia pe care i-o provocau surorii ei aceste remarci inofensive. Sanzonetta încercase în fel și chip să se vindece de boala care se abătuse asupra ei; urmase toate tratamentele posibile, vizitase toți doctorii, adoptase tot felul de regimuri și obiceiuri care ar fi putut rări invaziile de coșuri. Cel mai probabil, Sanzonetta avea să se vindece cu timpul. Dar exista, totuși, pericolul ca aceasta să rămână — 7

Intră doctorul.

DOCTORUL: - ciuruită ireversibil. Plină de cicatrici! SANZONETTA: Cicatrici? Vreți să spuneți — pentru totdeauna? DOCTORUL: Se înțelege de la sine, Signora; bășicile de pe fața dumneavoastră sunt încinse ca niște mici cazane. Dacă acest lucru persistă suficient de mult timp, atunci da, evident, veți rămâne ciuruită. SANZONETTA: Nu pot face nimic pentru a evita această soartă? DOCTORUL: Soarta nu poate fi evitată, Sanzonetta. De aceea se numește ”soartă”.

Pauză

DOCTORUL: În orice caz, ceea ce poți să eviți este agravarea condiției tale. Să ne amintim, de exemplu, de băiatul care ți-a comparat fața cu o pizza. Vorbe grele, într-adevăr, dar nu în totalitate false. Fiecare dintre coșulețele tale roșii este umplut cu o substanță care nu diferă în totalitate de mozarella topită. Așa se explică punctele acelea albe din vărful coșurilor tale, care atrag toate privirile. Acum — dacă aplici acestor coșuri suficient de multă presiune, ele vor plesni, expulzându-și brânza. De cele mai multe ori, într-o manieră destul de dramatică. SANZONETTA: Nu — e dezgustător!

DOCTORUL: Într-adevăr, dezgustător. Dar în același timp, într-un fel bizar, s-ar putea să găsești această senzație de— ejaculare — ca fiind una foarte plăcută. Să nu subestimezi capacitatea acestei senzații de a te duce în ispită. Întâi storci un coș, apoi încă unul și încă unul și fără a prinde chiar de veste - începi să auzi un cântec, la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare — cântecul coșurilor tale, ademenindu-te ca și cum ai fi hipnotizată, ”Stoarce-ne!”, vor cânta ele, ” Eliberează brânza din noi! Stoarce-ne!”

8

Trebuie să le reziști, Sanzonetta! Cântecul lor e menit să te atragă pe marginea prăpastiei! Oricât de puternică ar fi ispita, trebuie să îți astupi urechile și să-ți legi mâinile. Trebui să reziști, Sanzonetta. Rezistă! SANZONETTA: Așa voi face! DOCTORUL: Și vino înapoi peste o lună.

GANT: Sanzonetta s-a ținut de cuvânt — cel puțin la început. Dar doctorul avusese dreptate. Cântecul coșurilor se auzea tot mai tare cu fiecare zi care trecea…

Sanzonetta se zvârcolește și se foiește în patul ei.

COȘURILE: (cântând) ”Stoarce-ne, Sanzonetta — ” Eliberează brânza din noi — Stoarce-ne…” SANZONETTA: Nu, nu voi face asta — N-o voi face —! Cântecul se aude din ce în ce mai tare. SANZONETTA: Nu — vă rog— nu vreau — mi-e frică — ! Cântecul ajunge la apogeu și Sanzonetta sare din pat. SANZONETTA: Bine! În regulă! Voi face ce-mi cereți! Numai încetați cu acest cântec nesfârșit! Aleargă la oglindă.

9

GANT: Cu ultimele puteri și mâinile tremurânde, Sanzonetta a ales cel mai proeminent și pârguit coș de pe chipul ei —cândva încântător. L-a atins cu buricele degetelor și a început să-i preseze miezul încăpățânat, cu toată forța de care era capabilă. Coșurile emit gemete, mai înverșunate ca niciodată. COȘURILE: Da! Da! Da! GANT: Sanzonetta simțea presiunea crescând din ce în ce mai mult — simțea pielea subțiindu-se — crăpături fine răsfirându-se — buricele degetelor ei albinduse — ȘI DEODATĂ — DEODATĂ — ! Coșurile ajung la apogeu. Sanzonetta eliberează un urlet. Apoi… O mică perlă se rostogolește pe podea. Pauză. Sanzonetta se apleacă, ridică perla, o studiază, o miroase. Intră Campanetti. CAMPANETTI: Ce-i cu toată agitația (fermentația) asta, Sanzonetta ?! Știi doar că am nevoie să îmi fac somnul de frumusețe! Pauză. Ce ai acolo? SANZONETTA: Nimic. CAMPANETTI: Lasă-mă să văd. Sanzonetta — Sanzonetta! Sanzonetta îi întinde perla. CAMPANETTI: De unde ai luat asta? Ai furat-o din cutia mea? SANZONETTA: Nu, jur! CAMPANETTI: Să nu mă minți, surioară. Unde altundeva ai fi putut să dai peste o astfel de perlă? Cu siguranță n-ai primit-o de la vreun bărbat. SANZONETTA: Dar nu este o perlă, Campanetti. CAMPANETTI: Drept ce mă iei? Crezi că nu recunosc o perlă atunci când văd una? Darămite una atât de rafinată… Așa că hai, mărturisește. De unde ai luat perla asta, dacă nu din cutia mea? 10

SANZONETTA: A ieșit din — fața mea. CAMPANETTI: Din fața ta? Tu ai înnebunit, Sanzonetta? SANZONETTA: Nu, e adevărat, eu — CAMPANETTI: Pentru că tu fie chiar crezi ceea ce spui, fie crezi că eu aș putea crede ceea ce spui; și oricum ar fi, asta nu poate fi altceva decât nebunie curată. SANZONETTA: Și mie îmi vine la fel de greu să cred una ca asta, surioară, dar jur; am încercat să-mi storc unul din coșuri și asta e ceea ce a ieșit. Pauză. CAMPANETTI: Atunci, fă-o din nou. Arată-mi. SANZONETTA: Voi încerca. Sanzonetta încearcă din nou, gemând de efort. CAMPANETTI: Ai face bine să spui adevărul, soră; pentru că acesta este de departe cel mai dezgustător lucru la care poate asista cineva. Odată cu ultimul icnet, o nouă perlă țâșnește din fața Sanzonettei și se rostogolește pe podea. Campanetti o ridică și o studiază. Apoi se uită la sora ei, uimită.

CAMPANETTI: E o perlă! SANZONETTA: Știu. CAMPANETTI: A țâșnit din fața ta! SANZONETTA: Știu! Pauză.

CAMPANETTI: Tu realizezi ce înseamnă asta? Dacă fiecare coș de pe fața ta adăpostește o perlă de o asemenea perfecțiune?! Sanzonetta scutură din cap.

11

CAMPANETTI: Înseamnă că suntem bogate, surioară! Înseamnă că suntem bogate!

GANT: Se crăpa deja de zi atunci când Sanzonetta a reușit să scoată ultima perlă din fața ei —acum răvășită și plină de sânge. Chiar și numai această recoltă ar fi fost suficientă pentru a le propulsa pe cele două surori în rândurile celor privilegiați. Dar — spre încântarea lui Campanetti— a doua zi, o nouă recoltă putea fi culeasă de pe fața surorii ei. În numai câteva luni, Campanetti a întemeiat o afacere prosperă. Perlele erau de o asemenea calitate, încât, foarte curând, numele familiei Tutti a devenit celebru pe toată întinderea Europei. Averea proaspăt dobândită le-a permis celor două surori să achiziționeze o proprietate generoasă undeva la țară, în Sicillia. Dar — în timp ce Campanetti se bucura de noul stil de viață — lucrurile nu păreau să se fi îmbunătățit în vreun fel pentru Sanzonetta…

Intră Campanetti, împodobită cu perle din cap până în picioare, lăsând în urmă o dâră de perle.

CAMPANETTI: Sanzonetta — ce cauți cu fața la soare? Doar știi că soarele încetinește producția! SANZONETTA: Dar e atât de multă umezeală în pivniță. CAMPANETTI: Știu, draga mea. Dar avem o comandă de onorat — de la Paris; ne-au plătit generos pentru o livrare în regim de urgență. SANZONETTA: Vrei să spui că TE-AU plătit generos. CAMPANETTI: Vreau să spun exact ce am spus, surioară. Partea ta de câștiguri se află deja în contul tău. SANZONETTA: Exact. Și va continua să zacă acolo, pentru că eu nu am niciodată răgaz s-o cheltui! 12

CAMPANETTI: Te înțeleg draga mea, chiar te înțeleg. Dar numai Dumnezeu știe cât timp va mai rămâne norocul de partea noastră. Trebuie să profităm cât putem. Va veni și ziua ta, surioara mea. SANZONETTA: Ți-e ușor să vorbești. S-ar părea că ziua ta a venit deja și asta de luni de zile. CAMPANETTI: Sanzonetta — tocmai ce mă întorc din Spania. Mâine dimineață la prima oră, plec spre Anglia. Ce pot eu să fac mai mult de atât? SANZONETTA: Ai putea începe prin a schimba numele companiei noastre. CAMPANETTI: (oftează) Sanzonetta — SANZONETTA: Știu că vei spune că încerci să mă protejezi, dar eu nu înțeleg de ce „Compania de perle Campanetti” — CAMPANETTI: E o chestiune de marketing, nimic mai mult. SANZONETTA: Fie cum spui. Dar, soră — eu nu văd niciodată bucuria de pe fața clientului, nu-i văd niciodată gâtul împodobit de perlele mele. De ce trebuie să fiu privată de toate astea? De ce nu se poate afla că eu sunt sursa acestor perle minunate? CAMPANETTI: Nu fi proastă, Sanzonetta. Tu chiar crezi că cei bogați și frumoși ar mai fi atât de interesați să poarte perlele noastre, știind că provin de pe fața unei adolescente? Nu — adevărul nu ar face decât să ne distrugă afacerea și nici nu țiar aduce vreun beneficiu. Deocamdată, oamenii te consideră urâtă și atât. Ai prefera, mai bine, să te considere o ciudățenie? Sanzonetta scutură din cap, fără convingere. CAMPANETTI: Atunci ți-ai răspuns singură la întrebări. Pauză. Sanzonetta începe să se târască înapoi, spre pivniță. CAMPANETTI: O, Sanzonetta, era să uit. Am vești care te-ar putea interesa. Sanzonetta se oprește. CAMPANETTI: Îți mai aduci aminte — înainte ca…situația ta să se instaleze — week-end-ul acela petrecut la Milano? SANZONETTA: Da? 13

CAMPANETTI: Ți-l amintești pe tânărul cu care te-ai plimbat prin grădină? SANZONETTA: Salvatore? CAMPANETTI: Salvatore Avaricci. Începuseși să ai sentimente pentru el, dacă îmi amintesc bine? Sanzonetta privește în pământ, rușinată. CAMPANETTI: Hai, recunoaște. Ai vorbit despre el tot drumul înapoi spre casă. SANZONETTA: Recunosc că mi se părea un tânăr chipeș. CAMPANETTI: Spuneai că cineva ca el nu ar putea avea de-a face niciodată cu cineva ca tine. Nu asta spuneai? SANZONETTA: E moștenitorul averii familiei Avaricci… CAMPANETTI: Într-adevăr. Ei bine — uitasem să-ți spun — m-am întâlnit întâmplător cu el, de curând. Pauză. Își amintea de tine, surioară. SANZONETTA: Adevărat? CAMPANETTI: Cu lux de amănunte. SANZONETTA: Bine — dar — ce a spus? Despre mine? CAMPANETTI: A spus o mulțime de lucruri. Dar, ca să scurtez povestea…la primăvară mă mărit cu Salvatore Avaricci! Pauză. Așa că vezi tu: niciodată nu trebuie să judeci o carte după copertă. Ești fericită pentru mine? SANZONETTA: Sigur că da… CAMPANETTI: Sanzonetta — uită-te la mine! Campanetti se apropie de fața Sanzonettei și o studiază cu atenție. 14

Dumnezeule, e deja atât de târziu? Ar fi mai bine să te întorci în pivniță.

Campanetti iese. Sanzonetta se întoarce în pivniță.

GANT: În acel moment, cu toată bogăția ei potențială, Sanzonetta se simțea cea mai săracă fată din lume. A doua zi, Campanetti a plecat în călătoria ei pe mare, spre Anglia, lăsând-o singură încă o dată pe sora ei. De fapt, aceasta a fost marea greșeală a lui Campanetti. Pentru că, în cursul acelei săptămâni, locuința lor a primit o vizită neașteptată… Sanzonetta în pivniță, înșirând perle. O ciocănitură de deasupra.

AVARICCI: Hei! Sanzonetta se ridică, panicată. SANZONETTA: Dumnezeule; cine poate fi? AVARICCI: E cineva acolo? SANZONETTA: Cine e acolo? AVARICCI: Hei! Unde ești? SANZONETTA: Pe unde umblă servitoarea aia leneșă? Presupun că s-a îmbătat iar. AVARICCI: Unde ești? SANZONETTA: Sunt aici, jos! AVARICCI: Jos unde? SANZONETTA: Vin spre tine! AVARICCI: Ba eu vin spre tine! 15

Sanzonetta își pune un voal pe față și părăsește pivnița. Avaricci coboară scara de lemn. Se întâlnesc la jumătate. AVARICCI: Campanetti! SANZONETTA: Signor Avaricci! AVARICCI: Campanetti? SANZONETTA: Nu, eu — mi-e teamă că e plecată. Campanetti a plecat în Anglia. Nu se întoarce până mâine. Pauză. AVARICCI: Nu mă poți păcăli, iubirea mea. Dă-ți jos voalul ăla și lasă-mă să-ți privesc frumusețea de chip. SANZONETTA: Eu nu sunt Campanetti. AVARICCI: Dar asta e reședința Campanetti, nu-i așa? SANZONETTA: Așa e, Signor. AVARICCI: Iar tu nu ești slujnica. Știu asta pentru că am văzut-o vomitând lângă eleșteu. Mai locuiește cineva aici? SANZONETTA: Da, Signor. Sora lui Campanetti. Pauză. AVARICCI: Campanetti — Dumnezeu te va pedepsi pentru o glumă așa proastă! SANZONETTA: Dar eu sunt sora lui Campanetti, Signor. AVARICCI: Scumpa mea — nu trebuie să confunzi înfierbântarea mea cu umorul meu. Există un timp și pentru perversiuni, dar nu a sosit încă. SANZONETTA: Ți-e atât de greu să crezi că eu sunt Sanzonetta? Pauză. AVARICCI: Arată-mi fața. SANZONETTA: Aș prefera să nu o fac, Signor. 16

Avaricci își scoate sabia din teacă. AVARICCI: Se pare că trebuie să insist. SANZONETTA: Nu-mi cereți asta, vă rog. AVARICCI: Aceasta e casa logodnicei mele. Ușa îmi e deschisă. Cred că înțelegi ce vreau să spun. SANZONETTA: Dar sunt — urâtă, Signor. AVARICCI: Și cu atât mai urâtă vei fi dacă nu faci ce te-am rugat, în secunda asta. Pauză. SANZONETTA: Vreau să-mi promiteți că nu veți spune nimic jignitor. AVARICCI: Ai cuvântul meu. Sanzonetta își dă jos voalul. AVARICCI: Dumnezeule care ești în ceruri! Ce față! Ce față hidoasă și îngrozitoare! SANZONETTA: Dar ați promis! AVARICCI: De ce bântui pe Pământ, suflet necurat?! Ce nu te lasă să te odihnești în pace? Îndură-te, Sanzonetta — întoarce-te de unde ai venit! SANZONETTA: Mila dumneavoastră mă copleșește, Signor Avaricci. AVARICCI: Am toată mila pentru tine, Sanzonetta, dar locul tău nu e aici. Mi-aș fi dorit să nu fi murit, dar n-a fost după cum mi-am dorit eu. De ce nu se odihnește sufletul tău?! Pauză. SANZONETTA: Nu sunt moartă, Signor. AVARICCI: Ba da, Sanzonetta, ești — și va trebui să accepți asta, dacă vrei să-ți găsești liniștea odată pentru totdeauna! SANZONETTA: Signor Avaricci, vă asigur — am, într-adevăr, un ten oribil; dar încă nu am murit. Atingeți-mă — AVARICCI: Înapoi! 17

SANZONETTA: De ce credeți că sunt moartă? Pauză. Sanzonetta întinde o mână. Atingeți-mă. Încet, timid, mâna lui o atinge pe a ei. Vedeți? Nu sunt eu carne și sânge? Pauză. AVARICCI: Sanzonetta? Pauză. Dar — Campanetti mi-a spus că ai murit! SANZONETTA: Campanetti? AVARICCI: Da — am întâlnit-o la un concurs de băut bere în Bavaria. Mi-a spus că ai murit în Bretania, din cauza unui exces de caviar. Vrei să spui că a fost o minciună? Pauză. Mi-e teamă că m-am făcut de râs, Signora. Cum ați putea să mă iertați vreodată? SANZONETTA: Nu pe dumneavoastră va trebui să vă iert, Signor Avaricci. Presupun că v-a vorbit, de asemenea, și despre ”Compania de perle Campanetti”, nu-i așa? AVARICCI: Da, mi-a spus că ea singură a fondat această companie din nimic, fără niciun ajutor de la nimeni și că ea însăși cutreieră planeta în căutarea celor mai rafinate perle disponibile, de unde și comisionul de 20% peste prețul de vânzare, și că îndată ce ne vom căsători, intenționează să vândă afacerea și, cu ajutorul banilor, să părăsească văgăuna asta pentru a-și trăi restul vieții cu mine, în palatul meu luxos din Monaco. Pauză. De ce? Pauză. 18

SANZONETTA: Cred că trebuie să vorbim.

GANT: Si au vorbit, doamnelor și domnilor, au vorbit… Signor Avaricci a descoperit adevărul despre viitoarea lui soție, iar Sanzonetta i-a dezvăluitacestuia adevărata sursă a așa-ziselor perle Campanetti. Se poate vedea silueta lui Avaricci, vomitând. Avaricci a înțeles imediat că nunta lui cu Campanetti nu mai putea avea loc. Dar, în timp ce una din surorile Tutti părăsea sufletul lui Avaricci, cealaltă abia începea să se strecoare…

Avaricci și Sanzonetta, după discuția lor.

AVARICCI: Nu, a spus că nu există niciun loc în Biserica Catolică în care copiii să poată fi molestați. SANZONETTA: Așa a spus? AVARICCI: Da, așa că vor construi unul. Pauză. SANZONETTA: O, Doamne, s-a întunecat… AVARICCI: Dumnezeule, da. Deci — SANZONETTA: Când s-a întâmplat asta? AVARICCI: Habar nu am. Pauză. SANZONETTA: Ei bine… 19

Pauză. AVARICCI: Sper că înțelegi ce înseamnă asta. SANZONETTA: Ce? AVARICCI: Soarele a fugit de aici ca să nu ne deranjeze. A înțeles că nu mai e binevenit. SANZONETTA: Înseamnă că e foarte bine-crescut. AVARICCI: Și empatic, de asemenea. Pauză. AVARICCI: Sanzonetta — scoate-ți voalul. SANZONETTA: Vă rog, Signor. A fost o după amiază atât de plăcută. Haideți să nu o stricăm acum. AVARICCI: Sanzonetta, trebuie să înțelegi că deși am reacționat violent, reacția mea s-a datorat feței tale, nu sufletului tău. SANZONETTA: Cu riscul de a părea o înfumurată, asta nu mă consolează prea tare. AVARICCI: Trebuie să înțelegi că, în ciuda averii mele nemăsurabile, eu sunt, în multe privințe, superficial. Am luptat pentru atât de puține lucruri în viața mea. Sora ta nu a fost pentru mine decât ultima dintr-o serie de femei imposibil de frumoase pe care le-am curtat.Dar adevărul e că niciodată nu am simțit nimic pentru nimeni. Pauză. Până astăzi. Până să te întâlnesc pe tine. SANZONETTA: Dar n-ați putea să iubiți o femeie atât de urâtă ca mine, Signor. AVARICCI: Nu. Dar tocmai asta e minunat. Cred că destinul m-a adus astăzi aici. Și mai cred că Dumnezeu mi te-a scos în cale. SANZONETTA: De ce ar fi făcut asta? AVARICCI: Ca să mă facă un om mai bun. 20

Pauză. Sanzonetta, am să fiu sincer cu tine— fascinația mea pentru perle e, deja, celebră. Într-o oarecare măsură, perlele au fost cele care m-au atras la Campanetti. Dar apoi, parcă a venit Dumnezeu și mi-a spus: ”UItă-te aici. O femeie atât de urâtă încât nici nu te-ai fi căcat în gura ei, dacă murea de foame și ți-ar fi cerut acest lucru. Dar uită-te mai cu atenție— și-ai să vezi că aceste orori de pe chipul ei ascund ceea ce tu consideri a fi cel mai frumos lucru din lumea asta.” Înțelegi? Îngenunchează în fața ei, luând-o de mână. Să te iubesc va fi prețul pe care îl voi plăti. Și, cu voia lui Dumnezeu, voi scăpa de superficialitate și îmi voi găsi, în sfârșit, fericirea. SANZONETTA: Oprește-te, Salvatore — vorbele tale curg precum vinul iar eu sunt deja amețită! AVARICCI: Și eu sunt. Dar asta e bine. Vreau să ne amețim cu vorbe! SANZONETTA: Dar ai făcut o promisiune surorii mele. AVARICCI: Tu crezi că ei i-a păsat de tine? Pauză. Haide, Sanzonetta, lasă-ți voalul să cadă, și odată cu el, lanțurile ce te țin prizonieră! Lasă-mă să-ți sărut perlele! Lasă-mă să-ți culeg dulcea recoltă!

SANZONETTA: Salvatore! Fie ce-o fi, dorința ta va fi împlinită. Uite! Își dă jos voalul. Sunt a ta, Salvatore; recoltează-mă! Recoltează-mă! Se îmbrățișează.

GANT: În ziua imediat următoare, Sanzonetta și-a strâns câteva lucruri și a fugit, împreună cu Avaricci,la reședința acestuia din Monaco. Acolo și-au petrecut vara și au cunoscut un sentiment foarte apropiat de ceea ce numim fericire deplină.

21

Împreună, avuțiile celor doi alcătuiau o avere atât de mare încât Sanzonetta nu mai era nevoită să comercializeze roadele provenite din pielea ei. Acum, perlele se formau lent, în lumina plină a soarelui și numai pentru adevărata ei iubire, Salvattore.

Intră Avaricci, îmbrăcat ca un rege al perlelor.

Avaricci nu era, nici el, mai puțin satisfăcut. Avusese o mulțime de femei frumoase la viața lui, dar — pentru un bărbat obsedat de achiziții — nu a fost suficient niciodată. O femeie a cărei frumusețe poate fi savurată și de alți ochi nu poate fi, cu adevărat, o achiziție. Dar frumusețea Sanzonettei era știută numai de el. Era a lui și numai a lui. O dată pe săptămână, îi culegea chipul, cu tandrețe. Strângea perlele pentru a construi o mică biserică pe domeniul lor. În această bisericuță din perle, urma să o ia de soție pe Sanzonetta. Dar până atunci, mai era nevoie de câteva recolte.

Sanzonetta e întinsă pe pat, citind o scrisoare.

AVARICCI: Ce citești acolo, iubire? SANZONETTA: O scrisoare de la revista aia mondenă, Buongiorno. Ar dori să realizeze un reportaj despre nunta noastră. Ce le răspundem? AVARICCI: Îți spun eu ce le răspundem: mă duc la toaletă, mă șterg cu scrisoarea la fund, iar când mă întoarc le trimitem scrisoarea înapoi. SANZONETTA: Dar pare că au intenții bune. De ce să nu le dăm permisiunea? Pauză. AVARICCI: Scumpa mea, dacă asta te-ar face fericită —

Ea îl îmbrățișează. El o sărută și îi soarbe, accidental, o perlă. AVARICCI: Asta-i pentru altar! 22

Și își freacă tandru năsucurile când, deodată, apare Campanetti, într-o stare jalnică, cu o glugă pe cap și haine sărăcăcioase.

CAMPANETTI: Ah, ce romantic! Eunucul și Trădătoarea! SANZONETTA: Campanetti! AVARICCI: Ce cauți aici?! CAMPANETTI: Ei bine, Signor Avaricci — am venit să-mi ridic personal invitația la nuntă; e limpede că în cutia mea poștală nu va ajunge niciodată. (privește către bisericuța de perle) Observ că ai găsit o întrebuințare pentru perlele surorii mele. Felicitări. Dar de ce să te oprești aici? Poate ai putea să-i folosești și alte secreții, pentru a construi un dormitor nupțial, de exemplu! SANZONETTA: Nu pe el trebuie să-l învinovățești, soră! Eu sunt de vină. Am considerat că n-ar fi potrivit să te invităm la nuntă și că oricum n-ai fi venit, dacă am fi făcut-o. CAMPANETTI: O, dar te-ai înșelat, surioară! E adevărat că mi-ai furat afacerea, statutul și respectul de sine dar nu face greșeala să presupui că nu voi participa la nuntă. Căci voi veni la nuntă, și nu în calitate de invitat. Voi veni în calitate de mireasă! Campanetti își scoate gluga dintr-un gest, dezvăluind un coș imens , lucios, galben, în mijlocul frunții. Privește, iubirea mea. Pentru tine l-am crescut. AVARICCI: E revoltător, Campanetti! CAMPANETTI: Da! Ah, cât am tânjit după cuvintele astea! Toate aceste luni petrecute în întuneric, cu fața îmbibată în untură de bou, totul numai ca să te aud spunând aceste cuvinte! SANZONETTA: Ce ți-ai făcut, Campanetti? CAMPANETTI: O, mi se pare mie sau îți tremură vocea de frică, surioara mea trădătoare? Ei bine, are de ce să-ți fie frică! Acum sunt tot ceea ce își poate dori un bărbat: frumoasă și coșoasă, în același timp. Îți poți imagina ce va ieși de aici? Bobițele tale de mazăre vor pieri în fața mingiuței mele! Se apropie de Avaricci. 23

Numai pentru tine, iubirea mea. Și, deși pielea mea e la fel de întinsă ca o pereche de colanți cu trei numere mai mici, am rezistat tentației de a-l stoarce. Îți ofer ție acest privilegiu, drept simbol al devotamentului meu. Primește perla mea, Salvatore! AVARICCI: (tentat) Campanetti, eu — nu pot. CAMPANETTI: Trebuie. Trebuie să o primești, căci de nu, o voi lăsa să crească până îmi va apăsa pe creier! SANZONETTA: Nu, Campanetti, asta te-ar putea omorî! CAMPANETTI: Dacă în acest moment voi primi un refuz, sunt pregătită să primesc și moartea odată cu el. Pauză. SANZONETTA: Primește perla, dragul meu. AVARICCI: SANZONETTA — ești sigură? SANZONETTA: Am încredere în tine, dragul meu. CAMPANETTI: Înduioșător, nu-i așa? Cât de puțin cunoaște bărbații! SANZONETTA: Poate. Dar pe al meu îl cunosc. CAMPANETTI: Vom vedea. Vom vedea cum se schimbă atunci când perla mea va fi în palma lui. Pauză. SANZONETTA: Primește perla, Salvattore. Pauză. Avaricci se apropie de Campanetti. AVARICCI: (către Sanzonetta) Fac asta numai pentru tine, iubirea mea. CAMPANETTI: Aproape că mi-e milă de ea. AVARICCI: Liniște, femeie. Eliberează-ți perla.

24

Campanetti își folosește pumnii pentru a stoarce coșul uriaș de pe frunte, gemând de efort, exact cum făcea sora ei la început. Deodată, coșul explodează, împroșcându-l pe Avaricci cu puroi din cap până în picioare. Acesta se clatină îngrețoșat. AVARICCI: Bleachh! CAMPANETTI: Nu! Nu! Unde e perla? Unde e frumoasa mea perlă?! AVARICCI: Ieși din palatul meu! Să pleci și să nu te mai întorci niciodată! CAMPANETTI: Dar trebuie să fie o perlă. E pe aici pe undeva, iubirea mea, îți promit! Se scormonește frenetic în frunte. SANZONETTA: Nu e nicio perlă, Campanetti, e numai puroi! AVARICCI: Ia-o din fața mea, iubito, ia-o cât mai repede! CAMPANETTI: Nu, scumpule, te rog, aici trebuie să fie, îți spun! SANZONETTA: Nu e nicio perlă, Campanetti — suntem surori, dar nu împărtășim același dar de la Dumnezeu. Vino— CAMPANETTI: Nu, așteaptă, aici —aici! Ține în plmă o grămăjoară de gelatină. E aici, în gelatina asta, uite —uite, iubirea mea! Scormonește în gelatină; nimic. Unde ar putea să umbreleze? Cei doi o privesc uimiți. Biciul m-a făcut spaghetti… Gâlgâie arca moluștelor! SANZONETTA: De ce spune lucrurile astea ciudate? CAMPANETTI: Nu pot să alăptez pompa de grădină! AVARICCI: Așteaptă — uite: asta nu-i doar gelatină; e creierul ei! 25

Pauză. SANZONETTA: O, nu — Campanetti! Îi privește confuză. CAMPANETTI: Ce pupăcios e malul soarelui vara! După care se prăbușește, moartă. Sanzonetta și Avaricci se holbează la cadavrul ei.

GANT: Într-adevăr, Signora, e o poveste foarte tristă. Dar sper că nu v-ați învinovățit— SANZONETTA: Nu, Signor Gant, nu m-am învinovățit. GANT: Asta e bine. Nici n-ar fi trebuit. Înțeleg, deci, că nunta nu a mai avut loc? SANZONETTA: Ba da, Signor Gant, a avut loc. planului.

Totul s-a desfășurat conform

GANT: Nu sunt sigur că înțeleg, Signora. Spuneați că ați suferit multe pierderi… SANZONETTA: Răbdare, Signor Gant — povestea nu s-a sfârșit încă. M-am măritat cu Signor Avaricci și totul a fost minunat. La început. Viețile noastre erau mai fericite ca niciodată. Nu-mi amintesc să fi avut vreo ceartă majoră și nimic care să trădeze stingerea pasiunii. Dar, cu toate astea, într-o dimineață de primăvară, mam trezit singură… Sub perna lui Salvatore, era o scrisoare. Îi oferă scrisoarea lui Gant. GANT: (citește) ” Scumpa mea Sanzonetta, Ți-am spus, cândva, că am fost un om superficial. Spre rușinea mea, se pare că acest lucru este valabil și astăzi. Cred că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru tine este să fiu sincer și să îți spun în față: te-am părăsit pentru o stridie pe nume Martine.” 26

Pauză. ” Te rog să mă crezi că nu ai nicio vină pentru alegerea mea. Vina e a mea și numai a mea. Și a inimii mele zbuciumate. Al tău pentru totdeauna, Salvatore Avaricci ” Pauză. SANZONETTA: Presupun că știți ce înseamnă să pierzi o iubire, Signor Gant, de aceea nu vă voi plictisi cu detaliile suferinței mele. Vă voi spune, totuși, că în acea dimineață mi-am jurat să nu mă las până ce nu îi voi fi confruntat. Pe el și pe amanta lui stridie. A fost o căutare lungă și obositoare, de-a lungul întregii Europe. Într-un sfârșit, leam dat de urmă la o recepție diplomatică din Viena. Am închiriat cea mai extravagantă rochie și am mituit portarul cu cincisprezece perle, ca să mă lase să intru. M-am strecurat printre perechile care valsau și totul era ca într-un vis. Cuplurile se desprindeau înaintea mea, cu o precizie aproape magică, eliberându-mi calea spre mijlocul mulțimii. Și i-am zărit… Avaricci dansează cu Martine, stridia. Dansa cu ea așa cum obișnuia să danseze cu mine, cândva. O privea așa cum mă privea, cândva, pe mine. Visasem de foarte multe ori acest moment al confruntării — cum voi urla furioasă, cum îi voi arăta suferința mea, cum îl voi umili și-l voi face să mă dorească din nou. Dar acum, că momentul venise, simțeam că nu pot face altceva decât să-i privesc. În mod bizar, simțeam un fel de… duioșie. Și atunci mi-am amintit de sora mea și de cât de diferite fuseserăm. Am lăsat perechile de dansatori să mă învăluie din nou și m-am lăsat purtată spre o margine a încăperii, unde am rămas până s-a sfârșit valsul. Pauză. GANT: Nici măcar nu v-ați vorbit? SANZONETTA: Mai târziu, l-am surprins singur pe balcon. Am schimbat câteva poliețuri, ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat. 27

GANT: Nu ai adus deloc vorba despre plecarea lui? SANZONETTA: L-am rugat doar să-mi spună de ce: de ce a renunțat la mine și la toată fericirea de care aveam parte? Ce avea ea, o scoică, și eu nu aveam? Pauză. GANT: Și ce a răspuns? Pauză. SANZONETTA: Mister. Pauză. A spus că avea… mister.

Și cu asta, Sanzonetta pleacă…

GANT: Mister, da…bineînțeles. Cine dintre dumneavoastră poate nega atracția față de mister? Avem nevoie de el așa cum avem nevoie de hrană și apă. Și totuși, există oameni care neagă fascinația misterului. Acei indivizi plicticoși care vin la mine și-mi spun: ”Gant , doar nu te aștepți să credem o poveste atât de absurdă! Ar fi cu siguranță mai bine dacă te-ai concentra pe povești reale!”, zic ei. Iar eu le răspund în două feluri, după caz. Uneori, le spun că eu nu fac decât să dau povestea mai departe, așa cum mi-a fost spusă. Alteori, le spun că, deși nu am cum să știu ce este realitate și ce nu din povestea Sanzonettei, de un lucru sunt sigur. Că realitatea este ultimul loc în care adevărul poate fi găsit.

Doamnelor și domnilor, tocmai ați savurat primul fel din meniul acestei seri. Drept urmare, vă voi acorda o scurtă pauză, pentru digestie. Nădăjduiesc că vă veți întoarce cu forțe proaspete și cu farfuriile curate, pentru a primi o nouă porție de singurătate, care, garantez, va fi și mai gustoasă decât prima… Iese.

28

ACTUL 2

Intră Gant.

GANT: Ce fel de legătură a existat între mine și domnul Edgar Thomas Dawn? Îmi este interzis cu strictețe să vorbesc despre asta. Dar ceea ce vă pot spune este că între noi a existat, într-adevăr, o legătură. Și asta l-a îndreptățit pe Edgar să mă abordeze, așa cum stăteam relaxat la o masă dintr-un club din Rangoon.

Edgar se apropie de masa lui Gant. EDGAR: Domnule, vă rog să mă scuzați, dar sunt nevoit să vă cer ajutorul; iar dacă îmi veți strânge mâna, veți înțelege îndată de ce trebuie să mi-l acordați, dacă vă stă în putință. Gant îi strânge mâna. În mod evident, ceva se întâmplă. GANT: Gant, Edward Gant. Din regimentul Highlanders 93, membru al Ordinului celor 7 stejari și al Operei liliputane T.C., la dispoziția dumneavoastră. EDGAR: Mulțumesc, Frate Gant. Numele meu este Edgar… Edgar Thomas… Dawn… Pare că amețește și se clatină ușor. GANT: Nu pari stăpân pe tine, Frate Edgar. Uite —ia loc. Edgar mulțumește dând din cap, în timp ce Gant îl ajută să se așeze. GANT: Puțină apă o să te facă să te simți mai bine. EDGAR: Nu am nevoie de apă. Iar dacă îmi vei îndeplini dorința, curând nu voi mai avea nevoie nici de hrană, nici de lumina soarelui, nici de alte lucruri care țin de această existență odioasă. Pauză. 29

GANT: Dar ce ți-aș putea oferi eu, Frate Edgar, care să te facă atât de… independent? EDGAR: Moartea. Pauză. GANT: Fii serios, Frate Edgar. Nu-mi pot imagina că viața ta e atât de cumplită. EDGAR: Nu poți? GANT: Îmi ceri un lucru foarte grav, iar eu nu pot să ți-l ofer pentru un moft. EDGAR: Nu. Pauză. Nu, bineînțeles că nu, Frate. Și te rog să-mi ierți îndrăzneala. Ia-o ca pe un gest disperat, și amintește-ți de mine cu drag. Edgar e pe punctul de a pleca, când Gant se ridică. GANT: Frate Edgar. Edgar se oprește. GANT: Am cunoscut moartea și știu că moartea și cu mine nu suntem prieteni. Dar nu suntem nici dușmani. Pentru mine, moartea e o unealtă, împrumutată de la Dumnezeu, pe care o folosim ca să configurăm lumea. Ea poate să aducă atât bine, cât și rău. Poate că dacă mi-ai spune cauza durerii tale, ți-aș înțelege mai bine nevoia. Pauză. EDGAR: Cauza durerii mele? Da, aș putea să-ți vorbesc despre asta. Aș putea, pentru început, să-i dau un nume: Louisa von Kettelmein-Kurstein Frond. Apare Louisa, cu un coș de picnic. EDGAR: E prea puțin important cum ne-am cunoscut; important e că s-a întâmplat. La început, o vedeam ca pe un amestec de foste iubiri ale mele — zâmbetul uneia, buclele alteia, umerii celeilalte… Dar, foarte curând, a devenit limpede că Louisa nu era doar „încă una”; simțeam că toate celelalte existaseră doar ca să-mi indice drumul spre ea. 30

Ea era destinul meu, Frate Gant, întruchipat în femeie. Cum aș fi putut să n-o iubesc?

LOUISA: Degețele de ciocolată? EDGAR: Nu,nu, m-am șters cu o frunză. LOUISA: Nu, te întrebam dacă vrei degețele de ciocolată. Sunt făcute de papa, azi dimineață. EDGAR: Serios? Ce nume ciudat. Și tu ești ciudată! LOUISA: În ce sens? EDGAR: Oh, nu știu. Cu năsucul tău mic și degețele tale de ciocolată… LOUISA: Nu-i așa că sunt iubirea vieții tale? EDGAR: S-ar părea că ești. Pauză. LOUISA: Sunt lipsită de orice fel de lenjerie intimă. EDGAR: Ești așa ciudată. Pauză. Nu, dar cred că ești… Cred că ești iubirea vieții mele — Știu că ești — ceea ce îmi amintește că urma să-ți spun ceva, motivul pentru care te-am adus astăzi aici, în locul în care ne-am sărutat prima dată. Am considerat că este locul potrivit în care să îți cer — ceea ce urmează să-ți cer — Louisa ridică încă un fursec. EDGAR: Nu, te rog, lasă-l jos — LOUISA: Dar sunt delicioase! EDGAR: Da, dar — urmează să-ți cer ceva important. LOUISA: Și? 31

EDGAR: Păi, atâta că— te rog, scumpa mea — poți să-l mănânci, doar— așteaptă un moment… Ea rămâne cu fursecul în dreptul gurii și îl privește. Ai putea, te rog, să — LOUISA: Ce? EDGAR: Ai putea, te rog, să lași — Louisa, scumpo — LOUISA: Dar se umple de muște! EDGAR: Doar un moment— LOUISA: Dar spune odată ce ai de spus, să ne vedem de treabă! EDGAR: Da, dar necesită puțină — LOUISA: Muște blestemate! EDGAR: Doresc să-ți cer mâna — Pauză. LOUISA: În căsătorie? EDGAR: În căsătorie, da; draga mea, scumpa mea, soarele și ploaia mea.. Pauză. LOUISA: Am rămas fără cuvinte. EDGAR: Nu-ți trebuie decât unul singur. LOUISA: Dar te deranjează…? ( se uită în jos, la ea însăși) EDGAR: N-am întâlnit nimic mai frumos. Ea îl îmbrățișează. LOUISA: Edgar, iubitule! Da, vreau. Da, iubirea mea, da!

32

EDGAR: Cred că niciodată nu am fost atât de fericit. Și pare că întreaga natură ne binecuvântează legământul. LOUISA: Au! Își pipăie gâtul. Cred că tocmai m-a înțepat ceva… EDGAR: Am surprins vinovatul —o nenorocită de viespe malefică. Cum îndrăznești s-o înțepi pe dulcea mea Louisa?! O stâlcește. Gata. Și-a ispășit pedeapsa pentru crima săvârșită. Dar Louisa intră în șoc… EDGAR: E doar o înțepătură, scumpa mea… LOUISA: Mă simt ciudat… EDGAR: N-ai mai fost înțepată niciodată? Pauză. Louisa? LOUISA: Se întâmplă ceva cu mine… EDGAR: Ce? Louisa începe să tremure spasmodic. Louisa! Ce-i cu tine? LOUISA: Nu știu — se întunecă totul — EDGAR: Ce vrei să spui? LOUISA: Mă tem că…mă pierzi, Edgar — EDGAR: Nu, e absurd —! LOUISA: Mă pierzi, iubirea mea — 33

EDGAR: Dar e doar o înțepătură de viespe — Louisa…! LOUISA: Șșș… taci, dragul meu — nu există un mod mai bun de a muri. EDGAR: Nu, Louisa, ascultă-mă! Așa ceva nu e posibil! Era doar o viespe, nu poți muri dintr-atât — îți interzic să mori, Louisa, ÎȚI INTERZIC! Se uită în jur după ajutor, dezorientat. LOUISA: Vreau să știi că m-aș fi măritat cu tine, Edgar. Și că, undeva, într-o altă lume, am și făcut-o; și că acolo în acea lume, ne vom trezi unul lângă altul pentru totdeauna, în cântec de păsărele și în gângurit de copil. Acum mă îndrept spre acolo, unde vom fi împreună pentru totdeauna… EDGAR: Atunci, vin cu tine! Louisa îl prinde strâns de braț. LOUISA: Nu! Nu, trebuie să-mi promiți că vei trăi o viață lungă și că te vei bucura de fiecare clipă! Fă-o pentru mine… EDGAR: Nu — Louisa — LOUISA: Dar ceea ce vrei să faci e un păcat, Edgar — nu vreau să păcătuiești în numele meu! Dacă ne e dat să ne întâlnim din nou, atunci se va întâmpla cu voia lui Dumnezeu, nu cu voia ta. Promite-mi, Edgar, dacă mă iubești. Promite-mi. Pauză. EDGAR: Promit. LOUISA: Și să mănânci degețelele alea, să nu se strice… Și cu asta, Louisa moare.

EDGAR: Nu-i nevoie să-ți mai spun, Frate Gant, că în acea zi, Dumnezeu și-a făcut din mine un dușman. Aveam senzația că trupul meu nu mai era alcătuit din carne, oase și zgârciuri, ci din durere, durere în stare pură. 34

Ani la rând mi-am târât furia dintr-un loc în altul, încercând s-o sting în alcool, bătăi și femei. Ba mai mult, mă scufundasem într-atât încât devenisem dependent de opiu. Știam că ceva trebuia să se schimbe. Am luat decizia de a-mi continua viața. Am distrus fiecare scrisoare pe care o aveam de la Louisa, fiecare fotografie cu ea. Am pus tot ceea ce ar fi putut să-mi amintească de ea pe un rug, și i-am dat foc din viața mea, pentru totdeauna. Dar, cu toate astea, nu am putut să mă eliberez din nisipurile mișcătoare ale suferinței mele. Pentru că imaginea ei a rămas să mă bântuie, jucându-se cu mintea mea, fără să poată fi arsă de vreun foc. Se plesnește peste frunte. Aici, Frate Gant, aici mi-a rămas întipărită; ca o dioramă în interiorul craniului meu. Nu-mi mai rămăsese nicio speranță când, de nicăieri, am întâlnit pe cineva într-un fumoar de opiu din Hastings…

Pe o saltea, un Bărbat care fumează opiu. BĂRBATUL: E o poveste foarte tristă, prietene, dar eu nu te pot ajuta.. EDGAR: M-ați înțeles greșit, domnule, eu nu ceream — BĂRBATUL: Așteaptă, nu m-ai lăsat să termin. Spuneam că eu nu te pot ajuta… dar există cineva care ar putea s-o facă. Spune-mi, ești bogat? EDGAR: Am fost, cândva. BĂRBATUL: Păcat. EDGAR: De ce să fie păcat? Nici dacă aș avea toată bogăția din lume, tot nu aș putea cumpăra pacea sufletului meu. BĂRBATUL: Greșit, domnule. Cei bogați pot cumpăra orice; chiar și o excursie dus-întors în Nepal, de exemplu. EDGAR: Eu nu am nevoie de o vacanță, domnule.

35

BĂRBATUL: Ceea ce-ți propun eu e departe de a fi o vacanță. E, mai degrabă, o călătorie plină de pericole într-una din cele mai vitrege regiuni cunoscute de omenire: munții Himalaya. EDGAR: Și de ce aș alege să-mi petrec vacanța într-una din cele mai vitrege regiuni cunoscute de omenire? BĂRBATUL: N-ar fi vorba de o vacanță, ci de o expediție. O expediție în căutarea lui Ranjeev cel Necomplicat, un fachir antic care care trăiește în acești munți. EDGAR:De ce-aș alege să-mi petrec vacanța cu un fachir? Pauză. Bărbatul rămâne nemișcat. Edgar îl scutură. BĂRBATUL: Eh? EDGAR: De ce-aș alege să-mi petrec vacanța cu un fachir? BĂRBATUL: Nu despre asta e vorba. Legenda spune că acest fachir poate să scoată durerea din mintea omului la fel de simplu cum ai scoate un glonț dintr-un picior. EDGAR: Vrei să spui că — ar putea să mă scape de acea ultimă imagine a Louisei? BĂRBATUL: Sunt numai zvonuri, prietene. Dar nu văd de ce nu. Pauză. EDGAR: Zici că e fachir? BĂRBATUL: Da. Un fachir bătrân. EDGAR: Un fachir bătrân. Și indian. Cei doi încep să râdă. BĂRBATUL: Un fachir bătrân și stafidit. Răsetele cresc incontrolabil. EDGAR: Uite-o pe asta: sper că e fachir, nu faker — Râs isteric. 36

BĂRBATUL: Îți doresc numai bine, prietene! Râsetele se sting. Pauză. BĂRBATUL: Ai cumva ceva de mâncare?

GANT: N-am să vă povestesc lucrurile la care a fost nevoit să recurgă tânărul Edgar pentru a strânge banii de călătorie. Decența și bunul simț nu-mi permit s-o fac. E suficient să știm că în următorii doi ani, a reușit să strângă suficient încât să poată porni spre Orient. La momentul la care se apropia de vârf, Edgar rămăsese, deja, singur. Toți cei care îl însoțiseră fie muriseră, fie fugiseră, fie se certaseră cu el și aleseseră o altă cărare. Ajunsese deja la capătul puterilor când, din senin, s-a pornit o furtună năprasnică de zăpadă. Cu un ultim gest, Edgar s-a întins acolo, pe acoperișul lumii, și a căzut în inconștiență.

Edgar se trezește într-o peșteră. EDGAR: Unde sunt? Ce loc e ăsta? Alo?! În culise, ceilalți actori produc ecoul vorbelor lui. Eu întreb, eu răspund… Poate că am murit. Da: poate că am murit și am ajuns în Paradis! Dar dacă ăsta e Paradisul, atunci unde e scumpa mea Louisa? De ce nu mă întâmpină? Unde sunt heruvimii și ceilalți membri ai administrației cerești? Și de ce am gura uscată ca un călcâi de țăran? Poate pentru că ăsta nu e Paradisul? Poate pentru că e …celălalt loc? Să mă fi înrăit într-atât suferința? Să-și fi întors Dumnezeu spatele de la un om atât de absorbit de propriul nenoroc? Iartă-mă, Bunule, te implor! Ai milă de un om atât de năpăstuit de viață, măcar acum, în clipa morții! Te implor, Doamne! Te implor! Se prăbușește în lacrimi. Intră Ranjeev. RANJEEV: Mă scuzi, domnule, dar mă întrebam dacă n-ai putea să-ți implori dumnezeul ceva mai încet. Știi, aici sunetul are tendința să circule. 37

EDGAR: Cine ești? RANJEEV: Eu sunt cel pe care îl cauți. EDGAR: Tu ești Ranjeev cel Necomplicat? RANJEEV: Într-un cuvânt, da. EDGAR: Atunci acesta nu e pământul făgăduinței? RANJEEV: Nu, e o peșteră. EDGAR: Dar nu e nici Iadul cel negru. Pauză. RANJEEV: E o peșteră. EDGAR: O peșteră…

Edgar privește afară, prin gura peșterii.

RANJEEV: S-ar putea spune că ai fost la un pas de moarte. Câteva clipe de întârziere și muntele ți-ar fi revendicat viața. EDGAR: Da, îmi amintesc că mi-era înfiorător de frig… și că m-am așezat puțin să mă odihnesc… și apoi trebuie să fi leșinat, ca o femeie. Ce jenant! RANJEEV: Nu, nu, Sahib — Muntele ăsta e renumit pentru frigul său necruțător. De aceea, băștinașii l-au numit Sangavial - jaheer. EDGAR: Care înseamnă? RANJEEV: Muntele frigului necruțător. EDGAR: Necruțător, într-adevăr. Nici cea mai scumpă stofă nu-i face față. RANJEEV: De-asta îi admir eu pe englezi. Au stil chiar și în cele mai nepotrivite momente. EDGAR: Mulțumesc, prietene. Dar — englez sau nu — s-ar părea că îți datorez recunoștința mea. 38

RANJEEV: Te rog, tinere — n-am nevoie de recunoștință pentru ce-am făcut. EDGAR: Dă-mi voie, măcar, să mi-o exprim. RANJEEV: Nici n-am nevoie de ea și nici n-o merit. EDGAR: Dimpotrivă, meriți mult mai mult de atât. Te-ai aventurat afară și te-ai expus unui asemenea risc doar ca să mă aduci la adăpost, nu-i așa? RANJEEV: Ba da… EDGAR: Și atunci de ce nu ai merita recunoștința mea? RANJEEV: Pentru că nu ți-am putut salva urechea. Îi arată lui Edgar o ureche.

GANT: Mult mai târziu, când urletele au încetat — Edgar i-a spus misticului povestea care-l adusese într-un asemenea hal. După ce l-a ascultat calm și liniștit, Ranjeev cel Necomplicat a cântărit îndelung și i-a răspuns lui Edgar…

După o pauză îndelungă, Ranjeev vorbește.

RANJEEV: E adevărat ce se spune. Pot să fac lucrul pe care mi-l ceri. Pauză. EDGAR: Poftim? RANJEEV: E ADEVĂRAT CE SE SPUNE. POT SĂ FAC LUCRUL PE CARE MI-L CERI. EDGAR: A, da, ce bine. RANJEEV: La început, toți vor. Dar fără să știe că asta — Edgar duce mâna la urechea inexistentă. 39

ASTA IMPLICĂ RISCURI! Edgar tot nu aude, așa că se întoarce spre Ranjeev cu unica ureche rămasă. ASTA IMPLICĂ -implică riscuri.

EDGAR: Sunt conștient de asta. Însă tot ceea ce contează este să fiu eliberat de chinul în care trăiesc. Felul în care se întâmplă asta nu e important. RANJEEV: Cu tot respectul, Sahib — în viață, există lucruri mai rele decât moartea. EDGAR: Decât moartea mea, da. Dar nu și decât a ei — n-a existat nimic mai rău în viața mea decât moartea iubitei mele Louisa. Și nici nu va exista. Pauză. RANJEEV: În regulă, atunci. Se ridică. Pentru asta, va fi nevoie să ajung în sufletul tău chinuit. Toată făptura ta va fi expusă. EDGAR: Și cum se va întâmpla asta? Prin meditație, bețișoare parfumate și masaj de relaxare? Ranjeev deschide o cutie cu instrumente ruginite de trepanație. RANJEEV: Nu. Printr-o gaură în craniul tău. Pauză. Edgar se holbează la instrumentele morbide din cutie. EDGAR: Înțeleg. E vorba de trepanație. RANJEEV: O, da; e vorba de trepanație extremă. EDGAR: Extremă? RANJEEV: O astfel de intervenție nu poate fi una delicată. EDGAR: Presupun că nu. 40

Pauză. Din pură curiozitate — ai putea să-mi amintești în ce constă exact această intervenție? RANJEEV: Burghiul intră în contact cu scalpul, înfigându-și vârful tot mai adânc, decupând o bucățică rotundă de os. Apoi, bucățica asta de os cade și în urma ei rămâne o gaură prin care se poate vedea creierul pulsând. Prin această gaură, introduc un dispozitiv care să aplice presiune pe creier. Prin vindecare, gaura se strânge în jurul instrumentului, fixându-l acolo pentru totdeauna. Pauză. EDGAR: Vai mie… RANJEEV: În felul ăsta, imaginea iubitei tale va dispărea din mintea ta — EDGAR: Păi, ăsta e cel mai important lucru… RANJEEV: Ascultă-mă cu atenție, Sahib. Imaginea iubitei tale se va spulbera, nu însă și amintirea a ceea ce s-a întâmplat. Vei știi că ai iubit și că ai pierdut ceea ce ai iubit. Dar amintirile tale vor fi ca niște încăperi goale. EDGAR: Cu cât mai goale, cu atât mai bine. RANJEEV: Ar mai fi un lucru. Odată ce acest dispozitiv a fost înfipt în craniul tău, el nu mai poate fi înlăturat niciodată. În momentul în care vei încerca să îl scoți, imaginea iubitei tale va reveni instant, sângele îți va inunda capul și vei muri pe loc. Înțelegi ce îți spun, Sahib? Nu-l vei putea înlătura nici pentru o clipă. EDGAR: Înțeleg. RANJEEV: Nici dacă începe să te mănânce. EDGAR: Nici dacă începe să mă mănânce. RANJEEV: Nici dacă începe să te irite. EDGAR: Ascultă — am făcut armata. Știu multe despre mâncărimi și iritații. Pauză. Prietene, îți apreciez îngrijorarea, dar eu am venit aici să-mi găsesc pacea, mortcopt. Așa că ai permisiunea mea să începi. 41

RANJEEV: Cum dorești. Ranjeev începe operațiunea, în spatele lui Edgar.

RANJEEV: Și, ai planuri de vacanță pentru la vară? EDGAR: Nu chiar. Mi-am cheltuit toți banii ca să pot veni aici. RANJEEV: Da, știu, e îngrozitor de scump, nu-i așa? EDGAR: Drumul n-ar fi așa de scump, dar ceea ce te ruinează sunt taxele pe care trebuie să le plătești ghizilor locali, ca să nu te omoare. RANJEEV: Groaznic. Acum, o să iau puțin din creștet, nimic de la spate. EDGAR: Fă ce ai de făcut. Ușor panicat, Ranjeev consultă un manual de instrucțiuni. Apasă ușor burghiul, încercând să penetreze craniul lui Edgar. Edgar face eforturi să reziste. EDGAR: Dumnezeule. Ce senzație ciudată. Pauză. Deci acum încerci să-mi penetrezi capul, nu-i așa? RANJEEV: Corect. EDGAR: Bine. RANJEEV: Încearcă să nu te miști, Sahib. EDGAR: Sigur. Pauză. Ranjeev se uită perplex. Ceva nu funcționează, iar manualul nu pare să aibă vreun sens. RANJEEV: Ce ciudat… Crezi că e normal? După atâția ani de chin și suferință, acum, stând aici, lucrurile nu mi se mai par atât de tragice. O fi de la aerul de munte. Pauză. 42

Nu sugerez nicio clipă că ar trebui să ne oprim sau ceva. Mă gândesc, doar, că ar fi extrem de comic să mă trezesc cu o gaură în cap când, de fapt, nu aveam nevoie decât de-o vacanță. Ar fi ceva! Ranjeev se oprește. Manualul arată că mai e nevoie de o piesă, care se află în cutie.

RANJEEV: Gata,asta e… Edgar se ridică. EDGAR: Ei bine, n-a fost chiar așa de rău, nu? Puțină transpirație în palme dar, dincolo de asta… Aproape relaxant, într-un fel straniu. RANJEEV: Dar n-am făcut nimic, Sahib. EDGAR: Ești mult prea modest, prietene. Și foarte priceput, după cât de delicat lucrezi. RANJEEV: Nu, chiar nu am apucat să fac nimic. Încă n-a intrat. Pauză. EDGAR: Nici măcar puțin? Ranjeev îl așează înapoi pe scaun. EDGAR: Atâta chin degeaba?? RANJEEV: Urmează partea mai ușoară. Rămâi calm, Sahib. EDGAR: Uite ce e — sunt calm, dar — chestia aia e curată , nu? Tija aia… RANJEEV: Extrem de curată. Nu te mișca. Ranjeev dă, în sfârșit, gaura. EDGAR: O, Doamne! Asta a fost — puțin cam dureros. Pauză. Deci ești sigur că e curată. Ai dezinfectat-o? RANJEEV: Sugerezi cumva că noi, indienii, am fi niște împuțiți? 43

EDGAR: Nu, deloc, eu doar — Ranjeev izbește, încă o dată, în dispozitiv. EDGAR: Au, mamă, mamă! RANJEEV: Știu că voi, străinii, asta credeți despre noi. Că suntem la fel de jegoși precum câinii pe care credeți că-i mâncăm. EDGAR: Nu, m-ai înțeles greșit — RANJEEV: Credeți că facem afară, în stradă, ca niște animale. EDGAR: Te asigur, Ranjeev, că intenția mea n-a fost să— Și încă o izbitură, pentru noroc. RANJEEV: Am intrat, Sahib! EDGAR: Oh! RANJEEV: Și ăsta e momentul în care lucrurile se complică puțin…

GANT: Doamnelor și domnilor — vă vom scuti, atât pe dumneavoastră cât și pe spălătoreasa teatrului nostru, de spectacolul sângeros care a urmat. E suficient să vă spunem că sângele a curs timp de 12 ore, iar după 12 ore…

Ranjeev e îmbibat cu sânge. Are în mână un dop lung. Edgar e așezat în aceeași poziție. Epuizat, cu capul crestat, își astupă gaura cu o mână. RANJEEV: Acum, Sahib, craniul tău a fost perforat iar creierul ți-e expus printr-o gaură. Mai poți vizualiza chipul iubitei tale? EDGAR: Ce să vizualizez? RANJEEV: Chipul femeii pe care ai iubit-o. 44

EDGAR: A, Louisa. Da. Da, pot. RANJEEV: Atunci savurează-l. Pentru că este ultima oară când îl poți vizualiza. EDGAR: Rămas bun, iubirea mea, până când Dumnezeu ne va aduce din nou împreună. RANJEEV: Acum — când îți voi spune eu — îndepărtează mâna, ca eu să pot înfige dopul și să te eliberez, astfel, de durere. Pauză. Acum, Sahib, îndepărtează mâna! Edgar îndepărtează mâna și, cu puțin efort, Ranjeev reușește să înfigă dopul în gaură. RANJEEV: A intrat, Sahib. Dopul e înăuntru! EDGAR: Slavă cerului! RANJEEV: Dă-mi mâna— Îi ia mâna și o pune pe dispozitiv, mai exact pe dop. Acum, trebuie să ții apăsat pe dop până când sângele se va închega în jurul lui, blocându-l acolo pentru totdeauna. EDGAR: Deci cât timp trebuie să țin apăsat? RANJEEV: O lună, pentru orice eventualitate. EDGAR: O lună?! Nu pot să umblu așa o lună! RANJEEV: Dar va trebui. Pierderea dopului înseamnă moarte instantanee! EDGAR: Atunci voi îndura umilința de a-l purta. Pentru că i-am jurat Louisei că niciodată — Pauză. Stai puțin. Ce-i asta?! Încă îi mai văd chipul. Pauză. 45

Ranjeev! Încă mai văd chipul Louisei — doar că acum, imaginea e mai vie ca niciodată! Pauză. Ba nu! O văd murind — ochii ei dându-se peste cap! Biata mea Louisa, nu! Nu mă pot gândi la nimic altceva! Ceva nu e în regulă, Ranjeev! Operația a eșuat! RANJEEV: Oh. Pauză. Păi — măcar am încercat. EDGAR: Cum adică ai încercat?! Nu —Louisa! Imaginea ei mă bântuie mai rău ca niciodată! Ce mi-ai făcut, porcină?! RANJEEV: Uite care-i treaba. Am încercat, nu mi-a ieșit. Ce vrei să-ți zic? EDGAR: Credeam că ai mai tot făcut asta! RANJEEV: Da, dar nu pe oameni! EDGAR: Cum adică nu pe oameni? RANJEEV: Așa simplu — pe o capră. EDGAR: Pe O capră?! RANJEEV: Și caprele au sentimente, să știi. Pauză. Ei bine, capra mea nu mai are. EDGAR: N-ai încercat-o pe pielea ta? RANJEEV: Mă crezi nebun?! EDGAR: Și eu ce-ar trebui să fac?! Imaginea morții ei s-a înțepenit în mintea mea ca și cum aș fi pierdut-o ieri!

46

RANJEEV: Ești așa nerăbdător, englezule! Tu crezi că poți să faci fix ce vrei, fix când vrei. În disperarea ta de a scăpa de durere, n-ai făcut decât să o sporești. Țiai făcut-o cu mâna ta. EDGAR: Cum poți să dai vina pe mine pentru incompetența ta?! Ar trebui să-ți rup gâtul în secunda asta! RANJEEV: Dar pentru asta ai avea nevoie de două mâini libere, Sahib. EDGAR: Satană! RANJEEV: Sunt un om blând de felul meu, dar nu voi accepta să fiu insultat în propria-mi peșteră. Îl azvârle pe Edgar afară.

EDGAR: Nu mă poți externa într-o asemenea condiție! RANJEEV: Ia privește-mă. Îl împinge spre gura peșterii. EDGAR: O să te pedepsească Dumnezeu, Ranjeev. RANJEEV: Dumnezeul meu e mult mai tare ca Dumnezeul tău! EDGAR: Ba nu! RANJEEV: Ai două variante de coborâre, Sahib. O variantă scurtă și una lungă. Țio recomand pe cea lungă. Pauză. Și să nu te mai întorci niciodată!

Înapoi în Rangoon. EDGAR: Sper că acum înțelegi de ce îți cer un favor atât de grav, Frate Gant.

47

Ultimul an a fost, pentru mine, un adevărat supliciu. Nu pot dormi niciodată mai mult de câteva minute. Nici opiul nu-mi aduce liniștea, decât pentru scurtă vreme. Dacă nu ar fi existat promisiunea mea pentru Louisa, mi-aș fi scos de mult dopul ăsta blestemat. Dar pentru că promisiunea există, trebuie să fie gestul altcuiva. Ce spui, Frate Gant? Îmi poți oferi ce ți-am cerut?

O pauză lungă, după care Gant se ridică. GANT: Doamnelor și domnilor — din motive pe care le vom dezvălui mai târziu, am decis să întrerupem aici această poveste. Gant iese din scenă, lăsându-l confuz pe Edgar (Jack Dearlove). Pauză. Jack se pregătește să iasă, când revine Gant.

GANT: Am decis, de asemenea, să renunțăm la pauza obișnuită dintre povești. Pentru moment, spectacolul continuă! Iese din nou, trăgându-l pe Jack după el. Un lung moment de liniște, în care scena rămâne goală…Într-un final intră Nicholas Ludd. LUDD: Doamnelor și domnilor — în timp ce colegii mei pregătesc scena pentru următorul număr, aș dori să vă țin ocupați cu câte ceva din producția mea proprie de poezie. Prima dintre ele, așadar, se cheamă : „Străjerul nopților târzii”. Pauză.

Întreaga noapte Veghează Noaptea străjerul nopților târzii Dar când e zi El nu veghează Căci el Nu e Străjer de zi Poate Și ziua ar putea păzi 48

Străjerul nopții Poate Dar într-o zi Nu astă noapte În noaptea asta Străjerul nopții Veghează iar Ca-n nopțile târzii Pauză. Vă mulțumesc. Se uită spre culise, să vadă dacă ceilalți sunt gata. Nu sunt. Următoarea poezie se numește: „De ce ne vindeți născociri?”. De ce ne vindeți născociri? Nouă ne trebuie cartofi Căci cu cartofi copilul crește Și moare doar cu născociri. De ce ne vindeți născociri? Scădeți, mai bine, prețul cerealei. Familia fără cereale moare Dar scapă fără născociri. Pauză. Noi nu vrem născociri Noi vrem cartofi și grâu — Nu— Pauză. Noi nu vrem născociri Noi vrem cartofi și cereale multe, ăăăă— Se oprește, e evident că și-a pierdut gândul, că are un lapsus. LUDD: Aăăă… O pauză lungă, după care un tunet puternic. Scena se umple de fum. Apare un personaj cu pelerină. E Gant. 49

GANT: Nicholas Ludd! LUDD: Tu cine mai ești? GANT: Eu sunt Duhul Care Alungă Gândul! Bântui scena atunci când actorii își uită replica. Trăiesc în reprize de câteva clipe, acele clipe de disperare ale actorului ceși pierde inspirația, dar știu să transform clipa într-o veșnicie. LUDD: Ai adus cu tine inspirație, duhule? GANT: Nu. Am adus cu mine o lecție. LUDD: Acum, când publicul freamătă de nerăbdare, nouă ne arde de lecții? GANT: N-o să ardă nimic în afară de tine. Pe rug. Pentru crime împotriva poeziei! Pauză. LUDD: Cred că publicul preferă mai degrabă poeziile mele decât născocirile tale. Nu-i așa, doamnelor și domnilor? Se adresează publicului, care îl va ignora, cel mai probabil. GANT: Ce răspuns copleșitor! Cu toate astea, permite-mi să revin la lecția noastră — Pauză. Îți aud gândurile, actorule! Acum, în acest moment de încercare, te simți cel mai singur suflet de pe Pământ. Am dreptate? LUDD: Nu. Pauză. GANT: Te și cred! LUDD: Nu, chiar nu. GANT: Ba da, și ar trebui să-ți fie rușine pentru asta! Ia-mă de mână și voi avea eu grijă de gândurile tale egoiste! Ludd îl ia de mână. Pe scenă apare un fulger care îi teleportează în altă parte. 50

LUDD: Dumnezeule! Unde m-ai adus, duh malefic?! GANT: În ținutul orelor târzii din noapte, unde cei singuri hoinăresc la nesfârșit! LUDD: Așteaptă— unde crezi că pleci? GANT: Doar ți-am spus deja — eu trăiesc doar câteva clipe. N-am nici cea mai mică intenție să le petrec cu tine. Pauză. Mă voi întoarce când îți vei fi învățat lecția. Sau când îți vei fi amintit versurile, nu știu ce va dura mai mult. Iese, dramatic. LUDD: Un nebun dus cu pluta! Metoda lui e un dezastru. Pentru că eu chiar nu mă simțeam singur când a apărut el, dar acum mă simt al naibii de singur! Pauză. Noi nu vrem născociri Noi vrem porumb, cartofi și — Nu, nu-i asta…

Un urs de pluș în mărime naturală apare din spate. URSUL 1: Mă scuzați, domnule! Ludd se întoarce. LUDD: Dumnezeule mare! Un urs de pluș în mărime naturală! URSUL 1: Vă rog, bunule domn, nu am nicio intenție să vă fac rău. Nu sunt decât o jucărie tristă și abandonată. LUDD: Ce vrei de la mine? URSUL 1: Doar câțiva bănuți, domnule — câțiva bănuți pentru o ceașcă imaginară de ceai. Mă puteți ajuta? LUDD: Ai spus cumva „imaginară”? 51

URSUL 1: Da, domnule, o ceașcă imaginară de ceai, să-mi țină de cald într-o noapte ca asta. Mă puteți ajuta, domnule? LUDD: Din păcate, nu am niciun ban. URSUL 1: Niciun ban, domnule? LUDD: Niciunul. De fapt, eu nici măcar nu sunt aici. URSUL 1: Dar unde sunteți, domnule? LUDD: Sunt pe scenă, în Galați. Tocmai am avut un lapsus. URSUL 1: Lapsus, domnule? LUDD: Mi-am uitat replica. URSUL 1: O, înțeleg. Trebuie să vă simțiți destul de singur în aceste clipe. De fapt, cred că nu există o formă de singurătate mai mare ca asta. LUDD: Sunt de acord cu tine. URSUL 1: Înțeleg că sunteți actor? LUDD: Încerc. URSUL 1: Și ce spectacol tocmai distrugeți? LUDD: Un spectacol ambulant, frivol și imposibil de înțeles dependent de opiu, care crede despre el că ar fi vreun vizionar!

al unui bufon

URSUL 1: (aprobă din cap) Vă întreb pentru că eu însumi activez în showbusiness. Sigur, nu la un nivel atât de înalt ca dumneavoastră. Eu nu fac decât să cânt un cântec, mereu același, ca să mai fac și eu un ban. Vi-l cânt și dumneavoastră, dacă vreți. E foarte drăguț și-l cânt la prețul unei cești imaginare de ceai. LUDD: Uite ce e, ți-am spus deja — URSUL 1: Da, domnule, mi-ați spus. Doar că, de cele mai multe ori, oamenii spun că n-au atunci când, de fapt, au. LUDD: Așa e, dar de data asta eu spun adevărul. Pauză. 52

Ajunge, ursule. Am fost foarte clar. Acum dispari. Încerc să-mi amintesc replicile. URSUL 1: Poate că v-aș putea ajuta, domnule. Pauză. Numai la prețul unei cești imaginare de ceai. LUDD: Dacă mai spui asta o singură dată, ursule—! URSUL 1: Îmi cer scuze, domnule. Vă rog să nu mă bateți. Mi-e doar foarte sete. Pauză. Ludd începe să murmure niște replici indescifrabile, cu ochii întredeschiși, încercând să se concentreze. Ursul se fâțâie de colo până colo. LUDD: Cară-te. URSUL 1: Da, domnule. Mă scuzați, domnule. Ursul pornește spre ieșire, cu pași mici, leneși. Pauză. LUDD: Ascultă — dacă tot ce vrei e o ceașcă imaginară cu ceai, de ce nu ți-o torni pur și simplu? URSUL 1: O, nu, domnule, nu așa merg lucrurile. Nu pot să mi-o torn pur și simplu, nu! Ce sens ar mai avea? LUDD: Și de ce nu? URSUL1: Pentru că nu e vorba numai de ceai, domnule. E vorba de mult mai mult de atât. E vorba de cineva care să-mi pregătească ceaiul, care să-mi țină ceașca în dreptul gurii, care să-mi toarne ceaiul în gură — Vise, domnule. LUDD: Sunt sigur că undeva, în pustietatea asta, se va găsi cineva care să facă toate astea pentru tine. URSUL 1: Există în zonă un vagabond nespălat care face tot felul de lucruri imaginare, domnule,contra unor sume modice. Toate jucăriile abandonate apelează la el. LUDD: Roagă-l să-ți facă o reducere. 53

URSUL1: Uneori, se poate lipsi de bani. Dar întotdeauna există un preț pentru serviciile lui. Ursul își ascunde fața, rușinat. LUDD: Dumnezeule! În ce fel de iad m-ai adus, duh malefic? Pauză. Dar unde ți-e proprietarul, ursulețule? Presupun că ai avut, cândva, unul. URSUL 1: O, da, domnule. Sigur că am avut. Și a fost bun cu mine, domnule, bun ca pâinea caldă. Ceea ce s-a întâmplat — n-a fost vina lui, chiar n-a fost. A nimerit într-un anturaj nepotrivit, atâta tot. Între noi fie vorba, ni se întâmplă tuturor. LUDD: Dar ce anume s-a întâmplat? Pauză. URSUL 1: Aș prefera să nu intru în acest subiect, domnule, dacă vă e tot una. LUDD: De ce? URSUL 1: Pentru că mă tulbură, atâta tot. Chiar aș prefera să nu. Pauză. LUDD: Uite cum facem: dacă îmi povestești ce s-a întâmplat…îți fac un ceai imaginar. Pauză. URSUL1: Ați face asta pentru mine? Un ceai… și o prăjitură. LUDD: Prăjitură imaginară? Ursul aprobă din cap. LUDD: Fie. Dă-i drumul. Le primești doar dacă povestești cu lux de amănunte. Pauză. URSUL 1: Am fost împreună de când s-a născut. Era un copil superb, cu părul auriu, cu bucle de mătase. Știți, iși făcea tot timpul griji că mă va pierde.„Ce-o să 54

mă fac când o să mori?” îmi spunea. Câteodată o repeta la nesfârșit, până izbucnea în lacrimi. În lacrimi, domnule. După care mă strângea cu putere la piept. Pauză. Dar lucrurile s-au schimbat, domnule. Întotdeauna fusese un spirit luminos și fericit dar, dintr-odată, s-a umplut de ură de sine. LUDD: Ură de sine? URSUL 1: O, da, domnule. A început să-și dea pumni, domnule. LUDD: Șă-și dea pumni? URSUL 1: Da, domnule. El mă punea cu fața spre pernă, dar eu îl auzeam, domnule. Se lovea într-un ritm nebun, fără milă, de două-trei ori pe zi. A fost sfâșietor pentru mine, domnule. De ce s-ar pedepsi astfel un copil așa de tânăr? LUDD: Îndrăznesc să cred că avea motivele lui. URSUL 1: Și măcar de-ar fi fost doar asta, domnule.

(Ludd: Povestește-mi. Ursul1: Și-o freca foarte des, domnule.)

LUDD: Mă faci din ce în ce mai curios. URSUL 1: S-a împrietenit cu câțiva băieți, domnule. Nu erau băieți răi în sinea lor, dar foarte cruzi, ca băieții. Într-o zi, au venit în vizită. M-au văzut la noi pe pat și au început să-și bată joc. Îi spuneau că e papă-lapte, domnule, că e băiatu’ lu’ mama. El a negat, bineînțeles. A spus că nu știe cum ajunsesem acolo, dar nu l-au crezut. M-au luat de pe pat și au început să mă arunce de la unul la altul. Vedeam că îl deranjează, și ei vedeau că îl deranjează, dar asta nu făcea decât să-i ațâțe și mai mult. „Nu plânge!”, încercam să-i transmit cu gândul, „Nu le arăta că îți pasă!”. Și a reușit, domnule — n-a vărsat o lacrimă. Aproape că i-a convins. Dar mai avea de trecut un test… Pauză. „ Dacă e adevărat că nu-ți pasă de jucăria asta cretină” , au spus, „vrem să vedem cum o torturezi.” 55

LUDD: Ce sadic! URSUL 1: M-au izbit cu capul de birou. Mi-au răsucit toate membrele. Mi-au dat un pumn în botic. Și m-au aruncat ca pe o zdreanță în mâinile prietenului meu. „Pocnește-l!”, au strigat, și curând au început să râdă și să scandeze și chiar nu a fost vina lui, pur și simplu nu a mai rezistat. Pauză. M-a lovit. La început, ușor. Dar băieții aplaudau, așa că a făcut-o din nou, de data asta mai tare. Apoi din nou. Apoi, așa cum se răspândește focul, râsetele au trecut de pe chipul lor pe chipul prietenului meu. Și atunci am știut. Am știut că îl pierdusem. Pauză. Mai târziu, când am rămas singuri, m-a strâns în brațe și a plâns și și-a cerut scuze. Dar din ziua aia, eu nu am mai avut voie în pat niciodată. Am petrecut următoarele luni pe un scaun până când am fost băgat într-un dulap. Pauză. LUDD: Ce poveste deprimantă.. Pauză. URSUL1: Acum pot să primesc ceaiul și prăjitura? Pauză. LUDD: Da. Sigur că da. Deși puțin jenat, Ludd mimeaza extrem de minuțios prepararea ceaiului, în timp ce ursul îl privește nerăbdător. Taie o felie imaginară de prăjitură și o pune pe o farfurioară imaginară, lângă ceașca imaginară. Duce ceașca la gura ursului. Ursul bea. Deodată, apare încă un urs, Ursul 2. Privește un timp, după care se apropie. URSUL 2: Acela e cumva ceai imaginar? LUDD: Nu, asta-i prea de tot —dă-o-ncolo de treabă. Mi-a ajuns! Deja e ridicol! GANT?! Se întoarce către public. 56

Doamnelor și domnilor, îmi cer scuze dar eu nu pot continua. Eu nu voi continua acest spectacol, Gant, mă auzi?! URSUL 2: (șoptind) Ce naiba faci, Ludd?! LUDD: Opresc spectacolul, Jasper —sper că e în regulă. Să oprești spectacolul când ai chef — URSUL 2: (șoptind) Normal că nu e în regulă. LUDD: Dar dacă o face Gant, e în regulă, nu? El poate s-o facă, nu? Atunci eu de ce n-aș putea? HAIDE, GANT! ARATĂ-TE! Ursul 2 încearcă să-l împingă de pe scenă. LUDD: Ia-ți mâinile de pe mine, Jasper. Nu am de gând să tac! Ursul 1 (Madame Poulet) își scoate capul de urs și se apropie de public. Are un fel de organ mic atârnat de bărbie. POULET: Doamnelor și domnilor — știu că pare greu de crezut, dar chiar asta trebuie să se întâmple în spectacol — LUDD: De ce le spui asta? Doamnelor și domnilor — Ursul 2 se năpustește asupra lui, doborându-l. Se luptă pe scenă. POULET: Ăăă… și atunci, bărbatul s-a luat la trântă cu ursul, ăăă, pe podea și… ăăă se luptară, se luptară — Ludd reușește să scape. Poulet se blochează. LUDD: Hai, Poulet, ce s-a întâmplat? Dă-te în spectacol pentru oameni. Asta vrea el de la noi, nu? Ei bine, doamnelor și domnilor, poftiți! Nicholas Ludd amazing feat of sanity! URSUL 2: Gura, Ludd! LUDD: Mi-a ajuns, Jasper. A făcut din mine o maimuță, din noi toți! Iar asta durează de prea mult timp! URSUL 2: Din mine n-a făcut nicio maimuță. LUDD: Hi, nu fi ridicol, omule. Uită-te la tine! Uită-te la ea! Uită-te la — 57

Ludd scutură organul care atârnă de bărbia lui Madame Poulet. LUDD: (către public) Aveți idee ce e asta, doamnelor și domnilor? Un avorton! Mai târziu, urmează să joace un avorton! Cât de bolnav —și de lipsit de sens —și de gust să fii încât să — Ursul 2 se năpustește din nou asupra lui. Madame Poulet încearcă să-i despartă. Gant apare la balcon. GANT: Jack! Se opresc toți și îl privesc. Lasă-l în pace. Ludd se ridică cu greu în picioare. LUDD: Ah, iată-l! Priviți-l, doamnelor și domnilor, marele Edward Gant, un adevărat fenomen: soldat, călător, poet, dar înainte de toate, un mare mare dement! Mi-a ajuns, Gant, mă auzi?! Mi-au ajuns minciunile tale și prețiozitatea ta! Ies din acest spectacol viermănos odată pentru totdeauna! Ursul 2 își scoate capul. E Jack Dearlove. JACK: Așa ceva nu-ți permit, Ludd. Nu-ți permit să-l faci mincinos pe domnul Gant! LUDD: Trezește-te, nătărăule! Ne-a mințit în fiecare secundă! Crezi că o să includă vreodată în spectacol povestea ta cretină din război? JACK: Da, chiar cred. Stagiunea viitoare. LUDD: Un rahat, Jasper, și-o știi și tu! N-o să jucăm niciodată povestea ta, așa cum n-o să jucăm niciodată nimic care să aibă vreo legătură cu realitatea și adevărul! Pauză. Ce contează că sunt atâția scriitori care se chinuie să scrie despre oameni adevărați și probleme adevărate?! „Da, Nicky, dar adevărul nu poate intra decât printr-un cal troian.”, zice el. Trei ani mai târziu, singurul cal care a intrat în spectacol a fost cel cu falusul fermecat. Ne-a tras pe sfoară! Ne-ai tras pe sfoară, Gant! Și să știi că alea sunt poeziile mele și sunt poezii bune și sunt poezii pline de sens — ceea ce nu se poate spune și despre poveștile tale. Și tu mi-ai folosit poeziile ca pretext pentru o mascaradă ieftină. Dar gata! S-a terminat. 58

Gant aplaudă. GANT: Bravo, Nicky, superb. Întotdeauna am știut că poți. JACK: Domnule Gant, credeți c-ar trebui să…? Face semn spre public. GANT: Nu, nu, Nicky are dreptate. Noi n-avem secrete față de public. Și mai are dreptate în legătură cu ceva. Da, v-am trădat. Pe fiecare dintre voi. Coboară între ei. Pauză de încasare. POULET: Atunci pot să-mi dau jos avortonul? JACK: Eu nu înțeleg nimic din toate astea. LUDD: Nu e nimic de înțeles, Jasper. Am avut dreptate. JACK: Mă cheamă Jack, nu jasper, m-ai înțeles?! Jack Jack Jack! Și n-ai niciun drept să-i vorbești domnului Gant în felul ăsta! Să-l faci mincinos?! Pe el, care e cel mai curajos și cinstit om pe care l-am întâlnit?! LUDD: Mda, știu, ți-a salvat viața —! JACK: Da, chiar mi-a salvat viața! Edward Gant mi-a salvat viața, doamnelor și domnilor. Făceam parte din Brigada Luminii când, într-o seară, am căzut de pe cal. Stăteam întins într-o baltă de noroi și sânge. Noroi și sânge peste tot! Sânge… Leșină. LUDD: Niciodată nu trece de punctul ăsta al poveștii, doamnelor și domnilor. Madame Poulet începe, din senin, să dea din mâini și să cotcodăcească ca o găină. LUDD: Dumnezeule mare…! POULET: Doamnelor, nu vă grăbiți! Domnilor, vă rog, priviți! Cum dintre picioarele-astea două Eu voi scoate șase ouă! 59

Are cineva, din întâmplare, un ou fiert? De preferat în coajă… Intră Gant. GANT: E în regulă, Madame Poulet. Jack ia poziție de drepți și salută. JACK: Sergent Jack Dearlove, domnule. La ordinele dumneavoastră! GANT: Pe loc repaus, sergent. Pauză. Doamnelor și domnilor — așa cum ați observat deja, spectacolul nostru a luat o întorsătură neașteptată. Dacă vă jignește această…candoare, sunteți liberi să plecați. Jack se pregătește să iasă. GANT: Nu tu, Jack. JACK: Domnule, vreau să-mi exprim dezacordul pentru ceea ce se întâmplă. GANT: S-a notat, sergent. JACK: Mulțumesc, domnule. LUDD: ”Mulțumesc, domnule.”. Auzi la el! JACK: Tu ai nevoie de o lecție de loialitate, Ludd, iar eu sunt omul potrivit să ți-o dea! LUDD: Ah, Jack — problema cu oamenii ca tine este că voi chiar aveți nevoie să fiți conduși. Și nu contează de ce sau de către cine! Tu ai nevoie să aparții unei turme, Jack! JACK: Așa, și? POULET: Ești nedrept, domnule Ludd. Cu toții îi suntem extrem de datori domnului Gant. Dacă n-ar fi fost el, tu însuți ai fi zăcut acum în pușcărie. Pentru trădare. LUDD: Asta se cheamă calomnie și o vei retrage imediat! POULET: Ba n-am s-o fac. Știm cu toții că te-ai prezentat la balul reginei cu cămașa burdușită de explozibil. Cum se cheamă asta dacă nu trădare? 60

LUDD: Ți-am mai spus —era un corset cumpărat de la un irlandez! Dar chiar și așa, ce-i cu asta? Doar n-o să-i rămân dator toată viața. Ce rost mai are să salvezi pe cineva, dacă ai de gând să-l transformi în sclavul tău? GANT: Întotdeauna ai fost liber să pleci, domnule Ludd. LUDD: Spuneai că ai o viziune! GANT: Așa spuneam. Asta e viziunea mea. LUDD: Exact. Asta e. Asta e viziunea ta asupra a ceea ce înseamnă singurătate. Nimic despre cei săraci și cei nevoiași, despre cei bolnavi sau oropsiți cu adevărat. Doar o încropeală de povești absurde și de cioace ieftine! POULET: Dacă mă gândesc bine, mare parte din cioacele ieftine îți aparțin. LUDD: Nu asta era ideea! Ideea era ce treabă au toate astea cu adevărata singurătate a oamenilor?! GANT: Nicholas, Nicholas — asta a fost problema ta dintotdeauna. N-ai putut niciodată să vezi pădurea din cauza copacilor. LUDD: Ba nu, Gant — tu ești cel care nu vede nimic din ce se întâmplă în jurul lui. Care nu vede că oamenii ăștia vor să vadă pe scenă viață, așa cum e ea în realitate, nu fanteziile aberante ale unui dependent de opiu egocentric! Și dacă nu le dăm oamenilor ceea ce vor, ne vor întoarce spatele și vor renunța să mai vină la teatru. Și atunci, pentru cine veți mai juca? Pentru bogătași și pentru trântori, cel mult! GANT: (amuzat) Și pentru critici, cum era să uiți? Se pare că deja ești unul dintre ei LUDD: Cum îndrăznești? GANT: Nu, dar ești chiar talentat pentru asta. Ai acel talent rar de a interpreta greșit scopul oamenilor, pentru ca mai apoi să-i sancționezi pentru că nu și l-au atins. JACK: Genial, domnule. (către Ludd, indicându-l pe Gant) Așa arată un geniu, dacă nu știai. LUDD: O, tacă-ți gura, Jasper! JACK: Te-am rugat să nu-mi mai spui așa, Ludd! 61

LUDD: Gant nu e niciun geniu! JACK: Domnule, spuneți-i să înceteze! Pauză. GANT: Ați terminat? LUDD: Da, am terminat. Am spus ce-am avut de spus. GANT: Bun. Pauză. Domnul Ludd are dreptate. Eu nu sunt un geniu și nici n-am pretins vreodată că aș fi. De fapt, am dubii legate inclusiv de sensul acestui cuvânt. Cred că e mai degrabă un cuvânt inventat de cei talentați pentru a-i descrie pe cei și mai talentați decât ei. JACK: Genial! Pauză. Vreau să spun — GANT: Of, dragii mei prieteni. Am străbătut un drum lung împreună. Pauză. Domnul Nicholas Ludd are, în felul lui, un punct de vedere just. Da, e multă singurătate pe acest pământ și există un apetit imens de a o vedea reprezentată pe scenă. Dar spectacolul meu nu asta își propune. Spectacolul meu nu este despre supraviețuire, ci despre toate acele lucruri care nu te ajută să supraviețuiești: despre iubire și visuri și imaginație și… iubire. Pauză. Coboară între spectatori. Într-o lume în care moartea pândește de după colț în fiecare clipă, chiar și cel mai mic act de creativitate devine un act extraordinar de curaj. Simplul fapt că oamenii ăștia au venit aici, în seara asta, ca să viseze împreună cu noi — e un act de curaj, de speranță; An amazing feat of loneliness. Nu vedeți? Pauză. POULET: Dar de ce spui că ne-ai trădat? 62

GANT: V-am trădat pentru că nu am fost cinstit până la capăt. Am distorsionat adevărul de dragul spectacolului. (către Ludd) Adevărul, nu realitatea. Pauză. Dar ai dreptate,domnule Ludd. Lucrurile nu mai pot continua așa. Trebuie să ne oprim. Aceasta a fost ultima reprezentație. POULET: Ultima?! JACK: Cu tot respectul, domnule, v-ați pierdut cumva mințile? Nu pueți să luați în serios orice coate-goale! LUDD: Cum îndrăznești să mă faci coate-goale? GANT: Vă rog, domnilor. Decizia îmi aparține. POULET: Dar de ce, Edward, de ce? Pauză. GANT: Edgar Thomas Dawn. Un bărbat atât de îndurerat de pierderea lui, încât sa expus de bună voie unei intervenții chirurgicale extrem de dură și de riscantă. Pauză. În povestea noastră, intervenția merge prost iar Edgar e condamnat să trăiască pentru tot restul vieții cu imaginea iubitei lui moarte. Ce înțelegem din asta? JACK: Că niciodată nu trebuie să avem încredere în indieni, domnule. GANT: Nu chiar. Ceea ce ar trebui să înțelegem e că nu există pedeapsă mai mare decât a-ți trăi viața în suferință. JACK: Cât de adevărat, domnule. GANT: Ba nu, Jack, e o minciună. Există lucruri mai rele decât a-ți trăi viața în suferință. POULET: Ce-ar putea fi mai rău de atât? GANT: E simplu, draga mea — să-ți trăiești viața fără să cunoști suferința. Pauză. 63

JACK: Sunt sigur că aveți dreptate, domnule, dar sună aiurea. LUDD: Pentru că e o prostie, de-aia! Încă o lozincă mic-burgheză! GANT: Mă înclin în fața intuiției tale, dar dă-mi voie, te rog. Să ne imaginăm că operația ar fi funcționat. Că imaginea iubitei ar fi dispărut din mintea lui pentru totdeauna. Și-ar aminti în continuare că a iubit, și-ar aminti în continuare că a pierdut, dar n-ar putea să-și asocieze amintirile cu un chip de femeie. Suferința ar devini astfel o noțiune abstractă, fără niciun impact asupra inimii lui. JACK: Îmi place varianta asta, domnule! Una peste alta, e ceva mai veselă. GANT: Un moment, Jack. Durerea pierderii dispare. Dar la fel se întâmplă și cu bucuria iubirii. Iar el își amintește povestea lor ca și cum i-ar fi fost spusă, cândva, de altcineva. Pauză. Timpul trece, dar în viața lui nu apare nicio altă iubire. E mulțumit, nu zice nu, dar cam atât. Nu e niciodată furios, niciodată fericit, niciodată inspirat … e pur și simplu mulțumit. Pauză. JACK: Sunt confuz. Credeam că e bine să fi mulțumit. POULET: La ce bun dacă nu există pasiune, Jack? JACK: A, deci e rău.. Nu? GANT: Da, Jack. Iubirea lui pentru Louisa e cea care îi definește viața. Și totuși, el nu-și va mai aminti gustul acestei iubiri niciodată. Ca o persoană care nu are papile gustative, dar are în față un prânz delicios. JACK: Aa, păi dacă puneți problema așa, sigur că nu mai sună la fel de bine. POULET: Și nu-i rămâne nimic de făcut? GANT: Ba sigur că-i rămâne. Pauză. Îi rămâne să-și scoată dopul. 64

JACK: Dar asta l-ar ucide! GANT: Într-adevăr. Dar i-ar permite să mai vadă o dată chipul Louisei. LUDD: O balegă sentimentală! POULET: Dar, Edward, nu poate să facă asta. Ar însemna să încalce promisiunea făcută Louisei. GANT: Exact. „ Dacă ne e dat să ne întâlnim din nou, atunci va fi cu voia lui Dumnezeu, nu a ta.” POULET: Și atunci ce-i rămâne de făcut? GANT: Bună întrebare. Ce? Pauză. JACK: Eu nu înțeleg care-i problema cu povestea noastră. Propun s-o lăsăm cum era. GANT: Prieten drag, eu am vorbit serios. Nu va mai exista o altă reprezentație. POULET: Dar de ce? Cu noi ce-o să se întâmple? GANT: Scumpa mea Madame Poulet, întotdeauna mi-ai fost dragă. Ai fost ca o adiere lină pentru sufletul meu. Sunt sigur că pentru o femeie cu talentul și frumusețea ta, urmează numai lucruri minunate. LUDD: Și dacă nu, te poți întoarce oricând la treaba cu ouatul. GANT: Exact. Iar tu, Jack, bunul și loialul Jack, mâna mea dreaptă — vreau să știi că oriunde va fi nevoie de valoare și decență, se va găsi un loc și pentru tine. LUDD: Și dacă nu, poți să-ți pui în scenă povestea cretină de război. GANT: Cât despre tine, Nicholas — rămâi cu obsesia ta pentru realitate. Suspectez că o vei detesta atunci când o vei descoperi, dar, la urma urmei, importantă e căutarea. Pauză. LUDD: Uite ce e — știu că poate am sărit puțin calul — 65

GANT: Acum taci. Nu mă dezamăgi. Se întoarce către public. Scumpe doamne, stimați domni! Sper că veți găsi suficientă tărie în inimile dumneavoastră, pentru a ne ierta. Dacă vă consolează cu ceva, veți putea povesti, totuși, că ați luat parte la un eveniment unic. Ultima reprezentație a „The amazing feats of loneliness” (titlul). Numele meu e Edward Gant! 66 Și se prăbușește pe scenă. Madame Poulet e prima care se apropie de el, urmată de Jack, care îi verifică pulsul. LUDD: E…? Pauză. Jack aprobă din cap. POULET: Să-l ducem de aici! Ludd! Madame Poulet și Ludd scot cadavrul din scenă, lăsându-l în urmă pe Jack. JACK: Ăăă…doamnelor și domnilor — Pauză. Coboară în scenă patru cârlige. Cu lacrimi în ochi, Jack se apropie de globul pământesc și îl agață de cele patru cârlige. Apoi strigă spre podul scenei: JACK: Înălțați Pământul! Globul urcă la pod. Jack se holbează la public, căutându-și cuvintele. JACK: Edward Gant e mort. Apoi iese, fără să pară că știe unde se duce.

66

67

67