Duhovnicului Meu

DUHOVNICULUI MEU Se ştie că atunci când pornim în urcuşul vieţii noastre, atât fizice, cât şi duhovniceşti, este nevoie ca cineva să ne îndrume pe calea noastră, pe de o parte, iar pe de alta, să ne ajute la înfrângerea pornirilor noastre pătimaşe, pentru a nu cădea în prăpastia îndepărtării de Dumnezeu, acest îndrumător oferindu-se exemplu viu pe sine însuşi, cu tăcerile şi vorbele ziditoare, cu căderile şi ridicările ce ne devin paradigmatice. Întreaga Sfântă Scriptură ne pune în faţă providenţa şi nesfârşita dragoste pe care Dumnezeu a manifestat-o faţă de întreaga creaţie prin exemplul poporului ales, într-o primă etapă, iar apoi prin Fiul Său Cel Unul Născut – prin mântuirea întregii naturi şi suflări de viaţă existente; acest minunat deziderat fiind dus mai departe de Duhul Sfânt prin reactualizarea Mântuitorului Hristos şi a Evangheliei Sale în Sfânta Biserică, liturghie de liturghie de către Sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora – preoţia sacramentală sau harică, bineînţeles, împreună cu credincioşii. Aceşti „bătrâni” sau „presbiteroi”, au primit mandat şi responsabilitate de la Însuşi Hristos, „Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan, XX, 22-23) şi ei sunt „uşierii” către Porţile Împărăţiei Cerului. Patericul este plin de faptele minunate ale asceţilor din pustie, atât ale ,,stareţilor”, sau „bătrânilor” sau avva, cât şi ale ucenicilor acestora, iar toţi cei ce-i vor parcurge minunatele şi profundele pagini vor avea numai folos, identificându-se într-un fel sau altul cu protagoniştii acestor povestiri şi cu aspecte existenţiale, analogice celor din propria viaţă. Cu toate acestea, în pofida faptului că ne aplecăm, deseori, cu atenţie spre scrierile Sfintei Scripturi şi cele filocalice, încercând cu raţiunea noastră limitată să intrăm în „Sfânta Sfintelor” şi în apofatismul dumnezeirii, şi chiar dacă alcătuim o comunitate religioasă bine închegată, integrându-ne în mod plenar în ea, iar, din când în când ne încărcăm „bateriile” credinţei, păşind pe locuri sfinte, nimic şi nimeni nu se compară cu duhovnicul şi rolul său. Nu voi face nici un fel de sinteză referitoare la rolul duhovnicului în direcţionarea noastră spirituală, nici probleme de ordin teoretic, ci mi-am propus să-i fac un portret duhovnicului meu, după a mea puţină putinţă, pentru că lumina şi dragostea nu vor rămâne sub „obroc”, ci vor transcende spaţiul şi timpul vieţilor noastre, luminându-ne sufletele în urcuşul nostru spre moarte şi învierea împreună cu Mântuitorul Hristos. Vreau să-i cer adâncă iertare, pentru că din smerenie, Prea Cuvioşia Sa n-ar fi fost de acord cu aceasta umilă încercare a mea, dar mai ştiu că, din dragostea frăţească şi părintească, dânsul ne-a înţeles şi ne va înţelege totdeauna. Când l-am întrebat odată pe duhovnicul meu de ce nu aşterne pe hârtie din experienţa duhovnicească a Prea Cuvioşiei Sale, dintr-o profundă smerenie mi-a spus că el nu are meşteşugul scrisului, deşi îi găsisem nişte lucrări foarte interesante privitoare la exegeza Psalmilor, unii teologi şi scriitori bisericeşti (îmi vine în minte

1

acum H.Tristram Engelhardt, Jr.1,) fac referire la dânsul cu o gratitudine mai mult sau mai puţin sinceră în operele lor, şi pe deasupra ştiam că fusese bursier al unui prestigios institut teologic din Statele Unite.2 N-am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Părintele Constantin decât în vara anului 2001, când aveam deja doi ani de când eram preot în sătucul Neguleşti, de la confluenţa Zeletinului cu Berheciul3, care împreună cu sătucul vecin, Măldărăşti, alcătuise odinioară vatra de spiritualitate a marelui arhimandrit Nicodim Sachelarie4, căruia Părintele nostru duhovnic i-a fost vrednic ucenic. Îmi povestea de multe ori , părintele nostru duhovnic, cu o vădita părere de rău cum n-a reuşit să ajungă la păşirea în veşnicie a duhovnicului şi mentorului său, dar era pe deplin încredinţat că de acolo de unde Dumnezeu îl aşezase, veghea în continuare la bunăstarea spirituală a acestor ţinuturi; iar opera aceasta a continuat-o ucenicul. Mulţi dintre bătrânii din sat povesteau, cu adâncă admiraţie şi respect, despre fapte şi minuni săvârşite de părintele Nicodim, care, aşa cum găsisem într-o notă de-a Sfinţiei Sale, fusese vizitat personal, la Măldărăşti, în perioada prigonirii comuniste, de marele teolog, părintele profesor Dumitru Stăniloae şi de alte personalităţi ale vremii. Îmi povestea odată vecinul meu, moş Costică Pandele, în vârstă de optzeci şi unu de ani, cum s-a dus într-o zi – în timpul construirii bisericii de la Măldărăşti5 - să ajute la treabă6. Ajungând acolo, părintele Nicodim l-a întâmpinat cu mare bucurie, deşi era singurul prezent: „Bine, bă Costică, bine-ai făcut c-ai venit să mă ajuţi, că uite eu trebuie să merg în cutare loc şi uite tu să faci aici aşa, acolo aşa…”, arătându-i exact ce trebuie să facă. Dar, deşi nea Costică era dulgher de meserie, îmi povesteşte că, după ce a plecat părintele în treaba sa, nu numai c-a rămas singur, dar a uitat tot ce i-a explicat duhovnicul, sau poate că n-a înţeles. Cu toate acestea, mâinile sale au început să se mişte fără încetare, ca şi cum ar fi fost conduse de către altcineva. Iar seara, când părintele Nicodim s-a întors, i-a zis lui nea Costică: „Bravo, bă Costică, ai făcut o treabă extraordinară, chiar dac-ai fost singur…” Mai povesteau rudele părintelui Nicodim şi alţi creştini care-l cunoscuseră, că – deşi toţi ar trebui să ne învingem condiţia pământească, pentru a urca către Tabor – părintele a ştiut, fiindu-i descoperit de Domnul, ziua când va trece pragul în veşnicie, 1

H.Tristram Engelhardt, Jr., The Foundations of Christian Bioethics, Swets & Zeitlinger, 2000, p.xxiii. Este vorba de Fordham University din New York, Bronx, Statele Unite, una dintre cele mai prestigioase academii teologice iezuite din State, unde Sfinţia Sa a fost trimis ca bursier, şi prin experienţa pe toate planurile şi strădanii materiale a ajutat atât Biserica noastră, cât şi efortul de promovare intelectuală şi socială a membrilor ei. 3 Această vatră de străveche şi adâncă trăire duhovnicească poartă pecetea unor mari duhovnici, cum ar fi Sfântul Antipa de la Calapodeşti, părintele arhimandrit Nicodim Sachelarie şi alţii, mai mult sau mai puţin ştiuţi. 4 Mai multe date despre viaţa părintelui Nicodim Sachelarie găsim şi în Patericul Românesc al Părintelui Arhimandrit Ioanichie Bălan. 5 Părintele arhimandrit Nicodim Sachelarie a fost ctitorul Bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Măldărăşti, cheltuiala întreagă pentru edificarea locaşului fiind suportată de către dânsul, fără a-i îngreuna în vreun fel pe creştinii din sat. Este binecunoscută rugăciunea sa, prin care s-a rugat Domnului să-i mai dea zile până termină de ridicat sfânta biserică (vezi Patericul Românesc). 6 Deşi toţi sătenii lucrau la C.A.P. – ul din Dealul Morii, îşi găseau întotdeauna, prin rotaţie, timp pentru Casa Domnului. 2

2

când se va odihni întru Domnul, de ostenelile sale. Astfel, în acea zi de toamnă, s-a sculat, s-a spălat, s-a primenit iar mai apoi s-a împărtăşit şi a adormit în Hristos, chiar acele ceasornicului său rămânând înţepenite la acea oră de referinţă. Când l-am cunoscut pe părintele protosinghel Constantin, duhovnicul şi părintele nostru drag, mă zbăteam într-o căutare, asemănătoare celei în care se găsise mai demult părintele Serafim Rose. Pentru mine, istoria religiilor şi nostalgia după trecutul istoric mi se părea – vai mie! – mai aproape de suflet şi le consideram un etalon pentru toate celelalte realităţi. Citeam pe nerăsuflate pe marele fenomenolog al religiilor, Mircea Eliade, dar nu vedeam că era o abordare unilaterală şi chiar periculoasă. Nu voi insista prea mult pe acest aspect, ci îmi amintesc, cum, dintr-o oarecare mândrie, pe care acum n-o înţeleg, m-am apucat să scriu, la sfatul unor colegi, un eseu despre timp. Dar vai, era o abordare mai mult filosofică, dacă pot să-i spun măcar aşa, şi n-avea nimic din consistenţa duhului evanghelic al Lui Hristos. Era ceva scris cu sufletul şi nu cu inima. Drept aceea, chiar când l-am cunoscut pe părintele nostru, i-am arătat ce mare „realizare” înfăptuisem eu, iar dânsul mi-a spus cu o nedumerire dezarmantă: „Oare chiar trebuie să scrieţi aşa ceva? Părinte, m-a întrebat, l-aţi citit pe Sfântul Grigore Palama sau pe Sfântul Maxim Mărturisitorul?” M-am smerit şi mi-am recunoscut neştiinţa, căci ce citisem despre Sfinţii Părinţi erau lucruri de suprafaţă, şi acelea citite în timpul facultăţii; dar de atunci, nu numai că mă adap cu o sete intelectuală nesfârşită din izvoarele Revelaţiei Dumnezeieşti – Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, părintele personal împrumutândumi şi chiar dăruindu-mi cărţi ziditoare; dar găsesc direcţia pe care mersesem înainte de a-l cunoaşte, perimată şi chiar inutilă, dacă nu converge către Mântuitorul Hristos. Ţin minte că, de atunci încolo, s-a închegat o legătură aparte între Sfinţia Sa şi întreaga mea familie, propunându-ne ca atât timp cât stă acasă – căci urma să plece înapoi în Statele Unite – să-i roadem pragul uşii cu vizitele, pentru a ne folosi duhovniceşte. Iar de atunci, îl aşteptam în fiecare an, sau la doi ani, când reuşea să vină la părinţi. Încet, încet, devenise nu numai duhovnicul ci şi modelul nostru de viaţă. Îmi foloseau, ca să zic, intr-o manieră filocalică, atât cuvintele lui, ci şi tăcerile căci nici când vorbeam la telefon, vorbele-i erau scurte şi la subiect, pline de viaţă. Dacă nu l-ai fi cunoscut, aveai impresia că vorbeai cu un om căruia îi smulgeai vorbele cu arcanul, dar cred că nici unui credincios nu-I este de folos multa şi inutila vorbărie, darmite unui smerit protosinghel, care ne învaţă cum să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu.

3